Universitatea Liberă

Internațională din
Moldova

Formele răspunderei
civile

Efectuat: Filipescu Mihail

Chișinău 2021
Răspunderea juridică civilă este un raport juridic obligaţional în baza căreia o
persoană este ţinută să repare prejudiciul cauzat altei persoane, prin fapta sa ori în
cazurile prevăzute de lege, pentru prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

2. Principiile răspunderii juridice civile

a. Principiul reparării integrale a prejudiciului. În repararea prejudiciului
intervine instanţa de judecată care stabileşte felul despăgubirii, ulterior, obligînd
autorul prejudiciului să pună la dispoziţie un bun de acelaşi gen şi de aceeaşi
calitate, să repare bunul pe care l-a deteriorat ori să compenseze integral, prin
echivalent bănesc, prejudiciul cauzat, cuantumul echivalentului bănesc fiind
stabilit de instanţa de judecată, în dependenţă de întinderea prejudiciului de la data
pronunţării hotărîrii. Victima poate cere despăgubiri suplimentare pentru
prejudiciul care a apărut după pronunţarea sentinţei. Repararea prejudiciului prin
echivalent bănesc, se face prin transmiterea unei sume de bani persoanei vătămate
sau prin stabilirea unei redevenţe. În cazul în care se stabileşte o redevenţă,
debitorul poate fi obligat la depunerea unei garanţii.

b. Principiul reparării în natură a prejudiciului. Este orice activitate sau

operaţiune materială care se poate concretiza în restituirea bunurilor însuşite pe
nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi gen, înlăturarea defecţiunilor
aduse unui bun, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea regulilor
altuia, etc.
3. Funcţiile răspunderii juridice civile
1. Funcţia educativ-preventivă. Răspunderea civilă, ca de altfel toate celelalte
feluri ale răspunderii juridice, care are, în mod evident, o funcţie educativ-
preventivă prin influenţa exercitată asupra conştiinţei oamenilor şi, implicit, asupra
comportamentelor acestora.
2. Funcţia reparatorie. Esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a
unui prejudiciu. De îndată ce s-a încălcat un drept subiectiv sau un interes legitim
al unei persoane, cauzîndu-se un prejudiciu, se angajează răspunderea autorului
acestuia sau a altei persoane chemate de lege să răspundă.
4. Delimitarea răspunderii civile faţă de alte feluri de răspundere juridică
1. Răspunderea penală
Se caracterizează prin fapte ilicite care constituie infracţiuni, prezentînd un anumit
grad de pericol social. Acţiunea penala se efectuează din oficiu şi nu poate să se
oprească prin împăcarea părţilor, ceea ce înseamnă că persoana nu se eschivează de
la răspundere prin simpla împăcare cu cealaltă parte. Răspunderea penală se
întemeiază totdeauna pe vinovăţia autorului faptei ilicite, ceea ce înseamnă ca are
un caracter subiectiv. Principalul element de tragere la răspundere penală este
vinovăţia.
2. Răspunderea administrativă
Răspunderea administrativă este angajată pentru savîrşirea faptelor ilicite
prevăzute de lege drept contravenţii. Subiectul răspunderii administrative este,
persoana fizică dar şi persoană juridică. Pentru aceeaşi contravenţie legea nu
admite aplicarea cumulativă a 2 sancţiuni administrative, de exemplu avertisment
şi amendă. Se admite aplicarea cumulativă a amenzii cu confiscarea, atunci când
legea prevede măsura suplimentara a confiscării.
3. Răspunderea materială a angajaţilor
În dreptul muncii, răspunderea angajaţilor poate fi răspundere materială atunci
când angajatul, din vina şi în legătură cu munca sa, cauzează pagube unităţii la care
este angajat, şi răspundere disciplinară atunci cînd angajatul, prin fapta sa ilicita
contravine normelor de disciplina muncii în unitate, savîrşind abateri disciplinare.
4. Răspunderea disciplinară
Aceasta intervine între angajat şi angajator atunci când angajatul încalcă în mod
culpabil obligaţiile sale de serviciu, fapta sa constituind abatere disciplinara.
Răspunderea disciplinara intervine în legătură cu executarea contractului de
munca. Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui
prejudiciu material ca rezultat direct sau indirect al abaterii disciplinare savîrşite de
angajat, ci este suficient ca abaterea să se fi produs ca faptă concretă ce constă în
încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de muncă sau a normelor de comportare.
Reabilitarea disciplinară poate interveni în cazul în care cel ce a săvîrşit abaterea
dă dovezi temeinice de îndreptare şi nu a săvîrşit altă abatere într-un anume
interval de timp.
5. Răspunderea contractuală şi delictuală
1. Răspunderea contractuală reiese din contract, iar cea delictuală, dintr-un fapt
ilicit.
2. Răspunderea contractuală cunoaşte numai imprudenţa şi neglijenţa ca formă a
vinovăţiei, iar răspunderea delictuală cunoaşte toate formele culpei.
3. În cadrul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă, iar în cadrul
răspunderii delictuale, culpa trebuie dovedită.
4. La răspunderea contractuală, debitorul nu răspunde pentru daunele
imprevizibile, iar la răspunderea delictuală, acesta răspunde pentru aceste daune.
5. La răspunderea contractuală, debitorul pentru a putea fi urmărit, trebuie pus în
întîrziere, iar în cazul răspunderii delictuale, autorul se află în întîrziere din
momentul săvîrşirii faptului.
6. La răspunderea contractuală, capacitatea de a contracta începe de la 18 ani, iar în
cazul răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite are capacitate de la 14 ani.
7. Răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă (restrînsă), iar în cazul
răspunderii delictuale, dacă faptul ilicit prezintă rezultatul a 2 sau mai multe
persoane, atunci răspunderea va fi solidară.
8. La răspunderea contractuală, competenţa aparţine instanţei domiciliului pîrîtului,
iar în cazul răspunderii delictuale, competenţa aparţine instanţei locului săvîrşirii
faptei ilicite.
9. În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la
data cînd creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, iar în
cazul răspunderii delictuale, curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia
să cunoască atît prejudiciul cauzat cît şi persoana răspunzătoare de producerea
acestuia.
5. Formele şi fundamentul răspunderii juridice civile
Există 2 forme juridice civile:
a) Delictuală;
b) Contractuală.
Răspunderea contractuală se fundamentează pe ideea că orice persoană trebuie
să răspundă pentru faptele sale sau anumite persoane trebuie să repare prejudiciul
cauzat alteia, reprezentînd o garantare.
Răspunderea delictuală se fundamentează pe ideea că cel care a cauzat unei
persoane un prejudiciu va trebui să-l repare în cazul în care fapta este săvîrşită cu
vinovăţie, sau în anumite situaţii, anumite persoane vor răspunde pentru
prejudiciile cauzate de către alte persoane sau lucruri, care, la rîndul lor, reprezintă
o garanţie pentru acestea.
Răspunderea delictuală se va aplica ori de cîte ori i se va cauza unei persoane un
prejudiciu.
În această categorie vom include:
1. Conduita. Prin aceasta se încalcă obligaţia generală care aparţine tuturor
subiecţilor de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor celor din jur.
2. Neexecutarea obligaţiilor ce reies din faptele juridice licite sau dintr-un act
unilateral. Acest fel al răspunderii va apărea dacă prejudiciul e cauzat de un lucru
sau animal aflat în paza unei persoane.
În doctrină, răspunderea delictuală cunoaşte următoarele feluri:
a) Răspunderea pentru fapta proprie, adică vinovatul răspunde pentru faptele sale.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Aici, va răspunde
persoana care reprezintă o garanţie pentru cealaltă persoană. Exemplu: părinţi şi
copii, întreprinderi şi angajaţi.
c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau animale. Aici va
răspunde persoana în a cărei grijă se află lucrurile sau animalele.
În funcţie de fundamentul răspunderii, aceasta poate fi:
a. Delictuală subiectivă – prevede că cel care acţionează faţă de o altă persoană în
mod ilicit, cu vinovăţie, este obligat să repare prejudiciul, iar în cazurile prevăzute
de lege, este obligat să repare şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune.
Se întemeiază pe ideea de vinovăţie, greşeală. Exemplu: răspunderea pentru fapta
proprie.
b. Delictuală – obiectivă, cînd se angajează pe un temei obiectiv fără să existe
vinovăţia şi cînd se fundamentează pe ideea de garanţie. Exemplu: răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale, ruina edificiului, etc.
Pentru existenţa răspunderii civile, trebuie să fie întrunite cumulativ, următoarele
elemente:
a. Prejudiciul (fapta ilicită);
b. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
c. Vinovăţia autorului faptei ilicite.
a. Prejudiciul reprezintă rezultate dăunătoare de natură patrimonială,
nepatrimonială, efecte a încălcării drepturilor subiective şi a intereselor legitime a
unei persoane. Răspunderea civilă va apărea doar atunci cînd a fost cauzat un
prejudiciu şi care, ulterior, va trebui reparat. Oricît de culpabilă nu ar fi fapta din
punct de vedere civil, ea nu va produce efecte dacă nu s-a cauzat un prejudiciu.
Prejudiciul este o condiţie a răspunderii civile şi autorul faptei va răspunde în
limita prejudiciului cauzat.
Clasificarea prejudiciilor
1. Patrimoniale, nepatrimoniale.
2. Cauzate persoanei sau bunurilor.
3. Previzibile şi imprevizibile.
– Previzibile, pot fi evaluate, prevăzute.
– Imprevizibile, nu le putem evalua sau prevedea. Exemplu: lovitura în uşă, iar
după uşă se află o vază foarte scumpă.
4. Instantanee şi succesibile.
– Instantanee, se produc de îndată;
– Succesibile, se produc pe parcurs. Exemplu: alterarea solului cu substanţe
chimice.
Prejudiciul patrimonial trebuie să întrunească următoarele condiţii:
§ Să fie cert – adică existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluat în
prezent. Pot fi sigure şi prejudiciile viitoare, dar care cu certitudine nu se vor
produce. Exemplu: invalidul nu poate lucra.
§ Să fie nereparat – adică a răspunde civil, înseamnă a repara un prejudiciu. Dacă
prejudiciul a fost deja reparat, răspunderea civilă încetează, deoarece victima, s-ar
îmbogăţi fără justă cauză.
Repararea prejudiciului nepatrimonial (daune morale)
În cazul dat, intervine instanţa de judecată care obligă persoana responsabilă să
repare prejudiciul prin echivalent bănesc. Prejudiciul moral se repară indiferent de
existenţa şi întinderea prejudiciului moral. Reparaţia prejudiciului se face şi în
lipsa vinovăţiei autorului, faptei ilicite în cazul în care prejudiciul e cauzat prin
condamnare ilegală,atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a
arestului preventiv ş.a. Mărimea compensaţiei pentru prejudiciul moral se
stabileşte în dependenţă de caracterul şi gravitatea suferinţelor cauzate si suferite
de persoană.
b. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel
prejudiciu.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în
condiţiile în care caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a
fost încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al
persoanei.
c. Vinovăţia autorului faptei ilicite
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport cu fapta
respectivă şi urmările pe care aceasta le produce.
Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:
§ factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei sociale a
faptei săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;
§ factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului faptei
ilicite.
Cauzele care înlătură vinovăţia
Cauzele care înlătură vinovăţia sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică
a persoanei faţă de comiterea faptei ilicite precum şi urmările acesteia. Aceste
cauze sunt:
§ fapta victimei înseşi;
§ fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
§ cazul fortuit;
§ forţa majoră.

Răspunderea contractuală
Este îndatorirea ce-i revine debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract, de a
repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestaţiilor la care s-a
obligat. Acţiunea privind răspunderea contractuală trebuie să întrunească
următoarele condiţii:
a. Între păgubit şi autorul pagubei să existe un contract încheiat valabil;
b. Să existe un prejudiciu pentru a se putea porni acţiunea;
c. Debitorul să fie culpabil de producerea prejudiciului;
d. Debitorul să fi fost pus în întîrziere.
Punerea în întîrziere are loc prin înştiinţarea debitorului de către creditor asupra
faptului că debitorul trebuie să-şi execute imediat obligaţiunile, înştiinţare care se
face de obicei printr-o notificare adresată debitorului prin intermediul executorilor
judecătoreşti de pe lîngă judecătoria domiciliului său. Punerea în întîrziere produce
următoarele efecte:
a. Daunele moratorii – curg din momentul punerii în întîrziere.
b. Prin întîrziere se înţelege că debitorul nu doreşte să execute obligaţiunile şi aici
se stabileşte dreptul creditorului la daune compensatorii.
c. Riscurile privind obligaţiunile de a da ce se referă la un bun cert, trec asupra
debitorului din momentul punerii în întîrziere, dacă creditorul nu posedă bunul
cert. Dacă din momentul încheierii contractului persoana nu transmite bunul, ea va
suporta toate riscurile pentru pieirea fortuită a acestuia.