I.

Saracia si inegalitatile de dezvoltare

Subdezvoltarea reprezinta o situatie economica in care persista niveluri scazute

ale standardului de viata, saracia absoluta, rate de crestere economica scazute, un nivel
redus al consumului, servicii de asistenta sanitara precare, rate inalte ale mortalitatii si
natalitatii, dependenta de exterior, posibilitati reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor.
Ea reprezinta un ansamblu de structuri ce reflecta dezechilibre intre diferitele sectoare
economice, dependenta financiara, tehnologica si culurala fata de exterior, discrepante
sociale datorate marilor inegalitati de venituri, avere, putere, educatie.
O etapa importanta in evolutia conceptului de dezvoltare economica o reprezinta
asimilarea cu procesul de reorientare al economiei si a fortei de munca, astfel incat
ponderea agriculturii in PIB si in forta de munca sa scada, in favoarea sectorului secundar
si tertiar. Industrializarea a devenit aproape sinonima cu dezvoltarea economica,
pornindu-se de la ideea ca o industrie performanta asigura mijloacele necesare
modernizarii unei economii si atingerii unui nivel cat mai inalt al venitului pe locuitor.
Au aparut ca relevanti in aprecierea dezvolatrii unei tari indicatori sociali de tipul ratei
alfabetizarii, anilor de scolarizare, accesului la serviciile sanitare, etc.
Anii ’70 au adus o noua viziune asupra dezvolatrii. In ciuda cresterii PIB si a
PIB/loc., tarile in dezvoltare nu numai ca au inregistrat o imbunatatire a standardului de
viata a majoritatii populatiei, dar saracia a crescut, iar decalajul dintre bogati si saraci s-a
accentuat, atat la nivelul fiecarei tari in dezvoltare , cat si la nivel mondial. Astfel,
conceptul de dezvoltare economica a fost redefinit in termenii reducerii si eliminarii
saraciei, a somajului, a distributiei inechitabile a veniturilor, in contextul unei economii
in crestere.
Atunci s-a facut trecerea de la un proces esentialmente cantitativ (cresterea
economica), punandu-se accentul pe elementele calitative, de punere in valoare a
factorilor de productie si a capacitatilor creatoare ale omului. Dezvoltarea economica
devine astfel subordonata satisfacerii nevoilor fundamentale ale oamenilor, eliminarii
saraciei si asigurarii egalitatii de sanse.
Tarile in dezvoatre sunt un mozaic urias. Alaturi de tari foarte sarace se intalnesc
tari mult mai bogate, care ravnesc la statutul de tara dezvoltata. Desi specialistii au pareri
diferite, in ceea ce priveste componenta acestui grup de tari, ele sunt cele mai numeroase
din punct de vedere al populatiei (77% din populatia globului), dar contribuie doar cu
15% din venitul mondial.
Dincolo de o serie de trasaturi comune ale acestor tari (nivelul scazut al venitului
pe locuitor, procentul scazut de angajare a fortei de munca in industria prelucratoare,
productivitatea scazuta in toate sectoarele, inclusiv in agricultura, exportul orientat in cea
mai mare masura pe produse primare) exista si o multitudine de diferente: unele sunt tari
foarte populate, altele nu; unele au o suprafata foarte mare, altele nu; unele sunt
democratii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situeaza undeva intre cele
doua limite.
Gruparea tarilor in dezvoltare in categorii omogene este destul de dificil de
realizat, datorita diversitatii extrem de ridicata a grupului. Criteriile de clasificare utilizate
de diferite organisme internationale sunt si ele complexe, de la criterii de natura
economica (ca PIB/loc), la criterii de natura geografica, politica (regimuri democratice
sau regimuri totalitare), grad de coruptie sau nivelul de respectare a libertatilor
fundamentale.
Privită în ansamblul său, subdezvoltarea este o criză structurală a economiei
mondiale. Aceasta nu reprezintă un fenomen omogen, care se manifestă identic în toate
ţările lumii. În actuala lume a interdependenţelor, subdezvoltarea afectează întreaga
economie mondială, care conduce la dezechilibre şi instabilitate pe plan mondial. O
trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a
Sudului subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă
îndeosebi pe plan financiar, alimentar şi tehnologic. Dar Nordul, la rândul lui, este şi el
dependent de Sud.

II. Roul statului in eradicarea subdezvoltarii

Pornind fie şi numai de la aceste aspecte, putem concluziona că sărăcia este o ameninţare
nu numai pentru ţările care se confruntă cu acest fenomen la nivel de masă, ci reprezintă
o ameninţare la siguranţa întregii specii umane. Tocmai datorită îngrijorării crescânde pe
care comunitatea internaţională o manifestă în acest domeniu, acest început de mileniu se
vrea a marca intrarea în linie dreaptă a luptei împotriva sărăciei. În cadrul Conferinţei
care a avut loc la Paris în anul 1998, cu participarea ţărilor member OCDE, reprezentanţi
ai Naţiunilor Unite şi ai Băncii Mondiale, s-au identificat 6 scopuri sociale şi 16
indicatori complementari ce urmau a fi monitorizaţi de către comunitatea internaţională,
ca parte a unei noi strategii de dezvoltare. Scopurile au fost următoarele:
 reducerea sărăciei la jumătate (s-a estimat ca numărul celor ce trăiesc cu mai puţin
de un dolar pe zi să scadă la 700 milioane la sfârşitul deceniului următor);
 asigurarea educaţiei primare, astfel încât să crească la 100% procentul de
cuprindere în şcoala primară a copiilor;
 creşterea egalităţii pe sexe în ceea ce priveşte cuprinderea în şcoala primară; peste
125 milioane de copii de vârstă şcolară primară nu erau înscrişi la şcoală în 1995,
din care 2/3 erau fete.
 reducerea morţii infantile şi a celei până la 5 ani, la niveluri mai mici decât
jumătate din nivelurile actuale, până la sfârşitul anului 2015;
 reducerea morţii maternale cu 2/3 până în 2015, prin creşterea asistenţei medicale
la naştere;
 creşterea accesului la serviciile ce privesc reproducţia, astfel încât să se prevină
infestarea cu boli în perioada de sarcină (în special cu HIV), creşterea
necontrolată a populaţiei, mai ales în zonele foarte sărace.
Chiar şi Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, la întâlnirea pe care au avut-o
în septembrie 2000 în Cehia1, aminteau despre necesitatea concentrării atenţiei asupra
unui set clar de rezultate privind dezvoltarea, ce pot fi monitorizate. Oficialii B.M. şi
F.M.I. recunoşteau că politicile promovate de către cele două instituţii au fost mai puţin
axate pe probleme legate de sărăcie şi că, în unele cazuri, aceste politici au avut un
impact negativ asupra bunăstării oamenilor. Politicile de austeritate promovate de ambele
instituţii au determinat creşterea sărăciei pentru populaţia deja săracă. În ţările aflate în
tranziţie, se apreciază că numărul persoanelor ce trăiesc în condiţii de sărăcie s-a triplat în
ultimul deceniu!
 III.Industrializarea, agricultura, problema alimentara, foametea (exemple)

O problema majora a tarilor subdezvoltate este foametea si malnutritia, sau, mai bine zis,
problema alimentara.
Potrivit celor mai recente estimari, peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane in
Asia, mai mult de 80 de milioane in Africa, 45 de milioane in America Latina) sufera
efectiv de foame.
Problema alimentara are atat implicatii de ordin social, cat si implicatii de ordin politic
(accentuarea migratiei, convulsii sociale).
Interdependenta cu alte probleme economice globale joaca un rol important in
determinarea dimensiunilor problemei alimentare.
Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atat de efortul propriu, cat si de asistenta
celorlalte state prin intermediul diverselor organizatii internationala (FAO si FIDA,
precum si PAM, au initiat numeroase programe de ajutorare a tarilor subdezvoltate). Este
necesara punerea in practica a unor programe de cooperare tehnica, de eliminare a
pierderilor alimentare, de eliminare a pierderilor de teren arabil, pentru dezvoltarea
pescuitului. Tinand seama de cauzele care au generat situatia alimentara precara de pe
glob, devine foarte clar ca solutionarea viabila, de durata, nu poate fi asigurata decat prin
cresterea substantiala si diversificarea productiei agroalimentare.
Tarile subdezvolate nu se pot baza pe „transferul de hrana”, ci, in primul rand, pe efortul
propriu. Printre caile posibile de sporire a productiei alimentare in tarile in dezvoltare,
cele care retin atentia expertilor sunt urmatoarele:

- extinderea suprafetelor cultivate

- sporirea randamentului la hectar si pe animal productiv
- exploatarea unor noi resurse naturale si producerea de alimente pe cale sintetica.

Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se afla in America Latina, Africa Tropicala
si America de Nord (in Asia de Sud, ce se confrunta cu grave probleme, aceasta solutie
nu exista).
Dar, desi si-ar putea spori productia, problemele raman pentru majoritatea tarilor, pentru
ca acestea ar trebui sa aloce mai multe resurse financiare decat au pentru a putea spori
randamentele agricole. De exemplu, o crestere de 4% a productiei agricole necesita resure
financiare de 15- 16 miliarde de dolari anual, suma greu de realizat in conditiile datoriei
externe actuale. Pentru a avea o imagine comparativa a diferentelor uriase care exista
intre tarile dezvoltate si cele slab dezvoltate in planul productivitatii agricole, este
suficient sa precizam faptul ca Eritreea, una dintre cele mai sarace tari ale lumii,
inregistreaza o valoare adaugata in agricultura de aproape 1000 de ori mai mica decat a
Belgiei.

Conceptul de industrializare are doua intelesuri. Pe de o parte, se poate vorbi despre

industrialiare in sens larg, cu referire, practic, la toate tarile lumii, iar, pe de alta parte, in
sens restrans, ca despre o cale de rezolvare a problemelor subdezvoltarii. In sens restrans,
industrializarea este definita de o maniera mai centrata pe problemele subdezvoltarii.
Industrializarea a fost, si inca mai este privita ca principala cale de atingere a unei rate de
crestere economica mai ridicate, de depasire a decalajelor ce despart tarile in dezvoltare
de tarile dezvoltate si de ridicare a nivelului de trai. In cazul multor tari in dezvoltare, dar
si a tarilor sin fosta Uniune Sovietica, rolul procesului de industrializare a fost
absolutizat, neglijandu-se celelalte sectoare ale economiei. Motivatiile care au dus la
orientarea dezvoltarii economice catre amplificarea industriei sunt:

- industria e perceputa ca un element definitoriu al dezvoltarii (tarile dezvoltate

sunt si cele mai puternice din punct de vedere industrial)
- industria reprezinta unul dintre cele mai eficace metode de rezolvare a
problemelor cum ar fi somajul si nivelul scazut al ocuparii fortei de munca
- industria ofera produse diversificate, cu grad ridicat de prelucrare, la preturi
avantajoase
- are efect de antrenare asupra celorlalte sectoare ale economiei
- contribuie la cresterea volumului de bunuri si servicii, asigurand astfel
satisfacerea nevoilor populatieipe baza productiei interne
- reprezinta o cale de reducere a decalajului tehnologic dintre tarile dezvoltate si
cele in dezvoltare, tehnologia reprezentand calea sigura pentru cresterea eficientei
si productiei.

IV. Decalaje, praguri ale subdezvoltarii (analize indicatori + exemple)

Subdezvoltare – este reversul dezvoltării. Ea reprezintă o situaţie economică în care

persistă niveluri reduse ale standardului de viaţă, persistă sărăcia absolută, rate de creştere
economică scăzute, nivel redus al consumului, rate ridicate ale mortalităţii şi ale
natalităţii.
Trăsături ale subdezvoltării: sărăcie absolută, dependenţă faţă de exterior, creştere
economică slabă, rate ridicate ale mortalităţii şi ale natalităţii.
Naţiunile Unite au definti ca limită a sărăciei absolute ca fiind nivelul veniturilor
de 1 dolar pe zi, ajustat cu paritatea puterii de cumpărare. Astăzi aproximativ 1,3 miliarde
de oamenii trăiesc sub această limită a sărăciei.
PNUD identifică 9 probleme majore ale ţărilor subdezvoltate:
1. speranţa de viaţă - a crescut mult în ultimii 30 de ani ajungând la o
medie de 63 de ani, iar în unele ţări chiar la 70
2. sănătatea – doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de
sănătate; 1,3 miliarede de oameni nu au acces la apă potabilă, iar în
Africa Subsahariană un adult din 40 este seropozitiv
3. hrana – în ultimii 30 de ani numărul ţărilor în care s-a asigurat necesarul
de hrană s-a dublat de la 25 la 50. Totuşi 15% din populaţia lumii nu
are hrană suficientă, iar un copil din 3 suferă de malnutriţie
4. educaţia – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul d populaţiei
adulte fiind analfabetă
5. venituri şi sărăcie – 1,3 miliarde trăiesc în sărăcie absolută, definită prin
venituri prea mici pentru a asigura mijloacele de subzistenţă. În Africa
aproape jumătate din populaţie se află sub pragul de sărăcie
 6. copii – în ultimii 30 de ani, mortalitate infantilă a fost redusă cu mai
mult de 50%, dar cu toate acestea malnutriţia şi bolile în general ucid
mai mult de 34.000 de copii în fiecare zi
7. femeile – două treimi din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace
ale lumii sunt femei. Femeile acced într-un număr de două ori mai mic
decât bărbaţii în învăţământul superior
8. securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt refugiaţi
9. mediul – în ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă
potabilă a crescut de la sub 10% la 60% - pădurile tropicale sunt
distruse în fiecare secundă cu o suprafaţă egală cu mărimea unui teren
de fotbal.
La întâlnirea G8 (+ Rusia) din iulie 2000, identificând sărăcia drept una dintre
cele mai grave probleme ale omenirii, a fost elaborat raportul privind sărăcia globală,
care vizează că până în anul 2015 populaţia ce trăieşte în sărăcie să scadă la cifra de 815
milioane. Dar se pare că în anul 2008 numărul săracilor poate fi chiar mai mic, de
aproximativ 700 de milioane. Această cifră se poate atinge dacă regiunile cele mai sărace
ale lumii (Asia de Sud şi Africa Subsahariană) vor înregistra progrese în plan economic şi
social.
Ceea ce nelinişteşte Comunitatea Internaţională este adâncirea decalajelor dintre
ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare şi implicit agravarea contradicţiilor dintre cele două
categorii de state.
Subdezvoltarea unui număr mare de ţări este, înainte de toate, efectul unui factor
extern şi anume regimul colonial. Fostele colonii au rămas dependente şi după prăbuşirea
colonialismului, mai ales prin schimbul inegal cu ţările dezvoltate, rpin vânzarea de
materii prime la preţuri reduse, mici şi cumpărarea de produse manufacturate la preţuri
ridicate. În asemenea condiţii economia naturală, de subzistenţă, rămasă din timpul
colonialismului s-a dezvoltat ca o economie dualostă, dezarticulată, incapabilă să
realizeze o dezvoltare autentică şi autoîntreţinută.
O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de
dependenţă a sudului subdezvoltat faţă de nordul dezvoltat. Această dependenţă se
manifestă mai ales în plan financiar, alimentar şi desigur tehnologic. Dar şi nordul în
unele cazuri este dependent de sud. Această dependenţă se manifestă în primul rând din
punct de vedere al resurselor naturale (Elveţia, Japonia, Belgia nu au resurse de exemplu)
dar şi din punct de vedere al potenţialului de desfacere, în sensul că ţările subdezvolatete
şi cele în dezvolare, cu potenţialul lor demografic uriaş (mai mult de 75% din populaţia
lumii se află în ţările subdezvolatete şi cele în dezvolare) constituie cea mai importantă
rezervă de expansiune a pieţei mondiale pe termen lung, cu atât mai mult cu câtunele
pieţe occidentale dau semne de saturaţie.

V. Orientul Mijlociu: influenta crizei ec, conflicte, religie