NOTIUNI GENERALE DESPRE STAREA COLOIDALA

1.1Domeniul coloidal
Chimia coloidală este o ramură independentă a chimiei fizice avȃnd ca obiect
de studiu sistemele fizico-chimice formate din unităţi cinetice mult mai mari decȃt
moleculele mediului ȋn care se află, sau sistemele derivate din acestea.

Sistemele coloidale sunt sisteme disperse multifazice, intermediare ȋntre cele

dispersate molecular (soluţiile adevărate) şi cele dispersate grosier. Ele pot fi
descrise ca fiind formate din două faze, dintre care una (faza dispersată) este
distribuită ȋn unităţi discrete (unităţi cinetice), printre moleculele celei de a doua
faze (mediul de dispersie, sau faza continuă). Faza dispersă poate fi constituită
dintr-o singură moleculă (proteină, acid nucleic, polimer) sau este un agregat de
atomi , ioni sau molecule.

Termenul de “stare coloidală” se referă la starea moleculelor sau a particulelor

polimerice dispersate ȋntr-un mediu, care au cel puţin o dimensiune cuprinsă ȋntre 1
nm şi 1 μm, sau discontinuităţile din sistem se găsesc la distanţe de acest ordin.

Formarea sistemelor disperse cu unităţi cinetice mai mari decȃt ale mediului de
dispersie se poate realiza fie prin condensarea micromoleculelor, fie prin
dispersarea sistemelor grosier disperse şi implică apariţia unei suprafeţe de
separaţie extrem de mari ȋntre faza dispersă şi mediul de dispersie. Apariţia
suprafeţei interfazice conduce la o creştere apreciabilă a energiei libere a
sistemului prin contribuţia energiei libere interfazice şi constituie un factor de
micşorare a stabilităţii sistemelor disperse.

1.2Clasificarea sistemelor disperse

Criteriile care stau la baza clasificărilor sistemelor coloidale sunt extrem de

variate, motiv pentru care vor fi prezentate doar cele mai importante.

1) după gradul de dispersie (Δ=1/r , unde r este raza particulei dispersate)

- sisteme ultramicroeterogene sau coloidale (ȋntre 1 şi 100 nm)
- sisteme microetergene (intre 100 şi 1000 nm)
- sisteme grosier disperse (≥ 1000 nm)

Deosebirea esenţială dintre cele trei clase de sisteme disperse constă ȋn

stabilitatea lor cinetică diferită. Pe măsură ce creşte raza perticulei, creşte şi

1
tendinţa de separare prin sedimentare. Această proprietate este condiţionată ȋnsă de
diferenţa de densitate dintre faza dispersă şi mediul de dispersie, creşterea acestei
diferenţe determinȃnd instabilitatea la sedimentare. De asemenea, cele trei tipuri de
sisteme diferă prin capacitatea lor de a difuza şi de a trece prin filtre. Dispersiile
ultramicroeterogene nu sunt reţinute nici de cele mai fine filtre, ci doar de ultrafitre
şi sunt vizibile doar la ultramicroscop. Dispersiile grosiere sunt reţinute de filtre
obişnuite şi sunt vizibile la microscop obişnuit.

2) ȋn funcţie de starea de agregare a celor două faze:

tabelul 1. Claificarea sistemelor coloidale după natura fazelor

Faza dispersată Mediul de Clasa Denumire şi

dispersie exemple

solid solid suspensie solidă aliaje, sticle

colorate, pietre
semipreţioase

solid lichid sol, suspensie Ag coloidal, pasta

coloidală de dinţi, cerneală

solid gaz aerosol solid xerogeluri, spume

solide, fum, smog

lichid solid emulsie solidă sau ȋngheţată, unt,

liogel geluri umede

lichid lichid emulsie, lapte, maioneză

microemulsie

lichid gaz aerosol lichid, ceaţă, spray lichid

aeroemulsie

gaz solid spumă solidă spumă

poliuretanică,
bezea, piatră
ponce

gaz lichid spumă frişcă, spuma

extinctorului

2
 gaz gaz soluţii omogene

micele lichid coloizi de soluţii de

asociaţie detergent sau de
săpun

3) după numărul dimensiunilor dispersate:

- sisteme unidimensionale sau cu două dimensiuni dispersate, numite
fibrilare (ex. lanţuri macromoleculare rigide)
- sisteme bidimensionale, care posedă o dimensiue dispersată şi două ȋn
stare macroscopică (ex. filme de adsorbţie, filme depuse)
- sisteme corpusculare care au trei dimensiuni dispersate la dimensiuni
coloidale (ex. solurile, suspensiile, emulsiile)
- sisteme coerente, care aparent nu au nici o dimensiune dispersată, dar ȋn
realitate posedă o suprafaţă interfazică foarte mare (ex. geluri, adsorbanţi,
schimbători de ioni, site moleculare)
4) după natura interacţiilor cu mediul de dispersie:
- dispersii liofobe
- dispersii liofile

Dispersiile liofobe, atȃt cele formate din micromolecule cȃt şi cele

macromoleculare (latexurile), se caracterizează printr-o interacţiune slabă cu
mediul de dispersie, astfel că stabilitatea lor este asigurată indirect prin adsorbţia
electroliţilor (stabilitate electrolitică), sau a moleculelor liofile (stabilitate
liocratică). Această clasă de sisteme disperse suferă transformări ireversibile.

Dispersiile liofile sunt sisteme omogene, lipsite de o suprafaţă interfazică

interioară de separaţie. Din această categorie fac parte atȃt soluţiile de compuşi
macromoleculari, cȃt şi coloizii micelari de asociaţie care sunt polimoleculari.
Aceştia se caracterizează printr-o interacţiune puternică cu mediul de dispersie
fiind stabili termodinamic, motiv pentru care pot fi distruşi numai printr-o
modificare profundă a naturii solventului, transformările fiind reversible.

Dispersiile liofobe sunt formate din unităţi cinetice numite micele liofobe.
Micela liofobă este alcătuită dintr-un agregat solid numit nucleul micelei, compus
din aproximativ 1000 de molecule atomi sau ioni şi poate fi cristalin sau amorf. Ȋn
jurul acestuia se află un strat dublu electric care conferă particulelor coloidale

3
sarcini electrice de acelaşi semn cu mediul de dispersie, opunȃndu-se astfel
coagulării.

Structura micelei liofobe

KI + AgNO₃ → AgI + KNO₃

Ȋn prima etapă, ca uramre a desfăşurării reacţiei se obţine o soluţie

suprasaturată metastabilă, ȋn care apare un proces spontan de cristalizare prin
unirea ionilor ȋn nucleul solid al micelei. Cȃnd reactantul ȋn exces este iodura de
potasiu, formarea stratului dublu electric ȋncepe prin adsorbţia specifică pe
suprafaţa nucleului a unui număr “n”de ioni I, probabil nehidrataţi, numiţi şi “ioni
de contact”. Adsorbţia preferenţială a ionior de iodură şi nu a celor de potasiu se
explică prin existenţa lor şi ȋn reţeaua cristalină a nucleului. Ionii de contact atrag
prin forţe electrostatice şi fixează ȋn jurul lor (n-x)K⁺, denumiţi “contraioni” cu
care formează stratul fix de adsorbţie cu o grosime de aproximativ 10⁻⁸ cm.
Nucleul şi stratul fix alcătuiesc paticula coloidală ȋncărcată electric cu sarcina “-x”
faţă de mediu. Neutralitatea micelei coloidale este asigurată de un număr x de
contraioni de potasiu, care formează stratul difuz al stratului dublu electric. Deşi
numărul contrionilor din stratul difuz este constant, ei nu sunt mereu aceiaşi
deoarece circulă liber prin mediul de dispersie, fiind sub acţiunea a două forţe de
semn contrar:

- agitaţia termică, care tinde sa-i dispună uniform ȋn tot volumul mediului
dispersat
- forţa electrostatică, care ȋi atrage spre suprafaţa particulei coloidale
ȋnărcată cu sarcină de semn contrar

[(AgI)⁺ nI⁻ (n-x)K⁺]⁻ͯ xK⁺

Mecanismul formării micelei liofobe

Formarea unui sol prin condensare chimică, este condiţionată de atingerea

unui anumit grad de suprasaturare a soluţiei. Transformarea de fază licid-solid
(procesul de cristalizare din soluţie suprasaturată) poate conduce la un sistem
coloidal sau la unul macroeterogen cu conţinut de cristale mari. Mecanismul de
formare a micelei liofobe include:

1. apariţia nucleelor de condensare (germeni de cristlizare)

2. creşterea germenilor pȃnă la dimensiuni din domeniul coloidal
4
 Ȋn prima etapă apar nuclee de condensare (aglomerări de molecule, ioni sau
atomi) ca urmare a fluctuaţiilor de concentraţie. Tot centre de condensare sunt şi
eventualele impurităţi din mediul de reacţie. Formarea unui sol este favorizată de o
viteză mai mare de apariţie a germenilor, iar aceasta este condiţionată de existenţa
unei anumite suprasaturări şi de o solubilitate cȃt mai scăzută. Creşterea
germenilor pȃnă la dimensiuni coloidale, presupune ȋn prealabil, difuzia
moleculelor printr-un strat de solvent şi ȋn final depunerea lor pe suprafaţa
germenului de cristalizare.

Pentru a obţine soli monodisperşi, cele două etape nu trebuie să decurgă

simultan. Formarea germenilor trebuie oprită ȋnainte de ȋnceperea procesului de
creştere. De exemplu, solii monodisperşi de aur sau de sulf, se obţin introducȃnd ȋn
mediul de reacţie nuclee izodisperse.

Dispersiile liofile caracterizate printr-o mare afinitate ȋntre faze sunt de două
tipuri:

a) coloizi de asociaţie micelari, avȃnd drept unitate cinetică micela de

asociaţie
b) soluţii de compuşi macromoleculari

Micela de asociaţie se formează din micromolecule cu caracter amfoter ca

rezultat al unirii prin forţe fizice a părţilor nepolare. Apar astfel micromedii
nepolare pe suprafaţa cărora se găsesc grupele ionice sau polare ale moleculelor. Ȋn
soluţii diluate micelele au formă sferică.

Formarea acestora se explică prin tendinţa catenelor hidrocarbonate de a-şi

micşora suprafaţa de contact ȋntre părţile nepolare. Odată cu apropierea părţilor
hidrocarbonate are loc şi concentrarea grupelor ionice sau polare pe suprafaţa
micelei formate. De aceea ȋntre micele apar forţe de respingere electrostatică ce
constituie o barieră ȋn calea asocierii lor.

Micele de asociaţie se formează numai la concentraţii care ating sau

depăşesc concentraţia critică micelară (C.C.M.). Valoarea acesteia variază funcţie
de natura substanţei şi se poate determina experimental prin ȋnegistrarea
modificărilor suferite de anumite proprietăţi fizice (conductivitate ionică, indice de
refracţie, coeficient de vȃscozitate ş.a) ȋn intervale mici de concentraţii. Procesul de
formare al acestui tip de micele este reversibil, deoarece scăderea concentraţiei
conduce la desfacerea lor ȋn molecule individuale.
5
 Soluţiile de compuşi macromoleculari au ca unitate cinetică “ghemul
statistic” caracterizat prin distanţa pătratică medie dintre capetele lanţului
macromolecular şi raza pătratică medie de rotaţie a ghemului. Valorile medii
reflectă modificarea continuă ȋn timp a dimensiunilor ghemului statistic, din
diverse cauze:
- flexibilitatea lanţului macromolecular (se roteşte ȋn jurul legăturilor
chimice)
- interacţiile de natură fizică dintre moleculele solventului şi lanţul
macromolecular
- variaţia numărului de unităţi structurale de la o macromoleculă la alta.
Răspȃndirea substanţelor ȋn stare coloidală
Marea majoritate a materialelor care ne ȋnconjoară se gasesc ȋn stare
coloidală. Argintul coloidal este netoxic şi are proprietăţi germicide (omoară
fungiile, bacteriile şi alte organisme patogene, ȋn 3, 4 minute), soluţiile coloidale
de aur şi iod sunt utilizate ȋn tratamentul de dezintoxicare ş.a

Tabelul 2. Exemple de sisteme coloidale din diferite domenii

domeniul spume emulsii suspensii

Mediu şi Spume din rȃuri De tip particule

meteorologie poluate, bule de apă/murdărie (apă suspendate ȋn apa
aer din ape reziduală) de ploaie, ape
curgătoare sau
stătătoare

Alimente Şampanie, sifon, Lapte, unt, Jeleuri, ciocolate

bere maioneză, sosuri,
ȋngheţată

Geologie şi Spuma fumigenă Insecticide şi Nămol, sol argilos,

agricultură ierbicide nisipuri mişcătoare

Ştiinţa materialelor Spuma Vopsea de latex, Cerneală, vopsea,

detergenţilor cremă pentru pastă
lustruit

6
Biologie, medicină Vacuole, spumă Produse Suspensii de
contraceptivă farmaceutice, proteine, sȃnge,
emulsionarea aerosoli
grăsimilor ȋn
prezenţa bilei Medicamente
(insulina)

Petrol Spume de rafinare, De forare şi de Nămol de la forare,

de la extinctor trandport reziduuri din
procese industriale

Cosmetice Spumă de baie, Demachiante, Măşti cosmetic,

spumă de ras creme, şampoane balsam de buze

Substanţele ȋn stare coloidală se regăsesc ȋn sisteme reale şi ȋn constituţia materiei

vii:

- laptele este o dispersie de picături de grăsime ȋn fază apoasă (emulsie)

- sȃngele este o dispersie de corpusculi (leucocite, trombocite, proteine) ȋn
serul sanguin
- ţesutul osos este o dispersie de fosfat de calciu ȋn colagen.

1.3Metode de obţinere a coloizilor

a) Metode de condensare

Pentru obţinerea optimă a coloizilor prin intermediul metodelor de condensare se

impune ca:

- formarea fazei coloidale să ȋnceapă simultan ȋn mai multe puncte

(germeni coloidali);
- creşterea germenilor să se termine ȋn momentul ȋn care mărimea lor a
atins gradul coloidal;
- să se adauge un agent de stabilizare convenabil

7
 Metodele de condensare sunt fizice şi chimice. Cele fizice sunt aplicate
mai ales la obţinerea organosolilor metalici şi a unor soluri speciale, pornindu-se
de la condensarea moleculelor sau ionilor ȋn particule coloidale. Solurile astfel
obţinute sunt ȋn general instabile, necesitȃnd ulterior utilizarea unor tehnici
speciale pentru stabilizare (evaporare, ȋnlocuirea solvenţilor, iradierea cu radiaţii
UV, X sau γ).

Metodele de condensare chimică au la bază formarea unei substanţe chimice

greu solubile ȋntr-o reacţie chimică, ce se desfăşoară ȋn faza lichidă şi care va servi
ulterior drept mediu de dispersie. Formarea solilor are loc doar ȋntre intervale
reduse de concentraţie. Funcţie de tipul reacţiei care are loc, se deosebesc metode
de: dublu schimb, de hidroliză, redox şi de polimerizare.

1. Reacţii de schimb

AgNO3 + KI → AgI + KNO3

As2O3 + 3 H2S → As2S3 + 3 H2O
4FeCl3 + 3 K4[Fe(CN)6] → Fe4[Fe(CN)6]3 + 12 KCl
H3AsO3 + 3 H2S → As2S3 + 6 H2O
BaCl2 + K2SO4 → BaSO4 + 2 KCl

Reactii de reducere
4 Au3+ + 3 Sn → 4 Au + 3 Sn4+
Ag2O + H2 → 2 Ag + H2O

3. Reacţii de oxidare

2 H2S + O2 → 2 S + 2 H2O
2 H2S + SO2 → 2 H2O + 3 S

4. Reacţii de hidroliză

FeCl3 + 3 H2O ↔ Fe(OH)3 + 3 HCl

8
 Soluţiile coloizilor liofili exercită asupra solilor liofobi o acţiune
stabilizatoare, care permite prepararea solilor liofobi de concentraţie mare. Această
acţiune stabilizatoare se numeşte protejare coloidală, iar solii utilizaţi, coloizi de
protecţie. Principalii coloizi de protecţie sunt: gelatina, glutenul, amidonul, acizii
humici ş.a.

b) Metodele de dispersare sun de asemenea fizice şi chimice.

Metodele fizice sunt:

- de natură mecanică, avȃnd ca principiu divizarea substanţei ca atare, sau ȋn

prezenţa unei substanţe tensioactive, prin diferite tehnici manuale sau automatizate
(se folosesc morile coloidale);

- cu ultrasunete – dacă substanţa solidă se introduce ȋntr-un cȃmp ultrasonor,

din cauza vibraţiilor produse se fărȃmiţează. Amplitudinile vibraţiilor ultrasonice
au acelaşi ordin de mărime cu dimensiunea coloidală (10⁻⁸- 10⁻⁵cm), motiv pentru
care sunt cele mai indicate să exercite acţiuni mecanice direct asupra particulelor
de substanţă. Prin această tehnică se obţin produsele monodisperse cele mai
uniforme. Cu ultrasunete se dispersează şi produşi macromoleculari ca: celuloza,
poliacrilaţii polistiren obţinȃndu-se gelatină, amidon, gumă arabică.

- electrice – dispersarea se produce la trecerea curentului electric prin doi

electrozi formaţi din metalul care se dispersează, scufundaţi ȋn apă sau ȋn alt mediu
de dispersie. Procesul se desfăşoară prin acţiunea mecanică a arcului electric
asupra catodului, singurul electrod care scade ȋn greutate proportional cu cantitatea
de metal transferată ȋn soluţie.

Metode chimice de dispersare:

Dispersarea chimică a unui gel, sau a unui precipitat greu solubil şi trecerea
ȋn stare de sol prin adăugarea unui agent chimic, se numeşte peptizare. Mecanismul
peptizării apare ca inversul coagulării deoarece particulele, căpătȃnd sarcina ionilor
peptizatori, se resping reciproc, pentru ca apoi, datorită mişcării browniene, să
treacă ȋn soluţie. Ȋn acelaşi sens contribuie şi formarea păturilor de solvatare din
jurul particulelor, care realizează o acţiune de despicare a prcipitatului. Ȋn general,
peptizarea se caracterizează prin: intensitate, capacitate de peptizare, distribuţia
peptizării, viteza de peptizare.

9
- Purifacarea coloizilor – solurile obţinute prin orice metodă conţin două tipuri de
“impurităţi”:
suspensii grosiere şi dispersii moleculare. Suspensiile se pot îndepărta prin:
a) filtrare pe un material cu pori corespunzători (sită metalică, sită de păr,
filtru Jena de sticlă, hârtie de filtru). Filtrarea reprezintă procesul
hidrodinamic de separare a unui corp solid dintr-un lichid prin membrane
poroase.
b) cernerea reprezintă procesul de separare şi purificare a sistemelor
disperse cu particule dispersate grosier şi forme neregulate. Se realizează
cu ajutorul sitelor, care sunt standardizate pe dimensiuni şi pot fi de două
feluri: manuale şi mecanice (oscilante, vibratorii, rotative). Sitele destinate
separării pulberilor sunt suprafeţe simple sau suprapuse, formate din reţele,
ţesături, din fire metalice, de mătase, sintetice, din lame sau placi de metal
perforate cu ochiuri de formă circular, pătrată sau poligonală.

Excesul impurităţilor moleculare se îndepărtează prin dializă, sub forma

simplă sau cu ajutorul curentului electric: electrodializă şi ultrafiltrare. Dializa
este procesul de separare prin membrane semipermeabile, care permite difuzia
ionilor şi micromoleculelor sub acţiunea unui gradient de concentraţie, dar
opresc particulele coloidale. Experimentul de dializă constă în umplerea unui
sac de celofan cu soluţia dializantă (exemplu: NaCl + glucoză + amidon +
proteine). Sacul de dializă este introdus într-un vas cu apă deionizată. Ionii de
sodiu şi clor, plus moleculele de glucoză, trec prin membrană în apa din
exteriorul sacului. Moleculele de apă din vasul exterior pătrund ȋn interiorul
sacului de dializă, pȃnă cȃnd concentraţiile ȋn interiorul şi la exteriorul sacului
sunt egale. Amidonul şi proteinele care formează soluţii coloidale, rămȃn ȋn
interiorul sacului.

Eliminarea electroliţilor din solul supus purificării se poate accelera dacă peste
procesul de difuzie al ionilor prin membrană, se suprapune acţiunea unui cȃmp
electric continuu – fenomen numit electodializă. Ȋn industrie se utilizează
aparate multicelulare; o celulă este dotată cu 3 compartimente: central, anodic şi
catodic. Amestecul de purificat este alimentat ȋn spaţiul central ȋn mod
continuu. Membranele anionice şi cationice preiau ionii din soluţia centrală şi

10
se descarcă ȋn comparetimente laterale, cu reglarea convenabilă a debitului de
solvent, care determină trecerea ȋn soluţie a ionilor transportaţi de membrane.
Hemodializa permite epurarea sȃngelui de deşeurile care sunt eliminate ȋn mod
normal prin urină (uree, creatinină), corectarea unui eventual dezechilibru
electrolitic (niveluri anormale de Na⁺, K⁺, bicarbonaţi şi altele, ȋn sȃnge) şi
reechilibrarea pH-ului sȃngelui ȋn caz de acidoză (aciditate sanguină excesivă).
Ultrafiltrarea – este procesul prin care particulele coloidale (micelele) se
separă de lichidul dispersant (numit şi lichid intermicelar). Ȋn acest scop se
filtrează printr-o membrană care reţine particulele coloidale (membrană
ultrafiltrantă). Pentru accelerare procesul are loc sub vid sau sub presiune.
Materialele filtrante utilizate sunt membrane dializante, deoarece sunt
impermeabile pentru particulele coloidale, iar ca material de suport se folosesc
plăci de sticlă poroasă, porţelan, hȃrtie de filtru.

11
 FENOMENE ELECTROCINETICE IN SISTEME COLOIDALE

La suprafaţa de separaţie dintre faze apar ȋntotdeauna sarcini electrice care

dau naştere la o diferenţă de potential, ca urmare a distribuţiei lor neuniforme.
Datorită acestor interacţiuni specifice, sarcinile de un anumit semn se acumulează
la interfaţă, iar cele de semn contrar vor fi atrase de primele prin forte
electrostatice, formȃnd astfel un strat dublu electric.
Ȋncărcarea electrică superficială a sistemelor disperse se evidenţiază direct
prin fenomenele electrocinetice la care dau naştere: electroforeza, electroosmoza,
potenţialul de curgere, potenţialul de sedimentare.
Apariţia sarcinilor electrice ȋn aceste sisteme este determinat de următoarele
fenomene:
1. disocierea grupelor ionogene conţinute ȋn substanţa care formează faza
dispersă
2. adsorbţia ionilor din soluţie
3. adsorbţia unor molecule polare şi disocierea lor pe suprafaţa solidului
Existenţa stratului dublu electric determină deplasarea celor două faze aflate
ȋn contact. Astfel, o parte din SDE se deplasează cu faza mobilă, iar a doua parte
ramȃne cu faza fixă. Limita de separaţie dintre cele două părţi se numeşte plan de
alunecare.
Potenţialul din planul de alunecare determină o densitate de sarcină ρ, care
se numeşte potential electrocinetic, sau 𝛏. Acesta este dependent de densitatea
contraionilor din stratul difuz al electrolitului de bază şi a celor proveniţi de la alţi
electroliţi existenţi ca impurităţi,
Ȋn orice sistem coloidal, cȃnd una dintre faze se deplasează ȋn raport cu
cealaltă, apariţia potenţialul 𝛏 determină fenomene electrocinetice:
a) mişcarea reciprocă a fazelor (electroforeza, electroosmoza)
b) mişcarea unei faze ȋn raport cu cealaltă care determină apariţia unei
diferenţe de potential, numit potential de curgere sau sedimentare.

12
 Electroosmoza constă ȋn deplasarea mediului de dispersie sub acţiunea
unui gradient de potential aplicat din exterior. Se consideră o instalaţie de
laborator formată dintr-un tub ȋn formă de U, ȋn care se fixează la partea
inferioară o capilară de sticlă, sau o diafragmă poroasă (un fascicol de
capilare). Dacă ȋn tub se găseşte apă şi la cele două capete ale capilarei se
aşează electrozii unei surse de curent continuu, se observă că apa migrează
spre unul dintre electrozi (de regulă spre catod) şi ajunge să curgă prin
robinetul lateral.

Explicaţia fenomenului este data de structura SDE. Dacă suprafaţa este

ȋncărcată negativ, ȋn stratul difuz mobil de grosime d se află ioni pozitivi.
Sub influenţa cȃmpului electric stratul difuz se deplasează spre catod,
antrenȃnd şi lichidul. Pe de altă parte, stratul compact de grosime δ, ramȃne
aderent la suprafaţa capilarei. Ȋncărcarea electrică a suprafeţei capilarelor,
care determină de fapt electroosmoza, se datorează fie unei ionizări
superficiale, fie adsorbţiei de ioni. Astfel sticla se ȋncarcă negativ, deoarece
ionii alcalini trec uşor ȋn soluţie, ȋn timp ce macroionii (ionii silicat) mult
mai voluminoşi, rămȃn la suprafaţă. Aşa se expilcă de ce toate materialele
porose cu caracter acid se ȋncarcă negativ (trimit ȋn soluţie ioni de hidrogen),
ex. cuarţ, lemn, hȃrtie de pergament, iar materialele cu caracter bazic se
ȋncarcă pozitiv, trimiţȃnd anioni ȋn soluţie.

Electroforeza. Dacă considerăm că particulele unui sistem coloidal se

află ȋntr-un cȃmp electric, sub acţiunea acestuia ionii din stratul mobil se
deplasează spre polul de sarcină contrară. Deplasarea unilaterală a

13
particulelor coloidale ȋncărcate spre unul dintre electrozii sursei de curent
continuu se numeşte electroforeză. Deoarece ionii stratului difuz, care
antrenează mediul de dispersie, migrează spre un electrod electroforeza este
ȋntotdeauna ȋnsoţită şi de un fenomen electroosmotic.

Mobilitatea electroforetică a sistemelor coloidale se determină prin

măsurarea intervalului de timp necesar unei particule coloidale, sau interfeţei
sistem coloidal-lichid de referinţă să parcurgă o anumită distanţă sub
acţiunea unei diferenţe de potential exterioare. Pentru a determina
experimental mobilitatea electroforetică se utilizează:

1. macroforza – se urmăreşte deplasarea interfeţei sistem dispers-lichid

de referinţă (apă, soluţie tampon)
2. microelectroforeza – se urmăreşte deplasarea unei singure particule la
microscop sau la ultramicroscop

Macroforeza este folosită pentru sistemele disperse colorate. Drept

coloană de migrare se foloseşte un tub ȋn formă de U cu diametru mic,
din sticlă de cuarţ. Tubul conţine atăta lichid de referinţă ca şi sistemul
dispers care urmează a fi supus electroforezei. La aplicarea unei diferenţe
de potential (aproximativ 200 volţi) particulele dispersate, ȋncărcate cu
sarcină electrică, vor migra către electrodul de semn opus. Se determină
distanţa de migrare a limitei de separaţie sistem dispers-lichid de
referinţă.

Microelectroforeza este metoda de determinare a potenţialului

electrocinetic urmărind deplasarea particulelor dispersate la scară
microscopică. Aparatul este format din două camere ȋn care se găsesc
electrozii şi care sunt unite de un capilar. Aplicarea unei diferenţe de
potenţial ȋntre cei doi electrozi detremină mişcarea particulelor ȋncărcate
cu sarcină electrică. Această deplasare este urmărită cu ajutorul uni
microscop.

Metode speciale: electroforeza pe suport, electroforeza prin focalizare

izoelectrică.

Electroforeza zonală (pe suport) se realizează utilizȃnd un suport de

migrare:

14
 - electroforeza zonală pe hȃrtie şi pe folii de acetat de celuloză
- electroforeza pe gel (agar-agar, amidon, acetat de celuloză)

Acest tip de electroforeză este mult mai utilizat ȋn practică deoarece prezintă o
serie de avantaje: aparatură şi mod de operare simple, rezoluţia separărilor bună,
componenţii individuali pot fi identificaţi specific.

Electroforeza cu focalizare izoelectrică se bazează pe migrarea unor

molecule cu caracter amfoter ȋntr-un gradient de pH. Poziţia fiecărei fracţiuni ȋn
gradientul de pH, depinde de punctul izoelectric al moleculelor cu caracter
amfoter. Se utilizează ȋn mod special la separarea proteinelor.

Punct izoelectric = valoarea pH-ului la care numărul grupărilor pozitive este egal
cu numărul grupărilor negative, iar sarcina totală a proteinei este nulă.

Potenţialul de curgere – deplasarea mecanică a uneia dintre faze prin

aplicarea unei presiuni exterioare

Potenţialul de sedimentare – deplasarea mecanică a uneia dintre faze prin

sedimentare

Aplicaţii practice ale fenomenelor electrocinetice

1. Electroforeza proteinelor

Proteinele serice sunt macromolecule care conţin unul sau mai multe lanţuri
peptidice ce au ȋn compoziţie aminoacizi. Ele sunt de două tipuri: albumine şi
globuline. Albumina este proteina cu cea mai mare concentraţie de ser, fiind
transportatoare de molecule mici (hormoni, produşi de excreţie, medicamente,
substanţe toxice), dar joacă in rol important ȋn menţinerea presiunii osmotice a
sȃngelui.

Globulinele sunt clasificate ȋn patru categorii majore: α₁ globuline, α₂

globuline, β globuline şi γ globuline. Ȋn urma electroforezei se separă cinci
fracţiuni: albumina, α₁ globuline, α₂ globuline, β globuline şi γ globuline.
Viteza de migrare a fiecărei fracţiuni este invers proporţională cu dimensiunea
particulelor şi direct proporţională cu sarcina lor electrică. Fiecare dintre cele
cinci fracţii migrează diferit, ȋn funcţie de pI-ul (punctul izoelectric) al

15
 proteinelor la o anumită valoare a pH-ului soluţiei tampon, dacă intensitatea
curentului electric aplicat, temperatura şi proprietăţile fizico-chimice ale
suportului de migrare sunt constante. Electroforeza proteinelor serice se
realizează prin următoarele etape:

- aplicarea probelor pe suport

- migrarea fracţiunilor de proteine ȋn camera de migrare
- colorarea proteinelor separate
- decolorarea suportului
- uscarea
- scanarea benzilor proteice separate pe suport şi evaluarea
procentuală a celor cinci fracţiuni.

Această analiză este folosită la controalele periodice pentru depistarea unor stări
fiziopatologice de tipul: inflamaţii, pierderi de proteine, gamapatii ş.a

2. Electroforeza hemoglobinei

Hemoglobina este o hemoproteină a cărei funcţie primară este de a transporta

oxigenul de la plămȃni la ţesuturi. Diferitele tipuri de hemoglobină (de la nou-
născuţi la adulţi) pot fi separate prin electroforeza sȃngelui integral.
Hemoglobinopatiile sunt cele mai comune boli genetice din lume şi rezultă ȋn urma
unor mutaţii ale genelor globinice.

3. Electroforeza ADN

Structura chimică a ADN-ului este aceeaşi la toţi indivizii, singura diferenţă

fiind data de ordinea perechilor bază. Există milioane de perechi bază ȋn AND-ul
fiecărui individ, diferenţierea realizȃndu-se pe baza secvenţelor diferite din lanţul
AND. Prin electroforeză se poate obţine amprenta AND, sabilindu-se astfel:
paternitatea, identitatea unu criminal sau a unei victime (izolare de AND din sȃnge,
fire de păr, oase ş.a).

4. Purificarea caolinulu

Pentru a separa caolinul de principalele impurităţi care ȋl ȋnsoţesc (cuarţ, mică,

fier, carbonaţi), acesta este peptizat ȋntr-o soluţie de silicat de sodiu pentru a obţine
o soluţie coloidală ale cărei particule sut ȋncărcate negativ. Impurităţile grosiere

16
precipită, dar caolinul este atȃt de fin divizat ȋncȃt separarea lui prin filtrare sau
centrifugare este imposibilă, motiv pentru care este necesară electroforeza.

Particulele de caolin se deplasează spre polul pozitiv unde se descarcă parţial

sau total şi se depun sub forma unui strat compact, care este şi deshidratat ȋn
parallel prin electroosmoză. Caolinul purificat este separate, iar lichidul este
reintrodus ȋn circuit pentru a peptize o nouă cantitate de caolin.

5. Vopsirea electroforetică

Permite aplicarea unor pelicule uniforme, compacte şi cu rezistenţă mărită la

acţiunea agenţilor corozivi. Obiectul supus vopsirii costituie anodul unei celule de
electroliză confecţionat din oţel acoperit cu un strat subţire de fosfat, iar catodul
este peretele cuvei ȋn care se introduce o suspensie coloidală de vopsea şi un liant.
Particulele de vopsea se ȋncarcă negativ şi migrează spre anod unde se depun.
Pentru omogenizarea suspensiei se impune o agitare intensă şi continuă.

Proprietăţile cinetico-moleculare:
1. Metoda sedimentării – sedimentarea reprezintă depunerea sub formă de strat
a particulelor mai mari dintr-o suspensie sau emulsie, sub acţiunea
gravitaţiei. Fenomenul are loc sub forme diferite ȋn sistemele coloidale, ȋn
soluţii sau ȋn gaze.
Ȋn sistemele coloidale sedimentarea constă ȋn separarea sistemului respectiv
ȋn două straturi (sol şi dizolvant) şi deplasarea stratului de separaţie rezultat,
cu o anumită viteză de sedimentare.
Exemplu: se consideră un sistem monodispers; particula sedimentează sub
acţiunea cȃmpului gravitaţional, dar se şi deplasează prin mediul de
dispersie, care prezintă o anumită vȃscozitate. Rezultă că aceasta va fi
supusă acţiunii concomitente a două forte: cea gravitaţională şi cea de
frecare cu mediul.
- Forţa de frecare: 𝐹𝑆 = 6 π η r v
η – vȃscozitatea mediului
r – raza particulei
v – viteza de cădere
𝐹𝑆− forţa STOKES

17
 - Forţa gravitaţională: 𝐹𝑔 = m g
4𝜋
m= 𝑟 3 (𝑑1 - 𝑑2 ) m – masa aparentă
3

𝑑1 – densitatea particulei sferice

𝑑2 − densitatea sistemului

𝑚 4𝜋
ρ= m=ρV m= 𝑟3
𝑉 3

ρ = 𝑑1 - 𝑑2
4𝜋
𝐹𝑔 = 𝑟 3 (𝑑1 - 𝑑2 )g
3

Dacă mişcarea este uniformă 𝐹𝑆 = 𝐹𝑔

4𝜋
6πηrv= 𝑟 3 (𝑑1− 𝑑2 )g
3

18η v = 4𝑟 2 (𝑑1 - 𝑑2 )g
9ηv = 2𝑟 2 (𝑑1 - 𝑑2 ) g
2𝑟 2 (𝑑1− 𝑑2 )𝑔 9𝜂𝑣
v= sau r=√
9𝜂 2(𝑑1 −𝑑2) 𝑔

18
Viteza de sedimentare gravitaţională – este funcţie de timpul ȋn care se depun
particulele disperse după mărime
v =h/t
h - Ȋnălţimea mediului de dispersie care se află deasupra solului sedimental
t – Timpul de depunere sediment

Viteza de sedimentare de măsoară prin metoda cȃntăririi, folosind diverse tipuri de

balanţe hidrostatice, mai ales cele de tip FIGUROVSKI. Aceasta este alcătuită
dintr-un suport metalic, avȃnd la partea superioară o tijă elastică din sticlă de cuaţ,
de care se suspendă prin intermediul unui fir de sticlă o capsulă ȋn care se adună
sedimentul. Capsula este introdusă ȋntr-un cilindru care conţine dispersia
concentrată. Odată cu acumularea sedimentului, se produce deplasarea braţului de
cuarţ, care se citeşte cu ajutorul unui microscop, al cărui ocular este prevăzut cu o
scală micrometrică. Deplasările braţului se citesc la intervale de timp
corespunzătoare şi reprezintă o măsură directă a masei sedimentului depus.

19
 2. Metoda ultracentrifugării – sedimentarea ȋn cȃmp gravitational poate dura
timp ȋndelungat şi nu se poate aplica decȃt pentru sistemele cu grad de
dispersie mic. Dumanski propune utilizarea centrifugelor prin intermediul
cărora se obţine o sedimentare apreciabil accelerată. Cuvele centrifugelor
sunt de capacitate mică (d=1– 2cm), deci, se poate lucra cu volume mici de
soluţii.
Metoda se bazează pe măsurarea vitezei de deplasare a particulelor de la axa
de rotaţie a centrifugei, spre periferie, ȋntr-o cuvă specială ȋn care s-a
introdus solul de cercetat.
2
Din mecanică se ştie că forţa centrifugă 𝑓 = m𝑤 x 𝑐
unde: w – viteza unghiulară a centrifugei
x – deplasarea particulei faţă de axa rotorului
𝑤 2 x – acceleraţia centrifugă
4𝜋
𝑓𝑐 = 𝑟 3 (𝑑1 -𝑑2 )𝑤 2 x unde 4π/3(𝑑1 -𝑑2 ) = masa particulei
3
𝑓𝑠 = 6 π η r v = 6 π η r 𝑑𝑥 /𝑑𝑡
4𝜋
la echilibru 𝑓𝑐 = 𝑓𝑠 𝑟 3 (𝑑1 - 𝑑2 ) 𝑤 2 x = 6 π η r 𝑑𝑥 /𝑑𝑡
3
4𝜋 𝑡 𝑥 𝑑𝑥
se separă variabilele: 𝑟 3 (𝑑1 - 𝑑2 ) 𝑤 2 ∫𝑡 2 𝑑𝑡 = 6 π η r ∫𝑥 2
3 1 1 𝑥

1 9𝜂 𝑙𝑛𝑥2 /𝑥1
2𝑟 2 (𝑑1 -𝑑2 )𝑤 2 (𝑡1 -𝑡2 ) = 9η ln𝑥2 /𝑥1 r= √
𝑤 2(𝑑 1 −𝑑2 )(𝑡2 −𝑡1 )
1
ln𝑥2 /𝑥1
r = k 𝑠 unde s= coeficient de sedimentare
2 s=
𝑤 2 (𝑡2 −𝑡1 )

Determinările experimentale se fac prin citiri repetate pentru cunoaşterea deplasării

particulelor faţă de axa centrifugei (𝑥1 ş𝑖 𝑥2 )
3. Difuzia ȋn sistemele coloidale – difuzia reprezintă cel mai simplu fenomen
de transport şi constă ȋn egalizarea spontană a presiunii fazelor sau a
concentraţiilor soluţiilor. Se defineşte cantitativ prin spaţiul 𝑑𝑥 parcurs ȋntr-o
anumită direcţie, ȋntr-un timp 𝑑𝑡 , de către particulele respective, cu o viteză
v.

20
Prima lege a lui Fick
v = - SD𝑑𝑐 /𝑑𝑥 ȋn care v = viteza de difuzie; S= suprafaţa; D = constanta de
proporţionalitate = coeficient de difuzie
Viteza de difuzie este direct proporţională cu suprafaţa prin care se produce şi
cu gradientul de concentraţie.
A doua lege a lui Fick
𝑑𝑐 𝑑2 𝑐
=-D
𝑑𝑡 𝑑 𝑥2

Principala dificultate la aplicarea celor două legi constă ȋn determinarea

coeficentului de difuzie D. Acesta a fost calculate de către Einstein:
𝑘𝑇
D= [𝑐𝑚2 /𝑠] coeficientul de difuzie este invers proportional cu raza
6𝜋𝜂𝑟
particulei
4. Mişcarea browniană (M.B.)– reprezintă mişcarea dezordonată, neȋncetată,
ȋn toate sensurile a particulelor mai mici de căţiva microni, ȋn orice tip de
suspensie. La fel cu agitaţia termică a moleculelor unui gaz, sau a unei
soluţii, mişcarea browniană este spontană, neinfluenţată de factori externi.
Aspectul la microscop al M.B. este funcţie de mărimea şi forma particulelor:
a) Cele mai mari nu prezintă decȃt mişcări de oscilaţie ȋn jurul centrului lor
de greutate, care sunt cu atȃt mai pronunţate, cu căt particulele sunt mai
mici şi mai asimetrice;
b) Particulele cu dimensiuni corespunzătoare domeniului coloidal propriu-
zis (1 – 100 mμ) se deplasează ȋn acelaşi timp şi printr-o mişcare de
translaţie după o traiectorie finită;
c) Dispersiile din medii uşoare (ex. aerosolii) prezintă o mişcare
dezordonată, cu direcţia generală a cȃmpului gravitational.
Reprezentările (diagramele) M.B. stabilie prin observaţii experimentale, sunt
de fapt, nişte proiecţii ale traiectoriilor aparente, care depind de scala de
observaţie şi de intervalul de timp la care se face observaţia. Traiectoriile
reale care sunt determinate de ciocnirile continue ale particulelor cu
moleculele mediului ȋn care se mişcă, sunt formate dintr-un număr mare de
segmente, imposibil de observat direct. Deoarece particulele se mişcă fără
preferinţă ȋn toate direcţiile, se calculează media pătratică a proiecţiilor,
conform relaţiei lui Einstein:

21
 ∆𝑥 2 = 2Dt unde 𝐷𝑥 2 – deplasarea medie pătratică aparentă

D - coeficiet de difuzie ; t – timpul de observare

5. Fluctuaţia - ȋn sensul larg, reprezintă abaterile spontane, de la valorile medii

ale diferitelor mărimi, care au un character statistic (ex. densitate, presiune,
temperatură)
Fluctuaţia densităţii – reprezintă repartiţia neuniformă a particulelor ȋn mişcare,
ȋn microvolume de sisteme gazoase şi lichide, observate ȋn diferite momente
(fenomenul invers difuziunii).
Ȋn timp ce difuziunea are loc cu dispersarea spontană a particulelor şi egalarea
concentraţiei, fluctuaţia are loc ȋn sens opus, manifestȃndu-se prin perturbarea
concentraţiei şi aglomerarea particulelor.
Presiunea osmotică – osmoza este fenomenul de difuzie a moleculelor mici
printr-o membrană semipermeabilă. O asemenea membrană permite trecerea ȋn
ambele sensuri a moleculelor şi a ionilor mici (ex. H₂O, Na⁺, K⁺), dar ȋmpiedică
trecerea particulelor coloidale. Dacă membrana separă două soluţii de
concentraţii diferite, solventul are tendinţa de a difuza prin membrană spre
soluţia mai concentrată.

4% amidon 10% amidon 7% H₂O

7%
22
Difuzia moleculelor de solvent prin membrană poate fi oprită sau chiar
inversată, prin aplicarea unei presiuni externe ȋn zona de concentraţie mai
mare. Ȋn acest caz, fenomenul se numeşte osmoză inversă. (de exemplu,
desalinizarea apei de mare).

Dacă ȋntr-un compartiment există doar solvent şi ȋn celălalt soluţie atunci,

presiunea care trebuie exercitată asupra soluţiei se numeşte presiune
osmotică. Aceasta stopează curgerea moleculelor de solvent prin membrana
semipermeabilă.

π = cRT c – concentraţia soluţiei ; R – constanta universal a gazelor

; T – temperatura soluţiei

Aplicaţiile presiunii osmotice:

a) ȋn industria farmacetică şi ȋn biotehnologii – la separări, purificări,

concentrări de enzime, clarificarea suspensiilor de antibiotic.
b) ȋn industria chimică – concentrarea şi purificarea pigmenţilor şi
vopselelor, concentrarea şi clarificarea surfactanţilor.
c) ȋn industria alimentară – clarificarea şi concentrarea sucurilor de fructe, a
vinului, a berii.

23
 Proprietăţi optice – proprietăţile optice, proprii sistemelor cu grad mare
de dispersie sunt: culoarea, opalescenţa, afectul Faraday Tyndall şi fenomenele
care se observă cu ultramicroscopul. Toate au la bază două fenomene luminoase
complexe: difuzia şi absorbţia luminii. Apariţia fenomenului de difuzie se
datorează difracţiei fascicolului luminos. Prin difracţie, lumina se abate de la
propagarea rectilinie, ocolind obstacolele mici ȋntȃlnite ȋn drum (orificii, fante) şi
difuzează sub acţiunea unor unde mai puţin intense, care diverg ȋn toate direcţiile.
Acestui tip de difuziune i se datorează fenomenul de opalescenţă si efectul Faraday
Tyndall.
Ȋnsuşiea proprie ficărei substanţe de a absorbi integral toate razele de lumină
albă incidentă, sau de a absorbi numai unele porţiuni ale spectrului se numeşte
absorbţia luminii.
1. Culoarea sistemelor coloidale – este o proprietate comună tuturor solilor
de metale preţioase şi se datorează mărimii şi formei particulelor
coloidale precum şi absorbţiei selective, respectiv difuziei luminii
2. Opalescenţa – se manifestă prin apariţia unei uşoare tulburări a solului şi
prin schimbarea coloraţiei faţă de culoarea care apare ȋn lumina directă.
3. Efectul Faraday Tyndall – constă ȋn apariţia unui con luminiscent la
trecerea unui fascicol de lumină prin medii lichide sau gazoase, care
conţin ȋn suspensie particulele altei substanţe mai dense cu grade de
dispersie coloidal. Fenomenul se explică prin faptul că particulele
coloidale ȋmprăştie ȋn toate direcţiile lumina ce cade asupra lor. Dacă ȋn
faţa unei cuve cu pereţi plan-paraleli, care conţine un sol incolor, se
aşează o sursă puternică de lumină albă şi un condensator, drumul
fascicolului prin cuvă devine invizibil. Privind perpendicular pe direcţia
fascicolului incident, se poate observa un con de lumină albăstruie.

24
 Difuzia luminii - se explică prin apariţia unei perturbaţii a omogenităţii
mediului care se datorează fluctuaţiilor de densitate. Ȋn volume microscopice se
produc ȋngrămădiri şi rarefieri accidentale de molecule. La temperatura critică a
unui sistem lichid-gaz, fluctuaţiile de densitate sunt puternice şi sunt ȋnsoţite de o
difuzie intensă a luminii. Acest fenomen se numeşte opalescenţă critică. La
trecerea luminii printr-un mediu material, electronii din acest mediu suferă oscilaţii
forţate, care determină apariţia unor unde secundare. Astfel, o parte din energia
adusă de unda incidentă este ȋmprăştiată ȋn toate direcţiile sub forma undelor
secundare, ceea ce provoacă difuzia luminii. Totuşi, simpla prezenţă a electronilor
ȋn materie nu poate explica ȋn totalitate fenomenul de difuzie, deoarece este
necesară şi o perturbare a omogenităţii mediului. Ȋn acest caz se ţine cont de faptul
că mici porţiuni ale mediului, apropiate şi egale ca volum, devin sursa unor unde
secundare de intensităţi sensibil diferite, care provoacă o redistribuire a energiei
luminoase pe diferite direcţii.

Difuzia luminii
Teorii care explică difuzia luminii:
1) Teoria difuziei Rayleigh – se aplică sistemelor la care diametrul particulelor
este mai mic de 1/20 din lungimea de undă.
2) Teoria difuziei Rayleigh – Gans – Debye – aplicabilă sistemelor la care
diametrul moleculelor este comparabil cu lungimea de undă.
3) Teoria difuziei Mie – descrie toate sistemele coloidale cu unităţi ale fazei
disperse difuzante de orice dimensiune şi cu orice proprietăţi.
Indiferent de teoria utilizată, metoda măsurării difuziei luminii trebuie să coreleze
intensitatea luminii difuzate cu mărimile caracteristice unităţilor cinetice ale fazei
dispersate.
Calcularea intensităţii luminii difuzate se poate face pe două căi:
1. considerȃndu-se difuzia pe fiecare pariculă ca urmare a difracţiei şi
interferenţei luminii, ȋnsumȃndu-se contribuţiile tuturor particulelor din
sistem = METODA INTERFERENTEI

25
 2. considerȃnd unităţile difuzante ca rezultat al fluctuaţiilor de densitate sau
concentraţie ȋn sistemul coloidal, ceea ce determină fluctuaţii ale constantei
dielectrice = METODA FLUCTUATIILOR
Punerea ȋn evidenţă a difuziei se realizează ȋn două moduri:
a) prin măsurarea intensităţii luminii transmise prin sistem = turbidimetrie
b) prin măsurarea intensităţii luminii difuzate după o direcţie ce face un
anumit unghi cu direcţia iniţială de propagare = metoda difuziometrică
Cele două mărimi pot fi exprimate una funcţie de cealaltă, iar alegerea unei
anumite metode experimentale este determinată de raportul dintre intensitatea
radiaţiei incidente şi intensitatea radiaţiei ce străbate sistemul dispers. Dacă
intensitatea luminii transmise este mai mică decȃt cea iniţială se foloseşte
turbidimetria, dacă cele două sunt comparabile, se foloseşte metoda difuziometrică.

26
- Nefelometria – reprezintă o altă metodă de cercetare a sistemelor coloidale
care derivă din fenomenul de difuzie laterală a luminii. Se bazează pe
compararea intensităţii difuziei ȋn proba de analizat cu intensitatea unui
mediu standard.

Nefelometrul este alcătuit din două cuve de sticlă, ȋn care se introduc solul de
analizat şi etalonul şi se luminează lateral cu o sursă de lumină. Aceasta este
difuzată după reflexia pe două prisme şi pătrunde ȋn ocularul aparatului.
Deoarece intensitatea luminii difuzate este diferită pentru cele două sisteme, ȋn
ocular apar două sectoare inegal iluminate. Ȋnălţimea coloanelor de lichid poate
fi mărită sau micşorată, variind convenabil poziţia blocurilor opace, pȃnă cȃnd
cele două sectoare apar egal luminate. Raportul ȋnălţimilor coloanelor de lichid
este invers proportional cu intensităţile luminii difuzate.

- Turbidimetria – difuzia luminii poate fi descrisă cantitativ prin slăbirea

intensităţii fascicolului iniţial care străbate sistemul difuzant, adică prin

27
 metoda turbidimetrică. Dimensiunea fascicolului luminos iniţial, de
intensitate 𝐼0 , după ce străbate un drum optic intensitatea este dată de legea
Lambert – Beer :

I = 𝐼0 𝑒 −𝜁 unde 𝛇 = coeficient de turbiditate.

Măsurătorile de difuzie a luminii se efectuează cu fotodifuziometre alcătuite

dintr-o sursă de lumină, celulă de măsură, un receptor de lumină aşezat pe un
braţ mobil astfel ȋncȃt să se poată roti ȋn jurul celulei de difuziune.
- Microscopia electronică a coloizilor – metodele clasice bazate pe fenomenul
de difuzie a luminii, permit numai determinarea indirectă a dimensiunilor
particulelor coloidale. Pentru particulele cu r< 10−5 cm. este necesar să se
utilizeze o lumină cu lungime de undă mai mică. Acest lucru se realzează cu
ajutorul unui fascicul de electroni. Prin microscopia electronică se pot
observa contururile particulelor coloidale mici şi chiar ale unor
macromolecule. Ȋn acest fel se analizează solurile, aerosolii, ceţurile.

28
 Stabilitatea dispersiilor coloidale
Dispersiile liofobe ultramicro şi ȋn special cele microeterogene sunt catacterizate
printr-o stabilitate redusă, proprietate prin care se diferenţiază de soluţiile
moleculare care se formează prin procese spontane de dizolvare şi sunt stabile din
punct de vedere termodinamic.
Sub acţiuna unor factori externi: temperatură, lumină, a unei diferenţe de potential,
a variaţiei de concentraţie, ȋn dispersiile liofobe se produc uneori ireversibil,
procese de modificare a fazei disperse, cum sunt: sedimentarea, ȋmbătrȃnirea,
coagularea.
Obţinerea dispersiilor liofobe prin condensare sau dispersarea, este ȋnsoţită de
creşerea considerabilă a suprafeţei interfazice, proportional cu aceasta mărindu-se
şi energia liberă a sistemului. Conform principiului II al termodinamicii, avȃnd o
mare rezervă de energie liberă, dispersiile liofobe sunt instabile şi evoluează
spontan ȋn sensul scăderii energiei libere superficiale şi a suprafeţe interfazice.
Procesul are loc pe mai multe căi:
a) prin dizolvarea parţială – ex. la ridicarea temperaturii se dizolvă o parte din
moleculele fazei disperse, deci scade suprafaţa fiecărei particule fără a se
modifica numărul lor.
b) prin recristalizare - ȋn sisteme polidisperse particulele mici se dizolvă şi
contribuie la creşterea celor mari.
c) prin coagulare – coagularea constă ȋn contopirea ȋn agregate din ce ȋn ce mai
mari a particulelor animate de mişcarea browniană. Ȋn acest caz numărul de
particule şi gradul de dispersie pe suprafaţa interfazică scad continuu, ȋn
timp ce raza particulelor creşte. Ȋn final sistemul coloidal este distrus, se
transformă ȋntr-unul macroeterogen cu fazele separate ȋn ordinea densităţii,
avȃnd suprafaţa interfazică şi energia liberă minime pentru condiţiile date.

29
Datorită tendinţei naturale spre distrugere, dispersiile liofobe sunt caracterizate
de o stabilitate relativă, termen ce defineşte capacitatea de menţinere
neschimbată, un anumit interval de timp, a proprietăţilor iniţiale ale sistemului.
Deşi toate sistemele disperse sunt instabile, vitezele proceselor care perturbă
stabilitatea diferă mult, funcţie de natura componentelor şi a stabilizatorilor.
Variaţia ȋn limite foarte largi a acestei perioade poate fi interpretată pe baza a
două noţiuni distincte; există două tipuri de stabilitate: cinetică şi agregativă.
1. Stabilitatea cinetică – se defineşte prin capacitatea particulelor coloiale de a
se menţine dispersate, fără a sedimenta. Depinde de cele două acţiuni
simultane şi contrarii la care sunt supuse particulele fazei disperse:
a) sedimentarea – depunerea fazei disperse ȋn cȃmp gravitational, care conduce
ȋn final la separarea ȋn două straturi: unul de mediu de dispersie şi celălalt de
fază dispersă concentrată (sediment).
b) Difuziunea – procesul spontan ce trebuie să dispună particulele uniform ȋn
tot volumul sistemului, deplasȃndu-se din zona cu concentraţie mai mare
către cea cu concentraţie mai mică. Moleculele mediului dispersant, datorită
agitaţiei termice, se ciocnesc frecvent cu particulele coloidale şi determină
astfel, la scară microscopică, mişcarea browniană şi la scară macroscopică –
difuziunea.
Cȃnd forţa de difuziune este neglijabilă ȋn raport cu cea de cȃmp gravitational,
se produce sedimentarea. Dacă ȋnsă este predominantă, ea va determina
uniformizarea concentraţiei fazei disperse. Dacă cele două forţe sunt, ȋn
valoarea absolută de acelaşi ordin de mărime, la un moment dat, ele se
compensează reciproc şi se stabileşte un echilibru de sedimentare – difuziune.
Dispersiile microeterogene (emulsii, suspensii) au o stabilitate cinetică redusă,
sedimentează uşor şi echilibrul este deplasat ȋn favoarea sedimentării. La
sistemele ultramicroeterogene (soli) fenomenul dominant este difuziunea, deci
stabilitatea cinetică este mai mare. Rezultă că, cu cȃt gradul de difuziune este
mai mare şi temperatura creşte, energia mişcării browniene şi stabilitatea
cinetică sunt mai mari.
2. Stabilitatea agregativă – reprezintă capacitatea sistemului de a-şi menţine
neschimbat gradul de dispersie, de a se opune coagulării, fiind o măsură a
rezistenţei pe care o opun particulele la tendinţa spontană de coagulare.
Dispersiile liofobe sunt instabile termodinamic din punct de vedere
agregativ, deoarece scăderea suprafeţei interfazice şi deci a gradului de

30
dispersie este un proces spontan, de cele mai multe ori ireversibil. De aceea
este necesar ca ȋn sistemul coloidal să existe şi un al treilea component
stabilizator. Acesta ȋncetineşte procesul de coagulare, dar nu ȋl poate opri.
Acţiunea de stabilizare se realizează prin intermediul a doi factori:
- factorul steric (acţiunea protectoare)
- factorul electrostatic
Stabilitatea sterică sau liocratică se manifestă cȃnd faza dispersată este
protejată de straturi superficiale de adsorbţie, de cele mai multe ori solvatate.
Straturile de adsorbţie care determină stabilizarea sterică se formează atȃt ȋn
mediu apos cȃt şi ȋn mediu neapos şi sunt de naturi diferite. Se poate realiza
prin:
a) monostrat compact format din micromolecule amfifile adsorbite
orientat (ex. substanţe tensioactive). La concentraţii suficient de mari,
dar nu la saturare, pelicula de adsorbţie prezintă proprietăţi văsco-
elastice. Din această cauză ciocnirile dintre molecule sunt
cvasielastice, determinȃnd ȋndepărtarea lor. Elesticitatea
monostratului de adsorbţie dă rezistenţă la şocul provocat de ciocnire,
iar vȃscozitatea asigură o anumită mobilitate a moleculelelor din strat,
deci posibilitatea refacerii peliculei ȋn locul ȋn care s-a produs o fisură
datorată ciocnirii.
b) strat de adsorbţie buclată a polimerilor, format prin fixarea aceluiaşi
lanţ polimeric pe mai multe puncte la suprafaţa aceleiaşi particule.
c) lanţuri de adsorbţie a unui singur polimer filiform, simultan, pe mai
multe particule coloidale. Mai multe lanţuri formează o reţea spaţială
care limitează libertatea de mişcare a particulelor şi face practic
imposibilă ciocnirea dintre ele.
Stabilizarea cu lanţuri de adsorbţie se ȋntȃlneşte de exemplu, la color-
zol, un hidrosol de argint stabilizat cu polimeri rezultaţi din scindarea
albuminei de ou (acid lisalbinic şi protalbinic). Solurile de aur cu
radioizotopi, stabilizaţi prin lanţuri polimerice de adsorbţie sunt
utilizate ȋn tratamentul cancerului.
Stabilizarea prin acţiunea factorului electrostatic, denumită stabilizare
electrostatică sau electrocratică este rezultatul apariţiei sarcinilor electrice
la suprafaţa fazei disperse prin următoarele procese:

31
 a) formarea stratului dublu electric al micelei liofobe prin adsorbţie
selectivă şi atracţie electrostatică a ionilor stabilizatori.
b) disocierea grupelor ionogene ale fazei disperse, de ex. a polimerilor
amfoteri sau a moleculelor amfifile din micela de asociaţie a
semicoloizilor.
c) adsorbţia orientată a ionilor organici de tipul coloizilor de asociaţie.
Presiunea de despicare – Dereaghin consideră că dacă două particule
stabilizate cu pelicule de adsorbţie şi solvatare, se apropie una de cealaltă
la o anumită distanţă, apare o forţă elastică ce se opune apropierii ȋn
continuare a acestora. Deoarece această forţă separă suprafeţele solide ale
particulelor, a fost denumită “presiune de despicare”. Considrăm un
sistem format din două particule ale unei dispersii liofobe, fiecare avȃnd
straturi protectoare de adsorbţie şi solvatare, cu o grosime “h”. La
apropierea particulelor scade distanţa dintre suprafeţele solide, distanţă
notată cu “x”.
a) cȃnd particulele se află la distanţă mare, x>2h, nu există interacţii
ȋntre ele; coeficientul 2 intervine deoarece ansamblul alcătuit de o
pereche de particule are două interfeţe separate printr-o peliculă de
lichid
b) prin apropiere, la un anumit moment, particulele devin tangente,
x=2h. o apropiere mai mare nu este posibilă fără micşorarea grosimii
lor, fără expulzarea unor molecule din pelicula protectoare.
Se ştie că adsorbţia este ȋnsoţită de scăderea enegiei libere, ȋn timp ce
desorbţia duce la o creştere a energiei libere interfaciale. Datorită acestei
creşteri, ȋntre particule acţionează o forţă care tinde să le despată. Această
forţă raportată la unitatea de suprafaţă, reprezintă presiunea de deplasare.
Distrugerea dispersiilor liofobe, prin scăderea gradului de dispersie,
pȃnă la separarea fazelor, se poate produce pe două căi avȃnd mecanisme
diferite, dar acelaşi rezultat. Ele sunt: flocularea şi coagularea.
Flocularea constă ȋn destabilizarea, sub acţiunea unor agenţi
macromoleculari, care creează punţi de legătură ȋntre particule, fără a modifica
substanţial elementele protectoare existente iniţial. Mecanismul de floculare cu
polimeri constă ȋn adsorbţia acestora pe suprafaţa particulelor. Ȋntr-o primă eapă, o
mică parte din segmentele unei macromolecule este direct adsorbită, iar restul
rămȃne ȋn interiorul mediului de dispersie. Acesta este modelul adsorbţiei buclate.
32
Segmentele neadsorbite se pot apropia şi adsorbi pe alte particule, creȃnd astfel
punţi de legatură ȋntre acestea. Flocularea este posibilă numai ȋn cazul ȋn care
suprafaţa particulelor este parţial acoperită (ȋn prezenţa unei concentraţii mici de
polimer). La concentraţii mari adsorbţia are ca efect stabilizarea sterică datorită
gradului mare de acoperire al particulelor.
A doua cale de distrugere a dispersiilor liofobe este coagularea. Ea constă ȋn
scăderea gradului de dispersie prin alipirea particulelor, ca urmare a ȋnlăturării
elementelor stabilizatoare, ceea ce duce la manifestarea forţelor de atracţie ȋntre
particule. Coagularea este un proces cinetic, deoarece decurge ȋn timp şi este
caracterizată de o viteză de coagulare. Un alt proces complex care se produce
spontan, este antocoagularea (sau ȋmbătrȃnirea solurilor) şi are trei cauze
principale:
1. scăderea gradului de dispersie prin contopirea perticulelor datorită
mişcării browniene
2. fenomenul de structurare – iniţial nucleele liofobe au poziţii
ȋntȃmplătoare, dar ȋn timp se ordonează după anumite direcţii
3. fluctuaţia concentraţiei electrolitului stabilizator, ce scade sarcina
particulelor şi potenţialul lor electrocinetic
Funcţie de modul de realizare, avem:
- coagulare pericinematică şi ortocinetică
- coagularea solurilor cu ados de electroliţi – coagulare latentă şi evidentă.
Coagularea evidentă parcurge două stadii, unul lent şi unul rapid.
Ȋn etapa lentă, scăderea treptată a gradului de dispersie nu este ȋnsoţită de
modificări observabile. Ȋn etapa evidentă, creşterea continuă a dimensiunilor
particulelor, determină modificarea vizibilă a proprietăţilor solului: culoarea,
văscozitatea, intensitatea luminii difuzate, iar ȋn final se depune precipitat.
Perioada coagulării lente este foarte scurtă la soluri, dar la coloizi liofili este
ȋndelungată şi urmată de gelifiere.
Pentru a face posibilă compararea acţiunii coagulante a diferiţilor electroliţi
s-a introdus noţiunea de concentraţie critică de coagulare (C.C.C.) denumită şi prag
de coagulare. Ea reprezintă concentraţia minima dintr-un electrolit, exprimată ȋn
milimoli sau miliechivalenţi la litrul de soluţie, care produce coagularea evidentă.
Reciproca acestei mărimi este capacitatea sau puterea de coagulare. Ȋn timpul
coagulării latente, potenţialul electrocinetic 𝛇, scade continuu şi ȋn momentul ȋn

33
care concentraţia electrolitului este egală cu C.C.C. el ajunge la valoarea sa critică
𝛇c. Creşterea ȋn continuare a concentraţiei electrolitului coagulant conduce la
scăderea potenţialului electrocinetic pȃnă la 0, cȃnd coagularea devine rapidă.

Reguli generale ale coagulării cu electroliţi:

1. regula semnului sarcinii care atribuie acţiunea coagulantă ionului de
semn contrar sarcinii particulei coloidale. Astfel, solurile pozitive:
Fe(OH)₃, Al(OH)₃ sunt coagulate numai de anioni, iar cele negative:
As₂S₃, AgI, Au – numai de cationi.
2. Regula valenţei (Schultze-Hardy) - cȃnd valenţa ioilor coagulanţi creşte
ȋn progresie aritmetică, valorile C.C.C. scad ȋn progresie geometrică.
Peste efectul valenţei se suprapun alţi factori, de ex. regula valenţei prevede
că valorile C.C.C. trebuie să fie identice pentru toţi ionii cu aceeaşi valenţă. Ȋn
realitate valorile C.C.C. variază puţin cu dimensiunile şi gradul de hidratare al
ionilor de aceeaşi valenţă. Astfel, ionii coagulanţi alcalini ȋn săruri cu acelaşi ion
partener se dispun ȋn următoarea serie liotropă, funcţie de puterea de coagulare:
P=1/C.C.C Li⁺<Na⁺<K⁺<Rb⁺<Cs⁺ rezultă că valoarea puterii de coagulare a unui
cation este proporţională cu dimensiunea sa şi invers proporţională cu gradul de
hidratare. Anionii monovalenţi se grupează ȋn seria liotropă: Cl⁻ >NO₃⁻ >Br⁻ >I⁻
ceea ce ȋnseamnă că la anioni influenţa dimensiunii şi a gradului de hidratare este
inversă faţă de cationi. Ionii organici au ȋn general, putere de coagulare mai mare
decăt cei anorganici de aceeaşi valenţă (de ex. P pentru picratul de K este de cinci
ori mai mare decăt a KCl, la coagularea hidrosolului de sulfură de arsen). Acţiunea
coagulantă a ionilor organici cu aceeşi valenţă creşte mult cu lungimea catenei
hidrocarbonate.
Peptizarea – procesul opus coagulării. Are loc, uneori, prin simpla spălare a
precipitatului rezultat prin coagulare, dar de cele mai multe ori, numai după
adăugarea unor substanţe speciale, denumite peptizatori. Aceştia pot fi electroliţi,
substanţe tensioactive sau polimeri. Este un fenomen de stabilizare a sistemului
sub formă de sol şi poate fi explicat pe baza diagramei care reprezintă variaţia
energiei totale de interacţie ȋn funcţie de distanţa dintre particule. Stabilizarea
creşte odată cu scăderea concentraţiei electrolitului coagulant deoarece se măreşte
grosimea stratului difuz. Ȋn prezenţa peptizatorilor la suprafaţa particulelor din

34
precipitat se reface stratul dublu electric cu stratul de adsorbţie. Deci, forţele de
coeziune care menţin particulele ȋn precipitat vor fi compensate şi depăşite de
forţele de respingere care apar ȋntre ele. Datorită ciocnirilor cu moleculele
solventului, particulele coloidale sunt apoi antrenate ȋn mişcarea browniană şi
difuzează ȋn mediul de dispersie.
Peptizarea are loc numai dacă se ȋndeplinesc anumite condiţii:
a) dispersarea particulelor din precipitat este posibilă numai dacă ele nu s-au
contopit ȋntr-un agregat cristalin
b) nu orice solvent poate fi peptizat (precipitatul hidrosolilor de Al(OH)₃,
Fe(OH)₃, au tendinţa accentuată de a se hidrata şi peptizează uşor, spre
deosebire de precipitatul solurilor de Au, Ag, Pt care nu pot fi peptizate).
c) ȋmbătrȃnirea solului prin menţinerea lui mult timp ȋnainte de a efectua
coagularea, detrmină scăderea capacităţii de coagulare
d) se efectuează mai greu ȋn cazul precipitatelor obţinute la coagularea unor
ioni polivalenţi
e) la peptizare nu se observă proporţii stoechiometrice ȋnte cantitatea de
peptizator şi cea de precipitat peptizat. Astfel, pentru a trece un precipitat
ȋn solţie, nu este necesar ca toată suprafaţa particulelor să fie acoperită cu
ionii peptizatori adsorbiţi
f) gradul de dispersie al solului depinde de cantitatea de peptizator. La
concentraţii reduse nu se reface gradul de dispersie existent ȋnaintea
coagulării.
g) Agitarea mecanică a sistemului promovează peptizarea deoarece
accelerează pătrunderea peptizatorului printre agregate şi facilitează
desprinderea particulelor, una de cealaltă, pentru a difuza ȋn mediu.
Viteza de peptizare este direct proporţională cu temperatura. Se deosebesc patru
tipuri de peptizare care se realizează prin:
1. adsorbţie – de electroliţi
adsorbţie – de substanţe tensioactive
2. dizolvare
3. spălare
4. reacţii chimice
Salifierea = precipitarea polimerului din soluţia sa sub acţiunea unei cantităţi
foarte mari de electrolit. Procesul este reversibil pentru că polimerul se poate
redizolva dacă electrolitul este ȋndepărtat prin spălarea sa prelungită. Mecanismul
35
salifierii constă ȋn scăderea solubilităţii polimerlui prin ȋndepărtatrea stratului său
de solvatare, distrugerea legăturilor dintre el şi solvent. Acţiunea salifiantă a
electroiţilor se manifestă prin solvatarea lor proprie odată cu desolvatarea
polimerului. Această acţiune o pot exercita şi neelectroloţii dacă ei interacţionează
cu solventul, de ex. alcoolul şi apa salifiază gelatina din soluţie apoasă.
Puterea salifiantă a unui ion este proporţională cu gradul de hidratare. Cu cȃt acesta
este mai mare, cu atȃt se reduce mai mult capacitatea mediului de a dizolva
polimerul.
Ex. seriile liotrope:
C₂O₄²⁻ >SO₄²⁻ >CH₃COO⁻ >Cl⁻ >NO₃⁻ >Br⁻ >I⁻
Li⁺ >Na⁺ >K⁺ >Rb⁺>Cs⁺
Mg²⁺ >Ca²⁺ >Sr²⁺ >Ba²⁺
Salifierea polimerilor amfifili, de ex. a proteinelor depinde de valoarea pH-ului
mediului. Ea este maximă la punctul isoelectric, pH-ul la care potenţialul
electrocinetic 𝛇 este nul.
Pentru proteine, seriile liotrope sunt valabile numai ȋn mediu bazic, inversȃndu-se
ȋn mediu acid. Ȋn mediu puternic acid fenomenul devine ireversibil, avȃnd loc
denaturarea proteinelor.
Salifierea este importantă ȋn numeroase procese tehnologice: la fabricarea
săpunului, a coloranţilor, a fibrelor artificiale.

APLICATII ALE PROCESELOR DE STABILIZARE Şi DESTABILIZARE

A SISTEMELOR COLOIDALE
Stabilizarea sistemelor coloidale are aplicaţii ȋn obţinerea produselor
medico-farmaceutice, cosmetic şi alimentare, stabile timp ȋndelungat.
Caracteristicile particulelor coloidale şi interacţiile dintre aceste particule explică
majoritatea poprietăţilor fizico-chimice şi oraganoleptice ale alimentelor
particulate.
Tabelul 36. Comparaţie ȋntre stabilizarea sterică şi cea electrostatică a alimentelor
particulate
Stabilizare sterică Stabilizare electrostatică
36
 Insensibilă la pH
Insensibilă la prezenţa electroliţilor
Este necesară o cantitate mare de
stabilizator
Floculare reversibilă
Stabilitate la ȋngheţare-dezgheţare
Dependentă de pH – particulele se
agregă la punctul izoelectric al
biopolimerilor
La concentraţii mari de electroloţi are
loc destabilizarea
Este necesară o cantitate mică de
stabilizator
Floculare adesea ireversibilă
Stabilitate afectată de procesele de
ȋngheţare-dezgheţare

Procesul de destabilizare are multiple aplicaţii ȋn domeniul diagnosticării.

Viteza de sedimentare a hematiilor (eritrocitelor) creşte ȋn boli inflamatorii,
infecţioase şi reumatice, ȋn boli ale sȃngelui şi ale măduvei osoase. Forţele care
afectează sedimentarea celulelor roşii ale sȃngelui depind de dimensiunea
celulelor, de vȃscozitatea plasmei şi de forţele de repulsie dintre sarcinile negative
de la suprafaţa hematiilor. Aceste sarcini electrice negative provin de al moleculele
de acid sialic. Prezenţa ȋn plasmă a aşa numitelor proteine asimetrice, ȋn special a
fibrinogenului şi a gamaglobulinelor diminuează repulsia dintre hematii ducȃnd la
formarea de fişicuri de hematii şi ȋn consecinţă la sedimentarea mai rapidă a
cestora. Atfel, VSH (viteza de sedimentare a hematiilor) este o mărime care
determină indirect prezenţa proceselor inflamatorii.

Diagnosticare pe baza reacţiei antigen/anticorp

Ȋn urma reacţiei antigen/anticorp are loc aglutinarea, care este un proces de
conglomerare, a celulelor (ȋn special a hematiilor), a microbilor din sȃnge, sau al
altor substanţe străine sau nespecifice, sub acţiunea unor anticorpi numiţi
aglutinine induşi de antigene numite aglutinogeni. Astăzi prin producerea
aglutinării ȋn laborator, se fac o serie de teste petru:
- determinarea grupelor sanguine
- diagnosticul unor boli infecţioase
Legăturile care se stabilesc ȋntre antigen şi anticorp sunt legături de hidrogen,
legături electrostatice, legături prin forţe van der Waals şi legături hidrofobe. Ȋn
37
vederea detreminării calitative a anticorpilor, antigenele sunt legate de sisteme
particulate. Ȋn urma reacţiei anticorpilor cu antigenele legate de particule,
sistemul particulat floculează (aglutinează).
Teste de aglutinare sunt folosite pentru a pune ȋn evidenţă prezenţa ȋntr-un
fluid biologic a antigenelor sau a anticorpilor. Antigen este termenul care
defineşte orice substanţă de origine endogenă sau exogenă, care odată ajunsă ȋn
organism, nu este recunoscută ca proprie şi determină apariţia unui răspuns
imun, ce vizează neutralizarea şi eliminarea ei. Odată pătrunse ȋn organism
antigenele pot determina: sinteza de molecule de anticorpi, care le recunosc
specific, instalarea memoriei imunologice (“amintirea” organismului despre
ȋntȃlnirile anterioare avute cu acelaţi antigen) şi apariţia eventuală a unor reacţii
imune aberante: reacţii alergice, autoimune, etc.
Anticorpul este o substanţă de natură proteică (globulinică) care ia naştere ȋn
organitele limforeticulare ȋn urma pătrunderii ȋn organism a unei structuri
străine numită antigen.
Cȃnd antigenul este hematia, procesul care are loc ȋn urma reacţiei
antigen/anticorp se numeşte hemaglutinare şi stă la baza determinării grupelor
de sȃnge.
Hematiile din sȃngele uman diferă din punct de vedere imunologic. Ele se
deosebesc de la o persoană la alta prin prezenţa sau absenţa unor substanţe
chimice speciale, care se regăsesc atȃt pe suprafaţa eritrocitelor cȃt şi ȋn serul
sanguin. Pe baza acestor deosebiri ȋn compoziţia sȃngelui, se deosebesc mai
multe grupe sanguine. Ȋn mod obişnuit, ȋn laborator se analizează două sisteme
de grupe sanguine: sistemul OAB şi sistemul RH
Sistemul OAB cuprine patru grupe de sănge. Cu excepţia grupei 0, globulele
roşii conţin o substanţă cu rol de antigen numită aglutinogen. Pe de altă parte
serul uman, cu excepţia grupei AB, conţine altă substanţă cu rol de anticorpi
(aglutinina). Există două aglutinine: anti-A şi anti-B. Venirea ȋn contact a
antigenelor A şi B cu aglutininele respective (anti-A şi anti-B) produce
aglutinarea (alipirea una de alta) globulelor roşii.
Rectivii monoclonali pentru grupaj sanguin AB0 conţin aticorpi monoclonali
aglutinaţi. La contactul cu antigenele specific prezente pe suprafaţa eritrocitelor
umane produc reacţii de aglutinare rapidă, vizibilă macroscopic.

38
 Teste de aglutinare directă a pariculelor de latex se bazează pe determinarea
antigenului specific din probele biologice utilizȃnd particule de latex pe
suprafaţa căroara sunt legaţi anticorpi. Dacă antigenul specific este prezent ȋn
probă, acesta intercţionează cu anticorpii de pe suprafaţa particulelor de latex
ȋnvecinate ducȃnd la formarea de agregate mari, vizibile.
Această metodă se aplică la determinarea proteinelor şi a microorganismelor.
Cel mai utilizat test este cel de sarcină. Aici aglutinarea este vizibilă ȋn trei
minute.
Testele de aglutinare indirectă a particulelor de latex se realizează printr-un
mecanism similar cu al testelor directe. Diferenţa constă ȋn faprul că partuculele
de latex sunt stabilizate de prezenţa antigenului pe suprafaţa acestora.
Anticorpii specifici din proba de analizat interacţionează cu antigenele de pe
suprafaţa particulelor ȋnvecinate ducȃnd la formarea agregatelor de particule de
latex. Metoda este aplicabilă la identificarea medicamentelor, hormonilor,
proteinelor şi a multor boli infecţioase.
Reactivul ASLO-Latex este o suspensie de particule de polistiren
sensibilizate cu streptolizină-O. Cȃnd reactivul ajunge ȋn contact cu serul care
conţine anticorpi anti-SLO (ȋn infecţiile sptreptococice), are loc o reacţie
antigen/anticorp uşor de vizualizat, fiind o reacţie de aglutinare a latexului.
Teste de aglutinare a particulelor de carbon. Particulele de carbon
acoperite cu un complex lipidic aglutinează cȃnd sunt puse ȋn contact cu un ser
care conţine reagine. Reaginele plasmatice sunt anticorpi ce se găsesc ȋn
sȃngele celor infectaţi cu Treponema Pallidum (sifilis).

39