CONDAMNAREA CRIMELOR NAZISMULUI

ÎN CADRUL PROCESULUI DE LA NÜRNBERG

Sandu ŞCODIN, Facultatea de Istorie şi Filosofie

În prezenta lucrare ne vom axa cel mai mult asupra stenogramei

din timpul Procesului de la Nürnberg în care 24 de conducători nazişti
sau oameni importanţi ai regimului au fost judecaţi. Ne vom referi
doar la acuzaţiile din partea acuzatorului Uniunii Sovietice, Roman
Rudenko.
Tema este foarte actuală, luând în considerare că acest proces
judecătoresc a fost primul din istorie în care a fost constituit un
Tribunal Militar Internaţional şi a condus la stabilirea unor norme
juridice internaţionale, între care: Convenţia privind genocidul, 1948;
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948; Convenţia privind
Abolirea Prescrierii Crimelor de Război şi Crimelor împotriva
Umanităţii, 1968; Convenţia de la Geneva asupra Legilor şi
Cutumelor de Război, 1949, cu protocoalele sale adiţionale din1977.
Ne punem ca scop să demonstăm ca acuzaţiile aduse de procurorul
General al URSS nu coincideau în totalitate cu realitatea şi nu respecta
prezumţia de nevinovăţie şi multe alte legi care funcţionau deja în
momentul constituirii Tribunalului de la Nürnberg. Înţelegem perfect
şi noi, istoricii, că istoria este scrisă de învingători, dar în cazul unui
astfel de proces care avea menirea să demonstreze lumii întregi că toţi
care au comis orori împotriva altor state vor fi traşi la răspundere.
Observam că în cel de-al Doilea Război Mondial Germania a suferit
cel mai mult din punct de vedere moral şi fizic. Ea a fost vinovată de
începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Dar cum rămâne cu
aliaţii Germaniei?
Făcând un scurt istoric al problemei, am putea spune că la
întâlnirile de la Teheran (1943), Yalta (1945) şi Potsdam (1945), cele
trei Mari Puteri din timpul războiului, Statele Unite ale Americii,
Uniunea Sovietică şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, au convenit asupra pedepselor care urmau să fie aplicate celor
vinovaţi de crime de război şi crime împotriva umanităţii în timpul
războiului. Franţa a primit şi ea un loc în tribunal.
Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală
a Tribunalului de la Nürnberg. Acest document a limitat procesul la

8
„pedepsirea principalilor criminali de război din ţările europene ale
Axei”. Aproximativ 200 de inculpaţi germani au fost judecaţi la
Nürnberg pentru crime de război şi 1.600 de alte persoane au fost
judecate prin modalităţile tradiţionale ale justiţiei militare. Au fost un
şir de procese care au durat din anii 1945 până în anul 1949. Cel mai
important proces a durat până în octombrie 1946, în care 21 de lideri
nazişti au fost judecaţi. Marele industriaş Gustav Krupp, care era
bătrân şi bolnav, nu a mai fost judecat; Martin Bormann a fost judecat
şi condamnat în absenţă, iar Robert Ley, şeful Frontului german al
muncii, s-a sinucis în ajunul procesului. 12 inculpaţi au fost con-
damnaţi la moarte, între care şi Joachim von Ribbentrop, Hans Frank,
Alfred Rosenberg şi Julius Streicher. Aceştia au fost spânzuraţi,
incineraţi la Dachau, iar rămăşiţele lor aruncate în râul Isar. Hermann
Goering, condamnat şi el la moarte, s-a sinucis în noaptea dinaintea
execuţiei. Alţi trei inculpaţi au primit închisoare pe viaţă, iar patru au
primit pedepse de 10 până 20 de ani de închisoare. În fine, trei
persoane au fost achitate. Iar vorbind despre acuzaţiile aduse de
Procurorul general al fostei URSS, Roman Rudenko o să atragem
atenţia la mai multe aspecte:
1. URSS a luptat cu înverşunare, atunci când au fost duse tratativele
asupra modului de judecare a criminalilor de război şi ca ei trebuie să
fie pedepsiţi prin decizia comună a Guvernelor Aliate. Doar prin
sintagma asta înţelegem foarte bine ca Istoria o scriu învingătorii, şi că
URSS, după spusele lor, a jucat un rol de învingători şi că Germania
nazistă se face vinovată de război. O spunem într-un mod mai sarcastic,
dar desigur nu numai Germania a intrat în Polonia, la 1 septembrie
1939, dar şi URSS, la 17 septembrie, din partea de est a Poloniei.
2. În discursul său lung de 47 min, Procurorul general a vorbit
despre „nullum crimen sine lege” sau, mai bine zis, principiul „nicio
infracţiune nu există în afara legii”. Este foarte interesant cum acest
procuror a făcut acuzaţia, deoarece URSS a produs mai multe pagube
vieţilor omeneşti de pe planetă decât alte state. Deci, conform unor
specialişti şi anume, cităm din Cartea Neagra a comunismului, editată
de Stéphane Courtois, nazismul a produs victime 25 mil. de oameni,
iar comunismul de patru ori mai mult, şi anume – 100 mil. de oameni.
De ce nu se condamnă la scară internaţională şi crimele
comunismului?

9
 3. Acuzatorul URSS a vorbit foarte mult despre Biserică, şi anume,
că naziştii promovau ideile şi concepţiile lor prin Biserică. Bormann a
fost acuzat de „persecutarea religiei” şi de o mulţime de alte crime
grave. Avocatul său dr. Bergold a subliniat că multe state
contemporane (făcând aluzie la URSS) declară în mod deschis
caracterul lor ateist şi că dispoziţiile care interzic preoţilor să ocupe
posturi înalte în partidul nazist nicidecum nu pot fi numite
„persecutare”.
4. Rudenko a menţionat de 17 ori în discursul său că URSS
împreună cu Aliaţii au eliberat Europa. În ce măsură putem crede
acestor cuvinte, având în vedere că teritoriul Basarabiei a fost rupt cu
5 ani înainte de acest proces şi a fost un act comun, practicat între
autorităţile naziste şi cele comuniste. Un exemplu elocvent este Pactul
de neagresiune Molotov-Ribbentrop şi protocolul adiţional secret, prin
care cei doi lideri – Hitler şi Stalin – îşi împărţeau sferele de influenţă.
5. Vorbind despre invazia în Cehoslovacia, Rudenko ţinea un
singur document şi acesta era doar temelia acuzaţiei, anume Directiva
Gruen, ceea ce era un plan elaborat în anul 1937 de invazie a
Cehoslovaciei întru apărarea comunităţii germane care locuia în
Regiunea Sudetă. Ţinând cont de perspectiva contemporană, aceeaşi
strategie o înfăptuieşte şi Federaţia Rusă, succesoarea URSS, în
Ucraina şi Moldova.
6. La punctul despre invadarea Poloniei Rudenko nici nu a
menţionat o realitate istorică cunoscută de noi, şi anume – data de 17
septembrie 1939. Armata Roşie sovietică a invadat Polonia, conform
protocolului secret la 17 septembrie. Guvernul sovietic a anunţat că
intervenise pentru a-i apăra pe ucraineni şi pe belaruşi care locuiau în
părţile estice ale Poloniei, deoarece Statul Polonez se prăbuşise în faţa
atacului Germaniei naziste şi nu mai putea oferi siguranţă cetăţenilor
săi. Totuşi, sovieticii ocupau zonele convenite în anexa secretă a
Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană între
sferele de influenţă sovietică şi nazistă. Multe chestiuni au fost atinse
şi întinse pe 58 de pagini de stenograme doar la acuzaţii, ca ocuparea
Cehoslovaciei, despre crime împotriva umanităţii şi crime de război.
În concluzie, putem spune că acest proces este până în ziua de
astăzi un proces neechitabil, deoarece nu s-au respectat multe legi (de
exemplu, art.10 din Carta de la Londra, care stipula că toate
organizaţiile şi oamenii criminali vor fi traşi la răspundere). Dar nu e

10
nicăieri scris care este noţiunea de criminal şi cum poate fi el
catalogat. A fost vreodată Regimul nazist criminal sau, mai bine zis,
când a devenit – în 1920? Sau 1933? Sau în 1939?
Vrem să atragem atenţia opiniei publice asupra necesităţii de a
promova echitatea şi legea în societate şi a ridica această problemă la
scară largă şi atenţionăm că este nevoie în zilele noastre de a institui
un Tribunal de Condamnare a Ororilor Comuniste pe întreg Globul
pământesc.
Recomandat
Аnatol PETRENCU, dr. hab., prof. univ.