Tehnologii avansate de telecomunicaţii

9. SISTEME DE COMUNICAŢII 3G ŞI 4G

9.1 INTRODUCERE
Sistemele de telecomunicaţii mobile celulare de generaţia a doua
(2G) sunt digitale, ceea ce le face mult mai performante decât precedentele,
din prima generaţie (1G), care erau analogice. Ele au fost însă proiectate
pentru a transmite semnale vocale digitalizate, care sunt şiruri de biţi cu
viteza de 64 kbiţi/sec. Având în vedere forma digitală, prin reţelele 2G se
pot transmite şi fişiere de date, dar viteza este limitată la 64 kbiţi/sec. Pentru
aplicaţii necesitând viteze mai mari, era nevoie să apară o nouă generaţie, a
treia (3G). Dar pentru a mări viteza de transmisie, este necesară mai multă
bandă de frecvenţe din spectrul radio. Aceasta a impus migraţia către benzi
de frecvenţe superioare, neutilizate mai înainte sub licenţă. De asemenea, a
fost nevoie să se treacă la noi tehnici şi metode de organizare şi de
administrare a reţelelor. A apărut deja şi generaţia a patra (4G). Se
pregăteşte intens generaţia a cincea (5G).
În această lecţie, se face o trecere în revistă a problemelor tehnice
legate de generaţiile 3G şi 4G de reţele mobile celulare de telecomunicaţii.

9. 2 GENERAŢIA 3G
Sistemele de comunicaţii mobile celulare de generaţia 2G au adoptat
tehnologia digitală. Totuşi, serviciile pe care acestea le furnizează se
limitează la serviciile de bază: voce, facsimil şi date de viteză joasă. Ele nu
pot oferi acces de mare viteză la Internet şi transmisiuni de imagini de înaltă
calitate. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (ITU) a denumit
sistemele de comunicaţii mobile de generaţia 3G „International Mobile
Telecommunications–2000“, pe scurt IMT–2000. Aici, 2000 se referă la
anul care marchează trecerea de la mileniul trecut la cel prezent. Ca şi GSM,
IMT–2000, mai înainte de a fi o realitate pe care o percepem deja, a fost un
mare proiect. Generaţia 3G trebuia să permită servicii de bandă largă la
viteze de 2 Mbiţi/sec, cu aceeaşi calitate asigurată de reţelele fixe. Pentru
aceasta, o tehnologie care se recomanda proiectanţilor ca deosebit de
atrăgătoare este accesul multiplu cu diviziune în cod şi secvenţă directă
(DS–CDMA). Vom nota pe scurt DS–CDMA de bandă largă cu W–CDMA.
În ianuarie 1998, Institutul European de Standarde pentru
Telecomunicaţii (ETSI) a decis să adopte tehnologia W–CDMA pentru
 2

benzi duplex cu diviziune în frecvenţă (FDD). Organismul de standardizare

pentru sectorul radio din Japonia (ARIB) a dezvoltat un proiect asemănător.
Pentru IMT–2000 este rezervată banda de frecvenţe purtătoare în jur de 2
GHz.
În W–CDMA, se introduce operarea asincronă inter-celule şi un
canal pilot asociat cu fiecare canal de date. Canalul pilot face posibilă
detecţia coerentă pe legătura inversă. Operarea asincronă inter-celule face
posibilă căutarea rapidă a unei celule. Se face urmărirea coerentă a codului
de împrăştiere. Pe ambele legături, cea directă sau descendentă (de la staţia
de bază la mobil) şi cea inversă sau ascendentă (de la mobil la staţia de
bază) se implementează controlul rapid al puterii de emisie. Pe ambele
legături se aplică recepţia Rake. Pe legătura directă sunt mai mulţi factori de
împrăştiere ortogonali. Transmisia se face cu viteză variabilă şi detecţie
oarbă a vitezei.
Sistemul a fost bine gândit astfel încât să poată adopta noi tehnici şi
tehnologii pe măsură ce acestea se dovedesc suficient de mature. Astfel, un
cod convoluţional de rată 1/3 poate fi uşor transformat într-un cod TURBO
de aceeaşi rată.
Modulaţia cuaternară cu deplasare de fază (QPSK) ar putea fi de
asemenea extinsă la 8PSK.
Acronimul UMTS vine de la Universal Mobile Telecommunication
System şi este varianta europeană a lui IMT–2000.
Banda de frecvenţe alocată UMTS se împarte în mai multe subbenzi.
 Pentru subbenzile împerecheate 1920–1980 şi 2110–2170 MHz, se
utilizează W–CDMA în modul duplex cu diviziune în frecvenţă
(FDD).
 Pentru subbenzile disparate însumând 35 MHz, se utilizează acces
multiplu cu diviziune în cod şi în timp, în modul duplex cu diviziune
în timp (TDD).
Pentru aceasta, terminalele mobile trebuie să poată lucra în mod dual
FDD/TDD.
Echipamentele de generaţia 3G trebuie să înlocuiască treptat
echipamentele de generaţia 2G. Pentru operatorii sistemelor de
telecomunicaţii 2G se deschid două posibilităţi:
 Să refolosească benzile de frecvenţe existente
 Să migreze spre noi benzi de frecvenţe.
Au fost astfel definite două blocuri constructive de acces radio 3G:
 EDGE utilizează modulaţie de nivel înalt pentru TDMA cu subbenzi
de 200 kHz.
 UMTS se bazează pe o bandă de 5 MHz şi W–CDMA.
 3

Viteza de cip de bază este de 4.096 kcipi/sec, ceea ce corespunde unei

lărgimi de bandă de aproximativ 5 MHz. Sunt specificate şi vitezele
superioare de 8.192 şi 16.384 kcipi/sec.
Lungimea cadrului radio de bază este de 10 msec, ceea ce permite
transmiterea unui semnal vocal de întârzere scăzută şi a unor mesaje de
control rapid.
Canalele de transport sunt serviciile oferite de stratul fizic straturilor
OSI superioare. Ele sunt întotdeauna unidirecţionale şi sunt fie comune,
adică împărtăşite de mai mulţi utilizatori, fie dedicate, adică alocate unui
utilizator particular. Sunt definite următoarele tipuri de canale de transport:
 Canal de control radiodifuzat (broadcast control channel BCCH).
Acesta este un canal de transport comun pe legătura descendentă
utilizat pentru a radiodifuza informaţie de control particulară
sistemului şi celulei. El se transmite întotdeauna în întreaga celulă.
 Canal de acces direct (forward access channel FACH). Acesta este
un canal de transport comun pe legătura descendentă şi este utilizat
pentru a purta informaţie de control şi pachete scurte de utilizator la
o staţie mobilă, a cărui celulă în care se găseşte este cunoscută
sistemului. El poate fi transmis în întreaga celulă sau numai într-o
parte a celulei.
 Canal paging (paging channel PCH) este un canal de transport
comun pe legătura descendentă şi este utilizat pentru a purta
informaţie de control la o staţie mobilă atunci când sistemul nu
cunoaşte celula în care se găseşte respectiva staţie mobilă. El se
transmite întotdeauna în întreaga celulă.
 Canal de acces aleator (random access channel RACH) este un canal
de transport comun pe legătura ascendentă şi este utilizat pentru a
purta informaţie de control şi pachete scurte de utilizator de la o
staţie mobilă. El este recepţionat întotdeauna în întreaga celulă.
 Canal dedicat (DCH), care poate fi pe legătura ascendentă sau pe cea
descendentă şi este utilizat pentru a purta date de utilizator sau
informaţie de control către/de la o staţie mobilă. Acest canal poate fi
transmis/recepţionat în întreaga celulă sau numai într-o parte a
celulei.

Datele sosesc pe canalul de transport în forma blocurilor de transport. În

fiecare moment de transmisie, pe fiecare canal de transport, numărul
blocurilor de transport care sosesc este variabil. În general, mărimea
blocurilor de transport este diferită între diferitele canale de transport şi
poate de asemenea varia în timp pentru un canal de transport particular.
 4

Intervalul de timp dintre momentele de transmisie consecutive se numeşte

interval de timp de transmisie. În general, acesta este diferit pentru diferitele
canale de transport dar trebuie să ia valori din mulţimea (10, 20, 40, 80)
msec.

Structura canalului fizic

Structura unui cadru. În fig. 9.1, se arată structura de bază a unui cadru
W–CDMA pentru legătura descendentă.

Un cadru radio = 10 msec

Slot #1 Slot #m Slot #16

Date strat 2 OSI

0,625 msec, 20×2k biţi

Control strat 1
(pilot + TPC + TFI

Fig. 9.1 Structura unui cadru pentru canalul fizic dedicat pe legătura
descendentă.
Pe legătura descendentă, datele dedicate de pe stratul 2 OSI sunt
multiplexate în timp cu informaţia de control de pe stratul 1 OSI în fiecare
slot. Informaţia de control de pe stratul 1 constă în biţi pilot cunoscuţi
pentru estimarea canalului de pe legătura descendentă, comenzi de control al
puterii pentru controlul puterii în buclă închisă de pe legătura ascendentă
precum şi un indicator al formatului de transport (TFI). Se utilizează biţi
pilot dedicaţi în locul unui pilot comun pentru a ajuta la funcţionarea
antenelor adaptive din staţia de bază, aşadar pe legătura descendentă. Aceşti
biţi pilot dedicaţi contribuie şi la un mai eficient control al puterii în buclă
închisă pe legătura descendentă. Indicatorul TFI informează receptorul cu
privire la parametrii instantanei (mărimea blocului şi numărul de blocuri) ai
fiecărui canal de transport multiplexat pe canalul fizic.
 5

Aşa cum se arată în fig. 9.1, numărul biţilor pe slot de legătură

descendentă nu este fixat ci poate varia în intervalul 20–1280, corespunzător
unei viteze de bit în canalul fizic în domeniul 32–2048 kbiţi/sec. Pentru a
realiza viteze de bit chiar şi mai mari, pe o conexiune se pot transmite în
paralel mai multe canale fizice pe legătura descendentă. În acest caz,
informaţia de control de pe stratul 1 se transmite doar pe un canal fizic, în
vreme ce câmpurile corespunzătoare ale celorlalte canale fizice rămân goale.
În fig. 9.2, se arată structura de bază a unui cadru W–CDMA pentru
legătura ascendentă.

Un cadru radio = 10 msec

Slot #1 Slot #m Slot #16

DPDCH Date strat 2 OSI

DPCH Control strat 1 OSI (pilot + TPC + TFI)

0,625 msec, 20×2k biţi

TPC: Biţi de control al puterii de emisie

TFI: Indicator al formatului de transport (informaţie de viteză).

Fig. 9.2 Structura unui cadru pentru canalul fizic dedicat pe legătura
ascendentă.

Fiecare cadru radio de lungime 10 msec este împărţit în 16 sloturi de

lungime 0,625 msec, corespunzător unei perioade de control al puterii.
Spre deosebire de legătura descendentă, pentru legătura ascendentă
sunt definite două tipuri de canale fizice dedicate: 1) canalul fizic dedicat de
date (DPDCH) pe legătura ascendentă şi 2) canalul fizic dedicat de control
(DPCCH) pe legătura ascendentă. Primul tip, DPDCH, poartă date dedicate
de pe stratul 2, în vreme ce al doilea tip, DPCCH, poartă informaţie de
control de pe stratul 1. Cu alte cuvinte, pe legătura ascendentă, datele de pe
 6

stratul 2 şi informaţia de control de pe stratul 1 se transmit în paralel pe

canale fizice diferite. Informaţia de control de pe stratul 1 al legăturii
ascendente este aceeaşi ca pentru legătura descendentă –, biţi pilot, comenzi
de control al puterii pentru controlul puterii în buclă închisă pe legătura
descendentă şi TFI.
Pe legătura ascendentă, numărul de biţi pe slot poate varia în
intervalul 10–640, corespunzător unei viteze de bit pe canalul fizic în gama
16–1024 kbiţi/sec. Pentru a realiza viteze de bit şi mai mari, pe o conexiune
se pot transmite în paralel mai multe canale de tip DPDCH pe legătura
ascendentă.

Împrăştiere şi modulaţie
Împrăştierea şi modulaţia pe canalul fizic dedicat al legăturii
descendente sunt ilustrate în fig. 9.3. Se utilizează modulaţia cu patru faze
(QPSK), ceea ce înseamnă că o pereche de biţi este împrăştiată cu viteza de
cip aplicându-se acelaşi cod de canalizare. Urmează o aleatorizare cu un cod
care este specific celulei. Diferitele canale fizice din aceeaşi celulă
utilizează coduri de canalizare diferite. Pentru a realiza viteze de bit pe canal
mai ridicate, pe o conexiune se pot transmite în paralel mai multe canale
fizice pe legătura descendentă utilizând diferite coduri de canalizare.

cos(ωt)

p(t)
DPCH
S/P Ccan Cal

p(t)

–sin(ωt)

Fig. 9.3 Împrăştierea şi modulaţia pe legătura descendentă.

 7

În figura 9.3, Ccan reprezintă codul de canalizare (OVSF), Cal este

codul de aleatorizare (10 msec) iar p(t) este răspunsul la impuls al filtrului
trece-jos cu caracteristică în cosinus ridicat şi factor de descreştere gradată
la zero (roll-off) de 0,22. Codurile de canalizare, notate cu OVSF, au fost
inventate de Adachi, Sawahashi şi Okawa. Ele menţin ortogonalitatea
mutuală de transmisie între diferitele canale fizice de pe legătura
descendentă chiar dacă utilizează factori de împrăştiere diferiţi şi deci oferă
diferite viteze de bit pe canal.
Codul de aleatorizare (scrambling) pe legătura descendentă are
lungimea de 40.960 de cipi (10 msec). În sistem sunt disponibile 512 coduri
de aleatorizare, împărţite în 32 de grupe, fiecare grupă constând în 16
coduri.
Figura 9.4 ilustrează împrăştierea şi modulaţia pentru canalele fizice
dedicate pe legătura ascendentă. Modulaţia de fază QPSK este realizată prin
combinarea a două canale BPSK independente, unul pentru componenta în
fază I şi altul pentru componenta în cuadratură Q. Pentru cazul unui singur
DPDCH, DPDCH şi DPCCH sunt împrăştiate de două coduri de canalizare
diferite şi transmise pe ramurile I şi Q, respectiv. Dacă trebuie să se
transmită mai mult decât un singur canal DPDCH, canalele suplimentare
DPDCH pot fi transmise pe oricare din ramurile I şi Q utilizând coduri de
canalizare suplimentare, ceea ce se numeşte transmisiune multicod.
Semnalul de împrăştiere total I + jQ este aleatorizat apoi cu ajutorul unui
scrambler complex.
cos(ωt)
Cd
Re{ }
DPDCH p(f)

I+jQ
MUX
IQ
DPCCH

Caleat
p(f)
Im{ }
Cc
–sin(ωt)

Fig. 9.4 Împrăştierea şi modulaţia pe legătura ascendentă.

 8

În figura 9.4, Cc şi Cd sunt coduri de canalizare, Caleat este un cod de

aleatorizare (10 msec sau 256 cipi) iar p(t) este răspunsul la impuls al
filtrului trece-jos cu caracteristică în cosinus ridicat şi factor de descreştere
gradată la zero (roll-off) de 0,22.
Canale fizice comune pe legătura descendentă
Aceste canale au o structură foarte asemănătoare cu aceea a canalelor fizice
dedicate pe legătura descendentă (a se revedea figurile 9.1 şi 9.3). Principala
diferenţă este că aceste canale fizice comune pe legătura descendentă sunt
de viteză fixată, adică, nu este nevoie de câmpul TFI. În afară de aceasta, nu
există o legătură ascendentă corespunzătoare de putere controlată. Cu alte
cuvinte, canalele fizice comune pe legătura descendentă nu poartă comenzi
pentru controlul puterii. Drept urmare, informaţia de control de pe stratul 1
al canalelor fizice comune de pe legătura descendentă constă doar din biţi
pilot.
Există două tipuri de canale fizice comune pe legătura descendentă:
 Canalul fizic comun de control primar (CCPCH primar) este un
canal de viteză predefinită fixată şi este transmis pe un cod de
canalizare predefinit care este comun pentru toate celulele. CCPCH
este utilizat pentru a transmite BCCH şi este primul canal pe care-l
achiziţionează staţia mobilă (SM).
 Canalul fizic comun de control secundar (CCPCH secundar) are şi el
viteza fixată. Totuşi, viteza poate fi diferită pentru diferitele canale
CCPCH secundare din interiorul celulei şi între celule. El este
utilizat pentru a transmite FACH şi PCH. Informaţia cu privire la
codul de canalizare al fiecărui canal CCPCH secundar este
radiodifuzată pe canalul BCCH.

Codarea şi multiplexarea canalelor de transport

Un aspect esenţial al interfeţei aer a sistemului W-CDMA este posibilitatea
de a transporta mai multe servicii paralele cu cerinţe de calitate diferite pe o
conexiune. Canalele de transport paralele sunt codate canal şi întreţesute
separat. Ele sunt apoi multiplexate în timp rezultând astfel un canal de
transport compus. După aceea se efectuează o întreţesere intracadru (10
msec).

Codarea canal
În funcţie de cerinţele particulare cu privire la rata erorilor, întârziere, etc.,
se pot aplica diverse scheme de codare şi de întreţesere. Între acestea putem
enumera:
 9

 Codare convoluţională de rată 1/3, aplicată tipic pentru servicii de

întârziere redusă ce au o cerinţă moderată cu privire la rata erorilor
(rata erorilor de bit  10–3).
 Pentru servicii de înaltă calitate necesitând o rată a erorilor de bit 
10–6, se aplică o concatenare a unui cod convoluţional de rată 1/3 cu
un cod Reed-Solomon exterior plus întreţesere. Se au în vedere şi
codurile TURBO.

Adaptarea vitezei
Viteza de bit pe canalele de transport trebuie să fie una dintr-un set limitat
de viteze de bit, aşa cum am văzut mai înainte. Adaptarea vitezei se poate
face static sau dinamic.

Accesul aleator
Accesul aleator în sistemul W-CDMA se bazează pe o schemă Aloha cu
diviziune în sloturi de timp. Un pachet cu acces aleator poate fi transmis în
diferite sloturi de acces, separate în timp la 1,25 msec.

9.3 GENERAŢIA 4G
Sistemele de comunicaţii mobile de generaţia 3G permit o viteză
maximă de transmisie de 2 Mbiţi/sec. Dar chiar şi această viteză maximă
poate fi atinsă doar pe distanţe scurte şi în condiţii de mobilitate restrânse.
Capacitatea este şi ea o problemă fiindcă, pentru a rula o aplicaţie
particulară, un utilizator ar putea solicita întreaga capacitate a unei celule.
Sistemele de generaţia 4G au fost concepute pentru a permite viteze de
transmisie de până la 150 Mbiţi/sec pentru utilizatorii mobili.
Sistemele de comunicaţii fără fir de generaţia 4G diferă de cele de
generaţia 3G după cum urmează:
 Ele constau în întregime din reţele cu comutaţie de pachete.
 Toate elementele reţelei sunt digitale.
 Este necesară o lărgime de bandă mare pentru a furniza servicii
multimedia cum ar fi video dinamic.
 Securitatea reţelei este mai importantă.

Ambiţiosul obiectiv al generaţiei 4G este de a integra practic toate sistemele

de telecomunicaţii ce se bucură de succes în prezent: Internet, reţele mobile
celulare publice, reţele locale radio, sateliţi de telecomunicaţii, chiar şi
reţelele ad hoc mobile gen MANET sau VANET. Aceasta înseamnă
 10

integrarea unor reţele şi tehnologii eterogene şi reprezintă o provocare

considerabilă pentru toate părţile implicate: proiectanţi, organisme de
standardizare, operatori de reţele.
Pe măsura ambiţioaselor obiective legate de 4G, complexitatea
sistemului creşte considerabil iar o descriere, chiar şi sumară, nu este
posibilă fără a face referire la tehnici avansate, dintre care unele au fost sau
vor fi prezentate în alte lecţii.

9.4 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În această lecţie, am făcut o scurtă introducere în sistemele de
telecomunicaţii mobile celulare de generaţiile a treia şi a patra (3G şi 4G).
Am insistat asupra aspectelor esenţiale, în special asupra nivelului fizic, dar
problematica acestor sisteme este, desigur, mult mai largă. La fel de sigur
este însă şi că, pentru cine nu lucrează direct cu aceste sisteme, detaliile nu
prezintă interes. Celor care au un interes special în această temă, le
recomandăm standardele publicate de ETSI (Institutul European de
Standardizare în Telecomunicaţii) şi de ITU (Uniunea Internaţională a
Telecomunicaţiilor):
[1] ETSI UMTS 30.06 „UMTS Terrestrial Radio Access (UTRA) Concept
Evaluation“, 1998.
[2] CDMA2000 High Rate Broadcast-Multicast Packet Data Air Interface
Specification, 3GPP2 C.50054.
[3] CDMA2000 High Rate Packet Data Air Interface Specification, 3GPP2
C.50024.
[4] ITU-R Recommendation M.1225, Guidelines for Evaluation of Radio
Transmission Technologies for IMT-2000.