Capitolul I

Anatomia funcţională a aparatului reproductiv

Filogenetic, forma cea mai evoluată de perpetuare a speciei este reproducerea sexuată.
Ca necesitate a creşterii vitalităţii descendenţilor, celulele reproducatoare (gameţii) sunt
produse de indivizi de sex diferit.
Procesul diferenţierii sexuale pentru om, cuprinde ansamblul caracterelor genetice,
anatomice, fiziologice şi psihologice care deosebesc un bărbat de o femeie. Diferenţierea
sexuală este un proces complex determinat de numeroase gene, unele fundamentale.
Diferenţierea dintre sexe începe din momentul fecundaţiei, se continuă în perioada
embrionară şi fetală, capătă aspecte spectaculare la pubertate pentru a se desăvarşi la
maturitatea individului.
Caracterele specifice fiecărui sex în ordinea apariţiei lor sunt: caracterele cromo-
zomiale (genotipul), apoi gonadale, caracterele gonoforice şi ale organelor genitale
externe, ale gonadostatului şi ale stabilirii sexului psihic, pentru a se definitiva prin cele
corporale (fenotipul).
Sexul este definit de cromozomii sexuali.
Genotipul se stabileşte din momentul fecundaţiei prin contopirea gametului feminin,
totdeauna purtător al cromozomului X, cu al gametului masculin care poate fi purtător de
cromozom X sau Y.
Sub impulsul sexului genetic se asigură diferenţierea generală şi endocrină cu tot
cortegiul transformărilor din perioadele embrio-fetale şi postnatale ale individului.
Perioada care se ocupă cu dezvoltarea fiinţei vii, de la formarea celulelor sexuale şi
sfârşind cu naşterea, când se realizează un organism tânar, viabil, poartă numele de
perioadă embrio-fetală şi se studiază în cadrul unei ramuri a biologiei care poartă numele
de embriologie.
Perioadei embrio-fetale i se disting următoarele etape, după caracteristicile morfo-
funcţionale care le determină:
• perioada preembrionară cuprinde perioada de formare a celulelor sexuale mature sau
gameţii (gametogeneza); etapa de ou (zigotogeneza) cuprinde inseminarea,
fecundarea, formarea oului sau zigotului şi segmentarea (stadiile de morulă şi
blastulă);
• etapa embrionară (embrioizeneza) cuprinde formarea embrionului tridermic şi
începutul organogenezei;
• etapa fetală (organogeneza) cuprinde formarea organelor şi aparatelor şi sfârşeşte cu
realizarea unui organism nou, capabil să supravieţuiască după naştere.
Prin urmare, embriologia cuprinde pentru studiu două părţi: embriologia generală care
se ocupă cu primele trei etape şi embriologia specială care se ocupă cu ultima etapă.
În capitolul de faţă ne vom referi la embriologia generală iar din cea specială doar la
organogeneza aparatului reproducător.
 1) Gametogeneza

Gameţii aparţin unei linii celulare, numită linie germinală, care începe cu gonocitele
primordiale (celule germinale primordiale), cu origine în aria extraembrionară.
La sfârşitul celei de a III-a şi începutul celei de a IV-a săptămâni de viaţă embrionară
se evidenţiază în endoblastul peretelui sacului vitelin, în apropierea diverticulului
alantoidian, o aglomerare de celule ovoidale, cu reacţie fosfatazică alcalină, gonocitele
primordiale. Între săptămânile a IV-a şi a VI-a ele migrează prin mişcări ameboidale şi
datorită unei activităţi litice de-a lungul intestinului primitiv, în interiorul embrionului,
traversează mezenterul şi sfârşesc de o parte şi de alta a liniei mediane a peretelui
posterior, unde colonizează mezenchimul de pe faţa profundă a epiteliului celomic a
regiunii toracale inferioare (T-10) şi determina apariţia crestelor genitale (gonade
primordiale).
S-a demonstrat că celulele germinale primordiale nu pot persista în afara crestei
genitale, dar în anumite condiţii pot prolifera în mezoteliul intestinului primitiv, rezultând
ovarele supranumerare. În timpul migrării, unele celule pot ajunge în zone inadecvate, ale
peretelui posterior al abdomenului, determinând teratoamele.
Între săptămânile VI-XII crestele genitale se diferenţiază în gonade masculine sau
feminine sub influenţa inducţiei genetice. Gonocitele se vor diferenţia şi ele în
spermatogonii sau ovogonii, celule susa din care vor lua naştere după pubertate: gameţii,
spermatozoidul şi ovulul (ovocitul de gradul II).
Procesul de formare a gameţilor maturi, capabili de fecundare poartă numele de
gametogeneză. El presupune un proces de meioză şi citodiferenţiere prin care celulele
germinale se transformă în gameţii masculini sau feminini maturi, cu un număr
înjumătăţit de cromozomi.
Gametogeneza evoluează în trei faze: de multiplicare, creştere şi maturare. Momentul
când au loc aceste faze este diferit la cele două sexe.
La sexul masculin, celulele germinale primordiale stau în repaus din săptămâna a VI-a
de viaţă embrionară până la pubertate când la nivelul tubilor seminiferi, prin unde
succesive, are loc spermatogeneza. Prin procesul de mitoză şi maturare (meioza)
spermatogoniile se diferenţiază în spermatozoizi pe toată durata vieţii bărbatului.
La sexul feminin, gonocitele se multiplică prin mitoză, la nivelul cordoanelor sexuale
şi se diferenţiază în ovogonii şi ovocite de ordinul I, cu începutul meiozei din luna a V-a
de viaţă intrauterină. Oprite în faza meiozei, celulele sexuale intră într-o perioadă de
repaus până la pubertate, după care, ciclic, lunar, sub influenţa hormonală, câteva celule
reintră în procesul de ovogeneză, dar numai una se transformă din ovocit de ordinul I în
ovocit de ordinul II. Următoarea diviziune are loc numai dacă ovocitul este fecundat.
Perioada de fertilitate a femeii este limitată, de la pubertate până în jurul vârstei de 45-50
ani (menopauză).

I) Spermatogeneza este procesul prin care se formează gametul masculin – sperma-

tozoidul.

Spermatogeneza începe odată cu pubertatea şi apoi este permanentă la bărbat până la

moarte. Are loc în tubii seminiferi al testiculilor sub formă de unde spermatogenice cu o
durată de 64 de zile. Elementele celulare în succesiune care rezultă în acest proces
formează linia seminală (epiteliul seminifer). Epiteliul seminifer împreună cu celulele
Sertoli, alcătuiesc epiteliul tubilor seminiferi ai testiculului.
Ciclul spermatogenic se desfaşoară în trei etape:
a) faza de multiplicare (spermatocitoza);
b) diviziunea de maturaţie (meioza);
c) spermiogeneza (constă în modificări morfologice prin care se maturizează
gametul mascul, spermatozoidul).

a) Spermatocitoza (faza de multiplicare)

La pubertate, spermatogoniile (care au luat naştere din gonocite) suferă o succesiune
de diviziuni mitotice, trecând printr-o serie de generaţii intermediare şi dau naştere
spermatociţilor primari (de ordinul I). Această etapa durează 16 zile.
Formula cromozomială este diploidă: 2n=46 cromozomi (44 autozomi şi doi
cromozomi sexuali X şi Y), atât la spermatogonii cât şi la spermatociţii I.

b) Diviziunea de maturaţie (meioza) durează 24 zile şi se petrece în două faze:

I. diviziunea reducţională (meioza I), cu o durată de 8 zile, reduce la jumătate numărul
de cromozomi din care rezultă spermatocitul secundar (ordinul II) cu formula
cromozomială n-haploidă (23+X şi 23+Y).
II. meioza II, în urma căreia rezultă spermatide, se face după tipul diviziunii
ecuaţionale cu reducerea la jumătate a cantităţii de ADN (durează 16 zile).
În urma diviziunilor descrise, dintr-un spermatocit de ordinul I cu formula
cromozomiala 2n, 46 cromozomi (44 XY) rezultă patru spermatide cu formula haploidă,
n cromozomi (23), din care doi cu formula 22X şi doi cu 22Y.

c) Spermiogeneza cu durata de 24 zile, constă în totalitatea modificărilor morfologice

prin care spermatida se transformă în spermatozoid, fără a se mai divide.
Principalele transformări constau în condensarea nucleului, formarea acrozomului şi a
aparatului cinetic; reprezintă adaptări funcţionale a gametului matur masculin pentru
deplasarea şi funcţionarea sa fecundantă.

Spermatozoidul este o celulă flagelată, mobilă, cu o lungime în jur de 60 microni,

compus din: cap, piesa intermediară şi flagelul.

Figura 2. Spermatozoidul
 Capul este piriform sau ovoidal, lăţit, cu dimensiunile de 4-5 microni lungime pe 3,5
microni lăţime şi cuprinde un nucleu cu cromatina foarte densa. Nucleul ocupă 2/3
posterioare şi este purtătorul caracterelor genetice. La periferia nucleului se văd o
peliculă citoplasmatică fina şi o plasmă periferică. Acrozomul posedă enzime hidrolitice
dintre care cu rolul cel mai important în fertilizare sunt hialuronidaza şi acrozina.
Acrozomul şi 2/3 anterioară din cap sunt acoperite de o membrană find şi ondulată
numită capişon cefalic sau galea capitis, bogată in mucopolizaharide neutre. Piesa
intermediară, cu o lungime de 4-6 microni, mai umflată, este cuprinsă între cei doi
corpusculi ai centriolului distal. De la corpusculul anterior al centriolului distal pornesc
două filamente simple centrale înconjurate de 9 filamente duble spaţiate în mod regulat.
Acestea trec prin inelul corpusculului distal şi străbat flagelul pe toată lungimea sa. La
nivelul piesei intermediare fascicolul de filamente, sau tubule, este înconjurat de o teacă
mitocondrială răsucită în spirală şi care furnizează energia necesară mişcării.
Microtubulii reprezintă o pane din sistemul de propulsie a spermatozoizilor. În
citoplasma porţiunii intermediare se văd glicogen, ATP şi enzime. Flagelul este efectorul
motilităţii. Mişcările se realizează în urma alunecării microtubulilor (situaţie oarecum
similară mişcării filamentelor de acting şi miozină).
Spermatozoizii produsi în testicul nu au putere fecundantă. Ei suferă un proces de
maturaţie în temp, când trec prin căile genitale masculine şi feminine. Capacitatea fertilă
este perfectată în epididim şi canalul deferent, iar mobilitatea în momentul contactului cu
secreţiile seminale. Modificările fiziologice care îi fac capabili să participe la concepţie
sunt cunoscute sub denumirea de capacitare. Modificările constau şi dintr-o îndepărtare a
materialului de la suprafaţa spermatozoizilor, în special în regiunea acrozomului şi
expunerea receptorilor la interacţiunea specifică. Timpul necesar spermatozoizilor pentru
a ajunge din mediul vaginal (milioane) în trompă variază între 5 şi 68 minute. În regiunea
ampulară, numărul nu depăşeşte câteva sute în 2-34 ore de la contactul sexual. Perioada
maximă de mobilitate este de 85 ore iar limita capacităţii fertile nu este încă stabilită.
Fenomenul de capacitare este discutabil deoarece fertilizarea se realizează şi in vitro.
După capacitare se realizează contactul cu elementele ovulare (cumulus şi corona
radiata) şi o maturare cunoscută sub numele de reacţie acrozomială. În timpul reacţiei
acrozomiale se eliberează: i) hialuronidază – necesară penetrării coroanei radiate;
ii) substanţe tripsinice – pentru lizarea zonei pellucide; iii) acrosina – ajută
spermatozoidul să străbată zona pellucida. Parametrii normali ai unei spermograme sunt
prezentate în detaliu în capitolul de infertilitate masculină.

II) Ovogeneza

Formarea gametului feminin poartă numele de ovogeneză. Începe în viaţa embrionară

a viitoarei fetiţe, dar maturaţia va avea loc după pubertate, ciclic, lunar până la
menopauză.

Ovogeneza cuprinde trei faze:

a) de multiplicare, care interesează ovogonia şi are loc numai în viata embrionară;
b) de creştere şi vitelogeneză, care priveşte ovocitul de ordinul I;
c) de maturaţie, care interesează ovocitele de ordinul I '51 11.
 Aceste transformări au loc în două etape:
1. prima începe în timpul dezvoltării embrionare şi se întinde până la pubertate.
2. a doua începe odată cu pubertatea şi se desfăşoară în cadrul ciclului ovarian.
Celulele germinale evidenţiate în săptămânile III-IV de viaţă embrionară în apropierea
diverticulului alantoidian, migrează de-a lungul mezenterului primitiv şi colonizează în
săptămâna VI-VIII, creasta genitală, viitorul ovar. Aici ele devin ovogonii – celule
diploide 2n cu formula cromozomială 46XX (44 autozomi şi 2 gonozomi XX). Acestea
vor efectua un număr de diviziuni mitotice şi la sfârsitul lunii a III-a ele se dispun în
insule, care vor fi înconjurate de celulele provenite din epiteliul celomic care au pătruns
în gonadele primitive. Unele vor degenera iar altele între lunile III şi VI de viaţă
embrionară se diferenţiază în celule mai mari numite ovocite de ordinul I. Deci formarea
de ovogonii şi ovocite de ordinul I are loc numai în viaţa embrionară. Ovocitul de ordinul
I intră în prima fază a diviziunii reducţionale (meioza) şi rămâne în profaza primei mitoze
a meiozei (într-o perioadă de repaus) până la pubertate.
Fiecare celulă a liniei germinale împreună cu celulele foliculare (satelite) constituie o
unitate morfologică evolutivă, foliculul ovarian, cu activitate gametogenă şi endocrină.
Ovocitele de ordinul I sunt înconjurate de un strat de celule epiteliale (foliculare)
turtite, cu care împreună alcătuiesc foliculul primordial. Acesta este limitat la exterior
printr-o membrană vitroasă, membrana Slavjanski.
Ovocitul de ordinul I este o celulă de forma sferică în creştere, cu dimensiuni între 30-
45 microni, cu nucleu mare, slab cromatic, prevăzut cu un nucleol cromatic. Stadiile de
dezvoltare ale foliculilor se manifestă prin creşterea volumului acestora, pe seama
creşterii ovocitului şi a multiplicării celulelor foliculare.
Numărul foliculilor primordiali la naştere este între 700.000 până la 2 milioane, dar
majoritatea degenerează în timpul copilăriei, ajungând la pubertate la 40.000 în ambele
ovare, dispuşi la periferia gonadei. Este important de reţinut că unele ovocite vor atinge
maturitatea târziu, stând în perioada de repaus mult timp, chiar peste 40 de ani, fapt ce
creşte riscul malformaţiilor.
Începând cu pubertatea, foliculii primordiali se maturizează. Maturizarea foliculilor
are loc cu fiecare ciclu ovarian. Mai mulţi foliculi primordiali încep acest proces, dar
obişnuit numai unul ajunge la maturitate. Foliculii involutivi participă la activitatea
endocrină a ovarului, prin elaborarea de estrogeni.
Maturizarea constă în trecerea folicului primordial prin stadiile de folicul primar,
secundar şi tertiar sau matur (de Graaf).

Foliculul primar. Ovocitul de ordinul I, care se găseşte în profaza primei diviziuni a

meiozei, se măreşte ca volum, ajungând la un diametru de 100 microni. Celulele
epiteliale (foliculare) devin cubice. Între celulele foliculare şi ovolema ovocitului apare o
membrană acelulară hialină formată din glicoproteine, numită membrana pellucidă.
Foliculul primar este despărţit de ţesutul ovarian prin membrana Slavjanski. Foliculii
primari se observă în mijlocul foliculilor primordiali.

Foliculul secundar (cavitar) are un diametru de 0,3 la 12 mm. Celulele foliculare

proliferează, se dispun pe mai multe rânduri alcătuind granuloasa. Între celulele foliculare
apar spaţii cu lichid, secretat de aceste celule care confluează şi formează cavitatea
foliculară sau antrum plin cu lichidul folicular. Prin formarea cavităţii foliculare, unele
celule ale granuloasei rămân ataşate zonei pellucida şi constituie cumulus oophorus
(cumulus proliger), iar altele membranei Slavjanski.
Ţesutul conjunctiv perifolicular, din afara membranei Slavjanski se diferenţiază într-o
teacă internă, celulară şi vasculară şi o teacă externă fibroasă străbătută de capilare.

Foliculul terţiar, matur (de Graaj). Diametrul atinge 12 până la 20 mm. În mod
obişnuit, în timpul vieţii reproductive, la femei, lunar se formează un singur folicul matur
pentru cele două ovare. Foliculul are un aspect chistic şi bombează pe suprafaţa ovarului.
Acest aspect corespunde mijlocului ciclului menstrual, deci în jurul zilei a 14-a.
Cavitatea foliculară este mult mărită, iar ovocitul care atinge 150-200 microni este
excentric. În jurul ovocitului celulele granuloasei alcătuiesc o lamă care înconjoară
regulat zona pellucida şi o alta care se dispune radiat, în ansamblu constituind corona
radiata. Teaca internă, glandulară este principala sursă de estrogeni.
Foliculul ajuns la maturitatea definitivă ocupă toată grosimea corticalei ovarului,
produce o subţiere a albugineii şi devine foarte proeminent la suprafaţa ovarului. Tecile
foliculare la acest nivel sunt mult mai subţiri, regiune numită stigma. Este locul unde se
va produce ruperea foliculului şi eliminarea ovulului, care poartă numele de ponta
ovulara (ovulaţie). Asupra mecanismului rupturii foliculare sunt admise mai multe
ipoteze, dar nu s-a enunţat nici o concluzie definitivă.

Figura 3. Ovogeneza

Ovulaţia are Joe spontan, ciclic, din 28 în 28 de zile şi corespunde zilei a 14-a a
ciclului ovarian. În ultimul timp, numeroşi autori sunt de părere că raportul sexual poate
declanşa şi la femei ovulaţia.
 Cu fiecare ciclu ovarian se dezvoltă mai mulţi foliculi însă doar unul atinge
maturitatea. Ceilalţi foliculi degenerează şi devin atretici, pe măsură ce foliculul devine
matur, ovocitul primar îşi termină prima sa diviziune meiotică şi se formează două celule
fiice de dimensiuni inegale cu câte 23 cromozomi: ovocitul secundar şi primul globul
polar. Ultimul este localizat între zona pellucida şi membrana celulară a ovocitului
secundar. Prin a doua diviziune de maturaţie fără sinteza replicativă de ADN din ovocitul
secundar rezultă un ovocit matur (23X) şi al doilea globul polar. Ovocitul II expulzat în
cavitatea peritoneală va fi captat şi pătrunde în trompa uterină, unde, dacă va fi fecundat,
diviziunea începută se desăvârşeşte şi rezultă ovulul (apoi oul) şi cel de-al II-lea globul
polar. Capacitatea ovulului de a fi fecundat este în jur de 24 ore, din momentul pontei
ovulare.
Dupe ovulaţie, în cea de-a 14 zi a ciclului menstrual (de 28 de zile), în absenţa
fertilizării, foliculul ovulator devine corp galben. Formarea şi funcţia corpului galben au
loc sub controlul LH-ului. Progesteronul este principalul steroid produs de corpul galben.
Dacă fertilizarea se produce, corpul galben se dezvoltă în continuare şi devine corp
galben de sarcină.
Condiţia pentru procrearea umană este ca să fie puşi în contact gameţii celor două sexe
şi prin procesul de fecundaţie să se obţina oul sau zigotul cu numărul diploid de
cromozomi. Fecundaţia determină şi sexul genetic al viitorului produs de concepţie.
Etapa iniţială a embriogenezei poartă numele de zigotogeneză şi se derulează în
primele două săptămâni de dezvoltare embrionară.
2) Zigotogeneza cuprinde inseminarea, fecundaţia şi segmentarea.
a) Inseminarea reprezintă punerea în contact a celor doi gamed masculin şi feminin.
După ponta ovulare, ovulul se dirijează spre ampula tubare de aceeaşi parte sau de parte
opusă, fiind antrenate de direcţia scurgerii secreţiei peritoneale, absorbţia tubară şi
participarea activă a pavilionului trompei. Apoi, prin mişcările cililor epiteliului tubar şi
mişcările peristaltice a musculaturii tubare, ajunge în câteva ore în porţiunea ampulară
(l/3 externă) a trompei, unde se va întâlni cu spermatozoizii ajunşi în căile genitale
feminine. Foarte mulţi spermatozoizi sunt distruşi la nivelul tractului genital feminin şi
doar o mica parte vor întâlni ovocitul II.

b) Fecundaţia reprezintă unirea gametului masculin cu cel feminin, cu contopirea

citoplasmei şi a nucleilor din care rezultă oul fecundat sau zigotul.
Mai mulţi spermatozoizi asaltează ovocitul, dar numai cel mai viguros şi „înzestrat”
traversează zone radiate, membrane pellucida şi membrane vitelina – monospermie
fiziologică. Mecanismul care împiedică pătrunderea mai multor spermatozoizi rămâne
încă obscur.
 Figura 4. Fecundaţia

Spermatozoidul pătrunde în întregime în ovocit şi pătrunderea lui declanşează

fenomene citoplasmatice şi nucleare. Are loc o contracţie citoplasmatică şi expulzarea
unei cantităţi de lichid albuminos (ce se situează sub membrana pellucida), deci ovocitul
se dezlipeşte de membrana pellucida şi un spaţiu perivitelin devine vizibil între acestea.
În citoplasmă au loc transformări metabolice şi o mare sinteza de ARN. La nivelul
nucleului se termină diviziunea ovocitului II, cu eliminarea celui de-al doilea globul
polar. Capul spermatozoidului decolat de membrana sa citoplasmatică se separă de flagel.
Nucleul se îmbibă cu lichid luat din citoplasma ovulului, se umflă, devine veziculos şi din
acest moment nucleul spermatozoidului devine pronucleu masculin. Concomitent cu
formarea pronucleului masculin, nucleul ovulului se măreşte în volum, devine veziculos,
iar cromatina se dispune într-o reţea fină şi astfel ia naştere pronucleul feminin. Cei doi
pronuclei se apropie şi se lipesc, fără a fuziona. Membranele nucleare se resorb,
cromozomii se dirijează către mijlocul fusului de diviziune pentru a forma placa
ecuatorială, dând imaginea metafazei primei diviziuni de segmentare a oului fecundat.
Rezultatele fertilizării sunt:
• Restaurarea numărului diploid de cromozomi.
• Determinarea sexului cromozomial (genetic) al embrionului.
• Iniţiază segmentarea.
Segmentarea este un tip de diviziune ce se caracterizează prin aceea că celulele-fiice
numite blastomere intră în diviziune înainte de a atinge volumul celulei mame. Oul, după
fecundare, are o cantitate de citoplasmă mai mare în raport cu masa nucleară, deci
raportul nucleo-citoplasmatic este perturbat. Evoluţia poate fi spre moartea celulei sau
diviziunea ei pentru restabilirea echilibrului nucleo-citoplasmatic. În diviziunea de tip
segmentar, masa citoplasmatică a celulei-fiice nu sporeşte, pe când masa de cromatină
creşte. Când raportul nucleo-citoplasmatic se restabileşte, segmentarea încetează,
mărimea zigotului rămânând aceeaşi. Numărul blastomerelor la finele segmentar este
caracteristic pentru fiecare specie în parte.
 Dezvoltarea zigotului uman

În prima săptămână, după ovulaţie are loc fecundaţia în 1/3 externă a trompei,
segmentarea, migrarea zigotului în uter şi începutul implantării (nidării).
Oul fecundat rămâne înconjurat de zona pellucida. Prima diviziune are loc după 30 ore
şi determină două blastomere egale, iar prin diviziunile ulterioare, după 60 ore, se ajunge
la 16 blastomere, la stadiul de morulă. Acest stadiu este atins la aproximativ trei zile după
fecundare, iar embrionul se localizează la joncţiunea tubo-uterină. Fiind o segmentare
totala inegală, vom observa blastomere mult mai mici (micromere), care sunt dispuse la
periferie din care se va dezvolta trofoblastul şi blastomere mai mari (macromere), dispuse
în centru, formând butonul embrionar.
Prin pătrunderea de lichid între spaţiile celulare ale morulei, aceasta devine blastulă,
cu un perete (trofoblast) format din micromere şi o cavitate numită blastocel, ce conţine
un grup de celule mai voluminoase situat la un pol pe faţa internă a trofoblastului numit
buton embrionar (embrioblast).
În a 4-5-a zi, blastocistul este liber în cavitatea uterină, zona pellucida dispare şi în a
6-a zi blastocistul se acolează prin polul său embrionar la epiteliul uterin. În a 7-a zi
celulele trofoblastice ale polului embrionar încep să se insinueze între celulele epiteliului
uterin, ceea ce marchează începutul implantării.
În timpul implantării endometrul este în stadiul secretor, faza indusă de progesteron.
Glandele îşi cresc activitatea secretorie, arterele devin mai sinuoase şi formeaza un pat
dens de capilare.
Saptamana a II-a. Din ziua a 8-a trofoblastul se diferenţiază în două straturi: extern,
fără limite celulare distincte, sincitiotrofoblastul (spre mucoasa uterină) şi intern sau
citotrofoblastul (spre blastocist) format din celule mononucleate. Această diferenţiere a
trofoblastului începe la polul embrionar şi se întinde apoi pe toată circumferinţa
trofoblastului. Masa sincitiotrofoblastică proliferează şi se infiltrează între celulele
mucoasei uterine, apoi le distruge formând o breşă, prin care blastocistul se insinuează şi
pătrunde în corionul mucoasei uterine. Mucoasa uterină suferă modificări, celulele
conjunctive ale endometrului se multiplică, devin globuloase şi se încarcă cu glicogen =
celule deciduale.
După 9 zile, blastocistul pătrunde în întregime în corionul endometrului şi breşa este
acoperită de un dop fibrinos. În acelaşi timp sincitiotrofoblastul continuă să prolifereze,
apar în el vacuole care se măresc şi confluează formând lacune. Dupa a 12-a zi, mucoasa
uterină îşi reface continuitatea, sincitiotrofoblastul erodează capilarele endometrului şi
sângele matern pătrunde în lacunele sincitiotrofoblastului, mai întâi la polul embrionar şi
mai târziu în rest. După 13 zile apar vilozităţile primare prin împingerea de coloane
celulare ale citotrofoblastului în zona sincitiotrofoblastului. La sfârşitul celei de-a 2-a
săptămâni un ax mezenchimatos (din mezenchimul extraembrionar) pătrunde în aceste
vilozităţi, formând vilozităţile secundare.
Normal, nidarea se face în 1/3 superioară sau mijlocie a feţei posterioare sau anterioare
a uterului. Nidarea în 1/3 inferioară determină placenta praevia. Nidarea extrauterină: în
trompă, pe ovar sau abdomen este urmată de întreruperea sarcinii mai mult sau mai puţin
precoce şi apariţia de complicaţii.
 Transformarea butonului embrionar în disc embrionar didermic se face după ce s-a
diferenţiat endoblastul, un strat de celule cuboidale mici şi ectoblastul un strat de celule
înalte.
Formarea cavităţii amniotice – începe cu a 8-a zi, când între celulele ectoblastului
primar şi trofoblast se creează spaţii intercelulare şi apoi o cavitate. Pe suprafaţa internă a
trofoblastului şi provenind din el se individualizează un rând de celule turtite numite
amnioblaste. Se formează cavitatea (vezicula) amniotică, al cărei planşeu este reprezentat
din ectoblastul primar, iar plafonul din amnioblaste.
La polul neembrionar, celulele turtite, probabil de origine embrionară, formează o
membrană subţire numită membrană exocelomică (Heuser), care căptuşeşte suprafaţa
interioară a citotrofoblastului. Această membrană, împreună cu endodermul, formează
limitele sacului vitelin primitiv.
Mezenchimul primar – este reprezentat de un ansamblu de celule stelate care se află în
spaţiul limitat de vezicula amniotică, sacul vitelin primitiv de o parte şi trofoblast de altă
parte. Aceste celule provin din trofoblast.
Celomul extern (extraembrionar) – mezenchimul primar se clivează şi se realizează o
cavitate numită celom extern. Endoblastul proliferează şi înlocuieşte membrana Heuser
formând sacul vitelin secundar. Membrana lui Heuser este pensată şi constituie în final
peretele unei cavităţi reziduale (chist extracelomic). Apariţia celomului extraembrionar
face ca mezenchimul primar să se condenseze şi astfel o lamă de mezenchim primar va
dubla trofoblastul constituind corionul, iar altă lamă se alătură sacului vitelin secundar
constituind lama ombilicală sau splanhnopleura extraembrionară. O lamă se dispune în
jurul veziculei amniotice constituind lama amniotică sau somatopleura extraembrionară.
O altă lamă de mezenchim primar se interpune între vezicula amniotică şi trofoblast
numită pedicul embrionar, care marchează regiunea caudală a embrionului. Volumul
anexelor este considerabil în raport cu discul embrionar.
Celulele endometrului devin poliedrice şi conţin glicogen şi lipide. Spaţiile
intercelulare sunt umplute cu extravazat, iar ţesutul este edematos. Aceste modificări
cunoscute sub numele de reacţie deciduală apar în aria vecină locului de implantare, iar
apoi în tot endometrul.
Săptămâna a III-a se caracterizează prin: evoluţia discului embrionar didermic în
tridermic, evoluţia anexelor embrionare cu formarea placentei difuze şi alantoidei,
izolarea celulelor sexuale şi a insulelor vasculo-sangvine.
Cel mai caracteristic fenomen este formarea liniei primitive la suprafaţa ectodermului.
Celulele ectodermului migrează spre linia primitivă, se desprind de ectoderm şi pătrund
sub aceasta. Dupa ce celulele ajung între ectoderm şi endoderm, ele formează un strat
celular intermediar: mezoderm intraembrionar, a treia foiţă embrionară.
În stadiul de disc embrionar tridermic, se întâlnesc două tipuri de ţesuturi embrionare:
• tipul epitelial – celulele prezintă polaritate, aderă strâns între ele, au membrană bazală;
• tipul mezenchimal – celulele şi-au pierdut polaritatea, au forme diferite, spaţii
intercelulare largi şi pot migra.
Celulele ectodermale (de tip epitelial) care se invaginează la nivelul liniei primitive
spre a forma mezodermul intraembrionar, trec prin faza de mezenchim, denumit primar.
Ele refac în anumite locuri structuri de tip epitelial: ex. somitele. Acestea, în evoluţia lor,
generează din nou celule mezenchimale, mezenchimul secundar, derivate din
componente ale somitelor, care vor participa la alcătuirea componentelor mezodermale
ale unor organe (oase, muşchi). Ţesutul mezenchimal constituie un suport pentru cel
epitelial, controlând dezvoltarea acestuia, iar acesta va influenţa evoluţia ţesutului
mezenchimal subiacent. Zonele de disc embrionar unde între ectoderm şi endoderm nu se
interpune mezenchim sunt sortite dispariţiei.
Cavitatea amniotică se extinde mult, iar din partea caudală apare alantoida, mai întâi
sub forma unui diverticul, în ziua a 16-a. Alantoida are un rol important în inducerea
formării vaselor sanguine ombilicale.
În mezenchimul extraembrionar perialantoidian apar primele celule germinale sau
gonocitele primordiale.
În mezenchimul extraembrionar: în splanhnopleura, în lama corială şi în mezenchimul
care constituie axul vilozităţilor trofoblastice secundare apar insulele vasculo-sanguine
ale lui Wolff şi Pander. Din aceste insule se va forma reţeaua vasculară extraembrionară
şi celulele sanguine. Vilozităţile secundare se transformă în vilozităţi terţiare, care se
găsesc pe toată suprafaţa oului. Aceste vilozităţi se scaldă în lacunele sanguine, unde
circulă sânge matern.
Săptămâna IV-VIII – este cunoscuta ca perioada embrionară. Fiecare din cele trei foiţe
embrionare vor edifica un număr de ţesuturi şi organe specifice. Forma embrionului se
schimbă mult şi la sfârsitul lunii a II-a majoritatea caracteristicilor de formă exterioară ale
corpului pot fi identificate.
Se constată schimbarea formei embrionului tridermic din planiform în tubuliform şi
separarea lui netă de anexele embrionare. Aceasta se realizează prin plicatură sau
inrularea discului embrionar în jurul unui ax transversal şi a unuia cefalo-caudal (antero-
posterior). Creşterea discului embrionar în sens cefalo-caudal şi transversal şi
expansiunea cavităţii amniotice conduc la limitarea pe faţa ventrală a embrionului a
ombilicului embrionar, care prin strângerea lui aparentă duce la formarea peretelui
ventral. Embrionul este delimitat şi pediculizat de cordonul ombilical, care leagă faţa
ventrala a embrionului la corionul oului. El este acoperit de amnios şi conţine canalul
vitelin primitiv, vezicula ombilicală cu vasele viteline, pediculul embrionar cu alantoida
şi vasele ombilicale. De asemenea, conţine celomul extern, care se obliterează şi nu mai
comunică cu cel intern. În acest stadiu cordonul este scurt şi gros, dar se va lungi
progresiv ajungând până la 50 de cm la naştere.
Vilozităţile coriale au devenit foarte ramificate şi ocupă încă toată suprafaţa oului. Ele
vor suferi ulterior încă modificari în repartiţia şi structura lor.
Cavitatea amniotică înconjoară complet embrionul şi continuă expansiunea sa în
detrimentul celomului extraembrionar, încât lama amniotică va veni să se aplice pe lama
corială. Această cavitate conţine un lichid care este un transudat. Lichidul amniotic
protejează embrionul şi apoi fetusul de compresiuni şi şocuri şi permite mişcările fetale.
Discul embrionar s-a transformat într-un organism bine delimitat numit embrion,
căruia i se pot identifica diferite părţi şi a cărui talie este foarte mică, de 4 mm în raport
cu oul care este de 20-25 mm.

Derivatele ectodermului sunt:

1. sistemul nervos central şi periferic;
2. epiteliile senzoriale – organul Corti, retina, organul olfactiv;
3. epidermul, inclusiv parul si unghiile.
4. glandele subcutanate, glandele mamare; 5. hipofiza si smaltul dintilor.
 Derivatele mezodermului sunt:
1. ţesuturile de susţinere: conjunctiv, cartilaginos, osos;
2. muşchii striaţi şi netezi;
3. sângele şi celulele limfatice, miocardul, vasele sanguine şi limfatice;
4. rinichii, gonadele şi ductele lor;
5. portiunea corticală a suprarenalei;
6. splina;
7. seroasele: peritoneu, pleura, pericard.

Derivatele endodermale:
1. epiteliul aparatului respirator;
2. parenchimul tiroidei, paratiroidei, timusului, ficatului, pancreasului, amigdalelor;
3. epiteliul vezicii urinare şi uretrei;
4. epiteliul conductului auditiv şi a urechii interne.

Perioada de la începutul lunii a III-a până la sfârşitul vieţii intrauterine este cunoscută
ca perioada fetala. Ea se caracterizează prin maturarea ţesuturilor şi organelor şi creşterea
rapidă a corpului.
Creşterea în lungime predomină în lunile a III-a, a IV-a şi a V-a, în timp ce creşterea
în greutate predomină în ultimele două luni de gestaţie.

3) Dezvoltarea aparatului genital

Se studiază formarea şi evoluţia gonadelor, organelor genitale interne (ductele

genitale), organelor genitale externe. În cursul dezvoltării sistemului genital se disting
două stadii:
1) Stadiul indiferent, care începe de la apariţia primelor schiţe ale sistemului genital
(săptămâna a IV-a) şi nu prezintă diferenţe morfologice între gonadele şi organele
genitale, deşi sexul genetic a fost stabilit odată cu fecundaţia.
2) Stadiul de diferenţiere, care începe din săptămâna a VII-a, în care evoluţia sistemului
genital parcurge căi proprii fiecărui sex.

1) Stadiul indiferent

Primul indiciu al sistemului genital este creasta urogonadală. Această proeminenţă a

mezonefrosului devine vizibilă din săptămâna a IV-a. Segmentul medial al crestei
urogonadale este numit creastă gonadă, formează gonada nediferenţiată, iar segmentul
lateral al crestei este format de tubii mezonefrotici, canalul mezonefrotic Wolff şi canalul
paramezonefrotic Muller şi vor determina organele genitale interne. Organele genitale
externe sunt reprezentate de membrana cloacală situată într-o mică depresiune numită
fosa cloacală. După septarea cloacei în rect, situat dorsal şi sinus urogenital, situat
ventral, porţiunea anterioară a membranei cloacale is denumirea de membrană
urogenitală, care închide sinusul urogenital. Anterior de membrana urogenitală apare o
proeminenţă, tuberculin genital din care se vor dezvolta organele genitale externe.
 2) Stadiul de diferenţiere. Sexul masculin

a) Diferenţierea gonadelor. Mezenchimul formează tunica albuginee şi septurile

interlobulare. Albugineea se organizează sub epiteliul superficial, pe care îl desparte
astfel de cordoanele gonadale situate în parenchimul testicular. Celulele germinative
primordiale pătrund în cordoanele gonadale unde vor avea loc transformările specifice
ale liniei spermatice şi apar celule trofice de susţinere Sertoli. Cordoanele gonadale se
tunelizează la pubertate, formând tubii seminiferi. Extremităţile acestor tubi se
anastomozează şi formează rete testis, care se continuă cu tubii seminiferi drepti. O
parte din tubii mezonefrotici formează canalele eferente, care se racordează la tubii
seminiferi din testicul.
b) Diferenţierea organelor genitale interne se formează pe seama mezonefrosului. Din
canalul Wolff se formează concomitent canalul ependimar, canalul deferent şi canalul
ejaculator care se deschide în uretra prostatică. Porţiunea terminală a canalul deferent
se dilată şi formează ampula deferenţială din care se va forma vezicula seminală.
Canalele paramezonefrotice Muller involuează din săptămâna a VIII-a rămânând doar
nişte vestigii embrionare.
c) Dezvoltarea glandelor accesorii. Glanda seminală se formează din luna a IV-a din
canalul Wolff din porţiunea terminală a lui în uretră. Prostata începe să se schiţeze la
sfârşitul lunii a III-a prin proliferarea epiteliului uretrei. Îmbraca uretra prostatică,
canalele ejaculatoare şi utricula prostatică. Glandele bulbo-uretrale (Cowper)
reprezintă proliferarea epiteliului uretrei spongioase, proliferare care începe la sfârşitul
lunii a III-a. Glandele uretrale (Littre) se dezvoltă în peretele uretrei spongioase, la
sfârşitul lunii a III-a.
d) Dezvoltarea organelor genitale externe. Falusul creşte şi formează cea mai mare parte
a penisului. Şanţul urogenital se alungeşte întinzându-se pe partea ventrală a penisului.
Plicile urogenitale se unesc şi formează rafeul penian. Membrana urogenitală se
resoarbe, iar uretra spongioasă intră în contact cu restul uretrei – derivată din sinusul
urogenital. Plicile genitale cresc, fuzionează şi formează scrotul. În luna a III-a se
dezvoltă pielea penisului, ce formează şi prepuţul care va înveli glandul.

3) Stadiul de diferenţiere. Sexul feminin

a) Diferenţierea gonadelor. Cordoanele gonadale ale ovarelor sunt invadate, ca şi în

cazul testiculelor de celule germinative primordiale. Cordoanele sunt fragmentate, iar
celulele se transformă parţial în celule ale foliculilor ovarieni primordiali, care
înconjoară celulele germinative primordiale.
b) Diferenţierea organelor genitale interne. Din mezenchimul gonadei (epiteliu celomic)
se formează canalele Muller din care se vor forma trompele uterine şi uterul. Ovarele
şi trompele uterine descind la sfârsitul lunii a III-a în pelvis, unde vor suferi alte
modificări de orientare şi poziţie. Ovarul, trompele şi uterul sunt fixate în pelvis de
către mezouri care se transformă în ligamentele largi. Ligamentele gonadei vor
determina apariţia ligamentului lombo-ovarian, ligamentului utero-ovarian şi rotund.
c) Dezvoltarea glandelor accesorii. Acestea sunt slab dezvoltate şi formarea lor începe
din luna a IV-a. Sunt reprezentate de: glandele uretrale (Skene) – care corespund
 prostatei, glandele vestibulare mici, care corespund glandei Littre şi glandele
vestibulare mari (Bartholin). Lubrefiază vulva în timpul excitării sexuale.
d) Dezvoltarea organelor genitale externe. Corespondentul falusului creşte moderat şi
devine clitoris, organ erectil, terminat cu gland şi acoperit de prepuţ. Şanţul urogenital
rămâne deschis la sexul feminin, deoarece plicile urogenitale nu se unesc, iar după
resorbţia membranei urogenitale, şanţul va comunica cu sinusul urogenital, formând
vestibulul vaginal. Plicile urogenitale formează labiile mici şi bulbii vestibulari, care
sunt organe erectile. Plicile genitale formează labiile mari.

4) Malformatiile aparatului genital

A. Malformaţiile organelor genitale externe

a) Malformaţiile vulvei sunt relativ rare şi de obicei complexe: aplazia vulvei, hipoplazia
vulvei, deschiderea ureterelor la vulvă, anusul vestibulo-vulvar.
b) Malformaţiile himenului: absenţa himenului, himen imperforat care determină
hematometrie, himen hipervascularizat, rigid, cribriform, hiperelastic, chisturi
himeneale, de obicei vestigii din canalul Wolff sau din canalele Gartner.
c) Malformaţiile clitorisului: clitorisul perineal, hipo- sau hiperplazia clitorisului, clitoris
dublu.
d) Malformatfile uretrei: aplazia uretrei, stenoza uretrei, uretra dublă, hipospadias sau
epispadias, deschiderea unui ureter sau a ambelor în vagin sau la vulvă.
e) Malformatiile vaginului: absenţa congenitală a vaginului, care poate să corespundă
unui sindrom Rokitanski-Kuster, unei hiperplazii congenitale de suprarenală sau unui
sindrom de testicul feminizant; vagin septat longitudinal total sau parţial sau
transversal, cel mai frecvent incomplet; hipoplazia vaginală.

B. Malformaţiile organelor genitale interne

a) Malformaţiile uterului. Este recunoscută clasificarea Musset (1964) care include:

a) agenezia uterină;
b) hemiutere: uter bicorn bicervical, uter bicorn unicervical (complet, simplu, cu
coarne inegale), uter unicorn (propriu-zis sau asociat cu un uter cervical
controlateral);
c) utere septate (total, subtotal, corporeal, cervical).
Deviaţiile sexuale pot apărea datorită unor defecte cromozomiale prezigotice, unor
tulburări ale fecundaţiei, sau în perioada embrionară, când apar modificări în reglarea
hormonală a dezvoltării organelor genitale. Cele mai caracteristice deviaţii sexuale sunt:
1) Hermafroditismul adevărat, când sunt prezente la acelaşi individ atât ţesut testicular
cât şi ovarian. Se pot întâlni gonade mixte (ovotestis), sau un testicul de o parte şi ovar
de partea opusă. Organele genitale externe şi interne pot îmbrăca diverse aspecte de
ambisexualitate, de obicei rudimentară.
2) Pseudohermafroditismul: subiecţii au un singur tip de gonade (de obicei testicule, fiind
vorba de pseudohermafrodiţi masculini), în timp ce organele genitale externe sunt
feminine. Cariotipul este al unui sex, iar fenotipul al celuilalt sex. Modificările
organelor sexuale sunt însoţite de tulburări psihice, tulburări de comportament şi
disfuncţii ale unor organe şi sisteme.