Ghita- Moara cu noroc

Ioan Slavici a fost unul dintre marii clasici (alaturi de Eminescu, Creanga si
Caragiale), precursor al lui Liviu Rebreanu- in evocarea satului transilvanean- si
intemeietor al nuvelei realist-psihologice in literatura romana. Nuvela a apărut
într-o revistă puțin cunoscută, Gazeta să teanului din Râmnicul Sărat, în cinci
numere consecutive (de cembrie, ianuarie, martie, 1898-1899). A fost retipărită
în volum de fiul scriitorului, Luca I. Caragiale, în anul 1915. Aparține, alături de
O făclie de Paşte, Păcat, Grand Hôtel ,,Victoria Română", unei serii literare noi,
derivate din direcția realistă a creației scriitorului, naturalismul.
Nuvela este o specie a genului epic in proza, de intindere medie cu un singur
fir narativ, un conflict puternic si personaje putine, dar bine conturate. ,,Moara
cu noroc” este o nuvela realista prin verosimilitatea intamplarilor, prin lipsa
idealizarilor, prin obiectivitatea perspectivei , surprinderea relatiei dintre om si
mediul in c are traiesti, prin prezenta personajelor tipice si atentia acordata
analizei psihologice.
Tema nuvelei o constituie consecintele nefaste, morale si existentiale ale
patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul ca
fatalitate impusa de adancimile sufletesti ale personajelor.
Titlul este toponimic. Acesta denumeste spatiul in care se implineste destin ul
personajelor pedepsite pentru ca au incalcat norma morala. Hanul numit ,,Moara
cu noroc” este o rascruce, un loc deschid invaziei raului, purificat, in final, prin
foc. Adevarat ,,personaj” al nuvelei, hanul devine, in sfarsit, o ,,moara” a
Nenorocului.
Naratorul este obiectiv, iar naratiunea se face la persoana a III-a. Perspectiva
narativa este ,,din spate”, deoarece naratorul stie mai multe decat personajele
sale, comportandu-se ca un regizor, fiind omniscient si omniprezent. Astfel,
opera se inscrie in categoria lucrarilor obiective, de viziune nonfocalizata.
Instantele comunicarii sunt narative (autorul, naratorul, personajele, cititorul)
sunt distincte.
Subiectul nuvelei se organizeaza in jurul conflictului central care este unul
psihologic: lupta sfasietoare care se da in sufletul lui Ghita intre patima
imbogatirii si fondul lui initial cinstit. Prabusirea morala a lui Ghita este
infatisata in mod gradat, cu oscilatii intre visul imbogatirii si chinul remuscarii,
cu miscari sinuoase care antreneaza profunzimi sufletesti nebanuite. Totodata,
exista si un conflict exterior, intre barbat si Lica Samadaul, declansat in
contextul sosirii celui din urma la moara cu noroc. Acesta este de tip social,
evolutia lui Ghita pe scara societatii este evidenta, ea intrevazandu-se in ambitia
sa, in parteneri si in tot ceea ce se intreprinde.
Cele doua conflicte se intrepatrund, creionand lupta dintre bine si rau: dintre
alegerea familiei si nazuinta de a avea alta conditie materiala in pofida faptului
ca aceasta este posibila doar printr-o cale necurata, dintre iubirea femeii pentru
sot si impasivitatea lui, dintre cugetarile lui Ghita privind destinul sau.
 Ghiţă este un personaj complex și tragic pe care l-am putea încadra în
tipologia omului care şi-a pierdut omenia. Prin statutul său social, Ghiță se află
permanent în relație cu alţi oameni, bucurându-se, la început, de aprecierea
acestora. Harnic, blând şi onest (caracterizare indirecta- prin fapte), cârciumarul
devine cunoscut în împrejurimi, binecuvântând parcă locul în care se aşezase.
Această imagine luminoasă va fi distrusă de diabolicul Lică: bănuit de
complicitate, judecat şi eliberat după serioase îndoieli, Ghiță se va simți exclus
din rândul oamenilor cinstiţi; după ce jurase ,,strâmb", la proces, el îşi cere
iertare de la Ana şi-şi compătimeşte copiii: ,,Sărmanilor mei copii (...), voi nu
mai aveți, cum avuseseră părinții voştri, un tată om cinstit."
Din momentul apariției lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a
lui Ghiță față de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează
conflictul interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă.
Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiță devine, de
tot ursuz", ,,se aprindea pentru orişice lucru de nimic", ,,nu mai zâmbea ca mai
înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el", iar când se mai juca,
rar, cu Ana, ,,îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe brat"
(caracterizare directă).
Pierzând reperele vieții lui anterioare (cumpătarea, dragostea pentru familie,
demnitatea), Ghiță devine un suflet mort care se lasă în voia întâmplării.
Prin structura sa sufletească scindată, Ghiţă este un nefericit. Atâta timp cât
trăieşte în ,,liniștea colibei" sale, cizmarul se simte neîmplinit, ca și când, din
cele două jumătăți posi bile ale sufletului său, aici s-ar manifesta numai una.
Soluția o constituie căutarea unui alt spațiu în care să se împlinească întregul;
din această pricină, în prima perioadă a şederii la cârciumă, Ghiță simte că,
pentru el, aceasta era ,,cu noroc".
Mulțumirea nu durează însă decât până la sosirea lui Lică Sămădăul- personaj
demonic şi straniu care exercită o influență puternică asupra cârciumarului.
Demonia celui dintâi trezeşte setea de bani în apele adânci ale sufletului lui
Ghiță ( ,,Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lică, vedea
banii grămadă înain tea sa și i se împăienjeneau parcă ochii"), atrăgându-l în
spațiul întunecat al crimelor Sămădăului.
Explicația acestei schimbări ar putea fi căutată tot în preambulul nuvelei,
conform căruia, într-o anumită lume, cumpătarea şi ordinea existențială
constituie o ,,cupola" protectoare. leşit de sub influenţa ei benefică, Ghità va
trece prin toate cercurile înstrăinării: se îndepărtează de Ana, de copii şi de el
însuşi, ascultând doar de poruncile propriului subconștient: ,,Ar fi voit să
meargă la ea, să-i ceară iertare și să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l
lăsa". Această forţă oarbă care ajunge să-i modifice destinul, va da naştere unui
acut sentiment de neputinţă: ,,Ei! Ce să-mi fac? (...) Aşa m-a lăsat Dumnezeu!
Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?"
În numeroase scene, autorul analizează stările sufleteşti ale lui Ghiță, sfâşierea
lui între moral şi amoral, sfârşită numai în moarte.
Bunăoară, atunci când Lică îi cere toți banii (promițând că-i va înapoia dacă
va trăi), Ghiță este cuprins de o furie neputincioasă (,,li era de parcă-i seacă
sângele din vine"), rezumând, într-o frază, întreaga sa dramă existenţială,
puternicul sentiment al neîmplinirii: ,,Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat
viața".
Atunci când Lică (adus în faţa judecătorilor) îi învinuieşte pe doi dintre
oamenii săi, Ghiță trăieşte, la modul acut, conflictul dintre adevăr şi minciună:
deşi ,,era pătruns de nevinovăția lor", cârciumarul îl susține pe Lică, de teamă că
altfel familia sa va avea de suferit.
Tot aşa, în scena uciderii Anei, tensiunea acumulată în sufletul lui Ghiță,
alienarea (înstrăinarea) şi ura împotriva Sămădăului răbufnesc din adâncurile
întunecate în care dospiseră devenind dominante: cel care poruncește este
subconș tientul lui Ghiță, care îi întunecă raţiunea ( ,,Simt numai că mi s-a pus
ceva de-a curmezișa în cap și că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie
în urma mea").
Drama personajului provine din lupta care se dă între cele două ,,jumătăți" ale
ființei sale: una care îl ispiteşte la complicitatea cu Lică, iar cealaltă care îi
trezeşte remuşcări adânci.
Scăparea nu va fi posibilă decât în moarte; şi cum Ana reprezenta amintirea a
ceea ce fusese luminos şi bun, Ghiță o ucide, omorând astfel reminiscența a ceea
ce fusese el însuşi cândva.
Greşelile lui atrag însă pedeapsa destinului (al cărui ,,instrument" devine
Lică) şi Ghiță este împuşcat. Mediul în care trăieşte Ghiță este, de asemenea,
relevant: cârciuma izolată, relieful apăsător, locurile ,,rele" alcătuiesc un spațiu
în care frica și neliniştea se instaurează în suflet.
Ca şi în mitul Străinului, Ghiță nu le aparține acelor locuri, el este un venetic
pe care acest spațiu îl va sacrifica (tot aşa cum în lumea tribală erau jertfiți cei
veniți de departe). Spațiu al decăderii morale a lui Ghiță, al neliniştilor şi
frământărilor acestuia, hanul devine un adevărat ,,personaj".
Ghiță depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească
satisfacție materială şi socială. Patima pentru bani fascinația diabolică a
personalității Sămădăului îl determină şi să ajungă pe ultima treaptă a degradării
morale. Sfârşitul lui şi al celor care-l înconjoară este în mod inevitabil tragic.