Sunteți pe pagina 1din 22

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori

Falimente bancare

Bucureşti
2010
Cuprins

Cuprins...............................................................................................................................................2
1. Introducere.....................................................................................................................................2
2. Noţiuni teoretice.............................................................................................................................4
3. Cauzele falimentelor bancare.........................................................................................................4
3.1. Riscurile bancare....................................................................................................................5
3.2. Concentrarea capitalurilor băneşti..........................................................................................6
3.3. Efectul de domino..................................................................................................................7
3.4. Asimetria informaţiei şi problema lichidităţii.........................................................................7
4. Falimente bancare în diverse state ale lumii.................................................................................7
4.1. Cazul SUA...............................................................................................................................7
4.1.1. Evoluţii recente................................................................................................................7
4.1.2. Criza economică actuală şi impactul asupra băncilor de investiţii din SUA..................10
4.1.3. Studiu de caz - falimentul Lehman Brothers..................................................................12
4.2. Reacţia Europeană la criza financiară.................................................................................15
4.2.1. Cazul Islandei - iminenţa “falimentului naţional”..........................................................15
4.2.2. Cazul Marii Britanii.......................................................................................................16
4.2.3. Cazul României..............................................................................................................18
5. Consecinţe ale falimentului bancar..............................................................................................20
6. Concluzii......................................................................................................................................21
6. Bibliografie...................................................................................................................................22

1. Introducere

Turbulenţele declanşate în vara anului 2007 de creditele ipotecare cu risc ridicat s-au
transformat, pe parcursul anului 2008, în cea mai gravă criză economică internaţională consemnată
după Marea Depresiune din 1929-1933. Criza s-a amplificat îndeosebi după falimentul băncii
Lehman Brothers în septembrie 2008 şi după preluarea băncii Merrill Lynch de către Bank of
America în aceeaşi lună. În mod paradoxal, economiile care au resimţit cel mai acut efectele crizei
au fost cele emergente, datorită restrângerii lichidităţii pe pieţele internaţionale şi, ca urmare, a
comprimării resurselor externe de finanţare pe fondul creşterii aversiunii faţă de risc a
investitorilor. Iniţial, criza financiară a afectat cu precădere ţările dezvoltate. După falimentul

2
Lehman Brothers, aversiunea la risc s-a translatat rapid şi către ţările emergente, fenomenul
extinzându-se şi asupra Europei Centrale şi de Est. Accentuarea fenomenului de contagiune şi
plasarea acestei regiuni într-o zonă de risc ridicat au avut repercusiuni şi asupra României.
Influenţa crizei internaţionale asupra sistemului financiar românesc s-a regăsit şi în
manifestarea unor disfuncţionalităţi ale pieţei interbancare. Situaţia s-a agravat odată cu apariţia
unor informaţii nefondate privind posibilitatea ca o bancă importantă să aibă dificultăţi majore. În
aceste condiţii, în luna octombrie 2008 s-a conturat un sentiment de neîncredere în rândul
deponenţilor, care s-a concretizat în retrageri relativ importante de depozite de la unele bănci, la
nivelul acelei luni. Fenomenul a cuprins întregul sistem bancar autohton, indiferent de
dimensiunea şi forma juridică (sucursală/filială) a băncilor. Prin intervenţia sa, BNR a prevenit
transformarea nervozităţii manifestate în rândul deponenţilor într-un fenomen cu efecte sistemice.
Primele şapte luni ale anului 2008, perioadă dominată de deprecierea dolarului SUA şi de
creşterea preţului petrolului, băncile americane şi europene, în special cele britanice, au continuat
să anunţe pierderi generate de produsele financiare structurate legate de piaţa imobiliară
americană. Criza de încredere cauzată de expunerea faţă de creditele ipotecare cu grad ridicat de
risc s-a acutizat, iar în data de 16 martie 2008 banca de investiţii Bear Stearns a fost preluată de
J.P. Morgan cu ajutorul băncii centrale americane. La începutul lunii septembrie, Agenţia Federală
de Finanţare a Locuinţelor (FHFA) a dispus plasarea agenţiilor ipotecare americane Fannie Mae şi
Freddie Mac sub administrare specială, iar pe 15 septembrie 2008 banca de investiţii Lehman
Brothers a anunţat intrarea în procedură de faliment, în timp ce Merrill Lynch a fost preluată de
către Bank of America. Aceste evenimente au creat panică pe pieţele financiare, conducând la
scăderea masivă a valorii de piaţă a capitalurilor proprii ale instituţiilor financiare, deja erodate de
pierderile contabile substanţiale suferite în urma crizei creditelor ipotecare cu grad ridicat de risc.
În aceste condiţii, situaţia financiară a acestor instituţii s-a deteriorat rapid, ajungându-se la
intervenţia autorităţilor, la naţionalizări, fuziuni, preluări şi falimente.
Gradul de încredere printre participanţii pe pieţele financiare a scăzut puternic, iar primele
de risc au crescut la niveluri extrem de ridicate. Funcţionarea pieţei interbancare a fost grav
afectată, băncile cu exces de lichiditate fiind reticente a împrumuta surplusul altor bănci.
Răspunsul băncilor centrale şi al guvernelor pentru contracararea efectelor crizei a fost fără
precedent. Politicile fiscale şi monetare au devenit puternic expansive.
Principale măsuri adoptate de băncile centrale au fost: (i) relaxarea rapidă şi semnificativă
a politicii monetare; (ii) creşterea volumului şi frecvenţei operaţiunilor pe piaţă pentru asigurarea
lichidităţii şi (iii) extinderea bazei de garanţii eligibile şi a maturităţilor ofertei de lichiditate.
Cooperarea între principalele bănci centrale ale lumii a devenit tot mai strânsă, acţiunile de
politică monetară fiind mai corelate. De altfel, băncile centrale deţin un rol din ce în ce mai
important în vederea asigurării stabilităţii financiare prin măsuri de reorganizare a structurii de
reglementare şi supraveghere financiară.
Diminuarea marjei de manevră a politicii monetare a condus la acordarea unei importanţe
sporite stimulului fiscal. Măsurile luate de guverne au vizat fie susţinerea sistemului bancar prin
recapitalizări, garanţii guvernamentale sau programe de preluare a activelor toxice, fie stimularea
cererii agregate prin creşterea investiţiilor guvernamentale, reducerea taxelor, prin programe de
stimulare a cumpărării de noi autovehicule, subvenţii pentru angajatori etc. Integrarea economică
şi financiară s-a dovedit că propagă cu mare rapiditate şi efectele negative, nu numai pe cele
pozitive. În faţa unei crize globalizate, sunt necesare şi măsuri de aceeaşi amploare. Fondul
Monetar Internaţional devine tot mai implicat ca parte a soluţiei.

3
2. Noţiuni teoretice

Procedura falimentului se aplică acelei bănci devenite insolvabilă, atunci când aceasta nu a
onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, pe o perioadă de cel puţin 30 de zile, sau când
valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său. Altfel spus o instituţie de credit se va
afla în stare de faliment atunci când indicatorul de solvabilitate scade sub 2% sau când autorizaţia
de funcţionare i-a fost retrasă. Pe lângă indicatorul de solvabilitate mai sus menţionat, din sistemul
de rating folosit de BNR pentru supravegherea băncilor comerciale mai fac parte: calitatea
activelor (îndeosebi calitatea portofoliului de credite), lichiditatea, profitabilitatea, calitatea
managerială, calitatea acţionariatului.Toate aceste componente sunt punctate cu valori de la 1 la 5 :
1-cel mai performant nivel, 5-cel mai scăzut nivel.
În România procedura declarării falimentului bancar este reglementată în prezent de Legea
nr.83/1998 privind falimentul băncilor, cu modificările şi completările ulterioare. Până la apariţia
acestei legi, situaţiile de faliment bancar s-au judecat în baza legislaţiei privind reorganizarea şi
lichidarea societăţilor comerciale, adică Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului
Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei cereri introduse
de către banca debitoare, de către creditori ai acesteia sau de către Banca Naţională a României .
Procedura se declanşează, de regulă, după ce BNR constată că măsurile de supraveghere specială
nu au putut conduce la evitarea insolvabilităţii. Potrivit prezentei legi, tribunalul desemnează
judecătorul sindic, experţii autorizaţi să-l ajute şi, cu acordul BNR, lichidatorul. După parcurgerea
tuturor etapelor legale, hotărârile tribunalului sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate cu
recurs. Hotărârea tribunalului de începere a falimentului este comunicată Fondului de garantare a
depozitelor din sistemul bancar, în vederea aplicării reglementărilor privind plata depozitelor
garantate. BNR va primi, de asemenea, o comunicare a hotărârii de începere a procedurii de
faliment a băncii debitoare. Imediat sunt închise conturile băncii respective, deschise la BNR şi se
deschide un nou cont cu menţiunea “bancă în faliment”. Organele de conducere şi cenzorii băncii
falimentare pot răspunde civil sau penal, după caz, dacă au contribuit la falimentul acesteia.
Celelalte proceduri de derulare a operaţiunilor de lichidare sunt prevăzute de Legea nr.64/1995,
care se aplică şi în cazul falimentului băncilor.

3. Cauzele falimentelor bancare

Crizele bancare au devenit fenomene frecvente şi costisitoare în ultima perioadă, fiind


asociate de cele mai multe ori cu recesiuni majore. Crize bancare au avut loc peste tot în lume, atât
în ţările slab dezvoltate cât şi în cele cu o economie puternică. Astfel de disfuncţionalităţi, unele
mai severe altele mai puţin severe, au avut loc în ţările Americii Latine (Chile şi Columbia- anii
1980, Mexic şi Venezuela- 1990, iar mai recent în Argentina), unele ţări asiatice (Indonezia,
Coreea, şi Thailanda), în Europa de Est şi Balcani (Bulgaria, Turcia, Rusia etc.) dar şi în SUA
(mijlocul anilor 1980), ţările nordice (începutul anilor 1990), Japonia. Problemele cu care
sistemele bancare s-au confruntat în diverse regiuni ale lumii în cursul ultimelor două decenii au
impus căutarea unor puncte comune.

4
Cauzele care pot conduce la faliment bancar sunt multiple: calitatea inferioară a activelor;
rigiditatea în orientarea activităţii şi capacitatea limitată de adaptare rapidă la cerinţele clienţilor;
insuficienţe în planificarea politică şi management; influenţa deficienţelor mediului economic;
lipsa de corectitudine a reviziei, controlului şi sistemelor interne; abuzuri interne, fraude materiale,
tentative de mascare şi înşelăciune; cheltuieli nefundamentate; concentrarea capitalurilor băneşti ;
apariţia efectului de domino.

3.1. Riscurile bancare

Principalele riscuri care au condus la apariţia falimentelor bancare sunt următoarele:


• Riscul de piaţă- reprezintă riscul ca schimbarea condiţiilor de piaţa să modifice valoarea
activelor. Băncile sunt expuse la mari riscuri de piaţă în special atunci când portofoliile lor
sunt concentrate în sectoare economice puternic afectate de ciclicitate.
• Riscul de default sau de credit - este riscul ca debitorii să nu dorească sau să nu poată
rambursa creditele contractate.
• Riscul de lichiditate - reprezintă riscul ca deponenţii să retragă un volum ridicat de fonduri
din conturile lor, iar băncile să nu deţină suficiente active lichide pentru a satisface aceste
retrageri.

Alţi factori potenţiali importanţi care pot genera probleme în sistemul bancar sunt:
• Efectul de contagiune – poate să apară în situaţia în care problemele cu care se
confruntă unele bănci ajung să afecteze şi băncile solide (de exemplu, alimentarea
tendinţei deponenţilor de a-şi retrage depozitele din bănci);
• Hazardul moral – poate fi creat atunci când există expectaţii ca riscurile bancare să fie
preluate sau “absorbite” de o terţă parte, cum ar fi guvernele (prin datoria publică) sau
instituţiile financiare internaţionale.
Pornind de la teoria portofoliului (conform căreia relaţia dintre patrimoniul net al unei
bănci, instabilitatea câştigurilor de pe urma portofoliului şi cheltuielile de funcţionare determină
riscul ce cauzează falimentul băncii) şi în urma analizei marei crize din 1930 doi economişti
americani au împarţit riscurile rezultate din evenimente neprevăzute în următoarele categorii:
• Riscurile de sistem- cauzate de o scădere acceptabilă a ofertei de bani precum şi de
anumite restricţii impuse băncilor; când apar zvonuri legate de intrarea în faliment a unei
bănci, clienţii băncii respective tind să-şi retragă economiile deţinute, iar clienţii celoralte
bănci se vor teme că şi banca lor ar putea intra în faliment şi îşi vor retrage de asemenea
depozitele. Când o bancă intră în faliment, va fi puternic afectată piaţa imobiliară, va
deveni dificilă obţinerea unui credit ipotecar pentru că tot mai puţine bănci vor mai acorda
credite ceea ce va afecta şi eventualele investiţii viitoare şi, în final, întregul sistem
economic;
• Riscul de preţ- care se referă la posibilitatea ca ratele dobânzii să crească brusc în
condiţiile în care banca deţine active cu o scadenţă mai lungă decât pasivele;
• Riscul de credit – care apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volum şi la
termenul stabilit;
• Riscul de funcţionare care rezultă din fraude, incompetenţa sau efectuarea unor operaţiuni
neeficiente;

5
• Riscul de reglementări- se referă atât la schimbări neaşteptate ale reglementărilor bancare
cât şi ale legilor , ce împiedică băncile să acţioneze eficient şi în siguranţă.

O altă clasificare a riscurilor, cu care o bancă se poatre confrunta şi care pot conduce la
falimentul acesteia, este:
• Riscul general – acela care provine din fenomenele de mare amploare ce se abat
asupra unei ţări. Există riscul general al fenomenelor naturale sau al anumitor cauze
de mare amploare, care afectează depozite de mari dimensiuni, acestea la rândul lor
având o influenţă foarte mare asupra depozitelor de bilanţ ale clienţilor. Ele pot fi
de ordin politic sau economic (de exemplu marea criză din 1939).
• Riscul ţării(risc neprevăzut)- luând naştere din incapacitatea unor debitori din ţările
considerate de a face faţă angajamentelor sau din incapacitatea autorităţilor
monetare de a transforma sumele care corespund serviciului datoriei în moneda în
care ea este exprimată, de obicei dolarul (în 1985 “iniţiativa Baker”de a cere
băncilor să-şi sporească concursul faţă de ţările cele mai îndatorate, în 1989
iniţiativa secretarului Trezoreriei SUA vizând permiterea statelor debitoare să-şi
reducă suma datoriei utilizând scăderea cotelor pe care titlurile de credit o cunosc
pe piaţa secundară);
• Riscul de taxă şi de schimb – este foarte dificil ca instituţiile de credit să poată avea
resurse şi sume utilizabile ale căror durate să fie echilibrate şi pentru care
modalităţile de fixare a datelor să fie identice;
• Riscul profesional (corporativ)- ameninţă băncile angajate foarte mult în anumite
sectoare şi care sunt surprinse de o criză datorată, de exemplu, incapacităţii
structurale a întregului sector, relevată de către concurenţă, restrângerii unei pieţe
sau schimbărilor accidentale în sistemul preţurilor;
• Riscul de întreprindere - este cel mai frecvent şi cel mai divers. Bancherul este în
mod evident ameninţat de sumele pe care le-a împrumutat şi care pot fi
compromise. Orice credit poartă un risc de nerambursare.

3.2. Concentrarea capitalurilor băneşti

În ţările dezvoltate, ca urmare a unui proces firesc de concentrare a capitalurilor băneşti,


asistăm la o intensificare a puterilor marilor bănci atât pe plan intern cât şi în relaţiile
internaţionale. În lupta de concurenţă, marile bănci, dispunând de reţele extinse de unităţi
operaţionale (sucursale, agenţii), prezintă faţă de băncile mici şi mijlocii avantaje considerabile
sub raportul posibilităţilor de atragere a depunerilor şi de realizare a plasamentelor, în condiţiile
unei profitabilităţi ridicate. De exemplu , cererile de credite ale unor întreprinderi tot mai mari
(trusturi,companii etc.) nu pot fi onorate decât de către bănci pe măsură.
Tendinţa de concentrare a capitalului bancar, de creştere a rolului marilor bănci în
sistemele bancare naţionale, ca şi pe plan extern, s-a manifestat în ţările care au promovat o
economie modernă. De exemplu, în Anglia s-au impus cinci mari bănci comerciale londoneze
apărute încă din secolul al XIX-lea şi care şi-au consolidat poziţia preluând prin fuziune şi
faliment multe bănci mici şi mijlocii: Lloyd’s Bank, Midland Bank, Barkley’s Bank, National
Provincial Bank, WestmisterBank (care în 1967 deţinea 94% din depozitele tuturor băncilor
comerciale englezeşti). De asemenea şi în SUA , în ultimele decenii, s-a observat o pronunţată
tendinţă de concentrare.

6
3.3. Efectul de domino

Efectul de domino al crizelor bancare internaţionale ale anilor 1990 în bankingul


internaţional se referă la faptul că problemele bancare şi economice ale unei ţări apar rapid şi la
alte ţări, mai ales prin pagubele cauzate comerţului internaţional şi încrederii băncilor în pieţele
globale.

3.4. Asimetria informaţiei şi problema lichidităţii

Managerii, clienţii, executorii şi investitorii deţin informaţii diferite despre starea


financiară a băncii. Astfel, este cel mai puţin probabil ca deponenţii să deţină aceste informaţii,
tocmai din acest motiv ei sunt protejaţi de o asigurare a depozitului. Executorii fac rost de
informaţii din examinările proprii, pe când investitorii cunosc informaţiile prezentate în
controalele financiare. Managerii dispun de cea mai concentrată informaţie referitoare la starea
financiară a băncii, mai mult decât deponenţii, acţionarii sau auditorii. Cea mai importantă
problema a agenţilor apare din cauza discrepanţelor de informaţie dintre manageri şi acţionari.
Odată ce acţionarii încredinţează administrarea întreprinderii managerilor, aceştia sunt tentaţi să
acţioneze în propriul interes, în detrimentul interesului acţionarilor. Profitul băncii depinde parţial
şi de acţiunile managerilor, dar şi de alţi factori care rămân invizibili proprietarilor. În aceste
condiţii, cele mai bune contracte manageriale încheiate de proprietari pot duce la diferite tipuri de
ineficienţă, sau chiar ar putea tenta managerii să facă operaţiuni intra sau extra bilanţiere prea
riscante. Astfel de probleme apar în orice ramură a economiei. În sectorul bancar: informaţia
asimetrică, problemele interne ale unităţilor bancare şi hazardul moral pot fi responsabile de
colapsul sistemului financiar. Băncile plătesc dobânda la depozite şi acordă credite cerând o rată a
dobânzii mai mare pentru a acoperi cheltuielile de administrare, riscul asumat şi profitul ce revine
băncii. Ele trebuie să aibă un anumit coeficient de lichiditate, ceea ce înseamnă că numai o parte
din depozite sunt disponibile pentru a fi plătiţi clienţii în orice moment. Din această cauză o
retragere neaşteptată de depozite înseamnă o problemă a lipsei de lichiditate. Informaţia asimetrică
presupune zvonuri despre existenţa unei dificultăţi financiare a băncii ceea ce face ca deponenţii
neasiguraţi să-şi retragă depozitele, iar investitorii să-şi vândă acţiunile.

4. Falimente bancare în diverse state ale lumii

4.1. Cazul SUA

4.1.1. Evoluţii recente

Performaţele sistemului bancar al Statelor Unite ale Americii sunt descrise mai jos prin
prezentarea evoluţiei unui număr de indicatori de performanţă cum ar fi rata de creştere a activelor
bancare, rata de creştere a creditelor bancare, rata de creştere a depozitelor bancare, procentul
creditelor neperformante în totalul creditelor acordate. Graficele prezintă evoluţia acestor
7
indicatori din ultimii şase ani, începând cu trimestrul 1 al anului 2002 şi până în trimestrul 1 al
anului 2008. Este important de menţionat faptul că evoluţia negativă înregistrată de majoritatea
indicatorilor în perioada 2007-2008 este puternic influenţată de problemele economice generate de
actuala criză financiară.
Rata de creştere a activelor bancare, a creditelor bancare şi a depozitelor bancare din SUA
au avut evoluţii crescătoare în perioada 2002-2003 urmate de fluctuaţii în intervalul 2004-2007,
valori maxime înregistrate la finele anului 2007 şi scăderi puternice în 2008 (graficele 1, 2 şi 3).

Graficul nr.1 – Rata de creştere a activelor bancare în perioada 2002-2008

Sursa: Federal Reserve Bank of New York – „Quarterly summary of banking statistics November
2008”

Graficul nr. 2 -– Rata de creştere a creditelor bancare în perioada 2002-2008

8
Sursa: Federal Reserve Bank of New York – „Quarterly summary of banking statistics November
2008”

Procentul creditelor neperformante raportat la totalul creditelor acordate a înregistrat


niveluri scăzute până în a doua jumătate a anului 2007, urmând ca pe fondul crizei economice
actuale acestea să urmeze o creştere substanţială (graficul nr.3).

Graficul nr. 3 – Rata de creştere a depozitelor interne în perioada 2002-2008

Sursa: Federal Reserve Bank of New York – „Quarterly summary of banking statistics November
2008”

Graficul nr. 4 – Credite neperformante ca procent din total credite acordate

9
Sursa: Federal Reserve Bank of New York – „Quarterly summary of banking statistics November
2008”

4.1.2. Criza economică actuală şi impactul asupra băncilor de


investiţii din SUA

Puternica dezvoltare a băncilor de investiţii din ultimele decenii a atins apogeul în anul
2006. Acesta a fost ultimul an bun al pieţei financiare, dar şi a economiei mondiale în general.
Chiar dacă în mai 2006 a avut loc în SUA primul faliment datorat creditelor ipotecare
neperformante (Merit Financial – o mică companie de finanţare), principalii actori ai pieţei
financiare (atât marile corporaţii, cât şi autorităţile guvernamentale) nu au reacţionat, punând
falimentul pe seama mediului de afaceri concurenţial.
Premisele crizei economice actuale au apărut încă din perioada 2002-2006 când guvernul
american a decis să se faciliteze accesul la credite ipotecare tuturor categoriilor populaţiei cu
scopul măririi numărului de proprietari americani. Astfel, în 2004 procentul persoanelor
proprietare a unei locuinţe atinsese valoarea record de 69,2%, ajungându-se în 2005 la situaţia în
care băncile acordau credite pentru achiziţia de locuinţe fără investigaţii prealabile serioase
referitoare la bonitatea şi profilul de risc al viitorilor clienţi. După acordarea creditelor ipotecare
persoanelor fizice, instituţiile de credit au vândut aceste produse marilor bănci care la rândul lor
le-au transformat în produse derivate şi le-au vândut pe piaţa de capital către diverşi investitori
instituţionali. Prin implicarea excesivă în tranzacţii cu produse derivate bazate pe aceste credite
ipotecare cu un grad de risc ridicat, piaţa s-a transformat într-o adevărată bombă al cărei fitil a fost
aprins în momentul în care debitorii- persoane fizice nu au mai avut capacitatea de a-şi achita
ratele. Şi astfel inevitabilul s-a produs.
În primul trimestru al anului 2007 alte două instituţii de credite ipotecare americane de
dimensiuni medii au intrat în faliment, iar în 7 februarie 2007 HSBC a anunţat pierderi
substanţiale legate de ipotecile sub-prime. Problemele continuă şi în aprilie când New Century
Financial, cea mai mare companie financiară care activa în domeniul creditelor sub-prime intră în
faliment şi disponibilizează mai mult de jumătate din angajaţi. Până la momentul intrării în
faliment compania vânduse deja către mai multe bănci o mare parte din datoriile pe care le avea de
recuperat din credite ipotecare neperformante. Diversele instituţii financiare încep să vândă între
ele acest gen de datorii şi problema începe să se extindă foarte rapid.

10
Marile bănci de investiţii (Merrill Lynch, JP Morgan Chase, Citigroup şi Goldman Sachs)
încep să aibă probleme în iunie 2007 din cauza finanţării acordate către două fonduri de hedging
coordonate de Bear Stearns şi implicate în ipotecile de tip sub-prime. Dacă iniţial marile bănci de
investiţii au fost doar uşor afectate, în ultima parte a anului 2007 Merrill Lynch anunţă pierderi de
11,5 miliarde de dolari, iar Citigroup de 18,1 miliarde de dolari pentru trimestrul patru 2007.
În ciuda eforturilor depuse de FED în SUA şi de alte bănci centrale în lume legate de
injectarea de lichidităţi în piaţă, acordarea de facilităţi băncilor cu probleme, reducerea repetată a
dobânzii de referinţă sau îngheţarea dobânzilor la creditele sub-prime, anul 2008 aduce şi mai
multe probleme. În data de 16 martie 2008 JP Morgan Chase anunţă că va cumpăra Bear Stearns, a
cincea bancă de investiţii americană care intrase în faliment. Bear Stearns este prima mare bancă
de investiţii din SUA care falimentează din cauza expunerilor foarte mari pe ipotecarele subprime.
Pe lângă aceasta, compania deţinea un capital mai mic şi o diversificare mai redusă decât
concurenţii săi care sunt susţinuţi de mari firme de asset management. Desfăşurând atât activităţi
de bancă de investiţii, cât şi de bancă comercială, JP Morgan Chase are posibilitatea de a se
finanţa direct de la FED, acesta garantând active riscante ale Bear Stearns în valoare de 30
miliarde de dolari. Preţul la care JP Morgan Chase a achiziţionat rivalul Bear Stearns a fost de 12
dolari/acţiune ceea ce a reprezentat un discount de 90% faţă de valoarea maximă atinsă de cursul
acţiunilor acestuia din urmă în 2007. Tranzacţia a ridicat importante semne de întrebare în rândul
investitorilor legate de adevărata valoare a băncilor de pe Wall Street.
În iulie 2008 cele două mari companii din domeniul ipotecar american Fannie Mae şi
Freddie Mac, care deţineau împreună aproape jumătate din piaţa ipotecară a SUA au înregistrat
scăderi dramatice ale acţiunilor la bursa din New York. Cele două companii, care s-au bucurat
dintotdeauna de un sprijin tacit din partea statului ajunseseră să cumuleze datorii de 5 miliarde de
dolari. Având în vedere puternica implicare pe piaţa de profil a celor două, falimentul oricăreia
dintre ele ar fi însemnat, conform secretarului Trezoreriei americane Henry Paulson, „o mare criză
în pieţele financiare atât în Statele Unite, cât şi pe plan internaţional”. În consecinţă, pentru a evita
prăbuşirea, companiile Fannie Mae şi Freddie Mac au fost naţionalizate în 7 septembrie 2008 prin
cumpărarea acţiunilor de către Trezoreria SUA.
La 10 septembrie 2008 Lehman Brothers, a patra bancă de investiţii din lume şi cel mai
mare subscriitor de titluri bazate pe ipotecare şi imobiliare, anunţa pierderi de 3,9 miliarde de
dolari pentru trimestrul al treilea, iar acţiunile la bursă cad, compania pierzând în 2008 94% din
valoarea de piaţă. Încercările de salvare au fost numeroase printre acestea numărându-se şi
negocierile de preluare cu Barclays PLC şi cu Bank of America. Din cauza faptului că nu a reuşit
să obţină garantarea activelor neperformante ale Lehman nici din partea statului american, nici din
partea altor bănci de pe Wall Street, banca britanică Barclays a renunţat la negocieri. În aceeaşi zi
Bank of America a făcut publică cumpărarea Merril Lynch pentru suma de 50 miliarde de dolari.
Deşi toată lumea se aştepta ca guvernul să intervină cu fonduri pentru salvarea Lehman Brothers,
acest lucru nu s-a întâmplat. Se spune că salvarea ar fi fost posibilă doar dacă Banca Centrală a
Angliei ar fi fost să participe. Astfel, în data de 15 septembrie 2008 Lehman Brothers, o bancă
având o istorie de 158 de ani şi datorii de 613 miliarde de dolari a anunţat falimentul. Ulterior,
concernul japonez Numura Holdings a preluat operaţiunile asiatice ale băncii pentru 525 milioane
de dolari, cele din Europa fiind controlate de Barclays. Falimentul Lehman Brothers este
considerat cel mai mare faliment din istoria financiară a lumii.
La o săptămână după falimentul Lehman Brothers, ultimele două bănci de investiţii
independente de pe Wall Street – Goldman Sachs şi Morgan Stanley - au decis să îşi schimbe
statutul şi să devină companii holding. Goldman Sachs, cea mai mare bancă de investiţii
americană înregistrase în trimestrul al treilea o diminuare de 70% a câştigurilor şi o scădere a
preţului acţiunilor de la 6,13 dolari/acţiune în august 2007 la 1,81 dolari/acţiune în august 2008.
11
Schimbarea de statut (aprobată imediat de către FED) permite celor două bănci să accepte depozite
din partea populaţiei şi să aibă acces direct la fondurile FED destinate finanţării în caz de urgenţă.
Ca şi bănci de investiţii independente, cele două nu erau reglementate în mod direct de către FED,
ci se subordonau Comisiei pentru Valori Mobiliare şi Tranzacţii (Securities and Exchange
Commission - SEC). În calitate de companii holding care desfăşoară şi activităţi de bancă
comercială, acestea intră sub supravegherea şi reglementarea directă a FED, fiind obligate să
îndeplinească anumite standarde de adecvare a capitalului. De asemenea activităţile lor vor fi atent
monitorizate şi de către Federal Deposit Insurance Corporation. Totuş subdiviziunile de brokeraj şi
valori mobiliare ale băncilor vor fi reglementate în continuare de către SEC.
Chiar dacă schimbarea statutului băncilor Goldman Sachs şi Morgan Stanley este
considerată ca o transformare ireversibilă a modelului de bancă de investiţii independentă creat în
secolul al XIX-lea, aceasta nu înseamnă dispariţia de pe piaţă financiar-bancară a operaţiunilor
specifice sectorului de investment banking. În piaţă, funcţiile diviziilor de investiţii ale marilor
bănci vor fi aceleaşi, dar activităţile lor vor fi mult mai puternic reglementate şi supravegheate de
către FED. Specialiştii consideră că deşi prin schimbarea de statut cele două bănci au fost salvate
de la dispariţie, ele nu vor mai putea fi la fel de profitabile ca în trecut. Principalul motiv îl
constituie faptul că în trecut capitalul propriu al acestora era de sub 10%, restul fiind capital
împrumutat. Ca bănci comerciale, Morgan Stanley şi Goldman Sachs vor avea limite minime
pentru capitalul propriu şi nu se vor implica în investiţii considerate de banca centrală ca fiind prea
riscante. O scădere a riscului şi o creştere procentuală a capitalului propriu va fi în acest caz
corelată cu o rentabilitate mai scăzută a acestui capital.
Alte evenimente importante ale ultimului trimestru al anului 2008 au mai fost: în
septembrie JP Morgan Chase achiziţionează Washington Mutual pentru 1,9 miliarde de dolari, în
octombrie Wachovia, a patra bancă americană este cumpărată de Wells Fargo, iar Federal Rezerve
naţionalizează gigantul asigurărilor AIG şi salvează Citigroup, a doua bancă a SUA injectând 20
de miliarde de dolari în capitalul instituţiei şi garantând cu 306 miliarde USD creditele ipotecare
neperformante şi alte activităţi ale băncii.
Numărul falimentelor bancare a ajuns în 2009 la 130 în SUA, într-un sistem care continuă
să sufere de sindromul creditului neperformant. Băncile mici vor continua să dea faliment într-un
ritm accelerat şi în 2010, notează agenţia Reuters, citată de Mediafax. Federal Deposit Insurance
Corp (FDIC), agenţia guvernamentală care asigură depozitele constituite în băncile americane, a
arătat că relansarea sectorului bancar va rămâne în urma revenirii economiei generale.

4.1.3. Studiu de caz - falimentul Lehman Brothers

1. Grupul financiar Lehman Brothers a fost fondat în 1850 de către fraţii Lehman, doi
emigranţi germani care desfăşurau activităţi de brokeraj pe piaţa bumbacului din
statul american Alabama. După războiul civil din SUA, firma s-a mutat la New
York şi de-a lungul timpului s-a transformat într-un gigant al Wall Street-ului. Până
la 15 septembrie 2008 când a intrat în faliment, Lehman Brothers a fost un mare
grup financiar care desfăşura activităţi de bancă de investiţii, consultanţă financiară,
brokeraj, tranzacţionare de valori mobiliare primare, secundare sau derivate,
precum şi subscriere de titluri financiare pentru marile corporaţii, fiind un dealer
principal pe piaţa americană a valorilor mobiliare de trezorerie (T-bills, T-bonds).
Din grupul Lehman Brothers făceau parte Lehman Brothers Inc., Neuberger
Berman Inc., Aurora Loan Services Inc., SIB Mortgage Corporation, Lehman

12
Brothers Bank, FSB, Eagle Energy Partners şi Crossroads Group. Sediul central al
companiei era localizat în New York, dar existau şi sedii regionale în Londra şi
Tokyo, precum şi alte sucursale în diverse ţări ale lumii.
De la listarea la bursă din 1994 şi până la momentul falimentului din 2008 Lehman
Brothers a înregistrat o rată de creştere a activelor de peste 600% de la 2,73 miliarde USD la 19,2
miliarde USD. Începând cu anul 2005 Lehman Brothers şi-a concentrat atenţia asupra extinderii
operaţiunilor din afara Statelor Unite. Ultimul deceniu de activitate al companiei a fost marcat de
evoluţii pozitive. În cel de-al doilea trimestru al anului 2006, veniturile provenind din comisioane
generate de activităţile de consultanţă s-au dublat, iar cele provenind din tranzacţionarea de acţiuni
au crescut cu 85% faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent. Câştigurile generate de activităţile
de investment banking au crescut la 741 milioane USD, cu 28% mai mult decât în anul anterior
datorită intensificării operaţiunilor de subscriere şi consultanţă financiară. Afacerile grupului
legate de operaţiuni pe piaţa de capital (în special brokeraj şi produse derivate) au înregistrat
venituri-record de 878 milioane USD ceea ce a reprezentat o creştere de 85% de la valoarea de
474 milioane în 2005. Chiar dacă veniturile provenind din tranzacţionare de acţiuni au scăzut sub
nivelul raportat în trimestrul întâi al anului de 944 milioane USD, veniturile totale raportate de
Lehman Brothers în trimestrul al doilea 2006 s-au ridicat la 4,41 miliarde USD faţă de 3,28
miliarde în 2005. Cu toate acestea investitorii de pe Wall Street au rămas oarecum sceptici faţă de
evoluţia Lehman Brothers deoarece comparativ cu primul trimestru al anului, compania a
înregistrat o scădere de 8%, cotaţiile ajungând în T2 la 62,01 USD/acţiune de la 65,61 în T1.
Reprezentanţii Lehman au declarat că uşoara scădere s-a datorat conjuncturii economice mai puţin
favorabile. În aceeaşi perioadă cotaţiile NYSE ale acţiunilor celorlalte mari bănci de investiţii au
scăzut de asemenea: Goldman Sachs de la 149,89 USD /acţiune la 145 USD /acţiune, Bear Stearns
de la 136,35 la 131,73, iar Morgan Stanley de la 59,19 la 58,20. Sfârşitul anului 2006 a adus
pentru Lehman Brothers, cea de-a patra bancă de investiţii din SUA după capitalizare, un venit net
de 4,05 miliarde de dolari (o creştere de 23% faţă de anul precedent) şi o rată de profitabilitate
(ROE) de 23,4% faţă de 21,6% în 2005.
În 2007 veniturile nete totale raportate la finalul trimestrului întâi ajunseseră la valori-
record de 5 miliarde USD, cu o creştere de 13% faţă valorile din primul trimestru al anului 2006 şi
de 11% faţă de trimestrul al patrulea 2006. La baza acestor rezultate s-a aflat evoluţia pozitivă a
diverselor produse de creditare şi performanţele din sectorul imobiliar care au fost totuşi reduse
parţial de scăderea valorilor produselor derivate din cauza problemelor ce începuseră să apară pe
sectorul ipotecarelor.
Prăbuşirea lentă a Lehman Brothers a început în vara anului 2007 pe măsură ce criza
creditelor ipotecare începea să ia amploare, acţiunile grupului începând să coteze sub nivelul de 82
dolari. Investitorii au început să îşi facă probleme deoarece Lehman Brothers era puternic expusă
pe piaţa creditelor ipotecare şi derivativelor având ca suport aceste credite. Pe lângă aceasta
Lehman era şi cea mai mică dintre băncile de investiţii având cel mai puţin diversificat portofoliu.
Contrar aşteptărilor rezultatele Lehman Brothers pentru trimestrul trei 2007 nu au fost atât de rele.
Venitul net a scăzut din iunie până în august 2007 cu doar 3% la valoare de 887 milioane dolari.
Preşedintele executiv al Lehman a declarat în acea perioadă că rezultatele trimestrului trei arată
puterea de a rezista a băncii generată de diversitatea activităţilor desfăşurate în condiţiile
provocatoare ale pieţei. Ca o reacţie la ceea ce se întâmpla pe piaţă Lehman Brothers decide în
august 2007 să închidă subdivizia BNC Mortgage care se ocupa de gestionarea şi acordarea de
credite subprime.
Pe piaţa financiară americană trimestrul întâi al anului 2008 a adus prăbuşirea primei mari
bănci de investiţii: Bear Stearns este preluată de JP Morgan în data de 16 martie 2008. Acest fapt a
generat un val de panică în rândul investitorilor care şi-au canalizat atenţia şi îngrijorarea spre
13
celelalte bănci de investiţii, iar Lehman a fost considerată următoarea victimă. Situaţia s-a calmat
câteva zile mai târziu când Lehman Brothers a publicat rezultatele financiare pentru primul
trimestru 2008: venitul net a înregistrat o scădere de 30% însă s-a menţinut la un nivel rezonabil
de 3,5 miliarde USD. Deşi pe sectorul ipotecarelor Lehman a înregistrat pierderi de 1,8 miliarde
acestea au fost puternic compensate de celelalte sectoare de activitate: veniturile din
managementul investiţiilor au crescut cu 39% în principal datorită câştigurilor substanţiale din
consultanţa în domeniul fuziunilor şi achiziţiilor, dar şi celor din managementul activelor.
Compania a raportat de asemenea profituri importante din activităţile de investment banking şi
tranzacţionarea acţiunilor.
Lehman Brothers a reuşit să evite soarta companiei Bear Stearns, dar începând din vara
anului 2008 situaţia s-a înrăutăţit. Pe lângă condiţiile vitrege din piaţă, Lehman a fost nevoită să se
confrunte şi cu cei care sfătuiau investitorii să-şi vândă participaţiile Lehman. Compania i-a acuzat
de speculaţii şi de tentative de a influenţa comportamentul investitorilor cu scopul de a le scădea
cotaţiile. Pe de altă parte, criticii Lehman Brothers acuzau compania că nu publică adevăratele
cifre referitoare la pierderile înregistrate. Pe măsură ce timpul trecea şi nivelul pierderilor creştea,
un număr din ce în ce mai mare din investitori tindea să dea crezare criticilor.
Pe 9 iunie 2008, Lehman anunţa pierderi semestriale de 2,8 miliarde USD, cu mult peste
aşteptările analiştilor. Pentru a-şi acoperi pierderile, compania intenţiona să obţină finanţare de 6
miliarde USD de la investitori. Eforturile au fost în zadar şi situaţia s-a agravat şi mai mult în 8
septembrie când guvernul a anunţat că va prelua companiile de credite ipotecare Fannie Mae şi
Freddie Mac. Pe 9 septembrie cotaţiile acţiunilor Lehman au scăzut dramatic cu 45%, ajungând la
7,79 USD/acţiune, deoarece investitorii au considerat că, date fiind acţiunile de naţionalizare a
celor două, probabilitatea ca FED-ul să intervină din nou pentru a ajuta Lehman Brothers era
extrem de mică. În aceeaşi zi, ca urmare a scăderii acţiunilor Lehman, cotaţia indicelui S&P 500 s-
a redus cu 3,4%.
Pe 10 septembrie 2008, Lehman a anunţat pierderi de 3,9 miliarde USD şi intenţia de a
vinde majoritatea afacerilor de management al investiţiilor inclusiv Neuberger Berman. Acţiunile
au pierdut 7 procente în ziua respectivă. În ziua următoare cotaţiile au mai scăzut cu încă 40%.

Graficul nr. 5 - Evoluţia Lehman Brothers în perioada 2003-2009

Sursa: www.corporateinformation.com

Pe 13 septembrie 2008, Timothy Geithner, preşedintele Federal Reserve Bank din New
York a prezidat o şedinţă specială în care s-a discutat situaţia Lehman Brothers. În cadrul acestei

14
şedinţe s-a luat în discuţie şi posibilitatea lichidării companiei prin vinderea activelor. La
momentul respectiv Lehman a anunţat că se află în discuţii în vederea preluării de către Barclays şi
Bank of America, însă ambele variante au căzut când Barclays a anunţat că se retrage, iar Bank of
America că va achiziţiona Merrill Lynch. Pe 14 septembrie Asociaţia Internaţională pentru Swap-
uri şi Produse Derivate (International Swap and Derivatives Association – ISDA) s-a oferit să
organizeze o şedinţă specială de tranzacţionare cu scopul de a permite participanţilor pe piaţă să îşi
închidă poziţiile pe care le aveau pe diverse produse derivate cu condiţia ca la sfârşitul zilei
Lehman Brothers să declare falimentul. Chiar dacă Lehman nu a declarat falimentul în ziua
respectivă, mulţi traderi şi-au onorat tranzacţiile încheiate în acea şedinţă specială.
În data de 15 septembrie 2008, cu puţin peste ora 1 a.m. Lehman Brothers Holdings a
anunţat că va depune documentele necesare pentru declararea stării de faliment afişând o datorie
bancară de 613 miliarde USD, datorii din obligaţiuni de 155 miliarde USD şi active în valoare de
639 miliarde USD. Oficialii Lehman Brothers au menţionat că filialele grupului îşi vor continua
activitatea în mod normal. Ca urmare a anunţului, un grup de firme de pe Wall Street a acceptat să
furnizeze capital şi consultanţă către Lehman în vederea îndeplinirii formalităţilor de lichidare, iar
FED-ul a hotărât să furnizeze companiei asistenţă financiară în schimbul unor active sub-evaluate
ale Lehman. În a doua parte a zilei bursa australiană a suspendat tranzacţionarea acţiunilor filialei
Lehman Brothers din Australia. În zilele următoare Barclays a anunţat că va prelua o mare parte
din operaţiunile Lehman Brothers inclusiv cele din America de Nord pentru suma de 1,35 miliarde
USD, iar pe 17 septembrie acţiunile companiei au fost eliminate din tranzacţiile NYSE.
Operaţiunile Lehman din Europa, Orientul Mijlociu şi regiunea Asia-Pacific (inclusiv Japonia,
Hong Kong şi Australia) au fost preluate de către Nomura Holdings, cea mai mare firmă de
brokeraj din Japonia. Tranzacţia a fost perfectată în data de 13 octombrie. Conform ultimului
raport anual al Lehman Brothers, filialele ce îţi desfăşurau activitatea în afara Statelor Unite au
generat peste 50% din veniturile totale ale grupului.

4.2. Reacţia Europeană la criza financiară

Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost
singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt atât
pieţe dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în pieţele
activelor. Preţurile imobiliare au crescut rapid datorită unor cauze la baza cărora nu au stat numai
principiile de bază ale ţărilor ca Irlanda, Regatul Unit, şi Australia, conform FMI (2008), în timp
ce ţări cum ar fi China şi Rusia au înregistrat, înainte de criză, nivele ameţitoare pe pieţele lor de
acţiuni, generate de frenezia speculaţiilor. Integrarea financiară şi holdingurile transnaţionale de
fonduri mutuale, fonduri speculative, sucursalele băncilor ţărilor dezvoltate, şi companiile de
asigurări au perpetuat perturbările şi au contribuit la propagarea colapsurilor preţurilor activelor în
ţările din Uniunea Europeană şi în alte ţări.

4.2.1. Cazul Islandei - iminenţa “falimentului naţional”

Recent, acest mic stat nordic de 320.000 de locuitori desemna un model de succes şi avea o
creştere economică rapidă, în ciuda locului modest pe care îl ocupa pe scena internaţională, din
punct de vedere geopolitic. Boom-ul din anii '90 de pe bursă a permis companiilor şi băncilor
islandeze să investească foarte mult în toată Europa. Acest succes nu avea să dureze prea mult, ba

15
dimpotrivă, investiţiile majore au determinat un eşec devastator. În 2000, după finalizarea
procesului de privatizare a sectorului bancar, două treimi din finanţări proveneau din surse
domestice şi numai o treime din investiţii străine. Înainte de criză situaţia s-a inversat. Bancherii
au făcut atat de multe investiţii străine, astfel încât, primele 3 bănci şi primele 3 companii de
investiţii ca mărime din Islanda deţineau active a căror valoare era de 9 ori mai mare decât avuţia
statului. Totodată, aceste companii aveau datorii pe termen scurt ce însumate depăşeau rezervele
monetare ale ţării. O mare parte din investiţiile străine erau ipotecate, astfel, când criza a izbucnit,
băncile nu au mai fost capabile să îşi achite datoriile faţă de clienţi. Din cauza sumelor foarte mari
ale datoriilor, statul nu putea interveni, cum s-a întamplat în cazul altor ţări. Moneda islandeza a
ajuns să se deprecieze cu până la 50% în numai o săptamană. La ora actuală, economia islandeză
este una dintre cele mai fragile, dacă nu chiar cea mai vulnerabilă economie europeană la mişcările
din sistemul financiar. Băncile şi companiile din Islanda au început să se "înghită" una pe cealaltă
şi au creat o interdependenţă care acum poate fi asociată unui "castel de cărţi".
Guvernul islandez a decis iniţial naţionalizarea băncii Glitnir, a treia ca mărime din
Islanda, fapt ce a determinat afundarea coroanei islandeze ca efect al speculaţiilor pesimiste
privind capacitatea Băncii Centrale, care a anunţat că doreşte să obţină un împrumut de 4 miliarde
de euro din partea Rusiei. Potrivit AFP, preluarea Glitnir pentru 600 de milioane de euro a fost una
dintre primele decizii anunţate de guvernul islandez pentru a evita ca ţara să cadă în faliment.
"Este prima etapă necesară pentru a pune în practică obiectivele guvernului şi parlamentului
pentru a garanta calmul necesar operaţiunilor bancare şi securitatea depozitelor", a precizat
autoritatea financiară a statului nordic. Glitnir are operaţiuni în 10 ţări, cele mai însemnate fiind în
SUA, Suedia, Marea Britanie, Canada, China şi Rusia, iar personalul băncii este de aproape 2.000
de persoane. Glitnir a anunţat vinderea operaţiunilor din Finlanda.
În continuare guvernul a naţionalizat Landsbanki, a doua mare bancă islandeză, din cauza
riscului unui "faliment naţional". Cea mai mare bancă din Islanda a obţinut un împrumut de 500 de
milioane de euro de la Banca Centrală, iar Banca Suediei a anunţat că va împrumuta filialele
suedeze ale Kaupthing cu 700 de milioane de euro, pentru realizarea unei stabilităţi financiare a
Suediei şi asigurarea unei funcţionări fluide a pieţelor financiare. Statul islandez a naţionalizat
astfel şi ultima instituţie financiară care nu era naţionalizată. Astfel, guvernul islandez preia
controlul băncii Kaupthing, pentru a menţine continuitatea operaţiunilor bancare comerciale în
Islanda. O dată cu această naţionalizare, toate cele trei mari bănci din Islanda au trecut în
întregime sub controlul statului.
Odată cu naţionalizarea celei mai mari bănci, Kaupthing, guvernul încheie procesul de
preluare a unei industrii bancare "prăbuşite sub greutatea propriei datorii externe" (Bloomberg).
Măsura este menită să asigure funcţionalitatea sistemului bancar în următoarea perioadă. S-au dat
asigurări că toate depozitele băncii sunt garantate integral. Instituţiile financiare islandeze au
datorii estimate la circa 61 de miliarde de dolari. Guvernul islandez ar putea cere ajutorul Fondului
Monetar Internaţional, însă recunoaşte şi că încearcă să contracteze un credit de 5,48 miliarde de
dolari (4 miliarde de euro) din Rusia, aflată ea însăşi în criză.

4.2.2. Cazul Marii Britanii

Chiar dacă situaţia de criză s-a declanşat mai întâi în SUA, în mod oficial începutul crizei
datează în 7 februarie 2007 când marea bancă britanică HSBC anunţă pierderi substanţiale din
ipotecile subprime. Începând din august 2007, băncile britanice care finanţau ipoteci încep să
respingă cererile clienţilor cu un istoric prost de creditare şi cresc dobânzile la astfel de produse.

16
În luna septembrie 2007 banca comercială britanică Northern Rock anunţă dificultăţi
financiare şi solicită ajutorul băncii centrale, Bank of England. Northern Rock a înregistrat
pierderi mari din cauza faptului că, pentru finanţarea creditelor ipotecare s-a axat prea mult pe
operaţiunile din pieţele financiare internaţionale şi prea puţin pe depozitele din partea populaţiei.
A doua zi de la anunţarea problemelor, clienţii băncii au retras un miliard de lire sterline, cea mai
mare retragere de la o bancă britanică din ultimii o sută de ani. Cinci luni mai târziu, la 17
februarie 2008 banca britanică Northern Rock este naţionalizată. În octombrie Consiliul
Creditorilor Ipotecari din Marea Britanie (Council of Mortgage Lenders) face public faptul că, din
cauza lipsei de fonduri, instituţiile de profil nu vor mai finanţa ipoteci.
La fel ca rivalul sau mai mic - Northern Rock - HBOS se împrumutase masiv de pe pieţele
interbancare. HBOS a intrat pe piaţa bancară din 2001 cu o cu totul altfel de strategie. Au oferit
clienţilor produse la preţ mic şi servicii de calitate, într-un efort de a acapara o cotă mai mare de
piaţă. De când a fost afectată de criza creditelor, banca şi-a finanţat datoriile prin împrumuturi pe
termen scurt cu rate ale dobânzii ridicate. În scurt timp, investitorii au început să creadă că HBOS
nu va mai fi în stare să îşi plătească datoriile pe care le-a făcut, ceea ce a condus la scăderea
acţiunilor la 2,23 euro pe 28 octombrie 2008, fiind cu aproape 90% mai mică decât valoarea
înregistrată în februarie 2007. Pentru că exista riscul ca deponenţii să îşi retragă în număr mare
banii, Lloyds TSB a achiziţionat HBOS la un preţ ameţitor de numai 12 mld. lire sterline, formând
Lloyds Banking Group (LBG). Tranzacţia a creat un gigant bancar care deţine aproape o treime
din depozitele şi creditele de pe piaţa britanică. Fuziunea a fost susţinută şi de Guvernul Britanic,
care a injectat capital în valoare totală de 17 miliarde de lire, ajungând să deţină maximum 43,5%
din capitalul grupului fuzionat.
Royal Bank of Scotland (RBS) era, până în octombrie 2008 când i s-au prăbuşit acţiunile, a
doua mare bancă din Marea Britanie. În toamna anului 2007, un consorţiu condus de RBS a
semnat un acord de preluare a băncii ABN Amro plătind 101 miliarde de dolari, un preţ exagerat
în condiţiile în care ABN fusese influenţată de criza de pe pieţele financiare din vara anului 2007.
Ca urmare a crizei creditelor, analiştii estimau că a doua mare bancă din Marea Britanie,
Royal Bank of Scotland (RBS), a suferit, în primele şase luni ale lui 2008, pierderi de şase
miliarde lire. Dar problemele băncii britanice nu s-au oprit aici. Acţiunile RBS s-au prăbuşit pe
Bursa de la Londra, pierzând 62% din valoare în tranzacţii. Prin urmare, grupul RBS a fost
naţionalizat de Guvernul Marii Britanii printr-un aport de 25 de miliarde euro. În cea mai mare
naţionalizare din sistemul bancar european, statul britanic a devenit acţionar majoritar al băncii,
urmând să deţină 60% din acţiuni, Guvernul cumpărând acţiuni preferenţiale de cinci miliarde lire
şi subscriind alte 15 miliarde.
Blocajul pieţei interbancare este în centrul crizei. De teama falimentelor, băncile nu îşi mai
acordă împrumuturi unele celorlalte. Cele care nu găsesc fondurile necesare pentru a-şi echilibra
situaţia, pot să se găsească rapid în dificultate, aşa cum s-a întâmplat în cazul mai multor instituţii
financiare europene. Din lipsa de refinanţare, băncile îngheaţă creditele acordate particularilor şi
companiilor, ameninţând astfel întregul sistem economic şi financiar. Scopul acestor capitalizări,
ce se traduc practic prin naţionalizare, este de a susţine stabilitatea pieţelor financiare, de a proteja
investitorii, companiile şi creditorii, precum şi de a apăra interesele contribuabililor.

17
4.2.3. Cazul României

A . Falimentele bancare postdecembriste

Perioada de după 1989 a fost marcată de o serie de falimente bancare ce au zguduit


întreaga economie românească. Acestea au fost:
Societe Generale Paris- sucursala Bucureşti- a fost radiată la data de 13.12.1999 prin retragerea
autorizaţiei de funcţionare;
Bankoop- Banca Generală de Credit şi Promovare S.A- a fost radiată la data de 27.09.2000 prin
sentinţa civilă irevocabilă nr.721/08.02.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia
Comercială.
 Banca Română de Comerţ Exterior( BANCOREX) S.A.- a fost radiată la data de 12.11.1999.
Autorizaţia de funcţionare a fost retrasă prin Hotărârea B.N.R. nr.9/31.07.1999, a fost radiată din
Registrul Comerţului la data de 21.10. 1999 ca urmare fuziunii prin absorţie cu Banca Comercială
Română ;
 Renaşterea Creditului Românesc S.A. -CREDIT BANK -a fost radiată la data de 23.04.1999.
Autorizaţia de funcţionare a fost retrasă prin Hotărârea B.N.R. nr.3/ 18.04.1997 prin sentinţa civilă
irevocabilă nr.7211/09.11.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia Comercială şi ulterior
a fost declanşată procedura prevăzută de Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi a
falimentului, modificată prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
privatizării;
 The Chase Manhattan Bank NA, New York sucursala Bucureşti- a fost radiată la data de
23.06.1999.
 Banca Internaţională a Religiilor S.A.-a fost radiată la data de 18.06.2001. BNR a depus la
29.06.2000 cererea de declanşare a procedurii falimentului băncii, potrivit Legii nr.83/ 1998
privind procedura falimentului băncilor.
 Banca Turco-Română S.A.- a fost radiată la data de 15.05.2002. Prin sentinţa civilă nr.1215/
03.07.2002 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă cererea BNR privind declanşarea falimentului
băncii, şi a fost desemnat drept lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
 Banca COLUMNA S.A. a fost radiată la data de 18.06.2001. Autorizaţia de funcţionare a
băncii a fost retrasă prin Hotărârea BNR.
 Banca Comercială ALBINA S.A. a fost radiată la data de 18.05.1999
 Banca Română de Scont S.A. a fost radiată la data de 11.03.2002. Autorizaţia de funcţionare a
fost retrasă prin Hotărârea BNR şi s-a declanşat procedura falimentului băncii, potrivit Legii
nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor.
Cazul cel mai cunoscut a fost cel al prăbuşirii Bancorex. Cu o imagine construită special
pentru intrarea cu succes în mileniul trei, Bancorex nu a mai reuşit să treacă în anul 2000. Cu
numeroase sucursale în ţară şi în străinătate, Bancorex s-a bucurat de încredere pe plan
internaţional, dar şi intern. Ca dovadă este şi faptul că, în 1998, banca deţinea 25% din economiile
populaţiei din România. Instituţia a asigurat finanţarea importurilor de petrol ale României, într-o
perioadă în care nu existau instituţii capabile să-şi asume un astfel de rol. Cu un an înaintea
fuziunii cu BCR - contopire care a transformat BCR în principala bancă românească, cu cota de

18
piaţă de 31,5% din totalul activelor sistemului bancar - în cadrul unei şedinte comune a celor două
Comisii pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului României, Nicolae Danilă, preşedintele de
atunci al Bancorex, a declarat că societatea avea o pierdere săptamânală de şase milioane de
dolari. În acea perioadă, BNR instituise regimul de supraveghere specială. În afara creditelor
neperformante, criza prin care trecea banca până la introducerea supravegherii BNR a avut drept
cauză şi împrumuturile contractate de către Bancorex de pe piaţa financiară. Astfel, în condiţiile
refuzului BNR de a o credita, Bancorex s-a îndreptat către băncile comerciale, de unde obţinea
împrumuturi la o dobândă ce depăşea posibilităţile de supravieţuire ale băncii. Potrivit raportului
BNR pe anul 1999, Bancorex se împrumuta de pe piaţa interbancară cu dobânzi ce atinseseră un
nivel mediu de 265% pe an.

B. Contextul actual

Problemele generate de falimentul Lehman Brothers pe pieţele internaţionale s-au apropiat


şi de România iar expunerile pe care Societe Generale, care deţine BRD-Groupe Societe Generale
şi Raiffeisen Zentralbank le au pe falimentul băncii americane au amplificat temerile legate de
siguranţa sistemului bancar românesc. Unii analişti financiari consideră că exista riscul ca unele
bănci de talie mica, orientate cu precădere pe retail, să devină vulnerabile în faţa unei lipse de
lichidităţi.
Opinia BNR este însă că situaţia este sub control, că măsurile luate până în prezent de
banca centrală sunt suficiente pentru a face faţă oricăror probleme. Un efect asupra clienţilor
băncilor din Romania îl va avea scumpirea creditelor pe fondul lipsei de lichidităţi la nivel global.
Circa trei sferturi dintre instituţiile de credit din România sunt susţinute de bănci din
Europa, iar în condiţiile în care, o parte dintre băncile europene au declarat pierderi din cauza
crizei americane sau expuneri pe marile falimente, s-au înmulţit temerile că nici sistemul bancar
românesc nu ar mai putea fi ocolit multă vreme de astfel de situaţii limită. Societe Generale a
anunţat o expunere pe Lehman Brothers de 479 milioane de euro iar banca austriacă Raiffeisen
Zentralbank anunţă suma de 252 milioane de Euro. Pe acest fond acţiunile BRD tranzancţionate la
BVB s-au prăbuşit în patru şedinţe cu peste 24 %1.
Guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, a declarat că totalul liniilor de creditare
atrase de băncile româneşti din străinătate este de 23 miliarde de euro şi este imposibil ca aceşti
bani să fie retraşi în cazul unor probleme majore ale băncilor-mamă ce au un control limitat asupra
băncilor din România, care se află sub reglementările BNR.
Nu vor fi falimente în sistemul bancar din România, în 2010, chiar dacă solvabilitatea unor
bănci o să se reducă, iar gradul de neperformanţă financiară al băncilor comerciale a crescut,
afirmă directorul Direcţiei Supraveghere din BNR, Nicolae Cinteza. Acesta a apreciat că riscul cel
mai mare pentru băncile comerciale este reprezentat de creditele neperformante acordate clienţilor
din sistemul bugetar, pe fondul efectelor crizei financiare.
Când au fost acordate creditele, aceşti clienti erau consideraţi cei cu cele mai sigure venituri, dar în
situaţia actuală ei prezintă cel mai mare risc, din cauza reducerilor salariale şi de posturi în
instituţiile publice. O problemă o vor reprezenta cei 150.000 de angajaţi bugetari care sunt
disponibilizaţi şi care au credite la banci şi al căror risc de nerambursare a datoriilor este foarte
mare. Directorul din BNR a precizat ca au fost făcute teste de stress la nivelul sistemului, pentru
anticiparea reacţiilor în situaţii de risc. “Testul de stress arată că cea mai mare sumă ce priveşte
deprecierea garanţiilor provine din deprecierea garanţiilor. Grosul cerinţei de capital ce rezultă din

1
Potrivit www.bloombiz.ro.

19
test stress provine din deprecierea colateralului adus în garanţie”, a explicat Cinteza.
Acesta a avertizat că “primele 6 luni din 2010 vor fi hotărâtoare pentru sistemul bancar românesc”,
considerând că situaţia adecvării cerinţelor de capital este foarte bună pentru băncile româneşti, iar
băncile au simţit pericolul şi au luat măsuri. Provizioanele la nivelul sistemului bancar din
România ajunseseră la 12,967 milioane lei, la 30 septembrie, faţă de 3,642 milioane lei, la 31
decembrie 2007. Neperformanţa băncilor se accentuează, ceea ce a determinat o dublare a
provizioanelor, de la 6,065 milioane lei, la 9 luni din 2008, până la 12,967 milioane lei, la 30
septembrie 2009. Cu toate acestea gradul de solvabilitate a rămas foarte bun, de 13,7%, datorită
politicii prudente a Băncii Naţionale.

5. Consecinţe ale falimentului bancar

Consecinţele falimentului diferă în funcţie de tipul băncii: retail (desfaşoară operaţiuni


direct cu clienţii persoane fizice, nu companii sau alte bănci), comerciale (bănci de afaceri,
constituie depozite şi acordă credite în mare parte companiilor şi corporaţiilor) şi de investiţii
(instituţii financiare ce adună fonduri prin vânzarea de active financiare către companii şi stat).
Dacă o instituţie de credit se declară în faliment, persoanele care au depozite la banca respectiva
sunt asiguraţi printr-o garanţie de depozit, a cărei valoare diferă de la un stat la altul şi care
presupune că o parte a economiilor clienţilor este asigurată, iar aceştia vor putea face retrageri
până la o anumită limită, în cazul în care banca intră în faliment (în Suedia, după criza financiară
din 2008, limita de garantare a crescut de la 250 000 SEK la 500 000 SEK). Suma ce excede limita
prevazută va fi pierdută.
După criza din 2008, statul german a crescut, la rândul său, garanţia depozitelor, declarând
că vor garanta integral depozitele astfel încât deponenţii să îşi păstreze banii în bancă. Situaţia pe
care guvernul german a încercat să o previna a fost aceea în care deponenţii îşi vor retrage
economiile şi le vor plasa, probabil, în bănci din alte ţări, ceea ce ar avea efecte negative asupra
economiei germane. Acest lucru a făcut ca guvernele altor ţări să se teama de posibilitatea ca
cetăţenii statelor respective îşi vor retrage depozitele pentru a le plasa în Germania.
Pentru clienţii ce deţin credite la o bancă falimentară, creditele rămân în vigoare şi vor
trebui sa plătească în continuare ratele. Banca va încerca să colecteze cât mai mult din activele
sale înainte ca o altă institutie financiara să îi cumpere datoriile. Prin preluarea datoriilor de o altă
bancă, nu se va schimba nimic pentru creditor.
Un alt lucru ce trebuie avut în vedere este că procedura falimentului poate dura o perioada
destul de lungă de timp, ceea ce poate îngheţa economiile deponenţilor. În anumite cazuri, pentru
anumite ţări, există reguli de tranziţie garantate de stat pentru a preveni totala indisponibilitate a
activelor pe perioada întregului proces. Dacă activele ar fi indisponibile, ar putea cauza probleme
importante pentru un număr mare de clienti, de la persoane fizice la companii şi eventual întreaga
economie. Investiţiile viitoare ar putea fi anulate, companiile ar putea avea probleme cu plata
datoriilor, a furnizorilor şi a angajaţilor, ar putea apărea fenomenul somajului şi ar apărea efecte
negative pentru întreaga economie.

20
6. Concluzii

Evenimentele din ultimii doi ani care s-au declanşat mai întâi în Statele Unite ale Americii
şi care s-au extins ulterior în majoritatea ţărilor lumii au avut meritul de a trage un semnal de
alarmă referitor la amploarea pe care au luat-o pieţele financiare şi economia virtuală. Dictonul
,,money makes money”- banii produc bani a caracterizat modul în care se făceau afacerile în
ultimii douăzeci de ani în cele mai importante economii ale lumii. Ceea ce s-a întâmplat pe pieţele
financiare începând cu anul 2007 nu va avea ca efect o schimbare radicală a modului de
funcţionare a pieţelor financiare sau eliminarea produselor derivate şi a altor inovaţii financiare,
însă va presupune o schimbare de abordare. În esenţă, consecinţele falimentului bancar privesc
următoarele aspecte: costuri economice şi sociale imense; pierderi financiare mari suportate de
creditorii băncii intrate în stare de faliment; întreruperea sistemului de plăţi; scăderea credibilităţii
sectorului bancar ce determină pierderea încrederii publicului în serviciile bancare; afectarea
lichidităţii, rentabilităţii şi solvabilităţii celorlalţi participanţi pe piaţă; transmiterea prin
contagiune a dificultăţilor financiare ale unei bănci în întregul sistem (riscul sistemic).
Modul de soluţionare a falimentului bancar a condus la două opţiuni şi anume: lichidarea
totală a băncii falimentare şi asistenţă bancară deschisă care promovează continuitatea. Majoritatea
specialiştilor susţin că închiderea băncilor insolvabile este singura soluţie viabilă, aducând o serie
de argumente. În opinia acestora, opţiunea pentru lichidare are în vedere şi faptul că, de regulă, o
instituţie bancară care şi-a pierdut capitalul în întregime sau mare parte din acesta, operează în
condiţiile unei structuri de stimulente mult diferite de cea aplicabilă băncilor sănătoase, putând
ameninţa starea financiară a întregului sistem bancar.
În ultimele luni, reprezentanţii celor mai importante ţări din lume au avut o serie de
întâlniri având ca temă de discuţii viitorul economiei mondiale. Una dintre cele mai recente astfel
de reuniuni a fost Forumul Internaţional de la Davos care a reunit elita mondială din politică şi din
lumea afacerilor. În cadrul acestui forum s-a discutat pe larg despre modalităţi de ieşire din criză,
de evitare a falimentelor bancare, dar şi de crearea unei noi ordini mondiale. Liderii politici au
ajuns la un numitor comun referitor la faptul că această criză financiară trebuie să responsabilizeze
mai mult factorii de decizie de la toate nivelurile, protecţionismul nu este nici pe departe o soluţie,
iar legat de modul în care piaţa financiară a ieşit de sub control premierul britanic, Gordon Brawn
a propus crearea unei autorităţi mondiale cu scopul reglementării şi supravegherii operaţiunilor de
pe această piaţă la nivel global.

21
6. Bibliografie

1) Chari, V.V. & Christiano, L.J. & Kehoe, P.J. -Facts and Myths about the Financial Crisis of
2008, Working Paper, Federal Reserve Bank of Minneapolis;
2) Driga, I. -Analiza si managementul riscurilor în activitatea bancara, Editura Universitas,
Petroşani 2007 ;
3) Frenk, Josefina; Thideman, Johan; Koonce, Clifford; Svensson, Johanna- Should banks be
allowed to go into bankruptcy?, 2009;
4) Hart, O. - Different Approaches to Bankruptcy, Harvard Institute of Economic, 2000;
5) *** BNR- Raport asupra stabilităţii financiare, 2008;
6) *** BNR- Raport asupra stabilităţii financiare, 2009;
7) *** BNR- Raport anual, 2007;
8) *** BNR- Raport anual, 2008;
9) *** Federal Reserve Bank of New York – Quarterly summary of banking statistics November
2008

Resurse electronice

www.bloombiz.ro
www.zf.ro
www.bnr.ro
www.wikipedia.com
www.bloomberg.com
www.lehman.com
www.imf.org
www.e24.se/pengar24/dinekonomi/bankforsakring/artikel_893607.e24
www.bis.org/bcbs/index.htm
www.bis.org/publ/bcbsca.htm
www.corporateinformation.com
http://en.wikipedia.org/wiki/Lehman_Brothers

22