Miscarea feminista interbelica

„Nu numai dreptul absolut ce-l are fie-care individ intr’o alcatuire statornica de a-
si spune cuvintul pentru garantarea intereselor sale morale si materiale, coprinse in insa-si
interesele alcatuirei, da femeei dreptul de vot, ci chiar interesul colectiv o cere: individul
ce nu poate lucra la binele obstesc este o nulitate sociala.“
Valentina D. FOCSA, Necesitatea dreptului de vot pentru femee (in Actiunea feminista,
Anul I, Nr. 5, 1919)

In perioada interbelica, revistele si ziarele vremii au consemnat actiunile

intreprinse de organizatiile de femei pentru recunoasterea drepturilor politice ale acestora.
Atit publicistica feminista, cit si cea „misogina“ au urmarit cu interes diversele dezbateri
nationale si internationale care priveau accesul liber la toate profesiile, dreptul de vot
pentru femeile din Romania din preajma revizuirii Constitutiei din 1923, dar si miscarea
militanta din Europa si America.

O revista care a furnizat astfel de informatii este Jurnalul femeii, aflat sub
directia Emiliei Tailler. Printre stirile feminine ale ziarului – grupate in rubrici precum
cronica modei, retete de frumusete, din codul manierelor elegante –, isi gasesc loc, pe
prima pagina, mai ales, articole despre importanta „sexului slab“ in primul razboi
mondial. De asemenea, in paginile publicatiei se aduc si argumente pentru egalizarea
situatiei politice dintre femei si barbati si nu lipsesc nici reflectiile pe tema avantajelor de
care ar beneficia casnicia in urma eliminarii inegalitatii sociale si politice dintre cei doi
pseudo-parteneri. E. Delasurpa subliniaza schimbarea atitudinii femeilor datorita
implicarii in primul razboi mondial; participarea activa a acestora „a facut ca femeia sa se
lese de papuseriile cu care atragea favoarea barbatilor“, iar prin „intrarea gradata in toate
carierele, prin incercarea de a patrunde in toate profesiunile intelectuale si prin reusita lor,
ele au vazut ca-si pot gasi fericirea si in munca personala si in independenta“ (E.
Delasurpa, Ce vor femeile, 1922). 

Femeia este pregatita sa isi asume un nou rol in viata sociala, de ce nu si in cea
politica?!
G.T. Niculescu-Varone semneaza in 1923 articolul Intre barbat si femeie, in care face o
sumara trecere in revista a statutului femeii din Antichitate pina in perioada
contemporana, punind accentul pe schimbarile importante din secolul al XIX-lea. Cu
toate ca destul de tirziu, incepe acum sa se manifeste un „curent“ care atragea atentia ca
„femeia trebue sa aiba aceleasi drepturi ca si barbatul, pentru ca deosebirea de sex nu
inseamna lipsa de drepturi“. Si blamarea ori, cel putin, evitarea acordarii unei protectii
mai mult sau mai putin voite si „necesare“ femeii reprezinta o inovatie in aceasta
perioada, „femeia sa nu fie ocrotita, ci sa-si cistige si sa-si merite drepturile ce i le-ar
acorda legea“.
 O noua schimbare produsa dupa primul razboi mondial o reprezinta
atitudinea fata de maternitate. Aceasta inceteaza sa mai fie o piedica pentru obtinerea
drepturilor femeii si devine unul din pricipalele argumente prin care se revendica accesul
in sfera politica „...azi cind povara existentei devine tot mai grea, cind ele sint fiintele
cele mai necesare omenirei, de ce sa nu li se dea decit drepturi civile si nu cele politice?“
(Ce vor femeile).

Publicatia gazduia si stiri privind activitatea si actiunile asociatiilor feministe

legate de o noua revizuire a Constitutiei. Se argumenta ca este edificatoare experienta
celor 23 de tari care au acordat drepturi depline femeilor, iar civilizatia din Romania va fi
pusa in pericol pentru ca ar putea sa ramina singura tara care nu legitimeaza accesul in
sfera politica a ambelor sexe. Se atragea atentia si asupra faptului ca o noua revizuire a
Constitutiei nu se va face decit foarte tirziu, iar femeile ar trebui sa mai astepte decenii
intregi pina cind sa vada legiferate drepturile lor politice (Maria Bontasi, Argumente
hotaritoare, in Jurnalul femeii).

Actiunea feminista, ziarul organizatiei Asociatia pentru emanciparea civila

si politica a femeii, a carui directoare este Valentina D. Focsa, publica in anul 1919
principalele revendicari ale miscarii. Printre acestea se numara si „modificarea articolelor
din codul civil, comercial si celelalte legiuiri, cari privesc starea de minorat si
incapacitate juridica a femeii sub orice forma ar fi ele prezentate“, „...dreptul de a alege si
de a fi alese in Consilii comunale, judetene, corpuri legiuitoare, precum si a putea ocupa,
in puterea titlurilor academice ce ar putea sa obtina, orice functiune...“.
In 1920, unul dintre feministii epocii, Aurel Lazar, deputat de Bihor, se intreaba,
indreptatit, in paginile aceluiasi ziar: „...de ce e mai chemat pentru vot badea Dimitrie,
decit lelea Ileana“. 

In acelasi articol, atrage atentia ca la Alba Iulia a fost recunoscut votul

universal si pentru femei, iar democratie adevarata fara „rectificarea neindreptatirii
femeii“ nu se poate.

Un alt motiv pentru neacordarea drepturilor politice femeilor a fost situatia

din Franta, Elvetia si statele balcanice, unde nu s-a admis votul; daca Franta, care a
constituit dintotdeauna un model, nu a fost de acord, cum ar putea atunci Romania sa ia
in considerare revendicarea feminista?! Sanda Filitti argumenteaza in Actiunea feminista
ca starea de lucruri din cele doua tari difera si „singurul argument care s-ar putea opune
deci la noi votului feminin ar fi lipsa lor de pregatire cetateneasca, dar acordarea
dreptului de vot este singurul mijloc de a face aceasta pregatire“.
Aceeasi publicatie demareaza o ancheta privind atitudinea unor oameni politici, a
diverselor partide referitoare la statutul femeii. Generalul Averescu sustine emanciparea
civila a femeilor; partidul liberal prin Ion I.C. Bratianu afirma ca „drepturile femeilor nu
se mai pot tagadui“, iar din partea partidului conservator-progresist „D-L Marghiloman...
este partizan al acordarii drepturilor complete, civile si politice pentru femei“.
 Intr-o alta publicatie a Asociatiei, Buletin trimestrial, aflata sub conducerea
Mariei C. Butureanu, Al. Vlahuta critica atitudinea reticenta a multor anti-feministi fata
de emanciparea femeilor si atrage atentia asupra sintagmei neobisnuite „drepturile
femeilor“: „nu e ciudata aceasta imperechere de cuvinte, asa cum ni se da, cu inteles
deosebit de cel cuprins in Drepturile Omului?“. Nu numai ca sesizeaza diferenta de
constructie culturala a celor doua „entitati“, femeie (intrebarea daca „femeia este om?!“ a
reprezentat una dintre polemicile secolelor anterioare) si barbat, dar se dovedeste si un
spirit modern, daca nu chiar „vizionar“, atunci cind afirma ca „peste o suta de ani, legile
noastre de azi, in care femeia maritata... este pusa in rind cu minorii si cu interzisii... au sa
fie citate in comunicarile Academiilor ca niste curiozitati de necrezut si ca o rusine a
vremurilor noastre“. Aceasta abordare a emanciparii femeilor din perspectiva drepturilor
omului nu este singulara. Alexis Nour sintetizeaza in Actiunea feminista scopul comun al
activitatii militante: „dobindirea dreptatii intru recunoasterea drepturilor de om ale
femeilor...“ (Problemele miscarii feministe).

In ciuda unor ample proteste ale feministelor – printre care se numara

Alexandrina Cantacuzino, Calypso C. Botez, Elena C. Meissner –, in 1923 se amina
acordarea votului integral sub pretextul ca datele privind numarul femeilor care ar
beneficia de drepturi politice lipsesc.

Atitudinea barbatilor, dar si a femeilor fata de feminism si de revendicarile

acestei miscari a fost diferita. Unii s-au intrebat in mod constant: cine mai face mincare si
copii, „altii isi acopera pozitia negativa cu fraze galante – ce nevoie are femeia de
drepturi, cind ea si fara drepturi ii guverneaza pe barbati?!“. Maria Tintila atrage atentia
asupra greutatilor pe care le intimpina patrunderea ideilor feministe in epoca (Actiunea
feminista, Femeia in administratie); alaturi de prejudecati, conformism, si indiferenta este
una dintre cauzele care incetinesc raspindirea si asumarea ideologiei miscarii. Jocul de
„lumini si umbre“, cum ne spune Hortensia Papadat-Bengescu, „nu se face fara turburari
puternice“, iar feminismul... „se lupta inca cu umbrele nedumerirei opiniei publice; un val
– ultimul – cauta sa-l acopere cu o ceata fumurie si indoielnica“ (Se ridica valul, in
Sburatorul, 1920).