Capitolul

Controlul constituţionalităţii legilor

1. Necesitatea controlului de constituţionalitate

Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă o garanţie specifică necesară

asigurării supremaţiei constituţiei. Totodată, având în vedere că întreaga procedură,
respectiv, organele competente a efectua controlul, modalitatea de sesizare,
operaţiunile ce intră în procedura efectivă de verificare, sancţiunile aferente etc.,
sunt reglementate prin dispoziţii de drept constituţional, controlul
constituţionalităţii legilor reprezintă, în acelaşi timp şi o instituţie de bază a acestei
ramuri juridice.
Prin controlul constituţionalităţii legilor, urmărindu-se conformitatea
acestora cu dispoziţiile Constituţiei, se asigură, în acelaşi timp, înfăptuirea
principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, respectarea competenţelor ce
sunt atribuite diferitelor organe ale statului. 1 Concordanţa tuturor prevederilor
legale cu legea fundamentală este şi o condiţie a statului de drept.2
Principiul constituţionalităţii legilor se circumscrie principiului general al
legalităţii. Acesta reprezintă fundamentul organizării şi funcţionării întregii
societăţi în forma ei superioară de agregare care este statul.
În primul rând, acest principiu presupune ca actele normative să fie
elaborate de către organele competente, în procedura prestabilită şi cu respectarea
dispoziţiilor normative superioare.
În al doilea rând, activitatea tuturor organelor statului şi a cetăţenilor, în
general, trebuie să se fundamenteze pe lege.
Întrucât legea trebuie să îndeplinească cerinţa conformităţii cu constituţia,
aceasta nu este altceva decât o cerinţă de legalitate a legii, în sensul ca legea să se
adopte cu respectarea normelor constituţionale, atât în spiritul cât şi în litera lor.
Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă şi un instrument de
pacificare a vieţii politice şi aceasta pentru că legea fundamentală este adoptată, în
general, şi cu voturile opoziţiei. O majoritate de două treimi nu poate fi realizată
prin aportul exclusiv al forţelor politice aflate la putere. Dar actele normative
supuse controlului de constituţionalitate, necesitând un număr mai mic de voturi, ar
putea fi adoptate şi împotriva voinţei forţelor politice din opoziţie. Ele, în schimb,
au deschisă calea controlului de constituţionalitate. De fapt, instituţia, ca atare, este
folosită, în general, de opoziţie, pentru că ar fi lipsit de logică ca puterea să-şi
conteste propriile acte.
În concluzie, controlul constituţionalităţii legilor, ca instituţie juridică,
reprezintă ansamblul reglementărilor cu privire la procedura de verificare a
conformităţii legii cu dispoziţiile constituţiei.
1
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005, p. 235
2
Ibidem.

1
 2. Cauzele de neconformitate a legilor
cu dispoziţiile constituţiei

Apariţia unei instituţii, având rolul de a înlătura neconcordanţele dintre legi

şi constituţie se justifică din considerente de ordin practic.
Aparent, aceste neconcordanţe n-ar trebui să existe, mai ales în statele în
care atât constituţia cât şi legile sunt opera Parlamentului. Apoi, asemenea derapaje
sunt total incompatibile cu principiile guvernământului democratic şi ale statului
de drept, pentru că ele devin expresia negării unei voinţe superioare încorporată în
constituţie.
Cu toate acestea, practica legislativă şi constituţională se confruntă frecvent
cu o asemenea cazuistică, ca urmare a diverselor contradicţii sociale, a tensiunilor
şi conflictului de interese dintre putere şi opoziţie, a structurii eterogene pe care o
pot avea autorităţilor publice sau chiar a unei distribuţii neechilibrată a puterii,
când ar putea apărea mai multe centre şi un paralelism de atribuţii.
În cele mai dese situaţii, neconstituţionalitatea unei legi îşi are cauza în
voinţa puterii de a-şi consolida poziţia pe arena spectrului politic şi de a-şi satisface
interesele care au propulsat-o la guvernare, interese care, nu întotdeauna, sunt
compatibile cu dispoziţiile constituţiei.
Se poate întâmpla ca unele devieri de la prevederile constituţiei să fie
impuse şi de necesitatea satisfacerii interesului social, deci din motive de
oportunitate. Acest lucru este posibil în statele în care sunt constituţii rigide,
adoptate de multă vreme şi a căror dispoziţii vin în contradicţie cu dinamica vieţii
sociale.
Nerespectarea regulilor de tehnică legislativă poate fi, de asemenea, o cauză
de neconstituţionalitate. În asemenea situaţii, contradicţia cu legea fundamentală
priveşte nu atât conţinutul legii cât procedura în care ea a fost adoptată.

3. Referinţe istorice privind controlul

de constituţionalitate a legilor

Necesitatea garantării supremaţiei constituţiei a făcut ca instituirea unui

control de constituţionalitate asupra legilor să apară chiar la scurt timp de la
afirmarea, atât în planul dreptului cât şi în planul vieţii politice, a unei legi
fundamentale numită constituţie. În decursul timpului această instituţie s-a
dezvoltat şi perfecţionat continuu, aducându-şi o contribuţie substanţială la
aprofundarea curentului de gândire al constituţionalismului.
Un prim început al controlului de constituţionalitate este semnalat în SUA
chiar la începutul secolului al XIX. Este vorba de un control judecătoresc efectuat
de Curtea Supremă. Deşi constituţia nu prevedea acest lucru, totuşi Curtea

2
Supremă şi-a arogat abuziv acest drept, printr-o decizie îndrăzneaţă, cunoscută sub
denumirea Marbury versus Madison.3
Cauze multiple au plasat începuturile acestei instituţii în practica
constituţională americană. Este vorba, printre altele, de structura federală a statului
şi, de aici, tendinţele centrifuge ale componentelor federaţiei, precum şi
incapacitatea constituţiei federale de a surprinde diversitatea vieţii politice,
economice şi sociale în spaţii culturale atât de diferite. Apoi, este de menţionat şi
prezenţa în mentalitatea politică a ideii de subordonare efectivă a legii faţă de
constituţie şi a posibilităţii de a impune o formă de control chiar şi legiuitorului.
Un început de control de constituţionalitate asupra legilor, de asemenea, tot
judecătoresc, este semnalat şi în România, în celebra afacere a tramvaielor din
Bucureşti.4 În 1909, printr-o lege specială, i se permite municipiului Bucureşti să
înfiinţeze o societate a tramvaielor, statutele de funcţionare urmând să fie redactate
de societate şi aprobate de Consiliul de Miniştri. În decembrie 1911, se adoptă o
lege interpretativă prin care se aduc modificări importante statutelor deja aprobate.
Fiind o lege de interpretare ea a dobândit aplicabilitate de la data adoptării
statutelor, respectiv din 1909, ceea ce a creat serioase dificultăţi în funcţionarea
societăţii. În aceste condiţii s-a cerut Tribunalului de Ilfov să declare legea de
interpretare ca fiind neconstituţională. Decizia Tribunalului, confirmată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, constată, într-adevăr, că legea de interpretare este
neconstituţională. Scopul ei, de a da lămuriri cu privire la statute, a fost depăşit, în
sensul că le-a adus modificări semnificative cu aplicabilitate retroactivă, ceea ce
este contrar principiilor constituţionale de funcţionare a sistemului de drept.
Controlul judecătoresc asupra constituţionalităţii legilor s-a extins, pe tot
parcursul secolului al XIX-lea, în mai multe state. Această practică s-a generalizat
pe baza următoarelor argumente:5
În primul rând, dat fiind faptul că misiunea judecătorilor constă în
interpretarea şi aplicarea legilor, aplicând sancţiuni corespunzătoare pentru
încălcarea acestora, s-a considerat că un asemenea rol se poate extinde şi asupra
cazurilor de încălcare a constituţiei, chiar şi atunci când faptul se produce printr-o
lege.
În al doilea rând, s-a considerat că puterea judecătorească ar fi unul dintre
garanţii principiului separaţiei puterilor în stat. Acest principiu nu presupune o
izolare totală a celor trei puteri, ci şi o relaţie de interdependenţă, constând într-o
colaborare şi control reciproc, pentru realizarea scopului pe care şi-l propune
puterea politică.6 În virtutea acestui raţionament, puterii judecătoreşti i se
recunoaşte dreptul de a controla puterea legiuitoare şi puterea executivă, după cum
şi puterea executivă are dreptul să controleze celelalte puteri.

3
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ediţia 12,
Editura All Beck, Bucureşti, p. 73.
4
Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 35.
5
L. Favoreau, P. Gaia, R. Ghevontian...Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2003, pp. 195-250
6
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit. p. 75

3
 În al treilea rând, judecătorul, dat fiind statutul său de imparţialitate precum
şi beneficiul pregătirii sale juridice, ar putea să se pronunţe asupra faptului dacă
legiuitorul a acţionat în limitele stabilite de constituţie. Ca o garanţie pentru
corectitudinea soluţiei sale, se invocă şi specificul procedurii judiciare, care implică
publicitate şi contradictorialitatea, precum şi obligaţia de motivare a sentinţelor.7
S-au afirmat în doctrină şi puncte de vedere contestatare cu privire la
controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor. Astfel, tot pe seama teoriei
separaţiei puterilor în stat s-a susţinut că recunoaşterea şi acceptarea unei asemenea
proceduri de control ar contraveni acestui principiu.
Începând cu secolul al XX-lea se afirmă un nou model european de justiţie
constituţională, model care se îndepărtează de cel judecătoresc.

4. Tipuri de control al constituţionalităţii legilor

Astăzi în lume nu există un model uniform de control al constituţionalităţii

legilor, fiecare stat adoptând proceduri diferite în funcţie de tradiţiile sale judiciare
şi legislative, doctrinele politice şi juridice dominante, interesele forţelor ce
activează pe scena vieţii politice etc.
Diversitatea acestor proceduri necesită o clasificare a lor, tocmai pentru a
se realiza o cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului, recurgându-se, în acest scop, la
mai multe criterii.8
4.1. În funcţie de consacrarea sau nu a procedurii în constituţie
Control explicit, când constituţia îl reglementează expres în conţinutul ei.
Se poate prevedea, expres, obligaţia de a se verifica constituţionalitatea legilor,
indicându-se sau nu şi autoritatea competentă şi, eventual, procedura. Pot fi citate
cu titlu de exemplu Constituţia Germaniei, Portugaliei, Poloniei, Italiei, Spaniei,
Belgiei, României.
Control implicit. Constituţia nu-l prevede, dar având în vedere principiul
legalităţii, se consideră, implicit, că el trebuie efectuat. Când se verifică
îndeplinirea condiţiei de legalitate, desigur că, implicit se verifică şi
constituţionalitatea legii. Este cazul Constituţiei SUA.
4.2. În funcţie de autoritatea investită cu efectuarea controlului
Acest criteriu a făcut posibilă, în doctrină, mai multe clasificări.
Într-o primă concepţie, se face distincţie între controlul exercitat de opinia
publică, controlul politic şi controlul judecătoresc.
Controlul din partea opiniei publice se concretizează într-o reacţie de masă
faţă de actele de violare a constituţiei. Constituţia franceză din 1793 arăta, în acest
sens, că în cazul în care guvernanţii ar viola drepturile poporului, acesta poate
recurge la insurecţie. Se legitima, astfel, revolta individuală şi colectivă ca
sancţiuni pentru eventualele acte neconstituţionale.
Controlul judecătoresc a fost receptat şi ca o modalitate mai echilibrată şi
mai paşnică, comparativ cu cel exercitat de către popor prin reacţii violente.
7
Ibidem.
8
Idem, pp. 76-80

4
 Controlul politic, potrivit acestei opinii, se exercită de către adunările
legiuitoare sau organele interne ale acestora.
Într-o altă opinie controlul constituţionalităţii legilor ar cunoaşte trei tipuri
şi anume: parlamentar, politic şi jurisdicţional.
Controlul politic se realizează de către un organ politico-statal care
funcţionează independent de parlament.
Controlul jurisdicţional este exercitat de către instanţele ordinare sau prin
jurisdicţii speciale.
Controlul parlamentar, după cum arată şi denumirea, este exercitat de către
parlament în modalităţi diferite.
Potrivit unei a treia opinii se face distincţie între controlul exercitat de către
adunările legiuitoare şi cel realizat de către organe din afara parlamentului. Acestea
din urmă pot fi organe politice, judecătoreşti sau politico-jurisdicţionale.
Un exemplu de organ politico-jurisdicţional este Consiliul Constituţional
Francez. Acesta este alcătuit, pe de o parte, din foştii preşedinţi ai Franţei şi, pe de
altă parte, din nouă membri desemnaţi de Preşedintele republicii, preşedintele
Adunării naţionale şi preşedintele Senatului, fiecare câte trei. Preşedintele
Consiliului este numit prin decizie de Preşedintele Republicii. Funcţia de membru
al Consiliului este incompatibilă cu cea de membru al guvernului, parlamentului şi
Consiliului Economic şi Social. În afară de controlul constituţionalităţii legilor
Consiliul mai exercită şi alte atribuţii.
În sfârşit, potrivit unei a patra opinii, există doar două tipuri de control,
luându-se în considerare organul sau autoritatea competentă în această privinţă:
control politic şi, respectiv, judecătoresc.
Controlul politic este exercitat fie de către organele legiuitoare, fie de către
alte organe de stat, înfiinţate special în acest scop sau care au şi alte însărcinări. De
exemplu, statutul lui Cuza preciza la art. 12 că Statutul şi legile constituţionale sunt
puse sub ocrotirea corpului ponderator. Potrivit Constituţiei franceze din 1799,
pentru controlul constituţionalităţii legilor a fost creat un organ politic, numit
senatul conservator. În ceea ce priveşte controlul exercitat de organele legiuitoare
se consideră că acesta nu poate fi un control eficient. Ar însemna ca parlamentul să
fie judecător în propria cauză, lucru contrar ideii de justiţie şi în particular celei de
justiţie constituţională. Din aceste motive, un asemenea control este utilizat mai rar.
Controlul judecătoresc este exercitat fie de organe special constituite în
acest scop, dar funcţionând după reguli asemănătoare jurisdicţiei, fie chiar de
organe judecătoreşti propriu-zise. Acest tip de control, deşi contestat într-o
oarecare măsură de doctrină s-a impus astăzi în multe state.
4.3. În funcţie de momentul când este efectuat se disting două tipuri de
control: anterior şi posterior adoptării legilor.
Controlul anterior se exercită, de fapt, asupra proiectelor de legi, fiind o
garanţie de legalitate şi, implicit, de constituţionalitate. El, practic, nu este un
control propriu-zis, pentru că atâta timp cât legea nu este adoptată, ea poate fi
corectată în oricare fază a elaborării sale.

5
 Controlul posterior se exercită asupra legilor şi a actelor normative cu
putere de lege deja adoptate. Pentru aceasta se prevăd, de regulă, organele cu drept
de a sesiza neconstituţionalitatea, cele care pot decide în privinţa
constituţionalităţii, precum şi procedura de control şi sancţiunile aferente.
4.4. În funcţie de modalitatea de iniţiere a controlului se face deosebire
între controlul pe calea acţiunii şi controlul pe cale de excepţie.
Controlul pe calea acţiunii constă în atacarea unei legi în faţa unei instanţe
determinate, solicitându-i-se acesteia să verifice dacă legea în cauză este
constituţională şi, în caz că nu, să pronunţe anularea ei.
Controlul pe cale de excepţie, spre deosebire de cel anterior, este defensiv,
pentru că atacarea legii pe considerent de neconstituţionalitate, se face în momentul
când ea este aplicată.
În prezent se conturează două sisteme de justiţie constituţională, prin
justiţie constituţională înţelegând ansamblul instituţiilor şi procedurilor prin care se
asigură supremaţia constituţiei, fiind vorba de sistemul american şi cel european
În sistemul american controlul constituţionalităţii legilor se realizează de
către tribunale obişnuite, fiind un control posterior pe cale de excepţie şi finalizat
prin hotărâri care au valabilitate doar pentru părţile din proces.
În sistemul european, controlul constituţionalităţii legilor este atribuit unor
autorităţi speciale, numite tribunale sau curţi constituţionale. Controlul poate
interveni anterior sau posterior adoptării legii, pe calea acţiunii sau pe cale de
excepţie şi se finalizează prin decizii care au autoritate absolută de lucru judecat.

5. Obiectul controlului de constituţionalitate

Fac obiectul controlului de constituţionalitate numai legea şi actele

normative cu putere de lege. Acestea din urmă sunt emise ca rezultat al operaţiunii
de delegare şi i-au forma decretelor-legi, a decretelor cu putere de lege şi a
ordonanţelor. Deşi sunt emise de alte autorităţi decât parlamentul, aceste acte
normative, fiind investite prin delegare cu forţa legii, pot reglementa relaţiile
sociale de competenţa legii şi pot modifica, suspenda şi abroga o lege.
Celelalte acte normative, provenind de la autorităţile executive, sunt emise
în executarea legii şi nu pot fi supuse aceluiaşi regim juridic ca şi legea.
Controlul asupra legalităţii lor se execută prin mijloace juridice obişnuite,
inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Actele autorităţilor judecătoreşti, chiar şi în situaţia când acestea ar fi în
contradicţie cu dispoziţiile constituţiei, sunt supuse controlului judiciar.
Sunt, în schimb, şi constituţii care supun controlului de constituţionalitate şi
actele normative inferioare legii. Asemenea dispoziţii a avut, de exemplu,
Constituţia României din 1965. De asemenea în unele sisteme de drept, cum este
de exemplu, cel spaniol şi hotărârile judecătoreşti pot fi supuse unui control de
constituţionalitate.
Potrivit Constituţiei României, sunt supuse controlului de
constituţionalitate, legile emise de Parlament, tratatele sau alte acorduri
6
internaţionale, iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele parlamentare,
ordonanţele Guvernului şi iniţiativele legislative populare.
5.1. Legile. Legile pot fi supuse unui control de constituţionale în două
momente diferite, respectiv înainte de a fi promulgate de preşedinte, fiind vorba de
un control prealabil şi după promulgare, caz în care controlul este posterior.
Controlul prealabil, considerăm că este mai eficient pentru ordinea
constituţională, pentru că previne intrarea în vigoare a unor legi contrare
Constituţiei. Curtea Constituţională poate proceda la acest control numai dacă este
sesizată, atribut care revine Preşedintelui României, preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Avocatului Poporului cel puţin unui număr de 50 de deputaţi sau a cel puţin 25 de
senatori.
Controlul posterior se efectuează după intrarea în vigoare a legii. Curtea
Constituţională este sesizată prin invocarea excepţiei de constituţionalitate. Nu pot
face obiectul unor astfel de sesizări, acele prevederi legale asupra cărora Curtea s-a
pronunţat printr-o decizie anterioară. Este de subliniat că o asemenea procedură
permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională, atunci când în soluţionarea
litigiilor în faţa instanţelor, constată că în cauză sunt invocate legi care, prin
prevederile lor, contravin dispoziţiilor constituţionale.
5.2. Tratatele sau alte acorduri internaţionale. Tratatele internaţionale,
precum şi alte acorduri la care România devine parte semnatară dobândesc forţa
dreptului intern şi sunt asimilate ca atare numai după ce au fost ratificate. Dar
pentru a dobândi un asemenea statut ele trebuie să se supună, ca toate celelalte legi,
regulii de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei. În acest spirit trebuie să
înţelegem şi precizarea din art. 11, alin. (3), potrivit căreia tratatele care conţin
prevederi contrare Constituţiei şi la care România urmează să devină parte nu vor
putea fi ratificate decât după ce, în urma unei revizuiri a Constituţiei, aceste
neconcordanţe vor fi înlăturate. Prin urmare, în cadrul procedurii de ratificare a
tratatelor şi a altor acorduri internaţionale este absolut necesar să se verifice şi
conformitatea acestora cu dispoziţiile Constituţiei. Dacă pe timpul dezbaterii lor în
Parlament în vederea ratificării sunt observate neconformităţi cu dispoziţiile
Constituţiei se procedează la sesizarea Curţii Constituţionale, atribut care revine
preşedinţilor celor două Camere sau unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel
puţin 25 de senatori. Tratatul sau orice alt acord internaţional nu va putea fi
ratificat dacă în conţinutul lor Curtea Constituţională constată prevederi
neconstituţionale. Este deci vorba de un control preventiv.
5.3. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei. Prin scopul pe care-l urmăreşte,
respectiv modificarea Constituţiei, iniţiativa de revizuire este contrară unor
prevederi constituţionale pe care urmăreşte să le schimbe în conţinut sau chiar să le
înlăture. Deci ar fi ilogic să se pretindă ca o asemenea iniţiativă să fie conformă cu
dispoziţiile constituţionale. Dar ea trebuie interpretată prin raportare tocmai la
dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire, respectiv art. 151 şi 152. Deci,
dacă o iniţiativă de revizuire a Constituţiei va depăşi limitele precizate la art. 152

7
sau dacă nu va urma regulile procedurale stabilite prin art. 151 ea va putea fi
declarată neconstituţională.
În privinţa acestor acte se exercită un control preventiv. Astfel, înainte de
sesizarea Parlamentului cu proiectul de revizuire, acesta trebuie depus la Curtea
Constituţională, care, în termen de 10 zile, trebuie să se pronunţe asupra
constituţionalităţii sale. Proiectul de revizuire se depune la Parlament însoţit de
Decizia Curţii Constituţionale. După adoptarea legii de revizuire, Curtea se
pronunţă asupra constituţionalităţii sale din oficiu. Dacă se constată că nu s-au
respectat prevederi constituţionale, proiectul va fi supus, în baza Deciziei Curţii
Constituţionale, unei reexaminări.
5.4. Regulamentele Parlamentului. Regulamentele celor două Camere sunt
deosebit de importante pentru funcţionarea Parlamentului. După cum atributul
principal al acestuia constă în adoptarea legilor, se înţelege că modalitatea de lucru
a fiecărei Camere trebuie astfel reglementată încât legile să corespundă scopului
pentru care se adoptă şi, în primul rând, să fie conforme cu Constituţia. Deci şi
regulamentele sunt supuse unui control de constituţionalitate, fiind vorba de un
control posterior. Curtea Constituţională este sesizată de preşedintele fiecărei
Camere sau de cel puţin 50 de deputaţi, ori 25 de senatori.
5.5. Ordonanţele Guvernului. Întrucât ordonanţele emise de Guvern, fie în
baza unei delegări sau, în lipsa acesteia, prin invocarea unor situaţii de urgenţă, au
putere de lege, este necesar să fie supuse şi ele controlului de constituţionalitate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât riscul ca ele să conţină prevederi neconstituţionale
este mai mare decât în privinţa legilor. Ordonanţele, spre deosebire de procedura de
adoptare a legilor, nu fac obiectul unor dezbateri, în cadrul cărora să se confrunte
opinii şi interese contradictorii, ocazie cu care s-ar putea remarca şi eventuale
neconcordanţe faţă de prevederile constituţiei. De asemenea ele intră în vigoare
doar cu îndeplinirea condiţiei de fi depuse la Parlament pentru aprobare şi
publicarea în Monitorul Oficial. Controlul de constituţionalitate al ordonanţelor se
face pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
5.6. Iniţiativele legislative populare. Constituţia recunoaşte dreptul de
iniţiativă legislativă şi unui număr de cel puţin de 100.000 de cetăţeni cu drept de
vot. Exprimarea acestei iniţiative se face conform unei proceduri prestabilite.
Respectarea acestei proceduri face obiectul unui control ce intră în competenţa
Curţii Constituţionale.

6. Curtea Constituţională a României

Controlul de constituţionalitate în România este exercitat de către o

instanţă specială, numită Curtea Constituţională. Statutul ei juridic şi competenţa
în această materie sunt stabilite prin dispoziţiile art. 142-147 din Constituţie şi
Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cu
modificările ulterioare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale sunt
şi în alte legi ca de exemplu în Legea pentru alegerea Preşedintelui României.
6.1. Statutul Curţii Constituţionale
8
 În sistemul Constituţiei din 1923, controlul de constituţionalitate al legilor
era atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Înfiinţarea unei instanţe speciale cu
asemenea atribuţii şi autoritate a făcut obiectul unor ample discuţii cu prilejul
elaborării noii constituţii în anii 1990-1991. S-au exprimat puncte de vedere
diferite şi contradictorii, unele conservatoare, insistând pe revenirea la vechiul
sistem din perioada interbelică, altele militând pentru un model existent deja în
multe state occidentale (Franţa, Italia, Germania, Portugalia, Belgia etc.) constând
în organizarea şi funcţionarea unei instanţe speciale.
Nefiind un organ esenţialmente şi exclusiv jurisdicţional şi aflându-se situat
între puteri, noua instituţie, respectiv Curtea Constituţională avea să se dovedească
de mare utilitate în soluţionarea multor probleme apărute în relaţiile dintre
instituţiile statului. Practica guvernării a ridicat multe probleme privind distribuirea
puterii şi, nu de puţine ori, soluţiile nu s-au regăsit direct în Constituţie, fiind
necesară intervenţia Curţii Constituţionale, lucru care, desigur, că nu-l putea face o
instanţă de jurisdicţie obişnuită.
Deci, Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9
judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire
a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către
Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre
judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3 ani. Membrii
Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime, procedeu ce
permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al
Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă
competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul superior juridic.
În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata
mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la
adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi
sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei
Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai
controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă
legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei.
De aceea, având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constitu-
ţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea poate fi
considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională.9 Caracterul politic rezultă din
modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor
atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare şi funcţionare
(independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi proceduri.
Caracterizarea Curţii Constituţionale rezultă din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din
9
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit. p. 252

9
Constituţie, care arată că este garantul supremaţiei Constituţiei. Pentru caracterizarea
Curţii Constituţionale sunt de asemenea interesante dispoziţiile legale potrivit cărora
aceasta este unica autoritate jurisdicţională constituţională din România şi este
independentă faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi
contestată de nici o autoritate publică.
Credem însă că modalitatea de desemnare a judecătorilor Curţii
Constituţionale nu-i pot garanta, totuşi, o deplină neutralitate. De exemplu, având în
vedere că unele dintre atribuţiile Curţii îl vizează direct pe preşedinte, cum ar fi
suspendarea, ne putem întreba dacă judecătorii numiţi de el s-ar menţine, în acest
caz, pe o poziţie de obiectivitate. Credem că nu şi de aceea sugerăm să se adopte o
altă modalitate de desemnate a judecătorilor Curţii Constituţionale.
6.2. Atribuţiile Curţii Constituţionale
Atributul principal al Curţii Constituţionale constă în efectuarea controlului
asupra legilor sub aspectul conformităţii lor cu dispoziţiile Constituţiei. În afară de
acest atribut, Curtea mai este solicitată a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor
acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele
statale.
6.2.1. Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru
alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultate sufragiului. Această atribuţie
constituţională este reglementată detaliat prin legea privind alegerea Preşedintelui
României. În exercitarea ei Curtea Constituţională înregistrează câte un exemplar al
propunerilor de candidatură, soluţionează contestaţiile, rezolvă contestaţiile
împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de circumscripţie în legătură cu
împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice, ori a unui candidat de a-şi
desfăşura campania electorală, primeşte procesele-verbale privind rezultatele
alegerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau anulează
aceste alegeri, publică rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul
Oficial, prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui
în vederea depunerii jurământului etc. În realizarea operaţiunilor electorale, dintre
care am menţionat pe cele mai importante, Curtea Constituţională nu este doar o
autoritate de înregistrare şi expediere, ci o autoritate care verifică dacă dispoziţiile
constituţionale şi legale au fost întocmai respectate.
6.2.2. Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate
Parlamentului şi Guvernului. În anumite situaţii, clar stabilite prin Constituţie, apare
necesară asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece
titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere. Constatarea
împrejurărilor care justifică interimatul, această soluţie provizorie care asigură
continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.
6.2.3. Curtea Constituţională avizează suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României. Art. 95, alin (1) din Constituţia României dispune că în cazul în care
Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei
el poate fi suspendat din funcţie de cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţă
comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii

10
Constituţionale. Deci, înainte ca propunerea de suspendare să fie supusă aprobării
Parlamentului se cere avizul Curţii Constituţionale.
6.2.4. Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. Potrivit
Constituţiei referendumul se poate organiza în următoarele situaţii: la cererea
Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes
naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii
Constituţiei. Într-o interpretare corectă a articolului 2 din Constituţie nu pot fi excluse
şi alte situaţii de referendum.10 Curţii Constituţionale îi revine atribuţia de a veghea la
respectarea procedurii referendare.
6.2.5. Curtea constituţională rezolvă contestaţiile care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic. Partidele politice îşi găsesc reglementarea
constituţională în articolele 1 alin. (3) care declară pluralismul politic drept valoare
supremă şi o garantează, în art. 8 care, dezvoltând art. 1 alin. (3), defineşte scopul
activităţii partidelor politice, în art. 40 care, reglementând dreptul de asociere,
stabileşte ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care
nu pot face parte din partidele politice. Potrivit art. 40 din Constituţie sunt
neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile lor ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii,
a integrităţii sau a independenţei României. Constatarea neconstituţionalităţii unui partid
politic revine Curţii Constituţionale.
6.2.6. Curtea Constituţională rezolvă conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice. Conflictele de natură constituţională
dintre autorităţile centrale ale statului prin care se realizează puterea legiuitoare, cea
executivă şi cea judecătorească, se soluţionează tot de Curtea Constituţională.
Sesizarea Curţii revine Preşedintelui României, unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, primului ministru sau preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
6.3. Procedura în faţa Curţii constituţionale
6.3.1. Precizări prealabile. Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare, conţine reglementări procedurale
referitoare la controlul de constituţionalitate al legilor, pe care-l efectuează Curtea,
precum şi modalităţile prin care aceasta îşi îndeplineşte celelalte atribuţii arătate mai
sus. Aceste reguli se completează cu cele ale procedurii civile, în măsura în care ele
sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea
se hotărăşte exclusiv de către Curte. Regulile procedurale se referă îndeosebi la
sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiile premergătoare şedinţelor, examinarea şi
deliberarea, comunicarea actelor Curţii. Ca reguli generale sunt de menţionat:
sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul Curţii
Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi
din numărul judecătorilor; actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor;
şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea
hotărăşte şedinţă secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice,
instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia
10
Ibidem.

11
să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile, documentele şi datele pe care le
deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
6.3.2. Procedura controlului de constituţionalitate al legilor. După cum s-a
arătat într-un paragraf anterior, asupra legilor se poate efectua un control de
constituţionalitate, atât prealabil, respectiv înainte de promulgarea legii cât şi
posterior, adică după ce legea a fost promulgată şi publicată în Monitorul Oficial.
Ambele modalităţi presupun proceduri diferite.
Procedura prealabilă. O asemenea procedură se declanşează numai în
situaţia în care Curtea este sesizată. Ea nu poate acţiona din oficiu. Ea poate fi
sesizată de: Preşedintele României, preşedinţii uneia din cele două Camere ale
Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Nici o altă
sesizare venită din partea altor subiecte de drept nu poate fi luată în consideraţie.
Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi motivată. În
legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt prevăzute detaliile
procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare să ia cunoştinţă de conţinutul legii.
Astfel cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului
şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatului Poporului şi se depune la secretarii
generali ai celor două Camere. Pentru legile adoptate în procedură de urgenţă
termenul este de numai 2 zile. Operaţiunea depunerii legii la secretarii generali este
adusă la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în 24 de ore de la depunere. În mod
corect legea prevede că depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care
Camerele Parlamentului lucrează în plen. Cât priveşte sesizarea făcută de
parlamentari ea se trimite Curţii în ziua primirii ei de secretarul general de la Camera
respectivă. În vederea soluţionării cauzei, Curtea Constituţională are o serie de
obligaţii. În primul rând să comunice sesizarea primită de la una din autorităţile
publice care au dreptul să o sesizeze tuturor celorlalte, de la care ea trebuie să primească
un punct de vedere scris până la data fixată pentru dezbatere. Ca atare, în sensul
legii, aceste autorităţi nu sunt obligate să-şi exprime punctul de vedere, judecarea
sesizării putându-se efectua şi fără acesta.
Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii
Constituţionale. Potrivit legii, dezbaterea poartă atât asupra prevederilor menţionate în
sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident nu pot fi disociate.
Această dispoziţie nu trebuie interpretată în sensul că judecătorii îşi pot extinde controlul
asupra întregii legi. O asemenea interpretare ar duce la o arogare abuzivă de competenţă,
ştiut fiind că, în materie de competenţă legile sunt de strictă interpretare. Ca atare,
judecătorii dezbat şi se pronunţă asupra prevederilor menţionate în sesizare sau a celor
de care în mod necesar şi evident nu pot fi disociate. Ar fi posibil ca prevederile din
această a doua categorie să cuprindă tot conţinutul legii (realizându-se astfel un control al
legii în întregime), dar într-o asemenea situaţie acest control se legitimează pe lege.
Problema este deosebit de interesantă din punct de vedere juridic şi soluţiile
vor rezulta din contextul cauzei. Este însă fără îndoială că extinderea controlului şi la
prevederi care nu sunt în mod necesar şi evident asociate cu cele sesizate nu a fost în
intenţia legiuitorului.

12
 În urma deliberării, Curtea Constituţională decide cu votul majorităţii
judecătorilor, iar decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca procedura de
elaborare a legii să se definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat neconstituţionalitatea
prevederilor legale, decizia se comunică preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se
deschide procedura prevăzută de către art. 147 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Decizia se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Procedura posterioară (excepţia de neconstituţionalitate). Excepţia de
neconstituţionalitate este un procedeu prin care o parte procesuală, cere să se
constate că legea, în baza căreia i s-a impus o obligaţie, este neconstituţională.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial, de către una din părţi, de către instanţă din
oficiu sau de Avocatul Poporului (prevedere adăugată prin revizuirea Constituţiei).
Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă de ea depinde
judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza respectivă (relevanţa).
Desigur, din raţiuni lesne de înţeles, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai de
către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa va
dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor
pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei.
Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost
ridicată din oficiu de instanţa de judecată sau de arbitraj, încheierea trebuie motivată,
cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Instanţa trebuie să
respingă prin încheiere motivată excepţia inadmisibilă şi nu mai sesizează Curtea
Constituţională. Declanşarea procedurii excepţiei de neconstituţionalitate determină
suspendarea judecăţii.
Dispoziţiile procedurale referitoare la judecarea excepţiei de neconstituţio-
nalitate se aplică în mod asemănător şi cu privire la Avocatul Poporului, numai că în
privinţa acestuia sesizarea sa are valoarea încheierii instanţei judecătoreşti sau arbitrale.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 47/1992, primind sesizarea, preşedintele Curţii
Constituţionale desemnează pe unul din judecători ca raportor. De asemenea, tot el
este obligat să comunice încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională
preşedinţilor Camerelor Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-
le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Judecătorul raportor va lua
măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii. Termenul de
judecată se stabileşte de preşedinte la data depunerii raportului.
Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii
de sesizare a Curţii Constituţionale, a punctelor de vedere prezentate, a probelor
administrate, a susţinerilor părţilor, cu citarea acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi
asistate prin avocaţi cu drept de a pleda la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi. Deciziile prin care se constată
neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunică celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului. Toate deciziile se publică în Monitorul Oficial al

13
României. De la data publicării, deciziile sunt general-obligatorii şi au putere numai
pentru viitor.
6.3.3. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României. Procedura în această
situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care determină interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României şi anume: vacanţa funcţiei; suspendarea din funcţie;
imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile. În caz de vacanţă a funcţiei, această
procedură se declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a
preşedintelui interimar, care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta
este suspendat din funcţie. Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie,
cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se
face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale
Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună. Dacă interimatul se
datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea se face de
Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului.
Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor
împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor. Curtea
Constituţională are obligaţia de a comunica cele constatate Parlamentului şi
Guvernului.
6.3.4. Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României.
Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedintelui care a condus
şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va trimite, în copie,
propunerea de suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se întemeiază.
După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei judecători
ca raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Judecătorii-raportori vor fi
desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători, adică unul din cei numiţi de
Camera Deputaţilor, unul din cei numiţi de Senat şi unul din cei numiţi de Preşedintele
României. Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii
judecătorilor, în urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către cei trei
judecători, a propunerii de suspendare şi a dovezilor existente la dosar. În mod firesc
data dezbaterii cauzei se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui
României.
6.3.5. Procedura controlului constituţionalităţii partidelor politice.
Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către
preşedintele uneia din Camerele Parlamentului formulată pe baza unei hotărâri
adoptate de Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern. Legea
obligă la motivarea contestaţiei şi, desigur, la depunerea dovezilor pe care se
întemeiază. Primind contestaţia, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna
un judecător ca raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauză contestaţia şi
actele doveditoare, precizându-i data până la care poate depune un memoriu în
apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare. Judecarea contestaţiei revine plenului
Curţii Constituţionale şi se face pe baza documentelor şi dovezilor menţionate şi
desigur a raportului judecătorului. La judecată sunt citaţi contestatorul, partidul
politic în cauză, Ministerul Public. Potrivit legii, Camera Parlamentului poate fi

14
reprezentată printr-o persoană pe care o desemnează, iar Guvernul de către Ministrul
Justiţiei. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor. Ea nu este
supusă nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial. Decizia de admitere a
contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti, pentru radierea partidului politic
neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite.
6.4. Actele Curţii Constituţionale
Această problemă poate suscita unele discuţii faţă de terminologia nuanţată
utilizată atât în Constituţie, cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art. 146 din Constituţie unde
sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că aceasta: se pronunţă
[litera a), b) şi c)], hotărăşte [litera d) şi k)], soluţionează [litera e)], veghează [litera
f) şi i)], constată [litera g)], dă aviz [litera h)], verifică [litera j)]. Indiferent de
diversitatea acestor activităţi, considerate într-o viziune generală, toate înseamnă sau
presupun control de constituţionalitate, care se realizează prin acte juridice.
Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul
consultativ. Faţă de realitatea că avizul consultativ intervine numai în situaţia expres şi
limitativ prevăzută de art. 144 litera h) din Constituţie (la propunerea de suspendare
din funcţie) s-ar putea interpreta că toate celelalte acte juridice ale Curţii
Constituţionale îmbracă forma deciziilor. Mai mult, într-o interpretare restrictivă a
dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (4), s-ar părea că numai deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii.
După ce stabileşte că actele Curţii Constituţionale sunt deciziile, hotărârile şi
avizele, dezvoltând dispoziţiile constituţionale, Legea nr. 47/1992 arată şi care este
actul prin care se procedează la exercitarea atribuţiilor. Astfel, Curtea
Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor, tratatelor sau altor acorduri internaţionale, iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei, ordonanţelor, precum şi când soluţionează contestaţiile care
au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Curtea Constituţională procedează
prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru
alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului, constată existenţa
împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României,
verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni sau soluţionează conflicte juridice de natură constituţională. În fine, Curtea
Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul propunerii de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Trebuie, de asemenea, adăugat că
deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii. Ca atare, în afară de decizii şi
avize Curtea Constituţională mai emite şi hotărâri. Soluţia Legii nr. 47/1992 nu
poate rămâne sub acest aspect în afara discuţiei şi criticii pentru că adaugă la
Constituţie.11
6.5. Efectele actelor Curţii Constituţionale
Efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale diferă în funcţie de natura
controlului de constituţionalitate exercitat. Articolul 147 din Constituţia revizuită a
11
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit. p. 264

15
conferit efecte juridice speciale deciziilor prin care se constată
neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor, precum şi celor prin care Curtea
Constituţională se pronunţă cu privire la tratate sau alte acorduri internaţionale,
întărind totodată efectul juridic obligatoriu al deciziilor jurisdicţiei constituţionale.
Acest lucru era necesar, întrucât jurisdicţiile constituţionale nu dispun de autorităţi
care să le pună în executare deciziile şi hotărârile, eficienţa acestora depinzând în
mare măsură de comportamentul constituţional al autorităţilor publice.
Prin urmare, toate deciziile Curţii date în soluţionarea obiecţiilor şi
excepţiilor de neconstituţionalitate prin care se constată neconstituţionalitatea unei
legi sau ordonanţe au ca rezultat obligarea Parlamentului sau Guvernului, după caz,
de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Până la
realizarea acestei operaţiuni, prevederile neconstituţionale se suspendă. Dacă în
termen 45 de zile de la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nu se aduc
modificările necesare pentru realizarea condiţiei de conformitate, legile şi
ordonanţele respective îşi încetează valabilitatea.
În cazul controlului prealabil, Parlamentul este obligat să reexamineze
dispoziţiile constatate neconstituţionale, pentru a le pune de acord cu decizia Curţii
Constituţionale.
În cazul tratatelor şi acordurilor internaţionale, dacă se stabileşte că au
prevederi neconstituţionale, ele nu mai pot fi ratificate. În schimb, dacă se constată
constituţionalitatea lor, ele nu mai pot fi contestate pe calea unei excepţii de
neconstituţionalitate.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt general-obligatorii şi au efect numai
pentru viitor. Prin această dispoziţie constituţională se stabileşte clar forţa juridică a
acestor acte, înlăturându-se orice confuzie de interpretare, întâlnite destul de frecvent
înainte de revizuirea constituţiei, în practica instanţelor judecătoreşti.
Dacă printr-o decizie a Curţii Constituţionale se pronunţă
neconstituţionalitatea unui partid politic, aceasta are ca efect radierea partidului
respectiv din evidenţa ţinută de Tribunalul Municipiului Bucureşti.
În sfârşit, hotărârile Curţii Constituţionale îşi produc efecte diferite în funcţie
de situaţiile în care intervin. Dacă intervin pentru constatarea existenţei
împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României, pentru
referendum şi pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative populare, ele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz. Dacă însă
hotărârea se emite în exercitarea funcţiei de supraveghere a modului cum se respectă
procedura pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor
sufragiului, aceasta are caracter definitiv.

16