LUCEAFĂRUL- Mihai Eminescu

eseu argumentativ

„Luceafărul are în vedere condiția omului. Suntem

cu toții tereștri și divini, muritori și nemuritori, ne
transcedem condiția și rămânem prizonierii iei.”
În primul rând citatul nu are în vedere doar crearea
omului din lut și condiția de muritori („o prea frumoasă
fată”) ci și condiția divinității („un mort frumos cu ochii
vii”).
Secvența „rămânem prizonierii iei” marchează începutul
morții; drama imposibilității de a se împlini afectiv („Ci
eu în lumea mea mă simt, Nemuritor și rece”).
În al doilea rând metafora „chip de lut” reprezintă
mitul creării omului din lut și credințele ce explică
apariția Universului, a vieții și a ființei umane, ca
rezultat al săvârșirii actului creator.
Înainte de săvârșirea actului creator, lumea era stăpânită
de întuneric și dezordine sau de haos primordial (termen
care definește un spațiu gol, infinit și indefinit). Multe
mitologii au la bază creația lumii din nimic, fapt ce
amplifică puterea demiurgului – ființa responsabilă
pentru creația întregii lumi.
 În concluzie „Luceafărul” de Mihai Eminescu
prezintă atât incompatibilitatea dintre terestru cât și
cosmic și împlinirea acestora pe plan afectiv.