Sunteți pe pagina 1din 49

1.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE SI SEMNIFICATII


Termenul „psihologie cognitivă” (cognitiv = lat. > cognoscere; gr. >: gignoskein = a şti, a
percepe) este mai degrabă unul recent. Deşi găsim termenul înrudit „cogniţie”, menţionat ocazional în
psihologiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (ex: James, Spence,
Wundt) unde denota elementele fundamentale ale conştiinţei şi combinaţiile lor, semnificaţia actuală a
termenului „psihologie cognitivă” se datorează destul de puţin consideraţiilor teoretice şi filosofice
timpurii, cu privire la mintea umană.
Psihologia cognitivă este o paradigmă a psihologiei, care studiază procesarea de informatii ce
intervine între stimul si răspuns. Această abordare a psihologiei îti propune să facă lumină în "cutia
neagră" a behavioriștilor, care consideră că între stimul si comportament există o relatie directă.
Psihologia cognitivă face, practic, o analogie între mintea umană si un calculator, considerând că
aceasta procesează input-ul (stimulii din mediul intern si extern al organismului) pe baza unor algoritmi,
generând astfel un output comportamental.
În jurul sintagmei de psihologie cognitivă s-au născut si au fost întreţinute cele mai multe şi
fecunde mituri, în detrimentul gândirii raţionale şi în ciuda rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, iar psihologia
cognitivă a rămas, o perioadă, înţepenită într-o concepţie care face din ea o ştiinţă uscată, rece,
inumană şi pe alocuri foarte aridă. Pe de altă parte, există judecăti apriorice şi o anumită doză de idei
premeditate şi în rândul oamenilor de ştiinţă care echivalează psihologia cognitivă cu studiul exclusiv al
gândirii umane, prejudiciind aspecte importante ale personalităţii, cum ar fi cel motivaţional şi emoţional.
Dacă la începuturile sale, datorită influenţelor „parentale” primite, psihologia cognitivă echivala studiul
personalităţii cu studiul proceselor şi mecanismelor cognitive, lucrurile au evoluat simţitor, aspectele au
fost nuanţate, astfel încât, astăzi, psihologia cognitivă tratează holistic personalitatea şi comportamentul,
aplicaţiile sale aducând îmbunătăţiri efective ale vieţii oamenilor. Este drept că, din dorinţa de a impune
respect în rândul celorlalte abordări ştiinţifice care s-au bucurat şi se bucură în continuare de rezultate
concrete, cognitiviştii au făcut o revoluţie conceptuală (exprimată printr-o reinventare a limbajului) şi
metodologică dificil de asimilat. Ca orice ştiinţă serioasă, are susţinători şi opozanţi care, de ambele
categorii, declară că poate să nu-ţi placă psihologia cognitivă, dar cu siguranță nu o poţi ignora. Tematic,
psihologia cognitivă se referă la modul în care individul uman prelucrează informațiile. Omul are
o componentă comportamentală (“ce face”), o componentă biologică (“ce anume se întâmplă în
organism”), o componentă subiectivă (trăiri emotionale) si, bineînteles, o componentă cognitivă
(informatiile prelucrate). Psihologia cognitivă studiază toate aceste tipuri de prelucrări, de la cele mai
simple (perceptii) la cele hiper-complexe (rezolvare de probleme, analiza decizională, imagistică
mintală, etc.).
Sintagma de psihologie cognitivă are două sensuri : Mai întâi, ea semnifică studiul detaliat al
sistemului cognitiv uman şi al subsistemelor sale ("memoria", "gândirea", "limbajul", "percepţia"
etc.). Considerându-se sistemul cognitiv ca sistem de prelucrare (procesare) a informaţiei, înseamnă că
psihologia cognitivă studiază procesările la care este supusă informaţia între inputul senzorial şi outputul
motor sau comportamental. Urmând fluxul prelucrărilor de informaţie, psihologia cognitivă îşi elaborează
un limbaj propriu, ce face adesea caducă utilizarea termenilor tradiţionali din psihologie şi utilizează o
metodologie specifică (ex: analiza de protocol, simularea pe calculator a proceselor cognitive, recursul la
formalisme logico-matematice etc.) care îi conferă un statut distinct în ansamblul ştiinţelor
contemporane.
În al doilea rând, prin psihologie cognitivă se desemnează o anumită abordare a tuturor
fenomenelor psihice şi comportamentale din perspectiva mecanismelor informaţionale subiacente. Au
rezultat astfel, "teorii cognitive ale emoţiilor sau stresului" - care încearcă să stabilească modul în care
procesele cognitive determină emoţiile sau reacţia de stres, "teorii cognitive ale motivaţiei" - centrate pe
detectarea prelucrărilor de informaţie în motivaţie, "psihologia socială cognitivă" - tentată să explice
comportamentul social prin prisma factorilor cognitivi intricaţi etc.

2. ISTORICUL SI EVOLUTIA STIINȚELOR COGNITIVE


Istoria psihologiei cognitive poate fi împărţită în patru perioade distincte: filosofică, experimentală
timpurie, revoluţia cognitivă şi psihologia cognitivă modernă. Filosofia timpurie (vechii egipteni, filosofii
greci, empiriştii britanici) a oferit un context pentru înţelegerea minţii umane şi a proceselor sale (diverse
asocieri) şi a identificat multe dintre aspectele teoretice majore care au fost mai târziu studiate empiric
(de ex., cum funcţionează percepţia? cum sunt reprezentate conceptele?).
Încă de la începutul psihologiei experimentale în secolul al XIX-lea, a existat un interes privind studiul
proceselor mentale superioare. Activitatea experimentală timpurie a început mai târziu, în timpul
perioadei de mijloc a secolului al XIX-lea, când Fechner a studiat empiric relaţia dintre proprietăţile
stimulului (ex: greutatea acestuia) şi senzaţiile interne însoţitoare şi când, în 1879, Wilhelm Wundt a
fondat primul laborator de psihologie experimentală în Leipzig, Germania. Faza experimentală timpurie a
psihologiei cognitive era în plin avânt atunci când, la începutul anilor 1900, Donders şi Cattell realizau
experimente asupra „gândirii fără imagini”, iar Frederic Bartlett investiga memoria dintr-un punct de
vedere naturalist. Apoi, aproximativ în perioada 1920 - 1950, psihologia americană a fost dominată de
behaviorism. Behaviorismul era preocupat în primul rând cu învăţarea asociaţiilor, mai ales la animale, şi
a constrâns teoretizarea la noţiunile de stimul si răspuns. Însă o discontinuitate s-a produs la sfârşitul
anilor 1950, ceva atât de dramatic încât este acum numit „revoluţia cognitivă”, iar perspectiva asupra
proceselor mentale la care a dat naştere este numită „psihologie cognitivă”. Ceea ce s-a întâmplat este
că psihologii americani au început să respingă behaviorismul şi au adoptat un model al minţii bazat pe
metafora calculatorului.
La acea vreme devenea tot mai clar ca paradigma behavioristă si-a epuizat tot potenttialul
explicativ. Noua viziune a psihologiei cognitive sustinea că psihicul uman este un sistem de prelucrare a
informațiilor care merită investigat dincolo de simpla relatie stimul-răspuns.
În 1956, când Institutul Tehnic din Masachusetts organiza un simpozion pe tema teoriei informaţiei, s-a
prefigurat cursul pe care avea să îl aibă psihologia cognitivă. Trei au fost studiile care marcau, la acea
vreme, momentele de cotitură în evoluţia psihologiei cognitive, şi anume:
- Simon şi Newell prezentau pentru prima dată o simulare pe calculator a unei teoreme logice,
arătând paşii prin care computerul rezolva acest demers, de aici născându-se ideea unei analogii între
modul în care mintea umană rezolvă o problemă şi modul în care calculatorul operează cu simboluri
(metafora om – computer);
- Chomsky iniţiază lingvistica teoretică;
- Miller demonstrează existenţa anumitor limite în capacitatea umană de procesare a informaţiei,
vorbind despre „numărul magic 7” +/- 2.
Toate aceste cercetări aveau în comun analiza modului în care gândirea umană prelucrează
informaţia, prin manipulare de simboluri. Concomitent cu aceste descoperiri, în acea vreme existau două
domenii puternice de cercetare, în plin progres: inteligenţa artificială şi neurobiologia, ambele interesate
de rezultatele cercetărilor din psihologie, dar total nemulţumite de consistenţa acestora. Cei care activau
în domeniul inteligenţei artificiale erau preocupaţi de construirea unor sisteme artificiale inteligente care
să obţină performanţe cognitive similare cu cele ale subiectului uman, iar singurul model pe care îl aveau
ca punct de pornire era modelul de funcţionare a gândirii umane. Cei care activau în domeniul
neurobiologiei erau uimiţi şi se simţeau neajutoraţi în faţa lipsei de concordanţă între datele
neurobiologiei şi cele ale psihologiei, dat fiind faptul că substratul fizic al psihicului este creierul.
Anii „70 au fost martorii emergenţei revistelor de specialitate dedicate psihologiei cognitive, iar
între 1980 şi 1990 au fost demarate eforturi semnificative pentru a fi descoperite componentele
neuronale care sunt legate de constructele cognitive specifice, domeniul suferind transformări din cauza
modificărilor în tehnologia calculatoarelor şi neuroştiinţe. Ca rezultat, psihologia cognitivă a realizat
convergenţe cu ştiinţa calculatoarelor şi neuroştiinţă, pentru a crea o nouă disciplină numită „ştiinţa
cognitivă”. Mai recent, odată cu apariţia unor noi modalităţi de a vizualiza activitatea cerebrală (de ex.,
imagistică prin rezonanţă magnetică funcţională fMRI, tomografia prin emisie de pozitroni PET,
electroencefalograma EEG), psihologii cognitiviştii şi-au extins activitatea spre neuroştiinţă, în speranţa
de a fi capabili să localizeze empiric componentele creierului care sunt implicate în operaţii specifice ale
sistemului cognitiv.

3. PSIHOLOGIA COGNITIVĂ ÎN CONTEXTUL STIINTELOR COGNITIVE


Deşi nu avem încă de-a face cu o ştiinţă cognitivă unificată ci cu un corp de discipline care
interacţionează şi se penetrează reciproc, apar tot mai vădite tendinţe de unificare. Chiar la nivel
terminologic se utilizează tot mai mult singularul - ştiinţa cognitivă - în loc de ştiinţe cognitive. Ca ştiinţă
cognitivă ea însăşi, sau ca o componentă a unei viitoare ştiinţe cognitive unificate, psihologia cognitivă a
fost puternic contaminată de interacţiunea cu celelalte ştiinţe cognitive. Impactul acestor interacţiuni este
vizibil sub cel puţin trei aspecte:
a) nivelul de analiză a fenomenelor cognitive;
b) aparatul conceptual utilizat;
c) instrumentarul metodologic folosit.

 Analiza proceselor informaţionale promovată de psihologia cognitivă se realizează la un nivel


componenţial, mult mai detaliat faţă de abordarea tradiţională. Preluând o distincţie făcută de Kelley
(1992), putem spune că psihologia tradiţională a realizat o analiză molară a proceselor cognitive, pe
când psihologia cognitivă întreprinde o analiză moleculară, a acestor fenomene. Opțiunea pentru acest
tip de analizã detaliatã, molecularã a proceselor cognitive a fost rezultatul a douã presiuni care s-au
exercitat asupra psihologiei cognitive.
Prima, a fost o presiune de sus, din partea inteligenței artificiale. În tentativa ei de a construi
sisteme inteligente, ea s-a declarat insatisfãcutã de oferta psihologiei traditionale, a conceptelor clasice,
facultationiste, pentru cã numai o analizã în detaliu, componentialã putea fi relevantã pentru constructia
unor programe de inteligentã artificialã.
Apoi, a existat o presiune de jos, din parte neuroștiințelor. În urma descoperirii
neurotransmițãtorilor, a neuromodulatorilor și neurohormonilor, a sinapselor electrice, a utilizãrii
tomografiei computerizate, a magnetoencefalografiei etc, s-a creat un decalaj enorm între nivelul de
analizã infracelular, extrem de detaliat, practicat de neuroștiințe și analiza molarã.
De aceea a fost necesar sã se recurgã la o analizã componențialã, molecularã a proceselor cognitive,
analizã a cãrei rezultate sã poatã fi relevante atât pentru construcția de software inteligent cât și pentru
stabilirea unor corespondente adecvate cu procesele neurobiologice.
 În ceea ce priveste limbajul reclamat de acest nou nivel de analizã al sistemului cognitiv,
psihologia cognitivã a fost nevoitã sã-și dezvolte un nou aparat conceptual. Astfel, sunt folositi curent
termeni ca: "spațiul problemei", "mediul problemei", "proces modular", "geon", "prototipicalitate", "analizã
ascendentã", "analizã decendentã", "reguli de producere", "rețele semantice", "rețele neuromimetice",
"regula retropropagãrii erorii"," "regula delta generalizatã", "prelucrãri distribuite", "scenariu cognitiv",
"test implicit", "rest de activare", "procesãri subsimbolice", "chunks-uri" etc.
Nu este vorba despre o simplã modificare de limbaj, despre o reformulare a unor vechi concepte,
ci despre o mutație conceptualã, care a permis abordarea sistemului cognitiv uman dintr-o nouã
perspectivã si la un nou nivel de analizã. In plus, repertoriul conceptual al psihologiei cognitive variazã în
functie de cele douã paradigme în cadrele cãrora se realizeazã investigarea sistemului cognitiv uman
(paradigma clasic-simbolicã si pradigma (neo)conexionistã).
 În ceea ce privește instrumentarul metodologic utilizat, fãrã îndoialã cã experimentul,
ca metodã de producere și de validare a noilor cunoștințe a rãmas axa metodologicã principalã. Dar, se
recurge în mod curent și la o altã axã metodologicã formatã din tripletul modelare-formalizare-simulare
pe calculator.
Un model este o construcție teoreticã ce specificã componentele suficiente ale unui mecanism,
care genereazã output-uri specifice din procesarea unor input-uri specifice. Modelul este astfel o ipotezã
elaboratã care va fi ulterior testatã experimental. Aceste procesãri, odatã specificate sunt formalizate,
adicã transcrise într-un limbaj logico-matematic sau de programare. Odatã formalizat, procesul cognitiv
este implementat pe calculator. Dacã modelarea și formalizarea au fost corecte, atunci calculatorul va
simula procesul respectiv, adicã va avea aceleași performanțe ca și subiectul uman.
Cele douã axe metodologice, experimentul și modelarea-formalizarea-simularea, nu epuizeazã
însã întregul repertoriu metodologic la care recurge psihologia cognitivã. Alte metode utilizate sunt:
analiza protocolului gândirii cu voce tare, înregistrarea miscãrilor oculare, ascultarea dihotomicã (dioticã)
etc. Nota specificã a psihologiei cognitive, ca stiințã cognitivã, o constituie îmbinarea experimentului cu
modelarea, formalizarea și simularea pe calculator.
În rezumat, psihologia cognitivă caută să satisfacă un dublu standard:
a) - acela de a oferi modele formalizate şi implementabile pe calculator și…
b) - de a construi modele valide şi relevante pentru comportamentul uman.
Prima constrângere este impusă de pretenţiile şi expectanţele celorlalte ştiinţe cognitive iar cea
de-a doua reflectă pretenţiile comunităţii psihologice. Măsura în care un model elaborat în interiorul
psihologiei cognitive satisface unul sau celălalt dintre aceste standarde îl apropie mai mult de ştiinţa
cognitivă sau de psihologie.
Această dublă aspiraţie a psihologiei cognitive, de a satisface atât constrângerile impuse de
plasarea în interiorul ştiinţei cognitive cât şi pretenţiile ridicate de nevoia explicării comportamentului
uman, ne îndeamnă să vorbim despre caracterul bicefal al psihologiei cognitive.
În stadiul actual de dezvoltare a psihologiei cognitive, cele două standarde sunt greu de
satisfăcut concomitent. Aflate la capetele unui continuum, ele permit psihologului cognitivist să se
plaseze mai aproape de unul sau altul dintre ele. Nu se poate spune însă că ele sunt ireconciliabile.
Dimpotrivă, există cerinţe comune pe care trebuie să le satisfacă psihologia cognitivă, atât în calitate de
ştiinţă cognitivă cât şi în calitate de disciplină psihologică: consistenţa internă, plauzibilitatea neuronală
etc. Viitorul, însă, va face dovada împletirii tot mai strânse a formalismului şi validităţii ecologice în
beneficiul general al psihologiei.
4. NIVELURI DE ANALIZA ALE SISTEMULUI COGNITIV UMAN

Un sistem cognitiv este un sistem fizic care are două proprietăţi: de reprezentare şi de calcul.
Orice sistem cognitiv este o entitate obiectuală, adică un element din realitatea fizică cu proprietăţi
substanţiale şi energetice. Nu există sistem cognitiv independent de o structură fizică.
Calculatorul, inteligenta artificialã, creierul uman sunt sisteme cognitive realizate de structuri fizice
diferite. O aceeasi operatie logicã poate fi executatã la fel de bine de o retea neuronalã, de o retea de
cipuri de siliciu sau de supraconductori. Deci, acelasi tip de procesare a informatiei poate fi
implementatã în sisteme fizice total diferite. Nu orice sistem fizic este şi un sistem cognitiv, ci doar acela
care are cele două proprietăţi (reprezentare si calcul).
Psihologia cognitivã a renuntat la sensul traditional al notiunii de "reprezentare" ca "imagine
schematicã a unui obiect în absenta actiunii acestuia asupra organelor de simt". În psihologia cognitive,
reprezentarea este o reflectare într-un mediu intern a realitãtii externe.
Exemplu:
Dacã în mediul extern apare un eveniment, adicã o variabilã X se transformã într-o variabilã Y, putem
nota acest proces: X-T-Y (unde T = transformare). O reprezentare a evenimentului X-T-Y într-un mediu
intern se realizeazã atunci când o proiectie x a lui X si o proiectie t a lui T în acest mediu pot genera o
variabilã y care sã corespundã lui Y.
Asadar, esenţialul în cazul unei reprezentări este stabilirea unei relaţii sistematice între domeniul
ce trebuie reprezentat şi mediul intern în care el este reprezentat. Reprezentările utilizate de sistemul
cognitiv pot fi simbolice (adică sub formă de imagini, conţinuturi semantice) şi subsimbolice sau
neuromimetice (valori si pattern-uri de activare ale reţelelor neuronale).
Calculul constă în manipularea reprezentărilor pe baza unor reguli. Dacă reprezentările sunt
simbolice, atunci vorbim de reguli de manipulare a simbolurilor (ex: reguli de efectuare a operaţiilor
matematice, reguli gramaticale, semantice); dacă reprezentările sunt subsimbolice vorbim de reguli de
modificare a valorilor de activare (ex: regula lui Hebb, regula retropropagării erorii, etc.).
Există patru nivele de analiză ale sistemului cognitiv uman, şi anume:

Nivelul
 cunoştinţelor
Pentru a înţelege comportamentul unui sistem cognitiv trebuie investigată baza de cunoştinţe şi
scopul, intenţiile sistemului. Baza de cunoştinţe provine din mai multe surse: experienţă, din enunţul
problemei, din enculturaţie, din socializare.
Comportamentele sau mecanismele psihice care se modifică în funcţie de cunoştinţele pe care le
are subiectul se numesc cognitiv-penetrabile.
Exemplul1: recunoasterea literelor se face mai rapid într-un cuvânt cu sens, sau într-un cuvânt
pe care îl cunoastem.
Exemplul2: comportamentele patologice sunt reglate de cunostintele noastre. Astfel, depresiile
apar în functie de ce crede subiectul despre el însusi (self-concept) si despre capacitatea sa de a-si
influenta comportamentul (locus de control). Ca urmare, prin terapia de sorginte cognitivã, se urmãreste
schimbarea schemelor cognitive ale subiectului.
Comportamentele si mecanismele psihice care nu sunt influenţate de baza de cunoştinţe se
numesc cognitiv-impenetrabile.
Exemplul1: extragerea contururilor unui obiect pe baza variatiei intensitătii luminii.

Nivelul
 computaţional
Sistemele cognitive sunt confruntate cu sarcini pe care trebuie să le rezolve. Nivelul
computaţional face o analiză a sarcinii cu care este confruntat sistemul, practic descompunerea sarcinii
în componente simple şi stabilirea relaţiilor dintre input şi output. Acesta se ocupă de stabilirea
exhaustivă a procesărilor la care sunt supuse datele problemei (inputul) pentru a obţine soluţia
(outputul).
Nivelul computational stabileşte care sunt procesările, adică funcţia input-output. Aceste prelucrări la
care este supus inputul sunt constrânse de mediul fizic în care operează sistemul cognitiv. De exemplu,
o constrângere este forţa gravitaţională. Există două tipuri de procesări: procesări modulare care nu sunt
influenţate de cunoştinţele subiectului şi care se realizează automat, pre-atenţional şi au o locaţie neuro-
anatomică relativ precisă (ex. procesarea primară a informaţiilor) şi procesări non-modulare care sunt
influenţate de baza de cunoştinţe a subiectului – procesarea secundară a informaţiilor (ex:
recunoasterea obiectelor).

Nivelul
 algoritmic-reprezentaţional
Acest nivel vizează algoritmul care realizează funcţia input-output şi modul de reprezentare a
inputului şi a outputului.
Algoritmul este o secvenţă de calcule pe baza căruia printr-un număr finit de paşi din input se obţine
outputul. Reprezentările vizează modul de codare a inputului (semantic, imagistic, prin valori de
activare). Algoritmii si reprezentãrile îsi impun reciproc constrângeri în sensul cã o anumitã reprezentare
poate favoriza un anumit algoritm, dupã cum o anumitã procedurã de calcul poate facilita utilizarea unei
reprezentãri specifice.
Exemplu:
Sã presupunem cã ni se cere sã stabilim suma a douã numere: 358+600.
La nivel computational, analiza acestei sarcini constã în identificarea datelor de intrare (358 si 600) si a
functiei additive dintre acestea si suma rezultatã. Functia respectivã, odatã detectatã, are un grad mare
de generalitate: ea nu depinde de sistemul care o executã si care poate fi un subiect uman sau un
calculator si nu depinde nici de modul în care ea este reprezentatã sau de algoritmul pe baza cãruia se
poate calcula. Dacã ne intereseazã analiza în profunzime a sistemului de procesare a informatiei, nu
putem rãmâne la nivel computational si trebuie sã trecem la nivelul de analizã algoritmic-
reprezentational. Aici constatãm cã un subiect poate sã-si reprezinte numerele respective prin cifre
arabe sau prin cifre romane, în baza zece sau în baza doi etc. Chiar dacã s-a recurs la aceiasi
reprezentare (spre exemplu în cifre arabe), algoritmii utilizate pot fi diferiti. Un subiect realizeazã
adunarea, închipuindu-si cele douã numere asezate unul sub altul iar apoi procedeazã la adunarea
unitãtilor, zecilor si a sutelor, în timp ce alt subiect poate recurge la altã procedurã, adunând întâi sutele,
apoi coborând blocul unitãtilor si al zecilor. Se poate constata astfel cum functia este aceiasi dar
algoritmul este diferit.

Nivelul
 implementaţional
Orice sistem cognitiv este un sistem fizic, fiind format din celule nervoase (creierul), din cipuri de
siliciu (calculatoarele) sau din alte materiale. Functionarea lui poate fi analizatã si la nivelul proceselor
fizice sau biochimice, concomitente procesãrilor informationale.
Pentru calculator nivelul implementațional studiazã ce se întâmplã la nivel de hardware atunci
când se executã o sarcinã.
La om nivelul implementational studiazã ce procese neurobiologice au loc în momentul efectuãrii
unei sarcinii. La nivelul sistemului cognitiv uman nivelul implementațional este domeniul de studiu al
neuroștiințelor.
Așadar, nivelul implementaţional vizează structura fizică care realizează funcţia input-output şi de
fapt întregul mecanism psihic.
Exemplul 1. Functionarea unui calculator poate fi abordatã începând cu: a) ce cunoștinte posedã
calculatorul respectiv (nivelul cunoștințelor); b) ce funcții input-output poate calcula (nivelul
computațional); c) cum realizeazã aceste funcții, adicã algoritmul și cum și le reprezintã, adicã limbajul
de programare (nivelul algoritmic-reprezentațional); d) ce se întâmplã la nivel de hardware când executã
o anumitã sarcinã. (nivelul implementațional).
Exemplul 2. In mod similar putem analiza sistemul cognitiv uman: a) ce cunostinte și intenții are (nivelul
cunoștințelor); b) care sunt cerințele și prelucrãrile la care ajunge de la datele problemei la soluție
(nivelul computational); c) cum își reprezintã sarcina și cum o realizeazã efectiv (nivelul algoritmic-
reprezentațional); d) ce procese neurobiologice au loc în momentul efectuãrii sarcinii respective (nivelul
implementațional).

5.PARADIGMELE PSIHOLOGIEI COGNITIVE – prezentare succinta

Odată instalată pe scena ştiinţelor, primind influenţe puternice şi definitorii din partea teoriei
informaţiei şi a neuroştiinţelor, psihologia cognitivă trebuia să facă dovada că poate să se susţină pe
propriile picioare, căutându-şi specificul aparte. Astfel, psihologia cognitivă şi-a concentrat eforturile pe
două planuri: cel conceptual şi cel metodologic.
Pe plan conceptual, cognitiviştii subliniază faptul că noul aparat de concepte nu reformulează
vechile noţiuni de psihologie într-un nou limbaj, ci definesc un nou aparat conceptual care să aibă
relevanţă semantică pentru neuroştiinţe şi inteligenţa artificială. Noul aparat conceptual include termeni,
ca procesări ascendente, memorie de lucru, reprezentarea cunoştinţelor, memorie implicită,
metareprezentări, prototip, mediul problemei, \
Pe plan metodologic, psihologia cognitivă apelează la vechile metode, selectând în special
experimentul, metode pe care, însă, le redimensionează, în funcţie de axa metodologică specifică teoriei
informaţiei: modelare – simulare pe calculator. În acest context, noţiunea de model cognitiv este centrală
în psihologia cognitivă, acesta fiind înţeles ca o construcţie teoretică ce explică mecanismul unui proces
cognitiv. Odată modelat teoretic, procesul cognitiv este implementat pe calculator.
Punerea la punct a aparatului conceptual şi a metodologiei de către psihologia cognitivă s-a
realizat în funcţie de două mari paradigme care guvernează ştiinţele cognitive şi, în cazul psihologiei
cognitive, modul în care sistemul cognitiv prelucrează informaţia.
Paradigma reprezintă un cadru teoretic mai larg care subsemnează mai multe teorii, care are o
metodologie proprie, care îşi testează teoriile prin modele şi care ghidează cunoştinţele într-o anumită
direcţie. În funcţie de tipul reprezentărilor utilizate şi de modul de tratare, în psihologia cognitivă
identificăm două paradigme: simbolică și neoconexionistă.
Paradigma simbolică - în care calculatorul, luat ca model în înţelegerea sistemului cognitiv uman,
funcţionează pe baza manipulării unor simboluri cu ajutorul regulilor. Prin analogie, sistemul cognitiv
uman este înţeles ca un sistem simbolic, gândirea umană fiind o operare cu simboluri şi structuri
simbolice, desfăşurată pe baza unor reguli. Se cunoaşte faptul că cogniţia umană nu operează direct
asupra realităţii, ci a unor substitute ale acesteia, adică asupra simbolurilor. Sistemul cognitiv uman este
unul fizic, deoarece are un fundament
biologic, dar este şi unul simbolic, deoarece operează cu cunoştinţe şi le reprezintă sub forma unor
simboluri pe care le manipulează pe baza unor reguli. Metafora om – computer, bazată pe ideea că
atât sistemul cognitiv uman, cât şi calculatorul sunt sisteme fizico-simbolice, a facilitat simularea pe
calculator a multor procese cognitive.
Paradigma neoconexionistă – pleacă de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe
baza unor modele neuronale, fiind asimilată unei reţele neuronale. Aşa cum la nivel neurobiologic
cercetările arătau că există anumite reţele care au capacitatea de a calcula funcţii logice simple,
activitatea cognitivă umană era percepută ca o reţea neuronală care avea capacitatea de calcul.

6. PARADIGMA CLASIC-SIMBOLICĂ ȘI METAFORA CALCULATORULUI


Paradigma clasic-simbolică a orientat dezvoltarea ştiinţelor cognitive încă din primii ani ai
afirmării acestora, dominând până la mijlocul anilor 1980. Ea are puternice rădăcini filosofice în
raţionalism şi în empirismul englez, de unde atributul de clasică. Succesele obţinute în prima parte a
secolului XX în formalizarea logicii şi apariţia lingvisticii teoretice şi a gramaticilor generative au impus
ideea conceperii gândirii ca manipulare de simboluri. Apariţia psihologiei cognitive a fost precedată de o
serie de realizări ştiinţifice remarcabile în logica matematică, cibernetică şi teoria informaţiei. Putem
menţiona aici eforturile de axiomatizare şi formalizare a logicii (B. Russell, R. Carnap, D. Hilbert,
L.Wittgenstein) materializate prin crearea sistemelor formale şi definirea calculabilităţii (computabilităţii);
conceperea maşinii teoretice cu computabilitate universală (A. Turing); elaborarea primelor teorii
matematice ale informaţiei (Shannon) şi primelor maşini de procesare a informaţiei (von Neumann).
În timpul celui de-al doilea război mondial, au fost dezvoltate noi concepte şi teorii cu privire la
procesarea semnalului şi comunicare, şi aceste idei au avut un impact profund asupra psihologilor activi
în timpul acelor ani. O lucrare importantă a fost cea a lui Shannon în 1948 cu privire la Teoria
Informaţiei. Lucrarea propunea că informaţia este comunicată prin trimiterea unui semnal printr-o
secvenţă de stadii sau transformări. Acest fapt a sugerat că percepţia şi memoria umană pot fi
conceptualizate într-un mod similar: informaţia senzorială pătrunde în receptori, apoi este livrată
analizatorilor perceptivi, ale căror output-uri la rândul lor sunt input-uri pentru sistemele memoriei. Acesta
a fost startul abordării „procesării informaţiei” – ideea potrivit căreia cogniţia ar putea fi înţeleasă ca un
flux de informaţii în interiorul organismului, o idee care continuă să domine psihologia cognitivă.
Teza principală: cunoştinţele şi stările de lucru corespunzătoare lor sunt reprezentate în
sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice.
Un simbol este o reprezentare care denotă obiecte sau stări de lucru şi se supune unor reguli de
combinare (gramatică). Exemplu: expresii lingvistice, concepte, judecăţi, raţionamente, imagini
(reprezentări simbolice). Cu alte cuvinte, simbolul este un pattern ce reprezintă sau înlocuieşte „ceva”
(de exemplu un obiect real) astfel încât în loc să manipulăm un obiect manipulăm simboluri.
Ideea rezultantă a procesării informaţionale umane ca secvenţe de procese computaţionale care
operează asupra reprezentărilor mentale rămâne piatra unghiulară a psihologiei cognitive moderne (a se
vedea, de ex., Fodor, 1975). În consecinţă, metafora dominantă subiacentă cercetărilor teoretice şi
empirice în psihologia cognitivă este metafora calculatorului. Conform metaforei calculatorului,
sistemul cognitiv al oamenilor, adică dispozitivul care intervine între input-ul din mediu şi comportament,
poate fi înţeles cel mai bine prin analogie cu un cadru de procesare a informaţiei. Un sistem cognitiv este
un system fizic (entitate obiectuală) care posedă două proprietăţi:
- de reprezentare, adică reflectare într-un mediu intern a realităţii exterioare; reprezentările
utilizate de sistemul cognitiv uman pot fi simbolice (de ex., imagini, conţinuturi semantice etc.) sau
subsimbolice (patternuri de activare ale reţelelor neuronale);
- de calcul, adică manipularea reprezentărilor pe baza unor reguli.
Reprezentările iau forma unor propoziţii. O propoziţie este un enunţ cu valoare de adevăr.
Propoziţia poate exista într-un system cognitiv sau în afara lui. Orice propoziţie care există într-un sistem
cognitiv se numeşte credinţă (believe). O propoziţie şi argumentele care o susţin formează o ipoteză.
Tot ceea ce numim cunoaştere într-un sistem cognitiv este format din ansamblu ipotezelor adevărate
ale sistemului. Baza cunoaşterii este un model intern al lumii reale stocat în memoria sistemului. Ea este
utilizată de sistemul pentru determinarea comportamentului. Baza cunoaşterii este schimbată şi
dezvoltată de sistem și este reprezentată sub forma unui limbaj. Pentru a extrage informaţiile din baza
cunoaşterii este nevoie de operaţii de extindere. Modul în care operăm cu ea se realizează cu ajutorul
informaţiilor şi al operaţiilor. Există două modalităţi de abordare a informaţiilor:
- abordarea logică;
- abordarea informaţională propriu-zisă.
a) Abordarea logică constă numai din propoziţii. Singurul mod de extindere a modelului lumii reale (a
bazei cunoaşterii) este raţionamentul deductiv. Iar sistemele ce sunt caracterizate prin aceste două
aspecte se numesc sisteme deductive. Teoriile care lucrează în această manieră se numesc teorii
formale.
O teorie formală constă din următoarele componente: un alfabet, un set de reguli sintactice care
definesc modul în care se combină elementele alfabetului. Este format din axiome şi reguli de inferenţă
de tipul “dacă-atunci”. Interpretarea în cazul teoriilor formale este un proces de punere faţă în faţă a unui
enunţ exterior sistemului şi o propoziţie din sistem. Modelul este o interpretare a realităţii. Această
interpretare este adevărată atunci când propoziţiile sunt adevărate.
Teoriile formale trebuie să aibă două proprietăţi:
- O teorie este consistentă atunci când nu putem deduce propoziţii contradictorii din ea şi criteriul de
consistenţă este următorul: dacă într-o teorie se poate elabora cel puţin un model adevărat, atunci teoria
este consistentă. O astfel de teorie este teoria gestaltistă.
- O teorie este completă atunci când toate propoziţiile care o compun sunt adevărate şi pot fi obţinute din
teoria respectivă prin reguli de deducţie (un ideal).
b) Abordarea informaţională propriu-zisă
Constă nu numai din propoziţii, ci din toate tipurile de informaţii, include metode de tip deductiv, dar şi
alte metode: analogice, inductive, etc.
Abordarea informațională are două puncte mari de interes:
1 valoare de adevăr a informaţiilor şi de…
2 accesibilitate a lor.
Extinderea modelului se poate face prin percepţie şi prin învăţare. Baza cunoaşterii (sau schema
reprezentării cunoaşterii) constă din structuri de informaţii existente şi procedurile de manipulare a
acestora ce permit utilizarea cunoştinţelor. Teoriile care lucrează în această manieră se numesc teorii
semantice, care pot fi:
- declarative (vorbesc despre corespondenţele dintre structurile de informaţii şi relaţionările lor
cu alte domenii) şi
- procedurale (vorbesc despre corespondenţa dintre informaţii şi comportamentul specific al
sistemului).
Concepte fundamentale:
Accesarea informaţiilor arată modul în care se poate ajunge la informaţiile din sistem;
Organizarea informaţiilor (această organizare se produce în neuroni) şi modul în are informaţia este
organizată pentru a putea fi reactualizată.
Linking – legarea informaţiilor – presupune legarea a două informaţii aflate pe nivele diferite
de generalitate.
Gruparea informaţiilor sau – chunking – care se poate face prin agregare (adică un întreg are
părţi componente şi acestea se alătură pentru a constitui întregul sau grupăm informaţia în funcţie de
context atunci când descriem o situaţie).
Așadar, sistemul cognitiv uman, ca şi calculatorul, sunt sisteme fizico-simbolice (physical
symbolic systems). Sistemul cognitiv uman este un sistem fizic, pentru că are o instanţiere
neurobiologică şi este simbolic deoarece, pentru a putea opera cu cunoştinţele, şi le prezintă sub forma
unor expresii simbolice, pe care le manipulează după anumite reguli.
Un sistem fundamental de procesare a informaţiei (figura 1) conţine două componente
fundamentale, o memorie şi un procesor, care interacţionează între ele. În plus, procesorul
interacţionează cu mediul prin receptori şi efectori.
-Newell şi Simon au afirmat că orice sistem fizic-simbolic, precum un sistem de procesare a
informaţiei, are mijloacele necesare şi suficiente pentru a genera acţiune inteligentă (ipoteza sistemelor
fizice simbolice). Ideea cã atât sistemul cognitiv uman cât si computerul sunt sisteme fizico-simbolice a
favorizat simularea pe calculator a unor procese cognitive si construirea sistemelor artificiale inteligente.
- - Teoria ACT* a lui J. R. Anderson - 1983 si Modelul SOAR a lui A. Newell - 1992 (vezi cursul 13)
reprezintã cele mai însemnate întruchipãri ale paradigmei simbolice clasice.
Recent însă, un număr tot mai mare de teoreticieni au ajuns să respingă perspective potrivit căreia
sistemul cognitiv uman operează precum un calculator. Două noi metafore au fost propuse.
a) Mai întâi, unii teoreticieni au susţinut că sistemul cognitiv uman poate fi mai bine înţeles în
termeni ai unei metafore a creierului, asumând că sistemele cognitive constau din unităţi elementare,
asemănătoare neuronilor care sunt conectate şi produc comportamentul ca întreg.
b) În al doilea rând, cel puţin unele arii din psihologia cognitivă au adoptat o metaforă ecologică
sau contextuală, susţinând că sistemele cognitive trebuie să fie înţelese în termeni ai relaţiilor organism-
mediu.

7. PARADIGMA (NEO)CONEXIONISTĂ SI METAFORA CREIERULUI

Modelele bazate pe calculator care au dominat psihologia cognitivă de la începuturile sale au


folosit simbolurile complexe ca reprezentări şi au procesat aceste reprezentări într-o manieră bazată pe
reguli (de exemplu, într-un model al recunoaşterii obiectelor, reprezentarea pentru o broască poate să
constea dintr-o conjuncţie de proprietăţi complexe, iar regula pentru recunoaştere poate fi de genul
„Dacă este verde, mică şi orăcăie, atunci este o broască”).
Începând cu anii 1980, un tip alternativ de model cognitiv a început să atragă interesul, anume
modelul „conexionist” (sau „procesarea paralelă distribuită”). Aceste propuneri au forma reţelelor
neuronale, constând din noduri (reprezentări) care sunt dens interconectate, conexiunile variind în tărie.
Paradigma (neo)conexionistă, cunoscută şi sub denumirea de paradigma procesărilor paralele
distribuite (PDP) sau modelare neuronală, a devenit o forţă abia în ultimii douăzeci de ani. Ea porneşte
de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie neuronală.
Primele tentative în acest sens au fost făcute de Pitts şi McCullogh (1943), care demonstrau
comportamentul unor neuroni simplificaţi (formali).
Altfel spus, o reţea neuromimetică poate realiza calcule logice. Ideea a fost preluată de F.
Rosenblatt, care a construit o reţea neuromimetică cu două niveluri numită perceptron, menită să facă
discriminarea între două impulsuri senzoriale diferite. Ulterior, din cauza unor limitări demonstrate de M.
Minsky şi S. Papert (1969), paradigma conexionistă a intrat într-un con de umbră pentru aproape două
decenii.
Abia la începutul anilor 1980, J.L. McClelland şi D.E. Rumelhart relansează idea construirii unor
modele cognitive de inspiraţie neuronală şi formează PDP Research Group.
În 1981, Hinton şi Anderson au publicat o carte care a examinat modelele conexioniste existente
la acea vreme (Hinton şi Anderson, 1981), şi în acelaşi an McClelland şi Rumelhart (1981) au prezentat
un model conexionist al recunoaşterii cuvintelor care explica o largă varietate de rezultate
experimentale. Porţile au fost deschise şi modele conexionsite ale percepţiei, memoriei şi limbajului au
proliferat, până în punctul în care ele acum dominau abordările computaţionale ale cogniţiei.
De unde însă atracţia deosebită?
a) Un motiv frecvent citat este plauzibilitatea neurologică: modelele sunt în mod clar mai
apropiate de funcţionarea cerebrală decât sunt modelele tradiţionale bazate pe reguli.
b) Un al doilea motiv este că modelele conexioniste permit satisfacerea paralelă a
constrângerilor: surse diferite de activare pot converge simultan pe acelaşi reprezentări sau
răspuns.
c) Un al treilea motiv este că modelele conexioniste manifestă degradare graţioasă: când
modelul este lezat, performanţa se degradează lent, în mare parte aşa cum se vede în tulburările
neurologice umane (Rumelhart et al., 1986).
Dintr-un punct de vedere istoric, există un aspect ironic cu privire la ascendenţa modelelor
conexioniste. Astfel de modele revin la asociaţionismul pur care caracteriza behaviorismul. În timp ce
modelele conexioniste nu se potrivesc cu toate dictoanele behavioriste – reprezentările lor nu sunt
limitate la stimuli şi răspunsuri şi ele asumă de obicei procesarea paralelă masivă – totuşi faptul că ele
se bazează pe asociaţii este contrar cu argumentele lui Chomsky potrivit cărora doar asociaţionismul
singur nu poate explica limbajul (Chomsky, 1957, 1959). Acest aspect constituie parte a bazei criticilor
modelelor conexioniste (de ex., Fodor şi Pylyshyn, 1988). Newell (1990), unul dintre fondatorii modelelor
computaţionale tradiţionale, a sugerat o rezolvare plauzibilă: procesele cognitive de nivel inferior precum
recunoaşterea obiectelor pot fi bine modelate de modelele conexioniste, dar procesele cognitive de nivel
superior precum raţionarea şi limbajul pot solicita modelare simbolică tradiţională.
Teza principalã: informația este reprezentatã de sistemul cognitiv uman prin valori și patternuri
de activare ale unor unitãți simple (neuromimi). Regulile care guverneazã dinamica acestor retele sunt
reguli de modificare sau propagare a valorilor de activare.
Conform metaforei creierului, cogniţia umană este cel mai bine înţeleasă în termini ai
proprietăţilor creierului. Metafora creierului şi, mai specific, aşa-numitele reţele neuromimetice
conexioniste, ca implementări computaţionale ale modului în care creierul ar putea funcţiona, au devenit
tot mai populare în ultimul timp şi au atacat statutul de lider al metaforei calculatorului atunci când vine
vorba de teoretizări cu privire la natura cogniţiei umane.

8. RETELE NEUROMIMETICE
O reţea neuromimetică este formată din următoarele componente:
 Unităţile se mai numesc unităţi cognitive, neuromimi sau noduri. Aceste unităţi preiau două
proprietăţi ale neuronilor reali: valoarea de activare şi ideea grupării neuronilor într-o reţea de conexiuni.
Funcţiile unităţii:
1 receptează inputul şi îl converteşte într-o valoare de activare (unităţi input);
2 transmit outputul în mediul reţelei (unităţi output).
Ambele tipuri de unităţi pot fi accesate direct din mediul reţelei – unităţi vizibile. Dacă între unităţile input
şi unităţile output se interpun alte unităţi, ele nu pot fi accesate direct din mediul reţelei (ci doar prin
intermediul unităţilor vizibile, acestea se numesc unităţi ascunse / “hidden units”). Funcţia acestor unităţi
ascunse: modulează valorilor de activare ce se propagă între unităţile vizibile.
Reţelele conexioniste care conţin doar unităţi vizibile se numesc reţele binivelare.
Reţele conexioniste care conţin şi unităţi ascunse se numesc reţele multinivelare.
 Starea de activare. Orice unitate are o valoare (stare de activare) la un moment dat care ridică
nivelul său de activare. Intervalul de variaţie este [-1;+1]. Unităţile sunt practice nişte valori de activare,
iar o reţea conexionistă apare ca o matrice de valori de activare. Orice unitate cognitivă are şi un rest de
activare rezultat al stimulărilor trecute. Valoarea de activare se deteriorează odată cu trecerea timpului
sau cu modificarea conexiunilor. Rata descreşterii stării de activare se numeşte rata degradării.
 Regula de activare. Este o funcţie ce stabileşte modul în care se modifică valoarea de activare a
unităţilor dintr-o reţea. Modificarea stării de activare se stabileşte pe baza netinputului (care este suma
inputurilor recepţionate de o unitate).
 Funcţia output. Stabileşte relaţia dintre valoarea de activare a unei unităţi şi outputul pe care îl
transmite spre alte unităţi din reţea. Există o situaţie-prag (o valoare prag), adică dacă valoarea de
activare are un anumit nivel, atunci unitatea transmite informaţii. Există și o valoare peste prag – funcţia
output +1 şi sub prag funcţia output 0 (cea mai mică fiind output -1).
 Conexiunile. Nodurile reţelei sunt legate prin conexiuni. Cea mai importantă caracteristică a
conexiunilor este ponderea conexiunii (tăria ei, importanţa). Dacă conexiunile sunt orientate într-o
singură direcţie, dacă activarea se propagă de la unităţile input spre cele output se numesc reţele
unidimensionale, care funcţionează pe principiul feed forward. Există şi reţele bidimensionale dacă
conexiunile sunt reciproce (principiul feedback). Conexiunile sunt stimulatoare (0; +1] şi inhibitoare [-1;
0). În multe reţele conexioniste unităţile de la acest nivel funcţionează pe baza inhibiţiei laterale, adică
dacă una dintre unităţi este excitată, ea inhibă (reduce starea de activare a unităţilor de la acest nivel).
Învăţarea într-o reţea constă din modificarea importanţei acestei conexiuni.
 Regula de învăţare. Modificarea tăriei conexiunilor se face pe baza unor reguli de învăţare care sunt
nişte algoritmi, nişte ecuaţii care guvernează modularea ponderii conexiunilor dintr-o reţea.
 Mediul reţelei. Structură mai largă, în care este scufundată reţeaua respectivă. Influenţa mediului
apare sub forma de Biaţi, adică inputuri cu valoare fixă, care sunt independente de dinamica activării din
cadrul reţelei. Reţelele conexioniste, reţelele neurale sau modelele de procesare paralelă distribuită, aşa
cum sunt ele variat denumite, diferă de teoriile bazate pe metafora calculatorului în multiple privinţe.
De exemplu, în teoriile care aderă la metafora calculatorului, toate procesele asumate ca fiind
subiacente comportamentului uman trebuie să fie descrise explicit. Reţelele conexioniste, pe de altă
parte, pot într-o anumită măsură să se „programeze” singure, în sensul că pot învăţa să producă output-
uri specifice atunci când li se dau anumite input-uri. Mai mult, teoreticienii conexionişti adesea resping
utilizarea de reguli şi simboluri explicite şi utilizează reprezentări distribuite, în care conceptele sunt
caracterizate ca pattern-uri de activare într-o reţea.
Se pune întrebarea referitoare la modul în care acţionează unităţile individuale atunci când le
afectează activarea. Orice unitate dată poate fi conectată la mai multe alte unităţi Fiecare dintre aceste
alte unităţi poate trimite un semnal excitator sau inhibitor la prima unitate. Această unitate în general
preia o sumă ponderată a tuturor acestor input-uri. Dacă suma depăşeşte un anumit prag, atunci
unitatea produce un output care se poate constitui ca intrare pentru alte unităţi.
Acest tip de reţea poate modela comportamentul cognitiv fără a recurge la tipurile de reguli
explicite ce se găsesc în domeniul metaforei calculatorului. Reţelele realizează acest lucru asociind
diferite input-uri cu anumite outputuri şi stocând pattern-urile de activare în reţea.
Reţelele folosesc de obicei mai multe straturi pentru a trata comportamentul complex.
Un strat constă din unităţi input care encodează un stimul în forma unui pattern de activare. Un
alt strat este stratul output care produce un răspuns, din nou în forma unui pattern de activare. Atunci
când reţeaua a învăţat să producă un anumit răspuns la nivelul stratului output în urma prezentării unui
anumit stimul la nivelul stratului input, ea poate prezenta un comportament care se aseamănă foarte
mult cu aplicarea unei reguli.
Unul dintre aspectele cele mai critice ale reţelelor conexioniste este regula de învăţare sau
algoritmul folosit pentru a forma pattern-uri de activare. Un algoritm care a fost folosit pentru a permite
reţelelor conexioniste să înveţe este numit „propagare inversă” (sau „retropropagare”). La începutul unui
episod de învăţare, reţeaua este iniţializată cu greutăţi ale conexiunii aleatorii între unităţi. În timpul
stadiilor timpurii ale învăţării, când patternul de input a fost prezentat, unităţile output adesea produc un
răspuns care nu este pattern-ul output solicitat. Retropropagarea compară acest pattern imperfect cu
răspunsul solicitat cunoscut, observând diferenţele. Ea apoi propagă invers activarea prin reţea astfel
încât unităţile sunt ajustate de aşa manieră încât vor tinde să producă pattern-ul solicitat la următorul
ciclu de
învăţare. Acest proces este repetat cu un anumit pattern stimul până când reţeaua produce pattern-ul de
răspuns solicitat.
Scenariul viitor cel mai dezirabil este poate unul în care cele două metafore principale (adică, a
calculatorului şi a creierului), împreună cu cea ecologică, vor fi integrate în una coerentă. Deoarece cele
trei metafore tratează niveluri distincte ale minţii umane, acest scenariu constituie, însă, doar o
probabilitate teoretică.

9.ASPECTE GENERALE ALE NEUROBIOLOGIEI PROCESĂRII INFORMAȚIEI VIZUALE

Sistemul vizual uman receptează şi procesează unde elecotromagnetice cu lungimi de undă între
440-810 nm, adică spectrul dintre ultraviolete şi infraroşii. Principala proprietate a acestor unde este
aceea de a fi vizibile.
Un fenomen fizic este vizibil dacă provoacă activitate fotochimică la nivelul receptorilor care
determină formarea unor potenţiale de acţiune, transportate şi prelucrate de sistemul nervos vizual.
Razele luminoase traversează corneea, camera anterioară, pupila, cristalinul şi umoarea apoasă
înainte de a ajunge să formeze o imagine pe retină. Aria cea mai sensibilă a retinei se numeşte fovee.
Retina conţine două tipuri de receptori: conuri şi bastonaşe. Conurile, circa 6 milioane, sunt plasate în
centrul retinei şi au o mare sensibilitate pentru culori şi acuitatea detaliilor. Bastonaşele, circa 120 de
milioane, se află în zona periferică a retinei, sunt specializate în detectarea luminii de slabă intensitate şi
nu au acuitate pentru detalii şi culoare.
Ambele tipuri de receptori conţin pigmenţi sensibili la lumină care se descompun sub acţiunea
fotonilor, creând potenţiale de acţiune în celulele nervoase şi variaţii ale frecvenţei de descărcare a
acestora. Receptorii sunt conectaţi pe verticală de celulele bipolare, celulele ganglionare şi nervii optici
Între celulele nervoase există conexiuni pe orizontală, asigurate de celulele amacrine şi celulele
orizontale. Distribuţia receptorilor la celulele ganglionare este diferenţiată: dacă fiecare con din zona
foveală este conectat la un ganglion, cu cât ne depărtăm spre periferia retinei, cu atât numărul de
receptori (bastonaşe) conectaţi la o celulă nervoasă creşte, ajungând să fie de ordinul sutelor.
1. Câmp receptor; celule on-off şi off-on
Fiecărei celule ganglionare din structura retinei îi revine un număr mare de receptori (în medie, circa 130
: 1). În consecinţă, aceasta va reacţiona la stimularea unei arii care include mai mulţi receptori.
Suprafaţa de pe retină care modifică funcţionarea celulei nervoase se numeşte câmpul receptor al
celulei respective.
Au fost detectate două tipuri de celule: celule on-off şi celule off-on. Ambele aucâmpuri
receptoare circulare şi concentrice, dar polaritatea acestor câmpuri este diferită.
Celulele on-off au un câmp receptor cu o polaritate pozitivă în centru şi negativă spre periferie şi
se activează pentru spoturi luminoase.
Celulele off-on au o funcţie complementară celulelor on-off. Activitatea lor este maximă dacă în
zona centrală a câmpului receptor este expus un punct negru, mărginit sau circumscris de fascicule
luminoase.
Celulele cu câmp receptor on-off şi off-on sunt caracteristice ganglionilor vizuali şi celulelor
nervoase din corpii geniculaţi laterali implicaţi în procesarea informaţiei vizuale. Dacă prelucrarea
stimulilor luminoşi s-ar rezuma doar la activitatea celulelor on-off şi off-on, am surprinde doar spoturi şi
puncte. Neuronii din cortexul vizual realizează procesări mult mai complexe.
2. Detectorii de trăsături
Prin cercetările îndelungate ale laureaţilor Nobel - D. Hubel şi T. Wiesel - au fost identificaţi neuronii din
cortexul vizual care îşi modificau activitatea la prezentarea unor stimuli vizuali foarte simpli: benzi
luminoase albe sau întunecate, linii albe sau negre, unghiuri etc. Aceştia au fost denumiţi detectori de
trăsături (engl. features detectors). În funcţie de complexitatea caracteristicilor fizice la care reacţionau,
au fost identificate trei tipuri de astfel de cellule nervoase: simple, complexe şi hipercomplexe.
1. Celulele simple detectează contururi, fante luminoase sau linii. Specializarea lor este atât de
pregnantă, încât reacţionează numai la o anumită orientare şi localizare a caracteristicilor respective.
Frecvenţa potenţialelor de acţiune este maximă dacă stimulul corespunde exact trăsăturii la care
reacţionează detectorul respectiv. O celulă simplă însumează activitatea mai multor celule on-off şi/sau
off-on din nuclei geniculaţi laterali.
2. Celulele complexe, localizate în ariile striate şi parastriate ale cortexului vizual, prelucrează
informaţia vizuală cu un nivel mai ridicat de generalitate. Celulele complexe reacţionează la aceleaşi
tipuri de stimulitrăsături ca şi celulele simple, dar indiferent de locaţia lor în câmpul vizual, detectând
mişcarea.
3. Celulele hipercomplexe sunt actual clasificate în două tipuri: cele funcţional identice cu celulele
complexe, care reacţionează la orice stimul simplu dacă acesta are o anumită dimensiune şi cele care
detectează unghiuri, deci stimuli mai complecşi. Se pune întrebarea cât de complex poate fi stimulul
detectat de o astfel de celulă? Unii cercetători susţin existenţa unor neuroni care par să detecteze stimuli
complecşi, precum triunghiuri, pătrate, palma sau chiar expresia facială la maimuţe. Totuşi, este
improbabil ca stimuli mult mai complecşi să fie detectaţi de neuroni specifici, cu o locaţie dată, şi numai
de aceştia.
Cortexul vizual este sediul unor celule (simple, complexe şi hipercomplexe) care detectează
stimuli de complexitate tot mai ridicată. Din punct de vedere funcţional, aceste celule au fost numite
detectori de trăsături. Dincolo de proprietăţile lor specifice, neuronii detectori de trăsături au câteva
note comune: manifestă o reactivitate maximă la un anumit tip de stimul trăsături, dar răspund, în
măsură mai redusă, şi la stimuli similari; sunt fatigabili, sensibilitatea lor scăzând în condiţiile expunerii
repetate la acelaşi stimul; formează structuri de reţea în cadrul cărora funcţionează mecanismul inhibiţiei
laterale.

10 PRELUCRAREA PRIMARĂ A INFORMATIEI VIZUALE

Schiţa primară şi detectarea contururilor (edge detection).


Una din cele mai importante operaţii care trebuie să aibă loc pentru ca organismul să se
adapteze constă în diferenţierea figurii de fond, a obiectului de mediul (fundalul) său, a obiectelor sau
figurilor unele de altele. Această segregare se poate realiza prin mai multe mecanisme: stabilirea
contururilor, detectarea texturii, a diferenţelor de colorit sau de viteză de deplasare etc.
Extragerea contururilor (edge detection) din patternurile de luminozitate pe care obiectele le
transmit retinei este modulul principal implicat în constituirea schiţei primare. Un contur marchează limita
unei suprafeţe, a unei figuri sau a unui obiect. Contururile surprind multe dintre caracteristicile invariante
ale stimulului (proporţii ale părţilor componente, dispunere spaţială a acestora) şi permit o procesare
economică a informaţiei despre stimul, deoarece reduc detaliile la esenţial. Stabilirea contururilor se
bazează pe procesarea diferenţelor de luminozitate. Mai mult, variaţia intensităţii stimulilor luminoşi este
accentuată la nivel neurofiziologic şi subiectiv pentru a permite o mai uşoară segregare a figurii de fond.
Cercetările neurofiziologice de până acum nu oferă date cu privire la modalitatea concretă de
prelucrare a diferenţelor de luminozitate pentru detectarea contururilor. Cele mai cunoscute modele
formale care încearcă să expliciteze aceste procesări sunt filtrajul (stabilirea contururilor pe baza
filtrajului [calcul diferenţial] intensităţii pixelilor) şi analiza Fourier (reprezentarea stimulului vizual s-ar
face pe baza analizei şi sintezei armonicelor sale).
Calculul adâncimii.
Deşi pe retină apar numai imagini bidimensionale, totuşi percepem lumea în 3D. Unul din mecanismele
cele mai importante de detecţie a distanţelor şi adâncimii are la bază fenomenul numit stereopsis, care
se referă la faptul că cei doi ochi au unghiuri diferite de recepţie a stimulilor vizuali, apărând o disparitate
retinală. Plecând de la această disparitate se poate calcula distanţa unui obiect faţă de observator, deci
şi adâncimea în spaţiu. Deplasarea obiectelor în spaţiu şi deplasarea noastră faţă de ele sunt alte surse
de informaţii asupra adâncimii sau distanţei.
Există si repere monoculare ale perceptiei tridimensionale. Aceste repere depind de infomatiile
primite de la un singur ochi. Desi mai dificil, o persoană percepe tridimensional chiar si atunci când si-a
pierdut vederea la un ochi. Puteti constata acest lucru dacă închideti un ochi si mergeti în altă cameră
pentru a încerca să ridicasi un obiect de pe masă. Va fi pusin mai dificil să-l localizati. De-a lungul
istoriei, pictorii au utilizat repere monooculare pentru a reda impresia de profunzime unei picturi
bidimensionale:
- perspectiva liniară: liniile paralele par să se unească la o anumitã distantă.
- înãltimea într-un plan orizontal: în plan orizontal obiectele situate la distantã par mai înalte iar cele
apropiate par mai mici.
- mărimea relativã: cu cât obiectul se aflã mai la distantă cu atât va părea mai mic.
- suprapunerea obiectelor: în situatia în care un obiect este suprapus peste altul, acoperindu-l în parte,
primul va pãrea mai aproape.
- claritatea: obiectele aflate mai aproape par mai clare, mai bine definite decât cele aflate la distantã.
• Procesarea mişcării.
Percepţia deplasării unui obiect joacă un rol esenţial pentru supravieţuirea organismelor în medii
dinamice. Multe date experimentale susţin teza procesării deplasării în spaţiu a unui obiect de către un
modul independent. Se pare că aceste procesări sunt chiar mai rapide decât cele care sunt implicate în
recunoaşterea formei şi/sau semnificaţiei sale.
De exemplu, tendinţa generală a subiectului uman de a-şi feri capul din calea obiectelor aflate în
mişcare a fost evidenţiază din primele săptămâni de viaţă (Regan et al., 1986). Celulele nervoase
implicate în detectarea mişcării sunt specifice în funcţie de direcţia acestei mişcări; acelaşi obiect,
deplasat în direcţii diferite, este procesat de celule nervoase diferite.
• Extragerea formei din prelucrarea umbrelor.
Mărimea, forma sau dispunerea umbrei unui obiect constituie elemente importate din prelucrarea cărora
se pot obţine informaţii despre forma şi poziţia obiectului într-un anumit context. Şi aceste procesări
constituie un modul independent. Se consideră că cunoştinţele tacite ale subiectului joacă un rol
important în prelucrarea umbrelor.
• Procesarea texturii; textonii.
Textura unei suprafeţe este alcătuită dintr-o combinaţie de elemente. Elementele primitive,
nedecompozabile care sunt specifice unei texturi se numesc textoni. Una din funcţiile lor este aceea de a
segrega figura de fond sau obiectul de mediu acolo unde diferenţele de luminozitate nu sunt suficiente
pentru extragerea contururilor. Detectarea textonilor se poate face fie automat, preatenţional, sau prin
antrenarea atenţiei vizuale. Procesarea vizuală primară se referă doar la primul caz.
• Detectarea culorii.
Detectarea culorii poate constitui o finalitate în sine dar poate servi şi la segregarea mai rapidă a figurii
de fond. Culoarea este obţinută prin mecanisme exclusiv chimice. Sistemul vizual realizează o
reconstrucţie a stimulului prezentat pornind de la proiecţia sa pe retină. Percepţia obiectelor nu se face
instantaneu, nemijlocit, ci prin medierea unor mecanisme de tip modular, care au ca input proiecţia
retinală, iar ca output schiţa 2.D. Astfel, la sfârşitul unei faze de procesare care durează mai puţin de
200 ms, subiectul surprinde contururile, adâncimea, deplasarea, forma şi culoarea obiectelor. Pe baza
acestor procese se realizează segregarea figurii de fond sau a obiectelor de mediul în care se află.
Schiţa 2.D este o reprezentare intermediară a stimulului, care încă nu a fost recunoscut. Ea este
„centrată pe subiect”, adică depinde de alinierea ochi-stimul – privit din unghiuri diferite, un obiect îşi
relevă contururi diferite.

11. PRELUCRAREA SECUNDARĂ A INFORMAȚIEI VIZUALE:

Recunoasterea obiectelor
Pentru recunoasterea unui obiect sau figuri este necesarã procesarea în continuare a schitei
intermediare 2.D. Procesãrile secundare au ca input schita 21/2 D si ca output, recunoasterea obiectelor
si a relatiilor dintre acestea. In continuare vom analiza operatiile care permit producerea output-ului din
input-ul corespunzãtor.
Subiectul uman poate recunoaste flexibil si rapid obiectele si figurile din câmpul sãu vizual.
Astfel, un obiect simplu poate fi identificat dupã o expunere de numai 100 de milisecunde, iar dupã alte
800 de milisecunde poate fi numit dacã subiectii posedã reprezentarea sa lexicalã în memorie.
Recunoasterea constã în punerea în corespondentã a imaginii perceptive a obiectului cu reprezentarea
sa din memorie.
Principiile gestaltiste.
Întrucât primii care au studiat principiile de grupare ale elementelor unei figuri au fost
psihologii şcolii gestaltiste, acestea le poartă numele. Numărul total al acestor principii nu este cu
exactitate cunoscut, dar pentru obiectele sau figurile statice, mai cunoscute sunt următoarele:
= principiul proximităţii, care afirmă că elementele aflate în proximitate spaţială sunt grupate într-o
singură unitate perceptivă;
=principiul similarităţii, care afirmă că elementele similare sunt grupate în aceeaşi unitate perceptivă,
care este contrapusă altora;
=principiul bunei-continuări, care afirmă că la intersecţia a două contururi, ele sunt percepute după
continuarea cea mai simplă; şi
=principiul închiderii, potrivit căruia conturul ocluzat al unei figuri este închis după configuraţia sa
vizibilă.
Versiunea generalizată a acestor principii poartă numele de legea lui Prägranz, postulând că stimulii
vizuali sunt în aşa fel grupaţi încât să rezulte configuraţia cea mai simplă.
Dacã principiile gestaltiste sunt încãlcate, recunoasterea este mult îngreunatã.
Exemplu:
Dacã încercãm sã citim propozitia urmãtoare,
CiNeArEAuRuLsTaBiLeStErEGuLiLe
vom constata cã recunoasterea ei este dificilã. Dificultãtile întâmpinate se datorează nerespectãrii
principiului similaritãtii (litere de mãrimi diferite sunt organizate în aceeasi unitate) si a principiului
proximitãtii spatiale (spatiile dintre cuvinte sunt șterse).

Modele ale recunoasterii obiectelor


Identificarea caracteristicilor nonaccidentale ale obiectelor care sunt prezentate în schiţa 2.D şi
organizarea gestaltistă a stimulilor vizuali nu sunt suficiente pentru a explica procesul de recunoaştere.
Modelele computaţionale încearcă să ofere o soluţie plauzibilă cu privire la care sunt prelucrările
ulterioare care se finalizează în recunoaştere.
• RBC - un model computațional de recunoștere a obiectelor.
Un model computaţional interesant al recunoaşterii obiectelor este modelul RBC (recognition-by-
components), al lui Biederman (1987, 1988, 1990). Acesta porneşte de la tendinţa naturală a subiectului
de a segmenta obiectele complexe în părţile lor componente. De exemplu, un om este alcătuit din cap,
corp, braţe, picioare etc. Părţile în care sunt descompuse obiectele pot fi considerate ca nişte volume
primitive sau geoni (de la geometrical icons).
Astfel, un obiect complex poate fi specificat prin geonii componenţi şi modul de dispunere a lor.
Aceiaşi geoni, aflaţi în relaţii diferite, reprezintă obiecte diferite. Modelul susţine că întreaga diversitate
obiectuală ar putea fi redusă la 24 de geoni şi la combinaţiile dintre aceştia. Segmentarea obiectelor în
părţile componente – generând astfel geonii respectivi – se face în zonele de concavitate. Toţi geonii pot
fi descrişi matematic printr-o teorie generalizată a conurilor.
• Modelul Pandemonium (Selfridge, 1959)
Recunoaşterea era rezultatul colaborării unei mulţimi de „demoni”, organizaţi ierarhic: la
bază se află demonii imagistici (care receptează imaginea unui obiect); imaginea este descompusă în
trăsături de către o suită de demoni de trăsături; fiecare trăsătură este prelucrată de un demon anume;
mesajele lor sunt sintetizate în unităţi comprehensive de către demonii cognitivi; în fine, întrucât aceştia
propun mai multe interpretări posibile, un demon decident stabileşte care dintre candidaţii la
recunoaştere este cel mai potrivit pentru a identifica obiectul iniţial.

12. ASPECTE GENERALE ALE ATENȚIEI

Atenţia este mijlocul prin care procesăm activ o cantitate limitată de informaţie din
cantitatea enormă de informaţie disponibilă prin simţurile noastre, amintiri şi alte procese
cognitive. Ea presupune atât procese conştiente, cât şi inconştiente.
În timp ce procesele conştiente sunt relativ uşor de studiat în multe cazuri, procesele inconştiente
sunt mai dificil de studiat deoarece nu suntem conştienţi de ele. De exemplu, deşi ne este la îndemână
amintirea locului în care obișnuiam să dormim atunci când aveam 10 ani , probabil că nu am procesat
informaţia activ. În mod asemănător, de obicei avem la îndemână o bogăţie de informaţii senzoriale
(provenite din corp şi din vederea periferică, chiar şi în acest moment), dar dăm atenţie numai unei
cantităţi limitate de informaţie senzorială la un moment dat.
Așadar, conţinuturile atenţiei se pot situa în interiorul şi în afara conştiinţei noastre.
Procesarea atenţională (procesarea prosexică) este foarte importantă din moment ce psihologii, dar şi
oamenii obişnuiţi consideră că resursele noastre psihice sunt limitate şi că există anumite limite privind
cantitatea de informaţie pe care putem concentra resursele mentale la un anumit moment.
Fenomenul psihologic al atenţiei ne permite să ne folosim resursele mentale limitate în mod
judicios. Estompând stimuli multipli din exterior (senzaţiile) şi din interior (gândurile şi amintirile) putem
reliefa stimulii care ne interesează. Această concentrare sporită creşte probabilitatea de a răspunde
rapid şi corect la stimulii care ne interesează. Atenţia sporită pregăteşte drumul pentru procesele
memoriei, astfel încât este mai probabil să ne amintim informaţia la care am fost atenţi decât cea pe care
am ignorat-o.
Omul trăiește într-un mediul hipercomplex, care evoluează impredictibil, generând situații critice.
Dacă subiectul uman nu ia decizii adaptative rapide, poate pierde definitive șansa unui răspuns adecvat.
Ființa umană dispune de un sistem cognitiv cu o capacitate finită, limitată, de procesare a informației
(după cum subliniam mai sus). După unele calcule, se pare că analizatorii sunt bombardați cu un volum
de informații de peste 100.000 biți / secundă, din care ajungem să procesăm până la 25 – 100 biți /
secundă. În fața mediului hipercomplex și a capacității limitate de procesare, apare necesitatea
ecologică și logică a unor procesări selective a informațiilor. Cu alte cuvinte, din mulțimea stimulilor
cu care este confruntat, sistemul cognitiv selecționeazã doar acei stimuli care au o valoare
motivațională sau adaptativă semnificativă, supunându-i unor prelucrări ulterioare.
Mecanismele psihofiziologice implicate în aceste selecții au fost etichetate cu numele de atenție.
Poate primul efort teoretic major în psihologia procesării informaţiei a fost lucrarea Perception and
Communication a lui Donald Broadbent (1958). Conform modelului lui Broadbent, output-ul informaţional
din sistemul perceptiv întâlnea un filtru, care lăsa să treacă numai informaţia la care oamenii acordau
atenţie. Deşi această idee de filtru “totul-sau-nimic” s-a dovedit a fi prea rigidă (Treisman, 1960), ea a
oferit o explicaţie mecanicistă cu privire la atenţia selectivă, un concept care fusese exclus în perioada
behaviorismului. Informaţia care trecea de filtrul lui Broadbent se deplasa apoi spre un „canal de decizie
cu capacitate limitată”, un sistem care are unele dintre proprietăţile memoriei pe termen scurt, şi de
acolo spre memoria pe termen lung. Această ultimă parte a modelului lui Broadbent – transferal
informaţiei de la memoria pe termen scurt la memoria pe termen lung – a devenit aspectul proeminent al
modelelor memoriei duale dezvoltate în anii 1970.

13.NEUROFIZIOLOGIA ATENTIEI
Principala formațiune implicată în realizarea atenției este sistemul reticulat (SRAA). El
pregătește cortexul și căile senzoriale pentru a răspunde adecvat la un stimul. Lezarea accidentală sau
experimentală a acestei formațiuni duce la comă profundă. Stimularea acestei zone duce la trezire, în
cazul în care subiectul este în stare de somn sau la apariția reflexului de orientare, în cazul în care
subiectul este în stare de veghe.
Această formațiune se află în strânse conexiuni cu cortexul. Pe baza sistemului reticulat
activator ascendent (SRAA), formațiunea reticulată activează cortexul, făcându-l disponibil pentru
recepționarea și procesarea semnalelor de la analizatori. Formațiunea reticulată din trunchiul cerebral
generează o reactie tonică, ce alertează cortexul, în vreme ce proiecțiile talamice ale sistemului reticulat
genereazã o reacție implicată în concentrarea și comutarea atenției. La rândul său, cortexul, acționând
descendent, are o acțiune excitatoare sau inhibitoare asupra formațiunii reticulate.
În funcție de nivelul de activare indus de sistemul reticulat, cortexul realizează o procesare
selectivă a informației recepționate de la analizatori. Dacă anumite pattern-uri de activare receptate de
cortex sunt dublate de un nivel de activare adecvat, indus de formațiunea reticulată, atunci procesarea
acestor pattern-uri este prioritară, selectivă.
Unitățile de informație mai active sunt selecționate și fac obiectul unor procesări ulterioare, mai
laborioase. Caracteristicile stimulilor care determină captarea atenției sunt următoarele:
- intensitatea: o culoare intensã ne va atrage mai degrabã atenția decât una ștearsã;
- mãrimea: un obiect mare va fi sesizat mai repede în comparație cu unul mic;
- persistența sau repetarea: o singurã prezentare a unui stimul este puțin probabil cã ne va capta
atenția comparativ cu unul care este persistent sau se repetã;
- încãrcãtura emoționalã: un stimul care are o semnificație deosebitã pentru noi va fi mai degrabã
sesizat fațã de unul neutru;
- apariția bruscã și caracterul de noutate: un stimul care apare în mod neașteptat sau brusc este mai
ușor de remarcat decât unul care este anticipat sau a mai fost întâlnit anterior; stimulii contrastanți ne
vor atrage atenția mai rapid fațã de cei asemãnãtori; un obiect în mișcare va fi mai rapid remarcat fațã
de unul staționar, lucru pe care nu-l știu soriceii care fug atunci când se simt în pericol și tocmai din
aceastã cauzã sunt remarcați de cel care îi urmãrește.
Informațiile subactivate, insuficient susținute de sistemul reticulat activator ascendent, sunt
ignorate sau slab procesate. Aceastã subactivare se poate explica pe baza:
- intensitãții reduse a stimulului recepționat;
- valorii sale motivaționale reduse;
- analizei descendente insuficiente.
Din experiența noastrã cotidianã știm cã un stimul de intensitate redusã sau un stimul care nu prezintã
interes pentru noi, nu intrã în câmpul atenției. Dacã se petrece în jurul nostrum ceva despre care nu
avem nici cele mai vagi cunoștințe, evenimentul respectiv nu ne capteazã atenția.
Exemplu:
Dacã nu știm nimic despre funcția gramaticalã a virgulei, atenția noastrã nu s-ar focaliza asupra ei, fiind
considerată o simplã patã de culoare. Or, tocmai datoritã funcției ei și a contextului în care apare, ea
poate capta întreaga atenție. Așadar, contextul poate activa la rândul sãu formațiunea reticulatã care
susține insuficient energetic o anumitã informație.

Relațiile dintre formațiunea reticulatã și cortex au fost modelate de Sokolov (1963) pentru a explica
reflexul de orientare.
MODELUL LUI SOKOLOV (1963) desenul

Reflexul de orientare este un conglomerat de modificãri neurofiziologice și comportamentale care


apare când organismul este confruntat cu un stimul nou și semnificativ din punct de vedere motivațional.
El constã într-o redirecționare a atenției asupra acestui stimul. Dupã 10-15 prezentãri a stimulului, apare
efectul de habituare (obisnuire), intensitatea reflexului de orientare scãzând în intensitate.
Sokolov postuleazã existența unui model acceptor concretizat, eventual, sub forma unor pattern-
uri de activare specifice, de care dispune cortexul în vederea identificãrii stimului. Dupã cum se poate
observa, stimulul, odatã recepționat este transmis de receptori direct la cortex în zonele de proiecție,
sau indirect, prin canalele colaterale, spre formațiunea reticulatã-cortex.
Dacã stimulul corespunde unui model acceptor din cortex care permite identificarea sa rapidã,
(cvasi)automatã, cortexul inhibã cãile colaterale de la receptor spre formațiunea reticulatã, care nu mai
induce sporirea nivelului de activare în cortex. Dacã însã cortexul nu dispune de un model adecvat
pentru stimul, mesajele sosite de la receptor activeazã formațiunea reticulatã care la rândul sãu,
activeazã informația sosita deja la cortex, ceea ce permite exercitarea unor procesări mai laborioase.
Acest model prezice o serie de comportamente manifeste și este în concordanțã cu datelele
neurofiziologice recente.
Deși modelul lui Sokolov a fost elaborat pentru a explica reflexul de orientare, prin extensie, el
poate fi invocat și pentru a explica atenția voluntarã. În acest caz, în urma intenției de a prelucra în
detaliu un anumit stimul, cortexul activeazã formațiunea reticulatã care la rândul sãu, prin sistemul
reticulat activator ascendent, sporește nivelul de activare al cortexului, mesajul recepționat de cãtre
cortex fiind astfel dublat de un nivel de activare mai ridicat. Fiind mai activate decât restul mesajelor
recepționate în același moment de cãtre cortex, ele fac obiectul unor procesãri preferențiale,
segregative. Cu cât un mesaj este mai activat, cu atât mai mult sunt inhibate celelalte mesaje, prin
mecanismul inhibiției laterale.
Unitãțile informaționale activate inhibã automat unitãțile învecinate. Astfel se realizeazã o
selecție automatã a informației care urmeazã a fi procesatã detaliat. Se poate ajunge astfel la concluzia
cã atenția nu este un proces de selecție a informațiilor. Aceastã selecție se realizeazã automat, ca
atare, atenția nu este cauza selecției informației și este un efect. Ea este efectul activãrii unor unitãți
informaționale care inhibã alte unitãți cognitive.
Dacă nu atenția selecteazã itemii sau informația ce urmeazã a fi procesatã mai laborios, atunci
o mulțime de procese ascendente (intensitatea stimulului, frecvența sau caracterul sãu neuzual) și
descendente (valoarea motivațional-adaptativã a unei informații, relevanța ei în raport cu baza de
cunoștințe) fac acest lucru, activând anumite mesaje sau unitãți cognitive.
Prin inhibiție lateralã, ele reduc nivelul de activare al mesajelor concurente, intrând în câmpul
atenției. Asadar, atentia nu este o cauzã a selecției, ci un efect al activãrii și inhibiției laterale a unor
mesaje. Principala structurã neurofiziologicã implicatã în acest proces este sistemul corticoreticulat.
14. MODELAREA ATENT IEI

Multă vreme atenţia a fost definită doar sub aspectul ei selectiv, ca focalizare asupra unei activităţi
particulare în detrimentul activităţilor concurente. În prezent se admite însă că este vorba de un concept
multidimensional. Abordat de multă vreme de filozofi, apoi de psihologi, studiul atenţiei nu a depăşit
limitele metodei introspective decât beneficiind de noile abordări experimentale puse la punct în anii
1950 pentru analiza proceselor de prelucrare a informaţiei; de atunci nu a încetat să progreseze.
Din totdeauna progresele obţinute în ştiinţele fizice s-au constituit ca suport explicativ şi punct de
plecare pentru înţelegerea fenomenelor greu accesibile cu instrumente proprii. De exemplu, mintea
asemănată cu o maşină şi cu proprietăţi de funcţionare asemănătoare acesteia. Şi atenţia, definită aici
ca proces selectiv având şi funcţionând cu rol de filtru la nivel psihocomportamental, a beneficiat de
această sursă de inspiraţie. Paternitatea acestei idei aparţine savantului britanic Colin Cherry şi lui
Broadbent. Lucrând în domeniul cercetărilor electronice, Cherry s-a interesat de modul în care se ajunge
ca dintr-un noian de stimuli şi mesaje care ne asaltează, noi să putem fi atenţi doar la unul singur.
Când psihologii cognitivişti, mai ales Cherry (1957) şi Broadbent (1958), au început să studieze
atenţia în mod serios, ei şi-au abordat obiectul de studiu cu o idee clară asupra modului în care este
configurată mintea umană. Ei au comparat-o cu un canal de comunicare. Informaţia intră în contact cu
acest canal, pătrunde, este procesată şi, în cursul acestei procesări, este transformată într-un output.
Telefonul, de exemplu, ia ca input vocea umană, o transformă în impulsuri electrice, trimite
aceste impulsuri prin intermediul firelor, adesea amplificând impulsurile electrice pe parcurs, apoi
traduce aceste impulsuri înapoi în unde sonore care se aseamănă unei voci umane uşor degradate,
output-ul procesului.
Calculatoarele sunt un alt exemplu de înlănţuire de procesări care mediază input-ul şi output-ul.
Utilizatorul introduce prin tastare numere în calculator, aceste numere sunt transformate, rearanjate şi
prelucrate de mecanismele de procesare interioare calculatorului şi, în fine, un output adecvat emerge
pe ecranul calculatorului.
Pornind de la cercetările lui Cherry au fost dezvoltate mai multe teorii privind atenţia selectivă.
Aceste teorii au fost cunoscute ca „teoriile gâtului de sticlă”. Ele au primit acest nume întrucât porneau
de la ideea că după cum nu putem introduce dintr-o dată toată apa într-o sticlă din cauza gâtului îngust
al acesteia, tot aşa nici informaţiile din mediul extern nu pot pătrunde în mintea noastră simultan, ele
trebuind a fi mai întâi filtrate, selectate.
Experimentul de ascultare dihotomică
Căutarea unei gâtuiri a implicat o paradigmă experimentală ingenioasă, prima dată sugerată de Cherry
(1957) şi dezvoltată deplin de Broadbent (1958). Numită ascultare dihotomică, originile sale sunt găsite
în “cocktail party”-ul în care mai multe mesaje iau contact simultan cu sistemul senzorial, şi organismul
trebuie să selecteze unul căruia să îi acorde atenţie. În paradigma de ascultare dihotomică, subiecţii
ascultă două mesaje prezentate prin căşti. Li se spune să asculte unul din mesaje şi să-l ignore pe
celălalt.
Pentru a se asigura că subiecţii într-adevăr ascultă canalul indicat, experimentatorul îi instruieşte
pe subiecţi să repete tot ceea ce au auzit în mesajul la care au fost atenţi, o procedură numită
shadowing [rom. > umbrire]. Erorile de shadowing sunt înregistrate. Experimentul de ascultare
dihotomică s-a dovedit un instrument remarcabil pentru descoperirea bazei pe care se face selectarea
unui mesaj în defavoarea altuia. S-a dovedit mai uşor de reprodus mesajul căruia i s-a acordat atenţie
atunci când cele două au fost citite de persoane având sexe diferite decât atunci când erau citite de
aceeaşi persoană (Treisman, 1960), atunci când cele două mesaje erau separate spaţial decât când
erau localizate în acelaşi
spaţiu [de exemplu, canalizate spre urechi diferite sau canalizate în aceeaşi ureche (Broadbent, 1958)],
atunci când mesajele erau în limbi diferite decât atunci când erau în aceeaşi limbă (Treisman, 1964),
sau, cel mai general, atunci când cele două mesaje puteau fi uşor deosebite pe baza unei caracteristici
stimul decât atunci când cele două mesaje puteau fi doar vag deosebite. Aceste rezultate l-au condus pe
Broadbent să afirme existenţa unui filtru senzorial.

Modelul filtrului (Broadbent)


Broadbent (1958) a localizat gâtuirea în partea de început a lanţului procesării interne. Specific, el a
afirmat existenţa unui filtru care bloca toate mesajele care veneau, diferite de cele ale mesajului căruia i
se acorda atenţie, şi permitea numai mesajului „selectat” să fie procesat mai departe. Figura 2 conţine o
reprezentare schematică a acestui model. Informaţia intră în sistem prin intermediul simţurilor şi este
păstrată temporar într-un deposit pe termen scurt [engl. short-term store]. Până în acest punct, tot ceea
ce a intrat în sistem este procesat; în acest punct, procesarea este triată. Sistemul trebuie să selecteze
mesajul care va fi introdus în sistemul P cu capacitate limitată. Până acum mesajul nu a fost procesat
mult peste nivelul de stimul. În sistemul P acesta va fi procesat complet şi va genera fie un fapt mnezic,
fie un răspuns. Broadbent a numit mecanismul de selecţie filtru senzorial deoarece şi-a bazat selecţia
pe trăsăturile stimul ale mesajelor aflate în competiţie.
Modelul atenuării (Treisman)
Treisman (1969) a atribuit un nou rol filtrului lui Broadbent. În loc să blocheze toate mesajele ce vin şi
sunt incompatibile cu stimulul căruia i se acordă atenţie, gâtuirea concepută de ea slăbea mesajul
incompatibil, adică, ea a înlocuit filtrul lui Broadbent cu atenuatorul Treisman. Ea a explicat dovezile
existente adoptând modelul logogen al memoriei semantice al lui Morton (1969). Fiecare cuvânt are
asociat cu sine, într-un lexicon mintal, un logogen, care este activizat în prezenţa cuvântului asociat.
Dacă activarea dobândeşte un anumit prag, logogenul „declanşează” şi cuvântul intră în conştiinţă, ca să
zicem aşa. Pragurile logogenilor diferă. Cuvintele puternic încărcate afectiv, de exemplu, au un prag
scăzut, în timp ce cuvintele neutre au un prag mai înalt. Un cuvânt neutru şoptit poate să nu fie auzit, dar
o înjurătură şoptită va fi.
Această teorie este o altă variantă a teoriilor „gâtului de sticlă”. Ea s-a născut din critica teoriei
filtrului. De exemplu, prin această teorie nu se putea explica de ce la o petrecere, deşi nu suntem atenţi
în jur, totuşi, atunci când în preajmă ni se rosteşte numele, noi îl auzim. Adică, unele mesaje importante
pentru o persoană, aşa cum ar fi propriul nume, pot să treacă de filtrul atenţiei, chiar dacă aceste
informaţii nu constituie obiectul principal al său.
Atenţia asigură deci o funcţie de selecţie: printre stimulii care se prezintă organismului, unii
beneficiază de un tratament prioritar. Acest fapt se traduce printr-o facilitare a percepţiei lor, în vederea
alegerii şi producerii unor răspunsuri adecvate, printr-o prelucrare mai elaborată sau prin accesul la
conştiinţă. Alţi stimuli sunt parţial sau total ignoraţi.

15 INCONȘTIENTUL COGNITIV

Concepţiile moderne asupra inconştientului derivă din noţiunea de procesare paralelă. Dacă
pornim de la ideea că mintea noastră este constrânsă să prelucreze foarte multe informaţii concomitent,
atunci trebuie să acceptăm faptul că aceste prelucrări nu pot fi toate conştiente. Mai mult chiar, realitatea
arată că cele mai multe dintre ele sunt în fapt inconştiente. Această activitate mentală inconştientă este,
în ultimul timp, tot mai des etichetată ca implicită (Reber, 1992). Procesele implicite constituie, de facto,
ceea ce astăzi numim inconştientul cognitiv. Unele dintre ele, precum achiziţia limbajului (Chomsky,
1957) şi euristicile implicate în conduita decizională (Kahneman & colab., 1982) sunt considerate
înnăscute; altele sunt dezvoltate îndeosebi pe seama experienţelor personale (Hasher & Zacks,
1984). Psihologii cognitivişti au studiat memoria implicită (Schacter, 1987), percepţia implicită (Kihlstrom,
1990), învăţarea implicită (Lewicki, 1986; Reber, 1992) şi cunoştinţele implicite (Nisbett & Wilson, 1977).
Putem, de asemenea, semnala încercări de a explica motivaţia implicită (Weinberger & McClelland,
1990).
În 1958, Life Magazine relata despre cazul a 4500 subiecți care, în timpul vizionării unor filme la
cinema, au fost bombardați cu două mesaje subliminale (mesaje cu un timp de expunere sub nivelul
pragului senzorial) : «Drink Coke !» și «Eat popcorn !». în urma acestor expuneri, s-a avansat ideea că
ar fi crescut consumul de Coca-Cola al subiecților din lotul respectiv cu 18%, iar cel de floricele de
porumb cu 50%. Pe lângă faptul că articolul respective a declanșat o adevărată emulație în rândul
psihologilor, publigul larg a început să-și pună problema dacă nu cumva comportamentul oamenilor ar
putea fi manipulat în bine, dar mai ales în rău, prin expunerea permanentă la mesaje de acest gen.
Ca orice fenomen straniu, bombardamentul subliminal a fost repede învăluit într-o haină mistică,
bântuită de temeri nejustificate și explicații aberante. S-au scris cărți despre posibilitatea înrobirii și
robotizării oamenilor ca urmare a expunerii repetate la mesaje subliminale. Chiar biserica a declanșat o
virulentă campanie împotriva muzicii rock, acuzată că ar conține mesaje subliminale satanice, care
îndeamnă tineretul la violență, sex și consum de droguri. Confrumtate cu o isterie colectivă, unele state
americane au votat chiar legi ce permiteau verificarea discurilor de muzică rock înainte ca ele să fie
vândute, pentru a putea depista din timp eventualele mesaje subliminale. Alertat, chiar Senatul S.U.A.
ordonă cercetarea atentă a fenomenului de o echipă abilitată de psihologi.
Astăzi, procesarea inconștientă a caracteristicilor fizice ale stimulilor, efectuată de modulii cognitivi
implicați în procesarea primară și secundară, este un fapt ce nu mai poate fi pus la indoială.
Există, însă, două mari chestiuni controversate în abordarea inconștientului cognitiv :
mai întâi, putem vorbi sau nu despre o prelucrare semantică subconștientă sau inconștientă a stimulilor
subliminali ?, apoi, dacă procesările inconștiente au într-adevăr consecințe comportamentale vizibile ?
Pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări, P. Wakins (1973) a expus un lot de subiecți la același mesaj
subliminal (vizual) «Drink Coke !». La sfârșitul experimentului, subiecții au fost solicitați să-și
autoevalueze pe o scală de tip Likert nivelul de însetare, precum și preferința pentru Coca-Cola dintr-o
listă întreagă de băuturi. Față de lotul de control, senzația de sete era de aproape două ori mai mare,
însă subiecții nu manifestau nicio propensiune semnificativă pentru Coca-Cola, comparativ cu alte
băuturi din listă.
Utilizând o altă pardigmă experimentală, R. Fowler (1981), prezintă subiecților săi, mai întâi, un
mesaj bliminal vizual format dintr-un singur cuvânt (ex : «LODGE» = adăpost), pentru ca ulterior să
expună pe un display alte două cuvinte : «HOTEL» și «BOOK». Subiecții erau solicitați să menționeze
care dintre aceste două cuvinte era similar (ca semnificație) cu mesajul prezentat anterior (subliminal).
Aproximativ 95% – 97% dintre membrii lotului experimental au dat răspunsul corect (cuvântul HOTEL),
ceea ce denotă prezența unei procesări semantice a mesajului subliminal.
Analiza datelor experimentale, relevă procesarea semantică (de natură incompletă), aceasta
vizând mai degrabă categoria semantică din care face parte stimulul, nu stimulul în sine, propriu-zis.
Așadar, prelucrările semantice operează asupra familiei semantice de care aparține mesajul respectiv, și
nu cu semnificația sa individuală ; în concluzie, ele pot favoriza cel mult o clasă de comportamente, dar
nu pot induce un comportament specific. O procesare semantică generică nu poate induce decât un
comportament generic, nicidecum unul specific, particular.
Cu toate acestea, aplicațiile stimulării subliminale s-au folosit cu succes în psihologia reclamei și
în psihoterapie.

16. GÂNDIREA SI IMPLICATIILE INTELIGENȚEI ÎN PSIHOLOGIA COGNITIVĂ


Gândirea reprezinta, poate, subiectul celmai important al întregii psihologii" -scriau doi bine
cunoscuti psihologi americani (Lindsay si Norman, 1980).
Deoarece toate creatiile artei si stiintei îsi au originea in gândire, „ea este de o importanta evidenta"
-nota un alt psiholog (Gilhooly, 1988, p. 1) si totusi, ceea ce contrariaza este multitudinea punctelor de
vedere emise cu privire la natura, continutul, mecanismele, structura si rolul gândirii în ansamblul
cunoasterii umane si chiar al întregii psihologii, vis-a-vis de alte mecanisme si functii psihice.
Cu timpul, s-au conturat chiar tablouri frapante legate de unele sau altele dintre problemele ei.În
psihologia cognitivă nu vom întâlni o abordare a gândirii ca cea din psihologia tradiţională.
Viziunea gândirii ca proces complex, actual, unitar dispare lăsând locul unor domeniii precum
înţelegerea, categorizarea, conceptualizarea, rezolvarea de probleme, raţionamentul, inteligenţa.
Psihologia cognitiva evita, de regula, termenul „gândire", înlocuindu-l cu alti termeni, cum ar fi :
„categorizare", „reprezentare mintala a categoriilor", „organizarea cunoasterii", „sistem expert" (mai ales
pentru inteligenta artificiala).
Interesant este ca termenul de „gândire" nu apare nici în unele dintre modelele arhitecturii sistemului
cognitiv. în acestea, dintre care mai cunoscute sunt modelul ACT* (J.R. Anderson, 1983) si modelul
SOAR (Newell, Rosenbloom, Johnson-Laird, 1990), se consacra unii termeni („senzatie", „perceptie",
„memorie", „reprezentare"), termenul de „gândire" fiind înlocuit cu cel de „sistem de producere" sau de
„procesari" (secundare, descendente).
Ca tendinta generala se remarca apropierea gândirii de inteligenta, amestecul si chiar contopirea lor. O
asemenea tendinta ridica însa câteva întrebari: gândirea este totuna cu inteligenta? ; prin faptul ca
ambele opereaza cu relatii este justificata asimilarea lor?
Modelul psihocognitivist al inteligenței (STERNBERG)
Acest model îşi pune problema mecanismelorprin care sunt soluţionate problemele, el încercând să
răspundă totodată şi la întrebarea de ce funcţionează inteligenţa într-un fel sau altul. Din perspectiva
acestei teorii este mai eficace să se descrie inteligenţa în termenii procesării informaţiilor, unde fiecare
pas al procesului reprezintă o componentă diferenţiată a intelectului.Specificul acestui model constă în a
descrie paşii sau procesele mentale care dau naştere oricărei instanţe a comportamentului inteligent.
Astfel, Sternberg s-a orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligenţei. El a
găsit trei mari categorii componenţiale:
 metacomponentele (procese de mare complexitate care intervinîn planificarea, conducerea şi luarea
deciziei);
 componentele performanţei (ca mijloc sau proceduri subordonate strategiilor de soluţionare);
 componentele achiziţiei informaţiilor (cele care intervin în colectarea, încadrarea selectivă a
informaţilor).
Diferenţele individuale din activitatea intelectuală a oamenilor se datorează capacităţilor, vitezei
şi manierei de funcţionare a proceselor şi a acestor componente cognitive.
17. MECANISMELE ÎNȚELEGERII
Studiul înţelegerii se referă la două aspecte: înţelegerea limbajului şi înţelegerea imaginilor.
Există trei particularități:
 î nţelegerea presupune în primul rând punerea faţă în faţă a informaţiilor ce vin pe cale
senzorială cu informaţiile anterior stocate. Înţelegerea este o funcţie între inputul senzorial şi cunoştinţele
activate;
 î nţelegerea nu apare prin asimilarea pasivă a înţelesului pentru că acesta există deja potenţial
în subiect, aşadar înţelegerea este un proces activ prin aceea că subiectul construieşte înţelesul din
input şi din cunoştinţele anterioare;
 o mul înţelege atunci când este capabil să dea un sens de ansamblu informaţiei.
Înţelegerea constă în elaborarea unei reprezentări integrate a situaţiei respective.
Natura activă a înţelegerii:procesul înţelegerii trebuie să fie capabil să utilizeze cunoştinţele la un
nivel mai general pentru că informaţiile au un caracter parţial(sunt incomplete) şi necesită prelucrări şi
inferenţe suplimentare.
Van Dijk& Kintsch(1983)au elaborat modelul înţelegerii verbale şi au pornit de la următoarea
ipoteză: înţelegerea unui text implică construcţia a patru tipuri de reprezentări.
Microstructura se referă la înţelegerea literală a textului, macrostructure presupune o prelucrare
suplimentară şi extragerea esenţei.
Superstructura este o reprezentare care se referă la stilul textului. Reprezentarea de tip modelul
situaţional presupune folosirea unor seturi de cunoştinţe ce se referă la sensul real al textului.
Înțelegerea, odată înfăptuită, pregătește calea către rezolvarea de probleme.
O problemă apare atunci când subiectul intenţionează să-şi realizeze un scop sau să reaţioneze la o
situaţie stimul pentru care însă nu are un model adecvat în memorie.De asemenea,o problemă apare
atunci când există trei aspecte:
 o stare iniţială a organismului şi a mediului;
 o stare scop adică o stare dezirabilă pe care subiectul este motivat să o atingă;
acţiuni sau operaţii a căror realizare face plauzibilă atingerea scopului.
Diferenţele existente la nivelul stării actuale, la nivelul motivaţiei pentru atingerea unei stări
dezirabile, la nivelul capacităţii operatorii şi modului de estimare a şanselor de reuşită determină
diferenţele interindividuale ale repertoriului de probleme. Rezolvarea de probleme implică o secvenţă de
procese sau operaţii mintalerealizate asupra informaţiilor din memoria subiectului. Aceasta este o
secvenţă de stări interne sau modificări mintale ale informaţiilor care progresează încet către scop.
Herbert Simons scrie în 1978-1979 „Rezolvatorul de probleme” şi sugerează că orice discuţie pe
tema rezolvării de probleme trebuie să aibe în vedere trei componente mari:
• Rezolvatorul de probleme, adică sistemul de procesare a informaţiei, care poate fi uman sau artificial.
• Problema.
• Spaţiul problemei

18. FUNCTIILE CATEGORIZĂRII


Trăind într-un mediu hipercomplex, omul ar putea fi repede copleşit de numărul şi marea
diversitate a stimulilor sau situaţiilor pe care le întâlneşte. Pentru a face faţă cu succes acestei situaţii,
subiectul uman recurge la categorizarea obiectelor reducând astfel diversitatea mediului la categorii
uşor de procesat.
Categorizarea sau clasificarea vizează instituirea de clase care includ un grup
dobiecte/stimuli.
Despre aceste elemente se spune că sunt membriai (sau aparţin) categoriei respective. Pe baza
acestor clasificări accedem la informaţiile relevante, disponibile în sistemul cognitiv despre categoria
respectivă şi putem face predicţii. De pildă, încadrarea unui individ într-o anumită categorie de
psihodiagnostic, să zicem intelect de limită, ne facilitează accesul la o mulţime de cunoştinţe aferente
disponibile în memorie despre respectiva categorie de diagnostic, şi ne ajută să prezicem
comportamentul într-o serie de situaţii.
În cazul acesta, ne reamintim dificultăţile de adaptare specifice unui atare individ, eventualele
tulburări socio-afective, putem prezice reuşita sa şcolară etc. Categorizareaîndeplineşte numeroase
funcţii cu valoareadaptativă. Dintre toate acestea, trei sunt mai importante:
a) gruparea obiectelor similare în aceeaşi categorie;
b) codarea experienţei;
c) generarea de inferenţe;
Similaritatea
Obiectele similare sunt, de regulă, grupate în aceeaşi categorie.Această similaritate poate fi fizică
sau funcţională. De exemplu, diverse tipuri de mere sunt grupate sub una şi aceeaşi categorie, deoarece
ele au caracteristici fizice sau perceptive asemănătoare: mărimea, greutatea, culoarea sâmburilor,
lungimea cozii etc. Elementele clasei "tacâmuri" nu sunt atât de asemănătoare sub aspect fizic, cât mai
ales funcţional: îndeplinesc funcţii similare -de a ne ajuta la servirea mesei.
Codarea experienței
Categorizând obiectele din mediu, subiectul uman şi le reprezintă într-un format simplu, uşor de
procesat, stocat sau reactualizat atunci când situaţia o cere. În locul unei mulţimi de obiecte, sistemul
cognitiv operează cu o singură categorie corespunzătoare. Aceste categorii înlesnesc percepţia,
memorarea, reamintirea, într-un cuvânt, sporesc eficienţa sistemului cognitiv. Orice categorie este
inclusă într-o reţea complexă, ierarhizată de categorii, cu categorii subordonate sau supraordonate.
Să presupunem că ne aflăm într-un loc aglomerat, cu ochii închişi. Îi deschidem şi, brusc,
recunoaştem o mulţime de femei şi bărbaţi.
Stimulii vizuali respectivi pot fi categorizaţi la fel de corect ca fiind "oameni", "bipezi", "fiinţe", "entităţi
materiale" -dacă i-am include în categorii supraordonate. Ei pot fi incluşi însă şi în categorii subordonate:
ruşi sau români, femei tinere sau bărbaţi tineri, elevi sau eleve de la o anumită şcoală, dintr-o anumită
clasă, cu un nume propriu etc.
Din mulţimea de categorii, sub-şi supra-ordonate corespunzătoare unui stimul, tindem să activăm
numai categoriile de un anumit nivel de generalitate, pentru a realiza recunoaşterea sau memorarea.
Acest nivel preferenţiala fost denumitnivelul categoriilor de bază. În funcţie de acest nivel se stabilesc
categoriile supra-sau sub-ordonate. Principala calitate a acestor categorii constă în faptul că ele conţin
maximum de informaţie într-un minim de format.
O serie de cercetători au relevat câteva din caracteristicile specifice ale categoriilor de bază:
• Categoriile de bază sunt reprezentate printr-un singur cuvânt în limbajul natural.
• Cuvintele corespunzătoare categoriilor de bază au cea mai mare frecvenţă în limbajul vorbit.
• Ontogenetic, categoriile de bază şi expresiile lingvistice corespunzătoare sunt dobândite mai devreme
în comparaţie cu categoriile sub-sau supra-ordonate.
• Categoriile de bază pot fi definite ostensiv.
• Categoriile de bază sunt cele mai abstracte categorii care pot fi asociate cu o formă fizică specifică
Generarea de inferențe
Categorizarea constituie baza de inferenţe asupra indivizilor cuprinşi într-o clasă de obiecte.
Cuprinzând un obiect într-o clasă, cunoştinţele despre clasa respectivă devin relevante şi pentru obiectul
în cauză. Fără categorizare n-ar fi posibil raţionamentul.
Proprietăţile clasei sunt inferate şi asupra individului categorizat, chiar dacă acestea nu sunt vizibile la
prima vedere. Să luăm, de pildă, silogismul bine-cunoscut:
"Toţi oamenii sunt muritori.
Socrate este om.
Deci, Socrate este muritor".
Silogismul anterior a fostposibil datorită categorizării unui individ (Socrate) ca membru al clasei
oamenilor. Pe baza acestei categorizări, o proprietate a tuturor membrilor acestei clase -cea de a fi
muritor -se distribuie şi individului Socrate, iar această inferenţă se realizează în mod necesar chiar dacă
Socrate ar fi tânăr şi sănătos şi nimic din înfăţişarea lui fizică nu ne-ar îndemna să susţinem că va muri.
Gelman şi Markman (1986) au evidenţiat funcţia generativă a categorizării nu numai în cazul
raţionamentului silogistic (deductiv), ci şi al celui inductiv. În aproape 90% din cazuri subiecţii
răspundeau pe baza inferării unei proprietăţi de la un membru la celălalt al unei clase sau categorii.

19.REPREZENTAREA MENTALĂ A CATEGORIILOR

O categorie(clasă de obiecte reale sau imaginare instituită pe baza similarităţii fizice sau
funcţionale) capătă o anumită etichetă lingvistică în limbajul natural -un termen sau o perifrază. Această
"carcasă lingvistică" -cum ar spune R.Carnap -nu este identică cu reprezentarea cognitivă sau mintală a
unei categorii.
Putem dobândi, de exemplu, încă din al treilea an de viaţă cifrele (= expresiile lingvistice ale numerelor),
dar abia mai târziu înţelegem categoria de număr natural. Reprezentarea mentală (cognitivă) şi lexemele
care designează o categorie sunt lucruri diferite.
În mod tradiţional s-a considerat că proiecţia mentală a unei categorii este conceptulsău.
Adesea s-a făcut confuzie între categorii şi concepte. Logica tradiţională, şi o bună parte din logica
simbolică actuală, se fundamentează pe reprezentarea conceptuală a categoriilor.
Cercetările experimentale din ultimele decenii au probat existenţa unei alte reprezentări mintale a
categoriei -prototipul.
Atât prototipul cât şi conceptul sunt reprezentări simbolice, înscriindu-se în modelul clasic-
simbolic.
Conceptu lunei categorii se exprimă printr-o definiţie ce cuprinde toate caracteristicile necesare şi
suficiente ale clasei respective.
Pe baza acestor caracteristici se poate stabili fără echivoc apartenenţa sau neapartenenţa unui
item la clasa respectivă. De exemplu, clasa triunghiurilor este reprezentată mental prin conceptul de
triunghi: o figură geometrică închisă cu trei laturi şi trei unghiuri a căror sumă este de 180 grade. Orice
figură geometrică ce satisface aceste caracteristici, în mod necesar şi suficient, va fi considerată
membru al categoriei triunghi.
Stabilirea trăsăturilor necesare şi suficiente pentru definirea unei categorii este o sarcină extrem
de dificilă, în marea majoritate a cazurilor. Chiar în domeniul lor de expertiză oamenii nu pot oferi definiţii
incontestabile ale conceptelor cu care operează zilnic. Cu cât este mai complexă o categorie, cu atât
mai dezarmantă este mulţimeadefiniţilor care i se dau.

• Exemplu: definirea unui obiect banal “masă”.


Cercetarile experimentale au pus în evidenţă efectul prototipicalităţii:unele elemente sunt
considerate mai tipice pentru o categorie decât altele; unii membri ai categoriei respective sunt mai
reprezentativi pentru categoria respectivă decât alţii. Mărul sau para sunt considerate exemplare mai
reprezentative pentru clasa fructe decât avocado sau rodia. Bucuria sau tristeţea sunt emoţii mai tipice
decât extazul.
Prezenţa efectului prototipicalităţii a fost confirmată, până în prezent, de peste 50 de studii,
utilizând diverse tipuri de categorii şi manipulări experimentale.
Incompatibilitatea reprezentărilor conceptuale cu ubicuitatea efectului prototipicalităţii -întâlnit de
lacategoriile naturale la emoţii şi percepţia socială -este încă un argument al insuficienţei reprezentării
categoriilor prin concepte.Conceptul nu este, aşadar, singurul mod de reprezentare cognitivă/mentală a
categoriilor.
Într-o primă accepţiune, prototipulse referă la unul sau mai multe exemplare reale, care apar cu
cea mai mare frecvenţă când se cere exemplificarea unei categorii sau care are cea mai mare valoare
de prototipicalitate. Pentru identificarea acestor exemplare prototipice sunt utilizate, de regulă, trei
proceduri.
Prima dintre aceste proceduri constă în construirea unei scale în şapte trepte pe care un lot de
subiecţi trebuie să evalueze măsura în care fiecare dintre exemplarele listate ale unei categorii este
socotit reprezentativ pentru categoria respectivă (1-nereprezentativ, 7-deose-bit de reprezentativ).
Ulterior se ordonează aceste exemplare în funcţie de media valorilor obţinute pe scala respectivă,
ordonându-se pe ranguri sau grade de prototipicalitate.
O a doua procedură pentru stabilirea prototipurilor sau exemplarelor tipice, se bazează pe
măsurarea timpului de reacţie. Unui lot de subiecţi li se prezintă câte un exemplar al unei categorii şi li se
cere să răspundă, cât pot de repede, dacă acesta aparţine sau nu categoriei respective.
Se porneşte de la supoziţia că timpul de reacţie va fi mai scurt pentru a răspunde corect în cazul
exemplarelor tipice decât în cazul exemplarelor atipice, deoarece exemplarele tipice sunt mai uşor de
evocat. De exemplu, apartenenţa exemplarelor barză şi rândunică la categoria păsări e decisă cu
aproximativ 150-200 milisecunde mai rapid decât pentru flamingo, respectiv liliac .
A treia procedură constă în a solicita unui eşantion semnificativ de subiecţi să listeze în timp de
90 de secunde, cât mai multe exemple ale unei anumite categorii. Se stabileşte frecvenţa menţionării
fiecărui exemplar, tipicalitatea fiind în funcţie de frecvenţa aferentă în intervalul de timp menţionat.
Toate cele trei proceduri au ca rezultat stabilirea unei scale de tipicalitate sau prototipicalitate ale
elementelor unei categorii.Acei membri ai categoriei cu tipicalitatea cea mai ridicată sunt socotiţi
prototipuri ai categoriilor respective. Se consideră că reprezentarea mentală a categoriei se face prin
aceste exemplare-tip sau prototipuri.
Exemplu:
Când operăm mental asupra categoriei fructe, de pildă, avem în vedere, de fapt, câteva dintre
exemplarele acesteia (mărul, para, piersica) nu conceptul de fruct, cu trăsăturile sale necesare şi
suficiente pe care îl definim cu atâta dificultate.
Aşadar, reprezentarea mintală a categoriei se face prin câteva exemplare-tip sau prototipuri ale
categoriei respective.
Stabilirea aparteneţei unui item la o categorie se realizează prin compararea acestuia cu
prototipurile categoriei, nu prin stabilirea măsurii în care el satisface caracteristicile necesare şi
suficiente ale clasei respective.
In a doua accepţiune, prototipul nu vizează un exemplar real al categoriei, ci un exemplar ideal,
un portret-robot care însumează caracteristicile mai multor membri ai categoriei. Se presupune că din
contactul cu diverse exemplare ale unei categorii, subiectul uman abstrage tendinţa medie sau prototipul
categoriei respective.
Apartenenţa unui item la o categorie se face prin măsurarea similarităţii sale cu acest exemplar
ideal sau portret robot, rezultat din aglutinarea mai multor exemplare individuale. Mulţimile vagi sau
nuanţate cum le numeşte Gr. Moisil, fac obiectul unor investigaţii intense în matematica contemporană.

20. SISTEME DE COMUNICARE ȘI PROPRIETĂȚILE LIMBAJULUI UMAN


Comunicarea este un proces de transmitere de informaţie care implică patru componente:
• ceva ce trebuie comunicat (o idee, un gând);
• intenţia vorbitorului de a transmite acea idee sau gând altcuiva;
• un mesaj în formă scrisă sau vorbită care reprezintă acea idee sau gând;
• un receptor care intenţionează să înţeleagă şi să interpreteze acel mesaj;
Fiecare dintre aceste componente implică procese mentale complexe, dar nici unul dintre ele nu
este pe deplin cunoscut. Până acum se cunosc doar câteva procese majore implicate în actele
comunicării precum şi câteva idei cu privire la proprietăţile generale ale limbajului uman.

gând  secvenţă de sunete sau grafeme emisia recepţia 


Comunicarea este eficientă când gândul seamănă cu gândul .

PSIHOLINGVISTICA se ocupă de studiul modului în care este produs şi înţeles limbajul.


Cele două forme ale limbajului sunt:
• limbajul oral-vorbirea;
• limbajul scris;

Intre aceste două forme cea mai studiată a fost vorbirea.


Concluziile studiilor au arătat că pentru producerea vorbirii trebuie parcurşi mai mulţi paşi:
• trebuie alese cele mai potrivite cuvinte pentru a formula mesajul (de această etapă se ocupă operaţiile
de tip semantic);
• cuvintele trebuie ordonate (operaţii de tip sintactic);
• mesajul astfel elaborat trebuie transformat în sunete, emise prin intermediul aparatului articulator
(operaţii de tip fonologic).
Aceste trei seturi de operaţii constituie gramatica unui limbaj logic. Ele sunt suficiente pentru a
produce vorbire, dar practic nu sunt suficiente pentru a produce şi o vorbire eficientă. Acest aspect al
eficienţei intră într-o altă ramură a psiholingvisticii: psiholingvistica pragmatică.

Gramatica poate avea conotaţii diferite şi anume:


• poate fi considerată o prescripţie asupra modului în care limbajul ar trebui utilizat(prescripţia reprezintă
unset de reguli precise de utilizare);
• descripţie a limbajului sub aspectul specificării celor trei elemente importante ale limbajului:
– -setul de cuvinte care poate fi folosit la un moment dat (semantica)
– -ordinea cuvintelor, a inflexiunilor şi a relaţiilor dintre cuvinte (sintactica)
– -sunetele limbajului (fonologia)

Semantica, sintactica şi fonologia îşi găsesc echivalentul în înţelegerea vorbirii.


O presupoziţie de la care se porneşte este aceea că: este necesară cunoaşterea aceluiaşi limbaj de
către emiţător şi de către receptor.
După F. de Saussure (1916) există mai multe proprietăți ale limbajului, dintre care cele mai importante
sunt:
• Productivitatea–se referă la infinitatea enunțurilor care pot fi produse într-o limbă; (el consideră că
toate limbajele sunt productive, în sensul că în toate limbile se pot produce o infinitate de enunțuri, ceea
ce înseamnă că toate limbajele sunt creative);
• Dualitatea structurii limbajului –ceea ce presupune că putem întâlni structuri cu sens și structuri fără
sens; (adică, se referă la structura organizațională a limbajului, toate limbajele umane fiind organizate pe
cel puțin două niveluri:
-fonologic (printr-o înșiruire de sunete fără sens); -nivelul cu sens (cu referire la un cuvânt separat,
întreg).
Observație:
atât productivitatea, cât și dualitatea sunt caracteristice nu numai limbajelor naturale, ci și celor artificiale
(muzical, matematic, etc.)
• Referința simbolică arbitrară –atribuirea arbitrară a înțelesurilor;
21 ELEMENTELE DE BAZĂ ALE PSIHOLINGVISTICII
Sintaxa, semantica si fonologia sunt elemente de bază prin care cunoastem si stăpânim
limbajul uman.

• Sintaxa (structura sintactică):


Orice propoziție este mai mult decât o simplă alăturare de cuvinte. Ea este o ierarhie sau o structură
ierarhică. Formarea acestei ierarhii pornește de la mesajul global pe care-l separă în propoziții și apoi în
cuvinte.Propoziția este unitatea de bază din punct de vedere sintactic. La nivelul ei se pot face diferite
modificări.

Exemplu: “Elevul a oferit un buchet de flori profesoarei.”


“Profesoara a primit un buchet de flori din partea elevului”.

Identificăm două mari structuri într-o propoziţie:


• expresia substantivalăformată dintr-un substantiv, un articol şi eventual un adjectiv;
• expresia verbală: verb şi un complement.

Topica se referă la ordinea cuvintelor într-o propoziţie. Cele mai multe cercetări s-au făcut pe limba
engleză care e rigidă.
Structura arborescentă a propoziţiei
Propoziție

Expresie substantivală Expresie verbală

substantiv adjectiv verb adverb

articol substantive verb timpul verbului

în formă pură în formă pură

• Semantica:
Cuprinde două aspecte:
- înţelesul fiecărui cuvânt separat -se face o trimitere la vocabularul fiecăruia, la lexiconul personal.
- înţelesul propoziţiei sau mesajului.
Psiholingvistica se referă la reprezentări formând lexiconul intern.
Informaţia prezentată poate fi:
• de tip lingvistic (exemplu: definiţiile din dicţionar);
• de tip nonlingvistic (stocare de imagini);
Procesul prin care achiziţionăm cuvintele şi sensul lor în memorie se numeşte acces lexical.
În cadrul semanticii se studiază legate părţile de vorbire.
De exemplu: la substantiv se studiază antonimia, sinonimia, sensul concret, abstract, compatibilităţi
lingvistice . Informaţiile de tip lingvistic sunt reprezentate şi depozitate sub formă de familii de cuvinte
sau sub formă de rețele semantice.

• Fonologia:
Este o ramură a psiholingvisticii care se ocupă de modul în care sunt produse şi utilizate sunetele în
limbaj. Semnalul sonor are trei niveluri:
• nivelul sonor (emisia propriu -zisă);
• nivelul fonetic reprezentat de foni, un fon este un sunet pur (27 litere = 27 foni în română; aparatul
nostru vocal poate produce peste 4000 de sunete distincte); exemple din diverse limbi;
• nivelul fonemic reprezentat din foneme ( un ansamblu de sunete considerat ca aparţinând aceleiaşi
familii).

22. LIMBAJ SI CONTEXT IN PSIHOLOGIA COGNITIVA


Studiul contextului social al limbajului reprezintă o arie de interes relativ nouă pentru cercetarea
lingvistică. Psihologii cognitivişti sunt interesaţisă studieze contextul social în care ne dezvoltăm şi
folosim limbajul.
Probabil că aţi observat că în cele mai multe cazuri vă schimbaţi limbajul atunci când sunteţi în
contexte sociale diferite, fără să vă gândiţi prea mult la acest lucru. Oamenii vorbesc diferit în situaţii
diferite: cu soţia sau soţul acasă, cu copilul cu care se joacă în parc, cu mama bolnavă, cu şeful la
serviciu, atunci când susţin o prelegere pe o temă ştiinţifică în faţa unui public numeros etc.
În cazul de față, vom înțelege prin context: spațiul geografic, caracteristici psiho-individuale ale
interlocutorilor, ori contextul subiectului.
- Limbaj și context geografic
Unii sociolingvişti au studiat modurile în care oamenii folosesc elemente nonverbale în contexte
conversaţionale.De exemplu, cum sunt folosite gesturile şi inflexiunile vocale, precum şi alte forme ale
comunicării nonverbale.
Un aspect al comunicării nonverbale este spaţiul personal –distanţa pe care oamenii o menţin
între ei atunci când poartă o conversaţie sau într-un alt tip de interacţiune şi care este considerat
confortabil pentru membrii unei culturi. În timp ce unele culturi, ca de pildă cea japoneză, s-au obişnuit
cu aglomeraţia, altele preferă spaţiile largi şi le plac să menţină distanţa.
În Statele Unite, o distanţă de 45-60 cm este acceptată. Scandinavii preferă o distanţă mai mare,
în timp ce popoarele din Orientul Mijlociu, Europa de Sud şi America de Sud acceptă o distanţă mai
mică. Un alt aspect se referă la mimico -gesticulație: în timp ce islandezii au o mimică și gestică mai
săracă, latinii în general abundă în privința acestui aspect.
Limbi diferite cuprind lexicoane diferite și folosesc structuri sintactice diferite. Aceste diferențe
reflectă adesea diferențele din mediul fizic și din cel cultural în care limbile apar și se dezvoltă.
De exemplu,în ceea ce privește lexiconul,comunitatea Garo din Myanmaar distinge între mai
multe tipuri de orez, ceea ce este simplu de înțeles, deoarece este vorba despre o cultură a orezului.
Arabii nomazi au maimult de 20 de cuvinte diferite pentru a denumi camilele. Apare evident faptul că
aceste popoare conceptualizează orezul și cămilele intr-un mod specific și complex raportați la alți
indivizi care nu aparțin culturilor lor.
Prin urmare,ne putem întreba: gândesc cei din Garo diferit față de noi în ceea ce privește orezul?
Dar arabii, se diferențiază de noi atunci când se gândesc la cămile?
Aproape toate limbile oferă posibilitatea de a comunica acțiuni,agenții acțiunii și obiectele acțiunii.
Ceea ce diferă este ordinea în care apar subiectul, verbul și obiectul într-o propozitie declarativă tipică și
gradul inflexiunilor gramaticale și alte semne pe care vorbitorii sunt obligați să le includă ca elemente
esențiale ale unei propoziții.
De exemplu, pentru a exprima în limba română o acțiune trecută,se folosește timpul perfect
compus: verbul auxiliar ,”a avea” și participiul verbului de conjugat: eu am mers, tu ai mers, ei au mers
etc. Se observă că verbul auxiliar se schimbă în funcție de persoana cu care este conjugat ( I-a,a II-a și
a III-a, singular și plural).
În limba engleză, se indică dacă acțiunea a avut loc în trecut schimbând forma verbului de la
infinitiv ,,to talk”(ex: talked). Forma verbului nu se modifică în funcție de persoana cu care se conjugă: I
walked, you walked, they walked etc.
În spaniolă și germană, verbul trebuie să indice dacă agentul acțiunii este la singular sau la
plural.
În turcă, forma verbului trebuie să indice o acțiune trecută, persoana –la singular sau la plural -și
dacă acțiunea a fost observată sau experimentată direct de vorbitor sau dacă a fost observată indirect
(diateza activă, reflexivă, pasivă).
În arabă, pentru a exprima o acțiune trecută, forma verbului este fixă (preluată de la timpul
prezent) la care se adaugă o particulă specifică –indicator al trecutului, iar elementele auxiliare ale
persoanelor trebuie să indice genul acestora, numărul (singular,dual și plural) precum și forma de
apropiere sau depărtare.
Apare astfel întrebarea:
Aceste diferențe și multe altele existente în structurile sintaxei influențează sau chiar constrâng
utilizatorii acestor limbi să gândească despre lucruri în mod diferit datorită limbii pe care o folosesc
atunci când gândesc?
Pentru psihologii cognitivişti şi pentru mulți psiholingvişti problema bilingvismulu ia fost şi
rămâne de actualitate. Cercetarea lui Hoffman şi a colaboratorilor săi, de exemplu, ridică alte întrebări
fascinante: dacă o persoană poate vorbi şigândi în două limbi, persoana gândeşte diferit în fiecare
limbă? Sau altfel spus, gândesc bilingvii (persoane care vorbesc două limbi) diferit de monolingvi
(persoane care vorbesc o singură limbă)? Multilingviivorbesc cel puţin două sau mai multe limbi. Poate
bilingvismul să influenţeze inteligenţa, pozitiv sau negative.
Limbaj și context psiho-individual
Bărbaţii şi femeile folosesc acelaşi limbaj?
Cercetările au demonstrat că există diferenţe clare în privinţa genului, dar şi a vârstei utilizatorilor
unui anumit limbaj. De exemplu, s-a observat că fetiţele cer ajutor mai des decât băieţii
(Thompson, 1999).
În adolescenţa prelungită şi ca tineri adulţi, bărbaţii preferă să vorbească despre politică, sport,surse de
mândrie personală şi despre ce le place la alte persoane, în timp ce femeile din aceleaşi grupe de vârstă
preferă să discute despre sentimentele pe care le au faţă de partener, despre prietenii apropiaţi, cursuri
şi propriile temeri (Rubin, Hill,Peplau şi Dunkel -Shchetter, 1980).
În general, femeile au o capacitate de autodezvăluire mai mare decât bărbaţii (T.U. Morton,
1978).
Tannen consideră că diferenţele dintre bărbaţi şi femei în privinţa stilului de conversaţie se
explică prin înţelegerea diferită a scopurilor conversaţiei.
Aceste diferenţe culturale determină stiluri de comunicare aflate în opoziţie, care pot conduce la
neînţelegeri şi chiar la despărţiri din moment ce partenerul încearcă să îl înţeleagă pe celălalt, dar fără
succes. Conform lui Tannen (1990, 1994), bărbaţii consideră lumea ca o ordine ierarhizată social în care
scopul comunicării este de a negocia avansarea în ierarhie, menţinerea independenţei şi evitarea
eşecului. Fiecare om se luptă cu fiecare om pentru a câştiga concursul.
În opoziţie, femeile, caută să stabilească o legătură cu interlocutorii, să ofere suport şi
recunoaştere a celorlalţi şi să obţină consensul prin comunicare. Pentru a-şi atinge obiectivele
comunicării, femeile folosesc strategii care minimalizeazădiferenţele, stabilesc echitatea şi evită apariţia
superiorităţii în cazul ambilor interlocutori.
Bărbaţii preferă să informeze (indicând un status înalt conferit de autoritate) decât să se consulte
(ceea ce ar indica un status de subordonare) cu partenerii lor de discuţie. Bărbatul partener într-o relaţie
strânsă poate termina prin a-şi informa partenera de planurile lor, în timp ce partenera aşteaptă să fie
consultată în legătură cu planurile lor. Atunci când bărbaţii şi femeile se implică în conversaţii adesea
apare eşecul în comunicare, deoarece fiecare partener interpretează greşit intenţiile celuilalt.
Tannen consideră că atunci când bărbaţii şi femeile devin mai conştienţi de stilurile şi tradiţiile lor
transculturale este mai puţin probabil să interpreteze greşit comunicarea celuilalt.
Această conştientizare este importantă nu numai în ceea ce priveşte comunicarea bărbaţilor cu
femeile, ci, în general, în comunicarea intrafamilială (Tannen, 2001).

Limbaj și contextul discursului


Discursulpresupune unităţi mai mari decât propoziţiile individuale –în conversaţii, lecturi, poveşti, eseuri,
şi manuale. Aşa cum propoziţiile gramaticale sunt structurate în funcţie de regulile sintactice, pasajele
discursului sunt structurate sistematic.
Structura discursului se mulează pe tipul de mesaj.
Există 3 elemente importante ale discursului:
-zona introductivă (se pune o problemă, se enunță o idee);
-zona de conținut (se parcurge un anumit traseu logic, coerență);
-zona de finalizare (se prezintă concluzia, se ajunge la un acord);
S-a remarcat de asemenea și o structură de inferență a discursului:
-de tip punte (inferența de legătură –se realizează în funcțiile de asociațiile inconștiente pe care le face
vorbitorul și receptorul și depind mai puțin de contactul real);
-de tip contact (ține seama de contactul în care se află vorbitorul și receptorul);
Acestea au fost puse în evidență, prin mai multe experimente, dintre care reproducem unul în ceea ce
urmează:
Următoarea serie de propoziţii estepreluată dintr-o povestire a lui O. Henry (William Sydney Porter,
1899-1953) intitulată The Ransom ofRed Chief. De fapt, următoarea succesiune de propoziţii este
incorectă. Fără a şti nimic altceva despre povestire, încercaţi să stabiliţi ordinea corectăa propoziţiilor.
• 1. Tatăl era respectabil şi încordat, un controlor atent, creditor ipotecar care îi priva pe oameni de
dreptul de a achita o ipotecă.
• 2. Am selectat pentru a ne fi victimă unicul copil al unei figuri proeminente, cetăţeanul Ebenezer
Dorset.
• 3. Eram în sudul Alabamei –Bill Driscoll şi eu –când ne-a venit această idee să răpim pe cineva.
• 4. Bill şi cu mine ne-am gândit că Ebenezer se va „înmuia” şi va accepta o răscumpărare de două mii
de dolari.
O. Henry a fost un maestru al ironiei şi până la sfârşitul povestirii răpitorii potenţiali i-au plătit tatălui o
răscumpărare pentru a-şi lua înapoi fiul de care nu mai ştiau cum să scape.
Secvenţa folosită de O. Henry a fost: 3, 2, 1, 4.
Până la maturitate, cei mai mulţi dintre noi ştim cum trebuie aranjate propoziţiile în cadrul unui
discurs. Din cunoştinţele noastre despre structura discursului, putem extrage sensurile elementelor
propoziţiei care nu apar astfel la o privire rapidă a propoziţiilor izolate.
Pentru a observa cum funcţionează unele elemente ale discursului, citiţi propoziţiile despre Maria
şi David din aplicația următoare şi apoi răspundeţi la întrebările din final:
Maria i-a dat lui David cartea despre rezolvarea de probleme.
El i-a mulţumit pentru carte.
Ea l-a întrebat: „Este ceea ce îţi doreai?”
El i-a răspuns entuziasmat: „Da, desigur”.
Maria a întrebat: „Să îţi aduc şi celălalt volum despre decizie?”
El i-a răspuns: „Da, te rog”.

În a doua şi a treia propoziţie, care sunt oamenii şi lucrurile la care s-a făcut referire prin
pronumele „el”, „ea”, „ei”?
De ce în prima propoziţie apare cuvântul „carte” articulat („cartea”) şi în cea de a doua nearticulat?
De unde ştiţi ce a vrut să spună David atunci când s-a adresat Mariei cu „Da, desigur”?
Ce reprezintă acţiunea cerută ca răspuns, „Da, te rog”?
Psihologii cognitivişti care analizează discursul sunt intrigaţi de modul în care suntem capabili să
răspundem la întrebările puse în aplicația anterioară.
Când ne referim la sensurile pronumelor (ex. el, ea,lui, ei, ei, lor, noi, nouă), de unde ştim cui (sau la ce)
se referă pronumele?
Cum ştim sensul afirmaţiilor ambigue: „Da, desigur”? Sensurile pronumelor, elipselor, articolelor
nehotărâte şi hotărâte, precum şi a altor elemente locale din cadrul unei propoziţii depind deobicei de
structura discursului în care apar aceste elemente (Grosz, Pollack şi Sidner, 1989).
De obicei, pentru a înţelege un discurs ne bazăm nu numai pe cunoştinţele noastre despre
structura discursului ci şi pe cunoştinţele mai vaste despre contextelefizic, social şi cultural în care este
prezentat discursul.

23. DELIMITĂRI CONCEPTUALE. CLASIFICARI SI TERMINOLOGIE IN IMAGINISTICA MINTALA

Imaginile sunt o prezenţă ubicuă a vieţii noastre psihice. E suficient să deschidem ochii şi să
avem imaginea fascinantă a lumii din jurul nostru; rezultatul percepţiei vizuale este o imagine. În acelaşi
timp putem avea, în minte, imaginea unei explozii atomice pe care am perceput-o anterior, prin medierea
televizorului. Mai mult decât atât, putem construi imagini pornind de la o relatare verbală. De pildă,
ascultând la radio comentariul unui meci de fotbal ne închipuim, cu destulă uşurinţă, ceea ce se întâmplă
pe teren, generând un film al întâmplărilor pe baza mesajelor verbale. În fine, visurile noastre sunt, cel
puţin la nivel manifest, o suită de imagini, înainte de a fi orice altceva. Noţiunea de "imagine mintală"
vizează doar o parte din fenomenele prezentate mai sus. Ea nu se referă la imaginea perceptivă şi nici
la icon-ul păstrat în memoria senzorială vreme de câteva sutimi de secundă. Imaginea mintală vizează
doar acele producţii imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absenţa acţiunii unor stimuli vizuali
asupra organelor de simţ. În această categorie intră reveriile, imaginile onirice sau cele formate pornind
de la mesaje verbale. La baza imaginilor mintale se află, în primul rând, un proces de analiză
descendentă. Adică, imaginile nu sunt entităţi particulare, autonome, stocate ca atare în memoria de
lungă durată, ci sunt produse în momentul în care o anumită sarcină solicită prezenţa lor. Se citează
adesea implicarea imagisticii în creaţia ştiinţifică de mare valoare. Kekule, de pildă, mărturiseşte că a
descoperit structura ciclică a benzenului după ce, în urma unor îndelungi investigaţii teoretice eşuate, a
visat un şarpe care îşi înghiţea propria-i coadă. A. Einstein relata că momentele sale de maximă
creativitate erau legate de prezenţa fulgurantă a unor imagini pe care abia ulterior se străduia să le
decodifice şi să le aşeze în formă logico-matematică. Un alt mare fizician, M. Faraday, compensa
insuficienta stăpânire a aparatului matematic prin uimitoarea sa capacitate de a-şi imagina noi
experimente sau fenomene fizice (Kosslyn, 1990). Nu trebuie să ne închipuim cumva că operarea
asupra imaginilor e specifică numai creaţiei ştiinţifice de vârf. O serie de raţionamente cotidiene se
realizează pe baza reprezentării imagistice a informaţiei din premise. De pildă, dacă ne sunt date
premisele: (1) "Ion este mai mare ca George." (2) "Mircea este mai mic decât George" , şi ni se cere să
conchidem cine este cel mai mare, ajungem la soluţie imaginându-ne alăturarea spaţială a celor trei
persoane. Vom conchide, aşadar, că imaginea mintală este o reprezentare cognitivă care conţine
informaţii despre forma şi configuraţia spaţială (poziţia relativă) a unei mulţimi de obiecte, în absenţa
acţiunii stimulilor vizuali asupra receptorilor specifici.

24. CARACTERISTICILE IMAGINILOR MINTALE

A.REPREZENTAREA RELAȚIILOR TOPOLOGICE


Principala caracteristică a imaginii mintale vizează capacitatea sa de a reprezenta relaţiile topologice
dintre elemente. Într-un experiment de recunoaştere a configuraţiilor, Santa (1977) utilizează două tipuri
de reprezentări ale uneia şi aceleiaşi configuraţii: o reprezentare imagistică (figura 1-a) şi o reprezentare
lingvistică (figura 2-b). Mai întâi, subiecţii sunt solicitaţi să inspecteze o configuraţie de trei elemente -
triunghi, cerc, pătrat. După memorarea acestei configuraţii, subiecţilor respectivi le erau prezentate o
serie de figuri-test, sarcina lor fiind de a răspunde, cât mai rapid posibil, dacă aceste figuri sunt alcătuite
din aceleaşi elemente ca şi figura iniţială. După cum se poate observa, există mai multe variante ale
figurilor-test, unele fiind formate din elemente identice, altele din elemente diferite. Pentru a rezolva
sarcina în cauză, subiecţii trebuie să compare figurile-test cu imaginea mintală, din memorie, a
configuraţiei iniţiale. Dacă imaginea mintală reprezintă relaţiile topologice sau spaţiale dintre obiecte,
atunci subiectul va răspunde mai rapid în cazul primei figuri-test decât în cazul celei de-a doua. În
ambele situaţii răspunsul e pozitiv, dar timpul de latenţă va fi diferit dacă imaginea mintală codează
relaţiile topologice, căci în prima figură-test se conservă şi relaţiile topologice, iar în a doua se conservă
numai elementele figurii. Această ipoteză a fost confirmată de datele experimentale înregistrate.
Rezultatele devin şi mai relevante dacă le comparăm cu datele obţinute din inspectarea aceleiaşi figuri
reprezentată în cod lingvistic (figura 2-b).
Se observă că figurile geometrice au fost înlocuite cu numele lor, dispuse în aceleaşi configuraţii
ca şi în figura 1-a. Dacă reprezentarea relaţiilor topologice constituie o caracteristică specifică a
reprezentărilor imagistice, atunci conservarea configuraţiei iniţiale în condiţiile utilizării codului verbal nu
va reduce timpul de reacţie. Reprezentarea lingvistică favorizează prezentarea serială a stimulilor. Ca
atare, o prezentare lineară a stimulilor din configuraţia de memorat va fi recunoscută mai uşor decât o
prezentare care conservă distribuţia topologică iniţială. Datele experimentale au validat această ipoteză.
Timpul de reacţie la a doua figură-test din 2-b. este mai scurt decât timpul necesar recunoaşterii pentru
prima figură-test din 2-b. Coroborând cele două variante ale prezentării stimulilor - una spaţială,
imagistică, cealaltă serială, lingvistică - devine evidentă proprietatea imaginilor mintale de a reprezenta
relaţiile spaţiale.
B. ABSENȚA SINTAXEI
Absenţa sintaxei este o altă caracteristică a imaginilor mintale. Spre deosebire de reprezentările
lingvistico-semantice, care se pot combina numai pe baza unor reguli sintactice bine stabilite de
gramatica unui limbaj sau de cerinţa consistenţei logice, imaginile mintale se pot combina oricum.
Imaginaţi-vă un pătrat şi un cerc. Ele pot fi combinate neîngrădit, în orice chip: un pătrat conţine un cerc,
un cerc circumscrie un pătrat; pătratul poate fi aşezat deasupra cercului, cercul - deasupra pătratului; ele
se pot suprapune sau intersecta în variate moduri etc. Nu există reguli care să limiteze combinarea
imaginilor mintale. În cazul unor enunţuri verbale, această libertate a combinării nu e posibilă. Există
reguli gramaticale precise, în orice limbaj natural, care stau la baza producerii unor enunţuri corecte.
Absenţa sintaxei este evidentă în imaginile onirice - un tip special de imagini mintale. Oricine poate visa
făpturi rezultate din combinaţii ciudate de animale şi oameni, imaginile ce populează mitologia din toate
timpurile (centauri, pegaşi, sirene etc.) sunt obiectivări ale închipuirilor noastre. Adesea relaţiile spaţiale
dintre elementele unei imagini onirice complexe încalcă legităţile fizice: putem să ne închipuim un oraş
întreg zburând, un purice mai mare decât un elefant etc. Independenţa imaginilor mintale de o sintaxă
bine stabilită poate fi principalul motiv al utilizării imagisticii în reverie, în visul nocturn ca şi în situaţiile de
maximă creativitate. După cum se ştie, producţiile noastre onirice sunt dominate de prezenţa imaginilor.
Visul însuşi seamănă cu un film. Dialogurile sunt rare şi, adesea, nesemnificative. Dacă preluăm ideea
lui Freud că "visul este calea regală spre inconştient", pare evidentă "preferinţa" inconştientului de a se
exprima într-un cod nesupus constrângerilor rigide ale unei sintaxe riguroase cum e cea care
guvernează limbajul natural sau inferenţa logică. Altfel spus, dacă inconştientul, adesea cenzurat, tinde
să se exprime printr-o reprezentare conştientă, e de presupus că această reprezentare va fi una în care
o eventuală supra-cenzură indusă de o anumită sintaxă este eludată. De aceea visul, ca şi reveria e
format, în primul rând din combinaţii imagistice şi doar în mică măsură din propoziţii. Prezenţa masivă a
imagisticii în momentele de maximă creativitate, semnalată de nenumărate ori în literatura consacrată
creativităţii, ar putea fi explicată tot prin absenţa sintaxei combinărilor imagistice. Fiind adesea rezultatul
unui travaliu inconştient, o idee originală se exprimă mai uşor într-o reprezentare lipsită de constrângeri
severe cum e cea imagistică. Abia după apariţia ei, mecanismele logice intră în funcţiune supunând-o
principiului consistenţei logice şi confruntării cu realitatea.
C. NEUTRALITATEA FAȚĂ DE VALOAREA DE ADEVĂR
A treia proprietate notabilă a imaginilor mintale constă în faptul că, spre deosebire de reprezentările
lingvistico-semantice, ele nu au valoare de adevăr. După cum se ştie, valoarea de adevăr este un atribut
exclusiv al judecăţilor. Numai o judecată în care se afirmă ceva despre altceva poate fi adevărată sau
falsă. O imagine nu afirmă şi nu neagă nimic, deci ea nu poate avea valoare de adevăr. Imaginea pe
care o putem avea acum despre centrul oraşului în care locuim nu e nici adevărată, nici falsă; adevărate
sau false sunt numai judecăţile care ar rezulta din analiza imaginii. Deci, dacă procesăm imaginea şi
obţinem judecăţi despre tipul obiectelor imagine (ex: forma, culoarea, dispunerea lor relativă etc.), putem
spune despre aceste judecăţi că sunt adevărate sau false.
Dacă imaginile nu au valoare de adevăr, atunci ele nu sunt cunoştinţe. Cunoştinţele (declarative)
de care dispune un sistem inteligent se constituie într-un set de propoziţii cărora li se asignează o
valoare de adevăr. Simpla posesie a unei imagini mintale nu înseamnă încă cunoştinţe. Cunoştinţele
sunt rezultatul analizei imaginilor mintale. În acelaşi timp însă, baza noastră de cunoştinţe produce
imagini, după cum vom observa in punctul umător al cursului.

25. MEMORIILE SENZORIALE


Notiunea de memorie senzorialã se referã la persistenta reprezentãrii senzoriale a stimulului timp de
câteva sutimi de secundã, dupã ce acesta a încetat sã actioneze asupra analizatorilor.
Acest tip de memorie este specificã fiecãrei modalitãti senzoriale. Avem asadar:
- o memorie vizualã sau iconicã;
- o memorie auditivã sau ecoicã;
- o memorie tactilã etc.
Retinerea senzorialã a stimulului este:
- automatã, adicã nu reclamã efort din partea subiectului;
- preatentionalã, adicã procesele implicate în memoria senzorialã preced pe cele implicate în atentie.
Memoria iconicã
Durata memoriei iconice este de aproximativ 100 milisecunde. Ea se realizează automat, preatentional
si are în pricipiu o capacitate nelimitatã. Persistenta reprezentãrii senzoriale dupã încetarea stimulãrii
vizuale este necesarã pentru a putea extrage trãsãturile fizice ale stimulului (contururi, culoare, formã
etc.).
Astfel, un stimul de scurtã duratã este prelungit în memorie pentru a-i putea extrage caracteristicile fizice
semnificative, care vor constitui apoi input-uri pentru procesãrile ulterioare. Se poate presupune cã
durata memoriei iconice corespunde timpului necesar pentru activarea detectorilor de trãsãturi. Memoria
iconicã prelungeste stimulii doar atunci când clipim sau în cazul sacadelor oculare.
Pentru stimuli cu o duratã mai lungã de expunere, ca în cazul stimulilor vizuali cotidieni, nu mai este
necesarã persistenta stimulilor, detectorii de trãsãturi având sufficient timp pentru a extrage trãsãturile.
Memoira ecoicã
Durata memoriei ecoice a fost estimatã pe o plajã de valori cuprinsã între 200 milisecunde - 2 secunde.
Intr-un experiment realizat de R. Plomp în 1964 se prezentau succesiv douã sunete de intensitate
medie. Dacã intervalul dintre cele douã sunete crestea pânã
la aproximativ 200 milisecunde, subiectii relatau cã au auzit un singur sunet. Aceasta înseamnã cã un
stimul auditiv poate fi prelungit pânã la aproximativ 200 milisecunde, pentru a face fuziune cu un stimul
ulterior. Peste aceastã valoare, subiectul aude douã sunete distincte.
Ca si în cazul memoriei iconice, putem considera cã intervalul de 200 de milisecunde este
reclamat de detectorii de trãsãturi pentru a extrage trãsãturile fizice ale stimulilor acustici.

Cercetãrile efectuate asupra memoriei senzoriale iconice si ecoice sugereazã încã douã
remarce:
- memoria senzorialã vizeazã retinerea informatiilor precategoriale. Se stie cã procesul de
categorizare, de stabilire a apartenentei unui stimul la o clasã, este un proces atentional. Dar, retinerea
stimulului câteva sutimi de secundã dupã încetarea actiunii lui asupra receptorilor, nu este însotit de
senzatia subiectivã de efort, specificã proceselor atentionale. In plus, detectorii de trãsãturi extrag numai
caracteristicile fizice ale stimulului, fãrã a-l categoriza. Ca urmare, se poate conchide asupra caracterului
precategorial al infomatiei din registrul memoriei senzoriale.
- memoriile senzoriale au o locatie anatomo-fiziologicã specificã. Cercetãrile lui W. Penfield
(1956) au relevat cã stimularea electricã a unor zone cerebrale specifice determină aparitia unor senzatii
apartinând unor modalitãti senzoriale specifice. Aceiasi senzatie reapãrea dacã era stimulatã aceiasi
zonã, la intervale de timp diferite.
Investigatiile întreprinse asupra celorlalte tipuri de memorii senzoriale (olfactivã, tactil-
chinestezicã etc.) sunt insuficiente pentru a permite extragerea unor concluzii valide. In prezent, despre
memoriile senzoriale se pot afirma urmãtoarele:
- memoria senzorialã constã în prelungirea persistentei stimulului dupã încetarea actiunii sale asupra
receptorului pentru a permite activarea detectorilor de trãsãturi;
- memoria senzorialã este specificã unui anumit tip de senzatie, deci se poate vorbi despre mai multe
memorii senzoriale;
- aceste memorii au o locatie anatomicã precisã, chiar dacã insuficient studiatã;
- informatia retinutã este precategorialã;
- prelungirea stimulului se face automat si preatentional.
26. MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ
Pe la sfârsitul anilor '50 au început sã aparã în literatura de specialitate tot mai multe teoretizãri
ale diferentelor dintre memoria imediatã sau de scurtã duratã si memoria de lungã duratã. Modelul care
s-a impus si a fãcut o carierã lungã în psihologia cognitivã apartine lui R. C. Atkinson si R. M. Shiffrin
(1968).
Acest model se numeste structural deoarece încearcã sã surprindã arhitectura proceselor si a
mecanismelor mnezice, modul lor de înlãtuire. El a fost denumit si modal pentru cã se referã la modulele
din care se compune memoria. Alti autori au preferat sã îl numeascã stadial pentru cã fluxul
informational se deplaseazã în stadii (etape) de la un modul la altul.
Potrivit acestui model, informatia stocatã în memoria senzorialã (MS) este transmisã ulterior
memoriei de scurtã duratã (MSD), care are o capacitate limitatã atât ca duratã cât si ca volum. Din MSD,
o parte din informatie este transferatã în memoria de lungã duratã (MLD).
Astfel, modelul postuleazã:
- trecerea treptatã a informatiei dintr-un stadiu în altul, succesiunea stadiilor fiind obligatorie;
- locul central ocupat de MSD, care închide circuitul între registrul senzorial si memoria de lungã duratã;
- rolul fundamental al proceselor de control care au loc în MSD (repetitia);
- caracterul specific al MSD: ea nu se delimiteazã doar de memorarea pentru o scurtã perioadã de timp
a informatiilor, ci reprezintã un adevãrat spatiu de lucru pentru repetitii, codare, reactualizare, luarea
deciziilor. Ea nu este pasivã, ci activã prin excelentã. Are o capacitate limitatã atât în ceea ce priveste
durata stocãrii, cât si cantitatea itemilor stocati; - existenta a douã sisteme mnezice diferite, unul de
scurtã duratã si altul de lungã duratã, fiecare dintre ele necesitând un set distinct de principii pentru a
putea fi înteles.
Douã dintre aceste postulate au retinut atentia comentatorilor si criticilor:
- primul se referã la trecerea obligatorie a informatiilor de la un stadiu la altul. Acest model se bazeazã
pe procesarea serialã a informatiilor, ori alti autori au demonstrat între timp o procesare palalelã a
informatiilor.
- cel de-al doilea postulat care a suscitat discutii a fost cel al existentei a douã sisteme
menzice distincte, MSD si MLD. Ca urmare a acestui model, s-a conturat ideea existentei unei diferente
structurale între MSD si MLD. Ele erau vãzute ca douã sisteme autonome, distincte, chiar dacã se aflã în
interactiune. In favoarea diferentei structurale dintre cele douã sisteme ale memoriei au fost invocate o
serie de date experimentale vizând capacitatea, durata, tipul de codare a informatiei, actualizarea si
baza neurofiziologicã.

Capacitatea memoriei de scurtã duratã


Una dintre metodele cele mai frecvent utilizate pentru estimarea capacitãtii MSD constã în prezentarea
succesivã a unei serii de itemi (cifre, litere, imagini).
Expunerea acestor itemi este întreruptã la un moment dat, iar subiectii sunt solicitati sã-si reaminteascã
în ordinea inversã prezentãrii (de la cel mai recent la cel mai îndepãrat item) cât mai multi itemi. Se
constatã, în mod regulat, cã subiectii îsi reamintesc cu usurintã ultimii 3-5 itemi. Performantele lor de
reamintire ating în medie 7 itemi, foarte putini reusind sã-si aminteascã 8 sau 9. Realizând o serie de
experimente de acest gen G. A. Miller (1956) a ajuns la concluzia cã numãrul de itemi pe care îi putem
reactualiza, la câteva secunde după prezentarea lor, variazã în jurul valorii de 7+/-2. Aceasta înseamnã
cã volumul sau capacitatea memoriei de lucru este de 7+/-2 itemi.
Investigatii ulterioare au arãtat cã estimãrile lui G. A. Miller erau prea optimiste, memoria de scurtã
duratã retinând doar 2-3 din itemii prezentati imediat anterior. Deci, indubitabil, informatia care poate fi
reactualizatã la un moment dat este limitatã.
Aceastã limitare nu implicã, asa cum s-a crezut initial existenta a douã tipuri diferite de memorie. Ca
dovadã a acestui fapt, supunem atentiei douã categorii de rezultate experimentale care ne vor duce spre
o cu totul altã concluzie.
a) S-a confirmat, în nenumãrate rânduri, cã volumul de informatie din MSD se poate mãri considerabil
dacã subiectul uman grupeazã informatia în unitãti cu sens, mai generale. Aceste unitãti au fost numite
chiar de cãtre G. A. Miller, chunks.
Un chunk este cea mai înaltã modalitate de organizare a informatiei de care dispune un subiect la un
moment dat. Deci, volumul informatiei pe care o putem retine pe termen scurt creste considerabil dacã
reusim sã integrãm aceastã informatie în unitãti de semnificatie.
Exemplul 1: Cititi cifrele prezentate mai jos:
7244124211800727132471
Incercati sã le reproduceti în ordinea citirii lor si veti întâmpina dificultãti serioase. Nu este de mirare,
pentru cã sirul cuprinde un numãr de 22 cifre, ceea ce depãseste chiar si previziunile optimiste ale lui G.
A. Miller. Si totusi, eu pot sã reproduc aceasta secventã numericã, fãrã dificultate, dar nu pentru cã am o
MSD prodigioasã, ci pentru cã segmentez secventa în unitãti semnificative (din punctul meu de vedere):
724.412.421 (nr. meu de telefon)
1800727132471 (codul meu numeric personal)
Am redus astfel informatia la 2 chunks-uri, ceea ce corespunde întru totul estimãrilor volumului MSD
Exemplul 2: Incercati o segmentare similarã pentru sirul de litere:
CIAFBIUSAKGBURSS
In loc sã memorati fiecare literã în parte, probabil cã le-ati grupat în cinci unitãti cu sens:
CIA/FBI/USA/KGB/URSS, rezultând cinci chunks-uri.
Dacã gândim problema volumului MSD în chanks-uri, reies douã aspecte:
a) limita capacitãtii memoriei nu este datã de cantitatea de informatie, ci de numãrul de
unitãti de semnificatie (chanks-uri), care pot cuprinde mai multã sau mai putinã informatie, în functie de
gradul de procesare ale cãrui rezultate sunt.
b) segmentarea informatiilor de intrare si formarea chunks-urilor este rezultatul procesãrilor descendente
amorsate de baza de cunostinte din memoria de lungã duratã.
Deci, informatiile nu au intrat initial în MSD, dupã care o parte din ele au fost transferate în MLD, ci din
memoria senzorialã au fost puse în corespondentã direct cu cunostintele din MLD. Acest lucru a fãcut
posibilã categorizarea stimulilor si organizarea lor în unitãti integrative. Prezenta masivã a bazei de
cunostinte în organizarea informatiei din MSD aratã cã aceasta nu precede MLD si nu poate fi
independentã de aceasta. Pe de altă parte, MSD nu numai cã nu este independentã de MLD, ci este
parte activatã a acesteia. Investigatiile asupra MSD au relevat, în numeroase rânduri, cã volumul
acesteia pentru aceiasi categorie de stimuli este variabil.
Acest fapt a fost pus în evidentã de gestaltisti, si este cunoscut sub numele de "efectul von Restorff".
Dacã subiectii sunt solicitati sã memoreze serii de stimuli dintr-o anumitã categorie, în care este inserat
un stimul dintr-o categorie diferitã, rata reamintirii stimulului inserat este mult mai mare decât media ratei
reamintirii celorlalti stimuli.
CDPARM8ZTFC
Dacã încercãm acum sã ne reamintim secventa de mai sus este foarte probabil ca cifra respectivã sã fie
cel mai rapid de reactualizat.
Fluctuatiile capacitãtii MSD pot fi explicate exhaustiv si elegant dacã considerãm MSD ca o multime de
cunostinte activate din MLD.
Cu cât sunt mai multe cunostinte activate din aceiasi categorie, cu atât mai mare este inhibitia lateralã,
deci valoarea de activare a fiecãrei unitãti de informatie ce trebuie actualizatã, este mai redusã. Efectul
comportamental rezidã în scãderea treptatã a performantelor la testul de reproducere. Stimulii din altã
categorie nu intrã sub incidenta inhibitiei laterale a stimulilor precedenti, deci valoarea lor de activare
este mai mare, iar performantele la testul de reproducere sunt semnificativ mai ridicate.
Acelasi mecanism explicã si efectul von Restorff. Stimulul diferit, oriunde ar fi inserat într-o serie, are o
valoare de activare mai ridicatã si deci o probabilitate de reactualizare mai ridicatã.

Durata memoriei de scurtã duratã


Principala metodã de mãsurare a duratei MSD a fost elaboratã de L. R. Peterson si M.
Peterson (1959, 1971). In esentã, ea debuteazã prin prezentarea unui set de stimuli. Dupã terminarea
expunerii acestora, subiectii trebuie sã reproducã materialul respectiv, dupã diverse intervale de timp, de
ordinea secundelor. Pentru a nu permite repetarea în limbaj intern a stimulilor prezentati, subiectii sunt
pusi sã execute, între faza de prezentare si cea de reproducere a stimulului, o sarcinã suficient de dificilã
încât sã le acapareze resursele cognitive disponibile
Exemplu: Peterson si Peterson, în 1959 au prezentat subiectilor un set de cuvinte a câte trei litere
fiecare. Se cerea subiectilor sã reproducã lista prezentatã la interval de o secundã, dupã 2 secunde,
pânã la intervalul maxim de 18 secunde. Intre faza de prezentare a stimulilor si faza de reproducere, sau
între diversele reproduceri ale materialului, subiectii erau solicitati sã numere din 3 în 3, în ordine
inversã, începând cu 418
In urma acestui experiment s-a constatat cã rata uitãrii este maximã în primele 6 secunde, când se uitã
peste 50% din materialul memorat, iar dupã 15 secunde se uitã aproximativ 90% din materialul initial,
dupã care curba uitãrii se aplatizeazã. Aceasta înseamnã cã itemii care pot fi reprodusi dupã acest
interval, apartin deja memoriei de lungã duratã. Astfel s-a conchis cã durata MSD este de aproximativ
15-20 de secunde. Dar, reluat în diferite variante, acelasi tip de experiment a evidentiat si o fluctuatie a
duratei MSD, în functie de similaritatea dintre materialul învãtat si sarcina administratã între
reproducerile succesive ale acestuia. Cu cât similaritate a fost mai mare, cu atât durata memoriei de
scurtã duratã a fost mai redusã.
Dacã subiectilor li se prezintã o serie de cuvinte si pentru a nu putea repeta în gând aceste cuvinte, sunt
solicitati sã rezolve fie o problemã de aritmeticã (adunarea sau înmultirea unor numere), fie una verbalã
(rezolvarea unui careu de cuvinte încrucisate), se poate constata cã durata MSD este mai lungã în
primul caz decât în al doilea, deoarece interferenta este mai redusã.
Acest fenomen nu ar avea loc dacã MSD ar fi un sistem mnezic independent, durata sa rãmânând
constantã si insensibilã la interferenta pe baza inhibitiei laterale dintre materialul de învãtat si sarcina-
distractor.
Acest mecanism explicã si unui dintre cele mai bine-cunoscute si constante fenomene puse în evidentã
de cercetãrile asupra memoriei de scurtã duratã si anume efectul pozitiei în serie. Acest efect exprimã
faptul cã cei mai bine retinuti itemi dintr-o listã sunt cei de la începutul si sfârsitul seriei, indiferent de
natura itemilor (cuvinte, imagini, silabe etc.)
Itemii de la începutul seriei sunt mai bine reamintiti deoarece rata lor de activare este mai ridicatã
(efectul primordialitãtii). Aceastã valoare de activare sporitã este efectul a doi factori:
- inhibitia lateralã mai scãzutã, deoarece, primul item nu este inhibat de nici un alt item anterior, ci numai
de cel urmãtor, spre deosebire de itemul al doilea, al treilea etc. care sunt inhibati si de itemul anterior si
de cel urmãtor;
- oportunitatea repetãrii de mai multe ori a primilor itemi dintr-o serie, ceea ce ridicã rata lor de activare.
Dacã se sporeste frecventa de prezentare a itemilor, pentru a exclude posibilitatea repetãrii lor în limbaj
intern, se constatã o diminuare semnificativã a ratei reamintirii itemilor de la începutul seriei.
Acuratetea sporitã a reactualizãrii itemilor din finalul seriei (efectul recentei) se explicã prin aceiasi ratã
de activare mai ridicatã comparativ cu itemii de la mijlocul seriei. Aceasta se datoriste urmãtorilor factori:
- inhibitia lateralã mai scãzutã deoarece ultimul item, nefiind succedat de un altul, are valoare de activare
mai mare decât penultimul, care este inhibat lateral atât de cãtre antepenultimul cât si de ultimul, etc.
- ultimul item are valoare de activare mai mare pentru cã este cel mai recent prezentat si activarea sa nu
are timp sã se degradeze. Dacã se mãreste intervalul dintre învãtare si reproducere, se poate constata o
diminuare semnificativã dupã 10 secunde si o disparitie totalã dupã 30 de secunde a efectului de
recentã.

Tipul de codare al informatiei


Un alt argument pentru a sustine ideea memoriei de scurtã duratã ca sistem mnezic autonom, vizeazã
modalitatea specificã de codare sau reprezentare a informatiei. Specificul MSD ar consta în faptul cã,
spre deosebire de memoria senzorialã care recurge la codarea neurobiologicã a stimului si memoria de
lungã duratã care recurge la codarea semanticã a acestuia, MSD procedeazã la reprezentarea
lingvisticã, verbalã a stimulului.
Exemplu: Experimentul realizat de R. Conrad, în 1964.Subiecților li se prezinta la tahistoscop serii de
litere, cu un timp de expunere de ordinul sutimilor de secunda. Dupa fiecare expunere, li se cere sa
numeasca ultima litera prezentata. Ceea ce intereseaza sunt erorile pe care le fac subiectii. Se constatã
cã majoritatea confuziilor apar între litere care au caracteristici vizuale similare (D este confundat cu O
sau Q; K este confundat cu Y sau R etc.). Similar se procedeazã cu o serie de stimuli auditivi, prezentati
pe un fond de zgomot suficient de puternic încât sã producã confuzii. Se constatã cã frecventa cea mai
ridicatã a confuziilor se înregistreazã între sunetele care au proprietãti acustice similare (se constata că
C este confundat cu V sau G etc.).
De aici se trage concluzia cã subiectul verbalizeazã în limbaj intern stimulii, inclusive cei vizuali,
nonverbali. Ca atare s-a conchis cã memoria de scurtã duratã se individualizeazã printr-o reprezentare
specificã a stimulilor, cea verbalã.

27. MEMORIA DE LUCRU SI ATENTIA

Cunostintele si mecanismele de procesare activare în vederea rezolvãrii unei probleme formeazã


memoria de lucru. Notiunea de "memorie de lucru" a fost consacratã de Alan D. Baddeley si Graham
Hitch (1974). Ei considerã însã cã memoria de lucru (ML) este diferitã de MSD sau MLD.
A. D. Baddeley (1981) afirmã cã memoria de lucru este alcãtuitã din următoarele pãrti: SCHEMA

Memoria de lucru, dupã cum se observã este compusã dintr-un administrator (controlor) central si douã
subsisteme "sclave": unul specializat în tratarea verbalã (bucla articulatorie sau fonologicã), iar celãlalt
specializat în tratarea imagisticã (calea vizualspatialã).
- administratorul (controlorul) central functioneazã ca un sistem atentional si nu ca o unitate de stocaj
mnezic. El îndeplineste douã categorii de functii:
a) recrutarea si realizarea operatiilor cerute de sarcina curentã;
b) alocarea capacitãtilor în subsistemele ML, fãcând astfel posibilã realizarea sarcini cognitive.
Desi este cea mai importantã componentã a ML, administratorul central a fost putin studiat si este greu
abordabil experimental.
- bucla articularorie (folonogicã) a fost propusã pentru a sublinia importanta codãrii limbajului în ML.
Rolul ei constã în a stoca si manipula materialul verbal. Ea contine două componente importante:
a) o unitate de stocaj fonologic, capabilã sã retinã informatiile provenite de la limbaj;
b) un proces articulator corespunzãtor limbajului interior.
Traseele mnezice din unitatea de stocaj fonologic sunt supuse stergerii si devin irecuperabile dupã 1-2
sec. Reînprospãtarea lor se poate face printr-un proces de control articulator care stã la baza
autorepetitiei subvocale.
- calea vizual-spatialã este responsabilã de stocarea si manipularea imaginilor mentale. Ea
contine douã componente separabile, dar coordonate:
a) una pentru tratarea formelor, adicã pentru detectia lui "ce";
b) alta, axatã pe tratarea localizãrilor, deci a lui "unde".
Cele douã componente corespund unor structuri cerebrale diferite.
Rezultã cã principalele postulate ale memoriei de lucru sunt urmãtoarele:
- renuntarea la ideea unitãtii memoriei de scurtã duratã si înlocuirea ei cu functionarea memoriei de
lucru în subsisteme specializate pentru sarcini diferite;
- fiecare dintre sistemele memoriei de lucru posedã resurse proprii si o relativã autonomie de
functionare;
- stocajul temporar nu este pasiv, informatia este mentinutã la un înalt nivel de activare permitând
subiectului sã actioneze asupra ei pentru a o putea transfera în MLD sau pentru a o folosi pentru
rezolvarea sarcinii;
- nu existã trasee obligatorii care sã ducã spre MLD, dimpotrivã, se sugereazã functionarea paralelã a
acestora;
- se accentueazã si ideea existentei unor resurse comune de tratare a diferitelor sarcini cognitive.
In prezent, unii autori considerã cã MSD, înteleasã ca activare temporarã a MLD, este identicã cu
memoria de lucru. Tinând cont de faptul cã inflatia terminologicã nu este de dorit într-o stiintã, cãci poate
crea confuzii si, având la dispozitie doi termeni pentru a desemna o aceiasi realitate (MSD si ML), se
considerã cã termenul de MSD trebuie eliminat, mai ales datoritã conotatiilor sale de sistem mnezic.

28. MEMORIA EPISODICĂ SI MEMORIA SEMANTICĂ

Disjunctia dintre memoria episodicã si memoria semanticã a fost propusã de E. Tulving (1983,1984).
Memoria episodicã se referã la memoria evenimentelor autobiografice: când si unde am trãit un
anumit eveniment. De exemplu, amintiri despre ultimul revelion, prima zi de scoalã, ce am fãcut ieri, cum
ne-am petrecut vacanta etc., intrã în memoria episodicã. Toate aceste exemple sunt episoade ale
experientei personale. Aceastã memorie contine o serie de informatii asociate cu context spatio-
temporale precise. Ea este esentialã pentru formarea propriei noastre identitãti.
Memoria semanticã (numitã si conceptualã) se referã la cunostintele generale pe care
le avem despre mediul în care trãim. Spre exemplu, stim cã Bucuresti este capitala României, cã
Einstein a descoperit teoria relativitãtii, cã formula chimicã a apei este H2O, cã Shakespeare a scris
Hamlet etc.
E. Tulving defineste memoria semanticã astfel: "Un tezaur mental, cunostintele organizate ale
unei persoane despre cuvinte si alte simboluri verbale, despre semnificatiile si realitãtile pe care le
desemneazã, despre relatiile dintre ele si despre regulile, formulele si algoritmii de manipulare a acestor
simboluri, concepte si relatii. Memoria semanticã nu retine proprietãtile concrete ale informatiilor
receptionate ci, mai degrabã caracteristicile/referintele cognitive ale stimulilor." (E. Tulving, 1972, p.386)
Cunostintele din memoria semanticã nu sunt asociate, de regulã, cu un anumit context spatio-temporal.
Majoritatea cunostintelor pe care le oferã manualele si cursurile vizeazã memoria semanticã. In schimb,
întâmplãrile pe care le-am trãit de-a lungul vietii noastre formeaza continutul memoriei episodice.
O constatare destul de frecventã în cazul pacientilor cu amnezie retrogradã este aceea cã, desi nu-si
reamintesc nimic din propria lor biografie, anterioarã momentului în care a survenit amnezia, nivelul
cunostintelor lor conceptuale, dobândite anterior, rãmâne, practic neafectat.
`Delimitãrile lui E. Tulving între aceste douã forme ale memoriei se realizeazã pe baza unei game
diverse de caracteristici, iar Tulving însusi, în 1983, enumerã 28 de distinctii: memoria episodicã se
bazeazã pe senzatii, memoria semanticã, pe întelegere; memoria episodicã este legatã de timp,
memoria semanticã este legatã de concepte. De asemenea, se considerã cã cunostintele de memorie
episodicã ar fi organizate cronologic, pe când cele din memoria semanticã, ar fi grupate în scheme si
retele semantice. Cunostintele din memoria episodicã ar fi asociate cu reactii emotionale, putând fi chiar
organizate în jurul unui nod emotional, pe când cunostintele semantice ar fi neutre din punct de vedere
afectiv, lipsite deci de tonalitate afectivã. In plus, interferenta ar fi mult mai puternicã în cazul memoriei
episodice decât în cazul memoriei semantice. mai putin afectatã decât cea episodicã.
Aplicatii si implicatii
Cercetãrile asupra memoriei episodice prezintã o serie de aplicatii practice.

a) Impactul memoriei episodice asupra formãrii identitãtii.


Formarea Eu-lui si a identitãtii de sine depinde, în mod esential, de memoria biograficã,
îndeosebi de amintirea evenimentelor din primii 3-5 ani de viatã. Pe baza lucrurilor pe care le-am fãcut în
mica copilãrie, relatate de pãrinti sau fratii mai mari, ne construim o "istorie de viatã", adicã o poveste
despre propria noastrã viatã. Nu este importantã atât veridicitatea, cât coerenta ei. Pe baza acestei
povesti ne construim propria imagine de sine, propria identiatate.
La multi dintre copii crescuti în leagãne sau la casele de copii, memoria autobiograficã este foarte
sãracã, ceea ce creazã probleme identitare si emotionale la adolescentã. Pentru a diminua riscul
aparitiei unor astfel de probleme s-a recurs la introducerea unor jurnale proprie fiecãruia dintre copiii
orfani, în care personal calificat noteazã evenimentele mai importante din viata copilului. Ulterior, ele vor
constitui baza istoriei de viatã si a stabilirii propriei identitãti.

b) Impactul memoriei episodice asupra depozitiilor martorilor.


Veridicitatea declaratiilor celor care au fost martori oculari ai unui eveniment este admisã ca
probã în instantã sau, mai vine zis, se pare cã juratii încã mai cred în aceste declaratii. Acete depozitii pe
care martorii le oferã la tribunal sunt asociate cu un context spatio-temporal determinat si fac parte din
memoria episodicã. Ascultând depozitiile martorilor, pe care se bazeazã în cea mai mare parte
sentintele curtii de judecatã, s-au ridicat urmãtoarele probleme:
- mãsura în care putem recunoaste cu exactitate chipurile umane;
- mãsura în care relatarea unui martor, presupus onest, este veridicã, neinfluentatã de informatii
adiacente;
- mãsura în care întrebãrile avocatilor pot influenta modul de activare a memoriei episodice, si deci, de
relatare a faptelor.
E. Loftus a efectuat în 1975 un experiment menit sã dovedeascã faptul cã acuratetea depozitiilor
martorilor scade datoritã interferentei cu informatii neadecvate, din alte surse, despre evenimentul
relatat.
Exemplul 1:
Un grup de subiecti au vizionat un film. Ulterior, unii dintre ei (complici cu experimentatorul) discutau
despre anumite aspecte din film, care, de fapt, nu existau pe pelicula vizionatã. Pusi sã relateze filmul,
subiectii din lotul experimental au depus mãrturie, despre o serie de fapte inexistente, dar prezente în
conversatiile complicilor.
A fost dovedit si faptul cã modul în care sunt formulate unele întrebãri poate influenta relatarea faptelor.
Exemplul 2: Intr-o altã manipulare experimentalã, subiectii investigati au vizionat un scurt film despre un
accident auto. Dupã diverse intervale de timp (ore, zile), o parte din subiecti au fost solicitati sã rãspundã
la întrebarea:
"Vã reamintiti cum anume prima masinã a atins-o pe cea de-a douã?" Cealaltã parte a subiectilor erau
întrebati:
"Vã reamintiti cum anume prima masinã a izbit-o pe cea de a doua?"
In ambele cazuri, se cerea si o relatare amãnuntitã a faptelor, dupã care subiectii erau solicitati sã
estimeze viteza cu care s-a realizat impactul.
Influentati de modul în care li s-a pus întrebarea anterioarã, subiectii din primul grup au oferit o estimare
medie de aproximativ 35 mile/orã, pe când cei din al doilea grup, de 60 mile/orã.
Mai mult, la o întrebare aditionalã: "Ati observat geamurile sparte ale masinii lovite?"(care de fapt nu
erau sparte) doar 19% dintre subiectii primului grup au rãspuns DA, în timp ce toti subiectii din al doilea
grup au rãspuns afirmativ.

29. MEMORIA DE LUNGĂ DURATĂ


Deşi folosim de multe ori memoria de scurtă durată în activitățile noastre zilnice, atunci când
mulţi dintre noi discută despre memorie se referă la memoria de lungă durată, în care păstrăm amintiri
care rămân cu noi o lungă perioadă de timp, uneori până la sfârşitul
vieţii. Cu toţii ne bazăm pe memoria de lungă durată. Aici se află informaţii de care depindem în
activităţile noastre curente: nume de oameni, unde ne ţinem lucrurile, cum ne organizăm timpul şi
activitățile etc.
De asemenea, ne îngrijorăm atunci când nu ne mai aducem aminte anumite lucruri.
Dar câtă informaţie putem reţine în MLD şi cât durează ea? Răspunsul cu privire durata stocării pe
termen lung a informaţiei este: „nu ştim!”.
Deşi există o serie de experimente care au testat limitele memoriei de scurtă durată, în ceea ce priveşte
MLD nu există încă. Unii teoreticieni au sugerat că memoria de lungă durată are o capacitate infinită, cel
puţin în termeni practici.
Cercetătorii s-au orientat mai degrabă către ceea ce este stocat în creier, decât în MLD. Wilder Penfield
(1955, 1969) a realizat intervenţii neurochirurgicale în cazul unor pacienţi conştienţi care sufereau de
epilepsie, folosind stimularea electrică a diferitelor părţi ale cortexului cerebral pentru a localiza originea
problemei pentru fiecare pacient.
El a descoperit că pacienţii par a-şi aminti uneori lucruri din copilărie de care nu şi-au mai adus aminte
de foarte mulţi ani. Penfield a interpretat rezultatele sale astfel: memoria de lungă durată este
permanentă.
Unii autori au criticat această concluzie, considerând-o o generalizarea nejustificată, din moment ce
subiecţii care îşi reaminteau erau prea puţini comparativ cu sutele de pacienţi operaţi de Penfield. În
plus, nu putem fi siguri că pacienţii îşi aminteau anumite lucruri şi nu
le inventau, involuntar, ca într-un vis.
Un studiu interesant despre memorarea numelor şi feţelor a fost condus de Harry Cahrick, Phyllis
Bahrick şi Roy Wittlinger, în 1975. Ei au testat memoria participanţilor în privinţa numelor şi fotografiilor
colegilor lor de clasă din liceu. Chiar şi după 25 de ani, uitarea era puţin prezentă. Ei şi-au adus aminte
numele colegilor şi au potrivit corect numele cu fotografiile prezentate. Uitarea a fost mai frecvent
implicată în reactualizarea numelor colegilor. Pe baza acestui studiu şi a altor cercetări, Harry Bahrick a
lansat termenul de „permastore” pentru o stocare de foarte lungă durată a cel puţin unor informaţii, cum
ar fi cunoştinţele dintr-o limbă străină şi din matematică.

30. PARTICULARITĂȚILE UITĂRII ÎN PSIHOLOGIA COGNITIVĂ


Odată cu trecerea timpului materialul stocat se destramă, de dezagregă şi, în final, se şterge din
memorie. Fiecare dintre noi am fost în situaţia de a uita un număr de telefon, numele unei persoane, ce
aveam de făcut într-o dimineaţă etc. Uneori ni le reamintim perfect,
dar numai după ce momentul a trecut.
Uitarea este frustrantă adeseori. Totodată, este un mecanism foarte cercetat în psihologie. Ne
vom referi aici doar la câteva probleme pe care le ridică.

a. Formele uitării
Formele uitării pot fi clasificate după trei criterii: al conţinutului (unele dintre ele precizează ce tipuri de
informaţii sunt uitate), al cauzelor (deci al factorilor declanşatori); în fine, al mijloacelor şi chiar al
mecanismelor care conduc la ele .
1. Uitarea curentă, banală, cotidiană, care intervine frecvent, în situaţii diverse şi în legătură cu
conţinuturi diverse ale memoriei (uităm ziua de naştere a unui prieten bun, uităm unde ne-am parcat
maşina, uităm unde am fost şi ce am făcut cu trei zile în urmă, dar mai
ales cu trei ani în urmă etc.); aceste pierderi spontane de informaţii se datorează faptului că în memorie
operăm cu reprezentări ale obiectelor, evenimentelor etc., care sunt de obicei foarte schematice şi care,
cu timpul, dacă nu sunt reactualizate se atrofiază sau dispar definitiv.
2. Uitarea represivă, evidenţiată de Janet în Franţa, de Freud în Austria, de Prince în S.U.A., se
referă la faptul că uităm evenimentele şi amintirile penibile, generatoare de suferinţă şi disconfort psihic;
uităm şi reprimăm chiar şi ideile care ne provoacă plăcere, însoţită însă de situaţii conflictuale, ca urmare
a ciocnirii lor de normele etice; această formă a uitării se mai numeşte şi uitare motivată, deoarece joacă
rolul unui scut de protecţie împotriva gândurilor generatoare de anxietate (situaţiile prin care trecem sunt
uneori atât de neplăcute,
încât ne apărăm şi le refulăm în inconştient); se consideră că fiecare individ posedă o „criptomnezie”, o
„memorie spartă”.
3. Uitarea provocată: uităm informaţii şi evenimente ca urmare a unui şoc, traumatism sau
accident cerebral, a unor afecţiuni virale, tumori sau intervenţii neurochirugicale ce afectează
capacitatea de tratare a informaţiilor complexe; se mai numeşte şi uitare traumatică;
pierderea memoriei este disimulată: nu sunt reamintite evenimentele izolate; se conservă expresiile
curente, dar cele complicate dispar; sunt păstrate evenimentele trecute (intense, plăcute, fericite), dar se
uită cele recente; se diminuează reflexele condiţionate.
4. Uitarea prin simultaneitate: concomitenţa în timp şi spaţiu a unor evenimente face ca unele
dintre ele să fie uitate, deoarece suntem mult prea preocupaţi de alte evenimente cu sau fără legătură cu
primele.
5. Uitarea dirijată, voluntară: uităm ceea ce ni se spune că trebuie să uităm sau, altfel spus, uităm
ceea ce vrem să uităm; este o formă ce începe să fie studiată începând cu anii '70; cele mai cunoscute
cercetări sunt cele ale lui Reitman (1973).
6. Uitarea dependentă de împrejurări: se referă la situaţiile în care dispar din minte împrejurările
în care informaţia a fost engramată, a detaliilor, a aspectelor particulare, ceea ce determină pierderea
unităţilor informaţionale integrale.

b. Rolul uitării în viața omului


Nu putem da un răspuns decât în funcţie de conţinutul celor uitate. Dacă cineva uită informaţiile
inactuale, devalorizate, neesenţiale, amănuntele, detaliile, informaţiile neplăcut care produc discomfort
ori de câte ori sunt reamintite, atunci putem considera că uitarea are un rol pozitiv în existenţa omului.
Uitarea conferă memoriei caracterul ei selectiv , deoarece nu păstrăm şi nici nu reactualizăm totul, ci
doar ce ne trebuie şi ce ne interesează. Prin urmare, uitare îndeplineşte funcţii de reglare şi autoreglare
a sistemului mnezic al individului, fiind o adevărată supapă prin care se „scurge” tot ceea ce este inutil
făcând loc informaţiilor noi care ne permit să ne adaptăm mai bine contextului de viaţă.
Cu toate acestea, omul uită informaţii utile, uneori vitale pentru el. În acest caz, uitarea devine o piedică
în calea adaptării adecvate la solicitările venite din mediu. De aceea studiile privind strategiile şi
mnemotehnicile sunt foarte importante şi se află mereu în atenţia cercetătorilor.
Aşa cum se poate uşor deduce, de calitatea stocării, a păstrării informaţiei depinde ultimul proces al
memoriei: recuperarea.

31. MEMORIA EXPLICITĂ VERSUS MEMORIA IMPLICITĂ

Cunostintele reprezentate verbal sau imagistic, evidentiate prin probe de recunoașterea si


reproducere formeazã memoria explicitã. Ea se numeste "explicitã" pentru cã continuturile ei sunt
accesibile constiintei si pot face obiectul unei reactualizãri intentionate. Acest tip de memorie se mai
numeste si memorie declarativã, deoarece cuprinde cunostinte despre situatii sau stãri de lucruri, care
se pot exprima într-o formã declarative.
Memoria implicitã (non-declarativã sau proceduralã) desemneazã cunostintele
nondeclarative ale subiectului (reguli de executie, deprinderi motorii sau cognitive, reflexe
conditionate), care nu sunt accesibile constiintei si nu pot face obiectul unei reactualizãri
intentionate.
In consecintã, testele clasice de recunoastere si/sau reproducere fiind insensibile la acest tip de
memorie, cercetãtorii au trebuit sã inventeze alte tipuri de probe pentru a investiga memoria implicitã.
Exemplu:
Unul dintre primele studii care a atras atentia asupra memoriei implicite apartine lui L. Weisenkrantz
(1984).
La un lot de numai 5 subiecti cu amnezie (unul cu lobotomie temporalã, ceilalti cu sindrom Korsakoff) s-a
administrat o sarcini de memorare a unei liste de cuvinte. In afarã de probele clasice de recunoastere si
reproducere s-a utilizat si o a treia modalitate de detectare a memoriei lor.
Fãrã sã li se spunã cã are legãturã cu sarcina anterioarã, subiectii erau rugati sã completeze
cuvinte lacunare dintr-o listã. De fapt, în lista respectivã pe lângã alte cuvinte fragmentare, se aflau si
cuvintele (incomplete) care fãcuserã parte din lista initial memoratã. Intrucât nu li se cerea explicit sã-si
reaminteascã cuvinte anterior învãtate, acesta era un test implicit al memoriei subiectilor.
La proba de recunoastere si reproducere, performanțele subiectilor normali au fost net superioare. In
schimb, la testul de memorie implicitã performantele celor douã loturi de subiecti au fost sensibil egale.
Aceste rezultate l-au fãcut pe L. Weisenkrantz sã conchidã cã alãturi de memoria explicitã (accesibilã
prin teste de recunoastere si reproducere), existã si un alt sistem mnezic, memoria implicitã (accesibil
prin metode de testare indirectã).
Investigatii clinico-experimentale au scos în evidentã cã în cazul amneziei sau a sindromului Korsakoff,
numai memoria declarativã este afectatã, în timp ce memoria proceduralã, implicitã rãmâne la parametrii
normali.
Caracteristicile memoriei explicite si a memoriei implicite:
MEMORIA EXPLICITĂ MEMORIA IMPLICITĂ
1. Contine cunostinte despre fapte sau stãri 1. Contine cunostinte despre reguli sau
de proceduri (cunostinte procedurale) si despre
lucruri (cunostinte declarative). asocierile regulate ale unor stimuli
(conditionarea clasicã).
2. Cunostintele sunt verbalizabile si fac 2. Cunostintele sunt neverbalizabile sau
obiectul unei reactualizãri intentionate, greu verbalizabile, nu sunt accesibile printr-
constiente. un efort intentionat, constient.
3. Este estimatã prin teste de recunoastere 3. Este estimatã prin impactul asupra
si reproducere. modului efectiv de realizare a unei sarcini,
prin amorsaj sau conditionare.
4. Reprezentarea cunostintelor: verbalã, 4. Reprezentarea cunostintelor: nonverbalã,
imagisticã, semanticã. reguli de producere.
5. Se deterioreazã în cadrul amneziei. 5. Rãmâne neafectatã de amnezie.
6. Are o locatie cerebralã relativ unitarã: 6. Are locatii cerebrale diferite de ale
structurile limbic-diencefalice, în special memoriei explicite si disparate: structurile
hipocampusul. cortico-striate pentru deprinderi si habitudini,
cerebelul pentru conditionarea clasicã.
7. Are o flexibilitate ridicatã (poate fi folositã 7. Are o flexibilitate redusã (poate fi folositã
în multe situatii). numai în situatii identice sau foarte
asemãnãtoare cu cea de învãtare).
8. Fiabilitate redusã (expugnabilã la 8. Fiabilitate mare (inexpugnabilã la
interferente etc.) interferente etc.).
9. Filogenetic este mai recentã. 9. Filogenetic este mai timpurie.

32.REPREZENTAREA ȘI ORGANIZAREA CUNOȘTINȚELOR. Aspecte generale

imaginile de mai jos şi descrieţi în ce mod se aseamănă cele patru persoane. Cum vi-i puteţi imagina şi
descrie? Este clar că nici una din aceste persoane nu există în formă fizică în mintea dumneavoastră și
bănuiesc că nici nu le cunoașteți în mod direct.
Cu toate acestea puteți să rezolvați sarcina. Aceasta înseamnă, cel mai probabil, că posedaţi în mintea
dumneavoastră o formă a reprezentării mentale (ceva care înlocuieşte altceva) a ceea ce ştiţi despre
ei. În general vorbind, folosiţi reprezentarea cunoştinţelor, forma pentru ceea ce ştiţi despre lucruri, idei,
evenimente etc. care există în exteriorul minţii dumneavoastră.
Desigur, orice psiholog cognitivist ar fi încântat dacă ar putea observa direct cum ne reprezentăm ceea
ce cunoaştem, ca şi cum ar înregistra pe bandă video o serie de cadre ale acestor reprezentări ale
cunoaşterii aşa cum se petrec în mintea umană. Din păcate, însă, nu există nici o metodă empirică
pentru observarea reprezentării cunoştinţelor şi nici nu pare a se contura vreuna în viitorul apropiat.
De aceea, se recurge la metode alternative. De exemplu, subiecţii pot fi întrebaţi cum îşi descriu propriile
reprezentări a ceea ce cunosc şi procesele acestei reprezentări. Din păcate, nici unul dintre noi nu are
un acces conştient la procesele de reprezentare a ceea ce cunoaştem, astfel încât declaraţiile subiective
despre aceste procese nu sunt foarte semnificative.
O altă posibilitate este oferită de abordarea raţionalistă în care încercăm să deducem logic modul în care
oamenii îşi reprezintă cunoştinţele. Timp de secole, filosofii au făcut acest lucru. În epistemologia clasică
(studiul naturii, originii şi limitelor cunoaşterii umane), filosofii au diferenţiat între două tipuri de structuri
ale cunoaşterii: cunoştinţe declarative (fapte care pot fi declarate, cum ar fi data dumneavoastră de
naştere, numele soţului/soţiei sau felul în care arată un cal) şi cunoştinţele procedurale (proceduri ce pot
fi implementate, cum ar fi, „paşii” pe care îi faceţi atunci când vă legaţi şireturile sau când conduceţi
maşina). Aceste două tipuri de cunoştinţe se diferenţiază, aşa cum considera filosoful Gilbert Ryle
(1949), prin faptul că primele reprezintă „a şti că” („knowing that” / “savoir”- cunoștințe declarative), iar
cele din urmă – „a şti cum”(„knowing how” / “savoir faire” – cunoștințe procedurale).
Majoritatea cunostințelor noastre au un format semantic. O cunostințã este un conținut semantic despre
care se poate spune cã este adevãrat sau fals, mai exact, cãruia i se poate atribui o valoare de adevãr.
Ca atare, imaginile mentale sau perceptive nu sunt cunostințe. Cunostințele rezultã din prelucrarea lor.
Pe baza cunostintelor subiectului se realizeazã gruparea informațiilor în unitãți cu sens (chunks-uri)(vezi
Cursul 9, Memoria – Partea I), categorizarea, constituirea de concepte sau imagini mintale etc.
Modul de organizare a cunostințelor depinde de reprezentãrile cu care opereazã sistemul cognitiv.
Astfel:
- pentru reprezentarea obiectelor sau a categoriilor de obiecte subiectul uman recurge la concepte și
prototipuri (vezi Cursul 6 – Categorizarea);
- pentru reprezentarea scenelor (stãrilor de lucruri) complexe, sistemul cognitiv apeleazã la imagini
mentale sau la scheme cognitive;
- pentru reprezentarea acțiunilor sunt utilizate scenariile cognitive sau secvențe de reguli de producere.
În continuare, ne vom concentra atenţia asupra distincţiei dintre cunoştinţele reprezentate în imagini
mentale şi cunoştinţele reprezentate în forme mai simbolice, cum sunt cuvintele sau propoziţiile
abstracte.
Unele idei sunt mai bine şi mai uşor reprezentate sub formă de imagini, alte sub formă de cuvinte. De
exemplu, dacă cineva vă întreabă „Care este forma unui avion?” veţi observa că vă este mai uşor să
desenaţi avionul decât să-l descrieţi. Pentru multe forme geometrice şi obiecte concrete, imaginile par să
exprime miliarde de cuvinte pentru un obiect într-un mod economic. Dar dacă cineva vă întreabă acum,
„Ce este adevărul?” Deşi un răspuns bazat pe cuvinte este dificil, altul bazat pe imagine este şi mai
dificil.
Deşi pot fi folosite atât imaginile cât şi cuvintele pentru a reprezenta lucruri şi idei, nici
o formă a reprezentării nu reţine toate caracteristicile a ceea ce este reprezentat. Robert J. Sternberg
(2006, p. 232) oferă un exemplu interesant în acest sens.
Priviţi figura de mai jos:
O pisica
După cum se poate observa din figura de mai sus, deşi imaginile şi cuvintele pot fi folosite să reprezinte
lucruri şi idei, nici o formă a reprezentării nu reţine de fapt toate caracteristicile a ceea ce este
reprezentat. De exemplu, nici cuvântul „pisică”, nici imaginea pisicii, nu mănâncă în realitate peşte, nu
miorlăie sau nu toarce atunci când este mângâiată. Atât cuvântul „pisică”, precum şi imaginea pisicii sunt
reprezentări distincte ale conceptului de „pisică”, fiecare tip de reprezentare având caracteristici
distincte. Așadar, imaginea este relativ analoagă obiectului real pe care îl reprezintă; imaginea arată
atribute concrete (ex. forma şi mărimea relativă) care sunt similare cu trăsăturile şi proprietăţile obiectului
real pe care îl reprezintă imaginea.
Spre deosebire de imaginea unei pisici, cuvântul „pisică” este o reprezentare simbolică; relaţia dintre
cuvânt şi ceea ce este reprezentat este pur şi simplu arbitrară. Nu există nimic inerent pisicii în cuvânt.
Mai mult, deoarece simbolurile sunt arbitrare, utilizarea lor necesită aplicarea unor reguli. De exemplu, în
formarea cuvintelor, sunetele sau literele trebuie să urmeze anumite secvenţe stabilite de reguli: „p-i-s-i-
c-ă” şi nu „i-s-i-p-ă-c” sau „c-ă-i-s-i-p”. De asemenea, în formarea propoziţiilor, ordinea cuvintelor trebuie
să se facă după unele reguli: „pisica este sub masă.” şi nu „masa pisică sub este”.
Imaginile şi cuvintele reprezintă relaţii în moduri diferite. Imaginea din figura de mai sus arată
relaţia spaţială dintre pisică şi masă. Pentru orice imagine dată care arată o pisică şi o masă, relaţia
spaţială (poziţia) (ex. deasupra, pe, sub, lângă) va fi reprezentată concret de către imagine. În opoziţie,
atunci când recurgem la cuvinte, relaţiile spaţiale dintre lucruri trebuie exprimate explicit printr-un simbol
discret (ex: prepoziţie), cum ar fi: „Pisica este sub masă”.
Prin urmare, imaginile pot cuprinde informaţii concrete şi spaţiale într-un mod analog cu ceea ce
este reprezentat; cuvintele cuprind informaţii abstracte şi categorice într-un mod simbolic pentru ceea ce
reprezintă ele.
Reprezentările în imagini transmit toate trăsăturile simultan. Reprezentările în cuvinte transmit,
de obicei, informaţia secvenţial, în conformitate cu reguli arbitrare care au puţin de a face cu ceea ce
reprezintă cuvântul, dar care au mult de a face cu structura sistemului simbolic.
Fiecare tip de reprezentare este recomandată în anumite cazuri. De exemplu, schemele şi fotografiile de
identificare servesc unor scopuri diferite faţă de eseuri şi rapoarte.

33 MODELĂRI SIMBOLICE ALE BAZEI DE CUNOȘTINȚE


În anul 1969, Allan Collins şi Ross Quillian au publicat descoperirile lor într-un studiu recunoscut
în care susţineau despre cunoştinţe că sunt reprezentate în termeni de reţea semantică ierarhică
(legată de înţeles, aşa cum este exprimat în limbaj; ex. în simbolurile lingvistice).
Aceasta este o reţea de elemente interconectate. Elementele, denumite noduri („nodes”) reprezintă
conceptele. Legăturile dintre noduri le reprezintă relaţiile etichetate („labeled relationships”) care pot
implica apartenenţa la o categorie (o relaţie de tipul „este un” îl leagă pe „porc” de „mamifer”), atribute
(legătura dintre „blănos” şi „mamifer”) sau alte relaţii semantice. O reţea oferă un mijloc pentru
organizarea conceptelor.
Forma exactă a unei reţele semantice diferă de la o teorie la alta, dar majoritatea reţelelor arată ca o
reţea simplificată aşa cum apare în caseta următoare. Relaţiile etichetate formează legături care permit
individului să conecteze diferite noduri într-o manieră plină de sens: Însă, cunoștințele nostre se
înlãnțuie, se întretaie, se interfereazã, dând naștere astfel unor structuri conceptuale din ce în ce mai
complexe. Rolul acestor structuri este acela de a reproduce în plan mental relațiile obiective existente
între obiecte. Astfel, o structură conceptuală complexă, ar putea arăta în genul:
În conformitate cu acest model, reprezentarea organizată a cunoştinţelor ia forma unei diagrame
ierarhice ramificate. Un model ierarhic pare a fi ideal pentru cercetători deoarece într-o ierarhie putem
stoca eficient informaţiile care se aplică tuturor membrilor categoriei la cel mai înalt nivel posibil în
ierarhie, fără a repeta deloc informaţia la nivelele inferioare ale ierarhiei.
Prin urmare, modelul ierarhic conţine un înalt grad de economie cognitivă: sistemul
permite un maxim de utilizare eficientă a capacităţii cu un minim de redundanţă. Astfel, dacă ştiţi că
pisicile şi câinii sunt mamifere, stocaţi tot ce ştiţi despre mamifere (că au blană, că nasc pui vii pe care îi
alăptează) la nivelul mamiferelor fără a fi necesar să repetaţi această informaţie din nou, la nivelul
ierarhic inferior, pentru câini şi pisici.
Orice se ştie despre itemii de la nivelele superioare ale ierarhiei se aplică şi la nivelele inferioare ale
ierarhiei. Acest concept de eritabilitate unde itemii de la nivelul inferior moştenesc proprietăţile itemilor
de la nivelul superior, este cheia economiei modelului ierarhic. Modelele computerizate ale reţelei au
demonstrat clar valoarea economicităţii cognitive.
Rețeaua semanticã este formatã din noduri și arce. Fiecare nod reprezintã un concept și fiecare arc, o
relație dintre concepte sau dintre acestea si proprietãtile lor esențiale, definitorii. Orice rețea semanticã
conține doua tipuri de relații:
- relatii de subordonare, de la concepte cu grad de generalitate mai redus la cele cu
grad de generalitate mai mare;
- relatii de predicație, de la subiectul logic la caracteristicile sale definitorii.
Validitatea acestor modelări simbolice poate fi verificatã pe baza predicțiilor oferite de model, prin
mãsurarea timpului de reacțe la diverse întrebãri. Astfel, termenii cuprinși într-o întrebare (ce vizează
schema de mai sus) activeazã nodurile corespunzãtoare din rețeaua semanticã. Aceastã activare se va
propaga în rețea, vectorizatã de arcurile retelei. Dacã aceste activãri se vor întâlni, rãspunsul este
pozitiv, altfel va fi negativ. Cu cât nodurile vor fi mai îndepãrtate în retea, cu atât timpul de latențã va fi
mai extins.
Exemplu: Se pot lua întrebările:
Struțul are picioare lungi și subțiri?
Struțul are aripi?
Struțul respiră?
Modelul rețelelor semantice prezice cã timpul de latențã reclamat pentru a oferi rãspunsul la aceste
întrebãri va fi din ce în ce mai mare. Date experimentale aratã cã pentru a rãspunde la prima întrebare
sunt necesare în medie 1310 milisecunde, pentru a rãspunde la a doua întrebare - 1380 milisecunde, iar
pentru a rãspunde la a treia întrebare - 1470 milisecunde.
Totuși, modelele rețelelor semantice sunt adecvate numai pentru a modela organizarea cunostințelor din
domenii bine structurate si neutre din punct de vedere afectiv. Cunostințele cu coloraturã afectivã nu se
organizeazã dupã relații pur semantice, ci se aglomereazã în jurul unor "noduri emoționale".

34. MODELĂRI CONEXIONISTE ALE BAZEI DE CUNOSTINTE

Modelarea conexionistã a cunostințelor din memorie se realizeazã prin rețele interactive (vezi cursul 2,
paradigma neonexionistă). Se considerã cã cunostințele sunt distribuite pe conexiunile dintre unitãțile
rețelei. Rețeaua are atât unitãți vizibile, care pot fi accesate din mediul rețelei, cât si unitãți ascunse, care
pot fi accesate numai prin intermediul unitãților vizibile. Fiecare nod al rețelei conține câte un item de
informație, cunostințele despre un anumit obiect rezultând din interacțiunea acestora.
Unitãtile rețelei codeazã fiecare informație printr-o valoare de activare. Deci, nodurile rețelei sunt
formate din diverse valori de activare, nu din concepte, propoziții, scene sau scenarii, ca în cazul
modelãrilor simbolice.
Ca urmare, ele nu au o semanticã proprie, sunt deci semantic-opace, spre deosebire de oricare dintre
componentele modelelor clasic simbolice, care au o semanticã proprie, adicã pot fi puse în relație de
semnificație cu un referent, fiind semantic-transparente.
Exploratorul unei astfel de rețele îi poate atribui semnificații, poate stabili pentru fiecare nod ce
anume reprezintã el, dar aceastã semnificație este exterioarã, nu este inerentã rețelei. Ceea ce
exploratorul are la îndemânã este deci doar o matrice de valori de activare, modificabile în funcție de
valoarea netinput-ului.
În rest, cunostințele pe care le poate reprezenta rețeaua la un moment dat, depind de interacțiunea
dintre nodurile ei. Activând un nod al rețelei, adicã un item, prin intermediul unor unitãți ascunse se vor
activa alte noduri, adicã alți itemi. Itemii care sunt activați nu sunt selectați întâmplãtor, ci pe baza
conexiunilor sau asocierilor lor anterioare și în funcție de tãria acestor asocieri.
Modelarea conexionistã concordã cu datele experimentale referitoare la distincția dintre memoria de
lucru și memoria de lungã duratã ca diferențã dintre nivelul de activare al cunostințelor (vezi cursul 9-10,
Memoria). Unitãțile cu valorile de activare cele mai ridicate formeazã memoria de lucru, în vreme ce
unitãțile slab activate formeazã memoria de lungã duratã.
Modelarea conexionistã a bazei de cunostințe are plauzibilitate neuronalã. În acest sens pot fi
aduse douã argumente:
a) Rezultatele experimentale din neurochimia memoriei au dovedit cã memoria de lungã duratã se
asociazã cu formarea de noi butoni postsinaptici, care întãresc conexiunile dintre neuroni. În mod
similar, într-o rețea neuromimeticã, cu cât tãria conexiunilor dintre anumite unitãți este mai ridicatã, cu
atât mai mult rezistã la alte modificãri ce au loc în rețea, cu atât mai ușor dobândesc valoare de activare
maximã, "sunt reamintite mai rapid" în condițiile unei stimulãri externe.
b) Se cunoaște faptul cã zilnic pierdem neuroni, fãrã sã ne pierdem în aceeași proporție
memoria. Acest fenomen poate fi simulat pe modelele conexioniste. Deci, rețelele neuromimetice pot
constituit o modelare plauzibilã neuronal si ecologic a bazei de cunostințe din sistemul cognitiv.
Modelele organizãrii bazei de cunostințe (rețelele propoziționale si semantice, schemele și scenarii
cognitive, rețelele neuromimetice) nu trebuie privite ca fiind într-o competiție a cãrei mizã ar fi explicarea
globalã a structurii bazei de cunostințe. Pentru cã sistemul cognitiv posedã cunostințe atât de diferite, iar
modurile de dobândire a lor este atât de variat, este improbabilã existența unei organizãri unice și a unui
mecanism unic de organizare a lor. Astfel, pentru unele cunoștințe sunt potrivite rețele semantice, pentru
altele, cele conexioniste etc.
De asemenea, putem considera cã modelãrile simbolice și cele neuromimetice pot surprinde niveluri
diferite de organizare a acelorași cunostințe. Modelele simbolice pot descrie modul de organizare al
cunostințelor, asa cum apar ele la interfața dintre sistemul cognitiv și mediu, iar modelele subsimbolice,
conexioniste pot surprinde organizarea cunostințelor la interfața cu structurile neurobiologice.
Astfel, putem privi cele douã modelãri ca fiind complementare.

35. MODELE DESCRIPTIVE ȘI NORMATIVE ALE LUĂRII DECIZIILOR

Modelele descriptive ale luării deciziei se mai numesc modele ale raționalității limitate. Ele
postuleazã cã decidentul având resurse de timp si de calcul limitate este silit sã recurgã la diferite
euristici de decizie si la reprezentãri simplificate ale alternativelor, asupra cãrora trebuie sã hotãrascã.
Rezultatul este un model simplificat al situatiei de decizie, în interiorul cãruia se presupune cã subiectul
se comportã rational. Constrâns de propriile limite cognitive si de timp, subiectul decident va alege
alternativa satisfãcãtoare, nu neapãrat cea optimã.
O alternativã este consideratã satifãcãtoare sau nesatisfãcãtoare în raport cu câteva criterii socotite
relevante de subiect. Din multimea de alternative pe care le are la dispozitie, subiectul va alege pe prima
care va satisface aceste criterii. Aceasta nu este în mod necesar cea optimã, pentru cã subiectul nu
dispune de suficiente resurse cognitive si/sau de timp pentru a face un inventar al tuturor alternativelor si
a compara valoarea sau utilitatea lor.
De mentionat cã o listã de criterii poate fi foarte lungã, dar subiectul nu are timp sã le listeze exhaustiv.
De o mare importantã este ordinea acestor criterii, schimbarea ei, putând modifica decizia.
Deci, subiectul va cãuta sã aleagã alternativa cea mai satisfãcãtoare, adicã cea care satisface cât mai
multe criterii, dar nu va putea sti dacã varianta aleasã este si cea optimã. În conditiile în care suntem
presati de timp, utilizãm un numãr minimal de criterii.
Uneori este utilizatã chiar o euristicã de grupare a alternativelor. Astfel, raportate la criteriile minimale,
rezultã douã clase de alternative: dezirabile (care satisfac criteriile respective) si indezirabile
(nesatisfãcãtoare). Apoi, din multimea alternativelor dezirabile, alegem una aleatoriu, fãrã a mai calcula
utilitatea ei în raport cu celelalte.
Esential în întelegerea si predictia unui comportament decizional este modelul mental pe care îi are
decidentul asupra alternativelor asupra cãrora trebuie sã hotãrascã. Modelele normative îsi au originea
în stiintele economice si au la bazã douã asumptii:
a) Principala asumptie a modelelor normative este cea a rationalitãtii subiectului decident. Se presupune
cã în luarea unei decizii, subiectul uman se comportã rational, cãutând
întotdeauna sã aleagã alternativa optimã, adicã alternativa care-i asigurã câstigul maxim.
La modul cel mai general, o fiintã este rationalã dacã este necontradictorie. Aceasta înseamnã cã în
cazul unui rationament tanzitiv, dacã un individ preferã alternativa A lui B si alternativa B lui C, în mod
necesar va prefera pe A lui C.
Exemplu:
Sã presupunem cã vreau sã plec la mare cu avionul (A) sau cu trenul (B) si mã decid pentru A. Intre
timp, aflu cã zborul respectiv este anulat, dar un prieten se oferã sã mã ducã cu masina (C). Intre tren si
masinã, prefer alternativa B, trenul. Dar, pentru cã am ghinion, aflu putin mai târziu cã trenul respectv s-
a anulat dar, în schimb, circulã avionul.
Fiind o fiintã rationalã, conform unui rationament tranzitiv elementar ar fi logic sã prefer sã merg cu
avionul, consecventã cu optiunea initialã (voi prefera pe A lui C, deoarece, anterior am preferat pe A lui
B si pe B lui C). Asa spune teoria, dar în practicã s-ar putea sã mã hotãrãsc sã plec cu masina, sfidând
logica. Acest exemplu poate pune sub semnul întrebãrii rationalitatea subiectului decident.
b) A doua asumptie a modelelor normative vizeazã omniscienta subiectului decident.
Aceste modele presupun cã în luarea deciziei, subiectul cunoaste toate alternativele si o selecteazã pe
cea optimã. Intradevãr, existã multe situatii în care numãrul alternativelor posibile este finit si cognoscibil.
Existã însã si multe alte situatii care contrazic aceastã presupozitie.
Modelele construite pe baza celor douã asumptii, cea a rationalitãtii si cea a omniscientei subiectului
decident aratã mai degrabã cum ar trebui sã se decidã decât cum se realizeazã decizia în mod real. Ele
prescriu, nu descriu si, de aceea, poartã numele de modele normative ale deciziei.

36. SCHEME SI STRATEGII IMPLICATE ÎN COMPORTAMENTUL DECIZIONAL

Vorbind despre scheme și strategii în luarea deciziei, implicăm practic factori cu rol predictiv în
comportamentul decizional, cum ar fi: schemele cognitive, familiaritatea și accesibilitatea, "ancorarea"
alternativelor, disponibilitatea în memorie, retro-evaluarea alternativelor, eroarea jucãtorului. Vom
prezenta, în cele e urmează, doar câteva dintre acestea.
A. Scufundarea deciziei într-o schemã cognitivã
Multe din datele experimentale prezentate în finalul cursului precedent, cum ar fi asimetria dintre
pierdere si câstig, pot fi explicate prin scufundarea deciziei într-o schema cognitivã. A. Tversky si D.
Kahneman (1974, 1981,1983) au pus în evidentã importanta modului de formulare a alternativelor în
procesul decizional sau asa-numitul efect de "framing" (încadrare). Termenii diferiti în care sunt
formulate alternativele activeazã scheme cognitive diferite, care duc spre decizii diferite.
Exemplu:
Autorii mai sus menționați au construit urmãtoarea problemã:
"O epidemie asiaticã va face, în mod iminent, 600 de victime. Pentru eradicarea acestui flagel au fost
proiectate douã programe de interventie: A si B."
Dupã aceastã relatare, lotul experimental a fost divizat, fomularea alternativelor fiind diferentiatã pe
grupuri.Primul lot a auzit urmãtoarea formulare:
"Dacã se adoptã programul A vor fi salvati cu certitudine 200 de oameni. Dacã se adoptã programul B,
existã 1/3 sanse sã nu fie salvati toti 600 de bolnavi si 2/3 sanse sã nu fie salvat nici unul".
Celui de-al doilea lot de subiecti i s-a oferit urmãtoarea formulare:
"Dacã se adoptã programul A, 400 de bolnavi vor muri. Dacã se adoptã programul B, existã 1/3 sanse
ca nimeni sã nu moarã si 2/3 sanse ca toti cei 600 sã decedeze".
Dupã cum se poate observa sub raport matematic cele douã alternative sunt identice, ceeea ce
înseamnã cã optiunea primului lot de subiecti ar trebui sã fie consistentã cu optiunea celui de-al doilea.
Ceea ce diferã sunt formulãrile în care sunt prezentate alternativele, în termeni de câstig (salvati) si în
termeni de pierderi (morti).
Modul de formulare al alternativelor activeazã scheme diferite ceea ce determinã ca deciziile celor douã
grupuri sã fie diferite, chiar contradictorii. 72% dintre subiectii din primul lot opteazã pentru programul A,
în timp ce 78% dintre subiectii celui de-al doilea lot opteazã pentru programul B.
A fost pus în evidentã si faptul cã preferinta medicilor sau pacientilor pentru un anumit
tip de tratament, variazã în functie de prezentarea sanselor de reusitã (supravietuire) sau esec (moarte).
B. Familiaritate si accesibilitate
Suntem familiarizati de mici cu teama rechinului cel rãu care mãnâncã oameni. In consecintã, desi
statisticile aratã cã, anual, pe întregul glob pãmântesc, din cauza rechinilor mor cam 3-5 oameni si, dacã
ne gândim ce pericole ne pasc în mãrile calde, rechinii sunt estimati ca un pericol mai mare decât înecul,
care are o probabilitate de peste 1000 de ori mai mare. Pe de altã parte, nefamiliaritatea cu un
eveniment conduce la subsestimarea sa.
Exemplu:
Brown si Siegel (1992) aratã cã noi subestimãm populatia tãrilor care sunt rar mentionate si o
supraestimãm pe cea a unor tãri care sunt frecvent mentionate la stiri. De exemplu, într-un an în care nu
s-a prea pomenit de Indonezia, Nigeria, Bangladesh, populatia lor a fost estimatã la 19,5 milioane, 16,5
milioane si 14 milioane de locuitori, desi fiecare dintre ele are o populatie de peste 100 milioane de
locuitori.
In schimb, dupã interventa militarã a SUA, populatia de 5 milioane din Salvador a fost supraestimatã la
12 milioane.
C. Ancorarea alternativelor
Aceastã problemã a fost analizatã tot de A. Tverski si D. Kahneman. Ei au cerut unui lot de subiecti sã
estimeze, fãrã a face calcule complete mãrimea produsului urmãtorului sir:

a) 1 x 2 x 3 x 4 x 5 x 6 x 7 x 8 = ?

si unui alt lot de subiecti sã estimeze mãrimea produsului urmãtorului sir:

b) 8 x 7 x 6 x 5 x 4 x 3 x 2 x 1 = ?

Cele douã estimãri au fost diferite. Mediana rezultatului pentru grupul care a estimat primul sir a fost 512
iar mediana rezultatului pentru grupul care a estimat cel de-al doilea sir a fost 2250. Mentionãm cã
rãspunsul corect este de 40.320.
A. Tversky si D. Kahneman au considerat cã aceste diferente se datoreazã unui proces de ancorare. In
cele douã situatii decizia asupra mãrimii produsului a fost "ancoratã" de primele cifre ale seriei.
Produsul primelor numere din prima variantã este mai mic, ceea ce a indus o subestimare a mãrimii lui
totale. Produsul primelor numere din cea de-a douã variantã este mai ridicat, ceea ce a a fãcut pe
subiecti sã estimeze o valoare finalã mai ridicatã. In limbaj conexionist s-ar putea spune cã prima parte
a secventei de calculat are o valoare de activare mai ridicatã, deoarece subiectii opereazã mental
asupra ei, încercând o estimare cât mai precisã. Aceste unitãti cu valoare de activare ridicatã reduc
ponderea unitãtilor ulterioare din serie, modulând decizia.
Ancorele moduleazã si deciziile complexe, cu consecinte semnificative asupra atitudinilor si
comportamentului uman.
D. Eroarea jucãtorului
În orice cazinou se poate constata un fenomen frecvent. Este vorba despre o eroare comisã de jucãtorii
la ruletã sau alte jocuri de noroc numitã "gambler fallacy" - combinarea eronatã a probabilitãtilor
independente: douã evenimente sunt independente probabilistic dacã probabilitatea de aparitia a unuia
nu coreleazã în nici un fel cu probabilitatea de apariție a celuilalt.
Exemplu:
Dacã se dã cu banul de 10 ori si de 8 ori cade stema, freventa ridicatã a acestui eveniment nu are nici o
legãturã si nu ne spune nimic despre frecventa de aparitie a celuilalt eveniment, adicã sã cadã banul.
S-a constatat însã cã jucãtorii la ruletã sau alte jocuri de noroc combinã în mod eronat probabilitãtile
independente. Dacã în ultimele câteva jocuri a iesit un acelasi numãr sau o aceiasi culoare, majoritatea
jucãtorilor sunt inclinati sã mizeze pe alt numãr sau culoare, considerând cã numãrul/culoarea anterioarã
si-a epuizat potentialul de aparitie, uitând întru totul cã de fapt este vorba despre probabilitãti
independente.

37. REZOLVAREA DE PROBLEME

Rezolvarea unei probleme înseamnă transformarea unei situaţii date într-o situaţie dorită sau finalitate
[engl. goal] (Hayes, 1989). Rezolvarea de probleme poate avea loc în interiorul minţii umane, în interiorul
unui computer, într-o combinaţie a celor două, sau în interacţiune cu mediul.
Pentru a rezolva o problemă trebuie generată o reprezentare, sau trebuie accesată o reprezentare
preexistentă. O reprezentare include:
(1) o descriere a situaţiei date;
(2) operatori sau acţiuni pentru schimbarea situaţiei ;
(3) teste pentru a determina dacă finalitatea a fost atinsă.
Problemele sunt numite bine structurate dacă situaţiile, operatorii şi testele finalităţilor sunt clar definite şi
slab structurate, în măsura în care acestea sunt vag definite.
Aplicarea operatorilor creează noi situaţii, şi aplicările potenţiale ale tuturor operatorilor permişi definesc
un arbore de situaţii ce pot fi atinse, anume spaţiul problemei. Rezolvarea de probleme corespunde
atunci cu căutarea în spaţiul problemei a unei situaţii care satisface testele pentru o soluţie (VanLehn,
1989).
Atât în cazul programelor de calculator cât şi al oamenilor (după cum indică dovezi recente), operatorii
de obicei iau forma regulilor condiţie-acţiune (producţii). Atunci când sistemul observă că sunt
satisfăcute condiţiile unei producţii, acesta declanşează acţiunea corespunzătoare de accesare a
informaţiei în memorie, modificare a informaţiei, sau acţiune asupra mediului (Newell şi Simon, 1972).
În cele mai multe probleme din viaţă, spaţiul problemei este foarte mare. Nici chiar cele mai rapide
calculatoare nu pot căuta exhaustiv în astfel de spaţii. Totuşi, în astfel de situaţii, oamenii au adesea
nevoie de numai câteva secunde pentru a examina fiecare nouă stare. Astfel, căutarea trebuie să fie
înalt selectivă, folosind reguli euristice pentru a selecta numai câteva stări promiţătoare pentru a fi
considerate.
Pe baza unei analize a sarcinii cognitive, rezolvarea unei probleme de analogie poate fi împărţită în cinci
paşi fundamentali (Mayer, 1987; Sternberg, 1977).
1. Encodarea – adică, citirea şi formarea unei reprezentări mentale a cuvintelor şi a punctuaţiei
însoţitoare;
2. Inferarea – adică, determinarea relaţiei dintre termenul (a) şi termenul (b) [de ex., termenul (b) este
sunetul pe care termenul (a) îl face];
3. Stabilirea corespondenţelor [engl. mapping] – adică, determinarea a ce este termenul (c) şi cum
corespunde el cu termenul (a) [de ex., termenul (a) este un tip de animal care emite sunet, şi termenul
(c) este un alt tip de animal care emite sunet];
4. Aplicarea – adică, generarea unui termen (d) pe baza aplicări regulii relaţionale termenului (c) [adică,
sunetul pe care termenul (c) îl face este ….;
5. Formularea răspunsului – adică producerea fizică a răspunsului precum a
scrie „miaună” sau încercuirea cuvântului corect într-o listă.

38. RATIONAMENTELE
Raţionamentul reprezintă un obiect de studiu atât pentru logică, cât şi pentru psihologie. Logica
clasică considera că, descoperind cele trei principii fundamentale (principiul noncontradicţiei, al terţului
exclus şi al raţiunii suficiente) a descoperit legile fundamentale ale gândirii reale, efective. Psihologia
raţionamentului este interesată, însă, de modul cum raţionamentul este influenţat de cunoştinţele
noastre, modul în care ne reprezentăm premisele în concluzie şi procedura efectivă de realizare a
inferenţei, precum şi structura neurobiologică sau artificială capabilă să execute o astfel de procesare.
Tipuri de raţionament
Raţionamentul mai este numit adesea şi inferenţă. El este o procedură prin care se obţin informaţii noi
din combinarea celor existente. De exemplu, deşi la un moment dat vedem numai două feţe şi trei
muchii ale unui cub, ştim că este vorba despre un cub. La această concluzie nu ajungem printr-o
inferenţă, ci printr-o operaţie de gestalt sau o serie de procesări descendente inconştiente.
În mod tradiţional, raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive. Le vom
analiza pe fiecare în parte:
A. Raţionamentul inductiv
Inferenţa sau raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date
particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). În funcţie de obiectul inducţiei, adică de ce anume se induce, se
pot distinge trei tipuri de raţionament inductiv:
(a) de inducere a unei proprietăţi;
(b) de inducere a unei reguli;
(c) de inducere a unei structuri.
a. Raţionamentul de inducere a unei proprietăţi constă în inducerea sau generalizarea unei caracteristici
constatate la câţiva dintre membrii unei categorii, pentru toţi membrii categoriei. De exemplu, dacă
constatăm de fiecare dată când vedem o cioară că ea are penajul negru, vom generaliza şi vom spune:
„toate ciorile sunt negre”. Concluzia unui raţionament inductiv nu este necesar validă.
b. Raționamentul de inducerea unei reguli se regăseşte în sarcini de tipul „ se dă seria de mai jos:
ABMCDMEFMGHMI
“Ce literă poate ocupa următoarea poziţie în serie?”
Un subiect va da un răspuns corect dacă, după ce a examinat seria, va induce regula (R1): „După
fiecare două litere consecutive din alfabet, urmează litera M”.
Inducţia unei reguli permite generarea unui număr nelimitat de combinaţii care satisfac regula respectivă.
Aceste reguli pot fi induse explicit, conştient, ca în cazul sarcinii de mai sus, sau implicit, inconştient.
Regulile de producere şi utilizare a limbajului natural sunt, în cea mai mare parte, rezultatul unor inducţii
inconştiente.
c. Raționamentul de inducere a unei structuri este considerată cea mai dificilă formă de inducţie. Ea nu
presupune doar luarea în considerare a unei trăsături (combinaţii ale trăsăturii) sau a unei reguli, ci se
bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. Această
structură este aplicată la o nouă situaţie.
Citiţi următorulexemplu:
„Avocatul este pentru clientul său ceea ce medicul este pentru:

(a) asistenta medicală; (b) bolnav; (c) medicină”.

Sarcina constă în a alege varianta corectă. Rezolvarea acestei probleme este posibilă dacă subiectul
descoperă relaţiile (structura) dintre primii doi termeni şi apoi să o inducă asupra următorilor termeni.
B. Raţionamentul deductiv
Dacă în raţionamentul inductiv se punea problema inducerii unor reguli sau structuri, în cazul
raţionamentului deductiv, pe baza unor reguli stabilite, se urmăreşte obţinerea de noi cunoştinţe. Aceste
reguli se numesc reguli de deducţie. Prin urmare, inferenţa deductivă constă dintr-o serie de calcule
guvernate de regulile de deducţie, astfel încât, din anumite premise, o concluzie derivă cu necesitate
logică.
Există trei tipuri de raţionament deductiv:
(a) raţionamentul silogistic;
(b) raţionamentul ipotetico-deductiv; (c) raţionamentul liniar.
a. Raţionamentul silogistic sau silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin
mijlocirea unui termen mediu. Atât premisele, cât şi concluzia sunt judecăţi categorice, în care despre
cineva (subiectul, S) se asertează ceva (predicatul, P) sau S → P.
Termenul care apare (fie ca subiect, fie ca predicat) în ambele premise, făcând astfel legătura dintre ele,
se numeşte termen mediu (M).
În funcţie de poziţia termenului mediu, avem patru figuri silogistice:
Figura I: M → P Figura II: P → M
S→M S→M
S→P S→P
Figura III: M → P Figura IV: P → M
M→S M→S
S→P S→P
În funcţie de cuantificarea dintre subiectul şi predicatul logic,rezultă patru tipuri de judecăţi:
- Universal afirmative (A): Toţi A sunt B.
- Universal negative (E): Nici un A nu e B.
- Particular afirmative (I): Unii A sunt B.
- Particular negative (U): Unii A nu sunt B.
b. Raţionamentul ipotetico-deductiv este un tip de inferenţă care constă din două premise şi o concluzie.
Prima premisă este o implicaţie (o propoziţie condiţională) de genul „dacă p atunci q”, unde p se
numeşte antecedent, iar q – consecvent. A doua premisă constă în afirmarea sau negarea fie a
antecedentului („p este adevărat”; „p este fals”), fie a consecventului („q este adevărat”; „q este fals”).
Analiza psihologică a raţionamentului condiţional este mai puţin avansată decât în cazul celorlalte forme
de raţionament. Acest fapt se datorează, în principal, naturii ambigue a condiţionalului. Sub una şi
aceeaşi expresie condiţională se pot ascunde:
A. o relaţie de antrenarea logică:
Dacă este ziuă, atunci este lumină.
E ziuă.
Deci, e lumină.
B. o relaţie cauzală:
Dacă plouă, asfaltul este ud.
Plouă.
Deci, asfaltul este ud.
C. o regulă de reproducere:
Dacă e frig, atunci aprinde focul.
E frig.
Deci, aprinde focul.
c. Raţionamentul liniar este o specie de raţionament tranzitiv. El porneşte de la două premise, fiecare
descriind o relaţie dintre cei doi itemi. Cel puţin un item este prezent în ambele premise. Subiectului i se
cere să determine relaţia dintre doi itemi neadiacenţi (care nu apar în aceeaşi premisă).
Să considerăm următoarele premise:
Dragoş este mai mare ca Sorin.
Robert este mai mic ca Sorin.
Se cere subiecţilor să stabilească cine este cel mai mare din cei trei. Răspunsul corect este: „Dragoş
este cel mai mare”. În locul relaţiei „,mai mare”, se pot pune alte genuri de relaţii: „mai bun”, „mai
inteligent”, „deasupra” etc.

39 ARHITECTURA SISTEMULUI COGNITIV UMAN Constrângeri metodologice

Arhitectura sistemului cognitiv – sintagmă împrumutată din inteligența artificială – denotă un


ansamblu de mecanisme stabile, subiacente comportamentului cognitive în diverse situații. Aceste
mecanisme sunt necesare și suficiente pentru a avea un comportament intelligent, fiind invariabile la
cunoștințele sau intențiile care animă subiectul, adică sunt impenetrabil cognitive. Pe scurt, arhitectura
cognitivă este formată din totalitatea mecanismelor cognitive impenetrabile, necesare și suficiente
pentru realizarea unui comportament inteligent.
Mecanismele analizate până la momentul acestui curs depind de baza de cunoștințe sau
intenționalitatea subiecților, adică sunt cognitiv-penetrabile. De exemplu, modul de organizare în chunks-
uri, categorizarea, căutarea în spațiul problemei, organizarea informației în rețele semantice,
recunoașterea obiectelor, etc. sunt influențate de cunoștințele de care dispune subiectul. Ce structură și
mecanisme rămân, totuși, invariabile, cognitiv-impenetrabile, în spatele acestor prelucrări?
Se pare că în orice modelare a arhitecturii sistemului cognitiv uman intervin anumite constrângeri
metodologice, astfel că modelul ar trebui construit în așa fel încât:
- să manifeste un comportament flexibil, în funcție de dinamica mediului;
- să facă dovada unui comportament intențional , adaptativ;
- să opereze în timp real;
- să opereze în medii complexe;
- să utilizeze simboluri și abstractizări;
- să folosească limbaje naturale și artificale;
- să învețe din mediu și / sau din propria sa existență;
- să-și poată dezvolta abilitățile odată dobândite (învățate);
- să trăiască autonom, dar în interiorul unei comunități sociale;
- să posede conștiință și identitate de sine.

40. ACT* și SOAR


În anul 1983, Anderson lansează în lucrarea sa The Arhitecture of Cognition, noua teorie ACT*
(Adaptive Control Thought):

Modelul lui Anderson postulează că există trei „blocuri” mnezice: memoria declarativă de lungă durată
(MD); memoria procedurală de lungă durată (MP) şi memoria de lucru (ML). Primul bloc conţine
informaţiile factuale sau conceptele într-o reţea semantică, sub forme diferite (propoziţii, imagini,
secvenţe).
Cel de-al doilea bloc cuprinde procedurile sub forma unor reguli de producere.
În final, blocul al treilea reprezintă partea activată a celor două forme de memorie de lungă durată (MD şi
MP).
Dinamica întregului sistem este determinată de o serie de procese fundamentale: encodarea – procesul
prin care se înregistrează în ML informaţiile din mediul extern;
stocarea – creează reprezentări în MD şi măreşte forţa conţinuturilor deja existente în MD;
recuperarea- procesul prin care informaţiile din MD intră în sfera ML prin creşterea valorii ei de activare;
potrivirea – punerea în corespondenţă a datelor din ML cu datele din MP, mai exact spus cu „condiţiile”
(antecedentul) regulilor de producere;
aplicaţia – arată că învăţarea noilor producţii sau reguli de producere se realizează studiindu-se istoria
aplicării producţiilor existente;
execuţia – transferul din ML a unor reguli de producere care s-au dovedit a fi corecte în urma procesului
de punere în corespondenţă;
performanţa – converteşte „comanda” din ML în comportament.
Modelul ACT* susţine că toate cunoştinţele pătrund iniţial în sistem într-o formă declarativă, deci
declarativul este condiţia princeps a formării procedurilor. Acest punct de vedere a început să fie criticat
imediat după apariţia lui. Rezultatele obţinute în urma studierii pacienţilor amnezici indicau faptul că
procedurile pot fi dobândite (formate) şi în afara abilităţilor de achiziţie a cunoştinţelor declarative.
Cercetările au demonstrat că pacienţii pot învăţa să manipuleze cu succes un sistem de reguli bazale,
dar nu pot conştientiza, nu sunt în stare declare aceste reguli. De aici, s-a trasconcluzia că procedurile
sunt dobândite în afara parcurgerii stadiului declarativ. Acesta a fost unul din motivele care l-au
determinat pe Anderson să elaboreze un nou model pe care l-a numit ACT-R (Adaptive Control of
Thought-Rational).
Acest model aduce două schimbări fundamentale.
Prima schimbare se referă la originea declarativă a cunoştinţelor procedurale. Dacă
iniţial cercetătorul îşi concentrase atenţia pe memoria declarativă, pentru instrucţiuni, în noul model ea
cade tot pentru memoria declarativă, însă pe exemple. Acum interesul îl reprezintă învăţarea
procedurilor din exemple. Se arată că utilizarea exemplelor presupune, analogia, iar regulile de
producere sunt compilate pe baza unui sumar al procesului analogic.
A doua schimbare se referă la statutul de lungă durată a cunoştinţelor din memoria declarativă. În
vechiul model informaţiile erau stocate în memoria declarativă şi mai apoi activate şi recuperate în
memoria de lucru, pentru a fi apoi privite la condiţia regulilor de producere. Noul model arată că nu este
esenţial ca informaţia să fie permanentă şi recuperabilă din memoria de lungă durată declarativă. Tot
ceea ce se cere este ca informaţia să fie activă în memoria de lucru în timpul procesului analogic. Acest
lucru presupune şi o informaţie temporară, encodată recent în memoria de lucru.
Prin urmare, în acest caz, exemplele sunt menţinute, susţinute în memoria de lucru de către mediul
exterior fără a mai fi necesară memoria de lungă durată.
Se poate observa că modelele propuse de Anderson depăşesc spaţiul memoriei şi furnizează informaţii
cu privire la structura (arhitectura) mai generală a cunoaşterii. Aceste modele pot fi aplicate în procesele
rezolvării de probleme sau în cele ale învăţării.
Modelul inaugurat de Newell – numit SOAR presupune existenţa doar a unui singur tip de MLD -
cunoştinţele sunt organizate în sisteme de producere. În acest caz, există doar memoria procedurală, iar
memoria declarativă este asimilată cu antecedentul regulilor de producere. Memoria de lucru există şi
aici şi cuprinde: structură ierarhizată de scopuri, un set de preferinţe pentru ceea ce trebuie dus la
îndeplinire la un moment dat, conţinuturi perceptive și comenzi motorii.
Când subiectul se confruntă cu o problemă datele problemei din memoria de lucru sunt puse în
corespondenţă cu un sistem de producere. Regulile de producere nu se activează secvenţial, adică
selectând doar pe cele cu activarea cea mai mare, ci paralel, selecţia făcându-se pe baza preferinţelor şi
scopurilor subiectului. Din punctul de vedere al acestui model se face prin gruparea în chunks-uri
(grupare a unor unităţi de informaţie) a regulilor de producere eficiente. Concluzie: comportamental
subiectului este văzut ca o deplasare în spaţiul problemei ghidată de structura de scopuri din ML şi
sistemul de producere din MLD. Cele două modele sunt similare din trei puncte de vedere: 1) ambele
postulează sistemele de producere ca modalitate de stocare şi construcţie de noi cunoştinţe; 2) ML este
partea activată a MLD; 3) ambele presupun o reprezentare simbolică.

41. SCHITA UNEI NOI ARHITECTURI COGNITIVE

Mircea Miclea pleacă de la constatarea că arhitecturile cognitive propuse nu sunt omogene în sensul că
reţelele conexionisţe se dovedesc viabile în modelarea recunoaşterii stimulilor, a proceselor cognitive
periferice şi în descrierea anumitor modalităţi de organizare a cunoştinţelor în memorie. Pe de altă parte
structurile simbolice şi modalităţile de operare cu simboluri au fost evidenţiate în procesele cognitive
superioare şi atunci el trage concluzia că arhitectura cognitivă are o structură duală şi anume -
neuromimetică pentru procesările periferice şi simbolică pentru procesările centrale. Stimulii care-i
recepţionează subiectul prin analizatori pot fi de două categorii stimuli inediţi - cu care sistemul cognitiv
nu s-a mai confruntat - şi stimuli cunoscuţi, asimilaţi deja în structurile cognitive ale subiectului. După
impactul lor asupra receptorilor ambele categorii sunt reţinute în memoriile senzoriale timp în care se
iniţiază mecanismele modulare implicate în procesarea primară a informaţiei perceptive. Caracteristicile
nonaccidentale ale stimulilor (paralelism, simetrie) şi organizarea lor pe baza principiilor gestaltiste
activează o mulţime de cunoştinţe din MLD; aceste cunoştinţe activate formează ML. Stimulii inediţi
necesită o procesare mai laborioasă, deci activarea mai intensă a unor unităţi cognitive din ML. Acestea
prin inhibiţie laterală reduc valoarea de activare a altor unităţi cognitive aflate în ML. Cele mai activate
cunoştinţe şi mecanisme de procesare din MLD formează „câmpul atenţiei”. Aşadar atenţia nu este o
proprietate autonomă pe care o putem manipula volitiv, ci o rezultantă a activării mai puternice a unei
submulţimi din unităţile cognitive aflate în ML. Focalizarea şi comutarea atenţişi înseamnă de fapt
activarea unor conţinuturi din MLD. Această activare se poate realiza astfel:

 d acă stimulul este inedit are loc o activare automată – numită „atenţie involuntară”;
deşi este cunoscut stimulul, este relevant pentru structura de scopuri pe care subiectul o are la un
moment dat – vorbim despre o activare voluntară şi deci de „atenţia voluntară”.
Dacă există anumite scopuri sau intenţii atunci se activează anumite proceduri şi cunoştinţe declarative
prin regulile de producere. Cunoştinţele şi procesările lor formează memoria explicită. Cunoştinţele din
memorie sunt organizate sub mai multe forme: reţele semantice sau reţele neuromimetice – modul de
organizare depinde de interacţiunea cu mediul şi de natura materialului memorat. Această modalitate de
organizare a cunoştinţelor nu este un proces strict intern, ci se desfăşoară la interfaţa dintre mediul
intern şi cel extern al subiectului. Categorizarea, procesarea informaţiei vizuale, rezolvarea de probleme,
raţionamentul se desfăşoară fie în ML, fie în câmpul atenţiei (cunoştinţele din ML influenţează
procesările din câmpul atenţiei).
Acțiunile pe care le realizează subiectul sunt fie automate, fie controlate. Cele automate sunt
determinate de cunoștințele din memoria de lucru. Cele controlate sunt rezultanta procesărilor
cunoștințelor și structurii de scopuri din partea cea mai activată a memoriei de lucru, adică “atenția”.
Mircea Miclea propune, astfel, următoarea schiță a arhitecturii cognitive umane, pe care o redăm mai
jos:

a, b – stimuli cunoscuți; c – stimul inedit; RP – reguli de producere; RC – reguli care guvernează


rețelele conexioniste;

42.DEZVOLTAREA COGNITIVĂ. Delimitări conceptuale. Principii generale.

În mod cert, modul în care psihologii abordează copiii s-a schimbat din 1928 când John Watson declara
cele de mai sus. Astăzi recunoaştem atât faptul că copiii sunt asemenea adulţilor în ceea ce priveşte
nevoia lor de căldură şi afecţiune, cât şi că ei diferă de adulţi în multe privinţe, în special în modul de
gândire. Psihologii care îşi propun să înţeleagă cum se modifică gândirea de-a lungul ciclurilor vieţii
studiază dezvoltarea cognitivă, adică investighează modul în care abilităţile mentale se construiesc şi se
schimbă o dată cu maturizarea fizologică şi dobândirea de experienţă (învăţarea).
Dezvoltarea cognitivă implică schimbări atât de ordin calitativ în gândire, cât şi de ordin cantitativ –
sporirea cunoştinţelor şi abilităţilor.
Majoritatea psihologilor cognitivişti sunt de acord că schimbările au loc ca rezultat al interacţiunii
maturizării aspectelor înnăscute cu învăţarea (aspectele dobândite). Cu toate acestea, unii psihologi
cognitivişti pun un accent mai mare pe maturizare care se referă la orice schimbare relativ permanentă
în gândire sau comportament şi care are loc exclusiv datorită procesului de îmbătrânire, fără a ţine cont
de experienţele particulare. Alţii, subevaluează importanţa învăţării care se referă la orice schimbare
relativ permanentă a gândirii, ca rezultat al experienţei.
Teoriile dezvoltării cognitive sunt de mai multe tipuri. Cea mai complexă și viabilă dintre ele pare a fi
teoria piagetiană. Indiferent de teoria pe care o abordăm, ne întrebăm care sunt principiile fundamentale
care stau la baza studiului dezvoltării cognitive şi creează punţi de legătură între toate teoriile.
Un prim principiu ar fi acela conform căruia, de-a lungul vieţii, oamenii dobândesc un control mai
sofisticat asupra propriei lor gândiri şi asupra învăţării. Pe măsurat ce oamenii îmbătrânesc, ei devin
capabili să producă interacţiuni mai complexe între gândire şi comportament. În al doilea rând, oamenii
se angajează într-o procesare mai completă o dată cu avansarea în vârstă. Copiii mari encodează mai
multă informaţie decât cei mai mici şi de
aceea, în cazul primilor, creşte probabilitatea de a rezolva problem corect. Chiar şi în timpul perioadei
adulte, oamenii continuă să acumuleze cunoştinţe.
În al treilea rând, oamenii devin din ce în ce mai capabili să înţeleagă relaţii complexe de-a lungul
dezvoltării. În cele din urmă, oamenii îşi dezvoltă flexibilitatea în utilizarea strategiilor sau a altor
informaţii în timp. Pe măsură ce oamenii avansează în vârstă, devin mai puţin deprinşi în a folosi
informaţia într-un singur context, învăţând cum să o aplice într-o varietate de contexte. Oamenii pot
deveni mai înţelepţi – insight-ul despre ei înşişi şi despre lumea din jurul lor.

43. MATURIZAREA PROCESELOR COGNITIVE

Una dintre cele mai originale şi comprehensive teorii asupra dezvoltării cognitive îi aparţine
psihologului elveţian Jean Piaget (1896-1980). Desigur că de-a lungul timpului unele dintre ideile sale au
fost supuse criticii specialiştilor şi au fost infirmate. Cu toate acestea, teoria sa continuă să influenţeze
psihologia şi astăzi.
Piaget a revoluţionat studiul asupra formării conceptelor la vârsta copilăriei şi a inteligenţei. Piaget a
realizat observaţii repetate asupra copiilor (inclusiv asupra celor trei copii ai săi) şi a determinat
răspunsurile corecte şi pe cele greşite pe care aceştia le dădeau la itemii unor teste.
El le-a identificat erorile apărute în raţionamentele pe care le făceau. Piaget a ajuns la concluzia că
sistemele logice coerente stau la baza gândirii copiilor. Aceste sisteme diferă ca tipuri de sistemele
logice ale adulţilor.
Dacă ne propunem să înţelegem dezvoltarea, trebuie să identificăm aceste sisteme şi caracteristicile lor.
În continuare vom prezenta câteva dintre principiile generale ale dezvoltării şi stadiile dezvoltării
cognitive aşa cum le-a formulat şi elaborat Piaget.
Teoria lui Piaget mai este cunoscută şi sub denumirea de teoria cognitiv-constructivistă.
Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. El postulează un
efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi
procesele psihologice unde factorii exterior şi interiori ai dezvoltării sunt indisociabili şi cunoaşterea
rezultă dintr-o interacţiune între subiect şi obiect. Astfel, funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin
termeni biologici (asimilare, acomodare, adaptare) şi structurile care sunt generate de funcţionarea sa
sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice, structuri de grup).
Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în
schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. Asimilarea se
realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare.
Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei
acţiuni. Nu percepem schema, dar percepem acţiunea; schemele perceptive sunt cele care permit
realizarea acţiunii. O schemă se conservă, se consolidează prin exerciţiu, dar se poate modifica fie
generalizându-se, fie modificându-se sub presiunea lumii exterioare.
Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la
mediul său, acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea
de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării, care caracterizează omul din primele zile de
viaţă.
Pe plan biologic, aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic
obiectele suferă transformări când sunt asimilate. Fenomenul invers al asimilării se numeşte acomodare.
Pe plan psihologic, acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la
modificarea structurilor sau acţiunilor individului, astfel că atunci când o schemă se dovedeşte
inadecvată în faţa unui obiect nou, prin acomodare se produc modificări şi diferenţieri ale schemei.
Acomodarea comportă deci adaptarea schemei la realitatea obiectelor.
Echilibrul („equilibrium”) între asimilare şi acomodare duce la adaptare.
Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. Asimilarea şi adaptarea intervin
în toate actele de inteligenţă, iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare, adică de
structurare prin încorporare şi, de asemenea, inteligenţa este acomodare la mediu şi la variaţiile sale.

44. TEORIA LUI JEAN PIAGET ASUPRA DEZVOLTĂRII COGNITIVE

Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice.


Stadiul în această perspectivă presupune:
– ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată;
– există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi;
– această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar, ci se manifestă în altă formă (în
situaţii regresive pot reapărea);
– fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate;
– atât stadialitatea genetică, cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste;
Stadiile dezvoltării conform teoriei lui Piaget sunt:
Stadiul senzorio-motor (0- 2 ani), copilul dispune doar de percepţii şi motricitate. Psihologii
consideră, în general, că până la apariţia limbajului copilul nu dispune de gândire, dar au admis (şi
Piaget se numără printre ei) că apare inteligenţa.
Inteligenţa caracterizează, după J. Piaget, acele acte în care există o urmărire a unui scop vizat de la
bun început, apoi căutarea unor mijloace corespunzătoare care deţin caracterul de noutate pentru
situaţia respectivă.
Inteligenţa copilului este practică, tinde spre reuşită, nu spre enunţarea de adevăruri. Stadiul senzorio-
motor cunoaşte o serie de substadii, asupra cărora nu vom insista in cursul de față.
Stadiul preoperator sau perioada preoperaţională debutează în jurul vârstei de 2 ani cu
apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristici, și se întinde
până la 7-8 ani.
Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei mari achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice,
apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive. La sfârşitul stadiului senzorio-motor
copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezintă mental
anumite acţiuni. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei
semiotice sau simbolice, care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost
cândva percepute prin intermediul semnelor şi simbolurilor.
Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică, apoi semiotică, semnele
fiind mai arbitrare decât simbolurile, deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le
reprezintă.
Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care
sunt: imitaţia amânată, jocul simbolic, imaginile mentale şi limbajul.
Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale, contribuind semnificativ la
dezvoltarea gândirii. În conduita verbală, distingem două etape interogative cu influenţe asupra
structurării gândirii.
Prima etapă este activă. În jurul vârstei de 2 ani, etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea
identificare” (ce este asta?). Cea de a doua fază este faza lui „de ce?” şi debutează la 3 ani. Prin
această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte, la ce folosesc acestea şi care sunt
efectele obiectului asupra sa.
Stadiul operaţiilor concrete.
În etapa operaţiilor concrete de la 7/8 ani până la 11/12 ani copii devin capabili să manipuleze mental
reprezentările interne pe care ei şi le-au format în timpul perioadei preoperaţionale. Acum ei nu numai că
au gânduri şi memoria obiectelor, dar pot îndeplini mental operaţii cu acestea. Totuşi, ei pot face acest
lucru numai cu obiectele concrete (ex. gânduri şi amintiri ale maşinilor, mâncării, jucării şi alte lucruri
tangibile). De aici numele de
„operaţii concrete”.
Poate că cea mai dramatică dovadă a trecerii de la gândirea preoperational la gândirea
reprezentaţională a stadiului operaţiilor concrete poate fi observată în experimentele clasice ale lui
Piaget asupra conservării cantităţii.
În conservare, copilul este capabil să conserve (să păstreze în minte) o cantitate dată în ciuda observării
schimbărilor suferite de obiect sau substanţă. Faimoasele probe de conservare sunt: conservarea
cantităţilor discontinue, ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue – substanţă solidă şi lichidă,
lungime, greutate, volum.
Copiii au demonstrat că pot răspunde corect: cantitatea se conservă chiar dacă se schimbă modul în
care apar obiectele. Iniţial, copiii se bazează pe percepţia lor imediată referitoare la felul în care lucrurile
par a fi; gradat, ei încep să formuleze reguli interne referitoare la modul în care funcţionează lumea şi
chiar folosesc aceste reguli interne pentru a-şi ghida raţionamentul mai degrabă decât să folosească
exclusiv modul în care apar obiectele.
Poate că cel mai cunoscut experiment al conservării al lui Piaget demonstrează schimbări ale dezvoltării
în conservarea cantităţii de lichid. Experimentatorul îi arată copilului două pahare de laborator, mici şi
borcănate cu lichid în ele. Experimentatorul îl pune pe copil să verifice că cele două pahare conţin
aceeaşi cantitate de lichid. Apoi, în timp ce copilul îl priveşte, experimentatorul toarnă lichid dintr-unul din
pahare într-un al treilea care este mai înalt şi mai subţire decât primele două. În noul pahar lichidul urcă
la un nivel mai sus decât în
celelalte două. Atunci când este întrebat dacă, cantitatea de lichid din cele două pahare pline este
aceeaşi sau diferită, copilul preoperational spune că este mai mult lichid în paharul înalt pentru că
lichidul din el atinge un punct perceput ca fiind mai înalt. Copilul preoperaţional a
văzut că experimentatorul a turnat tot lichidul dintr-un pahar în altul fără să adauge nimic, dar copilul nu
concepe faptul că cantitatea este conservată în ciuda schimbării înfăţişării. Copilul din stadiul operaţiilor
concrete spune că paharele conţin aceeaşi cantitate de lichid bazându-se pe schemele interne
referitoare la conservarea materiei.
Ce poate face copilul din stadiul operaţiilor concrete şi nu poate cel din stadiul preoperaţional? Copilul
din stadiul operaţiilor concrete poate manipula reprezentările interne ale obiectelor şi substanţelor
concrete conservând mental noţiunea de cantitate şi ajunge la concluzia că, în ciuda diferitelor înfăţişări
fizice, cantităţile sunt identice.
Copilul din stadiul preoperator este prizonier al percepţiei sale deformante (pare mai mult pentru că
suprafaţa este mai mare), crede că transformarea a alterat toate proprietăţile obiectului (cantitatea de
materie sau substanţă), pentru că el nu concepe că măcar o proprietate
rămâne invariantă în această transformare. Or, numai invarianţa permite întoarcerea la punctul de
pornire, anularea deformării printr-o acţiune inversă (reversibilitatea). El nu se poate descentra, adică să-
şi schimbe punctul de vedere pentru a coordona diferitele puncte de vedere(e mai mare aici, dar e mai
mic dincolo). Dimpotrivă, raţionamentul copilului mai mare este corect pentru că el admite existenţa unui
invariant permiţând întoarcerea la starea iniţială şi poate lua simultan în consideraţie cele două
dimensiuni care se compensează (decentrarea).
Conservarea cantităţilor de lichide poate să se producă ceva mai devreme celei a cantităţilor solide.
Odată ce copilul recunoaşte în interiorul său posibilitatea reversibilităţii acţiunii şi mental poate îndeplini
această operaţie concretă, copilul poate înţelege implicaţia logică a faptului că în fond cantitatea nu s-a
schimbat. Se poate observa că operaţiile sunt concrete, aceasta însemnând că operaţiile cognitive
acţionează asupra reprezentărilor cognitive ale evenimentelor fizice actuale. Etapa finală a dezvoltării
cognitive, după Piaget, implică depăşirea acestor operaţii concrete şi aplicarea aceloraşi principii
conceptelor abstracte.
Stadiul operaţiilor formale începe de la 11/12 ani în sus (până la 15 – 16 ani) şi implică operaţii
mentale asupra abstracţiilor şi simbolurilor care pot să nu aibă forme concrete fizice. Mai mult, copiii
încep să înțeleagă unele lucruri pe care nu le-au experimentat în mod direct (Inhelder şi Piaget, 1958).
În timpul etapei operaţiilor concrete copilul începe să fie capabil să observe perspectiva altora dacă
perspectiva alternative poate fi manipulată în mod concret. De exemplu, ei pot ghici cum un alt copil
poate vedea o scenă (de exemplu, înfăţişarea unui sat) când ei stau pe partea opusă a mesei pe care
este arătată scena.
În timpul operaţiilor formale copilul este pe deplin capabil să-şi asume perspective
altele decât cele proprii, chiar şi atunci când nu lucrează cu obiecte concrete. Mai mult, oamenii din
etapa operaţiilor formale caută intenţionat să creeze o reprezentare mentală sistematică a situaţiilor cu
care ei se confruntă.
Concluzionând, teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget presupune stadii. Pentru el stadiile au loc la
aproape aceleaşi vârste pentru diferite copii şi fiecare stadiu se construieşte pe cel precedent.
Stadiile au loc într-o ordine fixă şi sunt ireversibile: o dată ce un copil intră într-un
nou stadiu, acesta gândeşte în modurile care caracterizează acel stadiu indiferent de domeniul sarcinii,
de specificul sarcinii şi chiar de contextual în care sarcina este prezentată. Copilul nu gândeşte niciodată
în modurile care caracterizează un stadiu precedent al dezvoltării cognitive. Alţi teoreticieni (Beilin, 1971;
R. Gelman, 1969) inclusiv unii neopiagetieni (Case, 1992; Fischer, 1980) nu sunt de acord cu acest
punct de vedere sugerând că există o flexibilitate mai mare în decursul dezvoltării cognitive, în ceea ce
priveşte sarcinile şi domeniile sarcinilor decât este sugerată de teoria piagetiană.
Există şi unii teoreticieni care au alte puncte de vedere asupra dezvoltării conceptuale. De
exemplu, un neopiagetian susţine că dezvoltarea conceptuală este un proces mai mult local decât
global, aşa cum a crezut Piaget.