FITOPATOLOGIE FORESTIERĂ

Cursul nr. 5

COMBATEREA BOLILOR PLANTELOR LEMNOASE

Combaterea mecanică.

Combaterea mecanică, deşi nepoluantă, ocupă o pondere relativ mică, în ansamblul

măsurilor de protecţia pădurilor, deoarece necesită o cantitate mare de forţă de muncă, greu de
procurat în perioade scurte (în care, de obicei, aceste măsuri trebuie aplicate). De aceea, se aplică
pe suprafeţe mici şi în arborete valoroase.
În cazul speciilor care produc boli ale frunzelor, combaterea mecanică constă în adunarea
şi arderea frunzelor, toamna sau primăvara devreme. Sunt distruse astfel (la majoritatea
ciupercilor), fructificaţiile perfecte care iernează pe frunzele căzute. Cu urmare, este suprimată
sursa de spori care primăvara, realizează infecţiile primare.
În cazul speciilor care produc boli ale scoarţei se procedează la toaletarea coroanei,
respectiv tăierea, înainte de diseminarea sporitor, a ramurilor cu răni, tumori, „mături de
vrăjitoare” sau a celor purtătoare, de tufe de vâsc. În cazul cancerelor localizate pe tulpină, se
recomandă extragerea exemplarelor respective, scoaterea materialului din pădure şi valorificarea
imediată.
Pentru ciupercile care produc putrezirea lemnului arborii cu putregai vizibil sau cu
corpuri fructifere pe trunchi trebuie extraşi şi valorificaţi imediat; corpurile fructifere de pe
trunchiuri trebuie adunate şi distruse, pentru a se evita răspândirea acestor specii.
Menţionăm faptul că, în domeniul agricol, unde problemele de protecţia plantelor sunt
mult mai grave, pentru combaterea paraziţilor vegetali se folosesc şi mijloace fizice:
- termice (termoterapia), mai ales pentru combaterea agenţilor patogeni din interiorul
seminţelor; deoarece există diferenţe mici între temperatura de inactivate a agenţilor patogeni şi
cea care distruge embrionul seminţei, aceste tratamente necesită măsuri de precauţie. În categoria
mijloacelor termice se înscrie şi practica, folosită în domeniul forestier, de adunare şi ardere a
resturilor de la exploatare, pe care se dezvoltă saprofitic ciuperci care produc putrezirea
lemnului, specii ce pot trece apoi pe arbori. Termoterapia a început să fie folosită pentru
combaterea fitovirozelor;
- lumina solară (helioterapia) este folosită atât preventiv cât şi curativ, prin expunerea

1
seminţelor la soare;
- radiaţiile (radioterapia). Cu raze X s-a combătut cu succes, în cazul pomilor fructiferi,
bacteria Agrobacterium tumefaciens. Metoda se preconizează a fi folosită şi pentru dezinfectarea
seminţelor şi a organelor vegetative.
În ultimul timp, se folosesc şi mijloace electronice, moderne, pentru elaborarea
avertizărior. Este vorba de aparate cu senzori adecvaţi care culeg şi transmit date climatice dintr-
o cultură, care apoi sunt corelate cu cerinţele agenţilor patogeni şi pe această bază, se lansează
semnalul de avertizare. De asemenea, se utilizează, aparate electronice de sortat seminţe (pe baza
diferenţei de culoare) şi chiar pentru tratatmente chimice prin dirijarea, cu asemenea mijloace
electronice, a jetului de soluţie numai asupra plantelor-ţintă, în acest fel, se reduce cantitatea de
substanţe chimice şi deci, costul tratamentelor, precum şi pericolul poluării mediului.

Combaterea chimică.

Combaterea chimică a agenţilor fitopatogeni joacă un rol deosebit şi va rămâne o verigă

importantă, în cadrul combaterii integrate, pentru câteva avantaje pe care le prezintă: eficacitate
ridicată, uşurinţă în aplicare (permiţând astfel, intervenţii rapide) şi costuri mai reduse în
comparaţie cu alte metode.
Virusurile reprezintă o categorie aparte de agenţi fitopatogeni, fără organizare celulară,
fără echipament enzimatic şi deci, fără un metabolism propriu, care realizează un parazitism
obligatoriu intracelular. Ele utilizează pentru multiplicare substanţele şi aparatul biochimic al
celulelor-gazdă. Pentru aceste considerente găsirea unor mijloace chimice de combatere a
virusurilor fitopatogene este foarte dificiă. Substanţe chimice cu acţiune antivirală sunt puţine,
sunt utilizate sporadic, iar modul lor de acţiune nu feste cunoscut. În legătură cu combaterea
virusurilor se presupune că:
- unele antibiotice (din cele utilizate şi în farmacopea umană), regulatori de creştere şi
antimetaboliţi blochează procesele de multiplicare ale genomului viral;
- vitaminele, enzimele şi unii coloranţi blochează procesele de sinteză a proteinelor
virale;
- substanţele tensioactive şi unele fungicide inactivează virusurile prin aglomerarea
particulelor virale.

2
 Cercetările întreprinse privind mecanismul rezistenţei naturale, au pus în evidenţă, la
plantele virozate, prezenţa unor proteine nespecifice (care apar ca urmare a infecţiei), cu acţiune
similară cu cea a interferenţilor, proteine antivirale produse de celulele animale ca răspuns la
infecţia virală. Aceste proteine nespecifice, sau „factori aniivirali”, blochează multiplicarea şi
răspândirea virusurilor în ţesuturile plantei. Inducerea, pe cale chimică, a sintezei acestor
proteine nespecifice (prin care plantele devin imune la acţiunea virusurilor fitopatogene), va
rezolva probabil, în viitor, combaterea virusurilor fitopatogene.
Au început să apară şi unele produse chimice, virusocide: Mosanon; Blasticidina S.
Pentru micoplasmele care produc boli la plante, fiind vorba de un grup de
microorganisme descoperit relativ recent, nu se cunosc încă substanţe chimice pentru combaterea
lor. S-a observat că, tetraciclinele reduc intensitatea fitomicoplasmozelor.
În ce priveşte chimioterapia bolilor bacteriene s-au folosit, cu rezultate bune, unele
produse pe bază de arseniu şi mercur (Oyptodin). Ele au fost însă scoase din uz din considerente
toxicologice.
Au acţiune împotriva bacteriilor unele antibiotice. Ele blochează procesele de
multiplicare a bacteriilor şi pe cele de sinteză a proteinelor specifice acestora. Utilizarea lor nu
poate fi extinsă în practică, atât din considerente economice (costul ridicat al unor asemenea
tratamente) dar mai ales sanitare (fiind antibiotice utilizate şi în combaterea unor agenţi patogeni
ai omului, restrângerea utilizării lor se impune pentru a se evita apariţia, la agenţii patogeni ai
omului, a unor forme rezistente).
S-a constatat, de asemenea, că unele săruri cuprice au o acţiune indirectă, determină
sinteza (în plante) a unor substanţe fenolice şi fitoalexine care conferă plantelor respective
rezistenţă la acţiunea bacteriilor: Cuzin, Turdacupral, Cobox, Mancozebul.
Ciupercile reprezintă grupa cea mai numeroasă de agenţi fitopatogeni. Ele se combat,
chimic, cu ajutorul fungicidelor, fungicidele se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în raport
cu rolul lor, fungicidele se clasifică în:
- fungicide cu acţiune de suprafaţă care au rolul de a împiedica agentul patogen să
pătrundă în plantă şi, ca atare, previn infecţia.
- fungicide sistemice care au o acţiune curativă (acţionează după producerea infecţiei).
Ele trebuie să pătrundă în plantă şi să fie distribuite în diferitele organe ale acesteia.
Clasificate după natura substanţei active (toxice), fungicidele sunt anorganice şi organice.

3
 Fungicidele anorganice au acţiune de suprafaţă. În această categorie se includ sulful şi
compuşii săi, precum şi compuşi pe bază de cupru.
Fungicidele organice sunt produse selective caracterizate prin toxicitate ridicată faţă de
agentul fitopatogen şi pericol relativ redus faţă de om şi animale. Majoritatea acestora sunt cu
actiune de suprafaţă şi mai puţine sunt sistemice.

Combaterea biologică.

Combaterea biologică constă în folosirea organismelor vii, duşmani naturali ai agenţilor

fitopatogeni. Combaterea biologică a agenţilor fitopatogeni, cu puţine excepţii, se găseşte în fază
experimentală şi ocupă o pondere redusă în ansamblul măsurilor de combatere. Ea se bazează pe
folosirea: hiperparaziţilor, microrganismelor antagoniste, antibioticelor şi insectelor, la care se
adaugă şi preimunizarea plantelor împotriva bolilor virotice.
Folosirea hiperparaziţilor. Hiperparazitismul este o formă particulară de parzitism
întâlnită frecvent la ciuperci (de aceea este denumit şi micoparazitism). Este vorba de ciuperci
care se dezvoltă pe ciupercile fitopatogene. Fenomenul de hiperparazitism este întâlnit frecvent
în natură. Hiperparaziţii, în general ciuperci imperfecte, prin virulenţa lor inhibă dezvoltarea,
reproducerea şi răspândirea agenţilor fitopatogeni pe care parazitează. Prezentăm câteva dintre
speciile de ciuperci hiperparazite.
Cazul tipic de specie hiperparazită îl reprezintă ciuperca Cicinnobolus cesatii de Bary (=
Ampelomyces quisqualis), care îşi dezvoltă picnidiile pe miceliul şi în conidiile unor
Erysiphaceae şi care, în unii ani, reduce considerabil atacul de făinare. Acest fenomen a fost
observat în natură în cazul speciei Microsphaera abbreviata - făinarea stejarilor. Mulţimea
picnidiilor acestui hiperparazit determină modificarea culorii din alb (cu aspect făinos) în alb-
murdar.
Există mai multe specii în cadrul genului Cicinnobolus. În multe ţări s-au făcut
experimentări cu specii de Cicinnobolus (şi mai ales cu Cicinnobolus cesatii) soldate cu rezultate
bune. Produsul obţinut este Ampelomicin, utilizat în combaterea făinărilor.
Ciuperca Tuberculina maxima este un hiperparazit care se dezvoltă în ecidiile a două
ciuperci fitopatogene foarte importante, Cronartium ribicola - rugina veziculoasă a scoarţei
pinilor şi Melampsora pinitorqua - încârjarea lujerilor de pini. Miceliul ciupercii hiperparazite,

4
de culoare violetă, astupă ecidiile ciupercilor-gazdă împiedicând astfel dezvoltarea
ecidiosporilor. în natură, sunt multe alte ciuperci hiperparazite care se dezvoltă în fructificaţii
diferite ale ciupercilor fitopatogene din ordinul Uredinales, specii care produc rugini, stânjenind
formarea şi dezvoltarea fructificaţiilor respective. Dintre acestea menţionăm: Darluca filum
(=Eudarluca caricis), care se dezvoltă în uredo şi teleutosori, Phyllosticta aecidiicola,
Cladosporium aecidiicolum, Colletotrichura uredinophilum şi Macrosporium uredinis.
Ciuperca Trichotecium roseum este un hiperparazit foarte virulent pentru Polystigma
rubrum - pătarea roşie a frunzelor care produce epizotii generalizate în regiunile pomicole
soldate cu defolieri timpurii, compromiterea recoltei şi slăbirea vitalităţii pomilor. Hiperparazitul
se dezvoltă pe suprafaţa stromelor ciupercii-gazdă (care se necrozează) chiar înainte de căderea
frunzelor atacate, căptuşeşte picnidiile şi acţionând în continuare, pe frunzele căzute, împiedică
formarea periteciilor. Ca urmare, se reduc considerabil infecţiile primare, primăvara, cu
ascospori. Această ciupercă este un hiperparazit şi pe alte gazde: distruge periteciile de
Gnomonia veneta şi stromele de Nectria cinnabarina, ca să amintim numai două gazde (de
importanţă forestieră), ale acestui hiperparazit.
Un fenomen de hiperparazitism, specific bacteriilor, este bacteriofagia. Bacteriofagii sunt
virusuri adaptate la parazitism în celulele bacteriene. în raport cu celelalte virusuri, bacteriofagii
au o structură complexă şi o mare specificitate de fixare pe celula bacteriană (se fixează numai în
anumite zone specifice denumite „receptori”). Ei produc liza bacteriei la circa 20-25 minute de la
infecţie. S-a stabilit că unii bacteriofagi sunt specifici, distrugând o singură specie-gazdă, iar alţii
sunt polivalenţi (parazitează mai multe specii de bacterii). S-au identificat deja bacteriofagi
pentru aproximativ 20 de specii de bacterii fitopatogene. Bacteriofagii sunt răspândiţi în natură.
Cercetări recente au demonstrat eficacitatea lor în combaterea unor bacterii fitopatogene
periculoase. De exemplu, s-a reuşit pe această cale combaterea bacteriei Pseudomonas syringae.
Ca şi hiperparaziţii, bacteriofagii pot fi folosiţi
Ciuperca Trichoderma viride are un spectru foarte larg de acţiune (parazitează peste 120
specii). În sol se comportă ca hiperparazit pentru multe ciuperci care participă la boala „culcarea
plantulelor” (Pythium debaryanum, Phytophthora sp. Rhizoctonia sp.) dar în acelaşi timp este un
antagonist puternic pentru multe alte ciuperci fitpatogene.
Folosirea microorganismelor antagoniste. Antagonismul dintre specii reprezintă
fenomenul prin care două populaţii ale unor specii diferite se concurează şi una din ele este

5
eliminată. Cercetările au arătat că, în natură, nu există microorganisme care să nu aibă
antagonistul sau antagoniştii săi. Acţiunea antagonistă se bazează pe proprietatea de a produce
antibiotice sau alte substanţe (fitoalexine) prin care o specie acţionează şi elimină specia
concurentă. Fenomenul a fost observat între specii de bacterii, de ciuperci, sau între ciuperci şi
bacterii. Astfel, s-au făcut experimentări de combatere a unor specii fitopatogene:
- ciupercile din genul Fusarium, care produc fusarioza puieţilor de pin, s-au combătut cu
bacterii micolitice din genul Pseudomonas, izolate din sol;
- atacul ciupercii Pythium debaryanum, care participă la „culcarea plantulelor“, a fost
redus folosindu-se ciuperca antagonistă Penicillium expansum.
Un caz interesant îl oferă raporturile antagoniste dintre doi paraziţi ai nucului, bacteria
Xanthomonas juglandis şi ciuperca Dothiorella gregaria care, inoculaţi separat, produc infecţii,
dar când sunt inoculaţi împreună, infecţiile nu reuşes (cele două specii se inhibă reciproc).
Ciuperca Fomes annosus care produce putrezirea roşie a duramenului este un parazit
foarte periculos al răşinoaselor (la noi, mai ales al molidului). Se instalează pe cioate proaspete,
imediat după tăiere. După putrezirea cioatelor, ciuperca infectează rădăcinile arborilor sănătoşi
din jur, la care evoluţia putregaiului este cronică şi ascendentă, ajungând, după zeci de ani, până
în vârful tulpinii. Observaţiile au arătat că în focare cu atac puternic de Fomes annosus există
cioate populate de alte specii, antagoniste care, fie că s-au instalat înainte de Fomes annosus, fie
după, şi au eliminat-o prin neutralizarea toxinei fomanosină cu care Fomes annosus acţionează
asupra substratului. Speciile antagoniste cele mai frecvente pentru Fomes annosus sunt:
- Trichoderma viride care acţionează în condiţii de umiditate atmosferică sporită, când
acoperă rapid suprafaţa cioatelor cu un miceliu verde, protejând astfel, materialul lemnos la
suprafaţă. Această ciupercă secretă viridină, un antibiotic care are atât acţiune fungicidă, cât şi
bactericidă;
- Peniophora gigantea care s-a dovedit un bun competitor pentru Fomes annosus, atât pe
cioatele necojite, cât şi pe cele cojite. Este o ciupercă mai xerofită şi care pătrunde profund în
lemn;
- Phlebieila condidissima este o ciupercă, ce se asociază cu speciile precedente şi
împreună constituie o barieră importantă împotriva ciupercii Fomes annosus.
S-au experimentat cu succes stropiri ale cioatelor proaspete cu suspensii de spori ai
acestor ciuperci antagoniste. În Anglia se fabrică deja tablete pe baza ciupercii Peniophora

6
gigantea (fiecare tabletă conţinând 107 spori) cu care se face combaterea biologică a ciupercii
Fomes annosus. O tabletă, în apă, este suficientă pentru stropirea a 100 cioate. Printr-un
mecanism adaptat la ferăstrăul de tăiat, se poate face tratarea cioatelor, concomitent cu tăierea
arborilor.
Folosirea antibioticelor. În afară de antibioticele produse de speciile antagoniste se pot
utiliza şi alte antibiotice, produse ale activităţii metabolice ale diferitelor vieţuitoare (mai ales
bacterii şi ciuperci) care au acţiune bactericidă, fungicidă şi, chiar virusocidă. La noi în ţară, în
sectorul agricol, antibioticele (chiar dacă în prezent ocupă o pondere scăzută, datorită costului lor
ridicat) rămân, pentru viitor, un mijloc important pentru combaterea biologică a agenţilor
fitopatogeni. în prezent este utilizat cloramfenicolul (produsul comercial Prosemin), un
bactericid puternic, care poate fi utilizat şi în amestec cu fungicidele organice (Tiuram, Topsin
M). De asemenea, tetraciclină poate fi utilizată în amestec cu aceste fungicide. Numărul
antibioticelor cu acţiune bactericidă şi fungicidă este foarte mare. Cele testate în fitoterapie sunt
aplicate în soluţii apoase şi acţionează sistemic. Exemplificăm câteva asemenea antibiotice:
Actidiona (obţinută ca subprodus la fabricarea streptomicinei), Blasiticidina S (obţinută din
Streptomyces griseofulvum) şi Trichotecina (obţinută din Trichotecium roseum).
S-a crezut că şi fitoncidele, substanţe volatile, produse de unele plante superioare
(usturoi, bulb de ceapă, hrean, nuc, scoruş, pin), ar putea fi utilizate în protecţia plantelor pentru
combaterea unor agenţi fitopatogeni, având efect bactericid, bacteriostatic, fungicid şi
fungistatic. Aceste substanţe nu se utilizează deocamdată, în fitopatologie, datorită dificultăţilor
de extragere şi utilizare.
Utilizarea insectelor. Observaţiile făcute în natură au arătat că unele insecte (Diptera) se
hrănesc cu sporii unor ciuperci fitopatogene care produc boli, denumite rugini. De asemenea,
corpurile fructifere multianuale, lemnoase ale multor ciuperci care produc putrezirea lemnului
(Polyporaceae) fructificaţiile ciupercii sunt distruse de insecte. De exemplu, Ganoderma
applanatum (care produce putrezirea lemnului la foioase) sunt distruse frecvent de dipterul
galigen Agathomyia wankowiczi Schnabl.. Această insectă produce numeroase gale, uneori chiar
peste 100, de regulă, pe partea inferioară a bazidiofructului. Cunoaşterea acestor insecte şi
obţinerea lor prin creşteri constituie o măsură importantă pentru o eventuală combatere biologică
a ciupercilor xilofage care produc putrezirea lemnului, ciuperci care produc pagube mari în
păduri, atât la arbori cât şi la buşteni.

7
 Preimunizarea plantelor. În practică s-a constat că, mai ales în cazul virusurilor tulpini
hipovirulente limitează infecţia produsă de tulpinile virulente, ale aceleaşi specii. Metoda constă
în inocularea, în plante, a unor tulpini hipovirulente, plantele devenind astfel imune la infecţia
tulpinilor virulente ale aceiulaşi virus. O asemenea preimunizare este utilizată şi în cazul
bacteriei Agrobacterium tumefaciens, la pomii fructiferi şi la viţa de vie, folosindu-se suşe
avirulente. Ciuperca Endothia parasitica, care produce cancerul castanului comestibil, are două
forme: hipovirulentă, învinsă prin apărarea naturală a arborilor, şi virulentă, de care castanul nu
se poate apăra singur. În mod paradoxal, forma hipovirulentă reduce virulenţa celeilalte forme,
când ele sunt în contact, iar castanul, în prezenţa parazitului atenuat, devine rezistent la acţiunea
formei virulente. De aceea, în Franţa, unde această ciupercă produce vătămări importante în
arboretele cu castan comestibil, se practică o asemenea combatere biologică, prin răspândirea (în
arboretele infectate) a formei hipovirulente.

Combaterea integrată

Tratamentele chimice, prin modul lor de aplicare, sunt imperfecte. Pesticidele nu ajung
numai pe organismele ţintă, ci ele vin în contact cu tot ceea ce este viu în ecosistem. Aplicarea
intensivă şi pe o perioadă îndelungată a tratamentelor chimice a dus, pe lângă rezultatele
pozitive, si la apariţia unor fenomene secundare negative, dintre care amintim:
- acumularea reziduurilor toxice în mediu şi în organisme (plante si animale);
- apariţia, în timp, la speciile fitofage dăunătoare a rezistenţei la pesticide, problemă
rezolvată însă prin alternarea produselor chimice şi creşterea conţinutului în substanţe active;
- mortalitate ridicată în rândul speciilor folositoare (păsări şi mamifere de interes
vânătoresc, păsări insectivore, albine, insecte mtomofage - prădătoare şi parazite).
De aceea, pe plan mondial, se înregistrează o scădere a utilizării pesticidelor şi mai ales a
fungicidelor şi insecticidelor. Pe baza rezultatelor obţinute până în prezent se apreciază că numai
prin combaterea biologică (metodă nepoluantă) nu se pot rezolva problemele de protecţia
plantelor. Este motivul pentru care specialiştii din domeniul protecţiei plantelor s-au orientat din
ce în ce mai mult spre o metodă nouă, de combatere integrată (CI).
Combaterea integrată integrează toate măsurile de prevenire şi combatere într-un sistem
complex şi unitar, care să protejeze plantele, dar şi mediul înconjurător. Combaterea integrată, pe

8
lângă metodele de combatere mecanică, chimică, biologică, pune un accent deosebit pe
ansamblul măsurilor silvotehnice, care trebuie aplicate de la instalarea arboretelor şi până la
exploatarea lor, măsuri prin care să se asigure condiţii pentru o stare fitosanitară bună (arborete
cu o rezistenţă mare la acţiunea factorilor vătămători). Se are, de asemenea, în vedere şi
respectarea măsurilor de carantină fitosanitară internă şi externă.
Combatere integrată are în vedere respectarea atât a principiilor ecologice, cât şi a celor
economice şi în acest sens îşi propune:
- aplicarea măsurilor de combatere de la aşa-numitul prag economic de dăunare (PED),
adică nivelul de pagube de la care trebuie să se aplice tratamentele, când valoarea pagubelor
produse este egală cu costul tratamentelor. Se admit deci vătămări până la acest nivel, speciile
ţintă nu trebuie eliminate, ci menţinute la un nivel scăzut la care nu produc pierderi importante şi
ca unnare echilibrul natural al biocenozelor este mai puţin afectat;
- creşterea ponderii produselor biologice;
- raţionalizarea tratamentelor chimice, prin: respectarea pragului economic de dăunare,
utilizarea unor pesticide, în cazul ciupercilor fitopagene a unor fungicide selective şi uşor
biodegradabile, reducerea concentraţiei în substanţă activă, aplicarea tratamentelor în momentele
optime, stabilite printr-o avertizare corectă şi, când este posibil, reducerea numărului de
tratamente. Reducerea numărului de tratamente se poate face prin aplicarea unor tratamente
complexe, cu amestec de produse chimice prin care se combat, în acelaşi timp, mai multe specii
dăunătoare. În acest caz trebuie să existe coincidenţă între perioadele biologic-sensibile, din
ciclul de viaţă al speciilor-ţintă, precum şi compatibilitate între produsele chimice respective.