O scrisoare pierdută

Eseu-comedie-gen dramatic
de I.L.Caragiale

I.L. Caragiale este unul dintre principalii reprezentanţi ai epocii marilor clasici. Se formează la
Junimea, alături de Eminescu, Creangă şi Slavici, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu. Se impune în literatura
română ca dramaturg şi prozator. Debutul lui Caragiale stă sub semnul dramaturgiei. Scrie comedii O
scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi drama
Năpasta.

O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri care ilustrează degradarea vieţii sociale şi politice
a societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Opera aparţine genului dramatic, gen literar scris pentru a fi reprezentat pe scena unui teatru şi
caracterizat de structurarea acţiunii în acte și scene, predominanţa dialogului şi a monologului ca moduri
de expunere, prezenţa celor două componente: textul dialogat şi indicațiile autorului sau punerea
accentului pe limbaj şi mişcare scenică. Ca specie e genului dramatic, O scrisoare pierdută este o comedie
prin prezenţa comicului, încadrarea personajelor într-o anumită tipologie, organizarea acţiunii în jurul unui
conflict dramatic puternic, satirizarea unor defecte omeneşti sau finalul fericit. Comedia ilustrează mai
multe tipuri de comic: de situaţie, de moravuri, de nume, de caracter sau de limbaj. Comicul de situaţie
este redat de încurcături (determinate de pierderea repetată a scrisorii) sau coincidenţe ( situaţii similare
de şantaj politic între scrisoarea lui Caţavencu şi cea a lui Dandanache). Comicul de limbaj este ilustrat de
prezenţa ticurilor verbale (Cetăţeanul turmentat “eu pentru cine votez?”, Trahanache „ai puţintică
răbdare”) sau a greşelilor de exprimare (bampir, renumeraţie). Ca o comedie de moravuri, opera lui
Caragiale îmbină interesul pentru tipologie cu intenţia de a satiriza defecte omeneşti. Astfel, autorul
supune comicului defecte precum prostia, incultura, infidelitatea, corupţia.

Din punct de vedere estetic, comedia lui Caragiale aparţine realismului. Realismul este un curent
literar caracterizat de intenţia de a reflecta veridic şi fidel realitatea. Prezenţa temei sociale, interesul
pentru tipologie, cultivarea spiritului critic şi de observaţie dau identitate dramaturgiei realiste. În O
scrisoare pierdută, Caragiale încearcă să ofere o imagine a vieţii politice de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
o lume meschină în care lupta politică se dă cu mijloace murdare. Corupţia, infidelitatea, şantajul redau
moravurile epocii. Totodată, intenţia lui Caragiale este de a crea tipuri umane, indivizi
reprezentativi pentru timpul şi spaţiul în care locuiesc. Ticăitul, adulterina, don juanul, prostul fudul,
prostul mişel, servilul, alegătorul naiv reprezintă tipurile umane prin care Caragiale încearcă să redea
imaginea unei societăţi aflate în plin proces de degradare.

Comedia se organizează în jurul temei luptei politice şi este concretizată de motivul alegerilor sau
al şantajului. În operă, se dă o luptă între membrii partidului aflat la putere (Trahanache, Tipătescu,
Farfuridi şi Brânzovenescu) şi liderul partidului aflat în opoziţie, Caţavencu. O altă temă importantă este
degradarea vieții sociale, prin care sunt dezvăluite moravurile vremii, lucru evidenţiat de relaţia
extraconjugală dintre Zoe şi Tipătescu.

Unul dintre motivele literare care ilustrează prezenţa temei este scrisoarea pierdută. Ajunsă în
mâinile lui Nae Caţavencu, scrisoarea trimisă de Ştefan Tipătescu amantei sale constituie o armă de șantaj.
Caţavencu îi ameninţă pe cei doi cu publicarea scrisorii în ziarul "Răcnetul Carpaţilor”, dacă nu va fi ales
deputat. Conștientă de implicaţiile pe care le-ar avea un scandal public pentru imaginea ei de "damă bună”,
Zoe reușește să îl convingă pe Tipătescu și pe Zaharia să sprijine candidatura lui Caţavencu.

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire
la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice
şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la
“ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Spionarea rivalului politic al
lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă
declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea
înclina balanţa în favoarea lui la alegeri.

O a doua scenă semnificativa este cea de la începutul actului al doilea, în care se evidențiază
corupția politicienilor. Farfuridi, Brânzovenescu și Trahanache falsifică listele electorale, adăugând
persoane fără drept de vot, nedeținând averea necesară. În epocă funcționa votul care dădea drept
electoral doar bărbaților cu un anumit statut social. Ei trec pe listă persoane care nu au această calitate,
dar care erau simpatizanții partidului și care ar fi putut vota candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu
profită de ocazie pentru a-i marturisi lui Trahanache că interesele partidului sunt înșelate, dar acesta
reacționează neașteptat de puternic.

Din punct de vedere compoziţional, acţiunea comediei este structurată în 4 acte cu un număr
diferit de scene. Mişcarea scenică este redată cu ajutorul indicațiilor scenice care devin un important mijloc
de caracterizare, evidenţiind comportamentul personajelor, stările prin care trec. Prin tehnica amplificării
treptate a conflictului sunt prezentate complicațiile permanente ale acţiunii ce contribuie la intensificarea
tensiunii dramatice. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două grupări: reprezentanţii
partidului puterii (Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu) şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu. Conflictul secundar este reprezentat de grupul
Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului.

Reperele spaţio-temporale sunt limitate datorită reprezentării scenice. Acţiunea se desfăşoară pe

durata a 3 zile (durata alegerilor), în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în capitala unui județ de munte.

Titlul constituie motivul central dar și intriga piesei. Prima este o scrisoare de dragoste a Zoei către
Tipătescu, găsită de cetățeanul turmentat, sustrasă de la acesta prin vicleșug de Cațavencu, pierdută apoi
de acesta cu ocazia marii adunări dinainte de alegeri, regăsită de cetățeanul turmentat și înapoiată Zoei.
O altă scrisoare este tot una compromițătoare prin care Agamiță Dandanache își câștigă postul de deputat.
Aflat la începutul și la finalul piesei motivul dă o simetriei operei. La nivel simbolic scrisoarea devine o armă
de șantaj folosită pentru preluarea puterii politice, denotând parvenitismul și lipsa de scrupule a
personajelor.

Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică pe parcursul celor patru acte, particularizează

concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale. Dacă iniţial atmosfera este de
calm şi rutină, acţiunea se complică treptat odată cu semnalarea pierderii scrisorii de amor a lui Tipătescu,
culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldată”. Strădaniile
personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către
Trahanache, intervenţiile poliţaiului Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se
întâmplă, vor fi anulate de modul în care hazardul serveşte interesele unora sau altora. Deşi subliniază
ideea realităţii politice, personajele nu ies din caricatural, aspect evident în finalul împăcării festiviste în
care satisfacţiile personale servesc binelui ţării.

În concluzie, I. L. Caragiale, dramaturg şi prozator, a fost un observator lucid şi ironic al societăţii

din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator. El foloseşte satira şi sarcasmul pentru a demasca
moravurile societăţii. Prin generalizarea unor situaţii şi a unor tipuri, dramaturgul nu se adresează doar
cititorilor sau spectatorilor epocii sale, ci receptorilor din orice epocă şi din orice context social.