Ultimul Berevoi- Vasile Voiculescu

Povestirile lui Vasile Voiculescu se întorc spre copilăria umanităţii, când puterea vrăjitorului
se afla strâns legată de animalul totemic, care îi aducea acestuia puterea uneia dintre ˝lumile˝
din care provenea, respectiv lumea aerului, dacă era o pasăre, a apelor dacă era un peşte, a
pământului dacă era lup sau urs.

În povestirea Ultimul Berevoi, eroul este un vrăjitor, un solomonar, care se trage din
urs. Acest animal totem este specific religiei tracilor, în perioada secolelor 6-4 î. Ch., şi îl
reprezintă pe Zamolxe, iar jocul ursului, păstrat în Maramureş şi Moldova, evidenţiază
capacitatea regeneratoare a naturii1. Naraţiunea se deschide cu descrierea unui început al
ciclului existenţial, a cărui principală caracteristică este schimbarea bruscă, dar şi sporirea
ignoranţei oamenilor, fapt simbolizat prin dispariţia vânătorilor, adică a celor care au
cunoaştere şi prin înmulţirea ˝bestiilor˝, adică a instinctelor umane care se manifestă
nestingherit. Fiinţa umană, lispită de putere şi voinţă, se întorce spre credinţa ancestrală,
magică, încredinţând misiunea de salvare a colectivităţii umane unui şaman autohton. Moartea
bătrânului preot păgân echivalează din această perspectivă cu triumful creştinismului, care şi-
a elaborat doctrina în jurul actului jertfei Mântuitorului ca act suprem al iubirii divine.
Se prezintă aici punctul terminus al existenței lumii păgâne, odată cu epuizarea
forțelor magice din om, acțiunea petrecându-se într-un timp foarte îndepărtat, în timp ce un
leat se încheie și începe un altul, cu „vălmășeală”, cu „tulbureala prefacerilor”, cu sânge și
vremile veneau roșii și-nvolburate”- toate în cadrul unui timp mitic de răscruce tragică dar
care totuși nu este chiar așa vechi cum se sugerează în text. Mai departe se vorbe ște de sat,
de popi, învățători și „doftori” și de „boierii de la București”. Observăm această trăsătură
specifică prozelor voiculesciene în care timpul istoric nu interesează, important fiind cel
subiectiv, un timp al cunoașterii umane primordiale, care se definește prin două coordonate-
vânătoarea și magia.
Acțiunea are loc într-un moment de criză a timpului, când lumea pastorală a muntelui î și
pierde contururile reale întrând în fantastic:„ prin cețurile piscurilor se arătau vedenii
fantastice. Umbre de uriași călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind
noianuri pe văi, se desfăceau deodată pale ce cotropeau turmele, amețeau ciobanii, și , urcând
înapoi, luau cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite”.
La originea acestor grozăvii stă un dezechilibru al cumpenei relației dintre om și
natura animală, element fundamental. S-a produs o proliferare a fiarelor sălbatice care devin
1
Dan Oltean, Religia dacilor, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2002, p. 46
tot mai îndrăznețe și nu mai recunosc stăpânirea omului, acest lucru se datorează dispariției
vânătorii. Lipsit de arme și, mai ales lipsit de curajul adevăratului vânător din vechime, omul
își amintește de cealaltă armă a lumii, magia, așa fiind găsit într-un cătun izolat,
solomonarul.
Acesta, ocupă toată scena povestirii, el e eroul, strălucitor la început, cunoscător de
taine, trufaș, erou tragic la sfârșit, asumându-și destinul crepuscular al lumii lui. Toți
strămoșii eroului fuseseră prigoniți de colectivitatea umană, uneori reprimați violent: tatăl lui
fusese exilat în Ardeal, bunicul lui fusese ucis din porunca lui Vodă. El însuși, ultimul din
neam, ii se uitase și numele, hărțuit de autorități și generațiile tinere se sihăstrise.
Solomonarul se remarcă și prin ținuta exterioară, el poartă un fel de cușmă țuguiată, această
căciulă fiind semnul simbolic al profesiei vrăjitorului, un rudiment al vechii căciuli sacre pe
care o purtau vechii preoți păgâni, străvechii magi, păstrând-o, Berevoi ține să-și dovedească
credința în valorile lumii vechi.
Ca să afle cauza nereușitei jocului magic, vrăjitorul își consultă strămoșii, făcând o
călătorie fantastică, în spirit, până la ei, noi asistând la cocborârea lui în tiparele existen țiale
ale tatălui, bunicului și străbunicului său, și de aici, mai departe, spre origini. La capătul
acestei uimitoare călătorii, Berevoi întâlnește arhetipurile existențiale ale marelui său neam
de vânători: marele taur al muntelui, bătrânul arhitaur și ursul tragic. Ursul poate fi totemul
neamului Berevoilor, căci el îi comunică taina istovirii magiei. Înțelegând inutilitatea
intervenției sale, vrăjitorul rămas fără putere magică se sacrifică lucid, se anulează. Omul-urs,
om fantastic, moare ca strămoșii săi primitivi în lupta cu fiarele. jertfind sânge adevărat.