Sunteți pe pagina 1din 283

CUVÂNT ÎNAINTE

Deşi perspectiva istorică îşi asociază, în mod firesc, reperele cronologice, o istorie
a gândirii, doctrinelor şi metodologiei cercetării sociologice nu mai poate opera decât
parţial cu acest criteriu, din mai multe cauze.
În primul rând pentru faptul că nu tot ceea ce s-a publicat în numele sociologiei sau
în zonele adiacente acesteia mai rezistă, peste timp, la severul examen al calităţii
ştiinţifice, impus de epistemologia contemporană. De aceea, unii autori obscuri, afirmaţi
mimetic în raza de semnificaţie a unor curente, nu-şi mai pot găsi locul într-o istorie a
sociologiei redactată din raţiuni şi cu finalităţi didactice. La aceştia ne-am raportat
selectiv, reţinând doar contribuţiile care fie mai pot avea relevanţă pentru sociologia
modernă, fie constituie elemente remarcabile pentru biografia sociologiei ca ştiinţă. Dacă
luăm, deci, ca sistem de referinţă autorii, subliniem că am reţinut numai ideile cu valoare
de patrimoniu pe care evoluţia gândirii sociologice le-a validat: creaţiile conceptuale,
inovaţiile conceptuale şi categoriale, metodele de analiză a socialului care au contribuit
la stimularea cercetării fundamentale şi aplicative, resemantizarea unor concepte ori
reuşitele în elaborarea unor diagnoze care au avut impact semnificativ asupra
restructurării orizonturilor teoretico-metodologice ale doctrinelor cu largă audienţă la
momentele respective.
Pe de altă parte, exigenţele specifice unui curs universitar ne-au amplificat
imperativul selectării stocului de informaţii pe care prelegerile îl pot conţine.
În consecinţă, din raţiuni metodice, am optat pentru o istorie a doctrinelor
sociologice care s-au dovedit a fi repere de importanţă cardinală în evoluţia sociologiei
de la începuturile sale până în cel mai imediat prezent; cu excepţia experienţelor aflate în
curs şi care nu s-au constituit, încă, într-un corpus unitar şi coerent de enunţuri valide
ştiinţific. În acest context,dată fiind aspiraţia de “obiectivitate” a sociologiei încă de la
apariţia sa, prima parte a cursului grupează orientările cu nuanţe explicit sau implicit
sociologistice ca exerciţii de desprindere a sociologiei de haloul metafizic care i-a fost
arondat în condiţiile “naşterii” sale la modul epistemic.
Diversitatea acestora se raportează la o sferă de echivalenţe care le poate asigura
o unitate implicită: aspiraţie spre macrosociologie şi tendinţa de realizare a unor sisteme
explicative care să vizeze întreaga societate ca sistem social global.
Această etapă, preponderent doctrinară, din “timpul interior” al maturizării
semantice a sistemului de concepte şi categorii proprii demersului sociologic, noi o
considerăm ca fiind etapa clasică a sociologiei, numită de unii reprezentanţi ai genului şi
“pure” sau “teoretice”. Este, în fapt, perioada modernă. Sub raport epistemic ea se
încheie odată cu publicarea de către E. Durkheim a lucrării “ Les regles de la methode
sociologiques”(1895) care a orientat cercetarea spre aspecte concrete ale realităţii
sociale, fondând direcţiile metodologiei, ale metodelor şi tehnicilor de cercetare, care se
vor dezvolta ulterior în strânsă legătură cu exigenţele de ansamblu ale evoluţiei spaţiului
social global.

1
Reacţia faţă de dezvoltare, preponderent teoretică, la limita riscului de a se distanţa
semnificativ de ritmurile şi proporţiile reale ale evoluţiei sistemului social, s-a concretizat
în orientarea empiristă pe care noi o abordăm în registru comparativ dintre tradiţiile
europene şi preocupările de profil americane.
Empirismul, prin proliferarea tehnicilor de culegere a datelor, a antrenat acelaşi
risc pe care l-a generat şi sociologismul: dizolvarea individului în social. Dacă în
orientările sociologiste subiectivitatea a fost în mod programatic exclusă din orizontul
generalizărilor teoretice, rezervându-ise o poziţie subalternă faţă de acestea, empirismul a
condus la obturarea adevăratului rol al individului în creaţia socială prin subordonarea
lui estimărilor statistice şi tehnicilor matematice de culegere şi interpretare a datelor.
Punctul culminant l-a atins transformarea individului din sursă de inovaţie socială în
simplă cifră statistică!
În sensul “reconcilierii” exclusivismelor programatice dintre sociologia “pură-
teoretică” şi sociologia “empirică – de teren”. Max Weber constituie punctul de plecare
al unui postmodernism (avant la lettre) în dezvoltarea sociologiei. Noi îl considerăm ca
întemeietor al sociologiei interpretative pe coordonatele căreia va evolua sociologia
fenomenologică, interacţionalismul simbolic, etnometodologia şi chiar sociobiologia.
În ultima parte sunt grupate orientările sociologice care-şi propun recuperarea
subiectivităţii şi introducerea ei, ca fapt de ştiinţă, într-o ordine a umanului.
Istoria sociologiei româneşti nu face parte din curs (cu excepţia lui D. Gusti),
deoarece i-am rezervat, în complementaritate, o tratare simultană în cadrul orelor de
aplicaţii şi lucrări de seminarii. Cu aceleaşi scopuri, bibliografia care nu a mai putut fi
prezentată pe larg în prelegeri, este citată pentru a se constitui într-un instrument operativ
de regăsire, în timp util, a informaţiei aferente curentelor sociologice sintetizate şi
articulate în prezentul curs.
Pornind de la premisele enunţate şi oprindu-ne(atât cât, din raţiuni didactice este
posibil) asupra reperelor tematice exponenţial reprezentative, am considerat că este
legitim sub raport ştiinţific să avem ca obiectiv reconstituirea timpului interior al
sociologiei plecând de la secvenţele definitorii pentru maturizarea sa conceptuală şi
metodologică, nu de la timpul (obiectiv, cronologic) al societăţii şi nici de la timpul
(subiectiv) al sociologilor, în mod fatal marcaţi de o existenţă (fizică) episodică, efemeră
la scara eternităţii. De aceea, am “cules”, cu precădere, “fărâma de perenitate” care ne
determină să recunoaştem că nu mai putem face sociologie fără a ne raporta la sistemul
de referinţă pe care-l constituie creatorii de şcoli de reflexie sociologică şi de metode,
tehnici şi procedee de cercetare care nu mai sunt, încă, valide până în cel mai imediat
prezent.
Fără a subestima cele trei criterii de clasificare a doctrinelor sociologice:
a) centrarea demersului sociologic pe creaţia conceptuală;
b) centrarea pe problematica metodologiei de cercetare concretă;
c) Implicarea nemijlocită a sociologiei în optimizarea structurilor sociale, noi le
considerăm doar posibile capitole ale unei istorii globale ce aşteaptă încă a fi
scrise.
În concepţia noastră, o astfel de istorie universală a sociologiei ar trebui să
cuprindă: 1) istoria doctrinelor sociologice europene şi americane: 2) istoria doctrinelor
2
sociologice orientale şi extrem orientale; 3) istoria sociologiei româneşti; 4) geneza şi
dinamica epistemică a metodologiei cercetării sociologiei. Din acest vast program
prezenta lucrare reprezintă doar prima parte.
Cât priveşte marxismul, noi nu l-am inclus din certe raţiuni metodice: marxismul şi
neomarxismul nu aparţin sociologiei, ci doar economiei, filozofiei, politologiei unde
trebuie studiate în registrul comparativ. Ca om care a studiat marxismul, care a parcurs şi
o consistentă literatură marxistă şi marxologică, autorul consideră că atât marxismul cât
şi încercările de dezvoltare a acestuia nu pot fi asimilate în sistemul conceptual al
sociologiei ca disciplină de studiu, instituţie şi profesie. Faptul că situaţia clasei
muncitoare din Anglia a fost citată ca prima lucrare de sociologie după opinia noastră, se
datorează unei superficialităţi în raportarea la textul marxist propriu-zis.
După cum se ştie, o cercetare de teren, cum pretinde a fi cea invocată anterior,
trebuie să aibă la bază un eşantion reprezentativ care să cuprindă întreg universul
anchetei . Situaţia în speţă nu se bazează pe un eşantion reprezentativ, materialul fiind
rezultatul unor simple culegeri de date din raţiuni pur propagandistice pentru a justifica
efectele sociale ale polarizării progresive a societăţii engleze de atunci. Ea nu reflectă,
deci, întreaga clasă muncitoare, ci reprezintă interes numai pentru susţinerea unor
premise pe care se-ntemeia mişcarea muncitorească aflată, la acea vreme, într-o formă
incipientă de organizare.
Într-o ediţie viitoare, vom include şi câteva aspecte ale încercărilor marxismului de
a fi singura sociologie ştiinţifică şi câteva categorii care pot fi inserate în sistemul
conceptual al sociologiei cu riscul glazurării ideologice a demersului, în încercările de
evaluare a sensului mişcării istorice ireversibile.
Formulăm aceste rezerve deoarece sociologiei îi revine rolul de a pune diagnosticul
social al tuturor transformărilor în curs: ea este, prin urmare, eminamente sincronică.
Marxismul este eminamente diacronic şi animat de aspiraţii mesianice. Din experienţa
practică a doctrinei filosofico-economice şi politice noi cunoaştem toate secvenţele ca
subiecţi participanţi direcţi la acest experiment social de proporţii zonale în timpul căreia
sociologiei i s-a interzis dreptul la exprimare sub etichetarea ei ca pseudo-ştiinţă
burgheză.
În concluzie: nu este de competenţa sociologiei, ci a altor ştiinţe social-umaniste de
a studia şi acest capitol al ştiinţelor sociale şi al practicii social-istorice. Aşteptăm, deci,
cu interes studiile de istorie a economiei, filosofiei, politologiei, propagandei etc., pe care
numai specialiştii acestor domenii le pot introduce în circuitul ştiinţific de profil.
Atât perspectiva, cât şi maniera de abordare, beneficiază de asumarea libertăţilor
oferite de principiul autonomiei universitare materializate într-o opţiune metodică
personală. Cu responsabilitate integral asumată, consider că modesta noastră reuşită nu
poate fi decât o opţiune metodică în orientarea lecturilor şi aprofundarea studiului
sociologiei în primul rând de către studenţii de la secţia de profil cărora le mulţumesc
pentru sugestiile constructive, pe care le-au avansat, cu maturitate şi încărcătură ideatică.
Cu speranţa că (şi) prin acest curs vom contribui la multiplicarea dialogurilor,
eminamente ştiinţifice, promovate de prestigioasa Universitate timişoreană cu celelalte
universităţi din ţară, mulţumim anticipat celor care vor avea răgazul (alţii decât studenţii)
să parcurgă prelegerile şi să ne ofere sugestii pentru o altă viitoare ediţie. Pentru
3
sprijinul primit la prezenta ediţie mulţumim Catedrei de profil, referenţilor din alte centre
universitare şi prestigioasei Edituri didactice şi pedagogice care a susţinut cu
generozitate lansarea lucrării în circuitul ştiinţific de specialitate.

AUTORUL

4
PRECURSORI, IZVOARE, ELEMENTE DE SOCIOLOGIE
ŞI GÂNDIRE SOCIOLOGICĂ
ÎN FILOSOFIA SOCIALĂ ŞI FILOSOFIA ISTORIEI DIN
ANTICHITATE PÂNĂ ÎN MOMENTUL CONSTITUIRII
SOCIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ AUTONOMĂ

Ştiinţele - atât ale naturii, cât şi cele ale societăţii s-au constituit şi există, ca atare, în calitate de
laturi funcţionale ale cunoaşterii. Acumularea de informaţie a determinat, progresiv, lărgirea sferei de
cuprindere a programelor analitice cu noi discipline de studiu, diversificarea limbajelor reflectându-se
într-o diversificare epistemologică, corespunzătoare. Totuşi, nivelul ştiinţific al cunoaşterii este o fază
relativ recentă în evoluţia spiritualităţii, multă vreme cunoaşterea fiind grevată de cunoaşterea comună,
adică tributară speculaţiilor, subiectivităţii şi spontaneităţii.
În aceste circumstanţe, decantarea teoretică a cunoaşterii sociale a cumulat o particularitate foarte
importantă: problematica umană a fost preluată de către alte ştiinţe, datorită lipsei de maturitate
categorială, conceptuală şi metodologică a ştiinţelor social-umaniste.
Istoria sociologiei este, de fapt, istoria acestei relaţii în spaţiul căreia filosofia socială şi filosofia
istoriei constituie zonele în care pot fi descoperiţi precursorii cei mai importanţi ai sociologiei.
În ceea ce ne priveşte, ne propunem să prezentăm succesiunea principalelor curente şi doctrine
sociologice care au fost validate de gândirea şi practica cercetării sociologice de la apariţia sociologiei
până în cel mai imediat prezent. Accentele, uneori polemice, trebuie înţelese ca tot atâtea încercări de a
sugera câmpuri problematice de reflexie pentru viitorii sociologi.
Filosofia istoriei, ca ramură relativ specializată a reflexiei filosofice a tuturor marilor gânditori de
la care au rămas doctrine închegate, sau numai teme cu încărcătură umană, respectiv seturi de idei vizând
condiţia umană privită la confluenţa dintre natură şi cultură. Diversitatea doctrinară are, totuşi, multe
aspecte similare: aprecieri privind economia, raporturile dintre individ şi societate, geneza puterii şi
metodele de guvernare, rolul idealului în viaţa practică a individului, morala. În ordine cronologică, cităm
lucrările “Statul şi legile” şi “Republica” aparţinând lui Platon (427-347 î.e.n) şi “Etica Nicomahică” a lui
Aristotel (385-322 î.e.n) în care se definesc pentru prima dată caracteristicile omului ca fiinţă socială. În
lucrarea “Constituţia atenienilor” Aristotel merge şi mai departe cu analiza, propunându-şi să explice
“natura” sau esenţa vieţii sociale reale. La capătul acestui demers explicativ, în care foloseşte şi date
concrete prin care caută să probeze aprecierile speculative, propune noţiunea de “entelehie”, care ar
constitui esenţa socialului şi care ar conferi acestuia distincţie faţă de celelalte domenii ale realităţii.
La Aristotel realitatea socială reprezintă patru niveluri de structurare:
1) Philia: corespunde sociabilităţii din sociologia contemporană şi definea modul în care
individul făcea uz în comportamentul său de valorile polisului;
2) Coinoma: cuprindea raza de acţiune şi arealul valoric pe care îl ocupau grupurile particulare;
3) Politeia: denumită şi coinoma politike, definea domeniul de instituţionalizare a valorilor care
vertebrau grupurile particulare în cadrul comunităţii etnice-sociale globale. În acest sens statul
era identificat cu societatea globală care cuprindea pe toţi indivizii, fie ei cetăţeni sau nu;
4) Nomos: era conceptul cu care Aristotel definea ansamblul regulilor de conduită, adică
echivalentul a ceea ce sociologia modernă numeşte ”modele de comportament” legitimate la
nivelul unui spaţiu social concret determinat. Tot în spaţiul semantic al acestui concept mai
intrau şi obiceiurile, practicile, moravurile, dreptul, morala – respectiv, echivalentul
”controlurilor sociale” din societatea contemporană. Nomosul era, aşadar, legea care trasa
cadrul normativ propriu polisului garantând coerenţa civismului şi calitatea acestuia. Intuiţiile
sociologice ale lui Aristotel demonstrează şi deschiderile acesteia la nivelul spaţiului social
global.
5
Hobbes, Thomas (1588 – 1679), tributar gândirii mecaniciste specifice vremii sale, a elaborat o
concepţie despre viaţa socială prin prisma metodelor geometriei şi matematicii. În filosofia socială,
Thomas Hobbes a plecat de la ipoteza conform căreia “starea naturală” a societăţii (anterioară statului)
este marcată de anarhie, concurenţă, agresiune şi individualism (homo homini lupus). Statul este rezultat
al contractului social pe care oamenii îl realizează ca instrument de instituire şi promovare a păcii sociale,
care pune capăt “războiului tuturor contra tuturor” (bellum omnium contra omnes). Indiferent sub ce
formă s-ar instituţionaliza, statul rămâne o putere totalitară care impune pacea socială prin limitarea
formelor de exprimare civică a individului: integrarea socială necesită renunţări individuale.
Spinoza (Benedict) Baruch (1632 – 1677) poate fi considerat ca precursor al sociologiei
îndeosebi prin lucrarea “Etica demonstrată în mod geometric”, centrată pe noţiunea de libertate. Ca fidel
continuator al raţionalismului cartezian, Spinoza consideră că libertatea constă în înţelegerea necesităţii:
înţelegând interdependenţa universală a lucrurilor şi fenomenelor, omul poate să stăpânească eficient în
egală măsură natura exterioară, materială, cât şi natura interioară, morală. Regăsindu-şi echilibrul interior
prin ecranarea pasiunilor, omul urcă, progresiv, câte o treaptă a libertăţii (prin înţelegere), treapta supremă
a libertăţii fiind înţelegerea faptului că omul este o parte comună cu natura şi eternitatea, etapă denumită
“amor Dei intellectualis” (iubirea intelectuală a lui Dumnezeu).
Secolul al XVII-lea a marcat contribuţii numeroase şi valoroase în sfera “sugestiilor tematice” cu
conţinut sociologic. Cristoph Cellarius (1634 – 1707), de exemplu, periodizând istoria omenirii în:
historia antiqua, historia medii aevi, historia nova, a contribuit la acreditarea ideii de raţionalitate aferentă
evoluţiei omenirii: dincolo de fruntariile cronologice ale generaţiilor, societatea se îndreaptă în sensul
unui plus de raţionalitate şi ordine. Ideea aceasta va fi relevată în 1681 de Bossuet în “Discours sur
l’Histoire universelle” în care este definit pentru prima dată progresul ca sens al tuturor transformărilor ce
au loc în spaţiul social. Acest sens al progresului excede, însă, opţiunile valorice ale oamenilor: el este
controlat de “Dumnezeu însuşi” ca autor al Creaţiei, cu care se identifică Umanitatea.
Giovanni Battista (Giambattista) Vico (1668 – 1784), unul din întemeietorii istoriei, în lucrarea
“Principi d’una scienza nuova”, considerând istoria ca rezultat al activităţii oamenilor, a descoperit legile
care guvernează dezvoltarea istorică. Ca fondator al teoriei “ciclul istoric”, Vico a argumentat evoluţia
“naturală” (fără intervenţia Divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în conformitate cu care
toate popoarele lumii trec, periodic, prin trei (cicluri) stadii de dezvoltare: 1) “vârsta zeilor”, în care
puterea o deţin preoţii şi se manifestă concret, în mentalul colectiv de tip religios; 2) “vârsta eroilor”
caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional ca urmare a instituţionalizării unor
proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele aristocraţiei; este vorba de statul aristocratic; 3) “vârsta
oamenilor” defineşte stadiul maturităţii civice caracteristice statului democratic care deschide era raţiunii.
După parcurgerea integrală a acestui stadiu, urmează o fază de decadenţă, la capătul căreia ciclul se reia.
Secolul al XVIII-lea aduce încă o contribuţie importantă la multiplicarea izvoarelor sociologiei
prin “L’Esprit de lois” (1748), lucrare care l-a afirmat în circuitul ştiinţific al vremii sale pe Montesquieu,
Charles Louis de Secondat (1689 – 1755). Convins că forţa motrice a dezvoltării sociale ar fi legislaţia a
preconizat separarea puterilor în stat ca premisă pentru raţionalizarea relaţiilor sociale prin asigurarea
egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Înlocuirea domniei oamenilor cu domnia imparţială a legii este
singura soluţie pentru cultivarea bunelor moravuri în toate segmentele societăţii. În concepţia sa,
moravurile şi legislaţia fiecărui popor sunt determinate de factori geografici (climă, sol, poziţie
geografică, etc.); această idee argumentată din perspectiva juridică şi etică îl plasează pe Montesquieu
printre fondatorii determinismului geografic şi poate fi considerat, în acelaşi timp, şi ca un precursor al
temei lui Georg Simmel referitoare la spaţiul social.
Idei deosebit de valoroase a avansat Montesquieu în ceea ce priveşte natura guvernării şi a genezei
sociale a legilor. Ca instrumente ale guvernării, legile exprimă raporturi necesare care derivă din natura
lucrurilor. Ca manifestare practică a unor necesităţi obiective de viaţă comunitară, legile reprezintă
tendinţe generale, nu se limitează la situaţii particulare, dar le asigură acestora protecţia normativă
corespunzătoare. Cu Montesquieu se încheie seria precursorilor gândirii sociologice doctrinare, dar
“spiritul general” poate fi considerat ca o contribuţie nemijlocit sociologică, deoarece el reprezintă, în
ordine istorică, prima contribuţie la interpretarea societăţii într-o viziune integratoare.

6
Turget, Anne Robert Jaques (1727 – 1781) deşi economist prin formaţie, ca om politic şi-a făcut
cunoscute ideile referitoare la progresul mondial în mediile intelectuale ale Sorbonei. În lucrarea
“Reflecţii asupra formării şi distribuţiei bogăţiilor” este dezvoltată teza progresului istoric neîntrerupt al
tuturor domeniilor societăţii, ca urmare a unei relaţii de condiţionare strânsă între viaţa materială şi viaţa
ştiinţifică, artistică, morală a întregii societăţi.
Voltaire (Francois-Marie Arouet), (1694 – 1778) este revendicat ca sursă de constituire (şi) a
sociologiei, pentru concepţia despre “filosofia istoriei” bazată pe ideea dezvoltării progresive a societăţii.
Disociindu-se de dualismul cartezian şi de teoria ideilor înăscute, Voltaire a adus cele mai convingătoare
argumente din secolul său în scopul cercetării naturii cu mijloace experimentale. Aceeaşi deschidere
către real a înregistrat-o şi în negarea fanatismului, a prejudecăţilor, a privilegiilor, considerate surse
inerţiale în dezvoltarea liberă a personalităţii umane ca premisă pentru creşterea moralităţii în viaţa
întregii societăţi.
Leibniz, Gottfried Wilhelm (1646 – 1716) întemeiator al iluminismului german, ca savant cu
preocupări enciplopedice, are un valoros aport şi la apariţia sociologiei prin definirea societăţii ca un
macrocosmos cu grupări multiple, unele echivalente între ele, dar dispuse în spaţiul social în ierarhii
variabile. În controversele care se vehiculau în epocă, Leibniz a intervenit pentru a înlătura prejudecata
conform căreia societatea globală ar fi identică cu statul. De altfel, Nettelbladt cel mai fidel discipol al său
a opus regimen societatis (totalitatea activităţilor sociale, în primul rând activităţile cu conţinut
economic) şi regimen civitattis (totalitatea grupurilor “de bază” care se ierarhizează, progresiv,
culminând cu statul). Lui îi datorăm distincţia, încă insuficient explicată, dintre societatea civilă
(burgerliche Gesellscahft) şi stat. Primul care a definit, în termeni care rezistă şi astăzi, specificul dintre
societatea civilă şi stat, acea primă distincţie a fost făcută de A.I.Schlozer.
Pe baza acestei distincţii, Fichte, Johann Gotlieb (1762 – 1814) a avansat ideea posibilităţii
dispariţiei statului dizolvat în societate ca urmare a generalizării, la nivelul tuturor segmentelor de opinie,
a normelor morale promovate de cultura şi civilizaţia specifice păturilor sociale superioare. Krause (1781
– 1842) a completat această distincţie făcută de Sclotzer cu diferenţa dintre grupurile de fond şi grupurile
cu scopuri limitate, din care face parte şi statul.
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770 – 1831), cel mai important reprezentant al filosofiei
clasice germane, în sfera preocupărilor sale enciclopedice a formulat aprecieri cu incidenţă sociologică
prin aplicarea sistemului complex al categoriilor logico-filosofice la studiul vieţii sociale. În acest sens
este recunoscut ca fondator al dialecticii concepută de Hengel ca “paradigmă” în explicarea dezvoltării
întregii lumi spirituale, materiale şi sociale. În concepţia sa actul dialectic începe de la o abstracţie
nedeterminată (teza) care prin alteritate se transformă în natura (antiteza) şi se încheie cu depăşirea
contradicţiei dintre natură şi ideie (sinteza) la nivelul abstracţiei finale îmbogăţită cu încărcătura umană
acumulată de parcurgerea celor trei stadii. Pe aceste repere explicative, Hegel a descoperit şi formulat
principiile dialecticii: unitatea şi lupta contrariilor, trecerea cantităţii în calitate şi negarea ca sens al
dezvoltării şi ca semn al progresului. Istoria universală apare, în opera lui Hegel, ca un proces logic şi
progresiv rezultat al autodezvoltării. În plan logic toate sistemele de gândire se succed urmând,
implacabil, în sens progresiv, aducând un plus de progres şi adevăr. Comparându-şi sistemul cu toate care
l-au precedat, Hegel ajunge la concluzia că sistemul său, ca “depăşire a contradicţiilor”, este întruchiparea
“adevărului absolut”. Pe plan social, această “depăşire a contradicţiei” ar corespunde, după Hegel,
apariţiei monarhice prusace ca realizare practică a “spiritului absolut”. Procesul dezvoltării istorice se
împlineşte, de fiecare dată, cu “împăcarea contrariilor”, iar antiteza dintre familie şi societatea civilă este
“depăşită” prin apariţia statului. Explicaţiile pertinente privind rolul muncii în geneza spaţiului social, a
raportului dintre cunoaştere şi practică, întregesc setul de contribuţii hegeliene la crearea climatului
spiritual care va favoriza apariţia sociologiei. Deşi de mai mică importanţă, mai semnalăm prezenţa în
operele fiziocraţilor1 a ideilor privind preponderenţa societăţii economice asupra statului, iar in ceea ce
priveşte filosofia socială, ea conţine aprecieri cu privire la economie, la raporturile dintre individ şi
societate, morală, valori, regimuri politice, idealuri, natura societăţii şi specificul metodelor de guvernare.
Tot în Europa, în Anglia, A. Ferguson (1732 – 1816) a lansat în circuitul ştiinţific o istorie a
societăţii civile, lucrare apărută în 1767.

7
Contextul social are o anumită semnificaţie îndeosebi în ceea ce priveşte “vocaţia” iniţială care i-a
fost arondată sociologiei.
Constituindu-se ca ştiinţă în spaţiul socio-cultural al Franţei, este firesc să relevăm câteva repere
ale transformărilor social-politice cu impact asupra mentalului colectiv şi asupra mişcării de idei
anterioare lui A. Comte, Ctitorul unanim acceptat al fundamentelor sociologiei, căreia i-a atribuit acest
nume individualizând-o în contextul ştiinţelor existente în vremea sa. Bineînţeles, nu putem face
abstracţie de faptul că Franţa cumula, pe atunci, prerogativele unui adevărat “laborator” al transformărilor
pentru întreaga Europă. Remarcăm, în acest context, faptul că aplicarea în practică a rezultatelorprimei
revoluţii ştiinţifico-tehnice a antrenat o modificare a rangului de prestigiu a celor două clase social rivale:
nobilimea feudală, deţinătoare a tuturor pârghiilor puterii, dar în declin economic ireversibil, şi burghezia,
noua clasă socială în irezistibila ascensiune economică, dar nedeţinând, încă, nici o poziţie în eşalonul
puterii. Aspiraţia, nedisimulată, a burgheziei, de a modifica raportul de forţe, dincolo de obişnuita retorică
reformistă avea nevoie şi de o platformă teoretică suficient de matură şi coerentă elaborată care să
confirme legitimitatea reformării structurilor sociale. Nevoia unui echilibru social între atâtea tendinţe
divergente care traversau secolul al XIX – lea, bulversat de “industrialism” şi opţiuni valorice
exclusiviste, era obiectivă la scara societăţii, dar tot aşa resimţită şi la nivelul subiectivităţii reflexive a
intelectualităţii. De aceea, este eminamente falsă ipoteza apariţiei sociologiei ca rezultat al
"devotamentului” faţă de ştiinţă a unor personalităţi. În replică, suntem convinşi că ne aflăm în aria
adevărului, în acelaşi timp ştiinţific şi logic (la scara evoluţiei ireversibile a societăţii umane) afirmând că
dacă A. Comte nu ar fi redactat proiectul epistemologic al sociologiei, această “fiică spirituală a Franţei”
s-ar fi născut, poate, sub autoritatea altei paternităţi; Europa avea nevoie de sociologie în aceeaşi măsură
în care are nevoie comunitatea mondială de sociologie ca principal instrument de diagnostic al
controversabilelor transformări care anticipează profilul societal şi structural al mileniului al III-lea. Prin
reîntoarcerea Bourbonilor pe tronul Franţei (21 martie 1814), ca urmare a victoriei celei de a şasea coaliţii
împotriva lui Napoleon, tensiunile sociale din interior s-au amplificat întrucât momentul era resimţit ca
tentativă de restaurare a opresiunii politice şi clericale. Aşa se explică posibilitatea de revenire a lui
Napoleon (21 martie 1815) susţinută de francezi (cu excepţia aristocraţiei şi a clerului) încheiată, totuşi,
cu cea de a şaptea coaliţie internaţională împotriva sa, care-i va grăbi sfârşitul prin înfrângerea de la
Waterloo (18 iunie 1815), fapt care a avut drept urmare propagarea tensiunilor sociale din interiorul
Franţei, dincolo de fruntarii, în întreaga Europă. Restauraţia, prin discriminarea economică generată de
“repunerea în drepturi” a vechii nobilimi revenite în ţară, şi prin discriminarea politică exercitată sub
forma privării de dreptul la vot al burgheziei, au creat o criză de încredere faţă de restauraţie materializată
într-o criză de autoritate a vechilor structuri sociale ale aristocraţiei. Încercările teoretice, de factură
metafizică (filosofia socială, filosofia istoriei), intrate, deja, într-un “crach” explicativ impuneau şi ele un
nou corpus de principii teoretico-metodologice în masură să pună un “diagnostic” realist problemelor
multiplu condiţionate ale vieţii comunitare atât la nivel naţional, cât şi la nivel continental. Noul porpus
de principii trabuia să asigure nu numai cadrul conceptual corespunzător explicării cauzelor, ci şi
metodele eficiente necesare realizării practice a scopurilor de emancipare socială şi naţională, tot mai
intens nutrite în spaţiul social francez. În aceste condiţii, sociologia nici nu putea să nu fie o expresie
teoretică a necesităţii obiective de reformă socială. Vocaţia reformatoare şi critică a sociologiei nu a fost,
de aceea, o expresie programatică a unei individualităţi, fie ea chiar şi A. Comte, ci decantarea teoretică a
unei necesităţi obiective inerente mişcării istorice ireversibile. Ca seismograf al tendinţelor latente şi
manifeste ale spaţiului social sociologia va cumula şi alte valenţe, pe care vom încerca să le descifrăm în
succinta retrospectivă pe care şi-o propune istoria gândirii sociologice de la începuturi până în cel mai
imediat prezent.

8
Bibliografie:

1. Aristotel: Metafizica, Fizica, Despre suflet, Organon, Politica, Poetica, Etica Nicomatică;
2. Platon: Republica;
3. Hobbes, Thomas: Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat eclesiastic şi civil (1650);
4. Spinoza, Baruch (Benedict): Etica demonstrată în mod geometric (finalizată în 1675, dar publicată postum, iar
în traducere românească în 1929);
5. Vico, Giovanni Battista (Giambatista): Principiile unei ştiinţe noi despre natura comună a naţiunilor (1725);
6. Montesquieu, Charles Louis de Secondat: Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decadenţei romanilor
(1734, traducere în româneşte 1830); Spiritul legilor (1748, traducere în româneşte 1858, 1970);

Apariţii mai recente:


▪ Oeuvres Completes, ed. Par Edouard Laboulaxe, Paris, Garnier Freres, 7 vol. 1875-1879
▪ Oeuvres Completes, texte presente et adnote par Roger Caillois, Biblioteque de la Pleiade, Paris,
Gallimard, t.I, 1949;
▪ J.Starobinski: Montesqieu par lui-meme, Paris, Le Seuille, 1957;
▪ L’Esprit des lois, texte establi et presente par Jean Brethe de la Gressaye, Paris, Les Belles-Lettres, 4
tomes, 1950-1961;
▪ Congres Montesquieu de Bordeaux, 1955, actes du Congres Montesquieu, reuni a Bordeaux du 23 aug –
26 mai 1955 pour commemoree la mort de Montesquieu, Bordeaux, Delmes, 1956;

Despre Montesquieu:
▪ J.H.Laski: The rise of European Liberalism, An Essay in Interpretation, London, Allen&Umwin, 1936;
▪ Leroy, Maxime: Histoire des idees sociales en France, I. De Montesquieu a Robespierre, Paris,
Gallimard, 1946;
▪ Kingsley, Martin: French Liberal Thought in the Eighteenth Century, London, Turnstile Press, 1954;
▪ Meinecke, Friedrich: Die Enstehung des Historismus, Munchen, Berlin, R. Oldemburg, 2 vol, 1936;
▪ C.E. Vangham: Studies in the History of Political Philosophy before and after Rousseau, ed. By A.G.
Little, Manchester University Press, 2 vol, 1939
▪ L.Althousser: Montesquieu, la politique et l’histoire, Paris, PUF, 1959;
▪ P.Barriere: Un grand provincial: Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede e de Montesquieu,
Bordeaux, Delmas, 1946;
▪ J.Dedieu: Montesquieu, l’homme et l’oeuvre, Paris, Boivin, 1943;
▪ E.Durkheim: Montesquieu et Rousseau precurseurs de la sociologie, Paris, M.Riviere, 1953;
▪ Ch.Eisermann: L’Esprit des lois et la separation des pouvoires, in Melanges Carre de Malberg, Paris,
1933;
▪ Sorrel: Montesquieu, Paris, Hachette, 1887;

7. Turget, Anne Robert Jaques: Reflecţii asupra formării şi distribuţiei bogăţiilor (1766);
1. 8 .Voltaire, Francois-Marie Arouet: Scrisori filosofice (1734); Tratat despre toleranţă (1763); Dicţionar
filosofic (1764);
8. Leibnitz, Gotfried Wilhelm: De arte combinatoria (1666); Noi eseuri asupra intelectului uman (1704, editată în
1765); Teodiceea (1710)Monadologia (1714, editată postum în 1720);
9. Fichte, Johann Gottlieb: Bazele teoriei ştiinţei (1794); Despre menirea omului (1800); Cuvântări către naţiunea
germană (1807-1808);
10. Hegel, Georg Wilhelm Friederich: Fenomenologia spiritului (1807, traducere în româneşte 1965);
Ştiinţa logicii (1812-1816, traducere în româneşte 1966); Enciclopedia ştiinţelor filosofice (1817, traducere în
româneşte 1962); Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului (1821,
traducere în româneşte 1969); Prelegeri de istorie a filosofiei (1805-1830, traducere în româneşte 1963-1964);
Filosofia istoriei (1822-1831 traducere în româneşte 1969); Prelegeri de filosofia religiei (1832, traducere în
româneşte 1969).

9
POZITIVISMUL SOCIOLOGIC – DISCONTINUITATE
EPISTEMICĂ RADICALĂ ÎN ABORDAREA
FENOMENALITĂŢII SOCIALE

Ca orientare sociologică, pozitivismul sociologic se afirmă în contextul apariţiei economiei de tip


industrial care, valorificând rezultatele descoperirilor ştiinţifice şi tehnice, a creat motivaţii puternice
pentru gândirea liberă, creatoare şi a promovat premise pentru o nouă situare a omului în spaţiul social
global. Abordarea contemplativă şi evaluarea abstractă a evoluţiei sociale se dovedeau a fi depăşite de
imperativul noului tip de progres social generat de fenomenul industrial.
Saint-Simon preconizase trecerea la un nou tip de societate printr-o mişcare violentă iniţiată de cei
marginalizaţi; o societate în care progresul să aibă consecinţe benefice pentru toate categoriile de cetăţeni.
Dacă în epoca industrială, ordinea se bazase pe ierarhiile impuse de religia catolică, iar progresul
viza cu precădere aspectul moral, progresul rapid impus de ritmurile industrializării cerea regândirea
întregii problematici a genezei şi dinamicii spaţiului social global. Mobilitatea structurilor sociale
moderne trebuia articulată atât cu exigenţele progresului, cât şi cu nevoia ordinii sociale de tip nou.
Ca răspuns la aceste exigenţe obiective, Auguste Comte (1798 – 1857) a creat sistemul categorial
căruia i-a arondat şi importante obiective de reformă socială. În acest sens, el este fondatorul
pozitivismului sociologic, dar şi al sociologiei (ca ştiinţă), termen pe care l-a folosit pentru prima dată în
volumul al IV-lea al Cursului de filozofie pozitivă apărut în anul 1839-1840. În volumul al VI-lea (1842),
termenul de “fizică socială” nu mai apare, fiind integral înlocuit cu cel de sociologie considerată ca ştiinţă
socială generală alături de matematică, fizică, chimie, biologie, astronomie. Pe baza principiului
generalizării descrescânde şi al complexităţii crescânde, A. Comte clasifică ştiinţele astfel: Matematica,
Astronomia, Fizica, Chimia, Biologia, Sociologia. Rezultă că sociologia este ştiinţa cea mai complexă,
deoarece dincolo de conţinutul său ştiinţific propriu-zis, mai conţine şi finalitatea umană, indică, deci, şi
sensul progresului pentru om a tuturor domeniilor realităţii obiective.
În concepţia sa, Umanitatea este guvernată de legea celor trei stări: starea teologică, metafizică, şi
starea pozitivă. Starea pozitivă presupune despărţirea în egală măsură de speculaţiile gândirii religioase,
de abstracţiile metafizicii, cât şi de coloratura subiectivă pe care o favorizează psihologia în evaluarea
fenomenelor sociale. Această “lichidare” a psihologiei, criticată de exegeţii operei sale, avea ca scop
asigurarea caracterului riguros al noii ştiinţe a sociologiei propusă de A. Comte ca ştiinţă cu cea mai mare
complexitate problematică.
Obiectul sociologiei îl constituie, deci, “l’être social” sau “le Grande Être” prin care A. Comte
înţelege Umanitatea, adică toţi oamenii de la începutul speciei umane, până în prezent. “Individul izolat
este o abstracţie scolastică, numai specia este o realitate”, cunoaşterea individului nefiind posibilă decât
prin definirea cadrului general, material, spiritual şi valoric în care devine posibilă personalitatea
individului şi afirmarea sa ca individualitate creatoare.
Ca disciplină de studiu, sociologia cuprinde două ramuri:
a) STATICA SOCIALĂ: studiază geneza societăţii şi structura instituţională a sa, de la familie, la
biserică şi stat – acestea fiind considerate principalele instanţe de socializare pentru individ. Prin analogie,
statica socială este un fel de anatomie a societăţii. Finalizarea explicativă a acestei ramuri vizează
descoperirea condiţiilor constante ale existenţei societăţii, respectiv: echilibrul social, ordinea socială.
"Statica socială" este expusă în lecţia a 50-a, din volumul VI de Filosofie pozitivă, în contextul definirii
sociabilităţii fiinţei umane şi a modului în care este satisfăcută această nevoie de sociabilitate. Dotat cu o
“sociabilitate esenţialmente spontană”, care explică înclinaţia spre viaţa în comun, urcând pe treptele
civilizaţiei omul îşi afirmă tot mai pregnant interese egoiste care pun în discuţie “interesul general” pe
care se bazează existenţa societăţii. Din acest paradox al dezvoltării sociale izvorăsc două tendinţe: una
conservatoare, alimentată de egoism, şi alta orientată spre legimitarea unor forme specifice de inovaţie,
alimentată de creşterea altruismului ca urmare a educaţiei religioase şi a ridicării nivelului general de
10
cultură prin aportul ştiinţelor “pozitive” (experimentale). Exemplul tipic al acestor tendinţe îl constituie
familia, în care se reflectă toate categoriile de relaţii proprii organismului social: autoritatea părinţilor dă
putere tradiţiei, iar sursa principală a disciplinei sociale o constituie autoritatea paternă. În acest sens,
societatea trebuie considerată ca un grup de familii, nu ca sumă de indivizi,deoarece familia este cea mai
stabilă unitate socială ea bazându-se pe diviziune naturală a funcţiilor sociale ale oamenilor. Diviziune
socială a muncii pe care se-ntemeiază cooperarea socială, arată faptul că organizarea socială eficientă este
posibilă numai prin valorificarea diversităţilor individuale. Dar tocmai din această cauză ordinea socială
rămâne artificială şi mult mai vulnerabilă decât cea familială. Accentuarea specializării, ca urmare a
diviziunii muncii, necesită coordonarea generală a tuturor tipurilor de activitate, necesitate căreia îi
corespunde procesul de guvernare. Legea sociologică a guvernării este formulată de A. Comte, astfel:
"Diversele feluri de operaţiuni particulare se plasează în mod firesc sub conducerea neîntreruptă a celor
de grad de generalitate imediat superior”. Inegalitatea socială fiind generată de diversitatea gradelor de
generalitate a ideilor care orientează activitatea socială, evitarea conflictelor este posibilă tot prin aportul
ideilor, îndeosebi a celor referitoare la interesul general: acestea pot reliefa diversitatea reală pe care se
sprijină o unitate socială autentică şi longevivă.
b) DINAMICA SOCIALĂ: are ca obiectiv de studiu evoluţia spirituală a omenirii în vederea
descoperirii legilor dezvoltării sociale şi a criteriilor progresului. “Legea socială a supremaţiei puterii
practice este o aplicaţie a celei mai generale legi a ordinii naturale: fenomenele cele mai nobile sunt
subordonate fenomenelor celor mai grosolane… preponderenţa socială a forţei materiale, departe de a
constitui o anomalie deplorabilă, este la fel de normală ca şi dominarea ordinii sociale de către cea
organică şi a acesteia de către ordinea anorganică. Când modalitatea modernă va accepta normalitatea
preponderenţei sociale a forţei materiale, fatalitatea legii va putea să devină o sursă incompatibilă a
dezvoltării intelectuale şi a perfecţionării morale”1.
Spre deosebire de Saint-Simon, care considera că orice regim social este aplicarea practică a unui
sistem filosofic, A. Comte consideră că regimul social este o emergenţă a condiţiilor materiale şi
spirituale ale întregului sistem social global. Regimul de funcţionare a sistemului este o creaţie umană,
dar numai prin integrarea tuturor componentelor vieţii sociale devine funcţional şi eficient. De aceea,
studierea regimurilor sociale dezvăluie dinamica reală a structurilor sociale, a intereselor şi a motivaţiilor
individuale şi comunicare. Deviza sub care trebuie explorat spaţiul social este: “Iubirea ca principiu,
ordinea ca bază şi progresul ca ţel”. “Dinamica socială” este prezentă ca “teorie generală a progresului
natural al omenirii în cea de a 51-a lecţie a Cursului de Filosofie pozitivă”. Cauza fundamentală a
progresului o constituie perfecţionarea neîntreruptă a forţelor intelectuale care generează intensificarea şi
amplificarea interdependenţelor din spaţiul social. Ca urmare, ideile sunt cele care au legimitate să
conducă societatea, iar deţinătorii acestora trebuie să fie recunoscuţi ca o clasă cu autoritate şi funcţiuni
specifice celor trei “stări”: “Toate feluritele noastre speculaţii sunt neapărat supuse fie la individ, fie la
specie, să treacă succesiv prin trei stări diferite, pe care denumirile obişnuite de teologie, metafizică şi
pozitivă le vor putea îndestul califica… De la început indispensabiă, în toate privinţele, cea dintâi stare
trebuie să fie socotită numai ca provizorie şi trecătoare; cea de a doua, care nu-i, în realitate, decât o
modificare dizolvantă, nu comportă vreodată decât o destinare trecătoare, spre a se ajunge treptat la o a
treia; tocmai într-aceasta, singura deplin normală, constă sub orice raport, regimul definitiv al raţiunii
umane33. În faza teologică puterea speculativă o deţineau preoţii, iar puterea activă militarii. În faza
metafizică, filozofii aveau prerogativele culturale ale puterii speculative, în timp ce oamenii legii
(magistraţii) deţineau puterea activă. În faza pozitivă specifică societăţilor moderne, savanţii se manifestă
în sfera speculativă (teoretică), în timp ce adevărata putere activă o reprezintă cei care aplică ştiinţa în
practică, denumiţi de A. Comte cu numele de “industriali”. Aceştia, prin aportul lor la ridicarea gradului
de civilizaţie, contribuie la relevarea importanţei educaţiei intelectuale în viaţa societăţii, ceea ce are ca
efect polarizarea interesului social către ştiinţă, şi către modalităţile de aplicare practică a ei. În
consecinţă, cooperarea tot mai accentuată în viaţa socială favorizează afirmarea solidarităţii sociale în
sensul menţinerii valorilor care orientează interesul general. Aplicarea valorilor ştiinţei la nivelul tuturor
2
A. Comte: Systeme de politique positive on traite de sociologie instituant la religion de l’humanite vol.2, Paris, Libraires des
corps des Pent et chausses et de Mines, 1852, p. 274 - 275
3
A. Comte: Discurs asupra spiritului pozitiv. Ordine şi progres, Iaşi, 1913, p. 28
11
structurilor sociale constituie momentul de triumf al libertăţii spirituale ca resursă nelimitată pentru
progresul natural al omenirii.
În concepţia lui A. Comte, sociologia nu trebuie confundată cu un proiect al noii societăţi, ci
trebuie înţeleasă ca o platformă teoretică de investigare calificată a tendinţelor de evoluţie şi de înnoire
socială. Progresul social fiind ireversibil, cunoaşterea condiţiilor în care se realizează şi accelerarea
ritmurilor dezvoltării sociale reprezintă nu o problemă teoretico-filosofică, ci una practică. Implicarea
sociologiei în practica de reconstrucţie şi reformă socială indică finalitatea spiritului pozitiv: spiritul
pozitiv este o etapă distinctă în evoluţia umanităţii şi se caracterizează prin orientarea gândirii spre real,
spre utilitate şi spre rigoare ştiinţifică. Distanţându-se de dogmatism, el face posibil relativismul axiologic
şi dezvoltarea liberă, inovativă, a spaţiului social, prin subordonarea afectivităţii de către raţiune. Raţiunea
este aceea care face posibilă ştiinţa, iar prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice societatea poate fi
organizată eficient prin folosirea metodelor pozitive: observaţie, experiment, comparaţie. Pe baza sintezei
superioare a cunoaşterii operată de sociologie oamenii pot cunoaşte tendinţele reale de evoluţie socială şi
se implică responsabil în redimensionarea structurilor sociale în funcţie de ritmurile cerute de
modernizarea permanentă a societăţii. Implicarea oamenilor, dincolo de aspectele raţionale, presupune şi
motivaţii corespunzătoare. În acest sens, dacă în contextul stării teologice motivaţia se realizează prin
religie, aceasta capacitându-i pe oameni dincolo de sensul social şi uman al acţiunii lor, în epoca modernă
motivaţia este de natură profană.
Dacă acceptăm faptul că fiecărei etape de dezvoltare a societăţii umane i-au corespuns “tehnici
sociale” specifice de legitimare a comportamentelor, atunci apare clar că primele structuri organizate în
plan social s-au bazat pe “tehnica magiei” structurile fiind susţinute de “tehnicile sociale ale ritualurilor
teologice”, iar în faza industrialismului tehnicile sociale aflate în ascensiune au fost cele ale ştiinţei.
Aceste noi tehnici sociale permit angajarea cercetării sociale în rezolvarea problemelor, fapt care-l arată
pe A. Comte ca precursor al “ingineriei sociale”, profesie cunoscută, ca atare, de abia în prezent.
Cercetarea ştiinţifică trebuie orientată spre transformarea spaţiului social prin “educaţia morală”, aceasta
fiind prima secvenţă într-un proces ce se îndreaptă spre o creştere economică generalizată ca urmare a
asimilării organice a rezultatelor ştiinţei şi tehnicii. Eficienţa preliminară a acestui proces nu este, însă,
posibilă decât prin subordonarea creşterii economice unei “sociocraţii” prin care A. Comte înţelegea
cadrul normativ capabil să motiveze o participare generală la viaţa socială pe baza unui umanism al
întrajutorării şi altruismului reciproc între grupurile şi clasele sociale. O teorie sociologică asupra
finalităţii practice a ştiinţei poate asigura “încrederea socială” şi “bunăstarea colectivă” ca rezultat al
corelaţiei optime între aspectele statice cu cele dinamice ale creşterii economice. Acest lucru este posibil
întrucât sociologia este “ştiinţa dintre faptele disparate ale societăţii” care construieşte “unitatea
limbajului claselor” şi grupărilor sociale.
Cunoaşterea ştiinţifică, proprie spiritului pozitiv, face posibilă integrarea teoriei cu practica, istoria
umanităţii fiind o istorie a succesiunii faptelor reale, nu a abstracţiilor asociate “condiţiei umane”. Ca
“embleme culturale ale societăţii”, ştiinţele îşi pot valorifica întreaga lor forţă transformatoare numai prin
aportul sociologiei care conferă finalitate umană şi motivaţie practică acţiunii umane normate de raţiune,
făcând corecţia efectelor negative ale tehnostructurii.
Discipolii lui A. Comte au constituit două mişcări diferite:
1. mişcare lui Paul Lafitte (1823 – 1893) – grupa pe cei mai consecvenţi adepţi ai gândirii
comtiste care nu admitea nici o modificare a doctrinei originale a lui A. Comte. Ei pledau
pentru dezvoltare şi o sistematizare a setului de idei iniţiale;
2. mişcarea condusă de E. Littre (1801 – 1881) – deşi accepta fondul general al concepţiei
comtiste, respingea premisele religioase şi argumentele de natură neştiinţifică în abordarea
socialului. Luând atitudine faţă de excluderea psihologiei din rândul ştiinţelor socio-
umane, E. Littre a creat un curent de opinie care a avut ca finalitate începutul unei orientări
psihologice care va marca dezvoltarea viitoare a sociologiei.
J. St. Mill, ca reprezentant marcant al pozitivismului sociologic, introduce, începând cu anul 1842
termenul de sociologie în circuitul ştiinţific din Anglia, afirmându-se ca un fervent propagator al ideilor
comtiste, în confruntare cu doctrina organicismului promovată de H. Spencer. Premisa de la care a plecat
St. Mill este următoarea: adevărata putere activă în societate o reprezintă ideile, în măsura în care acestea
12
se constituie în ghid al activităţii practice de generare a progresului social general. Acceptând “legea celor
trei stări” şi separarea obiectivului epistemic al sociologiei într-un domeniu al staticii, respectiv al
dinamicii sociale, J. St. Mill reliefează mai mult “legile de co-prezenţă” şi cele de “succesiune”,
disociindu-se de accepţiunea comtiană a raportului dintre acestea şi comportamentul uman. Mai mult, a
propus chiar o nouă disciplină, numită etologie: “ştiinţa care determină tipul de caracter produs în
conformitate cu legile psihologice generale, de către orice set de circumstanţe, fizice şi morale”44. În
consecinţă, recunoaşte statutul epistemic al psihologiei – studiul “deviaţiilor” comportamentului uman de
la standardele universale ale “naturii umane”, care nu pune în discuţie (cum credea A. Comte) existenţa
sociologiei, căreia îi rezervă prerogativele studierii indivizilor în grupuri umane prin referire la “legile
generale ale societăţii”. Spre deosebire de psihologie care are un caracter inductiv, sociologia este o
ştiinţă deductivă. Pentru a se supune criteriului “ştiinţificului”, adică acela al verificabilităţii şi testării
rezultatelor, ea trebuie să aspire spre metode inductive, eventual să adapteze metodele ştiinţelor naturii la
stadiul societăţii, şi atunci va deveni ştiinţă comparabilă ca prestigiu cu toate celelalte, recunoscute deja,
ca atare.
Depărtându-se critic de ipoteza lui “homo oeconomicus” (Pantaleone), considerat o simplă şi
irelevantă “ficţiune epistemologică”, J. St. Mill consideră că omul, ca obiect de studiu al sociologiei, nu
poate fi redus la un “agent raţional economic”, întrucât acţiunea specific umană comportă o determinare
mult mai complexă şi o condiţionare multiplă. Între componentele acţiunii umane există şi o condiţionare
multiplă. Între componentele acţiunii umane o reţea densă de corespondenţe, al căror studiu relevă
existenţa “legilor de corespondenţă” sau de “co-prezenţă” din societate. Aceste legi reflectă “generalitatea
naturii umane”, în raport cu care acţiunile umane concrete sunt “derivaţii” în sensul că ele conţin şi ceea
ce este contingent în împrejurările existenţei nemijlocite în care identitatea de comportament este exclusă.
Din această cauză, legile acţiunii au un caracter statistic. Pe de altă parte, existenţa socială a individului
necesită studiul probabilistic, bazat pe legea numerelor mari, a acţiunii, studiu care îi revine sociologiei ca
ştiinţă socială bazată pe o logică specifică. Această logică este dezvoltată pe larg, în cartea a VII-a din
SYSTEM OF LOGIC. Consecinţa este următoarea: sociologia nu mai este o ştiinţă “generală”, ci o ştiinţă
socială complementară economiei, psihologiei, politicii şi etologiei, legile sale trebuind să treacă acelaşi
examen de “validare logico-empirică sau inductivă”. Propoziţiile cu conţinut sociologic trebuie
considerate ştiinţific numai după ce au trecut prin “canoanele procedurii dovezii” pe baza metodei
“variaţiilor concomitente” propuse de autor. “Logica sociologiei” propusă de J. St. Mill, chiar dacă nu s-a
impus în sociologie, a deschis un câmp problematic care va fi atacat de reprezentanţii “Cercului de la
Viena” (pozitivismul logic sau empirismul logic), iar în cel mai imediat prezent de R. Boudon.
Printre alte teze care-şi menţin, încă, valoarea ştiinţifică şi azi, mai amintim: civilizaţia este o
realitate multiplu condiţionată, în care variabila etnică este totdeauna importantă, însă odată cu creşterea
nivelului de civilizaţie scade, treptat, importanţa individului. Totuşi, numai în acest nou mediu individul
poate beneficia de maximum de moralitate, bunăstare şi siguranţă individuală. Individului îi revine
sarcina de a lupta împotriva riscului de subordonare a personalităţii sale, tendinţele dominatoare ale
masei, consolidate ca putere de presă, reclamă, mass-media şi alte pârghii de influenţare psihologică a
comportamentelor sociale ale indivizilor.
P. Barth, ca principal critic, consideră că limita principală a lui A. Comte constă în subordonarea
spiritului faţă de industrie, în loc să pledeze pentru dominaţia acestuia faţă de social.

ELEMENTE DE METODOLOGIE
Ca metodologie, pozitivismul nu mai are un sens univoc şi unitar în literatura de profil, iar în afara
acestui perimetru are asociate şi unele nuanţe peiorative. În filosofie, de exemplu, “pozitivismul logic”
promovat în jurul lui Moritz Sclick, este cunoscut ca produs al Cercului de la Viena, care s-a constituit
sub influenţa empiro-criticismului lui E. Mach. În prezent, pozitivismul logic mai este cunoscut şi sub
numele de neopozitivism şi cumulează şi lucrările lui B. Russel asupra fundamentelor logice ale

4
J. St. Mill: A System of Logic, Rationative and Inductive, vol. 2, London, Longmans, 1856, p. 452
13
matematicii, Tractatus logico-philosophicus al lui Ludwig Wittgenstein, dezvoltat ulterior de R. Carnap,
C. Neurath, Ph. Frank, H. Reichenbach, ş.a., prin lucrări devenite referenţiale în analiza logică a
limbajului; mai puţin în sociologie.
Ca principal reprezentant al filosofiei neopozitiviste a ştiinţelor sociale, E. Nagel a impus, în anii
’60 “o metodologie de origine pozitivistă” în cercetarea socială, plecând de la precizarea următoarelor
norme pe care ar trebui să le satisfacă cunoaşterea ştiinţifică: 1) să organizeze sau să clasifice “evidenţele
factuale” pe baza unui set de principii explicative; 2) această organizare şi clasificare să aibă un caracter
sistematic şi să fie completă; 3) să fie constantă, adică să “evite conflictele dintre judecăţi… introducând
o explicare sistematică a faptelor, asigurându-se de condiţiile şi consecinţele evenimentelor, punând în
evidenţă relaţiile dintre propoziţii; 4) să fie precis determinată, adică să poată permite pe de o parte
predicabilitatea, iar pe de altă parte, falsificabilitatea; 5) să neglijeze pe cât posibil “valorile imediate ale
lucrurilor” pentru a putea deveni abstractă; 6) să poată fi controlată şi criticată. Dorind să fie cât mai
convingător în ceea ce priveşte “demnitatea epistemică” a sociologiei, E. Nagel consideră că toate cele
patru tipuri de explicaţii: 1) deductiv; 2) probabilistic; 3) funcţional sau teleologic; 4) genetic, sunt perfect
valabile şi în sociologie, cu precizarea că explicaţiei sociologice îi este mai proprie explicaţia teleologică
sau funcţională. Acestea se-ntâmplă deoarece în cunoaşterea socială legile ei experimentale au un caracter
preponderent statistic, iar termenii pe care îi utilizează sunt, încă, precari sub raport semantic: “Pe scurt,
termenii folosiţi de cercetarea socială empirică posedă frecvent o conotaţie indeterminată; ei codifică mai
puţine distincţii rafinate şi detaliate decât o fac termenii prin care sunt exprimate legile ştiinţifice naturale,
şi itemii subsumaţi lor sunt, în consecinţă, mult mai departe de a fi omogeni decât în ştiinţele naturale”5.
Din această cauză, generalizările statistice rămân, pe moment, principala formă de explicaţie sociologică
şi rezerva de creştere a pertinenţei ştiinţifice a categoriilor sociologice. Tot în această direcţie a pledat şi
H. L. Zetterberg, convins că formalizarea completă a teoriei sociologice ar permite transcrierea termenilor
teoretici în “termeni pozitivi” observaţionali făcând posibilă chiar o axiomatizare a sociologiei. Acest
aspect a fost amendat critic cu argumente greu de trecut cu vederea de către un reprezentant6 actual al
“reconstrucţiei paradigme sociologice” de care ne vom ocupa în ultima parte a cursului nostru.
Conform unor exegeţi7 “regula filosofică principală a analizei desfăşurate de neopozitivism este
aşa-numita regulă a fenomenalismului, care accentuează fundamentul experienţial al oricărei cunoaşteri
viabile sau valide. În felul acesta, prin asertarea unicităţii experienţei ca bază a oricărei cunoaşteri,
neopozitivismul se opune filosofiei clasice realiste (realismul: universalia sunt realia) şi tuturor
concepţiilor “metafizice”… neopozitivismul elimină judecăţile de valoare sau normative, pornind de la
presupoziţia că datorită lipsei lor de conţinut sau de consistenţă empirică nu pot deveni propoziţii valide,
adică supuse testării experienţiale”.
Cu referire la destinul actual al pozitivismului, A. Giddins8 subliniază faptul că pozitivismul
sociologic nu este reductibil la cel filosofic: "unele din problemele ridicate de diferite direcţii concurente
sau convergente ale gândirii pozitiviste din filosofie nu sunt, totuşi, relevante ca atare pentru problemele
puse în analiza sociologică. Dacă "pozitivismul" a însemnat ceva oarecum diferit pentru filosofi şi
sociologi, aceasta se datorează în parte faptului că introducerea presupoziţiilor pozitiviste în sociologie
crează o serie de dificultăţi specifice, care nu pot fi rezolvate la nivelul cercetării filosofice generalizate”.
Pozitivismul sociologic a condus la instituirea unei practici metodologice “obiective” orientate de
următoarele principii metodologice.
1) metodele, tehnicile, procedeele care şi-au dovedit valabilitatea în ştiinţele naturii pot fi luate
“more geometrice” pentru a fi utilizate şi în cercetarea socială. Sociologia poate deveni ştiinţă numai
urmând modelele de cercetare specifice ştiinţelor naturii;
2) faptele şi fenomenele sociale care-şi propun să le explice, “între experienţa socială existentă şi
reconstrucţia teoretică a acestei experienţe nu există o relaţie de derivare” sau de comunicare directă, ci

5
E. Nagel: The Structure of Science. Problems in the Logicof Scientific Explanation, London, Routledge and K. Paul, 1961,
p. 506
6
P. Naville: Notes sur O. Neurath, H. Zettergerg et L’empirisme proposionel, în “Epistemologie sociologique”, nr. 15-16,
1973, p. 4
7
Vlăsceanu, L.: Metodologia cercetării sociologice, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 43
8
A. Giddins (ed): Pozitivism and sociology, london, Heinemann, 1974, 9.3.
14
fiecare îşi are propria existenţă independentă. În calitate de analist obiectiv, cercetătorul social trebuie să-
şi păstreze totala neutralitate prin neimplicarea personală în fenomenul studiat. Ipoteza de cercetare,
urmează a fi verificată pe baza faptelor independente recoltate prin cercetarea de teren; apoi, prin
generalizări empirice, cercetătorul cumulează prerogativele formulării “legilor sociale” care vor contribui
la raţionalizarea experienţei sociale;
1. metoda fiind, în viziunea pozitivismului sociologic, un instrument de explorare a spaţiului
social, cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic, instrumental, în sensul că tinde să
conducă la o “inginerie socială”. Componenţele sociologiei se restrâng, în exclusivitate,
asupra mijloacelor, sfera scopurilor îi excede prerogativele teoretice-metodologice.
Raţionalitatea practicii sociale pe care şi-o propune sociologia vizează aspectul tehnic, nu
pe cel normativ, deoarece cunoaşterea sociologică poate deveni ştiinţifică numai dacă
rămâne neutră sub aspect axiologic;
2. în cercetarea fenomenelor sociale, dimensiunea lor istorică nu prezintă importanţă,
atitudinea pozitivistă în cercetare presupunând abordarea sincronică, statică, a obiectelor de
studiu.
După deceniul al XX-lea, pozitivismul sociologic a luat forma operaţionismului, iniţiat de George
A. Lundberg, care şi-a propus să ofere o explicaţie pertinentă pentru necesitatea trecerii de la pozitivismul
“clasic” la forma contemporană a practicii sociologice “obiective”:”… datorită curioaselor asociaţii care
se fac în legătură cu termenul de “pozitivism” am preferat întotdeauna să caracterizez punctul meu de
vedere ca fiind cel al ştiinţelor naturii, în loc să risc o identificare a acestuia cu vreuna din şcolile
filosofice tradiţionale, printre care se situează şi pozitivismul, cel puţin de la A. Comte încoace9”. Trebuie
făcută precizarea că G. A. Lundberg a plecat, în întemeierea operaţionalismului fizicist fundat de
fizicianul Peroz W. Bridgman, conform căruia: “esenţa unei explicaţii constă în reducerea unei situaţii la
elementele cu care suntem atât de familiarizaţi întrucât le acceptăm ca atare, iar curiozitatea odată cu
aceasta ni se odihneşte” 10.
Dincolo de împrumuturile teoretice sau metodologice, operaţionalismul lui G. A. Lundberg a
contribuit la cristalizarea unei “probleme fundamentale pentru sociologie: formularea de propoziţii
testabile prin raportare la realitatea socială empirică”11.
Spre deosebire de empirism (şi el tot o variantă a pozitivismului sociologic), operaţionalismul
promovat de G. A. Lundberg îşi întemeiază legitimitatea pe “modelul teologic de bază”, specific societăţii
moderne în care relaţiile sociale se caracterizează prin “instrumentalitate”, fapt demonstrat în lucrarea
“Poate ştiinţa să ne salveze?”12: “Dezvoltarea noastră tehnologică şi metodele noastre de comunicare au
rezultat dintr-o interdependenţă fundamentală care domină vieţile noastre. Această stare de lucru cere să
organizăm relaţiile noastre sociale în acord cu modelul tehnologic de bază, mai curând decât invers. Iar
modelul tehnologic de bază se sprijină, fără îndoială, pe ştiinţa naturii. Pe această bază mai curând decât
pe vreo presupusă superioritate absolută ori intrisecă a ştiinţei ca o filozofie a vieţii, cred că putem trage
următoarea concluzie: în epoca noastră şi în câteva secole care vor urma de bine sau de rău, ştiinţele, fie
ele fizice sau sociale, vor fi în tot mai mare măsură punctul de referinţă acceptat pentru validitatea
(adevărul), tuturor formelor de cunoaştere”. Elaborarea instrumentelor şi metodelor de observaţie şi
măsurare a socialului a contribuit la depăşirea limbajului difuz prin operaţii concrete de măsurare a
problemelor sociale, exemplu: în locul controverselor despre natura inteligenţei, teste de măsurarea
inteligenţei. Operaţionalizarea conceptelor, ca secvenţă indispensabilă a cercetării practice, de teren,
impune traducerea lor în dimensiuni, variabile şi indicatori, dar dobândesc valoare epistemologică numai
prin elaborarea unui sistem coerent al conceptelor operaţionale. Pentru raelizarea acestui sistem este
necesară conferirea unui caracter axiomatic întregii teorii sociologice, obiectiv care numai în viitor va fi
realizat, prezentul formulându-l ca deziderat.
În prezent, dezvoltarea analizei operaţionale constituie forma cea mai actuală a neopozitivismului
sociologic şi contribuie eficient la perfecţionarea tehnicilor şi a procedeelor de colectare, prelucrare şi
9
G. A. Lundberg: The natural science trend in sociology, în “The American Journal of Sociology”, vol. LXI, 3, 1955, p. 191
10
P. W. Bridgman: The logic of modern physics, New-York, Mac Millan, 1927, p. 37
11
Vlăsceanu, L: Op. Cit., p. 49
12
G. A. Lundberg: Can Science Save Us?, în Reading in General Sociology, Boston, H. Miflin Companz, 1964, p. 12
15
măsurare a datelor cercetării concrete, de teren. Cercetările empirice pot beneficia de aportul
operaţionalismului la dezvoltarea practicii sociologice.
Deschiderea pozitivismului şi neopozitivismului spre cercetarea empirică nu trebuie confundată cu
empirismul, care este un curent sociologic diferit şi pe care-l vom analiza într-unul din capitolele
următoare.

16
REPERE BIBLIOGRAFICE

AUGUST COMTE (1798 – 1857):

Născut la Montpellier, în 1798 unde, după terminarea studiilor liceale începe Şcoala Politehnică şi este
exclus în 1815. A început studii de matematică pe care nu le-a finalizat, apoi medicină la Montpellier, fără să
finalizeze nici acest tip de studii, pentru ca ulterior să vină la Paris ca secretar al lui Saint-Simon, ce care se
disociază în 1824, pentru ca în 1826 să înceapă redactarea doctrinei personale cunoscută sub numele de
pozitivism, activitate întreruptă temporar din motive de sănătate, pentru a fi reluată în 1828. Între timp, începând
cu 1826, predă cursul de "Filosofie pozitivă” la care va asista Humboldt, Hippolyte, Carnot, Charles Fourier,
Esquirol (medic). Primul curs de Filosofie pozitivă apare în 1830. Între 1831 – 1848 a predat un curs liber de
astronomie. În 1848 fondează “Societatea pozitivistă”, care grupa discipolii şi unde se preda şi un curs de “Istoria
umanităţii”. Din 1845 concepţia sa relevă o orientare spre misticism, vorbind de “Le Grand Etre”, “religia
umanităţii”, prin care încearcă o corectare a orientării spre “real” prin organizarea societăţii pe principiile
ştiinţei.
Opere principale: Cours de philosophie positive (1839 – 1842); Discours sur l’esprit positif (1844);
Calendrier positiviste (1849); Le Systeme de politique (1852 – 1854); Catechisme positiviste (1852); Appel aux
conservateurs (1855); Synthese subjective (1856).

Bibliografie:

1. A.Comte: Cours de philosophie positive, 5-e edition, identique al la premiere, 6 vol. Paris, Schleicher, Freres
editurs, 1907/1908;
2. A.Comte: discours sur l’esprit positiv, edite par H. Guihier, in Oeuvres chiosies, Paris, Aubier, 1943 ou cell
10/18, Paris, Union Generale d’Editions, 1963;
3. A.Comte: Oeuvres chiosies, avec une introduction par H. Gouhier, Paris, Aubier, 1943. Ce recueil contient les
deux premiers lecons du Cours de philosophie positive, la preface personnelle qui ouvre le tome IV du Cours et
le Discours sur l’esprit positif;
4. A.Comte: Sociologie, textes chiosis par J. Laubier, Paris, PUF, 1957;
5. M.Leroy: Histoire des idees sociales en France, Paris, Gallimard, t.II, De Babeuf a Toqueville, 1950, t.III,
D’Auguste Comte a P.J.Prodhon, 1954;
6. J.Delvale: Reflexions sur la pensee comtienne, Paris, Alcan, 1932;
7. P.Ducasse: Essai sur les origines intuitives du positivisme, Paris, Alcan, 1939;
8. R.P.Gruber: A.Comte, fondateur du positivisme, Paris, 1892;
9. J.Lacroix: La sociologie d’Auguste Comte, Paris, PUF, 1956;
10. F.S. Marvin: Comte, the Fondateur of Sociology, London, Chapman&Hall, 1936;
11. J.S. Hill: A. Comte and positivism. An arbor, University of Michigan, Press, 1961;
12. A.Comte: Oeuvres chiosies, Paris, Aubier, 1943;
13. A.Comte: Cours de philosophie positive et astronomique et la philosophie de la physique, Paris, Alfred Costes,
1924;
14. A.Comte: Cours de philosophie positive, Paris, 1908, VIII, La partie dogmatique de la philosophie sociale;
15. A.Comte: Cours de philosophie positive, Tom V-eme, Paris, 1908, La partie historique de la philosophie sociale;
16. O.Neurath: Empiricism and Sociology, edited by M.Neurath and R.S.Cohen, Dordrecht – Boston, D.Reidel
Publishing Company, 1973;
17. A.Giddens: Pozitivism and Its Critics, in T.Bottmore and R.Nisbet (ed) A.History of Sociological Analysis,
London, Henemenn, 1979;
18. A.Comte: La philosophie positive, Resume par E.Rigolage, I, Paris, Ernest Flamarion, XVII, 193 pagini;
19. A.Comte: La philosophie positive, tom 3, Sociologie, Paris, Ernest Flamarion, XIII, 305 pagini;
20. A.Comte: Sociologie, Tom4, Temps modernes, PUF;
21. A.Comte: Plan der Wissenschaftlichten Arbaiten, die fur eine Reform der Gesellschaft, notwending sind,
Munchen, C.Hauser, Verlag, 1973;
22. A.Comte: La science sociale, Paris, Gallimard, 1972;
23. Claudian Alexandru: Originea socială a filosofiei lui A. Comte, Bucureşti, 1936;
24. Sudeţeanu, Constantin: Inttroducere în sociologia lui A. Comte, Arad, 1925;
25. Uta, Mihail: La lois de trois etats dans la philosophie d’Auguste Comte, Paris, 1928;
26. J.Galtung: Methodology and Ideology. Essays, in Methodology vol.1. Copenhagen, C.Eylers, 1977;
27. P.Lazarsfeld: Philosophie des scenoes sociales, Paris, Gallimard, 1970.

17
TEORII ALE EVOLUŢIONISMULUI SOCIOLOGIC

Ca primă soluţie, declarat preponderent ştiinţifică în interpretarea realităţii sociale, pozitivismul a


fost urmat, în ordine istorică, de organicism. Întemeietorul acestei orientări a fost H. Spencer, care a
lansat în circuitul ştiinţific analogia dintre mediul social şi organismul biologic; această teză va domina
gândirea socială a întregului secol al XIX-lea.
Interpretând societatea ca o prelungire a lumii organice H. Spencer, prin perspectiva integratoare
deschisă în abordarea socialului, este autorul primei tipologii sociale şi fondator al curentului cunoscut în
sociologie sub numele de evoluţionism organicist.
Ca variantă (în multe privinţe) a pozitivismului sociologic organicismul evoluţionist al lui H.
Spencer defineşte geneza şi rolul legilor care guvernează evoluţia socială plecând nu de la aspectele
spirituale, ci de la datele concrete oferite de antropologie, biologie, istorie, morală, psihologie si
cosmologie. Pe baza acestui material faptic a formulat principiul conform căruia toate fenomenele sunt un
rezultat al mişcării şi transformării materiei aflate sub impactul a două tendinţe diametral opuse: tendinţa
de omogenizare şi cea de eterogenizare. Dezvoltarea presupune transformarea omogenului în eterogen,
proces valabil în toate domeniile Existenţei. Legea fundamentală a întregii Existenţei este evoluţia, care
vizează integrarea unor elemente disparate într-o unitate funcţională; complexitatea dezvoltării comportă,
însă, şi momente episodice de involuţie şi de stagnare, caracterizate prin disoluţie.
Ca parte componentă a Universului, societatea se subordonează aceloraşi principii de funcţionare
care explică atât existenţa indivizilor, cât şi a colectivităţilor. Societatea este treapta cea mai complexă de
existenţă a organismului viu, între care se pot stabili 5 tipuri de analogii: 1) atât corpul animal, cât şi
organismul social sunt rezultatul cumulării progresive, a unor componente de ordin material şi funcţional,
având ca efect creşterea dimensiunilor şi a complexităţii lor; 2) Evoluţia, prin diferenţierea treptată a
indivizilor, impune necesitatea unei structuri care să facă posibilă integrarea părţilor componente într-un
tot funcţional; 3) Ca şi funcţiile corpului biologic, cele ale corpului social se diferenţiază, evoluând către
specializări foarte riguroase pe baza cărora se alcătuiesc corpuri profesionale distincte. Ele prefigurează
apariţia claselor sociale; 4) Organismul social, ca şi cel biologic, are o viaţă mai mare decât a celulelor
care îl compun: Franţa, de exemplu a existat şi acum câteva sute de ani, dar compusă din alte elemente
decât cele de azi; 5) Şi organismul social şi cel animal prezintă două tipuri de corelaţii:corelaţii
funcţionale între părţi şi corelaţii între toate acestea şi structura generală a organismului, care impune
unele cerinţe funcţionale globale. În acest sens, la nivelul societăţii, tendinţa proprie fiecărui individ de a
se dezvolta, pentru a nu limita cadrul de afirmare a celorlalţi, necesită un echilibru de structură prin
corelarea funcţiunilor diferite şi complementare la nivelul ansamblului funţional. Societatea nu se reduce
la suma indivizilor, ci la totalitatea tipurilor de interdependenţe care conferă permanenţă şi eficienţă
relaţiilor dintre indivizi, similare cu relaţiile energetice dintre ţesuturile unui organism.
Din punct de vedere structural, societatea umană a parcurs două faze distincte:
1) faza militară: caracterizată prin promovarea unor constrângeri instituţionale în scopul
realizării coeziunii sociale. Unitatea socială, profund dependentă de condiţiile mediului, este un rezultat al
colaborării obligatorii în această perioadă şi presupune subordonarea necondiţionată a indivizilor faţă de
voinţa conducătorilor. Conformismul este modelul comportamental al tipulşui militar în care socializarea
se realizează prin preluarea mecanică a valorilor sociale de către fiecare membru al colectivităţii sociale.
Solidaritatea de grup are o motivaţie supraindividuală şi se relizează prin metode coercitive; de aceea are
o finalitate conservatoare.
Faza (tipul) de societate militară este exemplificată prin invocarea preocupărilor de polarizare a
tuturor activităţilor în raport cu o mentalitate cazonă devenită coextensivă spaţiului social din: Sparta,
Egipt, Rusi, Peru. Structura socială din aceste societăţi definea împărţirea populaţiei în militari
(războinici) şi pătura socială care asigură subzistenţa (muncitori, meşteşugari, agricultori, sclavi). Această
dihotomie, valabilă la nivelul structurii sociale, se regăseşte la nivelul economic sub forma tipului
latifundiar de proprietate, iar la nivel organizaţional sub forma “legitimărilor” instituţionale care asigură
18
obedienţa întregii societăţi faţă de autoritatea unui stat centralizat. Instrumentul principal prin care se
exercită şi se conservă autoritatea centrală îl constituie controlul social total: acesta distribuie şi
redistribuie în permanenţă statusurile sociale în scopul menţinerii ”distanţelor” sociale, a inegalităţilor
sociale, care pot asigura o “evoluţie” a mentalităţilor sociale dominante: conformismul, acceptarea, rutina,
loialitatea. În acest mod se poate cultiva convingerea că toate condiţiile prezente sunt “naturale şi lipsite
de alternativă”. Inocularea unei astfel de mentalităţi a condus, însă, la descurajarea iniţiativei prin
excesiva dependenţă faţă de autoritatea “în exerciţiu” şi la un curent de opinie profund defavorabil faţă de
“inovaţie”, inclusiv faţă de inovaţia organizatorică.
2) faza industrială a societăţii a promovat tipul industrial ca reprezentant al unor opţiuni
valorice, fundamental diferite. Diversificarea activităţilor cu caracter economic, implicând din ce în ce
mai mult iniţiativele individuale şi capacitatea de creaţie a acestora a antrenat deplasarea accentului de la
structurile de grup la autoritatea indivizilor. Societatea industrială este, astfel, o societate descentralizatăîn
care autoritatea este mai difuză, iar cooperarea dintre indivizi are un caracter voluntar. Întarirea rolului
iniţiativelor particulare a făcut posibilă apariţia unei structuri profesional-organizatorice în măsură să
coordoneze activităţile economico-industriale fără să se mai subordoneze intereselor exclusive ale
statului. În această fază, rolul statului este acela de a-I garanta cetăţeanului drepturile şi libertăţile sale
fundamentale. Pledând pentru restrângerea atribuţiilor statului şi creşterea gamei libertăţilor individuale.
H. Spencer consideră că “statul există în profitul indivizilor”. Ca fază superioară de evoluţie a societăţii
umane, societatea industrială nu se poate dispensa de structurile fazei militare, datorită ameninţărilor
exterioare. De aceea, atâta timp cât există ameninţarea războiului, un minim de constrângeri sunt necesare
şi în societatea industrială pentru a-i asigura protecţie normativă în vederea funcţionării ei eficiente.
Dispariţia totală a războiului ar face posibilă anihilarea oricărei tendinţe conservatoare, de întoarcere la o
societate bazată pe constrângere.
Făcând referire la cultura vremii sale, H. Spencer, în ordine cronologică, dă exemplul societăţilor
“sensibile” faţă de problematica industrializării (Atena, oraşele hanseatice, Olanda, SUA, Anglia), în care
“coordonarea“ de către o “forţă centralizată” a fost înlocuită printr-o autoritate de tip nou care-şi
realizează obiectivele prin “cooperare”. În acest mod, explică H. Spencer, controlul centralizat poate fi
substituit cu mai multă eficienţă prin autoreglare şi descentralizare, varietatea credinţelor permiţând
constituirea unor organizaţii voluntare în care ierarhiile sociale sunt constituite nu pe baza statului
moştenit, ci a meritului, ceea ce de-abia în 1958 M. Joung va considera legitim prin formula
“meritocraţiei”13. În societatea industrială (cea a viitorului) ca dominantă este recunoscută doar
autoritatea productivă, nu cea constrângătoare, adică relaţiile de cooperare (partnership), afirmarea şi
finalizarea convingerilor individuale, tendinţa inovaţiei şi mobilitatea socială. Modelul societăţii
industriale propuse de H. Spencer este cel al Angliei victoriene, la care poate accede fiecare societate prin
raportarea la “modelul englez de dezvoltare socială”. Acest “unic” model de dezvoltare socială trebuie să
polarizeze eforturile tuturor societăţilor care doresc să se sincronizeze cu proporţiile şi ritmurile evoluţiei
spre “modernitate”, pe care H. Spencer o identifică, în mod neechivoc, cu “modelul englezesc” de
dezvoltare.
Depăşind sfera problematicii sociologiei, h. Spencer face şi unele recomandări liberalismului
vremii sale: “Funcţia liberalismului în trecut era de a pune o limită puterii regilor. Rostul adevărului
liberalism în viitor va fi de a pune o limită puterii Parlamentului”.
În rezumat, H. Spencer prin “formula pozitivism-evoluţionistă a ştiinţei sociale” intenţionează o
orientare a cercetării sociale spre un demers “metodic, urcând de la cauzele apropiate la cauzele
îndepărtate şi coborând de la efectele prime la cele secundare şi terţiare”14. În acest context, fundamentele
ştiinţei sociale se constituie prin analogie metodologică cu celelalte ştiinţe, deja legitime din punct de
vedere al criteriilor epistemologice în vigoare. Ca referenţial epistemologic se propune biologia, care ne
conduce la ideea conform căreia societatea este un agregat uman complex ale cărui proprietăţi sunt o
sinteză (nu o sumă) a proprietăţilor părţilor. Societatea reprezintă o calitate organizatorică distinctă faţă

13
M. Young: The rise of meritocracz, London, Penguin, 1979
14
H. Spencer: Introduction a la science sociale, Paris, F. Alcan, 1891, p. 22
19
de o simplă însumare a părţilor. Ipoteza acestei concepţii o constituie omologia structurală între toate
componentele cosmosului, în raport cu care societatea reprezintă o formă concretă de manifestare.
Analogia metodologică se poate rezuma în următorele aspecte: 1) procesul generator de
schimbare îl constituie creşterea, progresivă, a masei, respectiv a celor ocupaţi nemijlocit în activităţi
sociale; 2) schimbarea eficientă se realizează prin diferenţierea “naturală” a părţilor şi complicarea
structurilor care impune recunoaşterea unor noi funcţiuni, respectiv antrenează o “specializare funcţională
crescândă”; 3) interdependenţa se relevă ca singura variantă de relaţionare a părţilor rezultate din
diferenţierile structurale generate de evoluţie, cu noile exigenţe funcţionale promovate de sensul
dezvoltării ireversibile; 4) cel mai important element în rentabilizarea raportului dintre structurile
organizatorice şi sistemul social global îl constituie constanţa funcţiilor care asigură echilibrul dinamic al
întregului spaţiu social.
Consecinţele considerării principiilor sociologice ca făcând parte din aceeaşi clasă valorică cu
principiile ştiinţei biologice, corelează cu nişte dificultăţi generale, după cum urmează: 1) variabilitatea
umană reclamă cercetarea raporturilor dintre “proprietăţile umane” şi proprietăţile “enviromentale”,
exigenţă care este compatibilă numai cu prerogativele epistemico-metodologice ale sociologiei.
Raportarea la reperele praxiologice ale situaţiei conferă cunoaşterii sociologice un caracter de relativitate;
2) necesitatea debarasării cercetătorului social de “habitudinile de gândire din studiul fenomenelor mai
simple”, pentru a atinge “acea indiferenţă liniştită” pe care o abordează cercetătorii din fizică sau chimie;
3) depăşirea “riscului epistemologic” pe care-l reprezintă apartenenţa sociologului la propriul obiect de
studiu (societatea): “aparţinând unei naţiuni, unui grup social, unei rase, el nu se poate feri de prejudecăţi,
interes personal atunci când este un tip mediocru, iar când este un tip excepţional, nu reuşeşte decât
imperfect”15.
În afara acestora, H. Spencer mai enumeră şi alte … dificultăţi cu caracter special: “alcătuirea
socială … e aşa de compactă încât nu poţi lucra asupra unei părţi fără să atingi mai mult sau mai puţin
toate celelalte părţi ( … ) nu există nici un fenomen care să nu-şi aibă originea în fenomenele vieţii
omeneşti individuale”16. Aceste elemente pledează pentru renunţarea la analizele de tip cauză-efect, în
favoarea generalizărilor statistice, care şi-au dovedit pertinenţa ştiinţifică în cercetările sociale unde se
“lucrează cu o uniformitate aproximativă” generată de faptul că societatea este o realitate
“superorganizată”. Superorganizarea, în concepţia lui H. Spencer, este o limită “naturală” a creşterii
organice şi a agregării sociale: “Oamenii nu se ridică la starea de agregat social, decât cu condiţia de a se
crea între ei inegalităţi sociale în ceea ce priveşte autoritatea, precum şi acţiunea unui organism care face
supunerea obligatorie”17. Dincolo de această limită apare o situaţie conflictuală între cele douămari
“paliere” ale realităţii sociale organizate: palierul coordonator şi cel coordonat. Caracteristică societăţii
2industriale”, această stare conflictuală (contradicţie) relevă existenţa, la nivelul coordonator a unui
sistem operaţional operativ (executiv) şi a unuia regulativ care cuprinde dimensiunile: organizaţionale,
administrative, juridice, ecleziastice. Legea fundamentală a naturii fiind adaptarea, ea se manifestă şi în
viaţa socială, cu precizarea că adaptarea socială este produsul unui proces cu un pronunţat conţinut
psihologic, fapt care explică diferenţierea spaţiului social într-un “corp social” şi un “corp politic”. În plan
practic, aceste două “corpuri” au instituţionalizat două principale forme adaptive la fenomenalitatea
socială: coordonarea şi cooperarea. Comparându-le pe criteriul “eficienţei sociale” (funcţionale), H.
Spencer consideră că la “progresul social” cooperarea a contribuit mult mai mult decât coordonarea.
Alternanţa dintre coordonare şi cooperare în viaţa socială concretă demonstrează faptul că evoluţia socială
este stadială, are ca sens progresul social, se realizează prin trecerea de la o omogenitate indefinită şi
incoerentă, la o eterogenitate definită şi coerentă.
O variantă a organicismului o constituie “darwinismul social” care a mers mai departe cu
analogia societate – organism biologic, introducând în explicarea vieţii sociale legi proprii biologiei.
Astfel, “lupta pentru existenţă” de exemplu, sau “lupta interspecifică” şi “intraspecifică” aplicate la
spaţiul social au condus la depăşirea orizontului de legitimitate epistemică a sociologiei. De aceea, ne
rezumăm doar la a aminti pe reprezentanţii săi cei mai importanţi: E. A. Lange, O. Ammon, L. Woltman
15
H. Spencer: Introduction a la science sociale, Paris, F. Alcan, 1891, p. 75-78
16
H. Spencer: Individ contra statului (trad.), Bucureşti, Cultura Naţională, 1924, p. 88-104
17
Idem op. Cit., p. 64
20
(Germania), L. Gumplovicz, G. Ratzenhofer (Austria), G. Vacher de Lapioge (Franţa), W. G. Summer
(SUA), M. Vaccaro (Italia).
Alfred Espinas a propus o variantă a organicismului bazată pe extrapolarea mecanică a
caracteristicilorexistenţei animale asupra vieţii sociale vorbind de “societăţi animale”. Diferenţa dintre
viaţa socială şi convieţuirea animală este una de grad, ambele fiind susceptibile de o clasificare pe trei
niveluri de complexitate: 1) societăţi de nutriţie; 2) societăţi de reproducere; 3) societăţi ale vieţii de
relaţie. Fiecare nivel superior valorifică funcţiunile nivelului care îl precedează: “societatea de realaţiune
e totdeauna grefată pe societate de reproducere care, la rândul ei, e grefată pe cea de nutriţie”. Societatea
umană se intemeiază pe patrimoniul de idei, prin prisma cărora toate celelalte funcţiuni pot fi ţinute sub
control, ea devenind, în final un “organism de idei”.
Cu valoare istorică, gândirea lui A. Espinas a oferit câteva sugestii pentru formularea premiselor
neoevoluţionismului.
Spre deosebire de pozitivism, preocupat cu precădere de descifrarea “naturii” societăţii,
evoluţionismul sociologic şi-a orientat interesul epistemic asupra destinului societăţii umane. Obiectivul
principal al evoluţioniştilor “nu era de a explica ceea ce realmente s-a îmtâmplat, ci ceea ce s-ar fi putut
întâmpla dacă procesul s-ar fi desfăşurat netulburat. Nu explicarea faptelor istorice individuale şi nici
studiul societăţilor particulare sau al grupurilor culturale. În consecinţă, pentru cei mai mulţi evoluţionişti,
naţiunea nu exista (cel mult recunoşteau prejudecăţile naţionale), iar categoria de bază era pentru ei, ca şi
pentru filozofii din epoca raţiunii, “omenirea”18. Concepând societatea ca un “organism natural” evoluţia
se relevă a fi un substitut al istoriei, în plan ideologic oscilând între conservarea ordinii sociale şi o
concepţie reformist liberală cu accente social-democrate.
Avâvd în vedere principalele funcţii epistemologice ale evoluţionismului, mai remarcăm două
categorii de caracteristici:
A. Caracteristici generale
1) resemantizarea categoriilor şi reformularea principiilor sale în funcţie de descoperirile din
ştiinţele naturii;
2) antropologismul – este evident în tentativa sociologilor evoluţionişti de a “deriva” o concepţie
despre societate dintr-o teorie a naturii umane;
3) analiza sociologică de tip evoluţionist este empirică, sub acest aspect apropiindu-se de
pozitivism, de care, totuşi, se deosebeşte prin aspiraţia de a elabora o teorie a schimbării
sociale;
4) spre deosebire de pozitivism, care asistă asupra conţinutului pozitiv şi al mecanismelor
transformărilor sociale, evoluţionismul este preponderent orientat spre descifrarea sensului
istoric al consecinţelor schimbării sociale generale şi ireversibile;
B. Caracteristici speciale
1) construirea demersului teoretico-metodologic pe baza principiului unităţii materiale a lumii,
care legitimează reducerea legităţilor biologice la legile şi regularităţile din viaţa socială;
2) postularea unei naturi umane care demonstrează faptul că evoluţia socială este un proces unic
în cadrul căreia există, însă, diferenţe sub aspectul formelor de manifestare. Denumite, cu un
concept generic, “variabilitatea socială”, aceste diferenţe se constituie ca “diviziuni şi
subdiviziuni în cadrul aceleiaşi naturi umane”. Stadiul patologic al acestor “diviziuni” îl
constituie “argumentele” antropologico-resiste şi determinist-geografice;
3) reducerea cauzelor schimbării la explicarea mecanismelor acesteia evaluate prin prisma
raporturilor dintre structuri şi funcţiile specifice fiecărei “secvenţe a evoluţiei”.
Spre deosebire de concepţiile evoluţioniste “clasice” în care sensul schimbării este liniar şi
progresist îndreptat spre “modelul englez” luat ca standard, concepţiile neoevoluţioniste iau ca punct de
plecare premisa “dezvoltării policentrice”. Potrivit acesteia, există nu numai forme diferite de dezvoltare
socială, ci şi viteze diferite de evoluţie în cadrul aceluiaşi stadiu de dezvoltare.
După primul război mondial, evoluţionismul ca paradigmă sociologică a cedat mai întâi în faţa
funcţionalismului antropologic al lui B. Malinovski, a antropologiei culturale difuzioniste americane, dar

18
J. Szacki: Histories of Sociological Thought, London, Aldwich Press, 1979, p. 208
21
ca forme de reconstrucţie a evoluţionismului: “În prezent, există în ştiinţele sociale, inclusiv în sociologia
funcţionalistă, o reînviere a evoluţionismului la scară mare. Ceea ce distinge “noul” evoluţionism de cel
“vechi” este conştiinţa divergenţelor în privinţa dezvoltării şi a radiaţiei adaptării, pe care evoluţioniştii
secolului XIX-lea n-au putut s-o trezească”19.
Ca rezultat al apropierii dintre evoluţionism, după 1964 funcţionalismul sociologic a devenit
evoluţionism funcţionalist, unii exegeţi avansând teza existenţei unei varietăţi de abordări
neoevoluţioniste: “noul evoluţionism care se naşte în America intenţionează să facă aceste abordări
variate relevante una faţă de cealaltă, să sintetizeze contribuţiile lor pozitive şi să depăşească dificultăţile
unei abordări utilizând punctul de vedere al celeilalte”20.
Cea mai recentă “variantă” din punct de vedere al istoriei gândirii sociologice, a evoluţionismului
sociologic o constituie neoevoluţionismul “probabilistic” al lui G. L. Lenski. Preocupat de descifrarea
mecanismelor grupale şi sociale ale schimbării, G. Lenski şi-a dedicat cea mai mare parte a cercetărilor
găsirii unui referenţial conceptual şi metodologic pentru construirea unei sociologii a schimbării şi
conflictului.
Plecând de la premisa că “Schimbarea şi conflictele sociale, adică fenomenele cele mai presante
ale anilor noştri”21 trebuie să deţină prioritatea preocupărilor sociologice, G. Lenski consideră că dacă
termenul de “Regină a ştiinţelor” pare prea pretenţios, atunci cel de “integrator al ştiinţelor sociale”
trebuie să-l acceptăm ca fiind, cu siguranţă, meritat de sociologie. Unitatea cunoaşterii sociale, din ce în
ce mai imperativ reclamată de “practicienii” decidenţi din diverse sectoare ale spaţiului social, este
necesară din cauza naturii analoage a multor aspecte ale evoluţiei organice şi ale evoluţiei socio-culturale;
noua teorie sintetică conţine multe ipoteze sugestive pentru sociologie. Mai mult decât atât, ea furnizează
un “model care ilustrează cum constatările dispersate şi neorganizate ale ştiinţelor sociale pot fi asamblate
intr-un cadru teoretic de referinţă. Astfel, dacă acceptăm postulatul unităţii esenţiale a naturii,
recunoscând că societăţile umane sunt o parte a lumii naturale şi că evoluţia socio-culturală este o
extensie a evoluţiei organice, atunci urmează că teoria societăţilor umane şi a evoluţiei lor trebuie legată,
eventual, cu teoria biologică de bază”22. Definind societăţile umane “moduri de adaptare prin intermediul
cărora anumite tipuri de organisme şi-au sporit şansele de multiplicare şi supravieţuire”23 pe baza
“succesului reproductiv”, evoluţia este analizată prin prisma a patru categorii: continuitate, inovaţie,
extincţie şi evoluţie propriu-zisă; dacă nevoile specific umane sunt “derivate” în raport cu cele biologice,
legile evoluţiei afectează în egală măsură natura şi societatea. În această perspectivă, unitatea de bază a
sociologiei evoluţioniste nu mai trebuie s-o constituie societatea, ci populaţia, iar sursele de schimbare la
nivelul populaţiilor sunt altele: limbajul, tehnologia, organizarea socială, ideologiile. În spaţiul social
contemporan, locul privilegiat îl deţine tehnologia, deoarece inovaţia tehnică are aceeaşi importanţă, prin
efectele sale, cu mutaţia genetică. Prin analogie, difuziunea “inovaţiei genetice” este denumită cu
termenul “hibridare biologică”, pe baza căreia devine posibilă selecţia intersocietală. Rezultatul acestei
selecţii este “extincţia socio-culturală” prin care sociologul american înţelege “distrugerea societăţilor
prin război” ca o “evoluţie cel puţin probabilă”. Ca argument în sprijinul acestei teze se aduce afirmaţia
conform căreia războiul a definit normalitatea socială întrucât, la scara evoluţiei, maximizarea adaptării a
fost rezultatul “fuziunii” inter-societale şi nu al “fuziunii” intra-societale. În acest context devine evident
faptul că teoria evoluţionistă a conflictului social al lui G. Lenski este în fond, o reluare, în alţi termeni, a
teoriei lui L. Gomplowicz. Singurul proces evolutiv nelimitat, în concepţia lui G. Lenski, îl reprezintă
dezvoltarea tehnologică în raport cu care organizarea societală şi structurile sociale sunt analizate ca
variabile dependente. Pentru K. E. Boulding24 modelul evoluţionar constă esenţialmente într-un proces de
creare, de apariţie de noi specii şi selecţia constantă a speciilor prin procesul de mutaţie spre o succesiune
19
R.A. Nisbet: Social Change and History. Aspects of the Western Theory Development, New York, Univ. Press, 1969, p.
236
20
S. N. Eisenstadt: Social Change and Development in Readings in Social Evolution and development, London, Pergamon
Press, 1970, p. 181
21
G. Lenski: Human Societies, A. Macro Level Introduction to Sociology, New York, McGraw Hill, 1970, p. 24
22
G. Lenski: op. cit. p. 48-49
23
G. Lenski: op. cit. p. 9
24
K. E. Boulding: A Primer on Social Dynamics. History as Dialectics and Development, New York, The Free Press, 1970,
p. 19
22
de stări ale echilibrului ecologic”. Particularizat la evoluţia socială acest model face posibilă distincţia
între procese sociale dialectice şi procese sociale non-dialectice. Dacă primele sunt generate de structuri
conflictuale de grup, cele din urmă sunt continui, cumulative şi evolutive: “În cadrul evoluţiei sociale
există procese dialectice, dar ele sunt temporare şi neimportante, fiindcă se produc ca urmare a impactului
schimbărilor mici şi selecţiei micilor mutaţii sociale. Prin urmare, în cea mai mare parte, marile schimbări
sociale sunt non-conflictuale”25. Disociindu-se, parţial, de G. Lenski, acest autor o face cu scopul de a
propune un model sociologic al “dezvoltării integrate ecodinamice” care să fie perceput ca o “alternativă”
la marxism, în calitatea acestuia de “teorie socială generală”26.
Întrucât proiecţiile ideologice atât ale evoluţionismului clasic, cât şi ale diverselor variante de
neoevoluţionism exced competenţele sociologiei, ne rezumăm la această succintă trecere în revistă a celor
mai importante teze ale curentului care a făcut obiectul acestei prelegeri. Nu înainte de a mai aminti
concluzia unui reputat exeget al acestui curent de reflexie sociologică: “Teoria evoluţionistă este o creaţie
a optimismului victorian. Profetul anilor ’20 nu mai putea fi însă Spencer, ci Spengler. Când Hobhouse
făcea atât de atent distincţia între ceea ce trebuie şi ceea ce este, lumea era convinsă deja că între avansul
tehnologic şi progresul moral nu e nici o legătură. Or, marea speranţă a evoluţionismului victorieni era de
a întemeia o morală şi o politică evoluţioniste”27. În prezent circulă şi următoarea aprecierea lui D. G.
MacRae, care încă din 1961 afirma că H. Spencer este autorul “pe care nimeni nu-l citeşte, toţi abuzează
de el şi căruia toţi îi sunt îndatoraţi”28

25
K. E. Boulding: op. cit., p. 58
26
K. E. Boulding: Ecodinamics. A New Theory of Societal Evolution, London, Sage Publications inc., 1978, p. 21
27
J. W. Burrow: Evolution and Society. A Study in Victorian Social Theory, Cambridge, Cambriedge University Press,
1968, p. 277
28
D.G. MacRae: Ideology and Society Papers, în Sociology and Politics, London, Heinemann, 1961, p. 33
23
REPERE BIBLIOGRAFICE

S-a născut în 1820, la Derbz, şi-a încheiat cariera şi viaţa la Brighton, în 1903. Autor al sistemului de
filosofie a cărui redactare a început în 1855, când a publicat “Principes de pzchologie”. Acest sistem cuprinde şi
“Principes de biologie” (1864) şi “Principes de sociologie” (1877-1896). În franceză I-au apărut “Une lettre sur
la sphere propre de gouvernement” (1842); “La statique sociale” (1850); “L’Education intelectuelle, morale et
phzsique” (1861); “La classification des sciences” (1864); “La sociologie descriptive” (1873); “L’individu contre
L’Etat” (1884); “Des Principes de morale evolutioniste”; “Introduction a la science sociale”.

BIBLIOGRAFIE

1. Spencer, Herbert: First principles, london, William & Norgate, 1904;


2. Spencer, Herbert: Classification des sciences, Paris, Felix Alcan, 1893;
3. Spencer, Herbert: Introduction a la science sociale, Paris, Felix Alcan, 1928;
4. Spencer, Herbert: Les premiers principes, Paris, Germer Bailliere, 1883;
5. Spencer, Herbert: Legea şi cauza sa şi alte încercări, (trad.) Bucureşti, Ed. Leon Alcalaz, 1097;
6. Spencer, Herbert: Individul împotriva statului (trad. de I. Olimpiu Stefanovici-Svensk), Bucureşti, Editura Naţională,
1924;
7. Foille, Alfred: La pensee et les nouvelles ecoles antiintelectualistes, Paris, Felix Alcan, 1919;
8. Foille, Alfred: Humanitaires et libertaires au point de vue sociologiques et morale, Paris, F. Alcan, 1914;
9. F. Alcan: Les elementes sociologiques de la morale, Paris, Felix Alcan, 1905;
10. F. Alcan: La science sociale contemporane, Paris, Hachette, 1922;
11. Foille, Alfred: La propriete sociale et la democratie, Paris, Felix Alcan, 1906.

24
VILFREDO PARETO ŞI TRADIŢIILE
GÂNDIRII SOCIOLOGICE ITALIENE

Ca reprezentant al unei multimilenare tradiţii ale gândirii sociale italiene, orientată preponderent
spre descifrarea naturii umane, Vilfredo Pareto este întemeietorul primei orientări sociologice italiene
centrate pe problematica naturii socialului, a societăţii.
Deplasarea de accent este datorată atât formaţiei sale ştiinţifice, cercetărilor în domeniul
economic, cât şi convingerilor sale privind posibilitatea construirii unei teorii globale a sistemului social
pe baza rigorii conceptuale a aparatului matematic. Metodologic, Vilfredo Pareto a intenţionat să
elaboreze un sistem conceptual şi o proiecţie praxiologică a sociologiei compatibile cu statutul
epistemologic al ştiinţelor naturii.
Astfel ca şi în ştiinţele naturii, unde primul pas îl reprezintă analiza elementelor componente ale
fenomenelor ce intră în arealul obiectelor epistemice respective, şi în sociologie, analiza tuturor
proprietăţilor acşiunilor sociale şi clasificarea lor trebuie să fie primul pas în reconstrucţia sa epistemică.
Diversitatea societăţilor umane şi caracterul concret al acţiunii sociale face dificilă descrierea
proprietăţilor generale ale fenomenelor sociale. Din această cauză, sociologul trebuie mai întâi să
“descompună acţiunile umane şi să clasifice elementele componente ale lor”.
Vilfredo Pareto propune următoarea structură a acţiunii sociale:
1) agentul - purtătorul individual sau colectiv al actţiunii (umane) sociale;
2) scopul – proiecţia anticipată a motivaţiei individuale sau comunicare a acţiunii;
3) mijloacele – necesare realizării practice a scopurilor. În funcţie de raportul scop şi mijloace,
acţiunile se pot clasifica:
a) acţiuni logice – caracterizate printr-o înaltă eficienţă determinată de adecvarea
dintre mijloace şi scop;
Exemplu: activitatea tehnologică, economică şi o parte a creaţiilor cultural
artistice ghidate de normele ”ştiinţei logico-experimentale”;
b) acţiuni non-logice – celelalte, ale căror rezultate n-au fost iniţial prevăzute de către
agent, dar care au apărut ca “efecte secundare” antrenate de evenimentele exterioare
cu efect perturbator;
c) acţiuni cu semnificaţii multiple: care fac posibilă diferenţierea dintre
mijloace/operaţii/scop/rezultat;
d) acţiuni cu scopuri simbolice, imaginare, a căror evaluare logico-empirică nu este
posibilă.

Schema integrată a acţiunilor umane a fost realizată după cum urmează:


AU sau NU scop logic
obiectiv subiectiv
A. Acţiuni logice + +
A. Acţiuni non-logice: - -
1) actele din obişnuinţă
2) acţiunile de politeţe prin care oamenii invocă motive pentru a le - +
justifica
3) tipul pur al acţiunii non-logice comparativ cu acţiunile din + -
zoologie
4) actele politice care se bazează pe tradiţie + +

Considerând faptele sociale ca “obiecte naturale”, Vilfredo Pareto plăteşte un tribut concepţiei
pozitiviste a lui A.Comte de care se desparte, totuşi, considerându-o o speculaţie “matafizică” deoarece a
abordat generalităţile vieţii sociale şi nu dinamica reală a spaţiului social. În acest context, pentru a se
25
putea elabora o sociologie logico-experimentală, Vilfredo Pareto recomandă un dublu demers: inductiv şi
deductiv. Pe cale inductivă, descifrarea fenomenelor elementare ar contribui la formarea unor concepte
clare, care, deşi nu reflectă întreaga complexitate socială, sunt singurele care pot servi ca bază reală
pentru construcţii teoretice mai ample. Aceste “elemente simple sunt acţiunea socială şi structura sa”.
Pe cale deductivă: recompunerea totalităţilor sociale în vederea ajungerii, succesive, la o teorie
sintetică, generală, asupra societăţii umane.
Parcurgerea drumului de la elemente ultime şi cele mai simple ale vieţii sociale descoperite
analitic, până la reconstrucţia riguros logică a întregului social, este denumită de autor “metodă logico-
experimentală”, pe baza căreia sociologia poate deveni o ştiinţă tot atât de exact ca şi fizica. Invocarea
aportului ştiinţei în fundamentarea tuturor activităţilor umane îl plasează pe Vilfredo Pareto pe linia
pozitivismului lui A. Comte: “savoir pour, prevoir, prevoir pour pouvoir”, dar îl şi singularizează prin
considerarea “scientizării” integrale a socialului ca un proces real, dar şi ca un mit modern. În societate
“cea mai mare parte a oamenilor se lasă conduşi de interese şi sentimente, şi nu de raţionamente”, de
aceea acţionează non-logic, fără să urmărească prevederile ştiinţei. Indivizii sunt ghidaţi, în practică, de
ceva mai puternic acre se află dincolo de raţiune, anume de reziduuri. Acestea sunt manifestări complexe
ale tendinţelor, sentimentelor, instinctelor care constituie o constantă a motivaţiilor umane.
După înfăptuirea lor oamenii încep să le justifice, să le fundamenteze logic, deci să le interpreteze,
rezultatul fiind ceea ce Vilfredo Pareto denumeşte cu conceptul de derivaţii. În esenţă, reziduurile
exprimă structura generală a naturii umane, iar derivaţiile definesc tendinţele de schimbare, precum şi
modificarea şi schimbarea reală a repartuzării reziduurilor. Reziduurile sunt manifestări ale sentimentelor
şi instinctelor, aşa cum ridicarea mercurului din tubul termometrului reprezintă o manifestare a unei
creşteri de temperatură. Acţiunea umană este determinată de starea afectivă a indivizilor, dar
componentele afectivităţii îşi fac prezenţa nu direct, ci imediat, ca motive ale acţiunii sociale. Cu excepţia
acţiunilor instrumentale (tehnice, economice), acţiunile sociale se derulează în orizontul interacţiunilor
concrete dintre indivizii care coacţionează, forma principală a interacţiunii fiind comunicarea prin
intermediulcăreia agenţii acţiunii sociale “raţionalizează” logic scopul acţiunilor lor. De aceea, reziduurile
reprezintă “indicatorul cel mai adecvat al relaţiilor sociale”, deoarece apar doar în limitele efective ale
interacţiunii umane. Factorii determinanţi ai societăţii sunt de natură psihică, dar devin importanţi doar
atunci când se afirmă ca “factori reziduali” prin protecţia lor social-simbolocă în spaţiul social.
Principalele tipuri de reziduuri sunt: 1) instinctul combinaţiilor; 2) reziduul persistenţei
agregatelor; 3) reziduul sociabilităţii = înclinaţia umană spre asociere, egalitate, nevoia de aprobare,
sentimentul, neifobia; 4) reziduul integrităţii individului şi a dependenţelor sale = predispoziţia spre
proprietate, teritorialitate, egoismul, nevoia de restabilire a echilibrului social; 5) reziduul exteriorizării –
nevoia individului de a-şi manifesta sentimentele prin acţiuni exterioare: exteriorizarea religioasă,
profetismul; 6) reziduul sexual: manifestare a instinctului sexual în cadrele modelelor culturale specifice
fiecărui nivel de civilizaţie.
Dintre toate reziduurile, cele mai importante sunt reziduurile combinaţiilor şi reziduurile
persistenţei agregatelor.
În esenţă, proiecţia praxiologică a individului în spaţiul social, adică delimitarea status-rolurilor
actorului, demonstrează faptul că societatea acestuia se manifestă sub două forme: a) cele exterioare,
variabile, poartă numele de “derivaţii” şi b) forme constante, care alcătuiesc “reziduurile”. În concepţia
lui Vilfredo Pareto, sociabilitatea este “o formă reziduală a disciplinei”, disciplina fiind o particularizare
socială a “gregarismului fiinţei umane”, în genere, dar şi o formă de stimulare şi dezvoltare a asocierii. Ca
unitate de măsură pentru evaluarea mărimii “unei clase de sentimente”, sociabilitatea cuprinde:
sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila, cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei,
ascetismul.
Sentimentul de “noi” – este caracteristic “disciplinei orizontale” care se manifestă instituţional la
nivelul “asociaţiilor particulare”: secte, grupuri închise, asociaţii voluntare etc., şi se bazează pe aspiraţia
indivizilor spre maximizarea puterii lor personale într-un cadru de legitimitate colectivă. Prin intermediul
acestui cadru devine posibilă “expansiunea socială a intereselor membrilor”.
Nevoia de uniformitate – nu este “naturală”, ci un rezultat al trecerii de la “sentimentul de noi” la
o “conştiinţă minimală a colectivităţii”, la nivelul căreia se constituie un “nucleu al soluţiilor” specific
26
pentru fiecare colectivitate. Cum fiecare colectivitate îşi are “nucleul” propriu, între acestea se pot
promova mai multe tipuri de relaţii de sprijin, de complementaritate, de coordonare, de subordonare sau
de opoziţie. În cadrul disciplinei orizontale, aceste relaţii iau forma raporturilor dintre colectivităţi aflate
pe aceeaşi treaptă socială, iar în cadrul disciplinei ierarhice îmbracă forma subordonărilor, respectiv
supraordonărilor. Această nevoie de uniformitate, ca o creaţie preponderent socială, îmbracă mai multe
forma.
Imitaţia – defineşte acceptarea şi obiectivarea comportamentală atât la nivel individual, cât şi
comunitar, al unui “nucleu de soluţii”, care, uneori, se poate întinde la întreaga societate. Deşi reziduală
prin natura sa, imitaţia poate depăşi starea de formă reziduală a societăţii atunci când “soluţia nucleului”
este adoptată printr-un raţionament logico-experimental. Aceasta este o excepţie. În fond, în mod
frecvent, imitaţia este “reziduală” deoarece ea relevă înclinaţia naturală a individului de a-şi “justifica”
fiecare act. Această formă este forma instinctiv-afectivă (imitativă) sub care se manifestă nevoia de
uniformitate.
Neofobia – este forma cea mai elevată a “nevoii de uniformitate”, care se manifestă sub forma
respingerii conştiente a noului din teama (fobia) de a nu tulbura ordinea socială instituţionalizată prin
uniformitatea raportării la “nucleul soluţiilor”.
Mila şi cruzimea – sunt plasate de Vilfred Pareto la nivelul reziduurilor deoarece ele se întâlnesc,
cel mai adesea, nu în stare “pură”, ci sub forma unor “justificări” umanitare sau teorii, care să permită
ecranarea individualismului şi a egoismului. Cei “slabi”, de exemplu, cunoscându-şi vulnerabilitatea în
raza căreia li se desfăşoară destinul, pledează patetic împotriva suferinţelor, pentru a-şi “masca” propria
slăbiciune; cei “tari”, bazându-se pe dreptul restitutiv, ale cărui principii le aplică sistematic, dezaprobă
suferinţa pe motiv că e prea “teoretică”, orientaţi fiind de avantaje materiale.
Altruismul – este abordat ca formă concretă a fariseismului, deoarece sacrificarea “pentru
celălalt” ascunde, în fond, nu “mila” faţă de altul, ci “dorinţa de mărire a propriului avantaj”. Acesta poate
fi un avantaj moral, prin realizarea confortului psihologic al celui ce aşteaptă să fie ajutat, sau unul
instituţional, prin sacrificiul pe care îl acceptă subordonaţii pentru “onoarea comandantului”.
Sentimentul ierarhiei - ,ca reziduu al ierarhiei, este o formă de manifestare a disciplinei “pe
verticală” care constituie “fundamentul societăţii umane”. El reflectă fie respectul pentru superior generat
de speranţa într-o promovare posibilă, fie generozitatea faţă de “inferiori” (subordonaţi), izvorâtă din
speranţa superiorilor în obţinerea aprobării subordonaţilor faţă de scopurile urmărite de eşalonul
decizional.
Ascetismul – este forma cea mai “pură” a disciplinei sociale şi caracterizează, în egală masură, att
comportamentul credincioşilor, savanţilor, militarilor, cât şi al oamenilor de afaceri care, dacă doresc să
se identifice cu scopul pe care-l urmăresc, trebuie să se conformeze necondiţionat unor norme
supraindividuale de raportare la “nucleul de soluţii” acceptat social. Practica socială a demonstrat că
ascetismul se sprijină, formal, pe o mare capacitate de ritualizare prin care-şi realizează, în egală măsură,
expansiunea în spaţiul social şi rezistenţa în timp. Vilfredo Pareto atrage atenţia asupra a ceea ce ascunde
dincolo de “spectacolul” perceput direct: anume, egoismul mascat prin “ipocrizia comportamentului
social”.
Dincolo de aspectul “tehnic” al acestor distincţii, discutabile dacă le evaluăm în afara sistemului
sociologic propus de Vilfredo Pareto, rămâne valabilă “invitaţia” de a face deosebire între fenomenul
social, ca atare, şi modalităţile particulare de manifestare. Ca principale elemente, cu importanţă
semnificativă pentru istoria sociologiei, a paradigmei paretiene, remarcăm:
1) depăşirea explicaţiei biologiste a sociabilităţii prin demonstrarea adevărului conform căruia
biologul nu se poate manifesta în societate decât prin intermediul unor forme acceptate social;
2) sociabilitatea nu este rezultatul unui “contract social” acceptat raţional, ci o formă de
manifestare a echilibrului dinamic generat de substratul afectiv şi condiţionat de opţiuni
valorice individuale;
3) “fenomenalitatea socială”, ca obiect al studiului sociologic, necesită o distincţie între imaginea
indivizilor, grupurilor şi societăţilor despre sine, şi ceea ce “fac” – respectiv prin ceea ce se
afirmă în spaţiul social. “Clasa reziduurilor în raport cu sociabilitatea este constituită din
reziduurile care se referă la viaţa socială şi cele care se referă la disciplină, fiindcă
27
sentimentele corespunzătoare disciplinei sunt întărite de viaţa în societate … Societatea este
imposibilă fără oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi cea a
disciplinei există o strânsă legătură”29. În concluzie: “Forma societăţii este determinată de
toate elementele care acţionează asupra ei şi asupra cărora ea reacţionează putând vorbi, deci,
de o dependenţă mutuală (…). Numărul acestor elemente este extraordinar de mare, dar le
putem lua în calcul doar pe cele mai importante, considerând însă că dependenţele lor mutuale
constituie un sistem, pe care îl vom numi sistem social (…). Sistemul social este compus din
anumite molecule, care conţin reziduuri, interese, derivaţii şi anumite tendinţe (…), iar
dependenţa mutuală a acestora se realizează în patru cicluri, care rezultă din combinarea
reziduurilor, intereselor, derivaţiilor, eterogenităţii sociale şi circulaţiei elitelor”30.
Dezvoltarea socială este un proces de succesiune al combinaţiilor între elemente de natură
tehnico-economică, socio-culturală, spirituală, combinaţii pe care le face atât omul obişnuit, cât şi omul
de ştiinţă şi omul politic. Spre deosebire de omul de ştiinţă care acţionează asupra unor elemente stabile,
cele asupra cărora acţionează omul politic sunt dinamice, au o existenţă dinamică. De aceea, combinaţiile
nu trebuie evaluate numai după atributul logicităţii lor, ci după funcţia lor socială. Grupul social care se
specializează în efectuarea acestor combinaţii îl reprezintă “speculanţii” care prin invocarea locului, rolul
şi finalităţii diferitelor elemente componente ale acţiunii sociale constituie categoria inovatorilor.
Spre deosebire de aceştia, o altă categorie, denumită “rentieri”, promovează reţinerea faţă de
schimbare definind conservatorismul social.
Structura generală a acţiunii sociale este determinată, în fiecare moment, de distribuirea celor
şase categorii de derivaţii; o distribuire condiţionată de foarte mulţi alţi factori. Cel economic este mai
important, dar nu cauzal; deoarece toţi factorii fiind de aceeaşi importanţă axiologică, ei diferă ca
prioritate funcţională.
Între reziduuri şi derivaţii nu pot exista raporturi de determinare, deoarece ele sunt coprezente în
fiecare moment şi pot fi relevate prin acest recurs la aparatura matematică, îndeosebi a funcţiilor. Factori
sociali având aceeaşi importanţă în determinarea echilibrului societăţii, distribuirea reziduurilor este o
formă matamatică independentă de conţinutul psihologic al expresiilor reziduale.
Societatea fiind un sistem complex de acţiuni sociale, iar individul fiind în acelaşi timp home:
economicus, socialis, ludens, religiosus şi eticus, acţiunea socială este întotdeauna o acţiune concretă,
care necesită “construirea unui model al interdependenţelor mutuale”, dintre toate elementele sale. Prin
evaluarea cantitativă a acestora la nivelul unor indici şi indicatori, societatea poate fi reprezentată ca un
sistem de ecuaţii în măsură să reflecte echilibrul dinamic real al spaţiului social global. Principala
caracteristică a acestui echilibru o reprezintă ciclicitatea sa generată de redistribuirea periodică a
reziduurilor între elite şi mase.
Termenul de elită este folosit în două sensuri: a) în sens larg: îi înglobează pe cei mai dotaţi în
domeniul lor de activitate; b) în sens restrâns: defineşte clasa guvernantă, pe cei care, indiferent de
performanţele lor profesionale, deţin puterea şi-şi exercită dominaţia asupra masei. Legitimitatea acestora
nu trebuie găsită în profesie, ci în raport cu masa. Dezvoltarea este asigurată de succesiunea elitelor, ca
urmare a predominării diferitelor tipuri de reziduuri. Cantitatea acestor reziduuri fiind constantă, forma de
guvernământ din fiecare moment istoric e asigurată de dominaţia unei elite guvernante care ajunge să
gestioneze, episodic, puterea. Clasa guvernantă ajunge la putere fie prin violenţă, impunând elite “lei”, fie
prin viclenie, aducând la putere elite "vulpi”, alternanţa dintre aceste două tipuri de elite fiind însoţită de
cicluri corespunzătoare în domeniul economic, cultural şi spiritual.
Leilor le corespunde stabilitatea socială fără prosperitate şi o spiritualitate în care predomină
misticismul, iar vulpilor le este caracteristică inovaţia socială, prosperitatea economică, dar şi riscul
degradării valorilor ceea ce duce, în final la revolta maselor.
Structura reziduală conferă identitate tipurilor de societate, iar schimbarea elementelor structurale
nu afectează forma generală a societăţii, ci doar tipul de echilibru social.

29
Vilfredo Pareto: Traite de sociologie generale, Vol. 1, Paris, Laussane, Libraire Payot, 1917, p. 589
30
Vilfredo Pareto: Traite de sociologie generale, Vol 2, Paris, Laussane, Libraire Payot, 1919, p. 1306-1316
28
Scopul sociologiei (care se identifică cu obiectul ei epistemic) este: descoperirea unui optim social
prin care adecvarea logică a mijloacelor la scopurile acţiunii, raţionalitatea paretiană a acţiunii sociale
fiind una instrumentală. Evoluţia socială este una ondulatorie şi se realizează prin permanenta
redistribuire a celor şase tipuri de reziduuri care fac posibilă circulaţia elitelor.
Masele nu pot accede la gestionarea puterii, deoarece ele au constituit întotdeauna o sursă de
iraţionalitate socială.
Prin întreaga sa operă, Vilfredo Pareto poate fi considerat un precursor al funcţionalismului
matematic, care, alături de funcţionalismul organicist, stă la baza funcţionalismului sociologic
contemporan. Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă rămâne formalizarea
matematică a fenomenelor sociale. În acest sens, amintim “curba lui Pareto”, determinarea poziţiei sociale
după un singur indicator: venitul supus impizitului. Distribuţia cvasipiramidală a veniturilor a constituit
multă vreme un instrument valoros de analiză socială şi de trecere la cercetarea concretă, de teren, ca sens
de evoluţie şi emancipare ştiinţifică a sociologiei.
Aspiraţia sa de a construi sociologia pe principiile unei ştiinţe logico-experimentale pe cale
inductiv-deductivă, respectiv prin inducţie se descoperă faptele şi fenomenele simple, se construiesc
concepte clare (acţiunea socială, structura acţiunii sociale), iar prin deducţie se reconstruieşte imaginea
globală a societăţii, relevă faptul că sociologia paretiană s-a afirmat, mai întâi, ca o sociologie a
cunoaşterii. Metodologia sa este rezultatul confluenţei a două dimensiuni: o dimensiune analitică şi o
dimensiune sintetică. În partea finală a operei sale, “schiţează o teorie asupra mecanicii acţiunii şi
reacţiunii forţelor sociale” cu multe valenţe explicative valabile şi azi. Distincţia între elite în sens
restrâns şi sens larg îl apropie de Gaetano Mosca, şi acesta un doctrinar care se revendică de la aceeaşi
tradiţie “machiavelică” bine cunoscută dincolo de spaţiul de cultură italian.

29
REPERE BIBLIOGRAFICE

VILFREDO PARETO (1848 , Paris – 1923, Celigny, Elveţia)


S-a născut la 15 iunie 1848 la Paris, provenind dintr-o familie din Liguria care parvenise la rangurile de
nobleţe pa care le oferea secolul al XVIII-lea prin marchizul Giovanni Benedetto Pareto, care a fost făcut baron al
Imperiului lui Napoleon. După ce în 1850 a făcut studii politehnice la Universitatea Politehnica din Turin, în 1869
susţine teza “Principes fondamenteaux de l’equilibre des corps solides”. Între 1874 – 1892 se instalează la
Florenţa, timp în care a funcţionat ca inginer al Căilor Ferate şi apoi Director General al Căilor Ferate italiene.
În 1893 devine profesor de Economie politică la Universitatea din Lausanne, publicând în 1896 – 1897 “Cours
d’economie politique” urmându-i la catedră lui Walars. Se va depărta definitiv de economia politică în favoarea
studiilor de sociologie începând cu 1912. În 1916 îi apare “Trattato di sociologia generale” publicat la Florenţa,
iar în 1917 la Universitatea din Lausanne are loc “Jubileul Pareto” ca recunoaştere a valoroaselor sale
contribuţii ştiinţifice în diferite domenii. Între 1917 – 1919 apare în traducere franceză “Traite de sociologie
generale” la Lausanne şi Paris. În 1923 devine senator al regatului Italiei. Se stinge din viaţă la Celigny, în
Elveţia.

Principalele opere în limba franceză


• Oeuvres completes, 12 vol, Libraire Droz de Geneve, sous direction de G. Busino;
• Cours d’economie politique, 1 vol., 1964;
• La Marche financier italien (1891 – 1899), 1 vol., 1965;
• Ecrites sur la curbe de repartition de la richesse, 1 vol., 1965;
• Libre, echangisme, protestionism et socialisme, 1 vol., 1965;
• Les Systemes socialistes, 1 vol., 1965;
• Mythes et ideologies de la politique, 1 vol., 1965;
• Manuel d’economie politique, 1 vol., 1966;
• Statistique et economie matematique, 1 vol., 1966;
• Marxisme et economie pure, 1 vol., 1966;
• Lettres d’Italie, Croniques sociales et economiques, 1 vol., 1967;
• Sommaire de Cours de sociologie suivi de Mon Journal, 1 vol., 1968;
• Traite de sociologie generale, 1 vol., 1968;
• La Mzthe vertuiste et la literature immorale, Paris, Riviors, 1911;

În italiană:
• Fatti e teorie, Florence, Vallechi, 1920;
• Transformation della democrazia, Milano, Corbaccio, 1921;

Despre V. Pareto
1) L. Amoroso, P. Jannaccone: Vilfredo Pareto economista e sociologo, Rome, Bardi, 1948;
2) F. Borkeman: Pareto, Londres, Chapman & Halle, 1926;
3) G. H. Bousquet: Precis de sociologie d’apres V. Pareto, Paris, Payot, 1925;
4) G. H. Bousquet: Pareto (1848 – 1923). Le savant et l’homme, Laussane, Payot, 1960;
5) L. J. Henderson: Pareto’s General Sociology. A Phisiologist’s Interpretation, Cambridge, Harvard University
Press, 1935;
6) James H. Moisel: Pareto and Mosca, New Jersey, Prentice Hall, 1965;
7) Aron, Raymond: Main Currents in Sociological Thought, vol. 2, London, 1968;
8) Aron, Raymond: Les etapes de la pensee sociologique, Paris, Gallimard, 1979;
9) Plamenatz, John: Man and Society. A critical Examination of Some Important Social and Political Theories, vol.
1, London, Lougman, 1977;
10) G. H. Bousquet: Precis de sociologie d’apres V. Pareto, Payot, 1925;
11) G. H. Bousquet: V. Pareto, sa vie et son oeuvre, Pazot, 1928;
12) James Burnham: Les Machiaveliens, Calman-Levy, 1950;
13) Firmin Oules: L’Ecole de Laussane. Textes choisis de L. Walars et V. Pareto, Paris, Daloz, 1950;
14) G. Perrin: Sociologie de Pareto, Paris, PUF, 1966;
15) G. Piron: Les Theories de l’equilibre economique. Walars et Pareto, Paris, Domat-Montchrestien, 1939, 2-2 ed-;
16) J. Schumpeter: Ten Great Economists, New York, Oxford University Press, 1965.

30
SOCIOLOGISMUL - CONTRIBUŢIE ESENŢIALĂ
LA CONSTITUIREA OBIECTULUI EPISTEMIC
AL SOCIOLOGIEI

Încercările, repetate, de individualizare a sociologiei ca ştiinţă pe fundalul diversificărilor


epistemologice caracteristice secolului al XIX-lea, marchează o primă reuşită remarcabilă prin opera lui
E. Durkheim. Revendicat frecvent ca fondator al şcolii sociologice franceze, E. Durkheim este în egală
măsură fondatorul orientării sociologiste care a înrâurit teoria şi practica sociologică universală de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Întrucât până în prezent această
orientare a parcurs mai multe faze cuprinzând cercetători şi teoreticieni şi din afara Europei, ne vom
rezuma la prezentarea principiilor fundamentale ale gândirii lui E. Durkheim.
Intenţionând o detaşare definitivă de maniera speculativă şi respingând descriptivismul
caracteristic ştiinţelor sociale din vremea sa,
E. Durkheim este primul creator de sistem sociologic în care spiritul teoretic se îmbină benefic cu
metodologia studierii concrete a realităţii sociale. Ipoteza de la care pleacă este următoarea: pentru a
putea fi recunoscută ca ştiinţă (similar ştiinţelor naturii) sociologia trebuie să aibă un obiect de studiu care
să se impună în mod obiectiv cercetării ştiinţifice prin intermediul unei metode specifice de investigare şi
evaluare a complexităţii sociale pe cale empirică.
Dintre toate componentele societăţii, faptul social reprezintă elementul primordial care, fiind o
"cristalizare a existenţei obiective", este anterior individului şi i se impune acestuia cu forţa evidenţei.
Diferenţa dintre faptul social şi celelalte elemente care alcătuiesc cadrul existenţei sociale a individului
constă în aceea că faptul social reflectă nu o existenţă organică, ci un "mod colectiv de gândire concretizat
într-o reprezentare colectivă… Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra
individului o constrângere exterioară, sau care este general în întinderea unei societăţi date, având totuşi o
existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale"312. În această accepţiune, faptul social
devine categoria sociologică generică pentru desemnarea tuturor componentelor conştiinţei colective
care exercită constrângere morală asupra individului, impunându-se în acest mod, ca semn şi criteriu al
socialului. Prin caracterul său obiectiv (fiind exterior conştiinţelor individuale) şi prin ireductibilitatea sa
la orice altă realitate, faptul social constituie sursa de evoluţie a societăţii definite ca "realitate sui-
generis". Deşi imposibilă fără aportul indivizilor, societatea ca rezultat al asocierii acestora este o
experienţă calitativ diferită de simpla însumare a lor, întrucât raporturile de interdependenţă creează
fenomene noi, care nu mai pot fi explicate prin natura elementelor componente (de factură subiectivă). De
aceea, natura socialului nu trebuie căutată în psihologia indivizilor (ca formaliştii, relaţioniştii sau
fenomenologii), ci în forţele specifice pe care le dezvoltă asocierea lor, societatea devenind o realitate
exterioară în care se proiectează norme, valori, idealuri şi modele de comportament care fac posibilă
socializarea individului. Această zonă a socialului constituie "conştiinţa colectivă", care cuprinde: "totalul
de credinţe şi de sentimente comune 'mediei ' membrilor unei aceleiaşi societăţi" şi care "formează un
sistem determinat care are viaţa sa proprie" şi viaţă, în genere tot ce apare individului ca "instituţie". Prin
instituţie E. Durkheim înţelege: "orice credinţă şi orice mod de conduită instituit de colectivitate";
sociologia este o "ştiinţă a instituţiilor, a genezei şi funcţionării lor". "Esenţa societăţii" o constituie
deci, modalităţile practice de instituţionalizare a "conştiinţei colective" în care se exprimă şi conştiinţa de
sine a întregii comunităţi etnico-sociale considerate. Ca unitate funcţională a indivizilor diferenţiaţi,
societatea este rezultatul unui consens care se poate explica prin condiţiile materiale ale existenţei lor
deoarece viaţa economică este "prea exclusiv călăuzită de egoisme individuale şi prea puţin guvernată de
spiritul de solidaritate"3. Consensul îşi găseşte sursa de legitimitate în conştiinţa colectivă anterioară şi
exterioară existenţelor individuale, faţă de care se impune ca sistem coerent de norme şi se instituie în

. E Durkheim: Sociologie. Regulile metodei sociologice, trad. C. Sudeţeanu, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1924, p.542
3
T. Sperantia: Introducere în sociologie, tom. II, p. 432
31
calitate de sursă trascendentă a coeziunii sociale. Libertatea însăşi nu este un rezultat al alegerilor
individuale între alternative, ci decurge dintr-un cod social de reglementări impersonale cu prescripţii
imperative pentru fiecare individ.
În structura conştiinţei colective un nivel calitativ superior îl reprezintă cel al conceptelor cu
conţinut ideal prin intermediul cărora individul contribuie la crearea idealului societăţii din care face
parte. Ca purtător de ideal, individul contribuie, practic, la corijarea structurilor realităţii sociale
nemijlocite relevând rolul transformator al spiritualităţii faţă de materialitatea statică a vieţii economice,
vegetative, care tocmai de aceea nu poate fi cauza dezvoltării sociale. În această perspectivă se relevă
specificitatea societăţii: ea nu există decât în măsura în care creează permanent idealuri în spaţiul
cărora indivizii să poată identifica adevărate "rezervoare de energie colectivă". Idealul reprezintă, în fond,
o imagine perfectibilă a "totalităţii sociale", conceptul de totalitate, de societate şi cel de divinitate nu
sunt, după toate aparenţele, decât aspectele diferite ale uneia şi aceleiaşi noţiuni4. Omul este un produs
social şi devine personalitate numai prin interiorizarea novatoare a valorilor sociale specifice gradului de
civilizaţie atins de societatea globală.
Referitor la acest aspect, E. Durkheim propune mai multe criterii de evaluare a structuralităţii
sociale, din care am reţinut, pentru relevanţa lor analitică, două:
1. După gradul de complexitate;
2. După funcţiile pe care le îndeplinesc în societate
Din punctul de vedere al complexităţii, nivelurile de complexitate structurală ale societăţii,
denumite şi "paliere de profunzime", sunt generate de structura conştiinţei colective exprimată, practic, în
formele calitativ diferite de solidaritate socială.
Astfel, în lucrarea "De la division du travail social" (1893), E. Durkheim face o distincţie netă
între : solidaritate mecanică şi solidaritate organică.
a) Solidaritatea mecanică rezultă din asocierea indivizilor aflaţi pe o treaptă arhaică de
dezvoltare a societăţii când predomină asemănarea dintre indivizi care aderă la aceleaşi valori.
Exemple tipice de solidaritate mecanică sunt tribul şi clanul, care reflectă o "structură
segmentară" a societăţii arhaice, nefiind entităţi care să o reflecte în integralitatea sa. Aceste
segmente se juxtapun în spaţiul social global, repetând structurile anterioare lor; nu sunt
capabile de inovaţie structurală. "Se înţelege că nu poate să existe o societate mai simplă" este
protoplasma regnului social şi, prin urmare, "baza naturală a oricărei clasificări"5.
La acest nivel, ca sistem de norme juridice, se impune dreptul represiv, care exprimă
forţa sentimentelor comune. Solidaritatea "provine din faptul că un anumit număr de stări de
conştiinţă sunt comune tuturor membrilor societăţii".
b) Solidaritatea organică este caracteristică etapei de maturizare a raporturilor interpersonale,
când are loc trecerea de la stadiul de individ la cel de personalitate ca urmare a depăşirii
motivaţiilor primare pe care se baza agregarea mecanică a indivizilor. Diversificarea
trebuinţelor, generată de diversificarea corespunzătoare a vieţii economice, a antrenat
necesitatea obiectivă a diviziunii sociale a muncii. În acest context, coerenţa socială este
asigurată de necesitatea obiectivă a cooperării lucrătorilor specializaţi pe baza unui contract
social global care nu este determinat de voinţe individuale, ci de complexitatea societăţii
moderne. În acest fapt rezidă prioritatea structurii sociale faţă de structura conduitelor
particulare reglementate de normele dreptului restitutiv.
În ceea ce priveşte raportul dintre instituţii, conduite, reprezentări şi mentalităţi colective, E.
Durkheim şi şcoala sa au lansat în circuitul ştiinţific de profil problema "palierelor de profunzime" ale
socialului. Acestea se prezintă după cum urmează:
1) Baza morfologică cuprinde totalitatea stărilor sau modurilor de a fi ale socialului. Acestea
cuprind baza geografică în care devine posibilă o anumită formă de organizare a grupurilor
sociale, partecularităţile antropologice ale populaţiei, natura părţilor elementare din care este
compusă societatea, felul în care sunt aşezate, distribuţia populaţiei şi suprafaţa teritoriului,

4
T. Sperantia: Op. cit., p. 441
5
E. Durkheim: Regulile metodei sociologice, op. cit., p.109
32
numărul şi calitatea căilor de comunicaţie, forma locuinţelor. "Tipul de locuinţe care ni s-a
impus nu e decât modul în care cei dimprejurul nostru şi, în parte, generaţiile anterioare s-au
deprins a-şi clădi locuinţele. Căile de comunicaţie nu sunt decât albia pe care singur şi-a
spălat-o curgând în acelaşi sens curentul regulat de schimburi şi migraţiuni. După cum
organismele vii, funcţionând, îşi creează forma anatomică a organelor, tot astfel societatea,
funcţionând, îşi fixează aspectele şi îşi configurează organele care astfel sunt tot viaţă socială,
mai mult ori mai puţin cristalizată". Cercetările sociologice (modalităţi de existenţă), de
obicei, trebuie completate cu cercetări de fiziologie socială prin care, sub raport sociologic, se
relevă modurile de acţiune specifice pentru un mediu social concret determinat: "după cum la
un individ viaţa psihică variază după compoziţia anatomică a creierului pe care se reazimă, la
fel fenomenele colective variază după constituţia substratului social". Fiziologia socială
studiază, deci, totalitatea "manifestărilorvitale ale societăţilor", pluralitatea acestora
reflectându-se într-o pluralitate corespunzătoare de "ştiinţe particulare".
2) Instituţii sau conduite colective, care exercită presiuni prin intermediul unor practici
obişnuite sau constrângeri prin intermediul organizaţilor.
3) Simboluri: corespunzătore practicilor instituţionalizate. Acestea pot fi: simboluri cu
încărcătură religioasă, embleme, drapele, rituri, dogme, sau pot exprima norme juridice:
proceduri, legi, sancţiuni.
4) Valori, idei, idealuri colective, care se afirmă ca principalele surse de producere a vieţii
sociale şi de inovare a modelelor de comportament.
5) Stările conştiinţei colective reprezintă treapta cea mai profundă a conştiinţei colective şi
cuprind: reprezentările colective, memoria colectivă, sentimentele colective, tendinţe şi
aspiraţii colective, voinţa colectivă. Riturile religiei, de exemplu, exprimă realităţi colective
prin stările mentale ale grupurilor care le practică în virtutea reprezentărilor aferente.
Reprezentările colective sunt un rezultat al tipizării raporturilor dintre indivizi şi societate, dar prin
cristalizare devin un instrument de dominare a indivizilor împărţiţi în grupuri cu opţiuni valorice şi
ideologice diferite. În aceste aspecte găseşte E. Durkheim cauza esenţială a împărţirii societăţii în clase
sociale a căror structură superioară reflectă regresiunea tradiţiei, în favoarea raţionalizării progresive a
spaţiului social. Accentuarea acestei raţionalizări, prin specializarea tot mai accentuată a tipurilor de
activităţi generate de imperativele tehnologice ale modernizării sistemului social, contribuie la
dezintegrarea ireversibilă a solidarităţii mecanice, fenomen care îi prilejuieşte lui E. Durkheim operarea
distincţiei dintre "fiziologia" şi "patologia socială". Reorganizarea societăţii trebuie să pornească nu de la
principii teoretice abstracte, ci de la studierea temeinică a ceea ce este anormal şi trebuie eliminat.
"Pentru ca sociologia să fie cu adevărat o ştiinţă a lucrurilor, trebuie ca generalitatea fenomenelor să fie
luată drept criteriu al normalităţii lor".
Tendinţa producerii unui fenomen indică, deci, nevoia pe care o resimte stadiul determinat de
dezvoltare a societăţii pentru respectivul fenomen considerat ca normal prin firescul său. Menţinerea
condiţiilor care au făcut posibilă apariţia sa îi justifică şi îi face normală persistenţa. "Există o lege
generală care arată că agregatele parţiale care fac parte dintr-unul mai vast pot să-şi distingă din ce în ce
mai slab propria lor individualitate. Cu cât este mai extinsă diviziunea muncii, cu atât părţile societăţii
sunt mai distincte. Diviziunea muncii este, deci, cu atât mai mare cu cât este mai mare numărul indivizilor
care se află în contact suficient de puternic încât să reacţioneze unii faţă de alţii. Dacă vom numi contactul
activ al indivizilor, putem spune că diviziunea muncii se extinde direct proporţional cu densitatea morală
sau dinamică a societăţii"6.
În lucrarea "Le suicide"367 foloseşte prima dată termenul de "anomie" pentru a da o mai mare
proprietate ştiinţifică analizei sociologice a raportului dintre normal şi anormal în societatea
industrializată. Astfel, pe baza unor exemple cu mare relevanţă empirică, se constată că societatea
modernă aflată sub impactul industrializării a accentuat formele şi intensitatea revendicărilor pe care le
6
E. Durkheim: Sociologia. Regulile metodei sociologice, trad., 1924, p. 102
7
Considerată a fi prima cercetare empirică în care a fost utilizată analiza cauzală multivariantă şi analiza factorială a
fenomenului sinuciderii; metodele sale vor fi folosite şi incluse în toate tratatele de metode şi tehnici de cercetare din Anglia şi
S.U.A.
33
formulează individul faţă de colectivitate. Violenţa revendicărilor creşte şi datorită faptului că societatea
nu este pregătită să satisfacă trebuinţele individului. Societatea modernă, stimulând deteriorarea treptată a
regulilor acceptate de grup, restrânge posibilităţile de integrare socială a individului, care se simte tot mai
dominat de instanţele supraindividuale ale spaţiului social global. De aici decurg tulburări grave care
conduc spre anomii, una dintre ele fiind sinuciderea.
E. Durkheim descrie trei tipuri de sinucideri:
a) Sinucidere egoistă, cauzată de deteriorarea ireversibilă a raportului dintre valorile individuale şi
sistemul de valori existente în spaţiul social global;
b) Sinucidere altruistă, este o expresie a degenerării raporturilor interindividuale şi grupale, la
nivelul cărora nu mai poate fi perceput nici un centru de autoritate în măsură să asigure
echilibrul psihologic şi coerenţa acţiunii sociale;
c) Sinucidere anomică, generată de dereglarea structurii morale a întregii societăţi datorată
declinului religiilor pe care se baza morala tradiţională şi în egală măsură datorită anarhiei vieţii
economice sustrase controlului organizat şi conştient. Dispersarea valorilor morale unitare, care
funcţionau ca instanţe de socializare pentru individ, îl conduce pe E. Durkheim spre concluzia
că singurul factor care mai poate asigura coeziunea socială vieţii moderne este factorul
profesional.
În acest sens, propune corporaţia ca sursă de integrare socială eficientă a individului, modelul
corporatist fiind considerat (sub raportul calităţii relaţiilor sociale) un model de familie la scară extinsă. În
acest sens dezvoltarea şi consolidarea familiei constituie singura certitudine pentru creşterea coeziunii
sociale şi integrarea optimă a individului în societate prin cadrele normative ale corporaţiei.
În lucrarea "Les formes elementaires de la vie religieuse" se aduc noi argumente pentru a
demonstra faptul că unitatea socială este, în esenţă, un ordin spiritual. Ca modalitate de dedublare a lumii
în sacru şi profan, fenomenul religios, polarizând manifestările spirituale ale unei comunităţi, se
dovedeşte a fi un fapt social şi o creaţie colectivă. Spiritualitatea individului reflectă, astfel, prin
intermediul credinţelor şi reprezentărilor religioase, complexitatea societăţii reale dovedindu-se o sursă de
coeziune socială. Ritualurile, dincolo de conţinutul lor spiritual intrinsec, îndeplinesc şi o funcţie profană:
aceea de a-l integra pe individ în societate şi de a-i insufla o teamă faţă de sancţiunile ei. Pe o treaptă mai
puţin evoluată a societăţii, teama faţă de sancţiunile tribului le transformă pe acestea (de ordin profan) în
lucruri transcendente şi se constituie, treptat, în religie. Cea mai simplă formă de religie este totemismul
care legitimează existenţa socială a clanului.Unitatea clanului în jurul totemului explică faptul că prin
credinţă oamenii se asociază comunităţii întruchipate în forţa colectivă şi impersonală a credinţei
practicate prin ritual. Sistemul solidar, de credinţe, practici şi comportamentele tipice rămâne definitoriu
şi pentru religiile moderne demonstrând că societatea este creatoare de divin pe toate treptele sale de
evoluţie.
În istoria gândirii sociologice E. Durkheim deţine prioritatea definirii raportului dintre sociologia
generală şi sociologiile de ramură.
1. Sociologia generală este "ştiinţa sintetică ce se străduieşte să adune concluziile generale
care se degajă din toate ştiinţele particulare. Oricât de deosebite ar fi unele de altele, diversele
clase de fapte sociale nu sunt, totuşi, decât speciile unui aceluiaşi gen: este deci locul să
căutăm prin ce se face unitatea genului, prin ce se caracterizează faptul social in abstracto şi
dacă există cumva legi cu totul generale, cărora diferitele legi stabilite de ramurile sociale nu
le-ar fi decât forme particulare".
2. Sociologia religiei are ca obiect de studiu totalitatea fenomenelor sociale cu conţinut
religios: ritualurile, credinţele, practicile şi consecinţele sociale ale acestora. Tot în sfera de
competenţă a acestei sociologii "de ramură" intră şi investigarea genezei, evoluţiei şi
funcţionării instituţiilor religioase privite pe fundalul transformărilor structurale ale societăţii
globale.
3. Sociologia moralei studiază natura şi evoluţia criteriilor pe baza cărora societatea îşi
stabileşte normele de comportament. Diferenţa dintre normele morale şi celelalte tipuri de
norme (religioase, profesionale, juridice) constă în caracterul imperativ al normei morale în
raport cu societatea şi în faptul că scopul moral apare ca valoare dezirabilă social. Societatea
34
fiind "pentru conştiinţele individuale un obiect transcendent" se constituie ca sursă a oricărei
autorităţi morale, toate normele prescrise de ea fiind obligatorii.
4. Sociologia juridică îşi rezervă ca obiect epistemic "viaţa juridică" în care coeziunea o
asigură norma dreptului definită "regulă de conduită, sancţionată". "Viaţa generală a societăţii
nu se poate extinde asupra unui punct fără ca viaţa juridică să se extindă şi ea, în acelaşi timp
şi în acelaşi raport. Putem fi siguri deci că vom găsi reflectate în drept toate varietăţile
esenţiale ale solidarităţii sociale". Faptele sociale studiate de sociologia juridică se clasifică
după tipurile de sancţiuni astfel:
a) Sancţiunile represive, cuprinse în dreptul penal, caracteristice formelor iniţiale de
viaţă socială în care unitatea socială o reprezintă solidaritatea mecanică;
b) Sancţiunile restitutive, cuprinse în dreptul privat, dreptul procedural, dreptul
administrativ şi dreptul constituţional, caracteristice diversificării funcţiilor sociale
ca urmare a diviziunii muncii. Pe această treaptă de evoluţie socială funcţia
fundamentală a dreptului o constituie trasarea cadrului normativ al cooperării
sociale organizate. Normele juridice legitimează, în acest caz, un tip calitativ nou
de solidaritate: solidaritatea organică.
5). Sociologia economică: deşi nedefinită explicit a fost conturată ca obiect de studiu în
contextul analizării influenţelor vieţii economice asupra morfologiei sociale: "anumiţi factori
economici înrâuresc adânc modul în care e distribuită populaţia, densitatea ei, forma
grupărilor omeneşti şi, pe această cale, exercită adeseori o influenţă profundă asupra
diferitelor stări de opinie". Teza de bază a sociologiei economice o constituie reflectarea
determinismului social imanent în interdependenţa dintre valoarea lucrurilor şi evoluţia
opiniilor ce se vehiculează în spaţiul social. "Valoarea lucrurilor nu depinde numai de
proprietăţile lor obiective, dar şi de părerea pe care ne-o facem. Şi, fără îndoială, această
părere este, în parte, determinată de proprietăţile obiective, dar ea e supusă şi multor alte
influenţe". Modernizarea neîncetată a societăţii antrenează două procese contradictorii: nevoia
de cooperare pentru a produce competitiv, pe de o parte, şi nevoia de specializare a
individului care riscă să piardă simţul perspectivei şi al apartenenţei la o structură organizată.
Refacerea coeziunii este posibilă prin reinstituţionalizarea spiritului de solidaritate prin
intermediul corporaţiilor atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Ideile privitoare la
aspectele economice E. Durkheim şi le-a expus în cadrul "Societăţii de economie politică" din
Paris, dar au fost redactate în "Journal des economistes" în 1908.
6). Sociologia lingvistică a fost doar amintită, lui E. Durkheim recunoscându-i-se rolul de
precursor al acestei discipline. Din ea s-a desprins şi există în prezent sociologia literaturii.
7). Sociologia pedagogiei: deşi n-a denumit-o aşa, a constituit o preocupare constantă pentru
E. Durkheim, deoarece a făcut parte din norma de predare a catedrei sale universitare.
Scrierile sale pedagogice sunt cuprinse în volumul "Education et Sociologie" apărut postum.
Personalitatea individului se formează prin educaţie, proces care presupune transmiterea unor
practici şi moduri de gândire de la o generaţie la alta. În acest mod, educaţia se
instituţionalizează ca un fapt social generic, care transformă societatea într-o personalitate
morală capabilă să se ridice deasupra limitelor inerente generaţiilor, asigurând perenitate
valorilor care fac posibilă socializarea. "Suntem scufundaţi într-o atmosferă de idei şi
sentimente colective pe care nu le putem modifica după vrere; iar pe ele se sprijină practicile
educative".
8) Sociologia familiei, ca disciplină sociologică, este un rezultat al studiilor intreprinse asupra
rudeniei totemice a familiilor patriarhale (întemeiate pe autoritatea tatălui ) şi asupra familiei
conjugale (întemeiate pe raporturile contractuale dintre soţi) caracteristice societăţilor
evoluate moderne. Dincolo de formele sale diferite, familia dezvăluie existenţa unor valori
supraindividuale la care se raportează toţi membrii şi pe care le respectă necondiţionat.
Aceste valori demonstrează faptul că societatea este aceea care trasează cadrele normative ale
familiei şi face din ea o instituţie capabilă să asigure perenitatea valorilor şi să preserve
mentalul colectiv specific fiecărui spaţiu social.
35
9) Sociologia politică studiază apariţia şi cristalizarea puterii ca fenomen social, precum şi
diferitele forme de instituţionalizare a ei. Dintre toate aceste forme, cea mai importantă este,
în concepţia lui E. Durkheim, suveranitatea, aceasta reprezentând modul concret de
funcţionare a sistemului social în intercondiţionarea dintre componentele sale interne şi
externe.
10) Sociologia tehnologică a fost numai schiţată în lucrarea "De la methode les sciences", fiindu-i
rezervată studierea tehnicii ca fapt social. Avem în vedere înţelegerea tehnicii în sens larg,
etimologic : tehne = a face ; în consecinţă, totalitatea mijloacelor prin raportare la gradul de
adecvare faţă de scopuri intră tot în raza de abordare epistemică a Sociologiei tehnologice. Ca
fapt social tehnica este o derivaţie a ritualurilor magico-religioase prin care s-a mijlocit
comunicarea cu "conştiinţa colectivă" care, în ultimă instanţă, este tocmai capacitatea
creatoare a societăţii : capacitatea colectivităţii de a rezolva eficient şi în timp util problemele
propriei dezvoltări.
11) Sociologia cunoaşterii abordează condiţiile sociale ale apariţiei conceptelor, categoriilor şi
concepţiilor prin prisma cărora parvenim la o explicaţie globală a fenomenalităţii sociale. Nu
aspectul logic al teoriilor, ci proiecţia socială a acestora în calitatea lor de creaţii umane şi de
"fapte" sociale face din ele obiect de studiu pentru această ramură a sociologiei.

36
REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

E. Durkheim (15 aprilie 1858, Epinal - 1917, Paris)

A absolvit Şcoala Normală şi şi-a susţinut doctoratul în filosofie. Între 1885-1886 studiază
ştiinţele sociale în Paris, apoi în Germania sub conducerea lui Wundt. După întoarcerea din Germania
publică în "Revista Filosofică" trei articole despre "Studii recente asupra ştiinţelor sociale" ; "Ştiinţa
pozitivă şi morala în Germania" ; "Filosofia în universităţile germane". În 1887 este numit profesor de
pedagogie şi ştiinţe sociale la Facultatea de litere a Universităţii din Bordeaux. Acest curs este primul
curs de sociologie care a fost predat într-o universitate. La Bordeaux, E. Durkheim a avut ca şi colegi pe
: Espinas, Hamelin şi Rodier. În 1888 a publicat în "Revue philosophique" articolul "Suicide et natalite".
În 1893 susţine teza de doctorat cu titlul "Diviziunea socială a muncii", acompaniată, în stilul vremii, de o
teză în latină asupra "Contribuţiei lui Montesquieu la constituirea ştiinţei sociale". În 1895 publică
"Regulile metodei sociologice". În 1896 cursul său de sociologie este transformat în curs obligatoriu. În
acelaşi an fondează "L'annee sociologique" în care publică "La prohibition de l'Inceste et ses origines" şi
"La definition des phrnomenes religieux". În 1902 este numit profesor titular, succedându-i lui F. Buisson
la catedra de pedagogie de la Sorbona. Fiind cel dintâi care a introdus sociologia în învăţământul francez,
el deţine aceeaşi prioritate şi la scara istoriei sociologiei. În anul 1906 este titularizat la Catedra de
pedagogie a Facultăţii de litere din Paris. El predă simultan şi sociologie şi pedagogie. Comunicarea
"Determinarea faptului moral" îi aduce o consacrare de care avea nevoie. În 1911 la Congresul de
filosofie de la Bologna îşi face cunoscută comunicarea ştiinţifică referitoare la "Judecăţile de realitate şi
judecăţile de valoare". În 1912 publică "Formele elementare ale vieţii religioase". Începând cu 1913
catedra primeşte numele de "Chaire de sociologie" de la Sorbona. Comunică "Problema religioasă şi
dualitatea naturii umane". În 1915, impresionat de pierderea fiului său, publică "L'Allemagne audessus de
tout"; "La mentalite allemande et la guerre"; "Qui a voulu la guerre?"; "Les origines de la guerre d'apres
les documents diplomatiques". Anul 1971, la 15 nov., prin dispariţia sa, marchează încheierea,
temporară, a unui capitol referenţial al evoluţiei sociologiei.
Principalele opere: De la division du travail social (1893); Les regles de la methode sociologique
(1895); Le suicide (1897); Les formes elementaires de la vie religieuse (1912); L'Education morale
(1923); Sociologie et philosophie (1925); Le socialisme (1928); L'evolution pedagogique en France, I:
Des origines a la Renaisance; II: De la Renaisance a nos jours, an 1938. Poate fi considerat un adevărat
moment cartesian al sociologiei franceze şi universale.

BIBLIOGRAFIE

1. E. Durkheim: De la division du travail social, Paris, Libraire Alcan, 1932;


2. E. Durkheim: Educaţie şi sociologie, Bucureşti, E.D.P., 1980;
3. E. Durkheim: L'education morale, Paris, Libraire FelixAlcan, 1934;
4. E. Durkheim: Les formes elementaires de la vie religieuse. Le systeme totemique en Australia, Paris, Felix
Alcan, 1937;
5. E. Durkheim: Journal sociologique, Paris, PUF, 1969;
6. E. Durkheim: Lecons de sociologie, Paris, PUF, 1969;
7. E. Durkheim: Les regles de la methode sociologique, Paris, PUF, 1973;
8. E. Durkheim: Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1974;
9. E. Durkheim: La science sociale et l'action, Paris, PUF, 1970;
10. E. Durkheim: Le socialisme.Sa definition, ses debuts.Paris,FelixAlcan,1928;
11. E. Durkheim:Sociologie et philosophie, Paris, PUF, 1967;
12. E. Durkheim: Le suicide. Etude de sociologie, Paris, PUF, 1973;

Despre E. Durkheim

1. Davy Georges: Emile Durkheim: Chois de textes avec etude du systeme sociologique, Paris, 1927;
2. Stelian Stoica: Etica Durkheimistă, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969;
37
3. Blasche, Margarete: Gesellschaftsbegriff und Sozialisationprozess in den Theorien von Emile Durkheim
und T. Parsons, Erlangen, 1973;
4. G. Davy: Sociologiques d'hier et d'aujourd'hui, Alcan, 1931;
5. J. Vialateux: De Durkheim a Besgson, Blond et Gay, 1939;
6. Scotson, John: Introducting society: a basic introduction to sociology, London, 1975;
7. Talks with Social Scientists, London and Amsterdam, 1968;
8. Perroux Francois: Alienation et societe industrielle, Paris, 192 pagini;
9. Buckley Walter:Sociology and modern systems theory, N.Y.Pretince-Hall,1967;
10. Collier K. G.:The Science of Humanity, London, N.Y., 1950;
11. Cuvillier Armand: Manuel de sociologie, Tom. 1, Paris, PUF,1967 (trei volume);
12. ***An Introduction to the History of Sociology, Chicago-London, Chicago Press, 1966;
13. Cohen Parcy, S.: Modern Social Theory, London, Heineman, 1968;
14. Gurvitch, Georges: La vocation actuelle de la sociologie, Tom. 2, Paris, PUF, 1969;
15. T. Parsons: Theories of Society, N.Y., London, 1965;
16. Dahrendorf, Ralf: Class and Class conflict in industrial society, Stanford University Press, 1969;
17. Blan, Peter M.: Bureacracy in modern society, N.Y. Random House, 1971;
18. Gladwin, Thomas: Poverty USA, Toronto, 1967;
19.OUY Achille: L'avenir de la sociologie, Paris, 1940.

38
REPERE TEMATICE ŞI METODOLOGICE PROMOVATE
DE ŞCOALA SOCIOLOGICĂ
ÎNTEMEIATĂ DE EMIL DURKHEIM

Creaţiile conceptuale pertinente şi diversitatea problematică a operei lui E. Durkheim au constituit


punctul de plecare al afirmării unei adevărate "şcoli naţionale de sociologie", grupare în jurul publicaţiei
"L'Annee Sociologique"8. În paginile acesteia şi-au găsit loc lucrări de sociologie teoretică, sociologie
aplicată, etnologie, etnografie şi antropologie prin intermediul cărora au fost lansate în circuitul ştiinţific
personalităţi care au consolidat poziţia de lider european al Franţei pentru întreaga gândire sociologică a
primei jumătăţi a secolului al XX-lea, operele acestora fiind larg difuzate şi în America Latină, S.U.A.,
Anglia.
Discipolul cel mai reprezentativ al lui E. Durkheim, care s-a afirmat plecând de la principiile sale,
a fost Lucien Levy- Bruhl. Încercând să rezolve contradicţia dintre exterioritatea "conştiinţei colective" şi
"determinismul imanent" a folosit aparatul conceptual al magistrului pentru elaborarea unei teorii
generale a mentalităţii primitive. Prin valorificarea unui bogat material empiric de factură etnologică,
provenit de pe toate continentele L.L. Bruhl a ajuns la concluzia că pentru primitivi nu cadrele materiale
ale existenţei lor, ci manifestările conştiinţei colective constituie principalul cadru normativ de
socializare. Spre deosebire, însă, de societăţile civilizate, în care predomină opţiunile valorice de ordin
raţional, la primitivi prevalează elementele de ordin emoţional în raportarea la viaţa comunitară:
integrarea individului în grup rămâne puternic motivată de aspectele supraindividuale de natură magică.
De aceea, atât "conştiinţa colectivă", cât şi gândirea individuală este de natură pre-logică şi se bazează nu
pe judecăţile de valoare sau judecăţile de realitate specifice omului civilizat, ci pe "judecăţi de
participaţiune".
Potrivit acestor judecăţi, între numele unui lucru şi lucrul însuşi nu există nici o diferenţă de natură
ontologică, prin evocarea lui omul participând la existenţa lucrului al cărui nume este rostit sau a cărui
imagine este atinsă. Importanţa reprezentărilor şi a gândirii pre-logice în viaţa primitivilor explică şi rolul
vrăjitoriei ca instituţie fundamentală care orientează evoluţia mentalităţii primitive în care "conştiinţa
colectivă" îşi afirmă rolul său dominant. "Un tip definit de societate, care are instituţiile şi moravurile sale
proprii, îşi va avea deci, în mod necesar, o mentalitate a sa proprie (…). Instituţiile şi moravurile nu sunt,
în fond, decât un anumit aspect al reprezentărilor colective". Diferenţa de esenţă în ceea ce îi priveşte pe
primitivi este importanţa factorilor afectiv - voliţionali în structura globală a reprezentărilor colective.

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

LUCIEN LEVY-BRUHL (1857-1939): profesor de Istoria Filosofiei la Sorbona şi membru al


Institutului Franţei.
Operele principale: La morale et la societe (1900); Les fonctions dans les societe inferieurs
(1910); La mentalite primitive (1922); L'âme primitive (1927); Le surnaturel et la nature dans la mentalite
primitive (1931); La mytologie primitive (1935); L'experience mystique, et les symboles chez les
primitifs (1938).
MARCEL MAUSS (1872-1950) a rămas în istoria sociologiei prin conceptul de "fenomen social
total", la care a ajuns aplicând metodologia elaborată de E. Durkheim şi valorificând critic tezele
antropologiei culturale în interpretarea importanţei darului în societăţile primitive. Analizând, în registrul
comparativ, raportul dintre viaţa materială şi universul simbolic al vieţii spirituale specifice primitivilor,
M. Mauss a desprins teza potrivit căreia schimbul material pe care îl reprezintă darurile reciproce dintre
indivizi nu se reduce la aspectul lor economic. Partea materială "pune în evidenţă totalitatea societăţii şi a

8
Fondată în 1898, apariţia ei a fost întreruptă de primul război mondial, dar a reapărut în deceniul '20 - '30. După ce şi-a
întrerupt apariţia, în 1930, reluarea editării ei nu a mai fost posibilă decât în 1940.
39
instituţiilor sale". Darul este expresia concentrată a totalităţii valorilor recunoscute ca legitime de către o
comunitate, iar ca "fapt social" studiat de sociologie se dezvăluie a fi "fenomen social total". Analiza
darului, însemnă, în esenţă, explorarea universului valoric al întregii civilizaţii, forma unei civilizaţii fiind
"totalul aspectelor sociale pe care le îmbracă ideile, practicile şi produsele comune societăţilor creatoare
şi purtătoare ale acelei civilizaţii".
Fiind un fapt de grup, faptul social presupune nu numai "constrângerea" exercitată de prescripţiile
"conştiinţei colective", ci şi o anumită frecvenţă. Pe termen lung, faptul social mai are şi o determinare
statistică, fiind un "Fapt mediu". Prin modificarea formelor sale de manifestare îşi dezvăluie dimensiunea
istorică, demonstrând stadiul calitativ de evoluţie a unei societăţi date şi capacitatea sa de a produce
modele de comportament reprezentative.
Plecând de la o astfel de interpretare integratoare a societăţii, lucrarea "Civilisation, le mot et
l'idee" (1930) constituie un aport hotărâtor la definirea tipurilor sociale care vor marca dezvoltarea
sociologiei moderne. Prin sugestiile constructive pe care le-a formulat în legătură cu formalizarea
elementelor care compun totalitatea vieţii sociale este recunoscut ca precursor al structuralismului în
sociologie şi etnologie.
MAUSS MARCEL (Epinal, 1892- Paris, 1950)
Succesor al lui E. Durkheim la direcţia publicaţiei "L'Annee sociologique" s-a afirmat ca profesor
la Şcoala practică de înalte studii de la Colegiul francez. Împreună cu Paul Rivet a fondat Institutul de
etnologie al Universităţii din Paris, ocupând apoi şi catedra de Etnologie a Universităţii din Paris. A
devenit cunoscut ca specialist de profil prin publicarea lucrării "Darul" (1926) şi "Fragmente ale unui plan
de sociologie generală descriptivă" (1934).
Opere principale: Esseu asupra darului (1926); Fragmente ale unui plan de sociologie generală
descriptivă (1934); Civilisation, le mot et l'idee (1930).
PAUL FAUCONNET, plecând de la tezele lui E. Durkheim referitoare la raportul dintre
libertate şi responsabilitate în societăţile bazate pe diviziunea socială a muncii, a realizat prima analiză
sociologică a responsabilităţii sociale.
După P. Fauconnet, responsabilitatea este elementul central al reprezentărilor colective pe care le
are o societate despre propriile sale instituţii. În spaţiul moral al responsabilităţii îşi găseşte individul atât
motivaţia cât şi legitimitatea faptelor care îl individualizează în societate. Cum societatea este un proces
evolutiv complex şi multiplu determinat, şi modul în care este concepută şi percepută efectiv
responsabilitatea evoluează în funcţie de stadiul general al dezvoltării sociale.
Evoluţia socială instituie cadre normative calitativ diferite de atribuire a responsabilităţii .Aceste
aspecte demonstrează că responsabilitatea este "un fapt social" în care se reflectă imperativele conştiinţei
colective: cu cât individul este mai civilizat, cu atât este, mai ataşat şi respectă din proprie iniţiativă
normele colective de comportament. De aceea, omul nu devine cu adevărat liber decât atunci când îşi
asumă responsabilitatea pentru toate faptele sale; responsabilitatea este graniţa naturală a libertăţii de
manifestare a individului în spaţiul social.
Conduita individuală este condiţionată de conduitele colective pe toate treptele de civilizaţie . În
ceea ce priveşte raportul dintre instituţii şi conduite colective, P. Fauconnet şi M. Mauss prezintă
următoarea tipologie:
1. Organizaţiile : conduite colective primare, ierarhizate şi centralizate după un model
reflectat şi finalizat cu anticipaţie. Conduitele sunt proiectate pentru un nivel standard
de funcţionare preliminată a organizaţiei;
2. Conduite colective practice: rituri, tradiţii, obiceiuri. Îndeplinesc un important rol în
socializare şi în realizarea coeziunii sociale;
3. Conduite colective novatoare: corespund stărilor de mare efervescenţă socială în care
numărul alegerilor valorice posibile pare nelimitat. În acest context responsabilitatea
cumulează şi importante valenţe axiologice.
Dimensiunea morală a libertăţii individuale constituie pârghia cea mai eficientă de socializare,
proces în cadrul căruia responsabilitatea joacă rolul conştiinţei colective normative.
PAUL FAUCONNET: profesor la Sorbona;
Opere principale: La responsabilite (1920)
40
GEORGES GURVITCH (1849-1965): este considerat cel mai important reprezentant al
orientării sociologiste din a doua jumătate a secolului al XX-lea din sociologia franceză. Erudit de o
recunoscută autoritate ştiinţifică, s-a remarcat prin maniera originală în care a dezvoltat sugestiile
tematice atât ale lui E. Durkheim, cât şi ale lui M. Mauss, P. Fauconnet şi ale altor reprezentanţi ai şcolii
franceze de sociologie. Ca şi aceştia, a acceptat teza ireductibilităţii realităţii sociale la orice altă realitate,
datorită naturii pluridimensionale a fenomenelor sociale totale. La nivel macrosociologic G. Gurvitch
distinge existenţa următoarelor paliere de profunzime:
a) suprafaţa morfologică şi ecologică în cuprinsul cărora enumeră toate acele elemente care devin
sociale prin activitatea transformatoare depusă de om: mediul construit, tehnica, totalitatea obiectelor
folosite, distribuţia populaţiei raportată la suprafaţa teritoriului etc.
b) structurile sociale constituite şi ierarhizate după anumite modele de funcţionare care exercită
constrângeri: organizaţii, corporaţii, societăţi profesionale ş.a.
c) modele sociale elaborate pe baza semnalelor, a semnelor colective şi a regulilor sociale. Spre
deosebire de semnal care prescrie membrilor un comportament precis impus de grup sau de societatea
globală, semnul este un intermediar între o semnificaţie pe care o conţine "conştiinţa colectivă" şi
subiecţii individuali sau colectivi care iau act şi execută imperativele inerente semnului respectiv.
Modelele pot fi: modele culturale care orientează existenţa generică a individului, şi modele tehnice care
tratează reperele acţionale ale vieţii cotidiene.
d) conduite colective caracterizate de o frecvenţă relativă în spaţiul social, dar care se desfăşoară
în afara aparatului organizat. Acestea cuprind: 1) conduite colective rituale şi procedurale; 2) conduite
colective practice, moravuri, rutine, stiluri de viaţă; 3) conduite colective exprimate prin mode ; 4)
conduite colective nonconformiste;
e) ţesătura specifică de roluri rezultată din interdependenţa rolurilor sociale asumate şi jucate de
indivizi sau de ansambluri sociale (grupe, clase);
f) atitudini colective virtuale generate de mentalitatea imanentă care explică predispoziţia la
conduite şi reacţii colective;
g) simboluri sociale cu rol instrumental între un conţinut social univoc determinat şi pluritatea
agenţilor colectivi. Orice simbol social are doi poli: 1)un semn cu încărcătură axiologică; 2)un instrument
de participare. În evoluţia permanentă a vieţii sociale simbolurile sociale urmează dinamica structurilor
sociale, fiind depăşite când apar structuri noi. Mobilitatea lor este în funcţie de: 1) subiecţii colectivi care
le elaborează; 2) subiecţii colectivi cărora li se adresează; 3) tipurile de structură socială (parţială sau
globală); 4) conjuncturi sociale (instabilitate, revoluţii, contrarevoluţii, războaie); 5) cadre sociale
(grupuri, clase sociale, societăţi); 6) modificarea raportului dintre simbol şi simbolizat ; 7) situaţii
concrete, care trebuie reflectate de simboluri; 8) natura conţinutului simbolurilor; 9) elementele iluzorii
existente în simboluri; 10) gradul de cristalizare sau supleţe a semnificatului în semnificant; 11) gradul
intensităţii fiecărui palier al socialului;
h) conduite colective novatoare caracterizate printr-o mare creativitate în raportarea la sistemul de
valori socialmente legitime;
i) stările mentale şi actele colective pe care se bazează viaţa psihică şi socială în ansamblul său.
Fenomenele sociale totale, ierarhizate pe aceste zece paliere de profunzime sunt caracteristice nu
numai nivelului macrosocial, ci reprezintă o caracteristică definitorie şi a nivelului microsocial. La acest
nivel fenomenele sociale totale cuprind elementele astructurale, structurabile şi structurate, varietatea
acestora făcând necesar recursul la trei metode de studiu care conferă specific sociologiei faţă de celelalte
ştiinţe sociale particulare:
1) Metoda analitică: presupune abordarea unui singur palier al societăţii detaşat din raţiuni de
studiu din ansamblul fenomenelor sociale totale (specifică ştiinţelor sociale particulare);
2) Metoda individualizată: este eficientă în particularizarea fenomenelor sociale totale pe fundalul
schimbător al spaţiului social total (specifică istoriei şi etnografiei);
3) Metoda tipologiei calitative: proprie sociologiei consistă în dezvăluirea determinismului care
explică geneza şi dezvoltarea fiecărui palier al socialului. Acest tip de abordare este denumit de G.
Gurvitch "analiza dialectică empiristă". Sub aspect praxiologic, metoda constă în construirea de tipuri
calitative prin care să se poată axplica discontinuitatea istoriei a fenomenalităţii sociale.
41
Studiindu-le în registru comparat, le grupează în trei categorii:
1) tipuri microsociologice: sunt astructurale şi definesc "manifestări ale sociabilităţii";
2) tipuri ale grupurilor particulare: sunt structurabile sau structurate şi cuprind unităţi colective
reale, dar parţiale uni- sau multifuncţionale. Sunt, de obicei, asociate fenomenelor sociale totale;
3) tipurile de clase sociale şi societăţi globale sunt fenomenele structurate cele mai apropiate de
dimensiunea istorică în sensul că nu se repetă decât la intervale mari de timp. Sunt fenomene sociale
totale de ordin suprafuncţional.
Construirea tipurilor sociale permite sesizarea directă a complementarităţii acestora în cadrul
sistemului social global. Abordarea tipologică demonstrează faptul că fiecare tip social are un
determinism propriu ceea ce impune identificarea razei de funcţionalitate a tuturor nivelurilor de
complexitate structurală a întregii societăţi. Pe baza acestor considerente, G. Gurvitch trasează astfel
obiectul epistemic al sociologiei: "Sociologia este tipologia discontinuistă a fenomenelor sociale totale,
astructurale, structurabile şi structurate, pe care le studiază în ansamblu, la toate palierele de profunzime,
la toate scările şi în toate sectoarele, cu scopul de a urmări mişcările de structurare, destructurare,
restructurare şi revoluţionare, găsind explicaţia lor, în colaborare cu istoria".
Hiperempirismul sociologic teoretizat prin prisma aparatului conceptual propus permite, în
concepţia sa, o rezolvare a contradicţiei durkheimiene dintre "determinismul imanent" şi "conştiinţa
colectivă", oferind imaginea unui sistem social deschis în egală măsură dezvoltării, cât şi explicaţiei
sociologice.
Disociindu-se de J Piaget, M. Duverger şi A. Cuvillier, în problemele explicaţiei sociologice, G.
Gurvitch propune 9 reguli ale explicaţiei sociologice:
1) subordonarea faptelor microsociale faţă de structuri şi societăţile globale prin integrarea
elementelor microsociale în grupuri, a grupurilor în clase sociale, a claselor în societăţi globale şi a
acestora în conjuncturi totale;
2) cercetarea fenomenelor sociale totale plecând de la diferenţele dintre tipuri şi structuri,
structurile având întotdeauna un caracter intermediar între etapele succesive de dezvoltare socială;
3) tensiunile şi antinomiile stau la baza schimbărilor care apar ca erupţii structurale explicând
mobilitatea relativă a tuturor cadrelor sociale organizate;
4) societatea globală - prezintă mai multe niveluri de complexitate structurală numite paliere;
5) necesitatea de a nu trage concluzii globale din analiza unui singur palier. În formularea
concluziilor trebuie să ţinem seama de : a)varietatea formelor determinismului; b)deosebirea dintre
sociologie şi ştiinţele sociale particulare;
6) diferenţierea clară a determinismului sociologic, care unifică toate celelalte determinisme
sociologice parţiale (ale claselor şi grupurilor structurate) de determinismele dimensionale (ale palierelor
de profunzime) şi de microdeterminisme.
7) ţinând cont de varietatea formelor cauzale să se folosească în cercetare numai procedeele
explicative care pot releva cauza reală a faptelor cercetate;
8) în situaţiile în care cauzalitatea nu poate nu poate da o explicaţie globală a fenomenelor, ea
trebuie completată cu "corelaţii funcţionale", regularităţi tendenţiale (la scară microsociologică) şi cu
"intrările directe de ansambluri".
9) explicaţia sociologică (sincronia fenomenelor) este necesar să fie îmbinată cu explicaţia
istorică (diacronia şi geneza fenomenelor).
Explicaţia sociologică, prin aceste reguli, permite depăşirea descriptivismului factologic, mai
puţin relevant, prin relevarea cauzelor profunde care produc şi structurează ansamblurile sociale
semnificative.
G. Gurvitch a mai adus contribuţii valoroase şi în analiza sociologică a influenţei factorilor sociali
în procesul cunoaşterii şi al formării reprezentărilor colective. Este cunoscut şi ca întemeietor al
"pluralismului sociologic" care a polarizat luări de atitudine de o mare diversitate, inclusiv în sociologia
franceză contemporană.
Forma cea mai frecvent întâlnită a sociologismului în prezent o reprezintă "situaţionalismul". Ca
premiză, această "prelungire în contemporaneitate" a sociologismului clasic pleacă de la conceptul de
situaţie, în care identifică nu un set de condiţii ale comportamentului individual şi comunitar, ci cauza
42
fundamentală a modificării comportamentelor umane. În această perspectivă, individul este interpretat ca
o "funcţie a situaţiei", îndeosebi în studiile de psihologie organizaţională, în speţă cele rezervate
problematicii aferente conducerii şi stilurilor de conducere. Punând în discuţie toate rezultatele cercetării
psihologice referitoare la "stilul de conducere", situaţionalismul s-a remarcat prin cercetări care îşi propun
să demonstreze că "activitatea de conducere depinde nu atât de particularităţile psihoindividuale ale
conducătorului, ci de particularităţile situaţiei sociale sau psihosociale cu care el se confruntă. Cea care
asigură succesul conducerii este nu constanţa unor trăsături de personalitate, ci tocmai variaţia lor,
mularea lor pe particularităţile situaţiei. Conducătorul este expresia grupului pe care îl conduce, a situaţiei
în care se află. Situaţia devine cadrul fundamental care permite ca o anumită însuşire psihică, socială,
culturală sau psihosocială a persoanei să devină însuşire de conducător" (M. Zlate). În acest context
"metamorfoza" pe care a suferit-o "conştiinţa colectivă" propusă de durkheimism, sub forma exacerbării
importanţei "comenzii sociale" în al cărui perimetru acţionează nu numai conducătorul, ci orice individ.
Eliminarea interiorităţii, deci a factorului psihologic, din structura comportamentului uman conduce spre
"neglijarea aproape totală a factorilor de personalitate" (M. Zlate). De aceea americanul Jennings critică
situaţionalismul, reproşându-i, în plus, faptul că nu poate să ofere o explicaţie pertinentă momentului în
care individul şi grupurile umane devin "stăpâne pe situaţie". Complexitatea reală a spaţiului social
demonstrează că în "viaţa socială" coexistă atât variabile psihologice, cât şi cele sociologice, numai
ponderea lor este dinamică în "funcţie de situaţie".
Orice exagerare a lor depăşeşte limitele accepţiunii ştiinţifice a faptului "curent" de viaţă. Este un
punct de vedere căruia i s-a asociat şi J. Piaget, care consideră că omul fiind adevăratul creator al
"situaţiei", el este "produs" al situaţiei în aceeaşi măsură în care "produce" situaţia respectivă. "Situaţia
socială", în accepţiunea situaţionalismului, este definită ca o sumă aritmetică a expectaţiilor de grup.
"Psihologia de grup" îşi manifestă, astfel, acelaşi rol constrângător asupra individului, cum făcea în
durkheimism "conştiinţa colectivă".
Situaţionalismul confirmă încă o dată faptul că istoria ideilor, inclusiv sociologice, nu poate fi
"definitiv scrisă"; ea se rescrie prin rdescoperirea şi resemantizarea conceptelor, categoriilor şi teoriilor
care au "făcut carieră" pe anumite secvenţe din evoluţia societăţii umane. În această manieră, cu cât sunt
mai multe generaţiile care readuc în actualitate unele concepţii şi doctrine trecute, cu atât creşte şansa de a
se cerne "aurul adevărului" de "nisipul" banalităţilor, al confuziilor şi prejudecăţilor care au definit
"limitele epocii" în care au apărut respectivele "curente de gândire şi acţiune practică". Dar tot în această
manieră creşte şi şansa de a clarifica lipsa de valoare a unor concepţii invalidate, repetat, de generaţii
succesive, reducând "obligaţia" generaţiilor viitoare de a mai relua unele experimente care au condus spre
eşecuri repetate.
"Construirea viitorului" cere inovarea atât a tipurilor de experimente, cât mai ales a metodologiei
care poate conduce spre "omenia din oameni" şi spre un progres organizatoric în "producerea" unor
structuri organizatorice eficiente, fiabile şi pe măsura omului ca fiinţă generică.
GURVITCH GEORGES: Novorosiisk, Rusia, 1894 - Paris, 1965. A făcut studii de filosofie,
absolvite cu rezultate excepţionale care l-au recomandat ca profesor la Universitatea din Tomsk.
Participant la revoluţia din Octombrie 1917, dar din cauza diferenţelor de convingeri faţă de noii lideri, se
exilează în Franţa. În 1949 a devenit profesor la Sorbona şi s-a afirmat ca adept al unei Sociologii
structurale.
Opere pricipale: Ideea de drept social (1935) - teza de doctorat; Experienţa juridică a filosofiei
pluraliste a dreptului (1936); Morala teoretică şi ştiinţa moravurilor (1937); Eseuri de sociologie (1939);
Elemente de sociologie juridică (1940); Declaraţia drepturilor sociale (1944); K. Marx şi sociologia
secolului al XX-lea (1948); Tendinţe actuale ale filosofiei germane (1950); Determinismele sociale şi
libertatea umană (1955); Dialectică şi sociologie (1962); Traite de sociologie, PUF, Paris, 1962 -
explicaţia sociologică este definită la pagina 236-246; Les cadres sociaux (1966); Etudes sur les classes
sociales (1966).

Alţi reprezentanţi ai şcolii durkheimiste:

43
MAURICE HALBWACHS, profesor la Strassbourg, a adus contribuţii valoroase la studierea
problematicii sociologice a mobilităţii muncii şi ale morfologiei sociale. Încercarea sa de a defini clasele
sociale pe criteriul aportului lor în producţie s-a concretizat în cercetări de teren privind geneza idealului
social, estimarea nevoilor şi nivelul de viaţă al muncitorimii descoperind ceea ce se numeşte, în pretent,
"constanta lui Halbwachs": la un venit egal, muncitorii cheltuiesc mai mult pe mâncare decât funcţionarii.
S-a remarcat, de asemenea, prin lucrări privind rolul memoriei colective în geneza şi stabilizarea tradiţiei.
Ca opere: La classe ouvriere et les niveau de vie: recherches sur la Hierarchie des bessoins dans les
societes industrielle contemporaines (1913); Les cadres sociaux de la memoire (1925); Morphologie
sociale (1938):
GEORGES DAVY, profesor la Universitatea din Dijon, a adus contribuţii notabile în sociologia
juridică şi politică. Opere: Le droit, l'idealisme et l'experience (1922); Elements de sociologie aplique a la
morale et a l'education, I, Sociologie politique (1924):
RENE HUBERT,profesor la Universitatea din Lille. S-a afirmat cu lucrarea Le principe d'autorite
dans l'organization democratique (1929).
A. MOREAT, profesor la College de France, a rămas în istoria sociologismului cu Des clans aux
empires (1923).
CELESTINE BOUGLE (1870-1940), profesor la Sorbona, a făcut foarte valoroase exegeze
privind clasele sociale, revoluţiile, istoria mişcărilor egalitare. S-a remarcat prin analizele sociologice
referitoare la raportul dintre individ, credinţele colective şi valorile economice. Opere: Les sciences
sociales en Allemagne (1896); Les idees egalitaires (1899); La democratie devant la science (1903); La
sociologie biologique et le regim des costes (1900); Qu-est-ce que la sociologie? (1907); Essai sur le
regime des castes (1908); Lecons sur l'evolution des valeurs (1922). Alţi autori:
J. Ray, Marcel Deat, A. Bayet, H. Bourgin, Daniel Assertier, G. Bourgin.

44
BIBLIOGRAFIE

1. Davy, George: Sociologiques d'hier et d'aujourd'hui, Paris, Felix Alcan, 1931;


2. Davy, George: Des clans aux empires. L'organization sociale chez les primitifs et dans l'orient ancien, Paris,
1923;
3. Davy, J. M. (colab.): La quinidine, Clamert, 1982;
4. Halbwacs, Maurice: Morphologie sociale, Paris, Armand Colin, 1938;
5. Halbwacs, Maurice: La theorie de L' homme moyen, Paris, 1913;
6. Halbwacs,Maurice: Analyse des mobiles dominantes qui orientant l'activite des individs dans la vie sociale,
Paris, 1938;
7. Fauconnet, Andre: Oswald Spengler, Felix Alcan, 1935;
8. Mauss, Marcel: Manuel d'Ethnographe, Paris, Payot, 1967;
9. Bougle C.: Bilan de la Sociologie francaise contemporaine, Paris, Libraire Felix Alcan, 1935;
10. Bougle C.: Humanisme, sociologie, philosophie. Remarques sur la conception francaise, Paris, Hermann, 1938;
11. Bougle C.: Qu-est-ce que la sociologie? Paris, Felix Alcan, 1925;
12. Bougle C.: Les sciences en Allemagne. Le conflit des methodes, Paris, Felix Alcan, 1921;
13. Bougle C.:La sociologie Proudhon, Paris, Armand Colin, 1911;
14. Bougle C.: Elements de sociologie, Paris, Felix Alcan, 1938;
15. Bougle C.: Du Sage antique au citoyen moderne, Etudes sur la culture morale, Paris, 1921;
16. Davy, George: Emile Durkheim. Choix de textes avec etude du systeme sociologique, Paris, Vald
Rasmunssen editeur, 1937.

45
ORIENTĂRI CONTEMPORANE
ÎN SOCIOLOGIA FRANCEZĂ

În condiţiile reconstruirii pe o nouă platformă valorică a întregii societăţi franceze, după ultimul
război mondial sociologia şi-a consolidat statutul de "fiică spirituală a Franţei"9, confirmând aprecierile
lui E.Durkheim:"a determina partea care revine Franţei în constituirea şi dezvoltarea sociologiei înseamnă
a face aproape istoria ei: deoarece ea e născută la noi şi, cu toate că azi nu există popor care să n-o cultive,
ea a rămas o ştiinţă esenţialmente franceză"10.Totuşi, ansamblul condiţiilor materiale, sociale şi spirituale
postbelice constituie un referenţial fundamental schimbat faţă de cel care a generat sociologismul
durkheimist, reflectându-se în evoluţii şi echivalenţe ale obiectului epistemic al sociologiei. Acestea au
fost sintetizate în:
1) s-a desprins progresiv de discipline înrudite cu istoria socială şi geografia umană;
2) s-a interesat în mod deosebit de cercetarea empirică, ceea ce adus la o dezvoltare importantă a
metodologiei;
3) s-a distanţat tot mai mult de filosofie şi mai ales de filosofia istoriei;
4) s-a orientat către studii empirice răspunzând cerinţelor societăţii, mai precis cerinţelor
planificării"11.
Orientarea programatică spre practică, prin explorarea posibilităţilor de optimizare a structurilor
sociale generate de neîncetata diviziune a muncii a determinat o diviziune profesională internă a
sociologiei, legitimând procesul ireversibil de diferenţiere a ei pe ramuri de cercetare sociologică pe teren.
Ca rezultat, profesionalizarea activităţilor cu caracter sociologic a marcat "reconcilierea cercetării
empirice şi reflecţiei teoretice " (P.Bourdieu), prin instituţionalizarea cercetării concrete. Institutul francez
de sociologie, înfiinţat în 1924 din raţiuni pur academice, este astăzi completat cu o vastă reţea de
instituţii cu profil parţial sau integral sociologic, dar cu toate mijloacele necesare acoperirii nevoii de
cercetare sociologică a întregului spaţiu social francez. Societatea franceză de sociologie înfiinţată în
1965, este doar un exemplu care certifică existenţa celor 65 de structuri instituţionale de cercetare
sociologică din Franţa contemporană.
Dacă primul deceniu de după război a fost considerat "perioada empirismului" ca urmare a
completării tradiţiilor puse de Fr.Le Play cu cele mai noi achiziţii metodologice americane, ulterior, sub
imperiul controverselor filosofice, a început o mişcare de recuperare a subiectivităţii umane ca obiect de
studiu al sociologiei. "Criza explicaţiei sociologice" a polarizat eforturi substanţiale în vederea clarificării
naturii cunoaşterii sociologice a finalităţilor sociale şi antropologice ale acesteia. Orientarea teoretică
unitară a practicii cercetării sociologice a favorizat constituirea unei poziţii metodologice noi reprezentate
de P.Bourdieu, Jean-Claude Passeron, Jean Claude Chamboredon. Conform acestora obiectul de cercetare
al sociologiei nu-l constituie realitatea nemijlocită, ci doar acele segmente care prezintă "efecte
epistemice" (P.Bourdieu) pozitive. Prezentă şi în sociologia americană, sub numele de "construcţie a
teoriei", orientarea aceasta care recomandă "transfigurarea epistemică" a realului prin utilizarea numai a
acelor scheme, modele şi supoziţii capabile să descifreze complexitatea spaţiului social s-a dovedit a fi
foarte productivă atât pentru cercetătorii sociali, pentru teoreticieni cât şi pentru cei implicaţi direct în
viaţa publică.
A. Touraine, de exemplu, ca fondator al "concepţiei acţionaliste" în cercetarea de teren, consideră
că studiile de cercetare concretă aparţin sociologiei numai în măsura în care folosesc datele culese ca
puncte de plecare pentru construirea unor diagnoze reprezentative faţă de fenomenul investigat.
Reconstruirea imaginii sociomorfe a realităţii cercetate nu e o simplă reflectare teoretică a faptelor
concrete, ci un rezultat al combinării metodologiei cercetării cu exigenţele logicii acţiunii sociale,

9
G.Davy: Sociologues d'hier et d'aujourd'hui, PUF,Paris,1950,p.1
10
A.Cuvillier: On va la sociologie française, Paris, Marcel Riviere, 1953,p.1
11
Jean Viet: Les sciences de l'homme en France, Paris, Mouton, 1960, p.46-47
46
respectiv raportarea diagnozei la scopurile şi valorile unui sistem teoretic general compatibil cu sistemul
social global.
În acest sens, R. Aron consideră că un demers logic este valid sub raport ştiinţific atunci când
"descoperă în faptele" cercetate conexiunile în numele cărora formulează inferenţe. Pentru a le şi explica,
deci pentru a oferi o înţelegere sociologică a ansamblurilor sociale, nu trebuie inventate alte articulaţii
teoretice, ci urmate cu stricteţe toate rigorile epistemologiei cunoaşterii. În acest mod, rezultatele
cercetării sociologice devin compatibile cu cercetările ştiinţifice din toate celelalte domenii ale cunoaşterii
conferind o demnitate indiscutabilă sociologiei ca ştiinţă, instituţie şi profesie.
Întrucât panorama sociologiei franceze contemporane este diversă, ne propunem, în final, să
realizăm o prezentare bibliografică şi tematică, succintă, a ramurilor celor mai bine reprezentate prin
autori care au depăşit spaţiul francez prin opere de patrimoniu în domeniile în care s-au afirmat.

SOCIOLOGIA RURALĂ

1) Friedman, G.: Villes et compagnes, civilisation urbain et civilisation rurale en France, Paris,
Armand Colin, 1953;
2) Jollivet, M.; Mendras ,H.: Collectivites rurales françaises, tom I, Etude comparative de
changement sociale, Paris, A. Colin, 1971;
3) Jollivet, M.: Tom II, Societes paysannes ou lutte de classe au village, Paris, Armand Colin,
1974;
4) Rambaud, P.: Societe rurale et urbanisation, Paris, Le Seuil, 1973;
5) Mendras, H.: La fin des paysans avec une reflection, de vingt ans apres, Paris, Actes Sud,
1984;
6) Mendras, H.: Societes paisannes, elements pour une theorie de la paysannerie, Paris, Ar.
Colin, 1976;
7) Eizner, N.: Paradoxes de l'agriculture, Paris, Nathan, 1985;
8) Boudhon, Raymond: Individualism au holism: un debat methodologique
fondamental;
9) M. Verret, H. Mendras: Les champs de sociologie française, Paris, Ar. Colin, 1988.

URBANIZARE ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ

1) Barbichon, G.(et. coll): L'etre dans la ville, migrants d'origine rurale, migrants d'origine
citadine, Paris, Cordes, 1974;
2) Bleitrach, D. (et. coll): Les modes du vie des ouvriers des zones industrielles de Fos et
vitrolles, Aix en Provence, Cret, 1977;
3) Burgel, G.: Problemes de methodes et geographie urbaine comparative, Laboratoires de
geographie urbaine, Universite de Paris, X, Nanterree;
4) Careux, J.: Evolution des millieux ouvrieres et habitat, Paris, Centre d'ethonogie et
psychologie, 1975;
5) Castells, M.: Y-a-t-il une sociologie urbaine?, in Revue de sociologie du travaill, Paris, 1968;
6) Castells, M.: La question urbaine, Paris, Maspero, 1973;
7) Choay, F.: Les sens de la ville, Paris, Le Seuil, 1972;
8) Chombart de Lauwe, P.H. : Des hommes et des villes, Paris, Payot, 1968;
9) Clerc,P.: Grands ensembles, balieues nouvelles, Paris, INED-PUF, 1967;
10) Coing, H.: Renovation urbaine et changement social, Paris, Ed. Ouvrieres, 1966;
11) Dagmond, M.: Enquete sur l'ideologie urbaine de l'elite technotronique et politique (1945 -
1975), Paris, Mouton, 1978;
12) Friedman, G.: Villes et compaignes, Paris, CNRS, 1953;
13) Guerrand, R.H.: Les origines du logement social en France, Paris,Ed.Ouvrieres, 1966;
14) Huet, A.; Peron.R.: Urbanisation capitaliste et pouvoir local, Paris, Delaye,1977;
15) Lefebre, H.: Critique de la vie quotidiene, Paris, L'Arche, 1961;
47
16) Lefebre, H.: Vers le Cybernathrope, Paris, Gauthier collection "Meditations", 1971;
17) Levy, F. P.; Segaud, M.: Anthropologie de l'espace, Paris,Collection "Alors", 1984;
18) Petonnet, G.: Espaces habites, Paris, Galilee, 1982;
19) Raymond, A.: L'Architecture. Les aventures spatiales de la raison,Paris, CCI, 1984;
20) Raymond, A.; Giacimetes, V.: Technostructure et architecture,Paris, 1984;
21) Raymond, A.; Haumont, N.: L'Habitat pavillionaire, CRU, 1966;
22) Thoenig, J.C.; Dupuys,V.: L'Ere des techocrates, les cas des Ponts et chaussee, Edition
d'organisations, 1979;
23) Touraine, A.: La societe post-industrielle,Paris,Gouthier,Collection "Meditations", 1964;
24) Verret, M.: L'Ouvriere français: l'espace ouvrier, Paris, Armand Colin,1979.

SOCIOLOGIA ORGANIZAŢILOR

1) Bernoux Ph.: La sociologie des organisations, Paris, Le Seuil collection,"points", 1985;


2) Crozier,M.: Le phenomene bureaucratique, Paris, Le Seuil, 1964;
3) Crozier,M.: Le monde des eployes de bureau, Paris, Le Seuil, 1965;
4) Crozier,M.: L'Acteur et le systeme (col.E.Frieburg), Paris,Le Seuil, 1977;
5) Crozier, M.: Etat modeste, Etat moderne, Paris, Fayrad, 1987;
6) Gremion, P.: Le pouvoir peripherique: bureacrates et notables dans le systeme politique
français, Paris, Le Seuil,1976;
7) Maurice, M.;Sellier, F.; Silvestre, J.J.: Politique d'education et organisation industrielle en
France et en Allemagne, Paris, PUF,1982;
8) Marin,P.: Le Developpement des organisations, Paris, Dunod, 1971;
9) Padioleau, J.G.: Quand la France s'enfrerre, Paris, Dunod,1981;
10) Pages, M.: La vie affective des groupes. Esquiesse d'une theorie de la relation humaine,
Paris,Dunod,1968;
11) Raymond, J.D.;Adam, G.: Conflicts du travail et changement social, Paris, PUF; 1978;
12) Sainsaulieu, R.: L'Identite du travail, Paris, Press de la Fondation Nationale des sciences
politiques, 1977.

STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ

1) Baudelot, C.: Salaries III. Les profils de carriere, Paris, INSEE, 1981;
2) Betraux, D.: Destins personnels et structure de classe, Paris, PUF, 1977;
3) Bouden, R.: L'inegalite des chances, Paris, PUF, 1979;
4) Bouvier-Ajm M.; Mury, G.: Les clases sociales en France, Paris, Editions sociales, 1963;
5) Golac, M.: La mobilite sociale, transmission du statut social, Economie et statistique, no. 199
- 200, mai - juin 1987;
6) Labbens, J.:Sociologie de la pauverte, Paris, Gallimard, 1978;
7) Singly, F. de: Etudes de styles de vie, Paris, Encyclopedie Universalis, 1987;
8) Singly, F. de: Fortune et infortune de la femme mariee, Paris, PUF, 1987;
9) Thelott, C.: Tel pere, tel fils?, Paris, Dunod, 1982;
10) Ysmail, C.: Le comportament electoral des Français, Paris, La decouverte, 1986 .

SOCIOLOGIA OPINIEI PUBLICE

1) Cazeneuve, J.: Sociologie de la radio - television, Paris, PUF, 1962;


2) Cazeneuve, J.: Les pouvoirs de la televisions, Paris, Gallimard, 1970;

48
3) Goguel, F.; Dupeux, G.: Sociologie electorale. Esquise d'un bilan, Guide de recherche, Paris,
Armand Colin, 1951;
4) Lagneau, G.: La sociologie de la publicite, Paris, PUF, 1977;
5) Sofres, I.: L'Opinion publique, Paris, Gallimard, 1984;
6) Stotzel, J.: Theorie des opinions, Paris, 1947 - 1948;
7) Stoetzel, J.: L'Etude experimentale des opinions, Paris, PUF, 1943;
8) Stoetzel, J.: L'Opinion publique et la presse, Paris, Les cours de droit, 1947-1948;
9) Stoetzel, J.: Les sondages d'opinion publique, Paris, Editions du Scarabee, 1948;
10) Stoetzel, J.: Les valeurs des temps presents. Une enquete europeenne, Paris, PUF, 1983;
11) Stoetzel, J.; Giragd, A.: Les sondages d'opinion publique, Paris, PUF, 1970;
12) Victoroff, D.: Psyhosociologie de la publicite, Paris, PUF, 1970;
13) Voyenne, B.: La presse dans la societe contemporaine, Paris, Armand Colin, 1962.

INSTITUŢIILE

1) Barthez, A.: Famille, travail et agriculture, Paris, Economica, 1982;


2) Chalvan-Demersay, S.: Concubin, concubine, Paris, Le Seuile, 1983;
3) Commaille, J.: Le divorce en France, De la loi de 1875 à lq sociologie du divorce, Paris, La
documentation française, 1980;
4) Commaille, J.: Familles sans justice?, Paris, Le centurion, 1982;
5) Gokalp, C.: Quand vient l'age des choix, Paris, PUF, Travaux et documents, no. 95, 1918;
6) Kessler, D.; Mason, A.: Cycles de vie et generations, Paris, Economica, 1985;
7) Pitron, A.(et coll.): Vivre sance famille? Les solidarites familiares dans le monde
d'aujord'hui, Toulouse, Privat, 1978;
8) Segalen, M.: Sociologie de la famillie, Paris, Armand Colin, Collection, U., 1981;
9) Singly, F. de; Thelot, C.: Ascendences et formes de vie, Paris, INSEE, Archives et
documents, no. 115, 1984;

SOCIOLOGIA FAMILIEI - DEMOGRAFIE

1) Burguiere, A.; Klapisch-Zuber, Ch.; Segalen, M.; Zonadend, F.: Histoire de la famille, 2
vol., Paris, Armand Colin, 1986;
2) Chesnais, J. C.: La transition demographique. Etapes, formes implications economiques,
Paris, INED, 1986;
3) Dupaquier, J.; Dupaquier, M.: Histoire de la demographie, Paris, Libraire academique
Perrin, 1985;
4) Landry, A.: La revolution demographique. Etudes et essai sur les problemes de population,
Paris, Sirrey, 1942, reedition INED; 1982;
5) Reinhold, M.; Armengaud, A.; Dupaquier, J.: Histoire generale de la population mondiale,
Paris, Montchretien, 1968;
6) Sauvy, A.: Theorie generale de la population, 2 vol., Paris, PUF, 1959;
7) Tapines, G.: Elements de demographie, Paris, Armand Colin, 1985;
8) Vallin, J.: La population mondiale, Paris, La decouverte, 1986;
9) Levi-Strauss, Cl.: Les structures elementaires de la parente, Paris, PUF, 1947;
10) Foucault, M.: Histoire de la sexualite, Paris, 1976 - 1984;
11) Foucault, M.: L'Archeologie du savoir, Paris, Gallimard, 1969.

SOCIOLOGIA ŞCOLII ŞI A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

1) Boudelot,C.;Cukrowicz,H.;Establet,R.: Les etudiants, l'emploi, la crise, Paris, Maspero,


1981;
2) Berthelot, J.M.: La piege scolaire, Paris, PUF, 1983;
49
3) Boudon, R.: L'Inegalité des chances : la mobilite sociale dans les societes industriales, Paris,
Armand Colin, 1973;
4) Boudon, R.: Effets pervers et ordre social, Paris, PUF, 1983;
5) Bourdieu, P.: La distinction: critique sociale du judgement, Paris, Ed. de Minuit, 1979;
6) Bourdieu, P.; Passeron, J.C.: Les herities: les etudiants et la culture, Ed. de Minuit, 1964;
7) Bourdieu, P.; Passeron, J.C.: La reproduction: elements pour une theorie du systeme
d'enseigment, Paris, Editions de Minuit, 1970;
8) Chapoulie, J.M.: Les professeurs du secondaire, Paris, Monton-MSH, 1986;
9) Cherkaoni, M.: Les paradoxes de la reussite scolaire, Paris, PUF, 1979;
10) Grignon, C.: L'Ordre des chosses: les fonctions sociales de l'enseignement technique, Paris,
Ed. de Minuit, 1971;
11) Halsey, A.M.(et coll.): Aptitude intelectuelle et education, Paris, OCDE, 1961;
12) Naville, P.: Theorie de l'orientations scolaire et professionelle, Paris, Gallimard, 1945, p.137 -
138;
13) Naville, P.: Ecole et societe. Introduction. Recherches de sociologie du travail, Paris, 1959;
14) Norvez, A.: Les corps enseignement et l'evolution demographique, Paris, INED-PUF, 1977;
15) Prost, A.: L'Histoire de l'enseignement en France: 1800-1967, Paris, Armand Colin, 1968;
16) Prost, A.:La democratisation de l'enseignement secondaire a-t-elle en lieu?, Paris, PUF,
1986;
17) SEIS: L'Enseignement superieur en France. Etude statistique et evolution, 1959-1977, Paris,
SEIS, 1980;
18) Verret, M.: Le temp des etudes, Lille, PUF, 1978;
19) Guillaume, M.: L'Etat des sciences sociales en France, Paris, La Decouverte, 1986.

SOCIOLOGIA RELAŢIILOR PROFESIONALE

1) Adam, G.: Le pouvoir syndical, Paris, Dunod, 1983;


2) Adam, G.; Reynaurd,J.D.: Confits du travail et changement social, Paris, PUF, 1978;
3) Bornoux, Ph.: Un travail a soi, Toulouse, Privat, 1981;
4) Boltanski, L.: Les cadres, la formation d'un groupe social, Paris, Ed. de Minuit, 1982;
5) Bunel, J.; Saglio, J.: L'Action patronel, Paris, PUF, 1979;
6) Delamotte, J.: Recherche en vue d'une organisation plus humaine du travail industrial, Paris,
La documentation française, 1972;
7) Dofny, J.; Durard, C.; Reynaud, J.D.; Touraine, A.: Les ouvrieres et le progres technique,
Paris, Armand Colin, 1966;
8) Dommergens, P.; Grouy, G.; Molson, J.: Les syndicats français et americans face aux
mutations techonologiques, Paris, Anthropos, 1984;
9) Dubois, P.: Les ouvrieres divise, Paris, FNSP, 1981;
10) Durand, Cl.: Chomage et violence, Paris, Galileem, 1981;
11) Durand, Cl.; Dubois, P.: La greve, Paris, Armand Colin, 1975;
12) Erbes-Seguin, S.: Syndicats et relations de travail dans la vie economique française, Lille,
PUF, 1983;
13) Kergoat, D.: Les ouvriers, Paris, Le Sycomore, 1982;
14) Liu, M.: Approche socio-technique de l'organisation, Paris, Ed. d'organisation, 1983;
15) Lucas, Y.: L'Automatisation, Paris, PUF, 1982;
16) Maruani, M.: Mais qui a peur du travail des femmes?, Paris, Syros, 1985;
17) Montmoullin, M. de: Le taylorisme a visage humain, Paris, PUF, 1981;
18) Segrestin, D.: Le phenomene corporatiste. Essai sur l'avenir des systeme professionels formes
en France, Paris, Fayard, 1985;
19) Sellier, F.: La confrontation sociale, Paris, PUF, 1984;
20) Wisner, A.: Contributions a une prospective du travail, Paris, La Documentation française,
1978;
50
21) Wisner, A.: Le sexe du travail, structures familiales et systeme productif, Grenoble, PUG,
1984.

PROBLEMATICA SOCIALĂ A MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI

1) Aglietta, M.: Regulation et crises du capitalisme l'espace des Etats-Units, Paris, Calmann
Levy, 1976;
2) Andrieux, A.; Ligmon, J.: L'Ouvrier aujourd'hui, Paris, Gouthier, 1966;
3) Boyadjian, Ch.: La nuit des machines, Paris, Les presses d'aujourd'hui, 1978;
4) Durand, Cl.: Chomage et violence, Paris, Galille, 1981;
5) Friedmann, G.; Naville, P.: Traite de sociologie du travail, Paris, Armand Colin, 1961;
6) Gorz, A.: Adieux au proletariat, Paris, Galille, 1980;
7) Malett, R.: La nouvelle classe ouvriere, Paris, Le Seuil, 1963;
8) Perrot, M.: Les ouvriers en greve, 2 vol., Paris, Monton, 1973;
9) Ranciere, J.: La nuit de proletaires, Paris, Fayard, 1981;
10) Touraine, A.: Sociologie de l'àction, Paris, Le Seuile, 1965;
11) Touraine, A.: La conscience ouvrier, Paris, Fayard, 1984.

SOCIOLOGIA RELIGIEI

1) Boulard, F.: Materiaux pour l'histoire religieuse du peuple française XIX-eme et XX-eme
siecle, Paris, CNRS, tom I, 1982;
2) Boulard, F.: Practique religieuse urbaine et region culturelles, Paris, Ed. de Minuit, 1968;
3) Sedplaud, M.: La religion en Occident, Evolution des idees et de vecu, Paris, Edition du Cerf,
Ed. Fides, 1979;
4) Desroche, H.: Sociologies religieuses, Paris, PUF, 1968;
5) Hervien-Leger, D.; Champion, F.: Vers un nouveau christianisme? Introduction à la
sociologie du christianisme occidental, Paris, Ed. du Cerf, 1986;
6) Isambert, F.A.; Terrenaire, J.P.: Atlas de la practique religieuse des catoliques en France,
Paris, CNRS, 1980;
7) Mayer, J.F.: Sectes nouvelles, Paris, Ed. du Cerf, 1985, Preface d'Emile Poulat;
8) Poulat, E.: Eglise contre bourgeoisie. Introduction au devenir du catholicisme actuel, Paris,
Castermann, 1977;
9) Poulat, E.: L'Eglise c'est un monde, Paris, Ed. du Cerf, 1986;
10) Segui, J.: Christianisme et societe, Paris, Ed. du Cerf, 1980;
11) Sutter, J.: La vie religieuse des Français a traverse les sondages d'opinion publique, 1944-
1976, Paris, CNRS, 2vol., 1984.

51
SOCIOLOGIA VÂRSTEI A III-A

1) Cribier, F.: Suivi longitudinal d'une cohorte de retraites parisiens: premiers resultats (1972-
1982), Revue de geriatrie, mai 1984;
2) Darie, J.: Vieillessment des populations et prolongation de la duree de vie, INED, Paris, PUF,
1948;
3) Donfut, C.: Loisir et retraite, Congres mondial de Sociologie, Toronto, aout, 1974;
4) Gaullier, X.: L'avenir a reculons. Chomage et retraite, Paris, Ed. Ouvriers, 1982;
5) Guillemard, A.M.: La retraite, une morte sociale. Sociologie des conduites en situation de
retraite, Paris, Mouton, 1972;
6) Guillemard, A.M.: Retraite et echange social. Tentative d'explication des systeme de
relations sociales en situation de retraite, en colaboration avec R. Lenoir, Paris, Centre
d'etude des mouvements sociaux, 1974;
7) Guillemard, A.M.: La veillese et l'Etat, Paris, PUF, 1980;
8) Guillemard, A.M.: Old Age and the Welfare State, London, Sage, 1983;
9) Guillemard, A.M.: Le declin du social, Paris, PUF, collection "Sociologie", 1986;
10) Phitaud, Ph.: La retraite au feminin, Paris, Ed. Pierre Horay, 1983;
11) Pitrou, A.: Vivre sans famille, Toulouse, Privat, 1978.

SOCIOLOGIA ARTEI

1) Agulhom, M.: Marriane au combat: l'imagerie et la symbolique republicane, de 1789 à 1880,


Paris, Flammarion, 1979;
2) Bourdieu, P.: Le sens practique, Paris, Ed. de Minuit, 1980;
3) Bourdieu, P.: Questions de sociologie, Paris, Ed. de Minuit, 1980;
4) Bourdieu, P.: Leçon inauguralle, College de France, 1982;
5) Chartier, R.: Practiques de la lecture, Paris, Rivages, 1985;
6) Chartier, R.; Martin, H.J.: Histoire de l'evolution française, Paris, Promodis, 1983-1986,
tom.I;
7) Chartier, R.: Le livre conquerant, 1983, tom.II;
8) Chartier, R.: Le livre triumphant, 1984, tom. III;
9) Chartier, R.: Le temps des editeurs: du Romantisme à la Belle Epoque, 1985, tom. IV;
10) Chartier R.: La livre concurence, 1986;
11) Escarpit, Robert: Sociologie de la literature, Paris, PUF, 1958;
12) Escarpit, Robert: L'Ecrit sur la communication, Paris, PUF, 1973;
13) Francastel, P.: Peinture et societe, Lyon, Andin, 1951;
14) Francastel, P.: Art et technique aux XIX-eme et XX-eme siecle, Paris, Ed. de Minuit, 1956;
15) Goldman, L.: Pour une sociologie du roman, Paris, Gallimard, 1964;
16) Hennion, A.: Les professionnels du disque. Un sociologie des varietes, Paris, Metailie, 1981;
17) Menger, P.M.: La paradox du musicien. Le compositeur, le melomane et l'Etat dans la societe
contemporaine, Paris, Flammarion, 1983;
18) Moulin, R.: Le marche de la peinture en France, Paris, Ed. de Minuit, 1967;
19) Moulin, R. (et coll.): Les artistes, essai de morphologie sociale, Paris, La documentation
française, 1985;
20) Naffrechoux, M.: Lire, enquete sur la pluralite des modes de la lecture, Paris, VIII, 1987;
21) Thiesse, A.M.: Le roman du quotidien. Lecteurs et lectures populaires à la Belle Epoque,
Paris, Le Chemin vert, 1984.

SOCIOLOGIA TIMPULUI LIBER

1) Busch, Ch.: La sociologie du temps libre existe-t-elle?, Paris, Mouton, 1975;


52
2) Dumazedier, J.: Vers une civilisation du loisir?, Paris, Le Seuile, 1962;
3) Dumazedier, J.: Sociologie empirique du loisir, Paris, Le Seuile, 1974;
4) Dumazedier, J.: Revolution culturelle du temps libre, Paris, Lib. Des Meridiens, Klincksiek et
C-ie, 1988;
5) Dumazedier, J.; Samule, N.: Societe, education et pouvoir culturel, Paris, Le Seuile, 1976;
6) Guilaumme, M.: L'Etat des sciences sociales en France, 1986;
7) Lalive D'Epinay, Ch.: Temps libre, culture de masse et cultures de classes aujourd'hui,
Lausane, Edition Favre, 1982;
8) Lanfant M.F.: Les theories du loisir, Paris, PUF, 1972;
9) Mafesoli, M.: La conquete du present, Paris, PUF, 1979;
10) Mendras, H.: Voyage au pays de l'utopie rustique, Arles Axres Sud, 1979;
11) Pronovost, G.: Temps, culture et societe, Montreal, Press universitaires du Quebec, 1983;
12) Samuel, N.; Romer, M.: Le temps libre: un temps social, Paris, 1984;
13) Sue, R.: Vers une societe du temps libre, Paris, PUF, 1982;
14) Verret, M.: La culture ouvriere, Saint Sebastien, ACL- Edition, 1987;
15) Yomet, P.: Jeux, modes et masses, 1945-1985, Paris, Gallimard, 1985.

53
Studiu de autor

Orientări contemporane in sociologia franceză


Pierre Bordieu

În condiţiile reconstruirii pe o nouă platformă valorică a întregii societăţi franceze, după


ultimul război mondial sociologia şi-a consolidat statutul de “fiică spirituală a Franţei, confirmând
aprecierile lui E. Durkheim:”a determina partea care revine Franţei în constituirea şi dezvoltarea
sociologiei înseamnă a face aproape istoria ei : deoarece ea e născută la noi şi, cu toate că azi nu
există popor care să n-o cultive, ea a rămas o ştiinţă esenţialmente franceză”.
Orientarea programatică spre practică, prin exploatarea posibilităţilor de optimizare a
structurilor sociale generate de neâncetata diviziune a muncii a determinat o diviziune profesională
internă a sociologiei,legitimînd procesul ireversibil de diferenţiere a ei pe ramuri de cercetare
sociologică pe teren.Ca rezultat , profesionalizarea activitatilor cu caracter sociologic a marcat
“reconcilierea cercetării empirice şi reflecţiei teoretice”(P.Bourdieu), prin instituţionalizarea
cercetării concrete.Institutul francez de sociologie , înfiinţat în 1924 din raţiuni pur academice, este
astăzi completat cu o vastă reţea de instituţii cu profil parţial sau integral sociologic, dar cu toate
mijloacele necesare acoperirii nevoii de cercetare sociologică a întregului spaţiu social francez,
Societatea Franceză de Sociologie,înfiinţată în 1965,este doar un exemplu care certifică existenţa
celor 65 de structuri instituţionale de cercetare sociologică din Franţa contemporană.
Orientarea teoretică unitară a practicii cercetării sociologice a favorizat constituirea unei poziţii
metodologice noi reprezentate de Pierre Bourdieu, Jean-Claude Passeron, Jean- Claude
Chambordeon.Conform acestora, obiectul de cercetare al sociologiei nu-l constituie realitatea
nemijlocită, ci doar acele segmente care prezintă “efecte epistemice”pozitive(P. Bourdieu).Prezentă şi în
sociologia americană, sub numele de “construcţie a teoriei”, orientarea aceasta care recomandă
“transfigurarea epistemică” a realului prin utilizarea numai a acelor scheme, modele şi supoziţii
capabile să descifreze complexitatea spaţiului social s-a dovedit a fi foarte productivă atât pentru
cercetătorii sociali,pentru teoreticieni, cât şi pentru cei implicaţi direct în viaţa publică.
Reconstituirea imaginii sociomorfe a realităţii cercetate nu e o simplă reflectare teoretică a
faptelor concrete, ci un rezultat al combinării metodologiei cercetării cu exigenţele logicii acţiunii
sociale; respectiv raportarea diagnozei la scopurile şi valorile unui sistem teoretic general compatibil cu
sistemul social global.
Pierre Bourdieu, sociolog francez contemporan, s-a născut în anul 1930.Este cunoscut datorită
muncii sale în domeniul sociologiei culturii şi educaţiei .În concepţia sa , succesul în sistemul educaţional
este dictat în mare parte de măsura în care indivizii sunt absorbiţi de cultura dominantă, sau cât capital
cultural au adunat.El susţine că acei ce deţin puterea controlează forma pe care o ia cultura şi sunt astfel
capabili sa-şi susţină poziţia.
Potrivit acestei concepţii, Pierre Bourdieu introduce în anul 1973 termenul : “capital ultural “.
Absolvent al uneia din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din Franţa , l Ecole
Normale Superieure , profesor la nu mai puţin prestigiosul College de France, director al revistei Actes
de la recherce en sciences sociales , coordonator al colecţiei “ Les sens commun “ la Les Editions de
Minuit.Cartea de vizită instituţională a lui Pierre Bourdieu este impresionantă.Nu mai puţin
impresionante sunt evantaiul preocupărilor sale ştiinţifice (de la etnologie şi cercetare sociologicade
teren –în sociologia artei , a familiei, a educaţiei-la epistemologie şi teorie a socialului ) şi activitatea sa
publicistică.Reacţiile pe care le-au provocat teoriile sale merg de la o extremă la cealaltă; elogiile sau
criticile , uneori radicale ,dovedesc , însă că teoriile sale nu pot , în nici un caz , trece neobservate.
După apariţia lucrării La reproduction .Elements pour une theorie du systeme d enseignement
[Bourdieu şi Passeron , 1970 [, concepţia lui Pierre Bourdieu a fost etichetată ca structuralistă. În opinia
sociologului francez , însă , modelul teoretic pe care îl propune valorifică modul de a gândi realitatea
socială în termeni relaţionali , care constitue esenţa”revoluţiei structuraliste”, dar depăşeşte
antiumanismul şi anistorismul structuralismului prin: a) revalorizarea agentului pe care Levi –Strauss şi
54
mai ales Althusser aveau tendinţa de a-l marginaliza , făcând din el un “epi-fenomen al structurii “;
b)afirmarea caracterului genetic , a istoricităţii structurilor şi agenţilor.Acest model teoretic valorifică în
egală măsură postulatul interpretării subiective şi construcţiei intersubiective a lumii sociale dintre care
interacţionismul , fenomenologia şi etnometodologia au făcut , continuând gândirea weberiană,
fundamentul cunoaşterii ştiinţifice a socialului . Constructivismul avansat de Bourdieu este, însă , în
intenţia autorului său , radical diferit de cel susţinut de curentele de gândire menţionate : punctele de
vedere ale actorilor sunt raportate la poziţiile pe care aceştia le ocupă în structura socială şi , în
consecinţă , este susţinută teza potrivit căreia categoriile pe care actorii le utilizează în construcţia
realităţii sociale sunt rezultatul unui îndelung proces de încorporare a structurilor obiective.
Rezultă o concepţie pe care autorul său o etichetează drept structuralism
constructivist(genetic) sau constructivism structuralist şi care are ca obiect în egală măsură structurile
obiective profunde ale lumii sociale şi structurile mentale , mai exact raporturile lor de generare
reciprocă, de autonomie relativă şi interdependenţă:
“Dacă aş caracteriza concepţia mea în două cuvinte , altfel spus dacă , aşa cum se procedează
adesea în zilele noastre , I-aş aplica o etichetă , aş vorbi despre structuralism constructivist sau despre
constructivism structuralist , utilizând termenul structuralism într-un sens foarte diferit de cel pe care I-l
conferă tradiţia saussuriană sau levi-straussiană.Prin structuralism sau structuralist vreau să spun că există
, în lumea socială însăşi , şi nu doar în sistemele simbolice , limbaj , mit , e.t.c. , structuri obiective ,
independente de conştiinţa şi voinţa agenţilor , care sunt capabile să orienteze şi să constrângă practicile şi
reprezentările acestora. Prin constructivism , vreau să spun că există o geneză socială , pe de o parte , a
schemelor de percepţie , gândire şi acţiune , care constitue ceea ce eu numesc habitus, iar pe de altă parte ,
a structurilor sociale şi în particular a ceea ce numesc câmpuri şi grupuri , mai ales a ceea ce este numit în
mod obişnuit clase sociale “[Bourdieu, 1987 :147[.
Realitatea socială obiectivă despre care vorbea Durkheim este un ansamblu de relaţii invizibile
ce se constituie într-un spaţiu de poziţii ale căror proprietăţi pot fi analizate independent de
caracteristicile personale ale celor care le ocupă, exterioare una celeilalte , dar definite unele în raport
cu celelalte prin apropiere sau prin distanţă, prin situareadeasupra sau dedesubt, între,la periferie sau în
centru. Spaţiul social poate fi comparat cu spaţiul geografic.Conceptul “spaţiul social”este, însă, o
construcţie teoretică, un spaţiu “pe hîrtie”, şi nu unul real. El este construit în aşa fel încât agenţii,
individuali sau colectivi, posedă cu atît mai multe proprietăţi comune, cu cât sunt situaţi mai aproape
unii de ceilalţi şi cu atât mai puţine , cu cât sunt situaţi la distanţe mai mari.” Pe hârtie” distanţele
spaţiale coincid totdeauna cu distanţele sociale,ceea ce nu se întâmplă în spaţiul fizico-geografic,chiar
dacă o tendinţă de segregare se poate observa şi aici.
Un câmp social –care este, ca şi spaţiul, un câmp”pe hârtie”-este o regiune relativ autonomă a
spaţiului social istoric, constituită din relaţii specifice a căror existenţă este corelativă unor interese şi
mize specifice.Orice câmp se caracterizează printr-un interes generic (dobîndirea bunurilor rare
specifice câmpului) în jurul căruia se concentrează acţiunile agenţilor şi care modelează raporturile
lor.Există atâtea forme de interes câte câmpuri există. Noţiunea “interes” –precizează Bourdieu –a fost
creată pentru a evidenţia faptul că nici un câmp(nici cele ale activităţilor artistice, religioase, filosofice
ş.a.m.d.) nu scapă determinărilor de acest tip:interesul este cel care stimulează investiţia de capitaluri şi
psihologică într-un spaţiu de joc oarecare, investiţie care reprezintă condiţia intrării în joc şi care este ,
în acelaşi timp, creată şi întărită de joc.
Distribuţia agenţilor în spaţiul social conduce la clasarea lor.Sunt, astfel,delimitate clase sociale,
ansambluri de agenţi care posedă o serie de proprietăţi comune. Clasele nu sunt unităţi care pot fi
identificate în spaţiul fizic, ca realităţi compacte, ele nu există ca atare decât pe hîrtie, clasele nu trebuie
înţelese ca grupuri neschimbătoare, ci, dimpotrivă, ca unităţi aflate într-o dinamică permanentă.În
consecinţă, apartenenţa la clasă a unui individ oarecare nu trebuie înţeleasă în termenii “statisticii
sociale”, ci în cei ai “dinamicii sociale”, mai exact în termenii traiectoriei sociale asociate unei biografii
individuale.
Relaţiile între diferitele poziţii pot fi puse în evidenţă prin intermediul distribuţiei
resurselor care pot fi mobilizate în calitate de capitaluri în competiţia pentru dobândirea bunurilor rare
(interesul generic al câmpului),deci în calitate de surse ale puterii. Principalele surse ale puterii în
55
spaţiul social sunt:capitalul economic, sub diferitele sale forme (terenuri, bunuri, bani sau alte hîrtii de
valoare etc.); capitalul cultural, a cărui proprietate comună este aceea de a exista atât într-o formă
obiectivată (în diplomele obţinute sau în obiecte cu specificaţie culturală : cărţi, tablouri etc.)cât şi în
stare încorporată (în structuri mentale, scheme de percepţie, gândire şi acţiune); capitalul social
(relaţional),ca ansamblu al relaţiilor de rudenie, de vecinătateetc.
În spaţiul social global, agenţii sunt distribuiţi într-un câmp social şi pe o poziţie, determinate
mai întâi de volumul global al capitalului pe care ei îl posedă (în diferitele sale forme), iar apoi de
structura capitalului, respectiv de ponderea difreitelor specii de capital global.Întrucât capitalurile sunt
inegal distribuite, orice câmp social este un spaţiu al tensiunilor între poziţii complementare .
Raporturile agenţilor sunt raporturi de forţă (dominaţie-supunere) şi de luptă pentru ocuparea poziţiilor
superioare (pentru interesul generic al câmpului).Prin aceasta, orice câmp social este omolog câmpului
puterii: dominaţia/supunerea reprezintă un tip universal de raporturi sociale.
În fiecare câmp social sunt investite toate speciile de capital, dar există pentru fiecare câmp o
formă legitimă a capitalului care poate fi valorificată cu profituri maxime.Agenţii procedează sistematic
la convertirea diferitelor specii de capital pe care le poseda în capitalul cerut de “legile” interne ale
câmpului dat.
O formă particulară pe care resursele economice, culturale şi sociale mobilizate în orice câmp o
îmbracă, atunci când sunt cunoscute şi recunoscute ca legitime, conferind pose sorului putere mai mare,
este capitalul simbolic(onoarea, în sensul prestigiului,al reputaţiei).
Luptele pentru dobîndirea capitalului simbolic şi convertirea diferitelor tipuri de capital în
capital simbolic conduc la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţie şi, prin aceasta,
la mistificarea esenţei lor atât în ochii dominaţilor, cât şi în cei al dominanţilor ; şi unii şi alţii sunt
victimele unui “iluzionism social”[Accardo,1983].
De fapt, toate formele de clasificare sunt forme de dominaţie, iar teoria critică a culturii conduce
în mod “natural” la o teorie politică.
Puterea este impusă , înainte de toate, nu prin violenţă materială(expropiere, exploatare, privare
de libertate etc.) şi conştientă, ci prin violenţă simbolică: obiectul impunerii este constituit nu din
sistemele materiale, ci din sistemele de semnificaţie, iar procesul impunerii rămâne, în general,
neconştientizat de agenţi, indiferent dacă este vorba despre dominaţi sau despre dominanţi ; impunerea
prin violenţă simbolică reuşeşte nu numai să conserve raporturile de forţă care au generat-o, ci şi să le
întărească.Violenţa simbolică are ca fundament un efect al teoriei: structurile simbolice influenţează
structurile sociale prin reprezentările pe care le produc .În acest proces de impunere simbolică a puterii,
limbajul,în special limbajul sociologic,are o importanţă notabilă.
Ca transpunere a realităţii sociale într-o formă simbolică specifică, limbajul sociologic este, în
mod necesar,complex, deoarece o realitate complexă nu poate fi exprimată lingvistic decât într-o formă
complexă. Discursul sociologic are forţă transformatoare şi creatoare, el generează reprezentări care
pot fi obiectivate şi transformate în “lucruri” sociale:
“Cînd este vorba despre lumea socială , a spune cu autoritate înseamnă a face.Aşadar cuvintele
sociologului contribuie la facerea lucrurilor sociale.Lumea socială este din ce în ce mai locuită de
sociologia reificată.Sociologii viitorului(dar este deja cazul nostru)vor descoperi din ce în ce mai mult în
realitatea pe care o vor studia produsele sedimentate ale înaintaşilor lor.”[Bourdieu,1987:69]
Bourdieu observă că violenţa simbolică este intim legată de raporturile de dominaţie şi, în
consecinţă,este constitutivă socialului (este universală) ; în acelaşi timp,el subliniază faptul că impunerea
simbolică nu presupune cu necesitate o intenţie în acest sens şi că nici un sistem ideologic sau de
propagandă nu poate impune agenţilor semnificaţii , dacă acestea nu găsesc în agenţii înşişi, în
dispoziţiile personalităţii lor o orientare către ele.Rezultă că, pentru a fi eficientă , orice violenţă
simbolică începe prin a construi în agent această orientare (un habitus).
Habitus reprezintă traducerea latină a termenului grec hexis,utilizat de Aristotel pentru a
desemna “dispoziţiile dobândite ale corpului şi sufletului”.Prezent în diferite concepţii filozofice(d
Aquino , Hegel,Husserl), conceptul acesta este adus în sociologie de E.Durkheim şi M.Mauss care îl
utilizează în scopul explicării caracterului sistematic, coerent, continuu al acţiunilor individului
socializat .
56
Le sens practique[Bourdieu,1980] defineşte conceptul habitus pornind de la notele de conţinut
sezizate de Durkheim şi Mauss; “habitus” indică structuri subiective profunde, durabile , inconştiente ,
cu caracter dobândit şi care au rol generator şi unificator în raport cu viziunea asupra lumii şi cu
manifestările concrete ale personalităţii. Bourdieu plasează habitusul în contextul acţiunii practice
(caracterizate prinr-o dimensiune corporală şi o finalitate transformatoare) şi evidenţiază : (a)caracterul
structurat al dispoziţiilor subiective, rezultat din faptul că (b) ele îşi au sursa în structurile obiective ale
experienţei ; (c) rolul generator şi structurat nu numai în raport cu manifestările particulare ale
personalităţii, ci şi în raport cu practicile agenţilor.
Conceptul “habitus” este înrudit evident cu concepte cum sunt “tipificaţie”,”categorizare”,
“cadre ale experienţei “, “procedee interpretative”.Ca şi acestea , el desemnează scheme cognitive pe
baza cărora individul interpretează realitatea şi sunt dobândite în experienţa sa socială . Originalitatea
conceptului utilizat de Bourdieu derivă din modul de înţelegere a naturii sale cognitiv practice .El
reprezintă unitatea unei dimensiuni cognitive ,constând în principii clasificatoare (categorii ale
percepţiei şi evaluării), şi unei dimensiuni practice , care vizează un ansamblu de principii organizatoare
ale acţiunii (hexis corporal , scheme şi automatisme corporale , deplasări printre ele ), cu limbajul
(vocabular , sintaxă , intonaţie , ritm al vorbirii), cu timpul (conţinutul ,lungimea şi succesiunea
duratelor),cu valorile.
Habitusul de clasă(sau de grup ) poate fi definit ca sistem subiectiv , dar nu individual, al
structurilor interiorizate, scheme ale percepţiei, ale gîndirii şi ale acţiunii comune membrilor unei clase.
Fiecare habitus individual , ca sistem de dispoziţii individuale care exprimă sau reflectă clasa socială
(sau grupul) , este o variantă structurală a celorlalte ;”stilul personal” nu este nimic altceva decât o
îndepărtare , mai mică sau mai mare , de stilul clasei.Principiul diferenţelor între habitusurilor
individuale rezidă în singularitatea traiectoriilor sociale, cărora le corespund serii de determinări
ordonate cronologic şi ireductibile unele la altele. Habitusul de grup (clasă) exprimă o relaţie
de omogenie , respectiv de diversitate în omogenitate între indivizi , şi reprezintă fundamentul cel mai
sigur, dar şi cel mai ascuns, al integrării grupurilor şi claselor. El constituie condiţiile oricărei obictivări
al caracterului impersonal şi substituibil al practicilor individuale, a constituirii unei viziuni unitare
despre lume şi a acţiunii concertate. Habitusul (simţul practic) funcţionează ca mijloc al consacrării
indivizilor în câmpul corespunzător şi ca instrument de conservare şi reproducere a acestui câmp,
întrucât el constă, înainte de toate, într-o credinţă practică, o stare a corpului care antrenează siritul,
fără a implica dimensiunea conştientă, şi care asigură adeziunea imediată şi totală la principiile
profunde, adesea ocultate, ale organizării câmpului. El se constituie , pe de o parte, în principiu al
identităţii sociale determinate, ale apartenenţei la un câmp , la o clasă etc .
Habitusul de clasă reprezintă, de asemenea, principiul transformării
raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţie (legitimării) şi al reproducţiei dominaţiei în diferitele
câmpuri ale spaţiului social (omologiei câmpurilor) şi în timp.
Conceptul habitus permite punerea în
discuţie a problemei raţionalităţii acţiunii. Acţiunea umană are, în general,din punct de vedere al unui
observator imparţial , toate aparenţele unei acţiuni”raţionalitate în finalitate” : agentul acţionează ca şi
cum ar urmări conştient un scop şi ar alege la fel de conştient anumite mijloace pentru a-l atinge. Se
poate spune că el are o strategie de acţiune. Şi totuşi, acţiunea este “de bun simţ”(sensee),dar nu are
raţiunea ca principiu :în timpul jocului, jucătorul de tenis nu dispune nici de timp şi nici de informaţia
necesară pentru a elabora o strategie raţională din care să rezulte mişcarea sa următoare ;aceasta este
produsul unui “program”pe care experimentarea repetată a condiţiilor similare celor în care se
desfăşoară jocul l-a construit şi fixat în jucător.Raţionalitatea rezultă dintr-o relaţie între,pe de o parte,
structurile profunde,interiorizate ale subiectivităţii desfăşoară acţiunea actuală cu cele în care aceste
structuri au fost produse.Este o raţionalitate de tip practic,bazată pe un principiu al “economiei
intenţionale”,al informaţiei şi logicii minimale pentru nevoile practicii.
Conceptul ”habitus” subliniază primatul raţiunii practice (raţiune necesară şi suficientă în raport
cu nevoile practicii) şi defineşte agentul nu numai prin capacitatea de a cunoaşte şi recunoaşte obiectele
sociale, ci prin capacitatea sa esenţială de a le construi ca relaţii obiective.

57
Durkheim,Mead,Parsons au insistat asupra interiorizării structurilor obiective în structuri de
personalitate ,operând o distincţie netă între obiectiv şi subiectiv(“existenţă socială” şi “conştiinţă
socială”, “fapt social” şi “conştiinţă”,”sistem social”şi “sistem al dispoziţiilor-necessităţi ale
personalităţii”).Bourdieu afirmă ,dimpotrivă ,obiectivitatea subiectivului :structurile încorporate (hexis
corporal) nu sunt structuri subiective pur şi simplu ,ci un subiectiv obiectivat într-un corp.Teoria
habitusului opune atât explicaţiei deterministe a faptelor sociale,cât şi explicaţiei prin cauze finale teza
potrivit căreia logica reală a acţiunii împleteşte două tipuri de obiectivări ale istoriei ,o obiectivare în
instituţii şi una în corpuri , sau ,altfel spus, două stări ale capitalurilor, obiectivă şi încorporată.
Obiectivarea în corpuri (hexis corporal) reprezintă principiul constituirii sensului comun al
acţiunii ,înţeles ca sens (simţ) practic ,analog “simţului jocului “ pe care îl posedă sportivii , iar prin
aceasta ea reactivează (conservă şi întăreşte ) şi realizează continuu sensul obiectivat în instituţii:
“Simţul practic, necesitate socială devenită natură ,convertită în scheme motorii şi în automatisme
corporale, este cel care face ca practicile să fie ,în şi prin ceea ce rămâne în ele obscur pentru ochii
producătorilor lor şi trădează principiile transsubiective ale producerii lor,de bun simţ [sensee] ,cu alte
cuvinte caracterizate de un sens comun .Tocmai pentru că agenţii nu ştiu niciodată complet ce fac ,ceea ce
fac are mai mult sens decât ştiu ei .”[Bourdieu, 1980:116].
Conceptele “habitus” , “sens practic”, “strategie” indică o lume socială care este în esenţă o
lume a practicilor care se auto-generează :dispoziţiile subiective practicii sunt produse ale practicii care
se “fixează” în indivizi în stare practică (fără a exclude, totuşi, starea discursiv reflexivă) şi care sunt
actualizate în practici.Coerenţa acţiunii sociale (ordinea socială) este , astfel , o coerenţă(ordine) practică
rezultată din coerenţa dispoziţiilor subiective, ea însăşi produs al coerenţei condiţiilor obiective în care
aceste dispoziţii s-au constituit.
Actualizarea practică a structurilor încorporate nu este conştientă, dar nici mecanică:habitusul
orientează către acţiune în calitate de istorie încorporată şi uitată ca atare , în calitate de istorie devenită
natură . Actualizarea este dependentă de raportul existent între situaţia actuală în care se află agentul şi
condiţiile experienţei trecute încorporate :dacă situaţia actuală este identică sau similară celei în care
structurile subiective s-au format, schemele de percepţie , gîndire şi acţiune învăţate
învăţate vor intra în funcţiune de îndată ce agentul a recunoscut condiţiile ; dacă, dimpotrivă, condiţiile
actuale sunt diferite de cele ale producerii sale , habitusul generează o conduită inovatoare de răspuns
care se înscrie , totuşi în limitele unui pricipiu general. Conduita este, astfel, pe de o parte, determinată,
recursivă, previzibilă, iar pe de altă parte, nedeterminată, singulară,imprevizibilă.
I se atribuie lui P. Bourdieu teza unui determinism cvasi-absolut al acţiunii , având ca principiu
habitusul , şi în consecinţă,teza reproducţiei cvasi-absolute a structurilor sociale: acesta e conţinutul
principal al criticilor care i se adresează .Sociologul francez este departe de a susţine vreuna dintre
aceste teze : ipoteza habitusului permite înţelegerea acţiunii ca acţiune determinată şi, în acelaşi
timp,liberă, reproductivă şi, în acelaşi timp inovatoare. Este, însă, adevărat că sociologul francez nu
dezvoltă tema mecanismelor prin care habitusul conduce la schimbare.
Structurile profunde ale subiectivităţii (habitusul) sunt produsul unei acţiuni pedagogice de
inculcare efectuată de colectivitate şi acţiuni corespunzătoare de învăţare desfăşurate de individ (cu alte
cuvinte al unui proces de socializare/educaţie).Acţiunea pedagogică, care nu poate avea loc decât într-
un proces de comunicare, poate îmbrăca forma:a)unei acţiuni anonime şi difuze,exercitate de un grup şi
un mediu simbolic, structurat,în întregul lor(pedagogie implicită);b)unei munci pedagogice desfăşurate
de către agenţi specializaţi, ca practică specifică şi autonomă, în momente şi împrejurări
determinate(pedagogie explicită).Ceea ce se deosebeşte în mod esenţial pedagogia explicită de
pedagogia implicită este faptul că prima produce scheme clasificatorii şi corporale apelând la un discurs
simbolic , cu alte cuvinte la expresia verbală şi la conştiinţă, în timp ce cea de-a doua inculcă un modus
operandi specific unei practici determinate prin chiar exerciţiul practicii respective. Totuşi, învăţarea nu
se realizează niciodată mecanic, prin mecanismul imitaţei sau cel al încercării şi erorii, deoarece,
indiferent că este vorba despre un discurs sau despre obiecte şi practici experimentale, materialul care
trebuie învăţat este, ca produs al aplicării sistematice a unui număr oarecare de principii practice
coerente, totdeauna structurat. În consecinţă, orice proces de învăţare, indiferent de mecanismul
său(simpla manifestare sau transmiterea explicită), constă în interiorizarea raţiunii unei serii de fapte
58
concrete, a principiului de organizare a acestei serii care va funcţiona ulterior ca principiu de organizare
a practicii agentului. În plus, orice societate prevede unele exerciţii structurale(ritualuri, jocuri etc),prin
care transmite acest principiu. De fapt, toate acţiunile înfăptuite într-un spaţiu şi timp structurate sunt
evaluate simbolic şi funcţionează ca exerciţii structurale prin care societatea construieşte în indivizi
capacitatea de operare cu schemele fundamentale ale practicii .În acest fel acţiunea pedagogică se
dovedeşte a fi constitutivă oricărei structuri(ordini)sociale.
Rezultă că acţunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre (modele de
comportament împărtăşite de membrii unei colectivităţi) de la o generaţie la alta , ci într-un proces de
“impunere şi inculcare a unui arbitrar cultural după un mod arbitrar de impunere şi inculcare
(educaţie).[Bourdieu şi Passeron,1970,trad. rom.,1977:187].Cultura care face obiectul acţiunii
pedagogice este necesară, în sensul că este inextricabil legată de un anumit tip de condiţii sociale ,
coerenţa şi funcţionalitatea structurilor de semnificaţii care o alcătuiesc conferindu-i inteligibilitate, dar
este,în acelaşi timp, arbitrară, întrucât nu decurge din nici un principiu universal (fizic, biologic ori
spiritual),nu face parte din “natura lucrurilor”şi nici nu este expresia unei naturi umane universale,ci
decurge, dimpotrivă, dintr-un raport obiectiv de forţă.Ceea ce este transmis în calitate de cultură
legitimă nu este decât arbitrariul cultural care exprimă interesele obiective (materiale şi simbolice) ale
grupului sau clasei dominante.Acţiunea pedagogică legitimează acest arbitrar prin însuşi faptul că ,
selectând şi transmiţînd un model cultural ca pe singurul demn de a fi transmis, îl aduce în opoziţie cu
celelalte , ascuzând adevărul despre caracterul său arbitrar. La fel de arbitrar este şi modul de impunere
a culturii “legitime”(metode şi mijloace de inculcare, determinate istoric).Orice instanţă (agent sau
instituţie ) care exercită o acţiune educativă dispune de autoritate pedagogică în calitate de mandatar al
unor grupuri sau clase ( şi nu al societăţii în ansamblul ei , aşa cum sugera Durkheim şi Parsons ), în
calitate de deţinător prin delegaţie ( o delegaţie limitată )al dreptului de exercitare a violenţei simbolice
.
Raporturile de forţă dintre grupurile sau clasele sociale se manifestă ca raporturi între diferite
instanţe educative . Instanţele care sunt mandatate să transmită arbitrariul cultural al grupurilor şi
claselor dominante sunt cele care exercită acţiunea pedagogică dominantă .
Acţiunea pedagogică implică munca pedagogică definită ca muncă prelungită de inculcare , care
are ca finalitate producerea,prin interiorizarea principiilor unui arbitrar cultural,unei structuri interne
durabile (habitus) care să persiste şi după încetarea muncii pedagogice şi să producă la rândul său
practici conforme cu aceste principii, reproducând astfel arbitrariul cultural care i-a dat naştere. Munca
pedagogică se clasifică în muncă pedagogică primară,desfăşurată de familia de origine şi care inculcă un
habitus pe o bază exclusiv biologică,şi munca pedagogică secundară, desfăşurată de orice instanţă
educativă care construieşte un “habitus” pornind nu de la un fundament biologic , ci de la structuri
subiective produse de o muncă pedagogică anterioară.
Familia reprezintă agentul unei acţiuni pedagogice primare care “fixează”în individ habitusul
primar de clasă, primele scheme de percepţie , de gândire şi de acţiune care vor funcţiona ca fundament
şi principiu de selecţie în procesul încorporării tuturor experienţelor ulterioare , astfel încât experienţele
diferite trăite de un individ “se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează
pornind de la situaţia originară de clasă , experimentată într-un tip determinat de structură
familială.”[Bourdieu,1972:188].
Bourdieu subliniază , în acord cu Berger şi Luckmann, importanţa fără egal pentru orice tip de
societate, a achiziţiilor primare dobîndite în familie (fiind transmis în calitate de model fără concurent ,
arbitrariul cultural pe care familia îl inculcă creează iluzia totală a legitimităţii) şi , mai mult ,
imposibilitatea de a neutraliza printr-o muncă pedagogică secundară clasamentele care rezultă din
apartenenţa (munca pedagogică) familială . Munca pedagogică primară (educaţia familială) este în ceea
mai mare parte difuză şi practică, familia utilizînd mai ales o pedagogie implicită constând în producerea
unui habitus prin inculcarea non-discursivă, a principiilor care nu se manifestă decât în stare practică.
Conţinuturile pe care le inculcă sunt deosebit de durabile şi se constituie în bază de pornire
pentru conţinuturile pe care le inculcă orice muncă pedagogică secundară ulterioară .
Nu este deloc greu de sesizat faptul că teoria acţiunii pedagogice (educaţiei) elaborată de
Bourdieu este o tentativă de sinteză a celor mai importante din teoriile precedente :concepţii foarte
59
diferite cum sunt cele ale lui Durkheim , Weber , Piaget ,Mead ,Parsons ,Schutz, Goffman ,Berger şi
Luckman,Garfinkel ,Cicoure sunt citite una prin cealaltă , reinterpretate şi “exploatate “.Cuplul de
concepte habitus –câmp social permite o serie de “punctări “ teoretice importante :
1) înţelegerea acţiunii pedagogice (educaţiei) ca element constitutiv al oricărei structuri
(organizări )sociale,ca răspuns la nevoia de legitimare /conservare structurală ;
2) sublinierea rolului esenţial al acţiunii pedagogice primare (educaţiei familiale )în societăţile
moderne ;
3) înţelegerea persoanelor care suportă o acţiune pedagogică (educaţi)nu doar ca destinatari ai
acţiunii unor agenţi ai socializării(educatori ) şi nici doar ca subiecţi capabili să interpreteze lumea ,ci
ca agenţi ai acţiunii practice ,înzestraţi cu structuri subiective (habitusuri ) generatoare de practici
organizate şi capabili de conduite simultan reproductive şi inovatoare ;ideea copilului –agentr este
înglobată într-una a copilului-agent al practicii educaţionale ;
4) înţelegerea personalităţii nu ca ansamblu de structuri subiective ,ci ca ansamblu de structuri
încorporate simultan subiective şi obiective , şi a educaţiei nu numai ca proces de subietivare
(individualizare) a obiectivului (socialului),ci şi ca proces de obiectivare a subiectului ;în consecinţă
educaţia nu este numai un proces de (auto)construcţie a structuri ale personalităţii ,ci şi unul în care sunt
produse continuu structuri practice(obiecttive)
Bourdieu se îndepărtează de structuralism (Althusser) situând explicit analiza instituţiei şcolare
,şi ,în general ,analiza acţiunii pedagogice ,într-o problematică teoretică ireductibilă la factori politici
sau conjuncturali ,şi insistând asupra faptului că în structura şcolară (structura acţiunii pedagogice) este
prezentă ,mergând din aproape în aproape ,întreaga structură soccială .Rezultă că o sociologie a acţiunii
pedagogice (educaţiei) este indispensabilă pentru elaborarea unei teorii sociologice generale :
“Astfel sociologia educaţiei este un capitol ,şi nu dintre cele mai puţin importante ,al sociologiei
cunoaşterii şi,de asemenea ,al sociologiei puterii-fără a mai vorbi despre sociologia filosofiilor
puterii.Departe de a fi genul de ştiinţă aplicată,deci inferioară şi bună doar pentru pedagogi, pe care lumea
s-a obişnuit să o vadă în ea ,[sociologia educaţiei] se constituie în fundament al unei antropologii generale
a puterii şi a legitimităţii :ea conduce , într-adevăr , la principiul “mecanismelor” responsabile de
reproducţia structurilor sociale şi de reproducţia structurilor mentale care, întrucât sunt genetic şi
structural corelate, favorizează necunoaşterea adevărului cu privire la aceste structuri obiective, iar prin
aceasta, recunoaşterea legitimităţii lor . Datorită faptului că, aşa cum am arătat în altă parte [v. Bourdieu ,
1979] structura spaţiului social, aşa cum se observă în societăţile diferenţiate, este produsul a două
principii de diferenţiere fundamentale, capitalul economic şi capitalul cultural ,instituţia şcolară care joacă
un rol determinant în reproducţia capitalului cultural, iar prin aceasta în reproducţia structurii spaţiului
social, a devenit o miză centrală a luptelor pentru monopolul poziţiilor dominante.”[Bourdieu , 1989:13].

Bibliografie:
1.Bourdieu P. , Economia bunurilor simbolice, Editura Meridian, Bucureşti, 1986.
2.Bourdieu P. , Passeron J.C.,Les Heritiers.Les etudians et la culture,Les Editions de Minuit, Paris ,
1964.Un fragment este reprodus în Aluaş Ion şi Drăgan Ion , Sociologia franceză contemporană. Teorie-
Metodologie-Tehnici-Ramuri, Editura Politică , Bucureşti, 1971, p.619-625.
3.Bourdieu P., Passeron J.C.,La reproducţion.Elements pour une theorie du system d enseignement,
Les Edition de Minuit, Paris, 1970. Un fragment este reprodus în Mahler Fred, Sociologia educaţiei şi
învăţământului . Antologie de texte contemporane de peste hotare, Editura Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti ,1977,p. 187-205.
4. Stănciulescu Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi,1997.

60
SOCIOLOGIA INDUSTRIALĂ

Vocabularul ştiinţelor sociale –Paul Lazarsfeld


VOCABULAR DE ŞTIINŢE SOCIALE

Concepte de indici empirici


Nici-o ştiinţă nu vizează obiectul sau în plenitudinea sa concretă .Ea alege anumite proprietăţi şi
încearcă să forţeze relaţii între ele.Descoperirea de legi reprezintă sfârşitul tuturor cercetărilor ştiinţifice.
Astfel , în ştiinţele sociale , alegerea proprietăţilor strategice constituie un fel de problema esenţială. Nu s-
a creat încă terminologia riguroasa în acest sens. Se numesc deseori aceste proprietăţi atribuite sau
aspecte şi deseori se împrumută termenul de variabilă din matematici.
Se numeşte descriere, clasificare sau măsurare,actul de a atribui proprietăţi obiectului.
Sociologia foloseşte termenul de măsura într-un sens mai larg decât fizicienii sau biologii. Când se
constată că în sânul unei organizări , un anume serviciu manifestă un grad mai mare de satisfacţii decât un
altul, se spune că s-a operat o măsură(deşi nu se exprimă printr-un număr) .Totuşi există tendinţa de a
folosi măsura în sensul tradiţional al cuvîntului , prin construcţia de matrici precise.
Se observă deja progrese în acest sens, dar noi nu ne găsim , decât în faza iniţiala de cercetări
formale, care nu corespund ele însele decât la o parte limitată de ansamble de operaţii de măsura utilizate
în practică.
Vom examina aici, într-o manieră foarte generală, demersul sociologului pentru a caracteriza
obiectul sau studiu:vom vedea ca, atunci când vrem determinarea de “variabile” susceptibile de a măsura
obiecte complexe, se aduce spre cercetare un proces mai mult sau mai puţin tipic.
“Procesul” permite exprimarea “conceptelor”în termeni de indici empirici şi conţine patru faze
majore:
1)reprezentarea sub forma de imagine a conceptului
2)specificarea dimensiunilor
3)alegerea indicatorilor observabili
4)sinteza indicatorilor care constituie indicii
1.Reprezentarea în imagini a conceptului
Gîndirea şi analiza care stabile un instrument de măsură dau naştere, în general, la o reprezentare în
imagini. Cercetătorul, în acţiunea de analiză a detaliilor unei probleme teoretice, schiţează mai întîi o
construcţie abstractă, o imagine.Aspectul creator al muncii sale începe probabil în momentul când ,
percepând termene disparate, el descoperă în ele o trăsătură caracteristică fundamentală şi încearcă să
explice regularitatea care o observă. Conceptul, în momentul în care prinde contur, nu este decât o entitate
cunoscută în termeni vagi, care dă un sens relaţiilor observate între fenomene.
O problemă clasică a sociologiei industriale este analiza şi măsura noţiunii de “gestiune”.Dar ce se
înţelege exact prin noţiunea de “gestiune”, “direcţiune”, “administraţie”.Noţiunea de “gestiune” a apărut
în ziua când s-a remarcat că două uzine , plasate în condiţii identice, pot fi dirijate mai bine sau mai rău.
Acest factor complex , care favorizează randamentul oamenilor şi productivitatea echipei, a primit numele
“gestiune”. Apoi , sociologii organizărilor s-au forţat să precizeze această noţiune şi de a-I da un conţinut
mai concret .
Aceaşi evoluţie s-a manifestat şi în alte domenii . Astfel noţiunea de “inteligenţă”corespunde , la
origine , unei impresii complexe şi concrete de vivacitate sau amorţire mentală.
Deseori , probleme generale de acest tip care suscită curiozitatea cercetătorului şi-l orientează pe o
cale care duce în final la o problemă de măsură.

2. Specificarea conceptului
Faza următoare constă din analiza “componentelor” acestei prime noţiuni, pe care noi le apelăm
încă , după caz , “aspecte “ sau “dimensiuni “.Putem deduce analitic sau empiric conceptul general care
le înglobează structura intercolerării lor.Oricum un concept corespunde în general la un complex de
fenomene mai degrabă decât la un fenomen simplu şi direct observabil.

61
Să considerăm că dorim să aflăm dacă randamentul unei echipe de muncitori este
satisfăcător.Neavând la început decât o noţiune destul de vagă de ceea ce este un randament satisfăcător
se va pune întrebarea , fără îndoială , ce implică o asemenea expresie , care tip de randament trebuie
preferat : a celui unui muncitor care lucrează repede şi strică multe piese , sau a celui unui muncitor lent
dar serios în munca lui .
În anumite cazuri , în funcţie de natura fabricaţiei , se poate admite un randament mediocru
asociat cu o tară mică de deşeuri , pare deci puţin probabil că , se acceptă eliminarea completă a riscurilor
de erori adoptând o cadenţă scăzută.
În final se va analiza noţiunea de randament şi de a se determina diferitele ei componente : viteza
de lucru , calitatea produsului , rentabilitatea echipei.
Teoria măsurării dă acestor factori numele de dimensiuni , a căror analiză este deseori o problemă
complexă , cum se poate vedea într-un studiu al unei uzine de construcţii aeronautice unde se pot distinge
19 componente ale noţiunii de gestiune .Iată câteva exemple :absenţa de disensiuni în sânul unui grup ,
bune comunicaţii ierarhice,supleţea autorităţii , politica raţională a direcţiei , importanţa relativă a
efectivelor de cadre …Se poate evident duce foarte departe analiza conceptului.Un exemplu la fel de
bogat ca cel de sus este rar .Deci , ca regulă generală , complexitatea conceptelor folosite în sociologie
este acea ca traducerea lor operaţională necesită o pluralitate de dimensiuni.
3. Alegerea indicatorilor
A treia problemă constă în a găsi indicatorii pentru dimensiunile reţinute .Nu va fi fără dificultate
.Prima poate fi formulată :ce este exact un indicator ?W.James scria în “Rolul adevărului “:când se spune
despre un om că este prudent , înseamnă că el adoptă un anume număr de caracteristici de comportament
de prudenţă :cere mereu asigurări , nu pariază totul pe acelaşi cal , nu se lasă pupat…Termenul “prudent
“este astfel o manieră practică de exprimare a unei trăsături comune a actelor obişnuite.Sunt în sistemul
său psihofizic caractere distincte care –l fac să fie prudent …
Aici,interventia lui James arata imaginea unui ansamblu de indicatori , direct sugerata de
experienta din viata cotidiana . Azi exista tendinta de a specifica relatia dintre acesti indicatori si calitatea
fundamentala : nu se pretinde un om prudent , acela care-si imparte suma de pariat cu grija sau care se
asigura impotriva tuturor virusilor. Se spune numai ca este probabil ca el indeplineste anumite acte
specifice prudentei. Noi stim de asemenea ca indicatori utilizabili variaza mult in cadrul social al
individului: nu se pariaza si nu se intocmesc polite de asigurare intr-o manastire, de exemplu. Este deci
posibil de a elabora o masura a prudentei care tine cont de cadrul particular .
Relatia dintre fiecare indicator si conceptul fundamental fiind definit in termenii de probabilitate si
nu de certitudine , este indispensabil de a folosi un numar cit mai mare de indicatori .Studiile de de teste
de inteligenta , de ex. , a permis de a descompune aceasta notiune in mai multe dimensiuni : inteligenta
manuala , verbala … Dar aceste dimensiuni ele insele nu pot fi masurate decit pentru un ansamblu de
masuratori.
Rare sint faptele observate care nu pot servi intr-o zi sau alta ca indicatori in studiul si masurarea
unui fenomen . Revenirile sint deseori considerate ca un indicator al competentei : chiar daca
tinem cont de acest indicator numai, cei mai multi oameni de afaceri vor putea aparea mai
competenti decit cei mai eminenti savanti. La fel numarul de bolnavi insanatositi de un doctor ,
indica , fara indoiala valoarea sa , dar trebuie tinut cont ca numarul de insanatosiri variaza functie
de specialitatile medicale , in fine , daca numarul de carti intr-o biblioteca publica indica intr-un
sens ,nivelul cultural al unui ansamblu de lectori , este evident ca calitatea lucrarilor este cel putin
la fel de revelatoare ca si cantitatea.
Determinarea criteriilor care limiteaza alegerea unei baterii de indicatori este o problema delicata.
Le consideram ca facind parte dintr-un concept sau, din contra , ca independenta sau exterioare lui?
Daca parcurgem lista indicatorilor de integrare intr-o comunitate , criminalitatea este continuta in
conceptul de integrare , care reprezinta un factor exterior determinabil plecind de la masura
integrarii?Aici , pentru ca este vorba de indici proiectivi , cunoasterea legilor care guverneaza relatiile
dintre indicatori este foarte importanta. Daca excludem tarele criminalitatiidin reprezentarea unui centru
urban “integrat” , se poate ca experienta releva o relatie slaba intre aceste tare si gradul de integrare :se
pot deci utiliza ca masuri de integrare in cazul in care datele relative ale indicatorilor corespund
62
conceptului ,in mod implicit. De asemenea trebuie sa se determine alti factori eventual susceptibili de a
influienta tarele criminalitatii si prin urmare, de a invalida masurile; deci se pot controla acesti factori sau
se utilizeaza un numar de indicatori suficienti pentru a compensa efectele lor.
4.Formarea de indici
A patra fază consta din a face sinteza datelor elementare obţinute în cursul etapelor obţinute în
cursul etapelor precedente.Avînd de compus randamentul unei echipe de muncitori sau inteligenţa unui
copil în 6 dimensiuni şi alegerea a 10 indicatori pentru fiecare dimensiune, este vorba acum de a construi
o măsură unică plecînd de la aceste informaţii elementare.
Cîteodată, vom fi obligaţi să stabilim un indice general care acoperă un ansamblu de
date.Deliberările unui juriu care trebuie să atribuie o bursă de studii, de exemplu , au drept scop de a
aprecia un ansamblu de date referitoare fiecărui candidat.În alte ocazii , interesul va fi îndreptat asupra
relaţiilor fiecărei dimensiuni cu variabilele exterioare .Dar aici va trebui să facem sinteza diferiţilor
indicatori , a căror legături cu variabilele exterioare sunt în general prea slabe şi prea instabile pentru
tratarea caracteristicilor fundamentale care se propun a fi supuse măsurării .
Formal ,se consideră că fiecare indicator întreţine o relaţie de probabilitate cu variabila pe care o
studiem .
Poziţia fundamentală a unui individ nu se va modifica ,chiar dacă se înregistrează o variaţie
accidentală a unui indicator particular ;se poate ca poziţia fundamentală să evolueze fără ca un indicator
particular să traducă această schimbare .Dar dacă un indice conţine un ansamblu larg de utilizatori , este
puţin probabil ca un număr mare dintre aceştia să se modifice în aceeaşi direcţie , dacă poziţia
fundamentală a individului rămâne nemodificată .
Cunoaşterea unei “atitudini”,a unei “poziţii” comportă numeroase puncte de sondaje.Aceasta nu
va fi fără dificultăţi.Dacă dintre indicatorii aleşi,anumiţi indicatori nu se comportă ca alţii,cum le
includem într-un indice?Interesează posibilităţile de a construi o teorie privind asemănările unui ansamblu
eterogen de indicatori .Subiectul este vast şi nu-l vom aborda aici în toată complexitatea sa.Dar ideea
generală este de a studia relaţiile dintre indicatori şi de a ataca anumite principii matematice generale care
permit să se definească ceea ce poate numi puterea relativă a unui indicator în raport cu altul, pentru a
determina greutatea sa în măsură specifică care se propune să se efectueze.
Când se construiesc indicii privitor la conceptele psihologice sau sociologice complexe , se vor
alege întotdeauna item-i(entităţi) relativ limitate printre cele care sugerează conceptul şi reprezentarea sa
în imagine .Una din trăsăturile cele mai remarcabile a acestor indici este fără îndoială faptul că corelaţia
lor cu variabilele exterioare este în general stabilă ,fiind”eşantion”între itemurile alese.Acest fenomen se
numeşte “interschimbabilitatea indicilor”.
5.Interschimbabilitatea indicilor .
Pentru ailustra interschimbabilitatea indicilor ,noi am ales indicele de “conservatorism”utilizat
într-un studiu asupra atitudinilor membrilor din învăţămîntul superior din SUA în timpul perioadei
macartiste ,cănd universitari şi profesori au fost aduşi în faţa comisiilor de anchetă.
Una din problemele care au fost puse în cursul cercetărilor a fost de a determina grupa de cadre
didactice a căror convingeri au pus la adăpost pe urmăriţi ,cei care,evident se considerau conservatori.S-a
elaborat o metodă specifică pentru a situa cu exactitate grupa conservatoare.În cursul unei scurte
întrevederi ,s-au cules printr-un joc de întrebări esenţiale asupra conservatorilor,elementele necesare
pentru a construi o “măsură”.Adică o problemă de clasificare generală care se regăseşte în toate
cercetările de opinie.
Prima etapă a constat din alegerea indicatorilor :au fost întrebaţi dacă aprobă conţinutul unor
scrieri tipic conservatoare,s-au stabilit liste cu organizaţiile de care au aparţinut revistele care le-au citit şi
de a utiliza aceste date ca indicatori.Dar experienţa pe care noi am avut-o în acest domeniu ne-a condus să
preferăm indicatorii legaţi de fondul problemei .Astfel ,noi am numărat un număr de principii ,de drepturi
şi interdicţii din universitate pentru care noi am cules opinia persoanelor interogate.Pornind de la aceste
date s-a construit indicele de conservatorism .Alegănd date diferite ,noi am comparat cu titlu experimental
acest indice cu un ansamblu de alte măsuri disponibile în aceeaşi măsură .
Două chestiuni s-au pus vis-a-vis de atitudinea celor interogaţi cu privire la activităţile studenţilor
:”Credeţi că s-ar putea permite formarea unui grup de tineri socialişti în această universitate ,dacă anumiţi
63
studenţi si-ar exprima această dorinţă ?”Atitudinea profesorilor cu privire la elementele socialiste pare să
constituie un indice de conservatorism valabil.Există toate şansele ,de fapt ,pentru că se constată
divergenţe dintre conservatori şi liberali şi că primii au tendinţa mai marcată să asimileze socialiştii cu
comuniştii.40%dintre subiecţi ,adică 355 profesori s-au arătat ferm împotriva unei astfel de autorizaţii .
Este semnificativ că la a doua chestiune ,atingând la fel activităţile studenţilor, s-au înregistrat un număr
de răspunsuri aproape identice :este vorba de a şti dacă cel care răspunde ,plasat într-o situaţie de
responsabilitate fictivă ,autoriza studenţii să invite un eminent specialist în probleme ale Extremului
Orient (Owen Lattimore ).Se observă din nou 40% de răspunsuri negative .(342).
Obţinănd practic de fiecare dată acelaşi număr de răspunsuri non-liberale ,342 respectiv 355 ,era
natural să ne aşteptăm la cele două întrebări să răspundă negativ aceleaşi persoane .Tabelul 1 infirmă
această ipoteză:

Tabel 1. Repartizarea răspunsurilor la aceste două chestiuni referitoare la autorizările care se


acordă studenţilor

Formarea unui cerc socialist Invitaţia lui Lattimore


Pentru Abţineri Împotrivă TOTAL
Pentru 1686 95 124 1905
Abţineri 118 27 46 191
Împotrivă 152 31 172 355
TOTAL 1956 153 342 2451

Se vede că cele două chestiuni au o repartiţie asemănătoare de răspunsuri ,în afară de o mare
rotaţie a acestei ultime : 124 subiecţi clasaţi ca şi conservatori la prima chestiune –Lattimore-sunt clasaţi
ca liberali la a doua ,în timp ce 152 de cazuri răspund invers la cele două întrebări .Acest fenomen nu
trebuie nici să ne surprindă ,nici să ne jeneze .Fiecare indicator posedă un caracter specific ţi nu trebuie
niciodată considerat foarte reprezentativ pentru clasificarea căutată.
În cazul de faţă ,numeroşi subiecţi acompaniază răspunsurile lor cu comentarii calitative,şi asta
mai ales când opinia lor la un punct particular este în dezacord cu atitudinea generală .Aceasta a permis
într-o oarecare măsură să se explice contradicţiile aparente a răspunsurilor lor .Anumiţi profesori ,care s-
au opus la a-l invita pe Lattimore ,exprimă de fapt un resentiment personal .Alţii cred că această chestiune
trebuie tranşată pe plan legal :oricărei persoane inculpate i se refuză dreptul la cuvânt în incinta
universităţii.Semnalăm de asemenea şi cazul invers ,cei care acceptă venirea lui Lattimore, dar sunt
împotriva creerii unui cerc de tineri socialişti ,pentru că se opun la dezvoltarea de organizaţii politice în
sânul universităţii sau cred că existenţa unui grup socialist favorizează infiltrarea elementelor subversive
în învăţământul superior.

Noţiunea de formula –mama

Al doilea text de Lazarfeld constituie al 23-lea capitol al “Vocabularului de Ştiinţe sociale “ . Spre
deosebire de procedura descrisă în textul precedent , care conduce noţiunile la variabile,în practică, acest
drum este parcurs în sensul opus: plecînd de la textele empirice, un sociolog poate cerceta o
conceptualizare care permite să se stabilească legături cu un cadru de referinţă mai larg.
Conceptul de “formula-mama” desemnează o expresie capabilă să rezume intr-un concept
descriptiv unic un ansamblu de observaţii particulare. Acest text este o tentativă de a formaliza acest
demers , de a trece de la datele empirice către conceptualism.
În analiza observaţiilor calitative sunt câteodată o asemenea diversităţi de fapte particulare încât
este imposibil de a le considera individual sau de a analiza relaţiile lor mutual specifice .În acest caz ,se
face deseori apel la un concept descriptiv de un nivel superior ,care permite de a îmbrăţişa şi de a rezuma
într-o singură formulă o sumă importantă de observaţii particulare.Astfel în descrierea indienilor Zunis
,Ruth Benedict notează sobrietatea lor în utilizarea drogurilor şi al alcoolului ,apatia imaginativă
64
,liberalismul în faţa divorţului ,raporturile “anodine şi ceremonioase” pe care le întreţin cuplurile ,etc .Ea
spune :cultura Zuniz este “apolloniana”tema centrală fiind în a evita toate excesele de emoţii.Acest model
sau această temă apare traversând toate aspectele vieţii Zunis.
O astfel de formulă capabilă să rezume într-un concept descriptiv unic un ansamblu de observaţii
particulare ,constituie ceea ce se numeşte o formulă-mama.
Formulele –mama pot varia în funcţie de raporturile dintre elemente.Elementele care compun
“cultura apolloniană “de Ruth Benedict sunt identice din punct de vedere al unei variabile particulare:ele
corespund ,în orice caz ,la o slabă desfăşurare emoţională .Se pot reuni în grup de regiuni izotermice sau
de subiecte hipertensive.

Filozofia ştiinţelor sociale

Acest al treilea text al lui Latarsfeld este capitolul II al Filozofiei Ştiintelor Sociale. Constituie o
prezentare generală a problemelor metodologiei sociologice ţi unul din cele mai importante introduceri în
metodologie şi în particular al conceptului de metodologie. Cu stilul său obişnuit , Lazarsfeld cauta să
facă ssă se înţeleagă această noţiune relativ delicată plecând de la un ansamblu de exemple clasate în
categorii mari.

Probleme de metodologie

De fapt, ce a adus sociologia nou în ultimii cincizeci de ani ? Care sunt sarcinile sociologiei
noderne? Cu ajutorul unei teorii sistematice, să dezvolte metode empirice pentru a măsura gradul de
regularitate al universului social şi de a explica condiţiile de valabilitate a tuturor proverbelor,
dictonurilor şi cunoştiinţelor spuse intuitive. Dacă coerenţa şi precizia sunt oricum primele obiective ale
sociologiei contemporane ea să acorde cea mai mare atenţie la direcţionarea eforturilor, la alegerea
obiectivelor şi la valoarea metodelor. Sociologia observă schimbările relaţiilor sociale, o transpoziţie într-
un sistem inteligibil posibil de cunoscut. Sociologia studiază omul în societate, metodologul studiază
sociologia muncii.A descrie cu precizie obiectivele metodologiei este imposibil căci depinde de
dezvoltarea ştiinţelor sociale însuşi . Se poate deci cita şase teme majore care sunt în centrul preocupărilor
metodologiei de astăzi.

Delimitarea obiectivelor

Autorii au tendinţa de a trata aspectele particulare a unei probleme fără a specifica cum au fost ele
decupate dintr-un vast ansamblu.

Clarificarea termenilor

Clarificarea termenilor este probabil sarcina cea mai veche a metodologiei şi de asemenea, din păcate,
încă nu a luat sfîrşit. Zeteberg a arătat cîte termene sociologice sunt care definesc descrierea şi este posibil
de a preciza regulile de utilizare.
Explicarea tehnicilor de cercetare
Construirea scărilor, eşantionarea, eliminarea distorsiunilor provocate de interview-uri nu relevă
metodologia.Se foloseşte o tehnică particulară. Este o analiză de tipul celei folosite de Lindzey care
expune 10 postulate care condiţionează utilizarea adecvată a T.A.T.(Thematic Aperceptive Test).

Câteva funcţii de analiză calitativă în sociologie

Acest al patrulea text de Lazarsfeld este cap.6 din Filozofia ştiinţelor sociale.Plecând de la dezvoltarea
conceptului de formula –mama, Lazarsfeld dezvoltă o teorie a concepţiei în ştiinţele sociale,şi de
asemenea o teorie structurală a limbajului ştiinţelor sociale, abordînd problema fundamentală a

65
raportului dintre cercetările cantitative şi calitative, plecând de la analiza sistematică a unui ansamblu
de texte.

Problema metodologică
Progresul metodologic în sociologie ca în toate disciplinele pune în explicarea procedurilor utilizate în
cercetare în lumina logicii şi cunoaşterilor empirice .Chestiunea fundamentală este următoarea:”Cum se
exploatează un ansamblu de date calitative(descrieri concrete,detaliate,necalificabile de persoane sau
evenimente derivînd din observaţiile la cald,de întreţinere,studii de caz,de texte istorice sau de dovezi?”
Prima sarcină a metodologiei care pretinde să aducă un răspuns general la aceasta chestiune este de a
studia cum astfel de date au fost exploatate . Asta pentru ca noi am stabilit o colecţie de cercetări
calitative, încercând a le repartiza în tipuri caracteristici.
Acest ghid de cercetări calitative pleacă de la simplu la complex. Noi începem să analizăm ce
aduc observaţiile simple. Ne vom întoarce către studiile centrale pe problemele de ordine şi de clarificare
având de examinat problema relaţiilor dintre variabile în analiza calitativă.

Verificarea calitativă a teoriilor sociologice

Noi am văzut până aici cum observaţiile calitative pot contribui la formularea de probleme şi de ipoteze
ca şi la construcţia de clarificări. Datele calitative prin bogăţia descriptivă , joacă un rol capital în fazele
de exploatareale cercetării.Din contră, se noteazăcă dacă experimentarea este, logic, modul de verificare
ideal, aplicaţia sa este limitată în domeniul ştiinţelor sociale.

Problema probei calitative

Termenul “teorie” are de fapt sensuri diferite , desemnând orientări foarete generale şi un ansamblu de
propoziţii precise.

66
CONTRIBUŢIILE PSIHOLOGISMULUI LA
DEZVOLTAREA SOCIOLOGIEI (I)

Aspiraţiile programatice ale tuturor doctrinelor sociologiste de a conferi cunoaşterii sociale o


"obiectivitate" comparabilă cu presupusa "obiectivitate" a cunoaşterii proprie ştiinţelor naturii s-au
finalizat, în mod paradoxal, prin relevarea limitelor principale ale sociologismului de a defini "esenţa"
socialului.
Coroborate cu limitele, deja demonstrate, ale biologismului, aceste circumstanţe hermeneutice au
determinat polarizarea investigaţiilor în raport cu variabilele psihologice ale "condiţiei umane".
Considerarea psihologiei umane ca factor sociogenetic este premisa curentului psihologist în
sociologie iniţiat de către Gabrie Tarde. Întemeindu-şi elaborările sale teoretice pe un bogat material
faptic, de observaţie, G. Tarde susţine că imitaţia este faptul social primar, respectiv primul nivel în care
se obiectivează întreaga încărcătură valorică ce defineşte raportarea eminamente umană la mediul
înconjurător (natural şi social). "La o valoare logică sau teleologică presupusă, prin ipoteză, ca fiind
egală: 1).modelele interne vor fi imitate înaintea celor externe; 2).exemplele oferite de persoane, clase,
comunităţi, instituţii superioare au prioritate asupra celor ale persoanelor, comunităţilor sau instituţiilor
inferioare… 3).o prezumţie similară de superioritate este asociată când prezentului, când trecutului, ceea
ce face ca exemplul părinţilor noştrii sau, dimpotrivă, ale contemporanilor să capete o importanţă istorică
considerabilă"12
Ca fundament pe care se construieşte şi se reconstruieşte în permanenţă societatea umană, imitaţia
reduce complexitatea personalităţii umane la condiţia de fiinţă mimetică, societatea fiind definită ca o
colecţie de indivizi asemănători. Ceea ce-i uneşte în perimetrul existenţei sociale este instinctul gregar al
asocierii prin intrarea în rezonanţă a modelelor similare de comportament comunitar. Această
similitudine, la rândul său este legitimată de repetiţie care generează în ultimă instanţă, principalele forme
de socializare existente în spaţiul social global. "Toate similitudinile se datoresc repetiţiilor. Repetiţia este
legea lumii; în lumea fizică, ondulaţia, în lumea biologică ereditatea, în lumea psihologică imitaţia".
Imitaţia este socială, spre deosebire de invenţie care este individuală, De aceea, în măsura în care
sociologia ambiţionează a fi o "ştiinţă a faptelor sociale", ea nu poate accede decât la statutul de
psihologie intercerebrală sau interpsihologie.
În această perspectivă, grupul social constituie obiect de studiu al sociologiei nu în calitate de
cadru normativ unitar de structurare a relaţiilor sociale generate de diviziunea funcţională a muncii, ci ca
un ansamblu de indivizi care acceptă şi imită acelaşi model de comportament. Sfera socialului se întinde,
deci, până la limita de propagare a undei imitative întreţinută de "contragiunea" faptului de viaţă cu ecou
în psihologia vieţii de grup. Această undă este sursa autentică a producerii şi multiplicării relaţiilor
interumane la baza cărora stau: trebuinţe, interese, dorinţe, aspiraţii. Satisfacerea acestora, fie şi la nivel
acceptabil, asigură echilibrul social şi conferă funcţionalitate sistemului social global. Substanţa imitaţiei
nu constituie instinctul, ci credinţele şi dorinţele individuale care conferă nuanţe specifice, cu totul
particulare, formei şi intensităţii socializării indivizilor.Valorificând achiziţiile explicative şi conceptuale
din domeniu13, G. Tarde îşi consolidează setul de argumente pentru a demonstra că imitaţia constituie

12
Gabriel Tarde: Les lois de l'imitation, Paris, F. Alcan, 1985, p.210-211
13
Lester Ward (1841-1913): conexiunea socialului cu biologicul; Henry Carrey (1793-1879): aplicarea în societate a legilor
gravitaţiei universale; F.H. Giddings (1855-1931): simpatia reciprocă şi interesul sunt fundamente ale societăţii definită ca
"organism psihic"; Gustav Ratzenhofer: interesul este forţa motrice a vieţii sociale; Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul
lui Ch. Darwin: în lucrarea "Zoonomia" distinge imitaţia perceptivă, voluntară (teatrul, costumaţia etc.), iritativă (râsul),
asociativă; Carlyle: popoarele imită personalităţile reprezentative pentru fiecare epocă; Walter Bagehot: imitaţia îşi are
originea în sentimente şi în credinţă, materializându-se ca tendinţă de uniformitate progresivă. "Oamenii se civilizează prin
modele, iar nu prin argumente"; Ludwig Noire: comparaţia între modelele de lucru din tehnică şi modalităţile de expresie între
oameni arată caracterul repetitiv al vieţii umane, temă preluată şi de Lazăr Geiger (1868) şi Ernst Kapp (1877). Dintre
scriitori, Lucas (1833), Despine (1871), P. Moreau de Tours (1875), Aubry (1888).
67
elementul generic al întregii vieţi sociale "toate asemănările de origine socială sau constatabile în lumea
socială, sunt efectul direct sau indirect al imitaţiunii sub toate formele sale: imitaţie-obicei, imitaţie-modă,
imitaţie-simpatie, imitaţie-supunere, etc". Omniprezenţa în spaţiul social îi conferă imitaţiei un caracter
necesar, fapt care-l conduce pe G. Tarde la ideea unor "legi speciale" generate de imitaţie. Scoasă din
sfera singularului şi a manifestării spontane, imitaţia este definită ca "ereditate socială" în sensul că
întreţine tendinţa de propagare, prin iradieri imitative, a modelelor acţionale şi a ideilor care contribuie la
realizarea "omogenizării" spirituale, adică a mentalului colectiv care face posibilă existenţa societăţii. În
viaţa concretă a indivizilor, impulsurile imitative sunt cultivate prin credinţe şi se declanşează de către
dorinţe la nivelul cărora începe fenomenul de "contagiune". Ca fenomen social imitaţia poate fi: logică şi
extralogică.
Prima lege, imitaţia "ab interioribus ad axteriora", de natură logică caracterizează două clase de
situaţii: 1) adoptarea ideilor precedă imitarea practică. Exemplu: în anii premergători Revoluţiei franceze,
Parisul nu mai copia moda Curţii regale; 2) adoptarea scopurilor precedă imitaţia mijloacelor. Exemplu:
în secolul al XVI-lea, moda, literatura şi arta italiană şi spaniolă au cucerit conştiinţele pregătind
psihologic indivizii pentru viitoarea acceptare a supunerii faţă de Papă.
Specificul acestei legi îl constituie urcarea de la inferior la superior, respectiv propagarea socială a
unei nevoi individuale de imitaţie.
A doua lege caracterizează aspectele de natură extra logică prin care se propagă modelele de
comportament de la superior la inferior. Exemplu: înclinaţia spre lux a claselor sociale superioare îi
contaminează şi pe cei care se găsesc în alte poziţii sociale cu posibilităţi materiale mai limitate. La
aceştia din urmă, realizarea înclinaţiei spre lux nefiind posibilă în totalitate se particularizează în
cultivarea gustului pentru frumos şi bună purtare. Pe termen lung, sensul acestei propagări de sus în jos,
determină o tendinţă de ridicare a standardelor de înţelegere şi comportament al celor aflaţi pe trepte
inferioare de existenţă socială. Acest aspect se finalizează cu civilizarea "maselor"; precum în istorie ne-o
demonstrează viaţa şi iniţiativele nobilimii. Aspiraţia indivizilor de a urca treptele ierarhiei sociale, deşi
legitimă şi pozitivă pe ansamblu, are şi un efect negativ: conduce spre utopia egalitarismului social.
În raza de semnificaţie a acestei legi, G. Tarde relevă din unghi sociologic, mobilitatea socială din
vremea sa, în felul următor: "Muncitorul din oraşe se tot poate crede el egalitar şi poate el lucra pentru
distrugerea burgheziei devenind el însuşi tot mai mult burghez; asta înseamnă că nu constituie el însuşi un
fel de aristocraţie foarte admirată şi invidiată de ţărani. Ţăranul este, comparativ cu muncitorul, cam ceea
ce este muncitorul faţă de patron. De aici decurge emigrarea de la ţară spre oraşe".
Această a doua lege relevă faptul că individualul şi socialul sunt două laturi complementare ale
fondului socializant pe care-l conţine imitaţia.
Mişcarea permanentă a individului în spaţiul social determină interferenţa undelor imitative
diferite prin forma şi conţinutul lor. La nivelul psihicului individual, aceste iradieri imitative generate de
credinţe şi dorinţe contradictorii se obiectivează în opoziţii şi conflicte. Opoziţia psihică, interioară,
rezultată din tensiunea alegerii între alternative, stă la baza atât al tensiunilor sociale, cât şi a apariţiei
unor credinţe, dorinţe şi idei noi. Abordând geneza conflictului, G. Tarde consideră că "duelurile logice"
şi teleologice ce se petrec în conştiinţa individuală14 sunt "cauza autentică a opoziţiilor sociale".
Adevărata opoziţie socială trebuie căutată în sânul fiecărui individ ori de câte ori acesta şovăie între a
adopta sau a respinge un model social care i se oferă"15 . Pe aceste considerente se sprijină G. Tarde
pentru a defini opoziţia ca o a treia lege socială.
Cea de a patra lege socială este invenţia al cărei "mecanism" constă în "împerecherea logică a
două idei". Considerând invenţiile ca: "adevăratele lucruri sociale", G. Tarde le clasifică în: a) teoretice:
concepţii mitologice, sistemele filosofice, ipotezele, descoperirile ştiinţifice, credinţele. "Ceea ce
cârmuieşte lumea nu sunt oamenii mari, ci propriu-zis, marile gânduri şi idei", precizează G. Tarde pentru
a exemplifica rolul ideilor în inovaţia socială şi în creativitatea organizatorică; b) invenţiile practice
cuprind, prin extrapolare, toate modelele de comportament, instrumentele şi tehnicile de acţiune. Ca

14
Tarde Gabriel: Legile sociale, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924, p. 60
15
Idem, Op. cit., p. 53

68
exemple, G. Tarde propune: inovaţiile verbale, inovaţiile rituale (religioase, ceremoniale, etc.), inovaţii
industriale (producţie, organizare), inovaţii militare (armament, tactică, strategie), inovaţii politice,
juridice, noile criterii de evaluare a creaţiilor artistice sau literare.
Cele două mari clase enumerate sunt folosite de G. Tarde pentru a demonstra faptul că invenţia
este un fapt pur individual care se propagă în societate. Invenţia nu este nici socială şi nici produsă de
societate. Societatea, prin creşterea gradului de civilizaţie, creează numai nevoi noi; însă satisfacerea
acestor nevoi este posibilă doar prin inovarea mijloacelor de acţiune şi a mentalităţii oamenilor. În acest
context individul se afirmă ca personalitate prin creaţie atât în ordinea existenţei materiale, cât şi în cea a
existenţei spirituale.
Geneza invenţiei, formele şi aria de propagare a acesteia constituie obiectul de studiu al
sociologiei.
"Cum, însă, invenţia e fapt individual, iar imitaţia fapt social, decurge de aici că individul conţine
întotdeauna socialul în stare germinativă, iar socialul presupune întotdeauna o multiplicitate de surse în
conştiinţele individuale"16. Invenţiile apar, deci, singulare, dar generează curente imitative prin care
devine posibilă coerenţa spaţiului social global şi progresul social. Progresul social se poate realiza prin:
1) substituirea invenţiilor prin care G. Tarde defineşte depăşirea unei invenţii care stă la baza curentului
imitativ aflat în actualitate de către una nouă, care răspunde mai adecvat aceloraşi nevoi sau probleme. În
termeni moderni, am putea spune că este vorba de uzura morală a invenţiilor. Concurenţa dintre invenţii
rivale se soldează, totdeauna, cu impunerea celei care se afirmă prin iniţierea unui nou curent imitativ.
Această concurenţă este numită de G. Tarde "duel logic" deoarece alegerea între invenţii
alternative implică discernământul raţional, un proces de gândire, o judecată logică şi axiologică. În
situaţia în care o invenţie "devenită tradiţională" cuprinde noi arii de răspândire, de este vorba de progres
real, ci de un progres "static"; 2) progresul prin acumulare se realizează prin "acuplarea" invenţiilor,
respectiv prin preluarea selectivă, din cadrul "faptelor sociale" existente, doar a acelor elemente care mai
corespund noilor curente imitative. Acest tip de dezvoltare demonstrează că progresul nu este totdeauna o
"evoluţie", ci un rezultat, cumulat, al inserării unor elemente noi în structurile acceptate ca având valoare
perenă.
În acest sens, G. Tarde propune chiar înlocuirea conceptului de "revoluţie" cu cel de "inserţie,
opinând că omenirea are nevoie de o "filosofie" a "inserţiunii universale".
Formându-se ca personalitate şi evoluând în orizontul de interferenţă a mai multor curente
imitative, individul se socializează în măsura în care se adaptează.
Legea a cincea, legea adaptării, este cea care încheie contribuţia lui G. Tarde la conturarea
psihologismului la orientarea specifică în istoria doctrinelor sociologice.
Adaptarea, "creează condiţiile îmbinării originale a credinţelor, dorinţelor şi ideilor în spiritul
fiecărui individ"17 asigurând, astfel, echilibrul social. Într-o interpretare sumară, adaptarea este prezentată
ca a III-a lege a fenomenului imitativ prin care devine posibilă asocierea între oameni. "Consensul"
durkheimist nu se realizează prin adeziunea de valori acceptate, ci prin integrare. Integrarea legitimează
"echifinalitatea" unor activităţi individuale diferite ca motivaţie, ca formă şi ca arie de manifestare.
Plecând de la proiecţia sociologică a comportamentului individului, în spaţiul comunitar, G. Tarde
interpretează adaptarea ca principal factor în disocierea critică de teoria "maselor creatoare". Creator este
numai individul, susţine G. Tarde, în mulţime îşi atenuează individualitatea, diminuându-şi puterea de
discernământ şi capacitatea de inovare. În mase, individul este înclinat spre acceptarea imitării
comportamentului celor ce-I sunt superiori ca poziţie socială (corporaţii etc.). De aceea, o valorificare
socială a individului este posibilă nu printr-o masificare a lui, ci prin crearea condiţiilor sociale de
adaptare la acele contexte sociale care-i permit individului să-şi valorifice superlativ capacităţile
creatoare. Adaptarea, deci, nu trebuie confundată cu conformismul, ci raportată la exigenţele echilibrului
social fără de care echilibrul psihologic individual nu este posibil.
"Imitaţia, opoziţia, invenţia - ca fenomene psihice, individuale - sunt, aşadar, cei trei factori care
stau la baza apariţiei societăţii, a existenţei şi progresului său.Ele sunt cele care explică o serie de
16
Eugeniu Sperantia: Introducere în sociologie, Tom. I, Editura Casa Şcoalelor.
17
Mielu Zlate: Omul faţă în faţă cu lumea, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p.95;

69
fenomene sociale, cum ar fi: repetiţia, (prin imitaţie), conflictele şi concurenţa (prin opoziţie),
(adaptarea) prin invenţie.18
Orientată spre explorarea, din unghi sociologic, a genezei spaţiului social, opera lui G. Tarde a
rămas în istoria sociologiei prin bogăţia de argumente juridice, morale, psihologice şi culturale care
pledează pentru "recuperarea" subiectivităţii, pe nedrept ignorată sau trecută pe plan secund de către
promotorii sociologismului.
Totuşi, voluptatea polemică şi aspiraţia ostentativă de a aduce o nouă perspectivă în explicaţia
societăţii, cu toate fenomenele sale aferente, a condus pe G.Tarde către promovarea unei noi perspective
inedite ca sistem categorial, dar deloc nouă în istoria gândirii şi nici scutită de limite proprii, antrenate
chiar de premisele de la care se originează.
Dincolo de acestea, merită să amintim şi pe câţiva dintre succesorii lui G. Tarde şi a unor variante
- americane şi engleze - ale psihologismului.

REPERE BIBLIOGRAFICE

G. Tarde (Sarlat, 1843 - Paris, 1904)


A fost magistrat, judecător de instrucţie, profesie pe care a exercitat-o timp de 20 de ani. A devenit
şef al serviciului de statistică al Ministerului de justiţie în 1893. Din 1900, după multe apariţii ştiinţifice
de profil, a devenit profesor de filosofie modernă la College de France.
Opere principale: La criminalite comparee (1886); Les lois de l'imitation(1890); Les
transformations de Droit (1893); La logique sociale (1893); Essais et melanges sociologiques (1895);
L'opposition universelle (1897); Les lois sociales (1898); Etudes de psychologie sociale (1898); Les
transformations du pouvoir (1899); L'opinion et la foule (1901); Psychologie economique (1902); La
realité sociale (1900); La psychologie intermentale (1900).
Adepţi ai lui G. Tarde:
Raoul Brugeilles: Le droit et la sociologie (1910);
Rene Maunier: Introduction à la sociologie (1910);
Rene Maunier:
Sociologia coloniala cu 2 volume:
a) Introduction à l'etude du contact de races;
b) Psychologie des expancions (apărute între 1932-1936);
D. Drăghicescu: La nouvelle cite du Dieu (1929);
D. Drăghicescu: Ontologia umană (trad.), Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti (1987);
G.L.Duprat: Esquise d'un traite de Sociologie (1936);
G.L.Duprat: Introduction à la sociologie (1930);
G.L.Duprat: La psychologie sociale (1920).
În unele exegeze se mai amintesc drept precursori ai lui G. Tarde următorii: Lucas: De l'imitation contagieuse
(1833); Despine: De la contagion morale (1870); De l'imitation (1871); P.Moreau de Tours: De la contagion du suicid
(1875); Aubry: Contagion du mertre (1888).

BIBLIOGRAFIE

1. Tarde, Gabriel: La criminalite comparée, Paris, Felix Alcan, 1886;


2. Tarde, Gabriel: Legile sociale (trad.) de M. Hodos, Bucureşti, Cultura naţională, 1924;
3. Tarde, Gabriel: Les lois de l'imitation, Paris, Libraire Felix Alcan, 1921;
4. Tarde Gabriel: L'opinion et la foule, Paris, Felix Alcan, 1922;
5. Nisipeanu, Ioan: Şcoala psihologică, Bucureşti, Cugetarea, 1938;
6. Mc Dougall, William: Psychology: the Study of Behaviour, London, New-York, Toronto, Oxford University,
Press, 1947;
7. Mead, George H.: Mind, Self and Society, Chicago, The University of Chicago Press, 1967;
8. Floru, Robert: Introducere în psihofiziologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică,1972;
9. Herseni, Traian: Cultura psihologică românească, Bucureşti. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980;
10. Levi, Vladimir: Noi şi eu, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1978;
11. Allport, G. W.: Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura pedagogică, 1981.

18
Mielu Zlate: Op. cit., p.96.

70
PSIHOLOGISMUL EUROPEAN (II)

Constituită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orientarea psihologistă a evoluat în două


direcţii:
1) în prima direcţie prevalează psihologia individuală şi pleacă de la premisa existenţei unor
"constante" psihice la nivelul fiecărui individ pe care acesta nu şi le poate satisface decât în condiţiile
vieţii de relaţie;
2) a doua direcţie ia ca punct de plecare psihologia colectivă potrivit căreia la baza ar sta un
"psihic colectiv", sau "Volksgeist" cum l-a denumit Friederich Karl Savigny. Această teorie a fost
dezvoltată de: W. Wundt (psihologia naţiunilor), M. Lazarus, H. Steinhal, Scipion Sighele. Un
reprezentant al acestei direcţii a cărui operă a rămas valabilă şi astăzi prin rigoarea ştiinţifică a
metodologiei folosite şi prin pertinenţa categoriilor create este Gustave Le Bon.
Iniţial inspirat de de G. Tarde, pe care-l citează ca autoritate ştiinţifică în propriile scrieri, Gustave
Le Bon şi-a început cariera ştiinţifică prin studierea "legilor psihologice ale evoluţiei popoarelor" (1894) .
Făcând o retrospectivă a istoriei civilizaţiei umane, G. Le bon desprinde ideea asimilării novatoare a
creaţiilor cu care vin în contact popoarele în evoluţia lor. Valorile de patrimoniu ale civilizaţiei universale
nu pot fi revendicate în exclusivitate de nimeni deoarece ele sunt rezultatul cumulat, al împrumuturilor
reciproce de credinţe, instituţii, arte, tehnologii între toate popoarele lumii . Ceea ce le individualizează, la
scară istorică, este un anumit "suflet al rasei" alcătuit din constante psihologice cu totul particulare
fiecărui popor, constante care fac din el o etnie cu trăsături distincte. Aceste diferenţe explică atât
originalitatea creaţiilor fiecărui popor, cât şi modul original în care se preiau şi se împrumută reciproc
valorile materiale şi spirituale între popoarele lumii. Exemplu: în arhitectură, coloana dorică a grecilor,
poate fi considerată ca o preluare a coloanei asiriene.
Socialul, deci, nu poate fi satisfăcător definit prin simpla descriere a unor fapte şi comportamente
sociale, ci prin ceea ce se găseşte dincolo de acestea, adică prin explorarea analitică a motivaţiilor. Sub
raportul motivaţiilor, Gustave Le Bon distinge între motivaţii individuale şi colective, insistând asupra
distorsionării motivaţiei individuale sub influenţa comportamentului colectiv al mulţimilor. "În anumite
împrejurări, o aglomerare de oameni capătă caractere noi, foarte diferite de ale indivizilor care compun
această aglomeraţie; se formează un suflet colectiv tranzitoriu, dar prezentând caracteristici clare,
distincte".
În lucrarea "Psihologia mulţimilor", devenită clasică în domeniu, din care am citat anterior, G. Le
Bon prezintă următoarele legi care înrâuresc geneza şi evoluţia acestui "suflet al mulţimii":
1) prevalenţa fenomenului de simpatie (etim: siun = în acelaşi timp; phatos = simţire) în relaţiile
indivizilor aflaţi în mulţime. Contagiunea, ca rezultat al propagării imitative a unor cuvinte, gesturi sau
atitudini explică reacţiile imprevizibile ale individului în mulţime. Exemplu: panica.
2) propagarea reacţiilor individuale se materializează în multiplicare prin creşterea exponenţială
atât ca arie, cât şi ca pondere a conţinutului reacţiei individuale.
3) diminuarea elementului intelectual în favoarea elementului afectiv şi instinctiv. Exemplu: în
mulţime, chiar un individ raţional şi ponderat, cu spirit critic, devine credul. Mulţimile sunt credule, de
aceea pot fi mai uşor manipulate.
4) absorbţia individului în mase prin pronunţata depersonalizare a acestuia.
În raport cu societatea, mulţimea este un fenomen primitiv, presocial, originea sa fiind
"ancestrală". Totuşi, omenirea a intrat, în prezent, într-o adevărată "eră a mulţimilor". "Deşi mulţimile au
jucat întotdeauna un rol important în istorie, niciodată rolul lor nu a fost atât de remarcabil ca astăzi.
Actele inconştiente ale mulţimilor, care se substituie activităţii conştiente a indivizilor, reprezintă una din
caracteristicile actuale"19.

19
Gustave Le Bon: Psihologia mulţimilor (trad.), Bucureşti, 1991, pag. 5
71
Ca şi până acum, şi de acum încolo mulţimile sunt acelea care vor contribui la "distrugerea
civilizaţiilor îmbătrânite"20.
Pentru a nu-şi risipi potenţialul acţional mulţimile apelează întotdeauna la un conducător (meneur)
care "insuflă credinţă şi dă coeziune mulţimilor"21 prin repetiţie şi contagiune. "Lucrul afirmat ajunge,
prin repetiţie să se fixeze în minte, sfârşind a fi acceptat ca adevăr demonstrat"22.
În prezent, datorită presei care diversifică opinia publică în funcţie de opţiuni valorice diferite, se
poate evita tirania maselor şi devine posibilă acţiunea profilactică de împiedicare a unei opinii de a deveni
tiranică.
Mulţimile pot fi
A. Eterogene:
1. anonime: mulţimea de pe stradă;
2. neanonime: jurii, adunări parlamentare;
B. Omogene:
1. secte: religioase, politice;
2. caste: militare, preoţeşti, de lucrători;
3. clase: ţărani, muncitori, proprietari.
În evoluţia lor, popoarele au parcurs un ciclu alcătuit din mai multe sau mai puţine secvenţe
intermediare. Acest ciclu începe cu starea de mulţime şi atinge maximum prin cristalizarea unui ideal
naţional prin care neamul se particularizează în istorie. Prin devalorizarea şi pierderea idealului, poporul
redevine mulţime. Pentru a se împiedica acest moment, civilizaţia, chiar şi cea mai evoluată, trebuie să fie
nu un scop în sine, ci un mijloc eficient de cultivare a idealului şi a valorilor care - i asigură perenitatea
acestuia. Un popor îşi asigură longevitatea istorică prin perenitatea idealului care-i particularizează
trăsăturile etnice.
Prin pertinenţa analizelor întreprinse şi prin acurateţea semantică a conceptelor lansate în circuitul
ştiinţific, G. Le Bon a contribuit atât la dezvoltarea sociologiei, cât şi la conturarea sociologiei sociale ca
disciplină autonomă. Din acest moment, apare clar că obiectul de studiu al psihologiei este individul,
psihologia socială studiază deschiderile alocentrice ale individului, în context comunitar, iar sociologiei îi
revine competenţa studierii spaţiului social organizat.
Aceste precizări îi acordă lui G. Le Bon calitatea de a fi un moment referenţial în încercările de
clarificare a confuziilor dintre psihologie şi sociologie, iar psihologismului său îi conferă o notă aparte în
cadrul acestei orientări generale.
De fapt, tocmai această particularitate l-a făcut interesant şi printre psihologi, chiar Wihelm
Wundt (1832-1920), întemeietorul primului laborator de psihologie experimentală (Leipzig, 1879),
folosind unele din sugestiile sale tematice în întreaga sa operă. Punând, însă, accent pe aspectele
voliţionale care stau la baza cristalizării moravurilor a redactat o "Psihologie a popoarelor" între anii
1900-1920. Impresionantă ca dimensiuni în cele 10 volume ale sale se găsesc şi numeroase pagini rămase
antologice pentru literatura privind geneza mitului, limbajul, religia ş.a. Din punctul de vedere al
sociologiei, remarcăm definirea importanţei concepţiei despre lume (Weltanschaung) în geneza modelelor
de comportament colectiv. Relevarea rolului mentalului colectiv în formularea şi dezvoltarea sistemului
de valori care particularizează etnic un popor constituie, iarăşi, o contribuţie valoroasă la dezvoltarea
patrimoniului ştiinţific de profil. Aceste achiziţii conceptuale vor avea efecte favorabile asupra impactului
explicativ al socializării şi al fondului socializant în calitatea lor de categorii eminamente sociologice.
Utilizând novator problematica aferentă psihologiei maselor, Jose Ortega y Gasset (1883-1955)
prin lucrarea "Rebeliunea maselor" (La rebelion de las masas, 1914) completează psihologismul cu unele
elemente concrete, din mentalul colectiv spaniol, dar abordate cu un arsenal conceptual preponderent
filosofic.
El pleacă de la premisa că viaţa trebuie să fie călăuzită de cultură, iar cultura trebuie să fie vitală,
respectiv să se obiectiveze în modele de comportament compatibile cu exigenţele celei mai evoluate
20
Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 5
21
Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 5
22
Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 65.

72
civilizaţii. "Raţiunea vitală", una din formulele care îi rezumă întreaga doctrină (inspirată din "Filosofia
vieţii", Lebensphilosophie, reprezentată de Max Scheler şi din conceptul de Geschichtlichkeit -
istoricitate, folosit de Wilhelm Diltey pentru definirea realităţii umane) este folosită de Ortega y Gasset
pentru a demonstra faptul că esenţa omului este istoricitatea.
Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc să aibă şi ele caracter istoric, dar
legitimitatea în transformarea acestora îi revine culturii. Numai prin cultură devine posibil progresul
moral, iar prin acesta inovarea modalităţilor de raportare la structurile sociale şi la întregul univers
instituţional al spaţiului social global. Acest proces se realizează, însă, nu la nivelul maselor, ci al elitelor.
Spre deosebire de elite care creează sub semnul valorii şi cu luciditatea perspectivei urmărite programatic,
masele sunt doar consumatoare de valori spirituale şi acţionează preponderent spontan. Entropia socială
pe care o generează lipsa de discernământ a maselor conferă comportamentului colectiv multe valenţe
alienante care explică fenomenele de înstrăinare individuală şi comunitară.
Crearea unei noi elite şi sustragerea culturii de sub influenţa nefastă a maselor este soluţia o
propune Ortega y Gasset pentru Spania vremii sale profund marcată de criza generală dintre cele două
războaie mondiale.
Dincolo de aspectele cu totul particulare privind mentalul colectiv spaniol şi încercarea autorului
de implicare directă în reconstrucţia instituţională a ţării sale, noi am reţinut doar acele elemente care mai
prezintă relevanţă sub raport istoric, în problematica psihologiei maselor şi a importanţei acesteia pentru
evoluţia sociologiei ca ştiinţă.
Cu aceste aspecte, încheiem, din raţiuni didactice, prezentarea psihologismului european la
dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă socio-umană.

BIBLIOGRAFIE

Gustave Le Bon:
• Les lois psychologiques de l'evolution des peuples (1894);
• Psychologie des foules (1895);
• Psychologie du socialism (1898);
• Psychologie de l'education (1902);
• La Revolution Française et la psychologie des revolutions (1922);
• Les civilisations de l'Inde (1887);
• Le civilisation des Arabes (1884);
• Les opinions et les croyances; Les basses scientifiques d'une Philosophie de la justice.

Wilhelm Wundt:
• Psihologia popoarelor (10 volume: 1900-1920);
• Logica (1880-1895);
• Etica (1886-1892);
• Sistemul filosofiei (1889-1897);

Jose Ortega y Gasset:


• La rebelion de las masas (1914);
• El tema de nuestro tiempo (Tema timpului nostru-1923);
• La deshumanizacion del arte (Dezumanizarea artei - 1925);
• En torno a Galileo (Despre Galilei-1933);
• Wilhelm Diltey y la ideea de la vida (W. Diltey şi ideea vieţii-1934);
• Historia como sistema (Istoria ca sistem - 1935);
• Ideas y creencias (Idei şi credinţe - 1936);
• Una interpretacion de la istoria universal (O interpretare a istoriei universale - 1949);
• Meditacion de Europa (Meditaţii despre Europa - 1949).

73
Studiu de autor

JOSÉ ORTEGA Y GASSET

José Ortega Y Gasset s-a născut la 9 mai 1883 la Madrid într-o familie cu tradiţii liberale (tatăl său
era directorul unui cotidian democrat). Urmează colegiul iezuit dintr-o localitate de lângă Malaga, apoi
dreptul şi filozofia la Universitatea din Drentso (Bilbao). În 1903 îl cunoaşte pe Miguel de Unamuno de
care-l va lega o strânsă prietenie. Între 1905 şi 1908 studiază la diferite universităţi din Germania, unde
întâlneşte profesori renumiţi în epocă: Hermann Cohen, Paul Natorp, Nicolai Hartmann. Din 1910 devine
profesor titular al catedrei de metafizică a Universităţii din Madrid. Întemeiază revista España (1915)
împreună cu Azdrin şi Eugenio d'Ors, iar în 1923, celebra revistă Revista de Occidente. În 1930 se
alătură. împreună cu Unamuno şi Pérer de Ayala, mişcării republicane, devenind un an mai târziu, deputat
de Liou în Cortes-ul republican. După 1923 se retrage treptat din politică. La începutul războiului civil se
refugiază pe rând în Franţa, Argentina şi Portugalia, pentru a reveni la Madrid abia după zece ani. În
1948, întemeiază, împreună cu discipolul său Julian Marias, Institut de Humanidades. Moare la Madrid în
1955.
Opere principale: Meditaciones del Quijote (1914), La Rebelion de las Massas (1930), El espiritu
de la letsa (1927), El Tema de nuestro tiempo (1923) - Tema vremii noastre, España invertebrata (1921) -
Spania nevertebrată etc.
José Ortega Y Gasset aparţine psihologismului european, fiind unspirit novator în problematica
aferentă a psihologiei maselor prin lucrarea "Rebeliunea maselor" completând cu unele elemente cocnrete
psiho-logismul.
Premisa de la care pleacă este că viaţa trebuie călăuzită de cultură, cultura fiind elementul vital
menită să se obiectiveze în comportamentul persoanei în raport de perfectă compatibilitate cu exigenţele
impuse de cea mai evoluată civilizaţie. Conceptul de "raţiune vitală" este folosit de către Ortega Y Gasset
pentru a demonstra că esenţa omului o constituie istoricitatea sa.
Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc să aibă un comportament istoric, dar
legitimitatea acestora îi revine culturii. Doar prin cultură se poate realiza progrsul moral nu la nivelul
maselor ci doar al elitelor.
José Ortega Y Gasset vorbeşte în lucrarea "Revolta maselor" apărută la Editura Humanitas 1994,
în traducerea lui Coman Lupu, de apariţia omului masă, definind astfel "om făcut la reprezeală alcătuit
din câteva plăpânde abstracţii, identic de la un capăt la celălalt al Europei... Este omul golit în prealabil de
propria-i istorie fără măruntaiele trecutului şi ascultând de toate disciplinele "internaţionale". Acest tip de
om "are doar aptitudini, crede că are numai drepturi nu şi obligaţii, este omul "sine nobilitate" - fără
nobleţe, care obligă "Noblesse oblige". Nobleţea se defineşte prin exigenţă, prin obligaţii, nu prin
drepturi.
Goethe spunea "A trăi după plac înseamnă a trăi ca un plebeu, nobilul aspiră la ordine şi la lege".
Termenul de nobleţe este sinonim cu o viaţă de eforturi mereu preocupată de autodepăşire, de înălţare a
ceea ce este spre ceea ce se presupune ca datorie şi "exigenţă". Oamenii de elită sunt oameni aflaţi într-un
antrenament necontenit. Spre deosebire de elite, masele sunt doar consumatoare de valori spirituale şi
acţionează preponderent spontan. Entropia socială pe care o generează lipsa de discernământ a maselor
conferă comportamentului colectiv multe valenţe alienate care explică fenomenele de înstrăinare
individuală şi comunitară.
Societatea, spune José Ortega Y Gasset, este întotdeauna unitatea dintre doi factori: minorităţile şi
masele.
Minorităţile sunt indivizii sau grupurile de indivizi calificaţi într-un mod special iar masa este
ansamblul de persoane nu neapărat calificate "omul mediu". Individul de elită este acela mai exigent cu
sine decât cu alţii, chiar dacă aceste aspiraţii superioare nu reuşesc să se realizeze în el însuşi.
Caracteristica epocii noastre este aceea că omul proclamă şi impune dreptul mediocrităţii sau
mediocritatea însăşi ca pe un drept. Aceasta înseamnă a ţine în şah adevărul. S-a produs un acces al
maselor la deplina putere socială. Omul mediu se pomeneşte că are idei dar nu are facultatea de a le
produce. Există şi două trăsături ale omului actual: "expansiunea continuă a dorinţelor sale vitale şi
74
ingratitudinea faţă de tot ceea ce i-a făcut posibilă uşurarea existenţei". Dacă imperativul tradiţional a fost
"A trăi înseamnă a te simţi limitat şi prin aceasta trebuie să ţii seama de ceea ce te limitează", imperativul
nou este "A trăi înseamnă a nu simţi nici o restricţie, înseamnă deci a te abandona liniştit ţie însuţi.
Practic, nimic nu este imposibil, nimic nu este periculos şi în principiu, nimeni nu este superior nimănui".
În aceste condiţii A. Cornte va conchide "Fără o nouă putere spirituală epoca noastră care este o
epocă revoluţionară va produce o catastrofă", Hegel fiind cel care ne avertizează "Masele înaintează".
Se impune crearea unei noi elite şi sustragerea culturii de sub influenţa nefastă a maselor. Europa
nu s-a americanizat. S-a ajuns la o nivelare. Cetăţeanul european prin statutul moral la care a ajuns poate
înţelege viaţa americană. "Trăim într-o epocă a nivelărilor, se nivelează averile, cultura diferitelor clase
sociale se omogeniează, sexele devin egale în drepturi".
Stilistul Ortega, deseori repudiat sau condescendent acceptat în zilele noastre este autorul unui
sistem folositor(sistemul într-un sens dinamic fiind după el scopul final al oricărui demers reflexiv)
cunoscut sub numele de raţionalism perspectivist, ale cărtui principii le schiţează încă din primele scrieri
precizându-le şi dezvoltându-le apoi de-a lungul întregii sale vieţi. Dar "manifestul" orteguismului este
chiar El tema de nuestro tiempo (1923).
Titlul de la bun început provocator pentru orice epocă viitoare, ne invită să parcurgem una din cele
mai incitante opere filosofice ale secolului nostru muribund şi atât de bogat în orori.
Nici "vitalism", nici "raţionalism" sistemul lui Ortega se întemeiază pe ceea ce el considera a fi
"realitatea radicală" adică viaţa umană şi anume eul confruntat cu circumstanţele sale. La care se adaugă
ideea perspectivei: fiecare subiect îşi are "propria lume" ocupată în coordonată de perspectiva particulară
a fiecăruia, fără însă ca divergenţa lumilor diferite să presupună falsitatea vreuneia dintre ele. Viaţa,
spuen Ortega, "nu are nevoie de nici un conţinut determinat - ascentism sau cultură - pentru a avea
valoare şi sens" în timp ce raţiunea este ameninţată de postura sa raţionalistă, raţiunea poate deveni
"raţionalism" adică "utopism" adevăr nelocalizat văzut de "niciunde". Avantajul doctrinei punctului de
vedere sau a perspectivismului este împrejurarea că ea presupune obligaţia ca în fiecare sistem să fie
integrată şi perspectiva vitală din care aceasta a emanat, ceea ce îngăduie articularea fiecărui sistem astfel
construit cu alte sisteme viitoare sau chiar străine din ceea ce este posibil prin înlocuirea "raţiunii pure" cu
"raţiunea vitală".
Ortega vrea să rezolve de fapt un vechi conflict declanşat între raţiune şi viaţă, între raţional şi
iraţional, o dată cu Socrate, dacă acesta a descoperit linia de unde începe puterea raţiunii, vremea noastră
ne-a pus în faţa unei descoperiri apuse: hotarul unde puterea raţiunii ia sfârşit. Misiunea vremii sale era
după Ortega redescoperirea spontaneităţii. Socrate nu avea încredere în spontaneintate şi o cenzură prin
filtrul normelor raţionale contemporanul lui Ortega e neîncrezător în raţiune şi o judecă prin intermediul
spontaneităţii. Raţiunea nu e decât tot o formă şi o funcţie a vieţii, iar tema vremii "noastre" spune Ortega
este de a supune vitalităţii raţiunea. Dar "tema vremii" se schimbă în perindarea generaţiilor istorice şi
redescoperirea ei constituie o sarcină permanentă pentru fiecare dintre ele, de unde şi caracterul
"provocator" al titlului, închizând în sine sfidarea şi provocarea continuă a autoidentificării.
În primul capitol al volumului "Ideea de generaţii", Ortega defineşte generaţia ca "o varietate
umană(...). Membrii ei vin pe lume înzestraţi cu anumite caractere tipice care le conferă o fizionomie
comună, diferenţiindu-i de generaţia anterioară". În cadrul acestei "rame de identitate" indivizii se pot afla
în apoziţie percepându-se ca antagonici, însă nerealizând apropierile, similitudinile dintre ei. Fiecare
generaţie este un "nou corp social integru cu minoritate selectă, lansată pe o traiectorie bine determinată.
Există şi o atitudine pe care membrii unei generaţii o adoptă faţă de ceea ce deja există. În funcţie de o
astfel de atitudine vorbim de: epoci cumulative în care indivizii unei generaţii apreciază că există o
suficientă omogenitate între ceea ce s-a creat în trecut, încheiat şi ceea ce le este propriu, apoi de epoci
eliminatorii şi polemici în care există o profundă eterogenitate între cele două lumi (trecut-prezent) şi
acestea fiind generaţiile de luptă. În primele două tinerii se subordonează bătrânilor care conduc în
continuare în arte şi ştiinţă - vremuri ale bătrânilor. În cel de-al treilea tip bătrânii sunt înlăturaţi, nu se
pune problema conservării, acumulării şi a înlocuirii - "sunt vremuri juvenile, epoci de iniţiere şi
beligeranţă contructivă". Există aşadar anumite ritmuri istorice între care sunt anumite inadvertenţe.
În ceea ce priveşte previziunea viitorului se observă că fiecare generaţie constă într-o sensibiltiate
specifică, adică îşi are propria vocaţie, misiunea sa istorică. Se întâmplă uneori ca această generaţie să
75
lase misiunea neîndeplinită. Efectul: "dezertarea" ei din postul istoric se pedepseşte prin condamnarea ei
la un perpetuu dezacord cu sine însăşi. "Instituţiile ca şi spec-tacolele noastre sunt reziduuri anchilozate
ale altei perioade. Profeţiile istorice au avut un rol însemnat în istorie fiecare generaţie prevăzând în viitor
situaţia actuală".
Ortega ne îndeamnă că pentru a ne cunoaşte mai bine viitorul să ne întoarcem spre interiorul
nostru deşi este mai dificil de înţeles. "Omul s-a format în lupta cu exteriorul şi nu-i uşor să desluşească
decât lucrurile care sunt afară. Există anumite procedee de a descoperi în prezent simptomele viitorului.
Se impune supoziţia că ar exista o afinitate intimă între sistemele ştiinţifice şi generaţii sau epoci.
Se poate aprecia în aceste condiţii că ştiinţa şi mai ales filosofia ar reprezenta un ansamblu de convingeri
care valorează ca adevăr numai pentru un timp determinat.
Se conturează în aceste condiţii două orientări: doctrina "relativistă" şi doctrina "raţionalistă".
Doctrina relativistă susţine că nu există "adevăr" deoarece fiecare individ îşi are propriile
convingeri mai mult sau mai puţin durabile care pentru el reprezintă adevărul deci nu există decât
adevăruri referitoare la condiţia fiecărui subiect. Relativismul este într-o ultimă analiză scepticism, iar
scepticismul justificat ca obiecţie la orice teorie este o teorie sinucigaşă.
O dată cu începutul Renaşterii se naşte un curent cu tendinţă antagonică şi anume raţionalismul
care pentru a impune adevărul va renunţa la viaţă. S-au afirmat în această epocă mari filosofi, Descartes
ca părinte a raţionalismului modern, apoi Kant cu "fiinţa sa raţională" singura capabilă de a se detaşa de
realitatea istorică, cotidiană şi a găsi prin raţiune sensul adevărului.
Dar, se întreabă Ortega, dacă raţiunea şi prin raţiune se poate dobândi adevărul de ce a fost nevoie
de atâtea greşeli în istorie, de erorile comise de marii conducători de state. Descartes va găsi justificare în
erorile adevărului adică în păcatul voinţei "voinţa fiind cu mult mai amplă şi mai întinsă decât
înţelegerea", ea nu se include în aceleaşi limite ci "o extinde şi asupra lucrurilor pe care nu le înţeleg, faţă
de care fiind de la sine indiferentă ea se rătăceşte cu mare uşurinţă şi alege răul drept bine sau falsul drept
adevăr".
Ortega conchide că în situaţia actuală nu ne putem situa nici în absolutismul raţionalist nici în
relativismul care salvează viaţa evaporând raţiunea.
Cultura se exprimă prin alegerea justului şi nu a injustului în viaţa cotidiană. Cultura şi viaţa se
află într-o strânsă legătură. Cultura se defineşte ca fiind "viaţa spirituală" dar consideră Ortega aceasta nu
trebuie separată de "viaţă" în sensul realităţii sociale, palpabile. Această greşeală este făcută de către
raţionalism căci "Nu există cultură fără viaţă, nu există spiritualitate fără vitalitate, în sensul cel mai terre
a terre ce s-ar dori să i se dea acestui cuvânt". Spiritualul şi nespiritualul se îmbină, se împletesc în viaţă
în raporturi egale.
Ortega vorbeşte despre două tipuri de imperative care conduc activităţile noastre:
IMPERATIV
CULTURAL VITAL
Sentiment Adevăr Sinceritate
Voinţă Bunătate Impetuozitate
Gândire Frumuseţe Delectare
Dacă în timpul Renaşterii cultura nu se putea realiza în noi ci rămânea undeva la o suprafaţă de
fricţiune peste viaţa efectivă neimplicând viaţa efectivă a individului, în contemporaneitate cultura se
naşte din finalul viu al subiectului şi este aşa cum am spus "viaţă senso-stricto, spontaineitate,
subiectivitate. Cultura s-a obiectivizat şi rezistă atâta timp cât ea primeşte mesaje din partea subiecţilor
când acest flux încetează cultura se îndepărtează, se hieratizează. "Cultura are prin urmare, un ceas al
naşterii - ceasul ei liric - şi un ceas de anchilozare - ceasul ei hieratic". Există o cultură germinală şi o
cultură de-a gata. În epocile de reformă cum e a noastră trebuie să fim încrezători în cultura de-a gata şi să
promovăm cultura emergentă".
În capitolul "Cele două inimi sau Socrate şi Don Juan", Ortega atrage atenţia din nou asupra unui
anumit ciclu istoric al omenirii şi anume a antagonismului între epoca socratică şi cea actuală. Dacă
contemporanii lui Socrate, lumea clasică trăia revelaţia subită a unei lumi exemplare bazată pe
înlăturarea vieţii spontane şi înlocuirea ei cu raţiunea pură astăzi se constată că ceea ce au făcut Socrate şi
secolele posterioare a fost o eroare, căci spontaneitatea, viaţa însăşi nu poate fi anulată definitiv ci
76
înfrânată. Tema vremii noastre constă în "a supune vitabilităţii raţiunea, a o localiza în cadrul
biologicului, a o subordona spontanului (...) Misiunea vremii noi este tocmai a converti relaţia şi a arăta
că dimpotrivă cultura, raţiunea, arta, etica sunt datoare să slujească viaţa".
Se constată astăzi o nouă atitudine, o nouă ironie de semne opus celei socratice. "În vreme ce
Socrate era neîncrezător în spontaneitate şi o privea prin intermediul normelor raţionale, omul prezentului
e neîncrezător în raţiune şi o judecă prin intermediul spontaneităţii".
Figura lui Don Juan apare acum rafiantă şi cu scop precis, căci acesta se răzvrăteşte împotriva a
tot ceea ce conţine morala, ceea ce reprezintă temă a vremii noastre. Aceasta înseamnă o nouă cultură:
cultura biologică. Raţiunea pură trebuie să-şi cedeze raţiunii vitale imperiul".
În ceea ce priveşte valorizarea vieţii şi aici, spune Ortega, se înregistrează o mortificare în raport
cu epocile trecute. Astfel că tema proprie vremii noastre şi misiunea actualelor generaţii constă în a face o
încercare energică de a ordona lumea din punct de vedere al vieţii.
Este vorba de o nouă direcţie a culturii. Este vorba de a consacra viaţa care până acum nu era
decât un fapt nud şi oarecum un hazard al cosmosului, făcând din ea un principiu şi un drept. Alegerea
unui punct de vedere constituie actul iniţial al culturii.
Această consideraţie dată vieţii a avut ca şi consecinţe ridicarea la rangul de principiu a celor mai
diverse entităţi. Fiecare obiect se bucură de o dublă existenţă: pe de o parte este o structură de calităţi
reale pe care le putem percepe; pe de altă parte e o altă structură de valori care se prezintă numai
capacităţii noastre de apreciere. Dupe ce face o prezentare a concepţiei budhiste, Ortega se întreabă "ce se
întâmplă dacă în loc de a spune "viaţa pentru cultură vom spune cultura pentru viaţă"?".
Pe planul vieţii se disting forme de trăire mai mult sau mai puţin valoroase. Nietzsche a fost cel
mai clarvăzător căci lui i se datorează găsirea uneia dintre reflecţiile cele mai fecunde specifice epocii
noastre şi anume distincţia făcută de el între viaţa reuşită şi viaţa ratată.
Ca şi o concluzie, Ortega consideră că trebuie depăşită ipocrizia de a înţelege că viaţa trebuie
apreciată ca şi valoare pozitivă şi a rezolva contradicţia dintre "graţia ei" invadatoare ce se impune
sensibilităţii noastre şi aprobarea ei care nu se pare un păcat". Viaţa este în esenţă acţiune şi mişcare,
sistemul de ţinte către care ni se declanşează actele şi înaintează mişcările noastre fiind o parte integrantă
a organismului viu.

77
PSIHOLOGISMUL AMERICAN
- ETAPĂ A CONSTITUIRII
SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

În mentalul american, preponderent pragmatic şi individualist, a existat un psihologism avant la


lettre concretizat în încercări sporadice, dar notabile, de abordare, din unghi explicativ, a genezei şi
finalităţilor condiţiei umane. De aceea, prin "importarea" aparatului conceptual propriu psihologismului
european, orientarea similară americană a cumulat unele particularităţi care o singularizează în istoria
sociologiei. Aceasta este raţiunea pentru care am rezervat o prelegere integrală a orientării psihologiste
din sociologia americană.
O primă încercare de dimensionare a obiectului epistemic al sociologiei, cu categorii şi
metodologie preponderent psihologiste, îi aparţine lui J. M. Baldwin (1861-1936) în ale cărui scrieri
Sociologia este identificată cu Psihologia socială.
Important este faptul că în lucrările sale fenomenul imitaţiei apare tratat, cronologic vorbind,
înaintea lui G. Tarde.
Plecând de la premisa că socialul se întemeiază pe umane, J.M.Baldwin consideră că umanul
începe odată cu trecerea individului la stadiul de personalitate. Ca proces complex şi contradictoriu,
trecerea de la biologic la social comportă formarea conştiinţei de sine sub acţiunea conjugată a
raporturilor sociale în care trăieşte individul. Socializarea se face într-un mediu valoric rezultat prin
cumularea modelelor de comportament create de generaţiile anterioare. De aceea, la început, societatea (şi
socialul ca sistem de valori) îi apar individului ca străine, contribuind la conştientizarea existenţei "alter-
ilor". Ego şi alter, prin geneza lor, rămân esenţialmente sociale şi corelative în dinamica spaţiului social
global. "Omul" e mai curând un produs social, decât o "unitate sociali", iar prin structurarea conştiinţei de
sine ca urmare a cristalizării unor criterii proprii de delimitare în raport cu "alter-ii" personalitatea se
relevă a fi o construcţie socială în dublu sens: a) la formarea sa contribuie toate raporturile sociale; b)
calitatea sa este determinată de modul în care interiorizează şi personifică valorile considerate
socialmente legitime. Fenomenul de asimilare individuală a sistemului de valori socialmente constituite
este denumit cu termenul de "ereditate socială". Prin această ereditate socială, similar informaţiilor
genetice în biologie, se transmite "forţa de particularizare" a indivizilor care s-au remarcat prin fondul
socializant cel mai înalt. Cum la baza fondului socializant existent în societate stă tot individul, înţeles ca
personalitate generică, rezultă că individualul şi socialul sunt dimensiuni corelative ale genezei şi
dinamicii structurale a societăţii: individul este o creaţie socială în aceeaşi măsură în care societatea este
un rezultat, cumulat, al creaţiilor individuale.
Luând ca punct de plecare valorile, modelele acţionale şi cadrul normativ existent, individul se
socializează prin imitarea acestora, dar devine personalitate prin depăşirea lor, inovând în continuarea lor
şi dincolo de ele. Ceea ce asigură coerenţă structurală societăţii este aptitudinea indivizilor de a imita
aceleaţi prescripţii acţionale şi modele de comportament similare. Adaptarea la solicitările integrative ale
spaţiului social explică diferenţierile sociale: cei care pot contribui la "ereditatea socială" prin preluare şi
transmiterea caracteristicilor mediului social alcătuiesc fondul de sanogeneză al societăţii. Cei care se
dovedesc "inapţi" în procesul de selecţie socială rămân asociali, iar la limită se găsesc cei antisociali,
desemnând aria de patologie socială.
Cercetării sociale îi revine datoria de a delimita cât mai precis această zonă, pentru a polariza
eforturi de restrângere a ei în vederea eradicării acestor elemente care induc inerţie în procesul de
"ereditate socială".
Consideraţiile filosofice cu privire la conştiinţă, personalitate, ego, alter, socius ş.a. vor îmbrăca
reflexe explicative cu conţinut mai mult sociologic după contactul lui J.M.Baldwin cu opera lui G. Tarde.
Ed. A. Ross (1866-1960), considerat de unii exegeţi ca "părintele sociologiei americane", este
fondatorul "şcolii controlurilor sociale"-varianta americană cea mai importantă a psihologismului.
78
Potrivit acestei "şcoli", societatea, deşi îi apare individului ca un sistem abstract de norme
impersonale, care se impun coercitiv, în realitate este un produs al obiectivării trăirilor şi intereselor
individuale.
Conceptul generic de viaţă socială desemnează complexitatea interacţiunilor dintre indivizi,
diferiţi ca obţiuni valorice şi ca potenţial acţional. Această diferenţă de potenţial stă la baza antinomiilor,
tensiunilor şi conflictelor care se reflectă în contradicţii sociale specifice fiecărei societăţi. Pentru ca
aceste contradicţii să nu antreneze fenomene entropice, "controlurile sociale" intervin şi asigură coerenţa
funcţională sistemului social global.
Genetic, "Controlurile sociale" sunt un rezultat al interferenţei dintre formele de intervenţie pentru
ecranarea efectelor diferitelor forme de manifestare a contradicţiilor sociale şi aria latentă sau manifestă a
antinomiilor. La nivel global, fiecare societate are un sistem de controluri sociale integrat în structurile
sociale care o particularizează. În funcţie de nivelul de dezvoltare, fiecare societate acordă prioritate unuia
sau altuia dintre aceste controluri sociale. De exemplu, în trecut au prevalat religia, educaţia sau arta în
"cimentarea" ansamblului social; în prezent, gradul de civilizaţie face din drept principala formă eficientă
de control social. Controlurile sociale reglează aria şi conţinuturilor relaţiilor sociale prin intermediul
normelor juridice, morale, a formelor de apreciere estetică şi se finalizează în opere de cultură şi
civilizaţie. Fără a fi ele însele componente ale civilizaţiei, fac posibilă civilizarea indivizilor prin
acceptarea normelor sociale de comportament civic şi profesional. Structura şi ierarhia acestor "controluri
sociale" este strâns dependentă de structura sistemelor sociale şi de valorile dominante în fiecare etapă de
dezvoltare. Considerând că echilibrul social este un semn al prosperităţii, în sensul că societatea nu-şi
iroseşte resursele pentru a aplana conflictele, ci foloseşte aceste resurse pentru a creea opere de cultură şi
civilizaţie, Ed. A. Ross propune un sistem categorial care să-i confere sociologiei un statut de
metodologie a cercetării care pot asigura echilibrul social cu costuri minime.
Sub raport explicativ-epistemic, acest sistem de categorii cuprinde următoarea ierarhie a
proceselor sociale clasificatepe criteriul complexităţii:
1) Geneza societăţii poate fi satisfăcător explicată prin prisma comceptelor de: asemănare,
conjugare, multiplicare. (Multiplicarea este înţeleasă ca imitaţie, în sensul psihologist al cuvăntului);
2) Asociaţia se caracterizează prin interferenţa proceselor de: comunicare, seducţie, intimidare;
3) Dominaţia presupune asimilare prin forţă;
4) Opoziţia cuprinde competiţia, discuţia în contradictoriu, lupta de clasă;
5) Cooperarea implică ajutorul mutual, diviziunea muncii, regularizarea, organizarea;
6) Adaptarea: toleranţa, compromisul, amalgamarea;
7) Stratificarea rezultă prin diferenţiere, segregaţie, subordonare;
8) Socializarea este posibilă prin imitaţie, relaţionare, educaţie, control social;
9) Alienarea, ca proces social, se manifestă prin îndepărtare şi trecerea antinomiilor din starea
latentă în cea manifestă;
10) Individualizarea este specifică societăţilor mai evoluate şi se reflectă în diversificarea
civilizaţiei, un "control social" mai liberal, dezvoltarea raporturilor sociale la nivelul întregului spaţiu
social.
Obiectul de studiu al sociologiei, potrivit aprecierilor lui Edward Ross, îl constituie "procesul
social" al cărui conţinut este "evoluţia componentelor umane", "unitatea, rezultat al cauzelor sociale,
adică al contactelor spirituale sau interdependenţelor spirituale. Ea tinde să lărgească cunoştinţele noastre
despre societate pe calea relevării modului în care o continuitate atât de uriaşă de forme ale sentimentelor,
credinţelor şi scopurilor, proprie oamenilor, creează baza pentru grupările lor, condiţiile colaborării şi
contradicţiile"23.
Pentru a ajunge la adevărata sursă a socialului, sociologia trebuie să-şi recunoască, drept postulat,
renunţarea la recunoaşterea acţiunii inflexibile a unor legi obiective ale dezvoltării sociale, deoarece,
spaţiul social se constituie, în realitate, din interdependenţa complexă a psihologiei colective a diferitelor
grupuri. Or, aceste grupuri, fiind caracterizate printr-o foarte dinamică mobilitate a intereselor, fac
imposibilă o previziune ştiinţifică, previziunea presupunând o repetabilitate riguroasă şi controlabilă.

23
E.A.Ross: Social Psychology, New York, 1919, p.3;
79
Această dinamică se datorează faptului că societatea, fiind alcătuită din personalităţi foarte diferite, este
marcată, inevitabil, de o permanentă luptă a personalităţilor, care încearcă să-şi glorifice "eul" prin
diminuarea unui alt "eu".
În acest mod se manifestă conflictul dintre generaţii şi "cei tineri încearcă să smulgă frânele
controlului din mâinile celor vârstnici"24. Societatea nu este produsul bunăvoinţei, ci "arena grupurilor
sociale în luptă"25. În aceste circumstanţe, echilibrul social este posibil numai prin instituţionalizarea unui
sistem de controluri sociale compatibile cu structura sistemului generat de mentalul colectiv al fiecărei
comunităţi etnico-sociale.
R.M.Mac Iver: deşi, iniţial reprezentant al relaţionismului american (în care a şi fost încadrat de
unii exegeţi26 rămâne un valoros exponent al psihologismului pe ale cărui premise metodologice operează
pentru prima dată distincţia dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale particulare. În acest sens poate fi
considerat un precursor al preocupărilor de construire a sistemului ştiinţelor social-umaniste, proces aflat
în desfăşurare şi în prezent.
Respingând viziunea instrumentală prin care erau evaluate ştiinţele de către contemporani,
R.M.Mac Iver consideră că ştiinţele - ale naturii, ale societăţii, ale gândirii - trebuie să aibă o finalitate
explicativă. Datele şi informaţia faptică, inserate în aria conceptuală a fiecărei ştiinţe, au valoare numai în
măsura în care prin descrierile unor amănunte relevante ajung la cauzele care produc fenomenele. A
explica înseamnă a releva cauzele, iar potenţialul explicativ al conceptelor şi categoriilor conferă caracter
ştiinţific cunoaşterii în toate domeniile.
În particular, cunoaşterea socială poate primi calificativul de "ştiinţifică" numai în măsura în care
ajunge la cauzele profunde ale fenomenalităţii sociale.
Disociindu-se de J.Wilbois care se pronunţă pentru legitimarea cauzalităţii psihologice în
sociologie, R.M.Mac Iver, în lucrarea "Social Causation", realizează, o primă clasificare a cauzelor pe
baza tuturor modalităţilor lui "pentru ce?", definit ca nexus cauzal, după cum urmează:
A) Cauzalitatea universală - este modalitatea lui "pentru ce?" de ordin invariabil aplicat la un
nexus fizic;
B) Cauzalitatea fiinţei organice - este o modalitate a unui "pentru ce?" al funcţiei aplicat la un
nexus biologic;
C) Cauzalitatea fiinţei organice - se defineşte la confuenţa a două modalităţi complementare ale
lui "pentru ce?":
1. o modalitate a : obiectului, a motivaţiei şi a proiectului aplicată la un nexus
psihologic;
2. un "pentru ce?" al conjuncturii sociale aplicat la un nexus social.
Nexusul cauzalităţii sociale se situează la nivelul fiinţei conştiente şi cuprinde următoarele
domenii:
1. ordinea culturală - rezultată din articularea valorilor şi scopurilor;
2. ordinea tehnologică - înglobează totalitatea mijloacelor acceptate ca legitime
pentru realizarea acestor valori şi scopuri;
3. ordinea socială - defineşte ansamblul raporturilor, protejate normativ de
prescripţii de status rol şi care stau la baza constituirii grupurilor.
Acordând prioritate mobilurilor subiective în definrea cauzalităţii sociale, Mac Iver rămâne în
istoria sociologiei prin luciditatea prin luciditatea cu care s-a desprins de aprecierile speculative, masiv
asociate acestei problematici în vremea sa . În acest sens, el a nuanţat şi alte modalităţi - necauzale - ale
lui "pentru ce ?", după cum urmează:
D) Un "pentru ce?" al inferenţei, aplicat la nexus logic care întemeiază ştiinţele gândirii
asigurându-le finalităţile explicative preliminare;
E) Un "pentru ce?" al obligaţiei, aplicat la nexus normativ - conferă statut ştiinţific cunoaşterii
referitoare la condiţiile generale de desfăşurare a fenomenelor sau a acţiunilor individuale.
24
E.A.Ross: New Age Sociology, New York, 1940, p.147;
25
E.A.Ross: Op. cit., p.170;
26
Iosif Nathansohn: Sociologie, Iaşi, 1974, p.116.

80
În istoria gândirii sociologice R.M.Mac Iver mai este citat ca referenţial şi pentru condiţia sa la
definirea şi clasificarea grupurilor27.
Plecând de la categoria de interese care fac posibilă asocierea indivizilor, Mac Iver consideră că
grupurile, după finalitatea asocierii lor, se pot clasifica în:
1. asociaţii filantropice - bazate pe interese general - umane;
2. familia - ca grup social este un rezultat al asocierii pe baza intereselor" specifice speciei";
3. instituţiile din agricultură, industrie şi comerţ - au la bază interese economice;
4. universităţile, şcolile - rezultă prin instituţionalizarea intereselor ştiinţifice şi de educaţie;
5. interesele de prestigiu şi putere - polarizează grupuri restrânse cu finalităţi speciale la
nivelul spaţiului social.
Sub acest aspect se deosebeşte de Gidings şi Ed. A. Ross, care pledând da la natura legăturii
dintre indivizi, propuneau altă clasificare:
a) grupuri întâmplătoare: mulţime, public;
b) grupuri naturale: familia;
c) grupuri de asemănare psihologică: clase, secte, partide, profesii, naţiuni;
d) grupuri de interese: statul, societăţi comerciale, corporaţii.

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

Albion W. Small: (1854-1926)


Opere principale: General Sociology (1905); The Meaning of Social Science (1910);
Teza sa fundamentală: sanogeneza spaţiului social este asigurată de gradul de sociabilitate: cu cât
gradul de sociabilitate este mai mare, cu atât putem vorbi de o moralitate mai ridicată pentru respectiva
societate.

F.H.Gidding: (1855-1931)
Opere principale: Principles of Sociology (1896); Inductive Sociology (1901); Readings in
Descriptive and Historical Sociology (1908).
Teze principale: Societatea este un "organism psihic" la baza căruia stau simpatia reciprocă şi
interesele care îi asigură coerenţă funcţională prin "conştiinţa aparenţei". Viaţa socială este rezultatul unei
"voinţe supraindividuale" care reglează opţiunile valorice şi comportamentele "personalităţilor" care
rezultă la finalul desfăşurării tuturor "proceselor sociale". Naţiunea este un rezultat al credinţei indivizilor
într-o realitate socială supraindividuală.
G.B.Watson, întemeietor al behaviorismului, pleacă de la ipoteza că numai comportamentele sunt
realităţi sociale obiective care trebuie să facă, în mod legitim, obiectul cercetării. Stările de spirit sunt
subiective, deci malformante şi contestabile.

J.M.Baldwin (1861-1936): profesor universitar la Universitatea din Princeton şi Baltimore.


Opere principale: Mental Development in the Child and the Race (1896); Social and Ethical
Interpretation in Mental Development (1897); The individual and Society (1910); Darwinism and the
Moral Science (1910).

Edward A. Ross (1866-1951)


Opere principale: Foundation of Sociology (1905); Social Control (1901); Social Psychology
(1909); Principles of Sociology (1920); America în schimbare (1908); Păcatul şi societatea (1907);
Ultimii păcătoşi şi sfinţi (1910); Lumea veche în cea nouă (1914).

Mac Dougall s-a remarcat prin lucrarea din 1871 în care demonstrează faptul că instinctul este
resortul întregii vieţi animale. Cu referire la societate, el clasifică instinctele în funcţie de influenţa lor
asupra vieţii sociale.
27
R.M.Mac Iver: The Elements of Social Science, 1921

81
Opere principale: An Introduction to Social Psychology (1908); Body and Mind (1911); The
Group Mind (1920); Character and the Conduct of Life (1927).

Max Meyer şi Woodworth sunt doi dintre cei mai valoroşi continuatori ai behaviorismului.
Charles A. Ellwood, profesor de specialitate la Universitatea Missouri. A susţinut teza conform
căreia la baza societăţii stă activitatea rezultată din obiectivarea "Interdependenţei psihice" a indivizilor.
Opere principale: Sociology in its Psychological Aspects (1912); Introduction to Social
Psychology (1917); The Social Problem (1919); The Psychology of Human Society (1925).

82
METODA TIPOLOGIEI CALITATIVE ŞI
COMPREHENSIUNEA INTERPRETATIVĂ
ÎN SOCIOLOGIA LUI MAX WEBER

Recunoscuta ca valoare de patrimoniu a sociologiei universale, opera lui M. Weber constituie, in


egala masura, un moment de referinta in evolutia gandirii sociologice germane si o contributie
substantiala la crearea sistemului categorial al sociologiei ca stiinta. In acest sens, Max Weber considera
ca dupa crearea termenului de sociologie de catre A. Comte, etapa moderna a dezvoltarii ei presupune
reconstructia intregii sale problematici in vederea transformarii ei intr-o “stiinta neutra axiologic fata de
aplicatiile sale practice”. Problematica sociologica “defineste totalitatea activitatilor umane dintr-o
societate, in timp ce “problema constitutiva” a sociologiei trebuie identificata la nivelul actiunii sociale.
De aceea, reconstructia epistemica a sociologiei trebuie sa ia ca punct de plecare actiunea sociala care
genereaza “complexele sociale” creatoare de cultura.
Nu orice actiune umana este actiune sociala; devine sociala numai cand autorul sau ii atribuie un
sens prin raportare la orientarile valorice ale spatiului social global.
Sensul poate fi: a) subiectiv: cand reflecta optiunile valorice ale individului; b) obiectiv: cand
exprima raportul dintere aspiratiile individuale si comportamentale existente la un moment dat intr-un
spatiu social concret determinat.
Pentru a studia actiunea sociala, sociologul trebuie mai intai sa o inteleaga, proces care presupune:
a) identificarea naturii si sensului actului savarsit de individ; b) descifrarea motivatiei care explica acest
act. Din aceasta cauza, perspectiva sociologica de abordare a realitatii sociale este una “comprehensiv-
explicativa”. Comprehensiunea face posibila explicatia cauzala, iar prin intermediul acesteia se poate
explica probabilitatea producerii fenomenelor studiate, conferind cercetarii sociologice un caracter istoric.
Pe baza acestor premise metodologice Max Weber studiaza 3 categorii de probleme sociale: raportul
dintre etica protestanta si geneza capitalismului, tipologia dominatiei, rationalitatea formala in
organizatiile birocratice. “Interesul nostru principal este de a analiza si de a explica in genetic
particularitatea specifica a rationalismului occidental si, in cadrul acestuia, formei moderne occidentale
orice tentative de a realiza o asemenea explicatie trebuie sa ia in considerare , inainte de toate, conditiile
economice, recunoscand importanta fundamentala a factorului economic. In acelasi timp, nu trebuie sa
pierdem din vedere corelatia opusa: desi dezvoltarea rationalismului economic este dependenta partial de
tehnica si dreptul rational, ea este determinata, totodata, de abilitatea si dispozitia oamenilor de a adopta
anumite tipuri de comportamente rationale practice”.(1)
In afara de actiunea sociala, fundanmentele conceptuale ale sociologiei lui Max Weber mai
cuprind si un set de “determinanti” ai rationalitatii actiunii sociale din care amintim:
a) rationalitatea de finalitate – defineste totalitatea conditionarilor aferente actiunii. “Actioneaza
in maniera rationala de finalitate cel ce-si orienteaza activitatea dupa scopurile, mijloacele si consecintele
subsidiare ale acestora si care confrunta, in acelasi timp, in mod rational, mijloacele cu scopul, scopul cu
consecintele subsidiare si, in sfarsit, diversele scopuri posibile intre ele”(2)
b) rationalitatea de valoare – caracterizeaza activitatile sociale
(1) Max Weber: The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism, New York, Charles Scribners’s
sons, 1958, p.26
motivate de credinta in valoarea lor intrinseca independent de rezultatul lor. Exemplu : actiunile
cu caracter etic, estetic, religios. “Rationalitatea de valoare ramane afectata de irationalitate, si aceasta cu
atat mai mult cu cat se da o semnificatie absoluta valorii dupa care se orienteaza activitatea”.
Caracteristica esentiala a activitatii rationale de valoare o constituie elaborarea constienta a sensului
actiunii si orientarea rezolutiva a comportamentului in mod consecvent in functie de anumite secvente
metodic programate;

83
c) maniera afectiva – vizeaza conditionarea emotionala a actiunilor motivate
preponderent de pasiune sau de sentimente;
d) maniera traditionala – prin preponderenta cutumelor si a obisnuintelor contribuie la
diminuarea rationalitatii globale a actiunii, plasandu-se la limita unei activitati semnificativ orientate.
Cand practicarea individuala a cutumei se face in mod constient, depasind simpla obisnuinta, activitatea
traditionala cumuleaza valente de rationalizare deosebit de importante.
Aceste multiple conditionari releva implicarea mai multor componente in
interactiunea semnificativ orientata care defineste actiunea sociala.
O astfel de componenta este relatia sociala care poate fi: a) de
mutualitate; b) de conflict; c) de comunalizare; d) de asociatie.
Prin relatie sociala Max Weber intelege “probabilitatea ca se va actiona socialmente de o
maniera exprimabila semnificativ intr-un fel sau altul”(pag.53). Probabilitatea de producere a actiunii(3)
permite estimarea unor regularitati specifice vietii sociale precum obisnuintele, cutumele si interesele
mutuale. Dintre acestea, interesele sunt hotaratoare in explicarea genezei si validitatii ordinii sociale.
“Agentii sociali accepta aceste regularitati pentru ca ei accepta
(2) Max Weber: Economie si societate, p.23, Paris, 1971 vol.I
(3) care va face obiectul de studiu al etnometodologiei

validitatea ordinii sociale produsa de ele” (pag.53). Obiectul de studiu al sociologiei trebuie sa-l
constituie tocmai formele concrete in care se particularizeaza sursele ordinii sociale, anume “traditia,
credinta, legalitatea”. Pe baza acestora devine posibila formarea si existenta grupurilor in cadrul carora
Max Weber include: institutiile, intreprinderile, asociatiile.
Originalitatea conceptiei sale consta, insa, in analiza evolutiei formelor de rationalizare in
cadrul carora propune birocratia ca “previzibilitate rationala” si forma eficienta de introducere a
“calculului rational” in entropia spatiului social. In aceasta acceptiune, birocratia asigura legimitate
ordinii sociale prin urmatoarele sale caracteristici: 1) functionarii sunt liberi din punct de vedere personal;
2) lucreaza intr-o ierarhie a functiei solid constituita; 3) respecta componentele stabilite; 4) muncesc pe
baza unui contract si a unei selectii deschise; 5) selectia se realizeaza dupa o calificare profesionala
relevata de examinare si atestata prin diploma; 6) sunt platiti cu salarii fixe; 7) trateaza functia lor ca
unica si principala profesiune; 8) urmeaza o cariera profesionala, iar avansarea depinde de aprecierea
superiorului; 9) muncesc separati de mijloacele de administratie si fara sa-si aproprie functia lor; 10) sunt
supusi unei discipline stricte sau a unui control riguros.
Prin intermediul birocratiei, M Weber considera ca actiunea sociala devine rationala, iar
prin rationalitate ordinea sociala confera legitimitate dominatiei care se exercita la nivelul conducerii
administrative. Max Weber distinge, in spatiul larg al dominatiei, trei tipuri de legitimitate:
1. legitimitatea rationala se bazeaza pe acceptarea prescriptiilor normative ale regulamentelor
pe care le folosesc cei care dau directive. In acest caz, dominatia este legala si se exercita printr-o serie de
functii publice, in cadrul unor reguli precise care circumscriu raza de actiune a unei competente. Un set,
clar delimitat de sarcini de executie, traseaza cadrul unei autoritati constituite la nivelul unei ierarhii
administrative care presupune o formatie profesionala pentru a aplica regulile competentei cu scopul de a
obtine o completa rationalizare a actiunii sociale. In acest sens cercetatorii(4) romani apreciaza ca “privita
ca forma istorica materializata a ratiunii, rationalitatea este la Max Weber o structura tehnica a muncii
eficiente la care nu se poate renunta decat cu pretul unei munci neproductive, al risipei sociale”.
2. legitimitate traditionala se bazeaza pe increderea in valabilitatea traditiilor si asigura
dominatia traditionala;
3. legitimitatea charismatica este generata de calitatile exemplare ale ale unei persoane de
exceptie care polarizeaza neconditionat respectul si simtul autoritatii in mediul social concret determinat.
In acest caz dominatia este de ordin charismatic.
In traditia vremii sale, Max Weber analizeaza charisma omului politic si competenta omului de
stiinta ca pe doua vocatii ale modernitatii, intre care mediaza functionarul sau birocratul. Astfel daca
etica omului politic si a savantului este etica responsabilitatii pentru deciziile pe care le iau in legatura
cu dinamica unei realitati contradictorii si pline de neprevazut, birocratului ii este caracteristica etica
84
unei raspunderi mecanice, neasumate, prescrise strict prin regului pe care le executa neconditionat.
Omul politic si omul de stiinta sunt principalii creatori ai autoritatii constituite, in timp ce birocratul
cumuleaza prerogativele respectarii stricte si executarii optime a directivelor care emana de la aceasta
autoritate.
In acest context regula fundamentala a stiintei sociale ramane aceea de a accepta diversitatea
valorica a realitatii sociale “. Intelegem prin situatie de clasa reuniunea sanselor tipice ale unor indivizi de
a dispune de bunuri, de conditii exterioare ale vietii lor si de experientele de viata, care formeaza destinul
lor personal. Aceste sanse tipice deriva dintr-o ordine economica determinata,
(4) St. Costea, I. Ungureanu: introducere in sociologia contemporana, Editura stiintifica si
enciclopedica, Bucuresti, 1985, p.68
respectiv, din marimea si natura puterii de a dispune (sau a nu dispune) de bunuri si servicii, de
modul in care aceasta putere este folosita pentru a obtine venituri si rente (…). Numim clasa sociala
totalitatea acelor situatii de clasa intre care se realizeaza , relativ usor si intr-un mod tipic, un schimb de
persoane si o succesiune de generatii…. Vom numi situatie de stare (strat) o pretentie, tipic efectiva, de
consideratie sociala, care este fondata pe modul de viata, tipul de educatie si pe prestigiul ereditar sau
dobandit (profesional) al unor indivizi….Stare (strat) se numeste o reuniune de indivizi care revendica, in
cadrul unei comunitati, o consideratie exclusiva fata de starea lor si nu monopol exclusiv asupra
caracterului acestei stari….. O societate se numeste de stare (strat) daca articulatia ei sociala se realizeaza,
de preferinta, in functie de stari (straturi), iar o societate este de clasa daca aceasta articulatie se face in
functie de clase”.(5)
Ce intelege Max Weber prin realitate sociala ? Realitatea sociala nu este o simpla prelungire a
naturii; ea este rezultatul cumulat al creatiei activitatilor semnificativ orientate prin care agentii isi
obiectiveaza scopuri voite si mijloace dezirabile, susceptibile de a se insera in cadrele normative ale
legalitatii. In esenta, realitatea sociala este o creatie culturala nu a individului ci a unei comunitati. De
aceea, sociologia nu se poate ocupa de individ, ci de ceea ce este frecvent, adica general, in sensul actiunii
sociale.
De aici decurge si existenta unor sensuri comune, care legitimeaza actiunile sociale tipice. Ca
orice stiinta, si socilogia ia ca punct de plecare evidenta empirica, a observarii comportamentelor umane,
pe baza careia se construieste o evidenta rationala prin comparatie cu evidenta emotionala bazata pe
“retraire prin empatie”.
Deosebirea fundamentala fata de stiintele naturii consta in faptul ca socilogia nu se rezuma la
masurarea si clasificarea evidentelor, ci interpreteaza
(5) Max Weber: Economie et societe, vol.I, Paris, Plon, 1971, P.309,413-415

evidentele empirice, devenind o stiinta “comprehensiv – explicativa”.


Instrumentul prin care sociologul trece de la comprehensiune la interpretare si ecplicatia cauzala,
il reprezinta “tipul ideal” prin care Max Weber intelege un “sistem de posibilitati, care se construieste
printr-un proces de abstractie si de constragere dintr-o multime difuza si discreta de fenomene
individuale. Tipul ideal este o perspectiva metodologica de evaluare a dinamicii structurale a spatiului
social global si a universului profesional concret determinat. De exemplu: tipul ideal de meserie este o
creatie teoretica rezultata din aditionarea unor trasaturi caracteristice care se gasesc difuz in diferitele
meserii existente intr-un spatiu social determinat.
Dincolo de aspectul teoretic explicativ, tipul ideal mai are si o functie practica: arata sensul
evolutiei sociale prin raportarea permanenta la potentialul explicativ al cunoasterii sociologice.
Explicatia sociologica autentica se intemeiaza pe intelegerea sensului si motivatiilor actiunilor
sociale.
Sociologia a si primit, de aceea, numele de Verstehende Soziologie . Intelegerea poate fi: a)
obiectiva: reflecta expresia unei judecati asertorice; b) explicative: cand asertiunea este insotita de
relevarea cauzala a contextelor particulare in care actiunea isi concretizeaza sensul sau specific.
Explicarea cauzala pe care o propune cunoasterea sociologica nu vizeaza subordonarea cazurilor
particulare, generalitatii abstracte a unor legi, ci relevarea structurii si devenirii interioare a proceselor

85
sociale. Explicarea fenomenelor sociale, defineste, deci, si “stabilirea raporturilor de dependenta a partilor
fata de intreg”.
Tipul ideal reprezinta. Deci, in egala masura un model al evolutiei sistemului social global, cat si
cadrul conceptual – metodologic de pe care fiecare cercetator abordeaza realitatea sociala. Ca “stiinta a
tipurilor de actiuni ideale”, sociologia are, de aceea, un caracter istoric: fiecare societate isi are propria
sociologie prin care marcheaza o contributie concreta la studiul stiintific al societatii. Fiind o imagine
epistemica a unei realitati in continua devenire, sociologia nu este o stiinta a societatii, ci o modalitate de
decantare teoretica a fiecarei secvente in evolutia practica a evolutiei umane. Numai mentinandu-si
permanenta deschiderea conceptelor sale fata de dinamica efectiva a realitatii sociale, sociologia poate
evita esuarea ei in dogmatism.(6)
In particular, sociologia lui Max Weber nu exprima decat faptul ca mentinerea ordinii sociale
legitimate presupune succesiunea mai multor forme de exercitare a unei autoritati care-si conserva esenta
sa.
Schimbarea sociala este naturala, dar ea ramane legitima doar atata timp cat duce mai departe
etosul rezultat din etica antreprenorului combinata cu prescriptiile religie protestante.(7)
Definind religia ca pe “un tip de activitate sociala” Max Weber realizeaza prima analiza
sociologica a raportului dintre protestantism (calvinismul) si forma capitalista de structurare a vietii
economice ajungand la concluzia ca individualismul si spiritul metodic promovat de Calvinism a
contribuit la formarea mentalitatii intreprinzatorului capitalist. Etosul professional al acestuia este
considerat a fi o variabila cheie a explicarii genezei structurilor sociale prin interdependenta dintre
confesiune si stratificarea sociala. Aceasta interdependenta atinge parametrii de functionalitate
preliminata numai in spatial unei odini sociale valide.
In acest context, sociologiei ii revine rolul de a resemantiza sistemul conceptual necesar elaborarii
“tipurilor ideale” de actiune sociala in functie de solicitarile integrative, promovate de fiecare etapa de
evolutie a societatii umane. “Tipologia calitativa” asociata operei lui Max Weber, nu este o simpla sinteza
empirica de fapte, ci ramane mai mult o sugestie metodologica in elaborarea complexitatii universului
social aflat in permanenta dezvoltare. In istoria sociologiei a mai ramas si prin teoria “pluralitatii
factorilor” istorici, prin
(6) Petre Andrei: Opere sociologice, vol.III, Bucuresti, Ed.Academiei Romane, 1978, p134
(7) Max Weber: L’ Ethique protestante du captalisme, Paris, Plon, 1967, p.54
intermediul carora a pus bazele unei explicatii referitoare la importanta factorilor psihologici in
evolutia vietii economice si religioase. Ideile sale au fost preluate si de scoala de la Frankfurt si de catre
T. Parsons care-i mentine doctrina in actualitate in sociologia americana.

REPERE BIBLIOGRAFICE

MAX WEBER (1864 – 1920)

S-a nascut la 21 aprilie 1864 la Erfurt, in Turingia, ca fiu al unui jurist care provenea dintr-o
familie de industriasi si comercianti specializati pe comertul cu textile din Westfalia. In 1869 s-a stabilit
in Berlin, unde a fost membru al Dietei municipale, deputat al Dietei Prusace si si Reischstag. Studiile
superioare, incepute la Heildberg (1882, Facultatea de Drept, si audient la Istorie, Economie, Filozofie si
Teologie) le-a reluat la Universitatea din Berlin si Gotingen. In 1889 trece, la Berlin, examenul de
doctorat, cu o disertatie referitoare la istoria intreprinderilor comerciale in Evul Mediu. Isi incepe cariera
universitara dupa sustinerea tezei cu tema “Istoria agrara romana si semnificatia sa pentru dreptul public
si privat”, in replica fata de oficialitatile zilei reprezentate, atunci, de Mommsen. Aceasta teza a fost
completata ulterior cu raportul asupra situatiei muncitorilor rurali in Germania Orientala. In 1894 obtine
catedra de professor de economie politica la Universitatea din Fribourg, unde isi incepe cariera printr-o
conferinta asupra “Statului national si politica economica”. In 1896 accepta o catedra la Universitatea din
Heidelberg, de unde Knies a iesit la pensie. Publica studiul “Cauzele sociale ale decadentei civilizatiei
86
antice”. In 1903, dupa o scurta intrerupere a preocuparilor didactico-stiintifice, Max Weber fondeaza,
impreuna cu Sombart “Archiv fur Sozialpolitik”. Dupa ce in 1904 a asistat la Congresul de stiinte sociale
de la Saint Louis, a publicat “Etica protestanta si spiritul capitalismului”. Revolutia rusa din 1905
(miscarea decembrista) ii prilejuieste publicarea celei de-a doua parti a “Eticii protestante”. In 1908
primeste, in salonul sau din Heidelberg, pe cea mai mare parte din savantii germani ai epocii:
Windelband, Jellinek, Troetsch, Nauman, Sombart, Simmel, Michels Tonnes. Organizeaza “Asociatia
germana de sociologie” si lanseaza o colectie de opere de stiinte sociale. In 1909 incepe redactarea operei
“Economie si societate”. In 1910 se remarca prin pozitia luata fata de ideologia rasista, lansata in
Congresul Asociatiei germane de sociologie. In 1913 apare prima editiei a “eseului asupra catorva
categorii ale sociologiei comprehensive”. In 1916, dupa multe preocupari civico-politicianiste, publica
“Sociologie si religie” in care trateaza “Iudaismul si budismul”, iar in 1917 “Judaismul antic”. In 1919
ocupa catedra la Universitatea din Munchen, unde ii succeede lui Bretano. Cursul privind “Istoria
economica generala”, tinut intre 1919 – 1920, va fi publicat in 1924. A facut parte din Comisia pentru
redactarea constitutiei de la Weimar. La 14 iunie 1920 se stinge din viata la Munchen.
Opere principale: Etica protestanta si spiritul capitalismului (1905); Incercarea asupra catorva
categorii ale sociologiei comprehensive (1913); Etica economica a religiilor universale (1915); Incercare
asupra netralitatii axiologice in stiintele sociologice si economice (1918); Economia si societatea (postum,
3 vol.,1922); Gesammelte Aufsatze zur Religionsoziologie (3 vol.,1921); Gesammelte politische Scriften
(1921); Gesammelte Aufsatze zur Wissenschaftslehre (3 vol.,1921); Gesammelte Aufsatze zur Sociologie
und sozial Politik (1922); Wirtschaft und Gesellschaft (1922); Gesammelte Aufsatze zur sozial und
Wirtschaftgeschichte (1924).

Despre Max Weber:


1. Raymond Aron: La Philosophie critiue de L’histoire. Essai sur une Theorie allemande de l’histoire, Paris Vrin, 3-2 ed.,
1964;
Eduard Baumgarten: Max Weber, Werk und person, Tubingen, J.C. Mohr, 1964;
2. R. Bendix: Max Weber, an Intellectual Portrait, New York, AnchorBooks, Doubleday & Co, 1962;
3. J. Freund: Sociologie de la Max Weber, Paris, PUF, 1966;
4. Marianne Weber: Max Weber, ein Lebensbild, Tibingen, J.C. B.Mohr, 1926;
5. J. P. Mayer: Max Weber in German Politics, London, Faber, 1956;
6. M. Weinreich: Max Weber, L’homme et le savant, Paris, Les Presses modernes, 1938;
7. Karl Eugisch, Bernard Pfister, Johannes Winckleman: Max Weber: centenarul nasterii sale, Berlin, Duncker si
Humboldt, 1966;
8. Aron Raymond: Main Curents in Sociological Thought, Vol. II, London, 1968;
9. Andrei Petre: Sociologie Generala, ED. II, Bucuresti, Ed. Cugetarea, 1941;
10. Wiese Leopold von: Geschichte des Soziologie, Berlin, 1971;
11. Braileanu Traian: Teoria comunitatii omenesti, Editia a II-a, Bucuresti, Ed. Cugetarea, 1941;
12. Ralea Mihai: Contributie la stiinta societatii, Bucuresti, Csa Scoalelor, 1927;
13. Aron Raymond: La sociologie allemande contemporaine, Paris, PUF, 1966;
14. Roz Firmin: L’evolution des idees et des moerus americaines, Paris,1931;
15. Bernard Phillipe: Protestantisme et capitalisme, Paris, A. Colin, 1970;
16. Ahlheim Klaus: Religion und Gesellschaft bei Max Weber Clausthal – Zellerfeld, 1972;
17. Keil, Gert: Systemarische und Historische Bemerkungen zu Max Webers, Wissenschaftslehre, Erlangen – Nurnberg, 1976;
18. Hinderer, Helmut: Studien zum Geist des Kapitalismmus unter besondever Berucksichugung der Gesammelten atze zur
Religionissoziologie von Max Weber, 1967.

87
CURENTE SI TENDINTE SEMNIFICATIVE IN
SOCIOLOGIA GERMANA

Valorificand critic o foarte diversa traditie a gandirii filosofice clasice, sociologia germana
reprezinta o mare complexitate doctrinara si o tematica de o densitate si diversitate echivalente.
In economia de spatiu pe care-l rezerva rigorile didactice ale unei prelegeri, ne propunem sa
prezentam cateva itinerarii de analiza sociologica al caror aparat conceptual prezinta, inca, valabilitate nu
numai in gandirea sociologica germana.
1.GEORG Simmel (1858 – 1918), intemeietor al orientarii sociologice cunoscuta sub numele de
formalism, a fost animat de aspiratia clarificarii statutului epistemic al sociologiei.
Incercand sa-i traseze granitele si orizonturile de competenta, Georg Simmel a plecat de la
premisa ca pentru a deveni o stiinta de sine statatoare, sociologia trebuie sa-si delimiteze campul de
investigatii care sa-i apartina in exclusivitate. Facand o trecere in revista a diferitelor domenii ale vietii
sociale (economic, moral politic, etc.), G. Simmel a ajuns la concluzia ca din punct de vedere al
continutului nu se poate stabili un obiect de studiu pentru sociologie, deoarece continutul tuturor
proceselor sociale este studiat de stiintele sociale particulare: economia, istoria, etica, lingvistica. Singurul
domeniu in care-si poate face simtita prezenta sociologia este acela al formelor socializarii indivizilor.
Individul fiind singura realitate necontroversabila, societatea este un rezultat al relatiilor dintre indivizi.
Sistemul societal nu poate fi explicat numai prin baza lui materiala sau prin structura organizatorica, ci
trebuie abordat in principal prin prisma actiunilor colaterale ale indivizilor (wechselwirkung) socializati.
Intrucat esenta fenomenelor sociale o constituie formele concrete in care se particularizeaza
interactiile dintre indivizi, realitatea sociala se dovedeste a fi supraindividuala. De aceea, sociologia
trebuie sa-si asume raspunderi si competente analitice in studiul pur formal al relatiilor umane
(Beziehnungslehre) prin descrierea, clasificarea si explicarea formelor specifice de socializare
independent de continutul lor. Faptele sociale care cad sub incidenta studiului sociologic constau dintr-o
interactiune mintala (psychische wechselwirkung) intre indivizi, continutul socialului fiind alcatuit din
psihicul indivizilor.
Organizarea sociala, ca treapta superioara de complexitate a relatiilor interindividuale, face
obiectul de studiu al sociologiei numai in masura in care unele tipuri specifice de relatii, ca : prestigiu,
competitie, supunere, intelegere contractuala, etc., fixeaza un anumit spatiu social. Pentru sociologie
spatiul prezinta importanta prin urmatoarele caracteristici:
1. Exclusivitatea spatiului: din punct de vedere geografic un spatiu nu poate fi ocupat in acelasi
timp de mai multe tipuri de asezari, dar din punct de vedere sociologic se impune o delimitare intre
spatiul urban, periurban si rural;
2. Spatiul se divide prin granite, iar constiinta legitimitatii acestora prezinta un fapt politic.
Granita nu este “un fapt spatial cu semnificatie sociologica, ci un fapt sociologic care se formeaza
spatial”. La nivelul macrosocial se releva participarea diferita a indivizilor in functie de pozitia lor
sociala, la sistemul de valori al colectivitatii, delimitand roluri precise pentru fiecare individ.
Aceasta delimitare are un caracter obiectiv. La anivel macro, actionand resorturi psohologice,
primeaza sentimentul libertatii de miscare prin care individul intentioneaza transgresarea atat a granitelor
geografice, cat si a granitelor trasate de normele mentalitatii colective in care s-a socializat.
In acest sens, G.Simmel analizeaza particularitatea modelelor de comportament specifice
locuitorilor din tinuturile montane la care predomina spiritul de libertate.
3. Fixarea tuturor continuturilor posibile in functie de interesele indivizilor. Un popor, de
exemplu, devine sedentar in momentul in care a gasit forme acceptabile de compatibilitate intre interesele
sale si anumite conditii geografice determinate.
In general, fixarea unor interese genereaza forme de relatii care se institutionalizeaza, polarizand
interese comunitare: o biserica, de exemplu, odata construita, devine factor de coeziune pentru
credinciosi.
88
In acest context este prezentat un “paradox al modernitatii”: maxima libertate este permisa si
asigurata numai de maxima fixitate a individului in raport cu un spatiu geografic determinat.
4. Individualizarea locului, prezinta importanta sociologica prin modalitatile pe care le foloseste
pentru identificarea indivizilor intr-o colectivitate. Daca in Evul mediu, de exemplu, aceasta identificare
este calitativa, casele avand nume propriu, in lumea moderna opereaza metoda contitativa de reperare a
indivizilor prin numerotarea adreselor la care locuiesc. Respectiv, procesul a strabatut urmatoarele etape:
in timpul vietii nomade, individul era recunoscut dupa neamul din care facea parte, cand s-a sedentarizat,
dupa satul in care locuia, Evul Mediu a generalizat metoda numirii caselor dupa proprietar, iar epoca
moderna a promovat numerotarea ca expresie a rationalizarii modului de trai.
Rationalizarea a impus simetria in proiectarea sociologica a orasului prin amenajarea teritoriului
in functie de variabile eminamente umane.
5. Calitatea spatiului de a reflecta distanta sociala dintre indivizi. Daca reprezentarea departarii
fizice este un proces de abstractizare, departarea sociala este un fapt pe care-l impune pozitia sociala.
Intelectualii, de exemplu, impun o anumita distanta prin capacitatea de a se ridica deasupra aspectelor
empirice, relevand mai multa sobrietate si echilibru in raportarea la spatiul social global. In acest sens se
citeaza un gand de-al lui Max Weber: ”… orasul este un loc de ascensiune de la servitute la libertate, prin
intermediul profilului economic monetar…”. Analiza sociologica are ca obiect studierea subiectivitatii
citadinului in ascensiunea spre definirea propriei libertati, si nu mecanismele acestei ascensiuni.(8)
Spre sfarsitul carierei sale G.Simmel a publicat lucrarea “Gruhdfragen der
Soziologie” (1917) in care, prin distinctia dintre “sociologia pura
sau formala” si “studiul sociologic al vietii istorice”, introduce in
orizontul epistemic al sociologiei si problematica aferenta
continuturilor specifice ale vietii sociale.
II. Un reprezentant controversat al Scolii formaliste este FERDINAND TONNES (1855 – 1936)
pe care unii exegeti il considera fondator al sociologiei germane. Tezele fundamentale ale doctrinei sale
se gasesc in lucrarea “Gemeinschaft un Gesellschaft” (1877) in care premisa metodologica o constituie
opozitia dintre “comunitate” si “societate”. In conceptia sa, societatea este o expresie a starii naturale a
evolutiei sociale si cuprinde sinteza unitara a vointelor indivizilor. In cadrul societatii trebuie recunoscute
doua niveluri de complexitate structurala: 1) Comunitatea (Gemeinschaft) care decurge din viata
intemeiata pe traditii a oamenilor intre care prevaleaza legatura de sange si se bazeaza pe vointa organica
dintre: mama si copil, barbat si copil, dintre frati si surori. Aceste trei resurse de legaturi comunitare
contribuie la formarea structurii satesti ca expresie tipica a comunitatii.
Societatea (Gesellschaft) se bazeaza pe solidaritatea mecanica ce rezulta din reunirea unor indivizi
diferentiati din punct de vedere profesional, economic
(8) Max Weber: La citta dell’Occidente, in G. F. Elia (ed) Sociologia urbana, Milano, V. Neapoli,
Editioni, 1971, p.61
si cultural. Vointa ce sta la baza unitatii sociale nu mai este una organica, ci o vointa reflexiva care
realizeaza trecerea de la viata concret empirica la nivelul abstract si intelectiv de structurare a relatiilor
sociale. Raportul dintre vointa organica (wesenwille) si vointa reflexiva (kurkwille) plaseaza gandirea
sociologica a lui Fr. Tonnes pe doua directii de evolutie:
1. una teoretica: avand ca finalitate elaborarea unui sistem conceptual si a unor categorii
capabile sa redea dinamica reala a vietii sociale;
2. una practica: orientata spre elaborarea unei metodologii riguroase de abordare
nespeculativa a proceselor sociale semnificative.
Redefinind obiectul sociologiei, Fr. Tonnes propune trei ramuri principale de investigatie:
1. Sociologia pura: are ca obiectiv descrierea si explicarea fenomenelor empirice prin prisma
unui sistem conceptual “ideal” care are, la varf, categoriile de maxima generalitate (comunitate –
societate), apoi categorii de generalitate medie – care fac posibila existenta sociologiilor de ramura, si
apoi structuri terotetice proprii tuturor formelor de manifestare a vietii sociale, grupate in doua domenii:
biologia sociala si psihologia sociala. Sociologia pura se constituie ca o doctrina a normelor si valorilor
generale care orienteaza forme tipice de raporturi sociale;

89
2. Sociologia aplicata: presupune utilizarea cadrului conceptual in studiul genezei si
dezvoltarii diverselor domenii ca: arta, economia politica, moralitatea, stiinta.
Tot in sfera sa de preocupari intra studierea formelor trecute ale acestor domenii ale vietii sociale.
3. Sociologia empirica : prin utilizarea metodei emiprico – inductive, propusa de Fr. Tonnes,
devine posibila compararea fenomenelor particulare in scopul descrierii si clasificarii lor. “Posibilitatea si
unitatea comunitatii vointelor umane sunt determinate de legaturile de sange , apropierea spatiala si
spirituala dintre oameni. Prin clasificarea acestor trei motive ale comunitatii putem cerceta radacinile
oricarei comunitati umane. In acelasi fel putem elabora si legile principale ale comunitatii: 1) parintii si
sotii se iubesc reciproc sau se obisnuiesc usor unii cu altii; vorbesc si gandesc la fel, ceea ce se intampla si
intre vecini si prieteni; 2) intre cei care se iubesc, vorbesc si gandesc la fel etc., exista intelegere
(comprehensiune); 3) cei care se iubesc si, intelegandu-se, traiesc si raman impreuna, isi reglementeaza
impreuna viata comuna ….societatea este un grup de oameni care, desi traiesc si raman in raporturi
pasnice unii fata de altii, nu sunt organic legati ci organic separati…. Aici, nimeni nu va face ceva in
folosul altcuiva decat daca prin schimbul de servicii sau de bunuri se obtine o echivalenta ….Cum
schimbul este mijlocit de bani, iar banii pot fi si ei inlocuiti cu “obligatii” financiare, a percepe o plata
pentru proprietatea unei marfi (cum este cazul obligatiei) , fara a furniza insa marfa respectiva, este o
situatie transcendenta societatii, finndca astfel se creeaza o legatura durabila, care convine ideii insasi de
societate, o legatura care nu se mai refera la lucruri, ci la persoane. Acest raport prezent inca din
contractul simplu al schimbului economic, devine nelimitat in timp, si daca el asigura echilibru in cazul
contractului formelor concrete sub care apar si se cristalizeaza, episodic, relatiile sociale economic,
devine dependenta personala in situatia obligatiei financiare.(9) Astfel, in timp ce continutul acestor
raporturi cade sub incidenta stiintelor sociale speciale, sociologiei ii revine competenta de studia geneza si
dinamica formelor concrete sub care apar si se cristalizeaza, episodic, relatiile sociale.
III. LEOPOLD VON WEISE (1876-1969)
A ramas in istoria sociologiei ca autor a unei variante a formalismului cunoscuta sub numele de
relationism.
(9) F. Tonnes: Communaute et societe, Categories fondamentale de la sociologie pure, Paris, PUF,
1944, P. 21 – 49.
Potrivit relationismului, baza intregii societati o constituie relatiile psihologice de asociere si
disociere care genereaza ansambluri de relatii la nivelul grupurilor umane caracterizate prin organizare
interna. Aceste grupuri reprezinta unitati reale doar cand membrii lor au constiinta participarii la actiunea
sociala specifica grupului respectiv.
Pentru relevarea acesteia, Leopold von Weise elaboreaza teoria raporturilor interumane
(Beziehungslehre) in cadrul careia face distinctie intre:contacte sociale, relatii sociale si ansambluri
sociale.
In afara de grupuri, aceste ansambluri sociale mai cuprind si masele si colectivele abstracte
caracterizate prin calitatea suprapersonala a organizarii lor, si prin multimea indivizilor. Acestea pot fi: a)
mase concrete: acestea se constituie pentru rezolvarea episodica a unor actiuni care necesita participare
colectiva; b) mase abstracte: care se exprima prin forme durabile, dar neorganizate sistematic dupa criterii
rationale, ci mai mult pe baze emotionale; in cadrul acestora sunt trecute Biserica, Statul, clasele sociale,
Natiunea. Paradoxul acestei formulari consta in convingerea lu L. von Weise in prevalenta exigentelor
obiective ale dezvoltarii sociale in raport cu una sau alta din formele de alcatuire sociale enumerate mai
sus. Mai mult: toate alcatuirile umane sunt supuse examenului duratelor, la care-si dovedesc caracterul
relativ si adecvat pentru o secventa a evolutiei istorice; de aici nu decurge legitimitatea nimanui de a
idealiza o forma de organizare sociala ca fiind data pentru “totdeauna”. Structura sociala este aceea care
articuleaza functional toate ansamblurile de relatii in cadrul societatii globale.
Sociologia are ca obiect studierea formelor de sociabilitate in care se obiectiveaza toate tipurile de
ansambluri de relatii. Categoriile centrale ale sociologiei sunt, in conceptia lui Leopold von Weise:
structura sociala, procesele sociale, distanta sociala, spatiul social, formatia sociala (Sozial Gebilde).
Formatiile sociale nu pot face obiectul sociologiei deoarece reprezinta raporturi statice ; in masura in care
se releva existenta unor raporturi dinamice intre diferitele formatii sociale, ele pot intra in preocuparile

90
sociologiei, dar ca “domenii de granita”; intrucat domeniul de competenta al sociologiei trebuie sa ramana
interumanul: das Zwischunmenschliche.
Pentru Leopold von Weise nu societatea (die Gesellschaft), ci socialul (das Soziale) alcatuit din
procese sociale constituie realitatea autentic umana in conceptia sa socialul fiind identic cu interumanul
(zwischen menschliehe). Procesele sociale, in functie de “distantele sociale” pot fi clasificate in:
1. procese sociale de legatura: apropierea, adaptarea, asimilarea, unirea.
2. de separare: concurenta, opozitia, conflictul;
3. mixte: Aceste procese genereaza relatiile sociale a caror retea complexa da nastere formelor
sociale (Gebilde). Relatiile reciproce (Weschellbeziehung) formeaza eul social (Sozialen Ich) care
constituie baza socialului, al doilea nivel constituindu-l procesul social alcatuit din complexe de relatii
prin intermediul carora se asigura si coerenta colectiva si dezvoltare, dar si stabilitatea sistemului social.
In spatiul social nu exista relatii de subordonare deoarece toate componentele socialului coexista
functional avand o cofinalitate de principiu.
IV. Incercand o sinteza intre formalism si relationism WERNER SOMBART (1863 – 1941) a
plecat de la premisa originii eminamente spirituale a societatii. Societatea fiind spirit obiectivat si
concretizat in anumite fapte de cultura, singurele fapte sociale care pot fi abordate sociologic sunt faptele
de cultura.
De aceea, sociologia, ca sinteza a socialului cu spiritualul, este de fapt, o nonsociologie. Sub
aceasta denumire, sociologia studiaza: elementele culturii, rolul omului ca purtator al culturii intr-un
mediu natural si istoric determinat, procesul aparitiei si dezvoltarii formelor de cultura, treptele de
evolutie culturala, a societatilor, ideologiile culturale, spetele si formele de cultura. Raspunzand celor ce-l
acuzau ca identifica pe nedrept sociologia generala cu sociologia culturii, W. Sombart a precizat:
Stiinta culturii cuprinde doua parti:
1. o parte empirica: a evenimentelor concrete pe care o studiaza istoria;
2. o parte teoretica: a refluxului acestor fapte de viata in constiinta vremii si revine sociologiei ca
“teorie generala a categoriilor culturii”.
Cuprinderea sociologiei, ca fapt de cultura, in spiritualitatea vremii sale, a constituit
un pas inainte fata de cronica subordonare a ei metafizicii, sau a
deducerii ei din corpusul preocuparilor de ordin filosofic. Intrucat
noi retinem doar conceptia despre statutul epistemic al sociologiei
asa cum s-a particularizat in preocuparile de profil al autorilor
invocati, precizam ca ne consideram absolviti de obligatia tratarii
“in amanunt” a punctelor de vedere care au fost invalidate pe
parcurs, iar in prezent ar mai prezenta interes doar…arhivistic.
V. MAX SCHELER (1874 – 1928): plecand de la tezele formalismului sociologic le-a completat
cu unele principii ale fenomenologiei in cadrele conceptuale ale unei conceptii originale prin care este
considerat ca fondator al sociologiei cunoasterii.
Evidentiind rolul afectivitatii in structura sociala, Max Scheler propune conceptul de comunitate
vitala (Lebensgemeinschaft) pentru a defini fluxul traitului empatic (Miteinanderfuhlen).
In aceasta acceptiune, comunitatea vitala se distinge de ”personalitatea complexa” rezultata prin
actualizarea suprema a valorilor si pe “cercul cultural” (Kultur – Kreis). Max Scheler deosebindu-se de
neokantieni prin acceptarea si evidentierea importantei factorilor sociali (valorile economico-sociale) in
conditionarea culturii. Acest strat al afectivitatii este exclusiv in viata sociala la nivelul masei ale carei
forme de manifestare se bazeaza pe “contagiune sentimentala”.
La nivelul societatii” functioneaza alte repere de structurare de natura rationala. Calculul rational
care sta la baza societatii face din aceasta o creatie artificiala si in acelasi timp un fapt de cultura. O
imagine sociologica a societatii este posibila doar prin corelarea tuturor acestor nivele in cadrul unei
explicatii unitare.
VI. In aceasta perspectiva, un adept al fenomenologiei A. Vierkand (1867-1954) a continuat
conceptia lui M. Scheler. El a ramas cunoscut in sociologie indeosebi prin publicarea unui mic dictionar,
de fapt primul dictionar, de Sociologie in 1931 (Handworterbuch der Soziologie) in scopul unificarii
sistemului categorial al gandirii si metodologiei sociologice. Vierkand face trecerea catre perioada
91
moderna a sociologiei germane, desi apartine, prin opera sa orientarii fenomenologice, mai ales ca
precursor.
Studiul socilogic al societatii trebuie sa plece “nu de la oameni, ci de la relatii” pentru a ajunge la
identificarea “formatiunilor” (Gebilde), respectiv a grupurilor.
Odata constituite, grupurile exista si traiesc in virtutea propriilor obiective pentru care au fost
constituite si pe baza unor cerinte functionale proprii. Desi nu se confunda cu suma indiviziilor, grupul isi
indeplineste functiile specifice prin intermediul indivizilor, relatiile intersubiective dintre acestia
conducand spre formarea “eului” grupului sub numele de “noi”.
Constiinta de noi, ca expresie culturala a vietii sociale, reprezinta elementul primar pe care se
construieste societatea dar si principalul indicator al socializarii individului. O explicatie corecta si
completa a vietii sociale, trebuie sa ajunga la conditiile genetice ale tuturor componentelor sistemului
culturii care este o expresie a complexitatii sistemului social.

REPERE BIBLIOGRAFICE:

1. Georg Simmel: Problemele filosofiei istoriei (1892); Filosofia banului (1900); Sociologie
(1908); Probleme de baza ale sociologiei (1917);
2. F. Tonnes (1855 – 1936): Nascut la Hof Riep, Kirschpiel Oldenswort, in Schleswing pe 26
iulie 1855. A urmat Universitatea din Kiel unde a fost privat docent din 1881 si profesor incepand din
1855. In 1908 a fondat Societatea sociologilor germani. Opere: Gemeinschaft unf Gesellschaft (1887);
Kritk der offentliche Meinung (1922); Fortschritt und soziale Entwicklung (1926); Einuhrung in die
Soziologie (1931);
3. Leopold von Weise (1876 – 1969); Opere: Sociologie generala, 2 vol. 1924 – 1929;
Gebildelehre (1929); Etica in viziunea stiintei despre om si societate (1947); Filosofie si sociologie
(1959);
4. Max Scheler (1874 – 1928) : Nascut la Munchen la 22 august 1874. a studiat la Universitatea
din Berlin, apoi la Jena. La Munchen a sustinut teza de abilitate in 1907, unde a descoperit fenomenologia
lui Husserl. Profesor la Universitatea din Jena si Munchen, apoi din 1919 la Colonia iar cariera
universitara si-a incheiat-o la Frankfurt pe Main.
Opere: Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik (1913 – 1916); Vom Umsturtz
der Werte (1923); Vom Ewigen im Menschen (1921); Wesen und Formen der Sympathie (1923); Die
Wissenfirmen und die Gesselshaft (1926); Die Stellung des Menshen im Kosmos (1928); Vom Sinn des
Lebens (1916); Mensch und Geschichte (1926); Die Idee des ewingen Friendes und der Pazifismus
(1931);
5. Werner Sombart (1863 – 1914) Opere principale: Capitalismul modern, 3 vol., (1902 –
1928); Burghezul (1913);
6. Vierkand: (1867 – 1954)
Opere principale: Despre etern in om (1921); Formele cunoasterii si societatea (1926); Pozitia
omului in cosmos (1928); Natur und Kultur (1896); Entstehungsgrunde neuer Sitten (1897); Die Stetigkeit
in Kulturwandel (1908); Staat und Gesellschaft in der Gegenwart (1921).

BIBLIOGRAFIE

1. Tonnes, Ferdinand: Communaute et societe categories foundamentales de la sociologie pure, Paris,


Puf, 1944
2. Wiese, Leopold von: Geschichte der Soziologie, Berlin, Walter de Grunter & Co., 1971
3. Wiese, Leopold von: Soziologie. Geschichte und Hauptprobleme, Berlin-Leipzig, Walter & Gunter,
1976
4. Wiese, Leopold von: Analyse des mobilites dominants qui orientet l’activite dans individus dans la
vie sociale, Tom.2.
92
5. Simmel, Georg: Grundfragen der Soziologie, Berlin, 1970
6. Simmel, Georg: Hauptprobleme der Psihosophie, Berlin, 1954
7. Mamelet, A.: La relationisme philosophique chez Georg Simmel, Paris, 1914
8. Sombart, Werner: Grundlagen und Kritik des Sozialismus, Berlin, 1919
9. Sombart, Werner: Die Juden und das Wirtschaftleben, Leipzig, 1919
10. Sombart, Werner: Der moderne Kapitalismus, Munchen und Leipzig, 1924
11. Ph.Muller: De la psychologie a l’antropologie a travers l’oeuvre de Maz Scheler, Delechaux et
Niestle, 1946

REPERE BIBLIOGRAFICE LA G. SIMMEL

S-a nascut la Berlin in 1858. Ca sociolog si filosof a predat la Berlin (1900) si la Strasbourg
(1914), remarcandu-se ca folosof al artei si ca expert in filosofia sociala. A murit in 1918, la
Strausbourg. A mai publicat: “Cultura filosofica:, 1911; Probleme de baza ale sociologiei, 1917;
Conflictul culturilor moderne, 1918.
Cateva teze din studiul privind personalitatile si metropola:
• individul opune rezistenta procesului de nivelare si constrangere din partea aparatului
socio-tehnic;
• baza psihologica a tipului de personalitate caracteristic societatii metropolitane consta in
intensificarea stimularii nervoase, care deriva din rapidele si neintreruptele schimbari in stimulii interni
si externi;
• metropola creaza in baza senzoriala a vietii psihice un profund contrast cu viata din sat si
din orasel: caracterul sofisticat ale vietii urbane face ca activitatea sa fie reprimata si latenta;
rationalitatea devine insa superficiala si ostentativa.

93
Studiu de autor

GEORG SIMMEL
(1858 - 1918)

Georg Simmel s - a născut la 1 martie 1858 la Berlin şi a murit la 28 septembrie 1918 la


Strasbourg, unde a fost în final numit profesor în 1914.
El este fondatorul sociologiei pure sau formală şi a participat la dezbaterea obiectului
sociologiei încă din anii 1890 când publică “Despre diferenţierea socială”.
Prin acest termen trebuie înţeles un nou concept care printr - un proces de abstractizare
permite separarea formelor de socializare a conţinuturilor socializării. În introducerea autobiografiei sale
neterminate, Simmel precizează că a descoperit acest “principiu metodic” în studiile sale conţinând
“Problemele filozofiei istoriei” unde pune în evidenţă punerea în formă a statului şi insistă asupra
separării ce trebuie efectuată între materialul istoric şi informaţia acestui material sau separarea în formă a
conţinutului.
Sociologia nu poate să se întemeieze ca ştiinţă autonomă decât dacă defineşte un concept
de societate care - I permite să stabilească şi circumscrie un obiect specific de studiu; acest obiect nu
trebuie să fie deja studiat de alte ştiinţe despre societate cum ar fi istoria sau sau economia. Pentru
Simmel, ştiinţele despre societate au înlocuit în sec. al XIX - lea ştiinţa despre om şi o consideră pe
aceasta din urmă ca o fiinţă socială. Dar această constatare nu dă sociologiei un domeniu delimitat. Dacă
ea trece în societate trebuie să studieze ceea ce este pur “societate” în această societate. Simmel porneşte
de la o definiţie largă a societăţii: există societate acolo unde mai mulţi indivizi intră în acţiune reciprocă,
se influenţează unii pe alţii.
Reluând atunci principiul său metodic, el indică că un nou concept al sociologiei poate fi
câştigat printr - o abstracţie ce permite separarea formelor socializării de conţinutul lor. Materia
socializării constă în Aceste conţinuturi sunt în mod necesar purtate de către indivizi. Forma, în
schimb este tipul de acţiune reciprocă, de orientări reciproce între indivizi pe care - l pot izola
conţinuturile. Asfel “dacă poate să existe numeroase temeiuri, motive pentru a fonda o societate secretă.
Societatea secretă ca formă socială va implica totuşi un tip de acţiune reciprocă între cei pe care îi leagă
secretul. Prin această acţiune reciprocă indivizii crează o societate sau mai mult o socializare. Simmel
indică că e potrivit să vorbeşti de procesul de socializare al “formelor pure ale socializării” decât de
societate. trebuie imediat să remarcăm că socializările pot avea grade diferite după modă şi intimitatea
acţiunii reciproce, dar de asemenea după cum Simmel spunea în “Soziologie” (1908) “Nu există niciodată
niciunde ceva ca o societate ăn sine, adică nu ezistă societate în sensul că ea e condiţia pentru aceste
fenomene de legătură, pentru că nu există acţiuni reciproce în sine ci doar forme specifice de interacţiune.
Societatea se naşte din interacţiuni care nu sunt nici cauza nici consecinţa ei ci sunt deja
ele însele societatea imediată. Simmel a revenit asupra caracterului nonsubstanţial al societăţii şi asupra
faptului că trebuie considerată ca o devenire. Ceea ce el numeşte “privire sociologică” îl duce la a pune
accentul pe faptul că socializarea se ţese, se desface, şi se reţese din nou între indivizi, şi asupra existenţei
microscopurilor procese moleculare care leagă oamenii unul de altul. atiinţele societăţii nu au concentrat
atenţia până atunci asupra socializărilor masive, cristalizate în marile forme sociale cum sunt statul,
clasele sociale, bisericile etc.
trebuie după Simmel să se acorde o mare atenţie formelor microscopice pentru că ele
asigură elasticitate şi vâscozitatea societăşîţii; în plus de - a lungul acestor procedee un dejun, o plimbare
- societatea devine din ce în ce mai “societate”.
Sociologic va fi deci pentru Simmel studiul formelor interacţiunilor socializante:
dominarea, conflictul, secretul şi societatea secretă, sociabilitatea, cochetăria, moda între altele îi permit
să ilustreze pertinenţa definiţiilor sale.

Problemele fundamentale ale sociologiei -1917-


Textele alese sunt extrase din “Probleme fundamentale ale sociologiei” şi din
“Sociologie”: Cercetări asupra formei socializării şi permit să ilustreze concepţia sociologică a lui
94
Simmel. Primul text afirmă bazele epistemologice ale demersului a lui Simmel şi posibilitatea constituirii
sociologiei ca ştiinţă.
Sursă: Georg Simmel, Grundfragen der Sociologie; traducere franceză a lui L. Gasparini
“Probleme fundamentale ale sociologiei în Georg Simmel, “Sociologie şi epistemologie”. Paris, 1981
Partea 1, cap 1.
Bibliografie: Yoshio Aloji “Sociology at the Turn of the Centery: On G. Simmel in ? with
F. M. Weber and E. Durkheim”; David Frisky, georg Simmel”, Serge Moscovici “Maşina de făcut zei:
sociologie şi psihologie” ; Revista franceză de sociologie -1987- vol. XXVIII n 1, cu notarea Marc Sagnol
“Statutul sociologiei la Simmel şi durkheim”.

Domeniul sociologiei
Când ne propunem să dăm explicaţie asupra ştiinţei sociologice ne lovim de o primă
dificultate care constă în aceea că pretenţia la rangul de ştiinţă nu este nicidecum necontestată. chiar şi
când I se recunoaşte acest rang întâlnim un haos de opinii asupra conţinutului şi obiectivelor sale, multe
contradicţii ţi confuzii care fac fără încetare să renască îndoiala asupra caracterului autentic ştiinţific al
manierei de a pune probleme. Ne- am putea resemna cu absenţa unei definiţii incontestabile, clar definite
dacă cel puţin ne- am găsi în situaţia unui ansamblu de probleme particulare pe care alte ştiinţe nu le
tratează sau le tratează numai în mod particular şi care, pentru că implicaseră faptul sau conceptul de
“societate”, ca element, ar poseda astfel un punct comun. Presupunând chiar că aceste probleme ar fi atât
de diferite relativ la conţinutul lor obişnuit, la orientările şi soluţiile lor, încât am putea greu să le
considerăm ca formând o ştiinţă univocă, conceptul de sociologie ar putea totuşi să le furnizeze un
adăpost provizoriu, căci am şti cel puţin exterior unde să le căutăm. Statul sociologiei ar fi analog celui de
concept de tehnică care acoperă în mod absolut legitim o imensă sferă de lucruri, fără ca inteligenţa şi
soluţia problemelor particulare să pretindă că participă la această denumire proprie în baza unui ansamblu
de caractere comune. În fapt, nimic decât această mică conexiune de probleme diverse, anunţă o unitate
mai mică de descoperit pare ase rupă a propos de problematica unui singur concept coerent al sociologiei,
acela de societate.
Este vorba de problematica prin care o negare principală a sociologiei încearcă în genere
să se legitimeze. Asta înseamnă, curios, pe de o parte o slăbire iar pe de altă parte o întărire a acestui
concept care constituie legătura acestui gen de justificări.
Orice existenţă ar reveni exclusiv indivizilor, complexităţii lor şi experienţei lor astfel încât
societatea să nu fie decât o abstracţie indispensabilă pentru raţiuni practice, extrem de comodă pentru o
sinteză provizorie a diverselor fenomene fără a constitui un veritabil obiect prin indivizi sau evenimente
care îi privesc.
Odată studiat fiecare individ în determinarea sa ştiinţifică şi istorică nu ar rezista ca obiect
veritabil pentru oricare altă ştiinţă socială. Tot ceea ce fac şi sunt fiinţele umane se derulează în societate
care - I determină pe aceştia şi constituie o parte a existenţei lor. Nu ar putea exista o ştiinţă a lucrurilor
unane care să nu fie o ştiinţă a societăţii. atiinţelor particulare istorice, psihologice, normativ ar trebui să li
se substituie ştiinţa societăţii pentru a exprima prin unitatea ei că toate interesele, conţinuturile şi
evenimentele se constituie în unităţi concrete mulţumită socializării lor.
Ac. definiţie tinde să o jumulească cu toate că îi atribuie totul la fel ca şi cea care nu - I
atribuie nimic. Lipind ansamblul tuturor ştiinţelor sociale şi lipind o nouă etichetă, aceea a sociologiei, nu
câştigăm nimic. Celelalte ştiinţe au un fundament bine stabilit iar tiinţa societăţii se află într- o situaţie
defavorabilă trebuind să - şi demonstreze dreptul său de existenţă. E forţată în acelaşi timp să - şi explice
principiile fundamentale şi maniera sa proprie de a pune problemele în faţa realităţii.
Comitem o greşeală dacă concluzionăm că existenţa ştiinţei este simplul fapt al existenţei
indivizilor, că orice alt demers care urmăreşte să le perceapă să- şi aleagă ca obiect abstracţii speculative
şi forme ireale.
Gândirea voastră percepe totdeauna figuri (gebilden) ca obiecte ale ştiinţei. Ea nu găseşte
echivalent în realitatea imediată. Se întâmplă des să nu căutăm cum lucrurile se comportă în singularitatea
lor ci creăm o nouă unitate colectivă plecând de la ele. Formele colective sunt sinteze intelectuale. În
fiecare dintre indivizi luaţi separat nu găsim ceea ce este comun ci ceea ce - I diferenţiază unul de celălalt
95
pentru că aceasta constituie unitatea indivizibilă a vieţii personale. Plecând de la un ansamblu, de la toţi,
formăm unităţile mai vaste (grecii şi persanii) şi reflecţia cea mai succintă face să apară faptul că cu
aceste concepte în acest punct depăşim existenţele individuale.
Dacă vrem să excludem acestea, sub pretextul că doar existenţele individuale ar fi reale am
priva această sferă de conţinutul său cel mai incontestabil, legitim. Afirmaţia după care nu ar exista decât
indivizi umani ob. ale ştiinţei nu poate în acelaşi timp să ne împiedice a vorbi de ansambluri de
evenimente şi forme colective de acelaşi fel, de societate în general.
Astfel înţeleasă aceasta constituie un concept abstract dar fiecare din nenumăratele şi
expresii şi unităţi ale acestui concept se referă la un obiect dând loc unei căutări sau meritând a fi studiat
cu toate că nu există doar în existenţe individuale, separate.
Aceasta ar putea fi imperfecţia ştiinţei noastre, o necesitate provizorie a cărui scop final ar
consta într - o ştiinţă despre indivizi ca realitate concretă sf. ultimă.
Indivizii - privind mai atent - nu sunt atomii lumii noastre, ca unitate insolubilă care
desemnează conceptul de “individ” nu este un obiect al cunoaşterii ci doar al ordinei trăite. realul în
sensul riguros al ermenului constituie baza oricărei sinteze superioare intelectuale; obţinut prin izolarea şi
perceperea unor elemente şi reduse la altele mai simple, mai profunde, mai vaste decât mediul fizic,
cultural.
În fapt aceste elemente constituie construcţii intelectuale foarte elaborate dacă nu acordăm
relitatea autentică decât unor veritabile realităţi ultimul şi nu fenomenelor prin care - şi găsesc o formă -
realitatea de cunoscut ar deveni total de neînţeles. reducerea ultimă la individ ar fi o limită foarte clar
arbitrară pentru că acest individ nu ar putea să apară la o analiză tot mai avansată decât ca o juxtapunere
de calităţi particulare, destine, forţe şi circumstanţe istorice care constituie prin raport cu el realităţi la fel
ca şi indivizii însuşi în raport cu societatea.
În concluzie, pretinsul realism care - şi exersează critica asupra conceptului de societate şi
în continuare asupra celui de sociologie lasă să scape orice realitate ce poate fi cunoscută pentru a o
respinge în infinit şi o caută în ceea ce nu poate fi perceput.
În fapt trebuie să concepi cunoaşterea după un cu totul alt principiu structural cel care
selecţionează în acelaşi complex etern de fenomene un anume număr de obiecte diverse care trebuie
cunoscute, recunoscute totodată ca definitive, omogene pentru ştiinţă. În realitate chiar în percepţie, orice
apropiere înlocuieşte orice distanţă a cărei limită inferioară n - ar şti să se lase determinată. Imaginea pe
care o avem plecând de la o anume distanţă are o proprie raţiune de a fi, nu poate fi înlocuită de nici o altă
distanţă. La o anumită distanţă apropiindu - ne de existenţa umană fiecare individ se distinge clar,
detaşîndu- se de celălalt. Dacă ne - am îndepărta un punct particularul ar dispare şi s - ar naşte imaginea
unei societăţi cu culori proprii pe care am putea - o recunoaşte şi respinge.
Am putea fonda dreptul la independenţă a reflecţiei ştiinţifice asupra societăţii prin raport
cu ideea că orice devenire reală nu s - ar dezvolta decât în indivizi. Realitatea este dată ca un complex de
imagini, de juxtapoziţii continue a fenomenelor superficiale.
* Realitatea devine ştiinţă doar când adoptă forma cunoştinţei.
Există un alt ? : Existenţa umană ar fi ea doar singură reală în indivizi fără ca acest timp
validitatea conceptului de societate să aibă de suferit.
Nu am putea reconstitui viaţa societăţii plecând doar de la structurile celorlalte ştiinţe ale
societăţii. Aceasta s - ar sparge într - un număr de sisteme dezordonate fără intervenţia altor sisteme.
Socializarea se desface şi reface din nou într - un etern flux şi într - o eternă fierbere care ţine indivizii
chiar acolo unde nu reuşeşte să ajungă la forme de organizare caracteristică. Relaţiile de la persoană la
persoană conştiente sau nu, durabile sau nu ţin unele la altele. În asta consistă acţiunile reciproce între
elem. care susţin această fermitate şi elasticitate în toată multiplicitatea şi toată unitatea vieţii în societate,
setea atât de manifestă şi enigmatică. toate aceste mari sisteme şi organizaţii super individuale la care ne
gândim a propos de conceptul de societate nu sunt decât mijloace de a consolida în cadre durabile şi figuri
autonome acţiuni imediate reciproce care leagă viaţa indivizilor. Ele primesc astfel autoritate şi
autonomie pentru ase pune şi opune în funcţie de existenţă prin care indivizii se condiţionează reciproc.

96
Realizându - se progresiv, societatea semnifică că indivizii sunt legaţi de influenţe şi
determinări pe care le simt reciproc. Ea este ceva funcţional, ceea ce indivizii fac şi totodată suportă.
Caracteristică a sa fundamentală: ar trebui să vorbim de socializare.
Putem considera că doar elementele materiale ar constitui realitatea, că mişcările lor,
modificările lor reciproce niciodată sesizate, observabile concret nu ar fi decât realităţi de ordin secundar.
În acelaşi sens, doar indivizii umani ar constitui realităţi veritabile. Societatea nu are nimic
substanţial, concret ci ar fi doar o devenire.
Aparenţele sensibile ne arată doar indivizi şi între ei un spaţiu vid., într - un anumit fel. Ar
trebui să refuzăm să vedem realul susceptibil de a fi studiat în devenirea lui dinamică în care indivizii se
modifică reciproc.
Orice ştiinţă selecţionează o serie sau un aspect sub direcţia unui concept determinat.
Sociologia nu acţionează mai puţin legitim atunci când analizează existenţele individuale şi recompune
urmând un concept propriu numai ei.
Dacă sociologia este fondată pe o abstracţie a realităţii totale sub conduita conceptului de
societate şi dacă datorită acestui fapt I se reproşează că este ireală- doar indivizii fiind reali îşi pierde
valoare aceasta o protejează împotriva exagerării.
Omul e determinat în fiecare moment în fiinţa sa şi în ceea ce face că e o fiinţă socială,
toate ştiinţele omului ar putea părea că se reduc la ştiinţa socială - singura purtătoarea întregii forţe şi a
întregului sens.
Societatea şi sociologia se bazează pe un fapt important în sine şi bogat în sine (-ideea -
omul: fiinţă socială).
Producţia socială - raporturi reciproce între oameni. Producerea fenomenelor se face prin
viaţa socială într - un dublu sens: coexistenţa indivizilor care au raporturi reciproce crează ceea ce nu s -
ar putea explica prin unul singur şi succesiunea generaţiilor a căror moşteniri şi tradiţii se confundă
indosolubil cu moştenirea individului ceea ce face ca omul social e nu numai un descendent dar şi un
moştenitor.Producţia socială s - a structurat între producţie pur individuală şi producţia transcendentă -
apariţia metodei genetice în şt. spiritului .
Sociologia nu e doar o ştiinţă având propriile sale obiecte distincte în virtutea diviziunii
muncii a altor ştiinţe, dar a devenit de asemenea o metodă a ştiinţelor istorice şi umane în general.
Acestea nu sunt obligate să - şi abandoneze obiectul. Metoda sociologică se climatizează la fiecare
problematică a ştiinţelor.
Sociologia nu se înţelege ca obiect care nu ar trata deja una din celelalte ştiinţe existente,
atâta timp cât se bazează pe: omul, fiinţă socială şi societatea - purtătoarea evenimentelor istorice.
Ea este aplicabilă ansamblului problemelor - nu are conţinut propriu.
Pentru că metoda sa posedă o asemenea universalitate, sociologia constituie un fundament
comun unui ansamblu de probleme particulare cărora le lipseau anumite clarificări obţinute unele din
altele. Acestui aspect comun al socializării ? corespunde aspectul comun al modului de cunoştinţă
sociologică potrivit căruia putem găsi pentru o problemă determinată o posibilitate de soluţie sau de
aprofundare chiar dacă domeniul cunoştinţei e total eterogen în conţinut.

SOCIOLOGIA; Cercetări asupra formelor socializării (1908)


Digresiunea încearcă să elucideze condiţiile după care indivizii pot să formeze o societate
şi în acest sens este un studiu al teoriei cunoştinţelor. Ea relevă de asemenea o ontologie a societăţii care
se întreabă asupra condiţiilor a priori ale socializării.
Cum şi după care condiţii indivizii pot să interacţioneze şi să intre în acţiuni reciproce?
După care moralitate un individ empiric este un individ social? Ce loc oferă societatea fiecărei
personalităţi după calităţile sale?
Digresiue asupra problemei: cum este posibilă societatea?
Kant îşi pune întrebarea: cum este posibilă natura? Care sunt condiţiile care trebuie să
existe reunite pentru ca o natură să poată exista? K: Caută esenţa prin formele care o constituie şi care
prin consecinţă fac să existe natura în sine.
97
Ar fi convenabil să tratăm într - o manieră analoagă problema condiţiilor apriori în virtutea
cărora societatea e posibilă. Pentru că elementele individuale şi aici sunt date care într - un anumit sens se
menţin totuşi separate unele de altele cum e cazul pentru percepţiile sensibile şi care fac experienţa
sintezei lor în unitatea unei societăţi doar pentru un proces al conştiinţei care pune în relaţie existenţa
individuală elementelor izolate cu celelalte elemente în formă definită şi după reguli determinate.
Diferenţa fundamentală între unitatea societăţii şi unitatea naturii este totuşi următoarea: unitatea
naturii după Kant, se realizează exclusiv în subiectul care percepe, ea este produsă de acesta cu şi plecând
de la materiale de sensuri care nu sunt racordate în ele însele; unitatea societăţii este realizată de
elementele sale fără să existe altă mediere pentru că sunt conştiente şi operează o sinteză. Această unitate
nu are nevoie de observatori.
Principiul următor al lui Kant - conexiunea nu poate să rezide niciodată în lucruri pentru că
nu e realizată decât de subiect. Nu valorează pentru conexiunea societăţii care în fapt se îndeplineşte chiar
mai imediat în lucruri care sunt aici suflete individuale. Ca sinteză această conexiune rămâne ceva pur
psihic şi fără paralelă cu configuraţii spaţiale şi cu acţiunile lor reciproce. Unificarea nu are aici nevoie
de nici un factor eterior elementelor pentru că fiecare dintre ele exersează funcţii care umplu vis - a- vis
de lumea exterioară energia psihică a observatorului. Conştiinţa de a forma cu alţii o unitate este aici
singura unitate în cauză. Asta nu înseamnă conştiinţa abstractă a conceptului de unitate ci nenumărate
relaţii singulare, faptul de a avea sentimentul şi de şti că ceilalţi sunt determinaţi şi că alţii ne determină
pe noi. Chestiunea de a şti care domeniu al realităţii exterior observabile trebuie să fie înţeles ca o unitate
nu depinde de conţinutul imediat şi strict obiectiv al acestei realităţi ci este determinat de categoriile
subiectului şi exigenţele salecognitive.
Societatea este în acelaşi timp o unitate obiectivă care nu are nevoie de unobservator
neconţinut în ea.
Nu este decât o simplă problemă de terminologie a şti dacă căutarea condiţiilor procesului
de socializare trebuie să se unească au nu epistemologic, pentru că această configuraţie care se ridică din
aceste condiţii şi care îşi primeşte normele din formele ei nu consistă în nişte cunoştinţe ci în nişte
procese practice şi de situaţii reale.
Cunoştinţa de a socializa sau a fi socializat ar trebui numită cunoştinţă imediată decât o
cunoştinţă dobândită. În acest caz subiectul ar avea ca suport, semnificare intrinsecă a socializării, această
cunoştinţă imediată.
Care sunt categoriile specifice pe care omul trebuie să le poarte în el? şi Care sunt formele
pe care trebuie să le îmbrace conştiinţa odată ce a fost înghiţită adică societatea ca fapt al cunoştinţei:
Toate acestea pot fi numite epistemologie a societăţii.
Condiţii sau forme ale socializării operante “a priori”:
1) Imaginea pe care un om o dobândeşte de la altul printr - un contact interpersonal e determinată
de anumite lunecări care sunt nişte schimbări principale ale complexiunii obiectului real;
Aceste lunecări sunt de două tipuri:
- într -o anumită măsură percepem pe celălalt ca fiind generalizat;
- cunoaşterea completă ar presupune în acelaşi timp o identitate completă.
Pentru a cunoaşte omul noi nu - l înţelegem, nu - l percepem în pura sa individualitate ci
susţinut, valorizat de către tipul general sub care - l valorizăm. denumim totuşi omul după un tip care nu -l
putem exprima în cuvinte, tip cu care individualitatea sa nu coincide exact.
2) Există o altă categorie sub care oamenii se văd ei însişi ca şi pe ceilalţi şi se transformă cu
scopul de a produce societatea empirică, ceea ce poate fi formulat de unprincipiu în aparenţă banal: că
fiecare element al unei grupe nu este doar o parte a societăţii dar este în plus ceva diferit.
Aceasta fundează condiţia pozitivă pentru ca individul să fie prin alte părţi ale fiinţei sale
parte a societăţii: maniera de a fi socializată determinată sau codeterminată de maniera prin care el nu este
în societate. Această relaţie cu societatea se potriveşte nu doar pentru anumite tipuri generale (străini,
criminali) dar şi cu nenumărate variante pentru orice fenomene individuale.
Făcându - se abstracţie de poziţiile cu totul ridicate şi conducătoare viaţa individuală, tonul
personalităţii totale, au dispărut din activitatea socială. Oamenii nu sunt decât suporturile unui schimb de

98
realizări şi contrarealizări care se produc după norme obiective, şi tot ceea ce nu aparţine acestei
obiectivităţi pure a dispărut în principiu de asemenea din această activitate socială.
3) Societatea este o configuraţie compusă din elemente inegale. Pentru că chiar acolo unde
tendinţele democratice sau socialiste proiectează o “egalitate” unde îl ating parţial nu poate fi vorba decât
de o echivalenţă între persoane, realizări, poziţii, o egalitate între oameni din punct de vedere al naturii
lor, al conţinutului lor de viaţă sau a destinului nu poate să intre complet în calcul.
Societatea dacă o reprezentăm ca pe o schemă pur obiectivă ea apare ca un ansamblu de
conţinuturi şi acţiuni legate între ele prin spaţiu, timp, cocepte şi valori. Ea este o încrucişare de fenomene
calitativ determinate.
În acest fel ceea ce este pur personal, creat interior, impulsurile reflexelor proprii rămân de
fapt în afara consideraţiilor. Societatea nu se deyvoltă doar psihologic ci şi fenomenologic considerate
exclusiv în funcţie de conţinuturile ei socciale! - ca şi cum fiecare element ar fi determinat pentru locul
său în totalitate. Viaţa se desfăşoară ca şi cum toţi membri s - ar găsi într - o relaţie de unitate, într -o aşa
manieră încât fiecare dintre ei depinde de toţi ceilalţi şi toţi ceilalţi depind de el.
Este o (întrebare) problemă nesemnificativă de a şti dacă cercetările de epistemologie
societăţii care trebuiau să fie exemplificate prin aceste discuţii dacă aparţin filozofiei sau dacă fac parte
propriu vorbind sociologiei. Natura problemei sociologice nu suferă prea mult datorită acestei dileme
(ilozofie - sociologie). Aceste cercetări sunt poate o regiune de frontieră dintre două metode.
Sociologia îşi propune abstracţia acelui fapt care în fenomenul complex pe care - l numim
viaţă socială este real societate, adcă socializare. Ea îşi propune să îndepărtăm din inpuritatea acestui
concept tot ceea ce nu constituie societatea în sine ca o formă de existenţă unică şi autonomă dar care
oricum nu poate fi realizată istoric decât în interiorul societăţii. Prin asta avem de a face cu un miez de
probleme clar definite; s - ar putea ca periferia sferelor problemei să atingă alte sfere de o manieră
provizorie sau durabilă şi ca delimitaţiile să devină problematice, dar centrul nu rămâne mai puţin solid la
locul său.

Sursă: Georg Simmel - Sociologie; Cercetări asupra formelor socializării


Georg Simmel - “Digresiune asupra problemei: cum este posibilă societatea” în
sociologia şi experienţa lumii moderne.

99
EMPIRISMUL SOCIOLOGIC: ASPECTE METODOLOGICE SI
DOCTRINARE

Pastrandu-si acceptiunea sa etimologica(10) vehiculata in intreaga istorie a filozofiei(11) empirismul


sociologic s-a conturat ca o orientare doctrinara si s-a particularizat, ulterior, intr-o metodologie de
cercetare, tocmai ca o reactie de impotrivire la imixtiunea metafizicii in spatiul semantic al enunturilor
sociologice.
Acceptand primatul experientei in procesul cunoasterii stiintifice a spatiului social, empirismul
sociologic a mers dincolo de aspectele de ordin principial afirmndu-se ca o metodologie, ca un set de
tehnici si procedee de exploatare a universului global.
Unitara in estenta sa, aceasta orientare a cunoscut forme foarte diferite de manifestare. Ca etapa
distincta in istoria doctrinelor sociologice, necesita, de aceea a fi tratata prin prisma principiului
metodologic al unitatii in diversitate. In consecinta, criteriul cronologic va fi sistemul de referinta la care
ne vom raporta in prezentarea personalitatilor care s-au dovedit a fi referentiale pentru evolutia
emipirsmului socilogic in ansamblul sau, si nu pentru gandirea sociologica din propriile spatii de
provenienta sau rezidenta.
Ca principale surse ale empirismului sociologic remarcam:
a)scoala filozofica britanica a empirismului clasic (J. Locke, G.Berkeley, D. Hume), sistemul de
logica inductivista a lui J. Mill,

(10) gr.empereikos: en = in; peiria = experienta;


(11) Philinius din Cas, Serapion din Alexandria, Galien ( primul care a sustinut teza conform
careia empirismul este singura baza a cunoasterii pozitive), Stuard Mill (asociatismul), Fr. Bacon, T.
Hohhes, J. Locke,(empirismul materialist), G. Berkley, E. Mach, R. Avenarius (emipirismul idealist);
forma cea mai recenta empirismul logic);
indeosebi ceea ce acesta denumea canon of prof: metoda acordului, metoda diferentei, metoda
rezidurilor, metoda variatiei concomitente.
b) metoda pozitivista care consta in “formularea de explicatii teoretice si predictii ale
evenimentelor empirice observabile pe baza stabilirii de raporturi izomorfice intre teorie si observatie
(experimentare) sau de similaritati structurale intre nivelurile teoretice si cele observationale ale
cunoasterii;
c) rezultatele cercetarilor in domeniul statisticii, indeosebi lucrarile lui Fr. Galtan, K.Pearson, R.A.
Fisher, K. Pearson de exemplu considera legile stiintifice ca “expresii concentrate ale realitatilor si
succesiunilor”(12) obtinute prin generalizari de tip probabilist, iar relatiile dintre lucruri reprezentate prin
numere de forma coeficientilor este corelatii sau de contingenta. “Problema fundamentala a stiintei este
de a descoperi cum este corelata variatia dintr-o clasa cu variatia dintr-o alta clasa”(13)
Dezvoltand tehnica statistica a calcularii coeficientului de corelatie, K. Pearson a ajuns la
concluzia ca inlocuirea, in stiinta, a cauzalitatii cu contingenta si corelatia, genereaza o “noua epoca a
cercetarii”.
Pe baza acestor surse, emipirismul sociologic, ca metodologie de cercetare, s-a dezvoltat avand
ca model stiintele naturii si aplicarea tehnicilor statistice.
FREDERIC LE PLAY (1806 – 1884) – recunoscut ca fondator al sociologiei empirice care s-a
constituit, efectiv, plecand de la premisa utilitatii practice a descoperirilor stiintifice. Similar cu tehnica,
rezultata din obiectivarea practica a valorilor stiintei si raspunzand unor necesitati concrete, si stiintele
sociale trebuie sa puna, neconditionat, in slujba ameliorarii conditiilor de munca si viata ale oamenilor,
rezultatele cercetarilor sociale. Pentru a atinge acest
(12) K. Perasons: The grammar of science, New York, Meridian, Brooks. Inc, 1967, p. 82
obiectiv, stiinta sociala trebuie mai intai sa se debaraseze de speculatiile metafizice, pentru ca
apoi sa-si reconstruiasca un set de metode de investigare eficienta a realitatii sociale nemijlocite.
100
Cunoscand adevarata forma de manifestare a “conditiei umane”, interventia in corijarea
aspectelor ei malformate devine posibila. Aceste exigente le poate indeplini sociologia prin reconstructia
conceptelor si a metodelor sale plecand nu de la imperative teoretice, ci de la exploatarea continutului
real al faptelor de viata concreta. Pentru a avea libertatea epistemiologica sociologia trebuie sa treaca
mai intai examenul sever al investigarii de teren, pe baza unor metode relevante stiintific si eficiente sub
aspect practic.
O astfel de metoda ar fi monografia pe care a practicat-o indeosebi in mediul industrial. Primele
cercetari Fr. Le Play le-a intreprins asupra familiilor muncitoresti ambitionand sa contureze prin
aditionarea datelor concrete privitoare la viata muncitorilor, intregul univers al acestui grup social
divers sub aspect profesional, dar relativ omogen ca pozitie sociala. In acest demers, observatia si
analiza documentara s-au completat cu interviul sociologic si metodele statistice in descrierea, voit
exhaustiva, a conditiilor de munca si de viata ale muncitorilor.
Considerand ca numai familiile celor ce-si castiga existenta din munca proprie sunt
reprezentative pentru natiune, Fr. Le Play s-a orientat spre familiile muncitoresti, formuland doua
existente metodologice in raport cu cercetarea monografica a acestora: a) familia trebuie sa fie
completa, adica formata din parinti, copii si batrani; b) familia respectiva sa-si asigure existenta in
exclusivitate prin munca. Tipul de familie pe care la propus vizeaza tocmai acest aspect: familia nu
trebuie sa aiba alte venituri in afara celor provenite prin munca.
Modelul elaborat de Fr. Le Play cuprinde doua parti:
1. prima parte cuprinde “mediul”, adica totalitatea conditiilor materiale si sociale ale zonei
in care traieste si munceste: aspecte fizice, geografice, istorice, climaterice, situatia demografica a
localitatii si zonei, tipul de proprietate, statistica profesiilor, disponibilul de locuri de munca in profil
zonal si local.
2. Partea a doua cuprinde calitatea vietii asa cum se reflecta in fiecare familie cercetata:
conditiile de munca si de viata, mijloacele de existenta, bugetul de familie, alimentatia, locuinta,
mobilierul, tipul de munci prestate de membrii familiei.
In finalul monografiei cateva concluzii privind: semnificatia tipurilor de
meserii practicate in familie in prezent fata de istoria familiei si a locurilor din care provine
comparativ cu situatia din zona de rezidenta, propuneri privind ameliorarea vietii familiilor muncitoresti,
cateva aspecte privitoare la dinamica traditiilor muncii industriale in profil local.
Folosind un astfel de model de cercetare, Fr. Le Play a studiat cu precadere bugetele de familie
ale familiilor nu numai din Franta, ci si din alte tari europene pe care le-a cunoscut in calitatea sa de
inginer si inspector de mine. Rezultatul acestor investigatii au fost publicate in lucrarea “Muncitorii
europeni”, aparuta in sase volume intre 1865 – 1880.
“Scoala monografica” a devenit cunoscuta si prin “L’ecole des Roches”, institutie intemeiata de
Fr. Le Play in scopul educatiei tinerei generatii in spiritul familiei particulariste. A condus timp de 30 de
ani aceasta scoala.
Folosirea bugetelor de familie ca metoda de cercetare demografica, a deschis drum cercetarilor
concrete si a relevat, pentru prima data, legatura dintre investigatia de teren si platforma teoretico-
metodologica de actiune in spatiul social global.
Discipolii sai(14) au completat studiul monografic cu date privind mediul georgrafic, factorul
demografic si structurile organizatorice ale muncii subiectilor investigati, relevand importanta
observatiei, ca metoda de cercetare, si extinzand monografia si alte institutii economice si sociale, si
chiar la
(14) Henri de Tourville (1834 – 1903); Edmond Demolins (1852 – 1907)
intreprinderi. Astfel Henri de Tourville a elaborat un model de cercetare monografica pe care l-a
denumit “nomenclatura” pentru a individualiza mai mult cele 25 de capitole si cele peste 326 de aspecte
(indici, in termenii sociologiei contemporane) derivate din aceste capitole in orizontul carora Tourville
considera ca s-au cuprins toate elementele definitorii pentru un studiu monografic. Aceasta
nomenclatura, era propusa ca instrument “obiectiv” de cererea completa si cu valoare universala a
mediului social, in optica autorului ea satisfacand toate exigentele pentru toate mediile sociale.

101
Dimitrie Gusti (1880 - 1955), adept initial al lui Fr. Le Play, s-a desprins de orientarea acestuia
realizand o scoala monografica proprie cunoscuta sub numele de “Scoala monografica de la Bucuresti”
in care a perfectioant metodele folosite in Institutul Social Banat-Crisana.
Disociindu-se de premisele metodologice ale lui Fr. Le Play care restrangea sfera demografiei la
familiile din mediul industrial si restrangea analiza doar la viata economica oglindita in bugete, Dimitrie
GUSTI a pus bazele monografiilor rurale ca unitati sociale complexe (Nerej, Vrancea, cea mai
reprezentativa pentru satul de munte). Ulterior, cercetari monografice in mediul rural s-au realizat in
SUA (1919 – 1930), Franta (1935), Germania (1927, o echipa de 12 studenti a intocmit monografia a 12
sate din valea Rinului). Valorificand achizitiile metodologice experimentate in mediul rural si rezultatele
unei anchete desfasurate intre 1880 – 1890 in mediul rural american, sotii Lynd au realizat prima
monografie a mediului urban cunoscuta sub numele de Middletown (orasel cu 36.000 locuitori, anul
1920). Punand accent pe aspectele ecologice si completand observatia cu teste, chestionare si interviuri,
studiul monografica asupra acestei localitati urbane a fost reluat intre 1925-1935 ramanand o lucrare de
referinta in domeniu.
Cat priveste rolul observatiei in cercetarea empirica, Dimitrie Gusti s-a remarcat prin contributia
sa la elaborarea “regulilor observatiei sociologice militante”. Astfel conform lui D.Gusti, in explorarea
empirica a universului social, observatia trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
1. sa fie sincera si obiectiva, inlaturand toate prejudecatile posibile;
2. sa fie exacta, cuprinzand toate detaliile in unitatea diversitatii lor;
3. sa fie verificata si controlata prin interventii experimentale;
4. sa fie colectiva, prin aportul specialitatilor din toate domeniile vietii sociale, pentru a
asigura obiectivitatea, interdisciplinaritatea si corectitudinea datelor culese pe teren;
5. observatorul trebuie sa fie bine pregatit teoretic in ceea ce priveste criteriile de selectare a
datelor;
6. sa fie intuitiva si comprehensiva pentru a putea patrunde in esenta fenomenelor sociale
supuse investigatiei pe teren;
7. intrucat cercetarea sociologica nu se reduce la colectarea si repertorizarea datelor,
observatia trebuie sa fie completata cu comparatia pentru a descoperi elementele ce pot conduce spre
generalitati semnificative ale faptelor de viata culese din teren. “Vointa sociala, ca motivare a existentei,
relatiilor si proceselor unitatilor sociale, nu este o constructie arbitrara a spiritului. Ea poate fi oricand
descoperita si precis caracterizata prin raportarea manifestarilor economice, spirituale, politice si
juridice, la ansamblul cadrelor extrasociale: cosmologic si biologic, psihic si istoric, ceea ce constituie
legea paralelismului sociologic. Un intreit paralelism: inauntrul cadrelor, un paralelism intre cadrele
extrasociale: cosmologic si biologic, pe de o parte si cele sociale: psihic si istoric, pe de alta parte; apoi
un paralelism in sanul manifestarilor, intre cele constitutive: economice si spirituale, si regulative-
politice si juridice; in sfarsit, un paralelism intre ansamblul manifestarilor si ansamblul cadrelor.
Paralelism inseamna ca toate aceste categorii nu formeaza raporturi de subordonare logica si nici nu pot
fi reduse unele la altele, adica nu formeaza intre ele inlantuiri cauzale, ci numai conditii reciproce,
existentiale; ele nu pot fi intelese decat in unitatea lor structurala, ca totalitati sui-generis”.(15)
Scoala monografica de la Bucuresti este apreciata ca etapa calitativ distincta si calitativ
superioara in dezvoltarea metodei monografice. In intreaga sa existenta (1920 - 1948) s-a particularizat
prin urmatoarele contributii: a) fundamentarea teoretica a cercetarilor concrete prin operationalizarea
premiselor investigatiei de teren; b) integrarea unor tehnici noi de investigare in cadrele normative ale
metodologiei monografice; c) crearea unor modele mai simplificate pentru monografierea localitatilor
rurale, urbane si a unor intreprinderi, conferind o arie mai larga de cuprindere metodologica a
monografiei; d) pledoaria pentru trecerea de la descrierea si clasificarea rezultatelor, la explicatia
sociologica a materialului documentar cules prin cercetarea de teren.
Echidistant atat fata de orientarile rationalist-speculative, cat si fata de metodologia empirist-
factorista, D.Gusti a ramas in istoria sociologiei prin precizarile facute in legatura cu raportul optim
dintre teorie si practica intr-o cercetare sociologica “militanta”. “Un cercetator de teren care e
insuficient pregatit teoretic aduna la intamplare faptele nesemnificative alaturi de cele semnificative,
ingramadind un material care este mai mult un balast pentru stiinta decat un ajutor pentru lamurirea
102
problemelor ei fundamentale. Daca ar fi altfel, invatatorii si preotii care traiesc ani de zile in cuprinsul
unui sat, ar reusi sa intocmeasca monografii satesti de o valoare mult mai mare decat cercetatorii
stiintifici de specialitate”(16). Respingand “sociografia” ca nesemnificativa pentru fondul problemelor
sociale, Gusti s-a pronuntat transant “trebuie sa se puna capat si asa-zisei sociologii” de fotoliu sau
cabinet “prin coborarea din frumosul si confortabilul turn de fildes in plina realitate vie, frumoasa si
aspra, si urmarirea pe teren a torentului vietii, precum si complexitatea cateodata tragica
(15) Dimitrie Gusti: Pagini alese, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1965, p.117-118
(16) Dimitrie Gudti: Op. cit,, p. 124
a existentei pentru a-i descoperi coerenta interna si a-i prinde sensul si unitatea intima”(17).
O recunoscuta contributie la dezvoltarea sociologiei ca stiinta vizeaza aportul lui D.Gusti la
realizarea primelor cercetari inter si multidisciplinare prin fundamentarea praxiologica a principiului
imbinarii cercetarii cu actiune sociala militanta. Cine ar vedea si studia dosarele si fisele cuprinse in
bogata noastra arhiva monografica ar intelege ca dosarul de observatie, a cunoasterii patrunzatoare si
totale a vietii sociale romanesti, pe langa reinoirea viziunii sociale aduce indemnul de simpatie si de
solidarizare cu tot ce se intampla si invata a ajuta. Observatorul clarvazator devine astfel cel mai miscat
si devotat slujitor de mai bine, de ceea ce trebuie; de aceea cine intocmeste o monografie stiintifica,
bunaoara a unui sat, “scrie o carte de iubire si de neclintita incredere”.(18)
Prezentand lucrarile lui D.Gusti de la prima cercetare monografica (Goice Mare, Dolj, 1923) si
pana la documentele celui de-al XIV-lea Congres international de Sociologie(19) prevazut pentru 1939, la
Bucuresti, un exeget roman(20) sintetizeaza intraga doctrina si modelul de cercetare monografica a lui
D.Gusti dupa cum urmeaza:

(17) Dimitrie Gusti: Op. cit., p. 123 – 153;


(18) Dimitrie Gusti: Op. cit., p. 156 –157;
(19) Serie A: Les unites sociales;
Serie B: Les villages (2 vol.);
Serie C: Les ville;
Serie D: Les village et la ville;
(20) Petru Cristea: Metoda monografica in cercetarea realitatii sociale, Bucuresti, 1986, p.15

SOCIOLOGIA =stiinta a realitatii sociale prezente


(studiaza)
REALITATEA SOCIALA PREZENTA (care va cuprinde)

GENEZA ACTUALITATEA =valori


obiective

sau sau
CADRELE ESENTA MANIFESTARILE

Naturale: Constitutive:
COSMIC= natura VOINTA ECONOMICE
BIOLOGIC=viata SOCIALA SPIRITUALE

Sociale Regulative
PSIHIC=constiinta POLITICE
ISTORIC=timpul EXISTENTA ADMINISTRATIV-
JURIDICE
-unitatii
- relatii
- procese
103
LEGEA PARALELISMULUI SOCIOLOGIC
- vointa
intre: - Cadre intre ele
- Manifestari intre ele

TENDINTE SI PERSPECTIVE DE EVOLUTIE

REALITATEA SOCIALA
VIITOARE

POLITICA ETICA

Sociologia, in conceptia lui D.Gusti, “este o stiinta a realitatii sociale


concrete si prezenta”. Termenul generic de “realitate sociala” cuprinde o sinteza de unitati
sociale care alcatuiesc “atomii sociali”. Cercetatorul social, realitatea sociala ii apare ca un complex de
manifestari paralele acestor unitati sociale elementare. Aceste manifestari sunt conditionate in forma lor
de cadre naturale sau sociale si sunt motivate de vointa sociala. Manifestarile sociale releva nivelul de
civilizatie al colectivitatilor umane concret determinate spatial, geografic si social.
Raspandit pe arii foarte largi, in Europa, empirismul sociologic si-a gasit un nou centru de
evolutie in mediul american ca urmare a declansarii razboiului mondial. Puse in serviciul armatei si al
efortului de razboi, cercetarile sociologice americane si-au dezvoltat si perfectionat arsenalul metodic
pus la punct in Europa, imbogatindu-l cu aportul tehnicilor moderne de calcul matematic si de
prelucrare a datelor.
In acest context alocarea unor importante resurse materiale au permis finalizarea unor cercetari
impresionante (The American Soldier) si au incurajat implicarea matematicilor moderne in cercetarea
sociologica dominata de “Scoala controlurilor sociale” intemeiata de Ed.Ross (1866 – 1960), considerat
ca fondator al sociologiei americane si al antropologiei culturale.
Treptat, sociologia americana a inceput sa fie dominata de cercetarea empirica lipsita de orice
fundament teoretic. Sub pretextul evitarii oricarui risc de valorificare ideologica a diagnozelor
sociologice, cercetarea sociologica a polarizat in raport cu doua mari curente:
a) curentul sociologic orientat catre investigarea grupurilor mici, reprezentat de Georges
zHomas, Robert Bales si Leon Festinger;
b) curentul analistilor (survey analysts) reprezentat de Paul Laczarsfeld;
Aflata in plina expansiune, sociologia americana a etapei la care ne referim “se orienta ferm spre
colectarea si adunarea faptelor nepasatoare fata de teorie si metoda, dupa noi instrumente si procedee
de investigare nemijlocita a realului”…(21) Orientarea spre cercetari empirice nu au reusit sa se mentina
in limitele legitimate epistemologic ale necesitatii studierii faptelor, ci a fost adesea, debordata de excese
empiriste, de renuntarea la teorie, de alunecarea in descriptivism nestiintific de a ceea a fost numit
“criza explicatiei”(22).Ca aspecte pozitive ale acestei etape amintim: diversificarea si rafinarea tehnicilor
de investigare, generalizarea muncii in echipa si dezvoltarea cercetarilor colective de tipul celor initiate
de D.Gusti si ramificarea cadrului institutional al muncii cu continut sociologic, ca urmare a diferentierii
si specializarii cunoasterii sociologice. Specializarea progresiva a cercetarilor de teren, dezvoltarea

104
setului de tehnici si matematizarea criteriilor de evaluare si prelucrare a datelor a contribuit la cautarea
si descoperirea identitatii proprii sociologiei in raport cu celelalte stiinte social-umaniste.
Refuzand orizontul conceptual al teoriei, empirismul american a evoluat spre o tehnologie a
actiunii sociale particulare, descrierea probelmaticii sociologice a grupurilor mici, prelevand in raport
cu aspectele globale ale societatii. “Noi nu am castigat inca o evidenta intr-o forma care sa ne permita
integrarea ei teoretica cumulativa”(23).
Mai concesivi, A.Zaleznic si D. Moment(24) considera ca studiul grupurilor mici este in acelasi
timp un studiu ale intregii societati redusa la scara din necesitati analitice.
Dincolo de aceste controverse, istoria sociologiei a inregistrat faptul ca empirismul american a
obtinut cele mai importante realizari in explorarea grupurilor mici finalizate in “teorii de rang mediu”
(R.Merton) si depasirea
(21) M.Cernea: Revista de filozofie, nr. 6/1968, p. 707;
(22) Mihu Achim: Socilogia americana a grupurilor mici, Bucuresti, 1970, p.26
(23) Mihu Achim: Op. cit. , p. 38
(24) A.Zaleznic and D. Moment: The Dynamics of Interpersonal Behavior, New York, J. Willey,
1969
diferentelor dintre stiintele naturii si stiintele sociale. Reprezentativa in acest sens este lucrarea
“Small Group Research. A.Synthesis and Critique of the Field”, New York, Holt, 1966, J.E.Mc.Grath,
I.Altman.
O prima incercare de elaborare a unei teorii unitare asupra grupurilor este cunoscuta sub numele
de “dinamica grupurilor” (Group Dynamics) pe baza careia a fost infiintat “Center of Group Dynamics”
la Massachusetts Institute of Tehnology (care dupa 1947, moartea lui K.Lewin, s-a mutat la universitatea
din Michigan).
Dinamica grupului ia ca punct de plecare teoria psihologica a campului careia (B) este o functie
(F) a persoanei (P) si a mediului (E), astfel ca: B=f(P.E). Comportamentul individual, desi dependent de
mediul natural si social, este profund marcat de evolutia in timp a optiunilor valorice ale grupului din
care face parte. De aceea, comportarea unei persoane X, se defineste “ca o schimbare a unei stari a
campului intr-o unitate data de timp dx”.(25)
Extrapoland aceste concluzii la nivelul microsocial, K. Lewin identifica in miscarea individului in
spatiul social variabile care determina evolutia structurala a grupurilor. Studierea grupurilor sub aspect
sociologic ar trebui sa se rezume la dezvoltarea tehnicilor de observare si masurarea a fortelor
individuale care, prin compunerea lor, pot explica legile evolutiei grupurilor in spatiul social global.
Intre individ si grup este o diferenta de grad, nu de calitate: ambele sunt variabile preponderent
psihologice care explica echilibrul, coeziunea si comunicatia – acestea fiind problemele de grup care tin
de competenta cercetarii sociologice.
G. C. Homans, incercand o depasire a nivelului strict descriptiv in analiza grupurilor, a incercat
elaborarea unei metodologii de cercetare a tutror grupurilor mici considerate “microcosmos al
societatii” globale. Pentru el abordarea grupului mic nu este scopul cercetarii sociologice ci doar
mijlocul eficient pentru descoperirea cauzelor care explica geneza si formele comportarii sociale,
(25) G. C. Homans: The Human Group, N. Y., Harcourt, 1950, p. 110
intrucat sistemul social are doua mari aspecte:
1) sistemul extern, care cuprinde mediul fizic, tehnic si social;
2) sistemul intern, adica „acea comportare a grupului care este o expresie a sentimentelor
reciproce dezvaluite de membrii grupului in cursul vietii lor impreuna”(26)
Interactiunea dintre aceste aspecte implica existenta unui optim care este conditia echilibrului
social. Cercetand sursele tensionale si eliminandu-le de la nivelul microsocial al grupurilor, devine
posibil echilibrul functional al sistemului social chiar la nivelul macrosocial al societatii industriale
contemporane, in cadrul careia experimentul social de la Western Electric Company, Hawthorne, in
apropiere de Chicago realizat de Elton Mayo (1880 – 1949) a insemnat un punct de reper pentru evolutia
sociologiei ca stiinta.
Aceasta concluzie a fost impartasita si de alti specialisti ai grupurilor mici, precum Robert F.
Bales: „grupul mic este o expresie a echilibrului social general care face legatura intre micro si
105
macrosocial”. Echilibrul e rezultatul interactiunii grupurilor mici intre care organizarea si coordonarea
circulatiei informatiei joaca un rol hotarator. Optimul social este functie de optimul informational, intre
structurile organizatorice aflate in interactiune.
Ca metoda de cercetare el a propus „Interaction Process Analysis” in scopul promovarii unor
mijloace experimentale de explorare analitica a tendintelor (tipice) care pot conduce la descoperirea
unor regularitati susceptibile de a fi traduse in limbaj matematic si a realiza modele de aproximare
succesiva a starilor si proceselor grupurilor mici.
Atentia preponderenta acordata investigatiilor de laborator si experimentale a contribuit la
imbogatirea definitiilor operationale cu noi elemente de ordin metodologic si epistemologic.
Empirismul american a atins nivelul sau cel mai inalt si momentul
(26) J. L. Moreno: Sociometry, Experimental method and Science of Society, in The Sociometry
Reader, The Free Press, of Glencoe, Illinois, 1960, p. 60
maximei audiente internationale prin activitatea lui J. L. MORENO ( nascut la Bucuresti, 1902)
care a ramas in istoria sociologiei ca fondator al sociometriei definita de el insusi: „Sociometria este o
axa cu doi poli. Capatul unui pol este indreptat spre descoperirea nivelurilor profunde ale structurii
societatii, celalat este indreptat spre schimbarea bazei societatii potrivit cu faptele dinamice gasite in
structura ei”.
In conceptia sa „universul social” are trei dimensiuni:
1) societatea externa (external society) alcatuita din grupurile sociale reale concret structurate
ca: familia, atelierul, scoala, armata, biserica, etc.;
2) matricea sociometrica (sociometric matrix), compusa din structura sociala generata de
relatiile sociale preferentiale dintre indivizi. Acestea pot fi evaluate prin intermediul sociogramelor care
descriu configuratia spatiala a pozitiilor sociale individuale prin intermediul statusului sociometric
rezultat din scorul fiecaruia obtinut in sociomatricea grupului

N −1
SA = ; unde SA = indicele expansivitatii economice
N
N-1 = numarul posibil de alegeri;
N = numarul total de indivizi din grup.

3) sociomatricea defineste “realitatea microscopica” a spatiului social. Totalitatea efectelor


antrenate de raporturile dintre “societatea externa” si “matricea sociometrica” defineste complexitatea
“realitatii sociale”, care ca obiect de studiu al sociologiei nu poate fi redusa la structuri stabile sau la
principii definitive. Ea este supusa unor influente multiplu conditionate care trebuie sa se regaseasca la
nivelul mai multor etape ale cunoasterii sociale autentice dupa cum urmeaza:
a) socionomia – treapta cea mai inalta a cunoasterii sociale, are rolul de a valorifica toate
elementele furnizate de celelalte niveluri in scopul descoperirii si formularii legilor societatii globale;
b) sociodinamica – studiaza structura grupurilor unice si a grupurilor inchise;
c) sociometria – stiinta masurarii sociale a proceselor prin intermediul testului
sociometric, a psihodramei si al configuratiei spatiale;
d) sociatria – preponderent aplicativa, se preocupa cu elaborarea terapiilor decizionale
menite sa insanatoseasca viata sociala.
Ca urmare a proliferarii metodelor empirice a avut loc o deformare a obiectivelor
cercetarii sociologice inceputa a fi apreciata nu dupa contributia la
rezolvarea unor probleme reale, ci dupa acuratetea si
matematizarea metodelor folosite. De aceea, in alegerea tematicii
prevala nu importanta sociala a fenomenului social, ci posibilitatea
de a fi masurat. In acest context s-au dezvoltat tehnici de
investigatie ca: metodele de ancheta, scalare, de masurare a
atitudinilor, de interviu, de detectare a atributiilor, de analiza
factoriala, de analiza de continut, de studiu de caz, de prelucrare,
de modelare.
106
Matematizarea sociologiei prin aportul lui Hubert M. Blalock si James Coleman a sporit
capacitatea sociologiei de a face rencensamantul faptelor sociale si de a le prelucra statistic. Tocmai acest
fapt l-a determinat pe Pitirim Sorokin (1889 – 1967) sa denunte empirismul ca factografie, testomanie,
cuantofrenie, chestionaromanie.
Interesat mai mult de grupurile mici si de problemele de fond iminamente acestora, P. Sorokin
afirma: “Deoarece sunt extrem de rare societatile ale caror straturi sociale sa fie complet inchise, in orice
societate se manifesta mobilitatea verticala sau cele trei forme ale ei: economica, politica si ocupationala.
Mobilitatea verticala intampina intotdeauna si peste tot anumite “rezistente” sociale, ceea ce face ca ea sa
varieze in spatiu si timp. De aceea, nu exista o tendinta perpeua spre cresterea sau descresterea mobilitatii
unei societati. Cresterea/descresterea mobilitatii variaza in functie de cauzele care determina o forma sau
alta a mobilitatii sociale si care sunt: diferentele innascute dintre indivizi, diferentele dintre mediile
sociale in care traiesc oamenii si faptul ca acestia traiesc permanent impreuna (living together). Efectele
mobilitatii sociale sunt benefice pentru dezvoltarea intelectuala a indivizilor, pentru cresterea
inventivitatii lor si a prosperitatii economice a societatii, precum si pentru optimizarea distributiei sociale
a indivizilor; mobilitatea sociala are efecte negative asupra “compozitiei sociale a societatii” a
comportamentului social si relatiilor moral – afective, precum si asupra integrarii sociale. Stabilitatea
societatii este influentata atat pozitiv cat si negativ de mobilitatea sociala.(27)
Ca reprezentant al “integrismului sociologic”, P.Sorokin clasifica grupurile sociale in:
a) grupuri inorganizate sau semiorganizate: public, multime;
b) grupuri organizate:
1) cu legatura mica
2) grupuri biosociale: pe baza de varsta, rasa, sex;
3) grupuri socioculturale: “de rudenie, lingvistice, economice, religioase, politice;
4) cu legaturi multiple: familia, clan, natiuni, caste, ordine, clase.
In replica, Mac Iver, in (The Elements of Social Science, 1921), luand drept criteriu finalitatea
asocierii deosebeste urmatoarele tipuri de grupuri:
a) interese generale: asociatii filantropice;
b) interese specifice speciei: familia;
c) interese economice: agricultura, industria, comertul;

(27) Pitirim Sorokin: Social and Cultural Mobility, N. York, The Free Press, 1959, p. 139 – 152;
343; 495 – 540;
d) interese stiintifice si de educatie: scoli, universitati;
e) interese de putere si prestigiu: partidele;
In contextul denuntarii factologiei abuzive, intreprinse de P Sorokin, Paul Lazarsfeld a declansat
miscarea de reorientare teoretica a sociologiei americane in sensul depasirii marginirii empiriste spre care
a indreptat-o abandonarea preocuparilor teoretico – metodologice din cauza implicarii nemijlocite in
cercetarea de teren.
P. Lazarsfeld considera ca “din punct de vedere istoric trebuie sa distingem trei forte majore de
examinare a obiectului social: analiza sociala, asa cum este practicata de observatorul individual; stiintele
empirice organizate, mature, si o faza de tranzitie pe care o vom numi sociologia oricarei zone speciale a
comportamentului social”.(28)
Stiinta sociala empirica, in aceasta versiune, are urmatoarele caracteristici:
1) deplasarea accentului de la istoria institutiilor si a ideilor la comportamentul corect al
oamenilor;
2) tendinta de a nu studia un sector uman izolat, ci de incerca in permanenta sa-l raportezi la
alte sectoare;
3) preferinta pentru studiul situatiilor si problemelor sociale care se repeta fata de cele care nu
survin decat o singura data;
4) analiza preferentiala a evenimentelor sociale contemporane si nu a celor istorice.(29) In
esenta este vorba de abandonarea “filozofiei sociale” in favoarea ancorarii in prezentul social, considerat

107
dintr-o perspectiva aistorica, pentru a fi evaluat prin ipoteze care prin verificarea lor pe baza datelor
colectate, pot deveni generalizari empirice. Ca “sarcini majore ale sociologiei moderne” ar fi, in

(28) P. F. Lazarsfeld: What is sociology?, Oslo, Universitets Studentkonter, Skrivemas kinstua,


1948;
(29) P. F. Lazarsfeld: Op. cit.
aceasta conceptie: “sa organizeze cunoasterea realizata cu ajutorul unei teorii sistematice, sa
dezvolte metodele empirice pentru a masura gradul de regularitate a universului social si a explica
conditiile de validitate ale tuturor proverbelor, dictoanelor si cunostiintelor asa-zis intuitive”(30)
Ca obiective ale sociologiei contemporane, Paul Lazarsfeld identifica:
1. coerenta si precizia;
2. “delimitarea obiectului” de studiu prin care P. Lazarsfeld intelege
cristalizarea unei metodologii eficiente;
3. “clarificarea termenilor” prin explicarea tehnicilor de cercetare;
4. asigurarea legaturilor dintre totalitatea tehnicilor de cercetare care si-au
dovedit validitatea;
5. sistematizarea rezultatelor empirice prin formularea regularitatilor
statistice ca punct de plecare pentru noi ipoteze de cercetare;
6. formalizarea rationamentelor sociologice prin “combinarea proprietatilor
elementare”
7. analiza variabilelor.
In analiza variabilelor contributiile lui P. Lazarsfeld au devenit indispensabile pentru cercetarile de
teren din toate domeniile si tocmai de aceea unanim recunoscute pe plan mondial. De importanta
referentiala, care sa-si gaseasca locul si in istoria doctrinelor sociologice, amintim: procedeele de
clasificare (taxonomice) ale desfasurarii spatiului de atribute, ale analizei multivariate sau “variabilei –
test”, incercarea de a construi o teorie sociologica

(30) P. F. Lazarsfeld: Philosophie des sciences sociales, Paris Gallimard, 1970,


p. 257;
doar pe baza comandamentelor metodologice ale sociologiei empiriste, fapt posibil deoarece
teoria relativitatii “n-a fost, la drept vorbind, rezultatul exclusiv al descoperirilor de ordin material, ci, de
asemenea al clarificarii conceptuale a notiumilor fundamentale”.(31)
Din aceasta cauza, sociologia lui P. Lazarsfeld a mai fost numita: “o practica metodologica” sau o
“metasociologie”.
Considerarea cercetarii empirice nu ca scop ci ca secventa in reconstituirea conceptuala si
metodologica a sociologiei reprezinta directia fundamentala a sociologiei americane contemporane, care
influenteaza puternic miscarea sociologica europeana.
Dupa o prima faza de preluare mimetica a tuturor tehnicilor de investigare si prelucrare a datelor,
sociologia europeana, indeosebi cea franceza, manifesta o tot mai vizibila tendinta de emancipare fata de
modelul american. Astfel, spre deosebire de sociologii americani, preocupati preponderent de inovarea si
perfectionarea tehnicilor de investigatie, cei europeni manifesta mai mari preocupari fata de integrarea
metodologiilor de cercetare in teorii sociologice cu raza explicativa tot mai larga asupra unor fenomene
sociale de importanta cardinala.
O astfel de reactie se inregistreaza chiar si in sociologia americana si ea isi are originea in
structuralismul lui T. Parsons.
Diversificarea cercetarilor concrete a antrenat cristalizarea mai multor tipuri de cercetari, dintre
care amintim:
a) cercetari explorative – urmaresc descoperirea unor noi campuri problematice si formularea
unor ipoteze noi;
b) cercetari ce-si propun verificarea ipotezelor (hypothesis testing) – M. W. Riley;
c) cercetari experimentale – B. Berelson;
d) cercetari pe baza de esantion – G. A. Steine;
108
(31) P. F. Lazarssfeld: Op. cit.,p. 384.
e) cercetari pe baza de studii de caz;
e) cercetari formulative (studii explorative) – descoperirea de noi idei;
f) cercetari descriptive – explorarea intensiva a unor cazuri reprezentative;
g) cercetari de verificare a unor ipoteze;
h) cercetari globale (a full social system analysis);
i) imbinarea cercetarii fenomenelor manifeste “deschise” (ouvert) cu cele “inchise” (couvert)
intr-o arie de investigatie menita de a dezvolta problematica aferenta grupurilor mici (R. A. Bales, R. D.
Mann).
In prezent empirismul sociologic defineste tendinta de reducere a investigatiei sociologice la un
simplu rencensamant al faptelor susceptibile de prelucrare statistica, relevandu-se a fi o orientare de
factura neopozitivista. Negarea aportului constructiv al cercetatorului, considerat ca simplu inregistrator
de fapte spontane, fara corelatie cu exigentele de ordin conceptual si metodologic reprezinta limita
fundamentala a acestei orientari sociologice.

REPERE BIBLIOGRAFICE:

1. Primele mari incercari de descriere a spatiului problematic aferent vietii sociale


sunt carcteristice pentru activitatea lui Seymour Lipset si
Tocqeville, Alexis de: Dela democratie en Amerique (1835 – 1840);
L’Ancien Regim et la Revolution (1856);
2.Frederic Le Play (1806 – 1882), inginer si inspector de mine. Opere principale: Les ouvriers
europeens (1855); La Reforme sociale en France (1869); L’organization du travail (1870);
L’organization de la famille (1870);
3. Dimitrie Gusti (1880 – 1955), profesor de sociologie, filosofie si etica la Universitatea din Iasi
si Bucuresti. Ministru al Invatamantului (1932 – 1933), membru al Academiei Romane din 1919, apoi
Presedinte al acestei institutii intre 1944 – 1946, membru al mai multor academii, institutii si societati de
sociologie de peste hotare. Fondator al Scolii sociologice(monografice) de la Bucuresti, a fundamentat
“metoda monografica” a abordarii multidisciplinare a subiectului pe “cadre” si “manifestari” realizand
mai multe monografii ale satelor romanesti intre 1925 – 1948. Prin obtinerea legiferarii serviciului social
(1939) a reusit sa institutionalizeze pentru prima oara in lume “cercetarea sociologica imbinata cu
actiunea sociala practica si cu pedagogia sociala”. A fondat si condus “Asociatia pentru stiinta si reforma
sociala” (1919 – 1921), Institutul social-roman (1921 – 1939); (1944 – 1948), Institutul Social Banat –
Crisana, Consiliul national de cercetari stiintifice (1947 – 1948). Impreuna cu H. H. Stahl, V. I. Popa si C.
Focsa a creat Muzeul Satului (1936). A infiintat si condus revistele: Arhiva pentru stiinta si reforma
sociala (1919 – 1943); Sociologie romaneasca (1936 – 1944) care va reapare in serie noua dupa 1990.
Opere principale: Egoismus und Altruismus (1904); Die Sociologischen Betrehnugen in der neun
Ethik (1908); Cosmologia elena (1929); Sociologia militans (vol.I, 1935; vol I si II, 1946); Cunosterea si
ratiune in serviciul ratiunii, 2 vol. (1929; Problema sociologiei (1940); La sciene de la realite sociale
(1941);
In acelasi timp in care Fr.Le Play se afirma cu monografiile sale, in Romania s-au
realizat mai multe cercetari monografice deosebit de valoroase.
In ordine istorica, amintim pe Ion Ionescu de la Brad (1818 - 1891) care a studiat 3 judete:
Agricultura romana in judetul Dorohoi (1866); Agricultura romana in judetul Mehedinti (1868);
Agricultura romana in judetul Putna (1869);
Cercetarile acestui eminent om de stiinta au fost continuate de S.P.Radianu care a publicat
lucrarea: Judetul Bacau – studiu agricol si economic.
In afara acestor doi mari oameni de stiinta, la care mai putem adauga si realizarile lui B.P.Hasdeu,
o serie de alti profesori si invatatori anonimi au mai publicat mai multe monografii, din care amintim:
Romul Simu: Monografie a comunei Orlat, judetul Sibiu, anul 1985;

109
Ioachim Munteanu: Monografia economica si culturala a comunei Gura Riului, judetul Sibiu,
1895;
Victor Pacala: Monografia comunei Rasinari, 1915;
Gadei: Monografia comunei rurale Bragadiru, judetul Ilfov, 1905;
Neculai Daranga: Monografia comunei Targu frumos, judetul Iasi, 1916.
Pe baza acestor cercetari a inceput sa se vehiculeze foarte frecvent ideea monografiilor partiale
care au antrenat atomizarea cercetarilor de profil.
In replica Dimitrie Gusti a pledat teoretic pentru necesitatea unei sociologii de sinteza
care sa conduca spre o conceptie de sistem in cercetarea
fenomenului social nu in maniera speculativa, ci prin imbinarea
cercetarii empirice cu generalizarea teoretica prin articularea
dimensiunii sociologice cu cea morala, politica si economica a
fenomenelor studiate.
In acest sens, D.Gusti a propus monografia ca pe singura metoda cu relevanta stiintifica in
cercetarea societatii prin integrarea praxiologica a celorlalte tehnici de explorare a fenomenalitatii sociale.
Ca tehnici noi, propuse si experimentate cu succes de D.Gusti, amintim in primul rand arhiva sociologica
destinata, in conceptia autorului, realizarii unei banci de date, repertorizate tematic, pentru a putea fi
folosite la studierea longitudinala a fenomenelor. Catalogarea informatiilor prin intermediul acestei
tehnici l-a condus in final, la ideea realizarii unei harti sociologice ca instrument operativ in facilitarea
tipologiilor si in definirea mai clara a obiectului de studiu al sociologiei stiintifice.
Pe baza acestei conceptii a demarat realizarea unei harti sociologice a Romaniei, obiectiv ramas,
din nefericire, doar schitat, dar care constituie un camp de afirmare pentru viitoarele generatii de
sociologi. Acea “enciclopedie a satelor si oraselor” de care spunea D.Gusti ca avem nevoie atunci,
reprezinta o nevoie tot mai presanta si in cel mai imediat prezent aflat in ora unor mutatii multiplu
semnificative.
4.K Lewin
Plecand de la Berlin, s-a stabilit incepand cu 1932 la Stanford. Din 1935 incepe colaborarea
stiintifica si didactica la Universitatea din Iowa unde infiinteaza o serie de studii de psihologie a
copilului (child Welfare Research Station), dupa 1940 la Massachusets Institut of Tehnology Center for
Groups Dynamics, care, dupa 1947 se va muta la Michigan unde este si in prezent (Institutul continua si
azi unele teme de cercetare pe care le-a initiat K Lewin in timpul vietii si activitatii sale stiintifice).
Opere principale: Field Theory in Social Science, Harper und Brothers, New York, 1951.

5. G.C. Homans
Nascut la Boston, Massachusets, in 1910, a urmat cursurile Universitatii din Harvard,
unde a si fost profesor si a desfasurat o bogata activitate de
cercetare stiintifica in sociologia grupurilor mici.
Opere principale: An Introduction to Pareto; English Vilegers of the Thirtheen Century; The
Human Group. Its Elementary Forms; The nature of Social Science, Harcourt, NY, 1967.

6. J.L. Moreno
Nascut la Bucuresti in 1892. A practicat medicina, a fost scriitor si s-a realizat ca sociolog in
SUA, dupa al doilea razboi mondial.
Opere principale: Cine va supravietui (1934); Sociometria si randuielile culturale (1934);
Sociometria si stiinta despre om (1956); Culegere de sociometrie (1960);Psihodrama, 3 volume aparute
intre 1959 – 1969.

7. Lazarsfeld, Paul Felix


S-a nascut in 1901 in Viena, avand o dubla formatie stiintifica: de sociolog si statistician. Profesor
de sociologie la Universitatea Zcolumbia intre 1940-1962.

110
Opere principale: The Unemployd of Meryenthal (1932); Radio and the Print Page (1940); The
People’s Crois (1948); Organizing Educational Research (1964); The Language of Social Research
(1955); Incepand cu anul 1965, impreuna cu R.Boudon a publicat: Vocabulaire des sciences sociales;
L’analyses empyrique de la causalite; L’analise des procesus sociax; The Algebra of Dichotomous
System (1961).

8. Sorokin, Pitirim Alexandrovici


S-a nascut in 1889 in Turcia aproape de Siktavkar, si a incetat din viata in 1968 la Winchester,
Massachusetts. A parasit Rusia in 1923 si s-a stabilit in SUA unde a publicat in 1945 “Society, Culture
and Personality”.
Opere principale: Sociology of Revolution (1952); Social and cultural Dynamics (1937); Basic
Trends of Our Time (1964); Sociological Theory of Today (1966); Manii si slabiciuni in sociologia
moderna (1956).

111
STRUCTURALISM FUNCTIONALIST – CONTRIBUTIE LA
CONSTITUIREA UNEI TEORII GENERALE A ACTIUNII
SOCIALE

I. CATEVA PRECIZARI ETIMOLOGICE

Structuralismul, ca termen, deriva din latinescul “Struere”= a cladi, a construi. Ca orientare


metodologica este o creatie a secolului nostru si exprima aspiratia comunitatii stiintifice de a elabora o
metoda universal valabila de abordare a fenomenelor si proceselor care compun realitatea obiectiva.
Caracteristica principala o constituie prioritatea acordata evidentierii structurilor cu importanta definitorie
pentru comportamentul sistemelor. Structurile sunt modelele ideale care exprima totalitatea raporturilor
dintre elementele componente (diferente, opozitii, corelatii), iar sistemele definesc imaginea generica sub
care poate fi prezentat ansamblul organizat al elementelor componente.
In prezent se opereaza o distinctie intre teorii structuraliste (care urmaresc premeditat eliminarea
conotatiilor subiectiv-antropologiste explicand sistemele prin structurile si functiile lor, fara interes pentru
continutul acestora) si metoda analizei structurale (care insista asupra procedeelor formale de evidentiere
a structurilor ce confera identitate functionala sistemelor).
Criticat pentru neglijarea diacroniei in favoarea sincroniei (Gonseth, Goldman) structuralismul s-a
afirmat mai intai in lingvistica (Ferdinand de Saussure si scoala lui), apoi s-a extins in toate domeniile:
matematica (N.Bourbaki), biologie (Ludwing von Bertalanffy), studiul complexitatii relatiilor de rudenie
dintre societatile primitive (CL Levi-Strauss), investigarea raporturilor culturale dintre subconstient si
inconstient (J. Lacan) problematica filosofiei culturii (M.Faucault), geneza structurilor culturale si rolul
acestora asupra sistemului social (A.Radcliffe-Brown, E.Evans Pritchard, G.Hurdock).
Dupa Cl. Levi-Strauss “esenta metodei structuraliste consta in construirea deliberata de modele
abstracte prin dezmembrarea artificiala a obiectului de studiat si reconstruirea sa ulterioara in termenii
unor proprietati relationale esentiale”.(32)

STRUCTURALISMUL FUNCTIONALIST AMERICAN

Aparut ca replica la marginirea empirista care domina sociologia americana, si, din dorinta
manifesta de a solutiona “criza explicatiei sociologice”, structuralismul functional reprezinta o prima
mare incercare de sinteza doctrinar-teoretica a contributiilor europene si americane la dezvoltarea
sociologiei. De aceea, unii exegeti au si avansat ideea identificarii acestei orientari cu un adevarat
compendiu de istorie a sociologiei.
Sintetic, aportul european apare prin categoriile sociologic elaborate de E. Durkheim (institutiile,
normele, valorile = elemente coercitive de socializare), V.Pareto (structura actiunii sociale, echilibrul
social, caracterul variabil si independent al functiilor), Max Weber (ideal-tipurile), A. R .Brown si B.
Malinowski (functionalismul), autori pe care T. Parson I-a studiat chiar in Europa, la London Scool of
Economics si la Universitatea din Heidelberg, iar aportul american prin particularitatile gandirii sociale
americane in care s-a format.
In datele sale esentiale, structuralismul functionalist ramane, insa, o expresie teoretica a
mentalului colectiv american in care toate influentele straine au fost asimilate critic, novator si cu
mijloacele “traditionale” ale pragmatismului .
(32) G.T.:Studii documentare, Teorii si curente in filosofia si sociologia contemporana(5),
Bucuresti, 1970, p.12, Studiu asupra lui Runciman; G.W.: What is structuralist?, The British Journal or
sociology London, 20, nr. 3, September, 1969
In acest sens, analistii americani(33) ai locului si rolului lui T.Parsons in istoria sociologiei
americane delimiteaza trei etape mai importante:

112
1. intre 1840 (inceputul “miscarii de stiinta sociala” americana) si 1865 (incheierea razboiului
civil in America) cand se apreciaza ca au inceput sa se constituie premisele care vor conduce la
constituirea sociologiei americane.
Caracterizata prin ecletism si preponderenta a elementelor de filosofie sociala, aceasta etapa a fost
dominata de evolutionismul organicist a lui H. Spencer ale carui principii coincideau cu aparitiile de
reforma sociala ale americanilor orientati spre schimbarea sociala (social change) a vechii Americi
coloniale. Afirmarea teoretica si legitimarea sociologica a “ordinii sociale” (William Graham Sumner,
Lester Frank Ward, Albion Woodbury Small, Franklin H. Gidings) continua pana la primul razboi
mondial, incheind o perioada pe care Talcott Parsons o denumeste “protosociologie”.
2. Perioada interbelica a ramas in istorie prin emenciparea sociologiei americane de sub
influenta teoriilor europene si orientarea in exclusivitate asupra solutionarii problemelor sociale (social
problems) majore care confruntau societatea americana. Meopozitivismul (G.Lundberg, Stuart Dodd),
behviorismul (J.B.Waston, E.a.Ross, F.G. Chopin, M.F.Nimcoff), ecologia umana (Scoala de la Chicago)
reprezinta treptele de coborare de la teoria sociologica la preocuparile concrete ale investigatiei de
teren. Sociometria si microsociologia au dat expresie practica acesteri orientari spre abordarea “in
adancime” a fenomenalitatii sociale (W.Thomas si Fl.Znaniecki – taranul polonez in Europa si America;
soti Lynd: problematica orasului mic Gunar Myrdal: situatia negrilor;).
Proliferarea metodelor si tenicilor de cercetare concreta ramane nota dominanta a acestei perioade.
(33) L. L. Bernard and Jessie Bernard: Origins of American Sociology. The Socila Science
Movement in the United States, Thomas y Crowel Company, N. York, 1944

3. Dupa cel de-al II –lea razboi mondial, ca urmare a jonctiunii dintre progresele obtinute in
rafinarea tehnicilor de investigare concreta si acumularile conceptuale cu continut eminamente sociologic,
s-a declansat “revirimentul teoretic”. Ca reprezentant tipic al noii tendinte de elaborare a unei conceptii
globale asupra destinului omului contemporan, sistemul lui T.Parsons marcheaza cel mai semnificativ
moment de discontinuitate fata de descriptivismul factologic in care a degenerat empirismul sociologic.
Sub raportul continutului de idei, sistemul sau poate fi impartit, din necesitati de analiza, in trei
niveluri:
I. Teoria actiunii sociale pleaca de la premisa determinarii intregii vieti sociale de catre ideile si
valorile dominante. “Actiunea este un proces in sistemul actor-situatie care are semnificatie motivationala
pentru actor, sau, in cazul unei colectivitati, pentru indivizii ei componenti… Aceasta inseamna ca
orientarea proceselor de actiune corespunzatoare se bazeaza pe atingerea gratificatiilor sau evitarea
frustrarilor actorului respectiv”(34). In sfera actiunii sociale intra, deci, totalitatea manifestarilor prin care
individul (actorul) isi adecveaza mijloacele la exigentele atingerii scopului.
Ca elemente componente actiunea sociala prezinta urmatoarea structura: scopurile umane, situatia
de actiune (conditii + mijloace), orientarea normativa (valori si norme).
Mijloacele si conditiile alcatuiesc latura conditionala, iar scopurile si normele, latura normativa a
actiunii. Gradul de adecvare a mijloacelor la scop defineste rationalitatea actiunii sociale care poate fi:
a) rationalitatea intrinseca: atunci cand scopurile sunt atinse prin mijloace optime; de exemplu,
actiunile economice, iar din punct de vedere istoric, perioada clasicismului, iluminismul, economia
clasica engleza, pozitivismul).

(34) T. Parsons: The Social System, The Free Press, New York, London, ed. 1951, p. 4
b) rationalitatea simbolica: atunci cand scopurile sunt atinse imediat si uneori, doar partial.
Rationalitatea simbolica este o expresie a multiplei determinari a scopurilor care au o incarcatura nu
numai rationala, ci si afectiva generata de pasiuni. Pasiunile pe care le pun actorii in atingerea scopurilor
dau nastere la tensiuni intre individ si societate relevand diferenta dintre scopul individual si scopurile
generale, aspect definit ca “problema hobbesiana” a ordinii. Integrarea in spatiul social este posibila prin
valorile pe care societatea, in mod simbolic, le promoveaza ca legitime pentru alternativa actorului in
spatiu social global. Valorile sociale circumscriu alternativele permisibile de miscare individuala in
spatiul social conferind realism scopului si eficienta mijloacelor.

113
Complementar acestor “valori comune”, actiunea mai este orientata si de valori
motivationale in care intervin trei categorii de factori:
1. rationali cognitivi prin care este perceput gradul de adecvare a situatiei la asteptarile individuale
(need dispositions);
2. cathetici – prin care se formuleaza reactia individuala la situatia sociala determinata;
3. evaluativi – valorile si motivatiile constituie forta motrice a orientarii natiunii.
Pe coordonatele subiective ale actiunii T.Parsons distinge patru momente importante
ale actiunii: momentul axiologic-normativ, momentul cognitiv,
momentul teleologic-finalist, momentul psihologic-motivational.
Sub aspectul comportamental, fiecare act uman implica o orientare motivationala si o orientare
relevand faptul ca optimizarea gratificarii individuale trebuie sa aiba loc printr-un raport optim intre ego
si alter-i. Evitarea mutuala a frustrarilor posibile este denumita de T.Parsons “paradigma a
complementaritatii expectative”. Fiecare actor are, in spatiul social global, o raza de actiune concret
determinata de prescriptiile rolului prin care isi aduce contributia la mentinerea echilibrului social. Prin
integrarea expectativelor de rol cu valorile si normele sociale se ajunge la institutionalizarea rolurilor,
societatea definindu-se ca o structura de roluri institutionalizate. Internalizarea valorilor sociale, ca proces
de socializare, este forma de optiune individuala in fata unor “alternative structurale” ale actiunii sociale,
cunoscute sub numele de variabile model (pattern variables).
Libertatea de actiune este, in esenta, o relatie sociala de alegere intre alternative, nu
o creatie comportamentala sau de inovare structurala. Raportarea
performanta a individului la spatiul social e posibila numai prin
asumarea cerintelor functionale aferente rolului.
Relatiile sociale generate de actiunea sociala, T.Parsons le clasifica in:
1). Relatii comunitare (bazate pe afect si respectul traditiei) si
2). Relatii societale (bazate pe norme elaborate rational).
In studierea lor sociologul se raporteaza din necesitati metodologice la cinci perechi
de tipuri abstracte de valori asemanatoare tipurilor weberine:
1. afectivitate – neutralitate afectiva;
2. orientare catre colectivitate – orientare spre sine;
3. universalism – particularism;
4. calitate – realizare;
5. specificitate – difuziune.
Aria alegerilor posibile este reprezentata conform figurii de mai jos:

GROUPING OF PATTERN
Value Orientation

Univesralism- Ascription –
Particularism Archievment

Colective – Self

Difuseness- Neutrality-
Specificity Affectivity

“Pentru a satisface imperativele functionale ale adaptarii, realizarii scopurilor, integrarii si


continuitatii ei ca sistem social orice societate se structureaza in patru subsisteme: economic, politic,
comunitar si socializator. Relatiile dintre aceste patru subsisteme (structuri) se desfasoara dupa legea
ierarhiei cibernetice: partile cele mai bogate in energie detin cel mai mic volum de informatie si sunt

114
factori de conditionare a actiunii, in timp ce partile bogate in informatie sunt sarace in energie, avand insa
rolul de factori de control al actiunii”.(35)
Cu modelele structurale (pattern variables) incepe cel de al doilea nivel de analiza a sistemului
sociologic al lui T.Parsons.
II. Al doilea nivel de complexitate structurala a universului social il reprezinta structurile
actionaliste ale vietii sociale. Integrate functional, acestea sunt: cultura, societatea ca sistem,
personalitatea si organismul behaviorial, carora le corespund functiile de mentinere a paternului, de
integrare, de atingere

(35) T. Parsons: The Social System, New York, The Free Press , 1951, p.205
a scopului, de adaptare. Relatiile dintre aceste functii definesc paradigma functionala a actiunii,
conform careia fiecare componenta a actiunii sociale trebuie abordata din punct de vedere al cerintelor
functionale (functional prerequests) care-i sunt specifice. T. Parsons identifica patru imperative
functionale valabile in orice sistem social: 1) atingerea scopului (goal attainment; G); 2) adaptarea
(adaptation; A); 3) mentinerea modelului (latent pattern maintenance; L); 4) integrare (integration; I).
Prin corelarea imperativelor functionale cu structuralitatea actiunii in functie de doua axe ale
situatiei in care se desfasoara (intern/externa si instrumental – consumatoare) se obtine urmatorul
model(36):
Instrument Consumator
al Afectivitate
Universalis Particularism
m
Neutralitat
e
Externe (nevoi) A G
Specificitate Adaptare Atingerea
Performanta Scopurilor
Interne (nevoi) Latenta Integrare
Calitate
Difuziune L I

Acest model releva faptul ca integrarea unitatilor functionale intr-un sistem unitar al actiunii
sociale este posibila numai prin respectarea a cel putin trei tipuri de conditii:
1. conditii de structura – care permit o stabilitate relativa a intregului sistem;
2. conditii de ”realizare a functiilor” - implica activitati “instrumentale” (de realizare a
scopurilor) si activitati de “mentinere” (adaptare);
3. procesualitatea – defineste diferentierile de rol din interiorul sistemului.
In acest context actiunea sociala apare ca un subsistem al sistemului
(36) I. Ungureanu, St. Costea: Introducere in sociologia contemporana, Bucuresti, Ed. Stiintifica
si Enciclopedica, p. 114
global al intregii actiuni umane. “Actiunea este, astfel, vazuta ca realizandu-se intre doua
componente structurale ale unui sistem: actorul si situatia. Extinzand analiza la orice nivel al sistemului
total de actiune sociala, conceptul de “actor” este extins pentru a defini nu numai personalitatile
individuale in roluri, ci orice tip de unitati care actioneaza – colectivitati, organisme, sisteme
culturale”.(37) Componentele structurale ale actiunii, atat la nivel micro cat si la nivel macrosocial se
gasesc dispuse intr-o ierarhie cibernetica in cadrul careia esentiale raman doua aspecte: schimbul de
energie (input/output) si ierarhia de control prin care scopurile personalitatii coreleaza pozitiv cu
comportamentul de rol. Actiunea, conceputa astfel, este un sistem ordonat de componente care se
inradacineaza in lumea fizica si in organismul viu si care sunt controlate de patternuri si simboluri
culturale. In scopuri analitice foarte generale, trebuie sa descompunem actiunea in patru subsisteme
primare, pe care le vom numi sistemul cultural, sistemul social, personalitatea individului si organismul

115
behaviorial. Acestea patru constituie o ierarhie de control, in ordinea enuntata, adica de la sistemul
cultural “in jos”.(38)
Valorificand conceptele rezultate din construirea teoriei actiunii sociale – scopuri, situatie,
orientarea normativa – care constituie cadrul de referinta (frame of referance) T. Parsons trece la
“ilustrarea unor scheme conceptuale pentru analiza sistemelor sociale in termenii cadrului de referinta al
actiunii”(39)
In construirea sistemelor, T. Parsons urmareste corelatia intre imperativele normative ale functiilor
si modalitatile concrete de raportare a actorului la situatie si roluri. Sistemele sociale sunt un rezultat al
integrarii sistemelor de actiune generate de diferentierile de rol, in urmatoarea succesiune: actorul, pe
baza rolului prescris de imperativele functionale determina o situatie prin alegerea segmentelor, ce
definesc situatia, in spatiul social. Structura raporturilor dintre actor si situatie conform orientarii
actorului, defineste un sistem de
(37) T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, p. 194;
(38),(39) T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, p. 194;
actiune, iar prin interdependenta dintre aceste sisteme de actiune, ia nastere sistemul social
caracterizat prin tropismul sau spre echilibrul functional.
Sistemele de actiune pot fi:
1. sisteme ale personalitatii;
2. sisteme sociale;
3. sisteme culturale.
Cand aceste sisteme se mentin integrate in raza acelorasi cerinte functionale prin resurse actionale
proprii, ele alcatuiesc “o societate”. Aceste resurse endogene ale sistemului sunt identificate de T. Parsons
la nivelul “asteptarilor normative mutuale” care dau nastere rolurilor (ceea ce actorul face in raporturile
sale cu ceilalti si care trebuie privit in semnificatia sa functionala pentru sistemul social”(40)) si statusurilor
(“locul sau in relatiile din cadrul sistemului”(41)). Interdependenta dintre statute si rolurile de baza dau
nastere structurilor societale si status – roluri care alcatuiesc fundamentul organismului social global.
Analiza structural – functionalista (ca metodologie sociologica) vizeaza descoperirea tuturor raporturilor
functionale dintre parte si intreg prin relevarea corelatiilor dintre structura statusurilor si realizarea
rolurilor in raza celor patru cerinte functionale atingerea scopurilor, adaptarea, mentinerea modelului
(patern) si integrarea. Ceea ce determina, in ultima instanta, actiunea, este nu motivatia individuala, ci
normele “acceptate” de “cerintele functionale ale sistemului, semnificatia unei actiuni sau clase de actiuni
trebuie inteleasa nu direct si primar in termenii motivatiei, ci in termenii reali sau probabili ai
consecintelor pentru sistem”(42).
Fiecare componenta a sistemului social se structureaza conform functiei pe care o
indeplineste in sensul exigentelor celor doua principii ale
structuralismului functionalist: principiul teologic si principiul
echilibrului, care actioneaza in sensul integrarii tuturor fortelor in
sistem. Mecanismele principale ale inegrarii sunt:
institutionalizarea, internalizarea, socializarea prin adoptarea
(40),(41),(42) T. Parsons: The Social System, p. 25;29

normelor si valorilor comune, controlul social. Relatiile interactive, desfasurate in


arealul functional al imperativelor functionale, definesc esenta
structurii sistemului social ca structura de roluri care se indeplinesc
prin prisma “asteptarilor normative” generate de sistemul valorilor
acceptate la nivel global. De aceea, imperativul functional cel mai
important il reprezinta transmiterea universului simbolic creat de
valorile definitaorii pentru sistem de la o generatie la alta pentru a
asigura continuitatea modelelor de socializare si integrare in
sistemul global.

116
Cultura apare, in aceasta perspectiva, un invariant structural care poate asigura
perenitatea conditiei umane dincolo de formele organizatorice
episodice.
Structura globala societati se construieste pe relatiile morale care la T. Parsons sunt
prezentate ca sinteza intre relatiile instrumentale generate de
rationalitatea intrinseca, si relatiile expresive determinate in
continutul si forma lor de manifestare de catre rationalitatea
simbolica. In spatiul global relatiile dintre ego si alter-I mai
comporta, insa si o incarcatura eafectiva. Cand aceasta este
institutionalizata si protejata normativ, poarta numele de
solidaritate, cand se mentine informala imbraca formele loialitatii.
In ambele cazuri structura morala se afirma ca singura cale de
transformare a societati intr-o colectivitate lipsita de antagonisme.
“Solidaritatea sociala” este prezentata ca principala modalitate de
realizare a “scopurilor colective” in care individul se regaseste
prin optiunile valorice proprii.
O forma “netipica” de raportare a individului la structuri, anume “raportarea
negativa la structuri”, defineste continutul deviantei generata de o
“contracultura” fata de cultura si universul simbolic existent. Ca
principala forma de atenuare a deviantei T. Parsons propune
“subsistemul controlurilor sociale”.
Normele culturale sunt criterii de ierarhizare atat a variabilelor structurale, cat si a
imperativelor functionale care determina actorii sa actioneze spre
“performante necesare pentru ca sistemul in chestiune sa persiste si
sa se dezvolte”(43)
In analiza, atat a deviantei, cat si a controlului social T. Parsons recomanda ca punct
de plecare imperativele “echilibrului social al sistemului”.(44) In
functie de motivatie devianta este clasificata in patru tipuri
principale corelate cu patru categorii de controluri sociale:
1. agresivitatea (agressivness) – corelata cu diferite forme de suportare;
2. retragerea (withdrawal) – corelata social cu promisiunea;
3. indeplinirea constrangerii (compulsive performance) – controlata social prin “negarea
reciprocitatii”;
4. acceptarea constrangerii (compulsive acceptance) – controlata social prin “manipularea
situatiei”.
Cea mai eficienta modalitate de controlare a diversitatii formelor de devianta o
constituie institutiile cu a caror analiza T. Parsons trece la nivelul
al III-lea de abordare sociologica a fenomenalitatii sociale.
III. Evolutia structurala are ca obiectiv relevarea modalitatilor de trecere de la
microstructuri generate de interferenta psihicului, socialului si
axiologicului in raza de actiune a actorului, la macrostructuri
rezultate prin compunerea imperativelor functionale la nivelul
structurilor globale ale sistemului social.
Prin extrapolarea paradigmei complementaritatii expectativelor, specifica actorului,
la nivelul relatiilor dintre componentele sistemului social global, T.
Parsons identifica patru mari subsisteme: subsistemul cultural,
comunitatea sociatala, politica, economia. Sintetic, paradigma
structurala sistemului social se prezinta astfel:

(43) T. Parsons: The Social System, N. Y., The Free Press, 1951, p. 26;
(44) T. Parsons: The Social System, N. Y., The Free Press, 1951, p.250.

117
Functie A. Subsitemul B. Elemente C.
cultural Structurale
I. Mentinerea patternului si Subsistemul valorilor si VALORI
atenuarea tensiunii normelor prin care se
mentine patternul
II. Integrarea Comunitatea societala NORME
III. Atingerea scopului Politica COLECTIVITATI
IV. Adaptarea Economia ROLURI

Aceste structuri sunt echivalentele, la nivel macrosocial, ale culturii, sistemului social,
personalitatii si organismului behavioral care articuleaza actiunea
la nivel microstructural. Aceste echivalente servesc lui T. Parsons
pentru a demonstra faptul ca autoreglarea si echilibrul sistemului
social global se infaptuiesc printr-o transmitere de legitimare,
autoritate, energie si informatie intre subsisteme similar cu
transmiterea informatiei intre actori. De aceea, ca si la nivel micro,
la nivel macrostructural valorile legitimeaza normele care prescriu
modele de comportament pentru fiecare colectivitate in scopul
integrarii generale in sistem. Ierarhia cibernetica ce se stabileste
intre subsisteme prin articularea functionala a controrilor cu
resursele interne de energie consolideaza sistemul social global
transformandu-l intr-o societate suficienta siesi ( a self – sufficient
society).
Fiecarui subsistem ii corespunde o stiinta sociala dupa cum urmeaza:
a) antropologia studiaza subsistemul mentinerii patternului cultural;
b) sociologia isi rezerva ca domeniu al competentei epistemice comunitatea societala;
c) sociologia politica: subsistemul politic;
d) economia studiaza rationalitatea instrumentala a actorilor in rolurile specifice
subsistemului economic.
Dezvoltarea sistemului social global presupune, in conceptia structuralismului
functional, o permanenta diferentiere de roluri in sistemele de
valori cu scopul asigurarii echilibrului social si a unei structuri
globale constante. In acest sens, T. Parsons identifica patru tipuri
de structuri sociale in istoria societatii umane: societatea latino –
americana, societatea “idealista” germana, societatea chineza
traditionala, societatea americana moderna. Schimbarea sociala
(social change) actioneaza numai la nivelul sistemului de a concepe
lumea iar directia schimbarii este rationalizarea conceptiilor
umane, nu schimbarea structurilor.
Evolutia structurala comporta o redistribuire functionala a unor structuri
evolutionare universale (evolutionary universals) in sensul cresterii
potentialului adaptiv al actorilor la complexul structurilor care
definesc sistemul social concret determinat. Ca principale structuri
universale ale societatii moderne, T. Parsons enumera: birocratia,
sistemul juridic modern, pietele economice si democratia.
In mod rezumativ, principalele subsisteme sunt urmatoarele:
1.Subsistemul cultural cuprinde: credinte, idei, teorii si simboluri care creeaza roluri
si functii sociale specializate. La baza sa sta cultura prin care T.
Parsons intelege: “Scheme ordonate de sisteme de simboluri, care
sunt obiecte ale orientarii actiunii ce devin comportamente
internalizate ale personalitatii si tipare institutionalizate ale
sistemelor sociale”(45). Cei trei factori functionali care opereaza la
118
nivel microstructural (cognitivi, cathetici, evaluativi) stau la baza a
trei tipuri generale de forme culturale:
a) sistemele de credinta (belief sistems) in cadrul carora credintele existentiale sunt
fundamentale. Acestea pot fi: credinte empirice,

(45) T. Parsons: The Social System, p. 327


intemeiate pe valorile stiintei orientate fie cognitiv (in stiintele naturii), fie expresiv
si evaluativ (in ideologie) si credinte nonempirice, prezente in
demersurile filosofice si religioase.
b) sistemele de orientarea spre valori cuprind reperele normativ axiologice care legitimeaza
miscarea actorului in spatiul si optiunile valorice individuale.
c) sistemele de simboluri expresive au un rol instrumental deoarece exprima codificat nevoi
(need – disposition) si activitati specific umane. Ele ajuta la o mai corecta comunicare intre actori prin
incarcatura umana aferenta fiecarui simbol “sistemul simbolurilor trebuie sa aiba un aspect
normativ…ca sa mentina conformitatea cu standardele sistemului”(46). Ocupatia, de exemplu, este un
criteriu al stratificarii sociale, rangul social fiind stabilit in functie de modul si gradul in care actorul
evalueaza valorile comune care garanteaza echilibrul sistemului global. “Diferentierea structurala a
unui sistem social intr-un sistem ocupational poate fi denumita complex instrumental”, avand ca
elemente componente: ocupatia, schimbul, proprietatea.
Stratificarea sociala, prezentata ca “stratificare functionala” face redutanta, in
conceptia lui T. Parsons, abordarea clasica a societatii impartite in
clase sociale. Societatea moderna a inlocuit solidaritatea de clasa
cu solidaritatea nationala.
2) Subsistemul politic constituie obiectul epispemic al sociologiei politice in cadrul
careia categoriile de putere, forta, influenta, s.a., sunt utilizate
pentru a explica fenomene ca: mecharthismul, fascismul, segregatia
rasiala in America, sistemul politic bipartit american.
Consecvent optiunii sale metodologice conform careia realitatea sociala
(46) T. Parsons: The Theory of symbolism in Relation to Action, in Working Papers,
p. 41;
este o unitate functionala intre un plan real si un plan simbolic, T.Parson considera
ca miscarea individului in mediul sau (environment) este
determinata de modul cum isi foloseste “resursele de putere” de
care dispune. In societate exista o “banca a puterii” in care fiecare
actor detine controlul in calitate de “actionar”, puterea fiind,
“capacitatea unui sistem social de a-si mobiliza resursele pentru a
atinge scopuri colective”. In acest context, “solidaritatea sociala”
este asigurata pentru obligarea (bindigness) la care consimte
actorul sa raspunda cerintelor functionale ale sistemului, codificate
in simbolurile normativ-axiologice acceptate ca legitime.
Activitatea politica semnificativa se desfasoara prin intermediul institutiilor care pot
fi: a) rationale: cu atributii precise in definirea statuturilor si
rolurilor care contribuie nemijlocit la stabilitatea sistemului,
echilibrand situatiile tensionale care apar in viata sistemului social;
b) regulative: reglementeaza raporturile optime dintre interesele
actorilor si imperativele functionale ale sistemului; c) culturale:
detin intreaga autoritate in pastrarea “patternurilor” orientarilor
valorice morale care asigura coeziunea tuturor subsistemelor in
raza de influenta a sistemului considerat. Pentru aceasta actioneaza
componentele numite “universale”. Cele mai importante universale
(evolutionary universals) din punct de vedere politic sunt: 1)
stratificarea sociala; 2) legitimizarea culturala si instutionalizarea
119
culturii; 3) organizarea birocratica a guvernului, banilor si pietei;
4) generalizarea normelor universale de comportament (norme
tehnice) aferente birocratiei; 5) asociatiile democratice.
Ideologia are trei functii: a) articularea sistemelor sociale cu cele culturale; b)
facilitarea acceptarii profesionistilor de catre grupele non-
profesionistilor; c) definirea si constientizarea rolurilor in acord cu
sistemul de valori intitutionalizate.
Ca parte a sistemului social, votul are rolul de a structura mediile
simbolice care mediaza procesele de interactiune sociala
orientandu-le catre “mutatiile functionale” impuse de necesitatea
echilibrului social global.
3) Subsistemul economic, ca obiect de studiu al economiei, este alcatuit din doua
nivele: 1) “sistemul social tehnic sau primar”; 2) “sistemul
managerial-institutional”, cu atributii exprese in mentinerea
modelelor de comportament profesional specifice marilor
intreprinderi si organizatiilor bussinesului.
“La baza structurii (at the bottom)”, sistemul social isi are radacina in individul uman
concret – ca organism fizic actionand intr-un mediu fizic. Acest
individ ca personalitate participa in procesul interactiunii sociale
prin intermediul rolurilor sale variate. Rolurile sunt organizate si
dirijate in sensul formarii de colectivitati reglementate de norme tot
mai institutionalizate pe masura ce urcam in ierarhia sociala.
In varful sistemului (at the top) este societatea ca sistem, total organizata ca o unica
colectivitate politica si institutionalizata dupa un sistem de valori,
mai mult sau mai putin integral”47.
Procesele economice au o importanta deosebita in trasarea “limitelor mentinerii” (boundary
maintaining) sistemului in conformitate cu regulile dupa care patternurile definesc structurile relationale
ale expectatiilor de rol. In acest context, cele cinci orientari de validare apar particularizate la domeniul
economic ca: 1) dilema a gratificatiei si disciplinei; 2) dilema interesului privat versus colectiv; 3) dilema
alegerii intre tipurile/standardele orientarii de valoare; 4) dilema alegerii intre modalitatile obiectului
social; 5) definitia scopului/interesului fata de obiect.
Valorile fiind fundamentul sistemului social, explica si imperativul lui homo economicus
(Pantaleone) prin “optimizarea gratificatiei” prin T.Parsons incearca o sincronizare a intereselor
individuale ale actorului supus presiunilor normative ale sistemului global de actiune.
(47) T. Parsons: General Theory in Sociology today, New York, 1960, p. 9;
Analiza sociologica a susbsistemului economic trebuie sa se restranga la abordarea urmatoarelor
probleme: 1) problema diponibilului, adica a mecanismelor si a finalitatii schimbului de procese si
servicii disponibile; 2) problema “remunerarii”, respectiv definirea cuantumului de insusire legitima de
catre actor a unei parti din suma de produse si servicii disponibile in societate; 3) problema accesului la
bunuri si a mecanismelor care asigura competitia in productia si schimbul eficient de bunuri si servicii; 4)
problema definirii drepturilor de posesiune.
Aceste patru categorii de probleme devin rezolvabile, conform teoriei lui T.Parsons, numai in
cadrul “sistemului monetar de schimb” intemeiat pe exigentele rationalitatii instrumentale. Sub aspect
sociologic “cooperarea este un mod mai puternic de integrare a activitatilor instrumentale decat este
schimbul. Ea inseamna impletirea activitatilor sau contributiilor intr-un asemenea mod, incat produsul sa
fie o unitate care poate intra intr-un proces de schimb”48.
Rationalitatea instrumentala genereaza o structurare a tipurilor de relatii pe trei nivele: 1)
tehnologia: cuprinde produsele tehnologice care asigura logistica productiei moderne; 2) economia:
cuprinde totalitatea relatiilor de productie si de schimb; 3) organizatia: care polarizeaza ansamblul
relatiilor de cooperare. Cooperarea, ca un element indispensabil schimbului economic poate imbraca
forma: loialitatii, atasamentului, sau a solidaritatii, ipostaza din urma fiind rezultatul institutionalizarii

120
relatiilor de cooperare. Cand interesele economice ale actorilor nu sunt afectate, sistemul social este o
unitate organica, vertebrala, generand comportamente solidare din partea actorilor.
Subsistemul religios: ca parte competenta a sistemelor de credinte si idei specifice
sistemului social global, are la T.Parsons un rol important in “intemeierea semnificatiei”(grounding of
meaning) lumii reale. Religia raspunde nevoii organice a omului de a-si explica diferenta intre asteptarile
umane si cadrele normative ale existentei sale. Preluand distinctia metodologica dintre
(48) T. Parsons: The Social System, p. 72;
judecatile existentiale si cele de valoare de la E.Durheim, T.Parsons releva functia integratoare a
religiei definita ca o structura perena, in masura sa depaseasca oscilatiile si cautarile valorice atat de
caracteristice conditiei individului aflat sub semnul contingentei. Atitudinea religioasa semnifica
experimentarea individuala a drumului catre aflarea sensului si valorii existentei umane in Univers.
Raspunzand criticilor sai pentru aspectele conservatoare imanente conceptiei sale, centrate pe
ideea mentinerii echilibrului sistemului social global in orice conditii, T Parsons a dat o replica ce merita
reflexie responsabila si incarcata de profesionalism din partea celor implicati in reconstructia epistemica a
destinului sociologiei moderne: “sociologia nu este suficient de maturizata conceptual pentru a explica
schimbarea sociala”… Ea poate, potrivit acumularilor teoretico-metodologice de care dispune in prezent
sa explice numai schimbarile din interiorul sistemului, nu si schimbarea sistemului insasi, aspect pe care,
de altfel, nici o stiinta socio-umana nu este pregatita sa-l explice.
Este aceasta problema pe care discipolii sai vor incerca sa o puna in ecuatia conceptuala si
metodologica pentru a incerca unele solutii.
In istoria sociologiei, parsonsismul (cum defineste R.Friederich49) contributia lui T.Parson la
dezvoltarea sociologiei a constituit “ortodoxia sociala” a deceniului cinci si sase ale secolului al XX-lea.

REPERE BIBLIOGRAFICE

Talcot Parsons s-a nascut la Colorado Springs, in anul 1902, unde tatal sau oficia ca preot. In
1924 a devenit absolvent al Amherst College, unde a avut prilejul sa audieze pe Clarance Ayers (filosofie,
problema “ordinii morale”), C.Cooly (psihologie sociala), Walter Hamilton (economist) de la care a
descifrat
(49) Robert Friederch: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York, 1970, p.13
importanta sociologica a activitatii economice. In 1925 a urmat London School of Economics
unde a studiat sociologia cu L.T.Hobhouse, teoria institutiilor economice cu Mirris Ginsberg,
antropologia cu Bronislaw Malinowski. In 1926 a aprofundat problematica sociologiei germane la
universitatea din Heidelberg unde va ramane marcat de opera lui Max Weber, Ferdinand Tonnes, Georg
Simmel, Werner Sombart. La Heidelberg si-a luat doctoratul cu o tema despre “Conceptul de capitalism
in teoriile lui Max Weber si Werner Sombart”.
Cariera didactica si-a inceput-o la Amherts College apoi la Universitatea Harvard la
departamentul de stiinte economice, iar in 1931 in cel de Sociologie. In 1944 obtine titlul de profesor de
sociologie, iar in 1946 devine seful catedrei de “relatii sociale” la Universitatea Harvard. In 1949 a fost
ales presedintele “Asociatiei americane de sociologie” afirmandu-se ca personalitate de referinta in
sociologia mondiala.

Opere principale:

1. T. Parsons: The Structure of Social Action, 1968, The Free Press, New York, 2. vol;
2. T. Parsons: The Social System, The Free Press, N ew York, 1951;
3. T. Parsons: Essay in Sociological Theory, The Free Press of Glencoe, London, 1964;
4. T. Parsons: Structure and Process in Modern Societes, Illinois, The Free Press of Glencoe, 1960;
5. T. Parsons: Social Structure and Personality, The Free Press, London, 1965;
6. T. Parsons: Societes. Evolutionary and Comparative Perpectives, Foundation of Modern Sociological Series, New York,
1966;
7. T. Parsons: Politica and Social Structure, The Free Press, New York, 1969;
8. T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, The Free Press, New York, 1967;

121
9. T. Parsons; Edward Shils (ed): Toward a General Theory of Action, Harward University Press, Cambridge,
Massachusetts, 1954;
10. T. Parsons; Robert F. Bales; Eward Schuls: Working Papers in the Theory of Action, The Free Press, New York, London,
1953;
11. T. Parsons; Neil Smelser: Economy and Society. A Study in the Integration of Economic and Social Theory, The Free
Press, London, 1965;
12. T. Parsons: The System of Modern Societes, Englewood Cliffs, New Jersey, 1971;
13. Istorii ale sociologiei americane:
14. Harry Elmer Barnes: An Introduction to the History of Sociology, Abridged Edition, Phoenix Books, The University of
Chicago and London, 1966;
15. Howard Becker and Harry Elmer Barnes: Social Thought from Lore to Science, New York, 1961, 3 vol.;
16. Howard Becker and Alvin Boskof: Modern Sociological Theory in Continuity and Change, New York, 1943;
17. L. L. Bernard and Jessie Bernard: The Origins of Americans Sociology, New York, 1943;
18. Emory S. Bogardus: The Development of Social Thought, New York, 1960;
19. Henry Steel Commager: The American Mind. An Interpretation of American Thought and Character Science the 1800’s,
Yale University Press, 1963;
20. Robert B. Downs: Books that Changed America, Harper and Row, New York, 1964.

122
IPOSTAZE ALE SRUCTURALISMULUI FUNCŢIONALIST

Disociindu-se polemic de unele aspecte de fond ale concepţiei lui T. Parsons, al cărui
student a fost, R.K. Merton marchează cea mai semnificativă disidenţă printre discipolii
acestuia, prin încercarea de a dezvolta structuralismul funcţionalist.
Principala sa reuşită, din punct de vedere al istoriei ideilor contemporane, rămâne
definirea relaţiei dintre cercetarea empirică şi teorie ca problemă fundamentală a sociologiei.
Asimilând novator aparatul conceptual propriu analizei funcţionale a structurii sociale,
R.K. Merton este autorul unei concepţii originale privind aportul sociologiei la rezolvarea
problemelor actuale ale societăţii contemporane. Premisele pe care îşi construieşte concepţia
poartă numele de postulate şi pot fi rezumate astfel:
I. Tendinţa internă a sistemelor către echilibrul structural are eficacitate maximă doar la
nivelul sistemelor primare. Odată cu creşterea gradului de diferenţiere structurală, cerinţele
funcţionale nu mai pot fi îndeplinite decât parţial. Apariţia elementelor tensionale între
componentele tuturor sistemelor relevă arii potenţiale de acţiune a unor componente noi pe care
R.K. Merton le numeşte disfuncţii. Disfuncţiile nu trebuie calificate ca momente de patologie
structurală, ci ca secvenţe naturale ale procesului de schimbare prin care se realizează reformele
instituţionale.
II. Fiecare componentă a sistemului are o funcţie concret determinată, dar nu toate
elementele componente sunt funcţionale din punct de vedere al tuturor cerinţelor structurale.
Astfel, dacă pentru o structură un element este funcţional, el poate apare ca afuncţional sau
chiar disfuncţional pentru alte structuri ale aceluiaşi sistem.
III. Orice sistem conţine un set de alternative funcţionale: un element poate îndeplini mai
multe funcţii după locul pe care-l ocupă în structuri. Aceste alternative funcţionale asigură
coeziune şi longevitate structurală sistemelor. Cunoaşterea şi utilizarea eficientă acestora
defineşte domeniul de competenţă a inginerului social care, ca profesionist în proiectarea şi
întreţinerea structurilor sociale trebuie să aibă în vedere, alături de funcţiile dominante şi
funcţiile latente, funcţiile manisfeste, disfuncţii, componentele anatomice şi stările de
dezechilibru temporar. Permanenta restructurare a raportului dintre teorie, metodă şi structurile
sociale, impusă de practica socială, necesită o foarte riguroasă cunoaştere a corelaţiilor dintre
componentele structurale şi cerinţele funcţionale ale sistemelor instituţionale ce urmează a fi
practicate. Pentru a acoperi aria de semnificaţii a acestor corelaţii, R.K. Merton foloseşte un
concept care îi aparţine: paradigmă. Ca model formal de analiză a efectelor, posibile, în spaţiul
social grobal ale parametrilor funcţionali ai structurilor proiectate paradigma îndeplineşte, în
egală măsură, rolul de metodologie de cercetare a gradului de integrare funcţională a
structurilor existente, cât şi a metodologiei de creare a unor noi structuri. %n această
accepţiune, cu valenţe metodologice, analiştii lui R.K. Merton au definit paradigma ca "nucleul
central de concepte" şi procedee de analiză funcţională care crează o logică operatorie şi un cod
al analizelor funcţionale prin care se ierarhizează faptele şi se clasifică structurile.
Prin intermediul paradigmei, stadiul actual al dezvoltării sociologice, ca ştiinţă, ar
permite depăşirea limitelor empiriste prin construirea, pe baza investigaţiilor concrete, de teren,
a unor teorii de rang mediu 105 specifice fiecărui domeniu de activitate umană.
Aspiraţia parsonisiană de a construi o teorie generală a acţiunii sociale nu poate fi
îndeplinită deoarece "sociologia n-a ajuns la Einsteinul ei pentru că nu l-a avut niciodată pe
Kepler", Compte, Spencer, şa, făcând parte din istoria sociologiei nu pot oferi metode şi tehnici
de abordare eficientă a fenomenalităţii sociale.

105
Expresia circulă în toată sociologia: Teories of the middle range (America); Theorien der mittlern Reichweite (Germania);
theories de portee moyenne (sociologia de limbă franceză)
123
%n stadiul actual, cea mai mare performanţă ştiinţifică la care se poate accede sociologia
este elaborarea unor teorii de rang mediu validate ştiinţific pentru toate subsistemele sistemului
social global. "Noi putem conchide că sociologia va avansa pe măsură ce preocuparea sa majoră
va consta în dezvoltarea unor teorii speciale, şi ea riscă, dimpotrivă, să bată pasul pe loc dacă se
orientează doar către teoria generală" 106 . Aceste construcţii teoretice “de rang mediu” sunt
secvenţe, etape de trecere de la teorii “particulare asupra unor serii limitate de date, la
elaborarea unei scheme conceptuale mai generale, susceptibilă de a consolida ansamblurile
teoretice particulare” 107 .
Cât priveşte raportul dintre cercetarea empirică şi fondul conceptual al sociologiei, teoria
vizează definirea:
1) metodelor, tehnicilor şi procedeelor adecvate cercetării de teren;
2) ipotezele de lucru, care definesc sistemul de referinţă al "universului anchetei";
3) operaţionalizarea conceptelor cu care se va opera atât în teren, cât şi în redactarea
diagnozei (analizei conceptuală);
4) interpretările post-factum - constau în colecţionarea datelor, obţinute din teren în
funcţie de semnificaţia lor pentru tematica cercetării;
5) generalizările empirice - redau relaţiile descoperite, pe baza băncii generale de date,
între variabilele urmărite pe parcursul investigaţiei. Stabilitatea corelaţiilor dintre variabile
poate conduce la descoperirea repetiţiilor şi la formularea unor constante, singurele care pot
oferi şi conferi conţinutul legitim unei teorii asupra vieţii sociale.
Pe aceste coordonate, paradigma face posibilă evitarea a două riscuri: înregistrarea
mecanică, de grefier, a datelor, pe de-o parte, pe de altă parte evadarea din realitatea concretă în
universul abstract şi speculativ al teoriei.
%n acest sens, paradigma conţine şi un însemnat potenţial explicativ prin dezvăluirea
legăturilor obiective dintre cauzele şi consecinţele fenomenelor. Cercetarea empirică nu se
limitează la rolul pasiv de a verifica şi controla teoria, ci ea îndeplineşte cel puţin patru funcţii
majore, care contribuie la dezvoltarea teoriei:
1) teoria iniţiază: 2) reformulează: 3) reorientează; 4) clarifică teoria iniţială 108 .
%ntrucât în spaţiul social real funcţiile şi disfuncţiile sunt interdependente, paradigma
promovează ca existenţă metodologică, abordarea întregii complexităţi a fenomenului supus
investigaţiei.
Paradigma analizei funcţionale cuprinde: fenomenele sociale repetabile cărora l-i se
atribuie funcţii (procese, structuri, grupe, roluri), motivaţia, scopul, consecinţele latente sau
manifeste ale îndeplinirii sau neândeplinirii funcţiilor, "mecanismele" prin care funcţiile devin
realizabile: ierarhizarea rolurilor, a valorilor, a impertivelor normative, diviziunea muncii,
dinamica socială. "Analiza contextului structural" presupune studierea tuturor influenţelor
concrete dintre părţile componente şi întreg fără raportare la prejudecata parsonsiană a
echilibrului aprioric al sistemului ...
Cu aceste precizări, R.K. Merton consideră că a reuşit să facă din structuralismul
funcţionalist o teorie şi o metodă eminamente obiectivă şi complet dezideologizată întrucât
schimbarea socială este posibilă în limitele reformării instituţionale prin social engineering.
Pentru a demonstra virtuţile euristice şi explicative ale comcepţiei sale, R.K. Merton
particularizează paradigma analizei structurale la câteva probleme sociale majore ale societăţii
americane contemporane, precum:
1) starea anomică şi grupurile de atitudine aferente acesteia la nivel social.
O perspectivă integral sociologică asupra anomiei sociale presupune renunţarea la
considerarea acesteia ca efect al insuficienţei controlurilor sociale sau al dispariţiei episodice a
normelor. Anomia este o starea generalizată de adaptare parţială a componentelor structurii

106
R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, Glencoe, Free Press, Illinois, 1959, p.9
107
R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, p.9-12
108
R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, p.103
124
sociale la prescripţiile normative optim proiectate. Pentru a releva dimensiunile sociologice ale
stării de anomie, R.K. Merton împarte structura socială a acesteia în două structuri:
A. Structura culturală a scopurilor şi mijloacelor în cadrul căreia se indentifică:
a) scopuri legitime - încadrate social într-o ierarhie integrată de valori;
b) mijloace de atingere a scopurilor. Mijloacele pot fi: legitime, prescrise, preferate sau
tolerate, ori proscrise. Când scopurile legitimate social sunt atinse prin mijloace acceptabile,
societatea este bine integrată; în caz contrar societatea se găseşte într-o stare anomică. Starea
anomică mai poate fi generată şi de disproporţia dintre dimensiunile scopului şi structura
posibilităţilor (Opportunity structure). Un exemplu, visul americanilor (The American Dreams)
"Americanului i se spune tot timpul că el are dreptul şi chiar obligaţia să-şi propună un astfel de
scop ..., iar mitul omului comun parvenit la regalitatea economică face parte integrantă din
civilizaţia americană. Acest mit a fost exprimat de Carnegie astfel: "Fiţi regi în visurile voastre.
Spuneţi-vă: locul meu e în vârf!” 109 .
Contradicţia dintre legimitivitatea acestui scop şi accesul "inegal la structura
oportunităţilor întreţine condiţiile declanşării stării anomice". {i "confruntaţi cu această
contradicţie în existenţa lor reală, un număr apreciabil de oameni devin stăini faţă de o societate
care le permite în principiu ceea ce le refuză în realitate. {i această renunţare la pretenţii faţă de
unul sau altul din standardele sociale care prevalează este ceea ce înţelegem, în ultimă instanţă
prin anomie" 110 .
B. %n raport cu această stare obiectivă, subiectivitatea actorului prezintă o serie de
răspunsuri posibile care pot fi clasificate în următoarele tipuri:
1) răspunsul conformist - caracterizează acceptarea individuală atât a scopurilor sociale,
cât şi a mijloacelor acceptate ca legitime în lan social. Este caracteristic societăţilor cu un grad
înalt de stabilitate în care aşteptările reciproce sunt standardizate de mentalul colectiv;
2) răspunsul novator - rezultă din folosirea unor mijloace inedite pentru atingerea
scopurilor cunoscute şi admise ca fireşti în spaţiul social considerat;
3) răspunsul ritualist - defineşte renunţarea motivată la scopurile ce nu pot fi atinse, prin
coborârea standardelor de aspiraţii până la mijloacele practiv disponibile. %n această categorie
se înscriu rutinierii şi stereotipurile celor obişnuiţi să rămână pasivi faţă de transformările
sociale în curs;
4) răspunsul evaziv - caracteristic celor care au abandonat normele şi scopurile proprii
societăţii în care trăiesc. Fiind, de cele mai multe ori asociali, ei dau naştere unei forme de
protest prin asocializare, contestând, în această manieră, scopurile propuse de structurile
sociale contemporane lor.
5) răspunsul rebel - refuzând manifest raporturile acceptate social, dintre scopuri şi
mijloace, propune o structură nouă între scop, mijloace, mediu, efort şi recompensă socială.
Aceste cinci tipuri de răspunsuri structurează indivizii în grupuri de atitudine, care fac ca
societatea să poată exista ca societate, char şi în starea sa anomică. O analiză structural
funcţionalistă relevă scopurile şi mijloacele efectiv valabile şi sugerează teme de cercetare
empirică a resurselor de inovare structurală a spaţiului social.
Sub aspect metodologic, abordarea structurală necesită considerarea fenomenului
investigat ca o structură socială compusă dintr-un set de interacţiuni între scopuri şi mijloace în
orizonturi de condiţionare a unei structuri a adaptărilor posibile la solicitări interactive concrete
determinate.
Birocraţia, din punctul de vedere al paradigmei mertoniene, este definită ca o structură
formală în care raţionalizarea acţiunii este asigurată prin control şi decizie unică în sensul
optimizării competenţei tehnice. Eficacitatea tehnică reprezintă funcţia principală a sistemului
biroctaric, de aceea integrarea individului conduce spre respectarea strictă a imperativelor
funcţionale şi depersonalizează după modelul de "impersonalizare", impus de sistem. Ca teme

109
R. K. Merton: Op.cit. p.138
110
R. K. Merton: Op.cit. p.218
125
pentu cercetarea empirică, R.K. Merton sugerează: geneza instituţională a birocraţiei; raportul
dintre autoritarism şi criteriile de selecţie a personalităţilor în sistemele birocratice; integrarea
individuală şi modificarea tipului de personalitate.
Schimbarea poziţiei indivizilor, antrenând mobilitatea rolurilor amplifică posibilitatea
conflictelor ca urmare a aşteptărilor reciproc contradictorii. "Acest conflict al aşteptărilor pare
să fie una din cauzele structurale fundamentale de dezechilibru în ansamblurile de roluri"
(Social theory, pagina 368). Biroctaţia poate fi cercetată şi prin utilizarea recuzitei conceptuale
a "grupurilor de referinţă" (references groups), a grupului intern (ingroup) şi a grupului extern
(outgroup).
Birocraţia, deşi asigură eficacitatea, poate conduce spre ineficienţă, depersonalizare,
aspecte care antrenează , pe termen lung, consecnţe disfunţionale. "Deficienţele funcţionale ale
structurii oficiale atrag după ele formarea unei structuri de înlocuire (informale) pentru a
satisface mai eficace nevoile existente" 111 . Cercetarea sociologică a birocraţiei poate deveni
semnificativă numai prin intermediul unei ipoteze teoretice pe baza căreia faptele reprezentative
se ordonează în perspectiva unor concluzii.
%n concluzie: paradigma structural funcţionalistă ia ca punct de plecare individul şi
valorile. Acţiunea indivizilor şi aşteptărilor reciproce, obiectivate în norme de comportament,
reflectă matricea structurală fundamentală a societăţii. Structura valorilor este aceea care
generează structura rolurilor şi a statusurilor în cadrul cărora individul devine performant nu
prin inovrea lor ci prin ridicarea, la nivelul solicitărilor integrative impuse de sistem.
Reformarea instituţională, ca formă a scghimbării sociale preconizate de R.K. Merton
prin paradigma analizei structurale a determinat o diversificare a luărilor de atitudine printre
discipoilii lui T. Parsons.
Fără a intra în prea multe detalii, aceştia au contribuit la deplasarea accentului de la
teoria acţiunii la teoria structurii şi evoluţiei structurale.
Varianta franceză a preluat cu preponderenţă problematica acţiunii sociale, Alain
Touraine publicând în 1965 lucrarea "Sociologie de L'action", iar în sociologia americană
structuralismul funcţionalist (T. Parsons) s-a particularizat în: o sociologie a acţiunii bazată pe
conceptul de ordine socială şi o sociologie sistemică fundamentală pe conceptul de control
social.
%n circuitul ştiinţific american, structuralismul funcţionalist a fost clasificat 112 în două
mari etape:
1) macrofuncţionalismul (T. Parsons; R.K. Merton);
2) microfuncţionalismul, rezultat prin particularizarea paradigmei analizei structurale la
diferite domenii reprezentat de: Kurt, Lewin, Robert Bales, Leon Festinger, George Homans.
Cât priveşte discipolii lui T. Parsons ca şi în alte cazuri din istoria sociologiei aceştia
constituie două curente:
a) continuarea preocupărilor preponderent teoretico-doctrinare prin Kingsley Davis,
Marion Levy şi Edward Shils, Edward Devereux;
b) preluarea selectivă şi critică doar a acelor categorii ale structuralismului funcţionalism
care au consecinţe benefice în cercetarea concretă, de teren orientare reprezentată de: R.K.
Merton, Robert Williams, Wilbert Moore, Bernard Barber.
Un loc aparte în istoria prezentă a structuralismului funcţionalist, îl constituie sociologii
care nu au fost adepţi ai parsonsismului, dar s-au raportat critic şi constructiv la acesta. Din
categoria acestora amintim: Pitirim Sorokim, C. Wright, Mills, Denis Wrong, Lewis, Coser
(America) şi Ralph Dahrendorf (Germania), Max Blank (critic vehement).
O lucrare de sinteză, rămasă referenţială asupra întregii concepţii parsonsiene este: "A
Sociology of Sociology" a lui Robert Friederich 113 .

111
R. K. Merton: Op.cit. p.73
112
Alan Dave; The two Sociologies, in The British Journal of Sociology, Volume XXI, nr.2, June 1970
113
R. Friederich: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York, London, 1970
126
Cele mai recente comentarii se găsesc în lucrarea "Introduction to sociology" publicată
în 1987 sub conducerea lui R.K. Merton.

REPERE BIBLIOGRAFICE
Robert King Merton : născut în 1910 la Philadelphia. Studii de sociologie la Temple
University, iar doctoratul susţinut la Universitatea Harvard unde a rămas asistent universitar
începând cu 1934. %n 1941 ocupă Catedra de Sociologie a Universităţii Columbia ca profesor
titular de Sociologie. %n această calitate a condus şi Biroul de cercetări aplicate. A deţinut
funcţii în cadrul Asociaţiei sciologilor americani. %n prezent este prorofesor la Columbia
University, S.U.A.

Opere principale
1. R.K. Merton: Puritanism, Pietism and Science, 1936;
R.K. Merton: Science, Technology and Society in 17th Century, England, Imprimerie St.
Catherine, 1938;
2. R.K. Merton: Social Structure and Anomie, 1938;
3. R.K. Merton: Sociological Theory, 1945
4. R.K. Merton: The Sociology of Knowledge, 1945
5. R.K. Merton: Patterns of Influence. A Study of Interpersonal Influence and of
Comunnications Behavior in a Local Comunity, 1948;
6. R.K. Merton: Social Theory and Social Structure, Free Press, Glencoe, Illinois,
1959
7. R.K. Merton: Friendship as Social Process> A Substantive and Methological
Analysis, 1954
8. R.K. Merton: Social Problems and Sociological Theory, 1961
9. R.K. Merton: On The Shoulders of Giants, Free Prees, New York, 1965
10. R.K. Merton: Anomie, Anomia and Social Interaction; Context of Deviant
Behavior, in Anomie and Deviant Behavior, The Free Prees, New York, 1967, (ed. Marshall B.
Chinard)
11. R.K. Merton: (General Editorship); colab.: Lewis A. Coser, Steven L. Nock,
Patricia A. Stefan, Ruford Rhex : Introduction to Sociology, second edition, 1987, Harcourt
Brace Jovanovich Inc.

Exegeze asupra structuralismului funcţionalist


1. Kingsley Davis: The Human Society, The MacMillan Company, New York, 1964
2. Marion Levy : The Structure of Society, Princeton, New Jersey, Princeton
Unversity Press, 1952
3. Marion Levy : Modernisation and the Structure of Societies. A. Setting for
International Affaires, New Jersey, Princeton University Press, 1966, 2 vol.
4. Lewis Coser: The Functions of Social Conflict, Glencoe, Illinois, The Free Press,
1956
5. Lewis Coser: The Study of Conflict, Glencoe Illinois, The Free Press, 1962
6. Nicholas Timashaff: Sociological Theory. Its Nature and Growth, Random
House, New York, 1967
7. C. Wright Mills: The Sociological Imagination, New York, Oxford University
Press, 1959
8. Ralph Dehrendorf: Out of Utopia> Toward’a Reorientation of Sociological
Analysis, in Sociological Theory, edited by Lewis A. Coser and Bernard Rosenberg, the
Macmillan Company, London, 1969
9. Max Blanck: The Social Theories of Talcott Parsons. A. Critical Examination,
Prentice – Hall Inc., Englewood Cliffs, New York, 1961

127
10. Robert Friedrich: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York,
London,1970
11. Harry M. Johnson: Sociology A. Sistematic Introduction, Routledge and Kegan
Paul, London, 1964
12. Don Martindale: Institutions, Organisations and Mass Society, Boston, 1966
13. Richard Sheldon: Some Observations on the Theory in Social Sciences, in
Toward a General Theory of Action (ed. T. Parsons and Edward Shils), Harvard University
Press, Cambridge Massachusetts, 1954
14. Alan Dawe: The Two Sociologies, in the British Journal of Sociology vol. XXI,
nr.2, June 1970
15. Stela Cerna: Structuralismul funcţionalist în sociologia americană, Ed.
{tiinţifică, Bucureşti, 1970

128
SPECIFICUL TEORETICO-METODOLOGIC AL
SOCIOLOGIEI FENOMENOLOGICE

Sociologia fenomenologică s-a afirmat în circuitul ştiinţific de profil începând cu


deceniul al treilea al secolului al XX-lea prin aportul austriacului Alfred Schutz.
Ca sursă de inspiraţie a perspectivei fenomenologice în sociologie, exegeţii autorizaţi
indică sociologia interpretativă (M. Weder, sociologia umanistă, istoristă, comprehensivă,
subiectivă, creatoare, antipozitivistă, interacţionistă) şi concepţia lui Ed. Husserl asupra
fenomenologiei, orientare pe care acesta a impus-o în gândirea modernă. Întrucât ponderea în
sociologia fenomenomenologică o deţine particularizarea gândirii husserliene la specificul
cunoaşterii sociale, considerăm necesară prefaţarea problematicii noastre cu câteva consideraţii
referitoare la fenomenologie ca metodă de filosofare.
Cunoscută sub numele de "reducţie fenomenologică", ea defineşte stilul de filosofare
creat de Edmund Husserl 114 în cadrele teoretice generale ale fenomenologiei întemeiate de
Fichte şi Hegel la care avea sensul de itinerariu spiritual prin care are loc ridicarea de la
certitudinea senzorială la "ştiinţa absolută". Fenomenologia spiritului, de exemplu la G.F.W.
Hegel, reprezintă evoluţia conştiinţei prin raporturile dialectice dintre obiect şi subiect în
procesul obiectivităţii.
Plecând de la unele consideraţii etimologice 115 E.Husserl a lansat deviza "să ne
întoarcem la lucruri" pentru pentru a le "chestiona" în semnificaţiile lor originale, fenomenul
fiind esenţa dată aprioric într-n domeniu independent şi de subiect şi de obiect. În acest sens,
reducţia fenomenologică se realizează prin "punerea în paranteză" a tuturor cunoştinţelor
ştiinţifice şi filosofice (Epoche) prin aceasta lumea încetând să mai fie doar obiect de
cunoaştere, lucrurile apărându-ne independent de elementele culturale în care ele sunt
îmbrăcate.
Această "punere între paranteze" este necesară deoarece cea mai mare parte a activităţii
umane se constituie din procese de identificare, clasificare şi evaluare a lucrurilor din mediul
înconjurător, denumite cu termenul generic de "cunoaştere". La nivelul cunoaşterii comune,
cunoaşterea este legitimată de socializare prin care oamenii percep şi îşi interpretează propria
lume, conştientizează sensul lui "a fi în lume". Diferită de existenţa biologică, această existenţă
" în lume" a individului legimimată prin socializare, vizează faptul că individul îşi însuseşte
lucrurile ca fiind "naturale" sau "luate ca atare". Echipamentul cultural, achiziţionat prin
socializare şi sedimentat în modele de comportament, este absolut necesar existenţei noastre
sociale, dar prezintă riscul depărtării de "esenţa lucrurilor reale" prin elaborările culturale pe
care ni le însuşim. Omul, fiind o fiinţă conştientă (nu vegetativă), care îşi caută rosturile în
Univers, trebuie să îşi chestioneze riguros propria cultură moştenită. Principala modalitate de a
chestiona orice cultură este de a "o pune în paranteze" şi de a o explora apoi, prin intemediul
ştiinţei întrucât doar ştiinţa poate oferi drumul cunoaşterii lumii "din afară", "dinlăuntrul"
omului şi prin aceasta modul autentic de "a fi în lume".
De aceea, cea cea mai bună a "întoarcerii la lucruri" o constituie aceea a unei "filosofii
ca o ştiinţă riguroasă".
Ca metodă filosofică, precizează un exeget 116 , este modalitatea sistematică prin care
lucrurile devin "lucruri percepute de mine", adică "fenomene". Fenomenele nu se confundă cu
lucrurile pur şi simplu percepute, întrucât perceperea a ceva de către ego cuprinde şi elemente
care sunt doar "aprezentate", adică nepercepute direct şi constituie "orizontul intern al

114
E. Husserl: Ideea de fenomenologie (1907); Filosofia ca }tiin]@ riguroas@ (1911); Idei directoare pentru o
fenomenologie pur@ }i o filosofie fenomenologic@ (1913)
115
Phainomenon: (gr.) ceea ce apare
116
I. Ungureanu, {t. Costea: Introducere ^n sociologia contemporan@, Ed. {tiin]ific@, Bucure}ti, 1985
129
fenomenelor" (dacă ele aparţin aceluiaşi lucru) sau "orizontul extern" (dacă aspectele aparţin
altor lucruri la care fenomenul respectiv se poate referi). atât orizontul intern, cât şi cel extern
sunt componente ale fenomenelor, dar prin aceasta şi ale contiinţei eului, pentru că principala
caracteristică a conştiinţei este intenţionalitatea ei, conştiinţa fiind totdeauna "conştiinţă de
ceva".
Conţinutul inten'ionalităţii conştinţei defineşte noemata, iar dinamica noematei formează
noesisul, adic stilul specific al conştiinţei, modul în care ea "intenţionează". Modificările pe
care le pot suferi atât noema, cât şi noesisul privesc diferenţa dintre percepţia originară a ceva
şi toate experienţele derivate ale subiectului.Modificările noetice vizează problema evidenţei
prin care Husserl înţelege "posibilitatea referirii experienţelor derivate la o experienţă
originară" şi care asigură posibilitatea distincţiei a ceea ce tocmai s-a întâmplat (retention) şi
ceea ce s-a întâmplat mai înainte (recollection), între protenţie şi retenţie. Pe aceste coordonate
putem distingem:
a) "însuşirea" unui lucru; b) cunoaşterea "politetică", adică parcurgerea unor etape,
procedee şi demonstraţii până la "însuşirea" lui; c) cunoaşterea nomotetică, adică "însuşirea
lucrului fără a mai repeta demonstraţia (exemplu acceptăm că apa fierbe la 90).
Apreciată pentru încercarea de a depăşi apreorismul şi formalismul de factură kantiană,
precum şi a empirismului pozitivist, fenomenologia şi reducţia fenomenologică a marcat
contribuţii valoroase şi în logică (E. Husserl), în teoria valorilor şi antropologiei filosofice (M.
Scheler); în estetică (R. Ingarden, M. Dufrenne). Ca etapă importantă în gândirea europeană a
secolului noastru, fenomenologia lui E. Husserl stă la baza operei unor gânditori ca: M.
Heidegger, E. Fink, M. Merleau-Ponty, P. Ricoreur ş.a..
În ciuda implicaţiilor ei subiective, teoria intenţionalităţii a contribuit la depăşirea
viziunii mecaniciste a conştiinţei ca sferă închisă, entitate abstractă şi la definirea ei ca
deschidere, ca proces de adecvare continuă la obiect (dicţ.fil.p.265).
Ca mod specific de practicare a filosofiei, reducţia fenomenologică susţine, deci, că
reflexia filosofică poate ajunge prin “interogări şi reducţii succesive la subiectivitatea
transcedentală, ca loc de origine al oricărei conferiri de sens” 117 , întrucât, luând ca punct de
plecare varietatea experienţelor umane se ridică treptat la nivelul conştiinţei care, prin actele ei
intenţionale, conferă sensuri existenţei. Relevarea structurilor semnificative în care este
implicat omul prin atele intenţionale ale conştiinţei va genera direcţii noi de dezvoltare a
filosofiei şi a altor ştiinţe social-umaniste.
În particular, prin aplicarea reducţiei fenomenologice la viaţa socială, A. Schutz a
elaborat o fenomenologie a vieţii sociale 118 care constituie baza tuturor dezvoltărilor din
sociologia fenomenologică până în cel mai imediat prezent.
Premisa sociologiei fenomenologice o constituie necesitatea întoarcerii “la semnificaţia
subiectivă a activităţilor sociale cotidiene”. Această exigenţă metodologică derivă din situaţia
cu totul specială a sociologului care, în calitate de cercetător face parte din universul
problematic al propriei cercetări. Pentru a ajunge la rezultate valide în munca sa ştiinţifică
trebuie, tocmai do aceea, să facă abstracţie de echipamentul cultural pe care şi l-a însuşit prin
socializare, punându-l între paranteze". Chiar şi în această ipostază, sociologul nu poate ajunge
în adevărata subiectivitate a actorilor sociali deoarece şi aceştia, prin socializare, şi-au alterat
subiectivitatea, personalitatea lor fiind un rezultat cumulat, de influenţe promovate prin modele
de comportament considerate representative la nivelul societăţii globale.
De aceea, o adevărată cunoaştere sociologică “de gradul al doilea" rezultă prin
interpretarea modalităţilor de raportare a actorilor la spaţiul social. Aceste modalităţi sunt
numite “tipificaţii" şi reprezintă imaginea subiectivă, la nivelul simţului comun, a lumii
obiective. Plecând de la aceste tipificaţii sociologul construieşte “cursuri ale acţiunii" nereale,
adică o imagine obiectivă a lumii real-percepute.

117
E. Husserl: Idees directrices pour une phenomenologie (trad.), Kelkel, 1957
118
A. Schultz: The Fenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1970
130
Ca “acord uman intersubiectiv" această imagine face din spaţiul social o ontologie
regională calitativ distinctă faţă de alte “ontologii regionale" ale Existenţei.
În limitele acestei ontologii regionale acţiunea socială se finalizează prin crearea
“tipologiilor regionale" ca “structuri intersubiective ale lumilor istorice ale vieţii" care
delimitează ceea ce efectiv este “social".
Genetic, socialul presupune succesiunea urrnătoarelor secvenţe: structurile
intersubiective ale “lumii eului" descoperă în fiecare componentă a realităţii obiective un alter
ego ca proiecţic universală a unui ego transcedental. Calităţile diferite ale acestor componente
permit construirea aperceptivă a tipologiei lor regionale în limitele semnificaţiei pe care o au
faţă de aşteptările eterogene ale actorilor implicaţi în acţiunea socială. Acţiunea socială, la
rândul său, se obiectivează în procese sociale la nivelul cărora se găsesc tipificaţiile actorilor
articulate în sisteme culturale coerente. Totalitatea acestora defineşte tipologia regională a
“lumii istorice a vieţii" care este receptată şi reflectată în lumea eului pe parcursul procesului
de socializare.
Socializarea constitute principala modalitate prin care ego stabileşte ce este social din
ceea ce percepe şi interceptează prin sistemele culturale însuşite prin socializare. În acest sens,
criteriul socialului îl constitute coerenţa tipologiilor regionale cuprinse în sistemele culturale
prin care ego descoperă adevăratul substrat fenomenal al tipificaţiilor.
În acest mod , prin socializare, ego îşi interiorizează tipologiile regionale care conferă
coerenţă şi sens existenţei cotidiene. Socializarea indivizilor este deci un rezultat al
intersubiectivităţii cotidiene a agenţilor care împărtăşesc modele culturale echivalente.
Sociabilitatea presupunând comunicarea intersubiectivă, aceasta necesită la rândul său o
teorie a comunicării pe baza căreia să devină posibilă interpretarea cu sens a conţinutului
comunicării. Ca o anumită componentă a ontologiei regionale să poată fl comunicată, trebuie
ca printr-o “activitate intentenţională specială" să se transforme în semn (partea imediat
percepută).
Aprezentările sunt “structuri tematice" prin intermediul cărora eul identifică relaţiile
potenţiale ale faptului perceput cu alte fapte sau lucruri adiacente.
Acţiunea se relevă a fi, în esenţă, consecinţa unei experienţe proiectate a eului. În
genere, toate acţiunile au o semnificaţie actuaIă. Acţiunile generate de experienţa cotidiană a
actorului au şi o semnificaţie reflexivă. întrucât ele pot fi interpretate prin experienţa
intersubiectivă a eului însuşită în procesul de socializare.
Numai cele cu semnificaţie reflexivă sunt acţiuni sociale şI au drept caracteristică “faptul
că în proiect este reprezentat un alter-ego sau un alter-ego tipic”119 .
Cele cu semnificaţie numai actuală sunt acţiuni non-sociale.
Conceptele de bază ale sociologiei fenomenologice propuse de A. Schutz sunt:
a) contextul înţelegerii vizează decodificarea semnificaţiei raportului dintre politic şi
nomotetic la nivelul actorului: “Spunem că experienţele noastre semnificative E1, E2, E3 … En
se află într-un context semnificativ, dacă aceste experienţe se constituie ele însele, prin actele
articulate politetic, într-o sinteză mai înaltă şi dacă această sinteză într-un mod nomotetic, apare
ca unitate constituită” 120 .
b) simuItaneitatea defineşte calitatea experienţelor personate de a avea durata lor proprie
şi de a se reflecta, mutual, ca “realitate absolută” în conştiinţa flecărui actor participant la
acţiunea socială de tipul “faţă în faţă”;
c) cvasisimultaneitatea vizează arta de semnificaţii aferente unei relaţii indirecte dintre
actor şi multitudinea tipificaţiilor din spaţiul social global;
d) actul: desemnează orice activitate umană, nespecificată, în care se obiectivează o
alegere umană;
e) actul uman: produsul acţiunii sociale, ca activitate proiectată;

119
Th. Luckmann: Life – World and Social Realities, London, Heinemann, 1983, p.76
120
A. Schutz: The phenomenology of Social World, London, Heinemann, 1972, p.80
131
f) proiectantul: actorul social care îşi anticipează sistemul operaţional necesar realizării
practice a scopurilor, cu încărcătură valorică şi amplitudine socială, dar conform “duratei"
interne a experienţei actorului.
Aceste concepte sunt, în sociologia fenonenologică, instrumente utilizate pentru analiza
sociologică a activităţilor umane cotidiene; prin aceasta deosebindu-se de celelalte orientări în
care conceptele reprezintă instrumente indispensabile în elaborarea diagnozei.
Întrucât în viziunea fenomenologică sociologia nu se reduce la interpretare, ci
ambiţionează să fie o “ştiinţă practică", sociologia fenomenologică are şi o foarte însemnată
dimensiune metodologică. În acest sens cei mai importanţi reprezentanţi 121 propun următoarele
repere metodologice valabile atât pentru cercetarea fundamentală, cât şi pentru finalitatea
practică a sociologiei:
1) Conceptualizarea datelor cercetării concrete trebuie să se facă ţinându-se seama de
diferenţa dintre faptele sociale ş i cele sociologice. Primele aparţin actorului şI au la bază
interesele în funcţie de care acesta decupează, în spaţiul social, structuri de relevanţă şi de
semnificaţie proprii fiecărui actor. Datorită acestei raportări pragmatice a actorului la realitate,
tipificaţiile acestuia sunt imagini profund marcate de subiectivitate, reflectând parţial adecvat
esenţa proceselor sociale. De aceea, tipificaţiile nu pot fi suficiente pentru o cunoaştere
ştiinţifică autentică. Ele sunt necesare însa întrucât delimitează, în spaţiul social global, faptele
sociale.
Faptele sociologice au la bază “interesele de cunoaştere" ale sociologului care,
plecând de la tipificaţii, construieşte concepte valide din punct de vedere epistemologic.
În acest sens, prima regulă a metodologiei sociologice fenomenologice defineşte exigenţa
semantizării conceptelor sociologice plecând nu de la premise teoretico-doctrinare, ci de la
tipificaţiile cu care actorul operează în situaţii reale de viaţă. În acest sens, construcţia
categoriilor sociologice începe prin generalizarea primară a semnificaţiei acţiunii sociale
concrete, aşa cum se desfăşoară efectiv în viaţa cotidiană.
Aceste generalizări primare permit o explicaţie incipientă a situaţiei, deoarece pentru
sociologia fenomelologică acţiunea actorulul nu poate fi decât socială din rnoment ce se
desfăşoară totdeauna într-o situaţie.
În acest context, explicaţia sociologică nu trebuie să ambiţioneze la identificarea unor
ipotetice legităţi generale ale fenomenelor sociale, ci să se rezume la înţelegerea, în termeni
sociologici, a evidenţelor aferente fenomenului studiat.
Fiind construcţii de ordinul al II-lea în raport cu morfologia realului, conceptele
sociologice au semnificaţie obiectivă numai prin raportare şi prin corelaţie cu evidenţele
fenomenelor primare luate în studiu.
2) Semnificaţiile fiecărei situaţii fiind o creaţie socială a actorilor, în cercetarea
sociologică trebuie plecat de la “sistemul de semnificaţii proprii grupului”.
Dând curs acestei rigori metodologice, ipotezele de lucru devin compatibile cu natura
situaţiei studiate şi permit predicţii valide. De exernplu: dacă cercetarea se orientează asupra
aspectelor economice, ipoteza nu poate lua alt punct de plecare decât aria de manifestare a
intereselor economice, nu pe cele etnice sau afective.
Acurateţea semnificaţiilor asigură pertinenţă rezultatelor şi relevanţă pentru "regiunea
ontologică” în care s-a efectuat cercetarea.
3) Sociologia este o ştiinţă practică, dar nu aplicativă în sensul tehnic al cuvâtului.
Conţinutul său fiind alcătuit dintr-o cunoaştere interpretativă, diferită de cunoaşterea din viaţa
cotidiană a individului, ea nu poate fi folosită nemijlocit la rezolvarea problemelor pe care le
implică practica socială. Sociologia nu poate fi folosită ca reţetă ci ca “platform teoretică” în
orientarea eficientă a acţiunii practivce şi a evaluării concrete şi corecte a acesteia.

121
P. Berger, H. Kellner; Sociology Reinterpreted. An Essay on Methond and Vocation, London, Penguin Books, 1972, p.43
– 59.
132
4) Ca profesionişti care cumulează prerogativele expertizării proceselor majore ale
spaţiului social, sociologii nu pot face decât recomandări de genul “dacă ... atunci”, în
concordanţă cu implicaţia logică pe care sprijină ipoteza de cercetare. atuncr', În general,
diagnoza este un proces interpretativ de genul: “dacă urmăriţi scopul X, atunci aceste constatări
ale mele sunt relevante pentru ca dvs. să puteţi alege una dintre acţiunile posibile”.
5) Rezultatele cercetării sociologice nu pot funcţiona ca repere normative pentru
regiunea ontologică investigată, cui trebuie luată ca o diagnoză a calităţii fucţionale la
momentul respectiv. Pe un plan mai general, sociologia, ca instanţă epistemică, nu poate fi
considerată ca ghid moral absolut. În acest sens, unii exegeţi subliniază “predispoziţia
fenomenologiei de a neglija istoria şi timpul istoric” 122 . În sociologia fenomenologică
înţelegerea se fundamentează pe punerea între paranteze a tipificaţiilor considerate adevărate
“lucruri”, “fapte sociale” în sens durkheimist.
A. Schutz admite existenţa unei unităţi metodologice a ştiinţelor empirice şi a unei
“logici unitare", care ar permite echivalenţele epistemologice dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele
social-umaniste. Totuşi, spre deosebire de positivism care preia “mecanic” metodele şi
conceptele ştiinţelor naturii pentu a se depărta definitiv de speculaţia filosofică, sociologia
fenomenologică vede tocmai în filosofie posibilitatea sintezei viitoare a cunoaşterii şi
metodologiei cercetării ştiinţifice a societăţii.
“Obiectul" cercetării sociologiei fenomenologice nu îl constituie persoanele umane, ci
cunoaşterea comună pe care oamenii o au despre ei şi despre societatea în care trăiesc. Mai
precis, printr-o serie de constructe empirice oamenii au pre-selectat şi pre-interpretat această
lume, pe care au trăit-o (which they experience) ca realitate a vieţilor lor zilnice. Tocmai
aceste obiecte gândite ale lor sunt cele care le determină comportamentul, motivâdu-l. Obiectele
gândite pe care le-a construit cercetătorul social pentru a înţelege această realitate socială
trebuie bazate pe obiectele gândite pe care le-a construit gândirea comună a oamenilor, trăind
viaţa lor zilnică în cadrul lumii sociale. Ca atare, constructele ştiinţelor sociale sunt, ca să
spunem aşa, constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele desfăşurate de
“actori" pe scena socială, al căror comportament trebuie să-l observe cercetătorul social şi să îl
explice în concordanţă cu regulile procedurale ale ştiinşei sale" 123 .
Sistemul categorial al sociologiei fenomenologice, utilizat de A. Schutz preponderent din
perspectiva sectorul problematic al vieţii individului, a fost dezvoltat de P.Berger şi Th.
Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului instituţional, a integrării sociale
şi rutinelo vieţii cotidiene, respectiv zona neproblematică a spaţiului social global.
Obiectul de studiu al sociologiei, în concepţia acestora, îl constituie “realitatea vieţii
cotidiene” ca fenomenalitate nemijlocită a socialului. Definită ca “suma totală a tipificaţiilor şi
modelelor recurente ale interacţiunilor stabilite pe calea lor”124 , realitatea socială îşi afirmă
consistenţa funcţională prin intermediul structurii sociale, considerată problemă fundamentală a
sociologiei fenomenologice în concepţia lui P. Berger şi Th. Luckmann.
Realitatea socială, aşa cum a fost definită mai sus, se caracterizează prin:
a) exterioritate - întrucât se constituie ca un produs al exteriorizării activitiţilor umane
circumscrise unei ordini istorice concrete. Cu studiul aspectelor complexe ale acestei
exteriorizări se ocupă etologia socială.
b) obiectivitatea reflectă faptul că exteriorizările individuale ca “tipificaţii" devin,
treptat, un ansamblu impersonal de scheme de acţiune. Aceste scheme impersonale de acţiune
sunt, în fapt, rezultatul obiectivării colective a intenţionalităţii actorilor. Forma cea mai înaltă
a obiectivării o constituie instituţionalizarea, etapa în care structura socială devine pereceptibilă
ca structură instituţională prin intermediul căreia se asigură coerenţa spaţiului social global.
c) coerciţia defineşte acceptarea de către individ a limitărilor impuse de cadrul
122
K. M. Wolff: Phenomenology and Sociology, in T. B. Bottomore and R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis,
London, Heinemann, 1979
123
K. Thomson, J. Ttunstalle (eds): Sociological Perspectives, London, Penguin, Books, 1971, p.495.
124
P. Berger, Th. Luckmann: La realta come construzione sociale, Bologna, Il Mulino, 1969, .56
133
instituţional existent, deoarece recunoaşte în el “tipificaţiile" generaţiilor anterioare
materializate în mecanisme de control social.
Normele sociale, imanente mecanismelor de control, pot fi: 1) de sedimentare, dacă avem
în vedere acumularea, prin experienţă, a modelelor de comportarnent tipice în situaţii tipice; 2)
tradiţionale, când normele reţin doar tipificaţiile transmise din generaţie în generaţie, fără a fi
inserate îin raza de acţiune socială a instituţiilor; 3) de stilizare - rezultate din impunerea
aspectelor exemplare ale tradiţiei în urma stilizării ei, la nivelul exigenţelor progresului şi al
mişcării istorice.
Ca forme ale tipificaţiilor sociale, acestea structurează normele sub forma culturii
normative a grupurilor asigurând, astfel, existenţa relaţională a individului şi a vieţii sociale.
Raza lor de funcţionalitate se înregistrează la nivelul rolurilor prin care devine posibilă
integrarea socială. Rolurile realizează, în esenţă, o mediere culturală între intenţionalitatea
individuală şi aşteptările normative ale spaţiului social, prin aceasta dovedindu-se a fi
principala sursă a ordinii instituţionale. Ordinea instituţională stă la baza ordinii sociale pe care
individul o acceptă ca legitimă şi faţă de ale cărei norme işi subordonează întreaga
subiectivitate.
d) normativitatea - dubla origine, natural-socială a individului include o dimensiune
“biogramatică” prin care evoluţia persoanei se conformează “biogramei speciilor" (ontogenia
biologică) şi o ontogenie istorică prin care construcţia personalităţii işi relevă dependenţa faţă
de intersubiectivitate. În această perspectivă, spaţiul social apare ca o arie existenţială în
perrnanenta expansiune sub impactul conjugat al universului faptelor materiale şi al universului
simbolic.
Raportarea autentic umană Ia spaţiul social presupune acceptarea solicitărilor integrative
ale celor două universuri - valoric complementare -, iar conţinutul său defineşte socializarea;
finalul acesteia îl constituie integrarea socială.
Integrarea, în viziunea sociologiei fenomenologice, este concepută ca un proces de
permanentă reevaluare a evenimentelor în funcţie de dinamica opţiunilor valorice şi de
dimensiunea temporală. Ponderea celor două variabile se reflectă în niveluri diferite ale
integrării, cel mai important fiind nivelul “integrării totale" prin intermediul căreia “se crează o
ordine în istorie, aşezâdu-se toate evenimentele într-o ordine coerentă, care include trecutul,
prezentul şi viitorul, adică o memorie colectivă 125 . Prin memorie colectivă se înţelege, în
acest context, transcrierea în concepte sociologice a tuturor componentelor realităţii vieţii
cotidiene, iar cei care cumuleză, în mod legitim, aceste prerogative sunt intelectualii. Rolul lor
nu este acela de a schimba lumea, ci doar să contribuie la explicarea ei, în felul acesta
“sacralizâd-o". Când toate componentele realităţii au fost definite şi articulate într-o explicaţie
coerentă, în faza respectivă de dezvoltare societatea trece printr-o “situaţie paradigmatică",
adică beneficiază de un univers simbolic, în măsură să o particularizeze.
Diversitatea intereselor individuale şi de grup, antrenând o interpretare diferită a
aceluiaşi univers simbolic, explică geneza şi funcţionalitatea ideologilor care justifică situaţia
paradigmatică respectivă.
Reflectând interese concurente, ideologiile, la rândul lor, se afirmă ca opţiuni valorice
alternative aflate În permanentă competiţie.
Pe toată perioada “situaţiei paradigmatice" echilibrul dinamic al societăţii este asigurat
prin recunoaşterea unei ideologii ca “dominante", care işi menţine supremaţia prin forme
simbolice de influenţare a sensului acţiunii sociale în care sunt integraţi indivizii (actorii). Cele
mai importante forme simbolice de conservare a rangului de prestigiu al ideologiei dominante,
sunt:
a) ştiinţele, teologia, mitologia prin care controlurile sociale, inerente acestora,
acţionează ca pârghii morale în sensul menţinerii situaţiei prezente;

125
P. Berger, Th. Luckmann: op. cit., p. 155
134
b) legitimarea instituţională a universului simbolic sub diferite forme. Terapia socială, de
exemplu, este forma cea mai eficientă de menţinere a devianţilor (reali sau potenţiali) în raza de
semnificaţie a tuturor definiţiilor, deja legitimate instituţional, ale realităţii. Anihilarea este o
formă de legitimarte care se foloseşte, de obicei, când terapia socială nu mai poate rezolva sau
ţine sub control situaţia. În practică, anihilarea vizează fie epurarea tuturor manifestărilor
incompatibile cu universul simbolic existent, fie atenuarea conţinutului lor deviant până la
limita în care acesta poate fi inserat în cadrele de legitimitate ale valorilor promovate oficial.
Schimbarea este acceptată, astfel, ca schimbare în interiorul situaţiei paradigmatice, nu ca
transformare structurală a acesteia, întrucât eliminarea devianţilor se face printr-o “reprimare
simbolică” la capătul căreia consensus îi conştientizează individului faptul că trăieşte, efectiv,
într-un pluralism democratic. Acest consens este impus obiectiv de totalitatea organizată şi
legitimată a definiţiilor realităţii sociale a vieţii cotidiene.
Revolta individului, într-un segment sau altul al spaţului social, îl aduce pe acesta în
situaţa de a negocia definiţia situaţiei concrete în care se găseşte. Această negociere este
posibilă deoarece toate definiţiile realităţii au fost concepute ca negociabile; de accea orice
tensiune latentă sau manifestă este rezolvabilă prin lărgirea permanentă a universului simbolic,
fără a-l înlocui sau a-l transforma.
Schimbarea universului simbolic, ca necesitate obiectivă de a ţine ritmul schimbărilor
efective, intervenite în societate, este o schimbare formală. Sociologia nu trebuie să intervină
în această schimbare, ci numai să îi explice resorturile, aria de manifestare şi sensul schimbării,
Nu ţine de competenţa sociologului să califice dacă această realitate este bună sau rea; el
trebuie doar să îi explice geneza, formele de manifestare şi valorile representative care îi
înrâuresc evoluţia pentru a-i oferi actorului şanse mai mari de reuşită atunci când “negociază”
situaţia de viaţă concretă în care se găseşte.
Faza postindustrială a societăţii moderne amplifică situţiile de negociere, întrucât
diviziunea muncii l-a înglobat pe individ în corpuri profesionale supraindividuale, pe care Th.
Luckmann le numeşte clase. În interiorul acestora individul şi-a pierdut identitatea deoarece
solicitările integrative, specifice profesiei, il obligă să-şi asume o “identitate prefabricată" în
funcţie de anumite aşteptări de randament ale unei participări performante.
Sferele instituţionale raţionalizate (economia, cultura, tehnologia, politica) îi impun
actorului un conformism absolut de rol, iar sferele instituţionalizate neraţionale (familie ,
vecinătate, grup de prieteni, club) conduc spre o “subdefinire a identităţii". Toate acestea
demonstrează în mod inevitabil o segmentare a universului simbolic şi a sferelor instituţionale,
respectiv a “tipologiilor regionale". În acest context se amplifică nesiguranţa de status,
contribuind la o accentuată perisabilitate a identităţii personale care, prin subiectivizare
progresivă ajunge să se regăsească pe sine numai în raza de legitimitate a instituţiilor
“secundare": şef de familii, organizator de petreceri etc. Această acceptare a universului
simbolic existent prin retragerea în sfera privată a existenţei se datorează şi unei relative
resemnări a individului în faţa socializării “anticipative” pe care o realizează mass-media prin
vehicularea modelelor de comportament, performante, în care individul işi regăseşte aspiraţiile
de succes, nu coordonatele propriei identăţi.
Raţionalizarea spaţiului social sub impactul noilor tehnologii şi a tehnicilor manageriale
moderne a contribuit numai la creşterea randamentului material al sistemului social global, nu
la promovarea unei structuri sociale raţionale. Structura specifică societăţii “postindustriale”
încetează de a mai media într-o manieră consistentă între cosmosul sacru şi conştiinţa
subiectivă 126 , deoarece prin alienare, individul nu mai recunoaşte în structure socială “suma
totală a tipificaţiilor” sale, ci a tipificaţiilor unor prescripţii de randament supraindividuale.
Tehnologiile nefiind croite după puterea de adaptare a oamenilor contribuie la “de-
socializarea" individului aflat la baza unei posibile crize a ordinii sociale. Această criză îşi
măreşte arealul de manifestare în societatea modernă şi datorită segmentării universului

126
Th. Luckmann, op. cit. p.129
135
simbolic de către raţionalizarea eminamente funcţională a instituţiilor primare tot mai mult
orientate spre atingerea propriilor cote de performanţă şi mai puţin de creşterea oportunităţilor
de afirmare a personalităţii creatoare.
În esenţă, “raţiunile" care orientează funcţionarea societăţilor moderne sunt departe de a
fi identificate cu o structură socială raţională care să permită afirmarea pIenară a individului:
acesta trăieşte drama de a înţelege complexitatea reală a lumii contemporane, în care, însă, nu
se poate integra decât simplificându-i identitatea prin profesionalizare, proces prin care işi
asumă o “identitate prefabricată". Conformarea la prescripţiile de status făcându-se în funcţic
de trăsăturile de personalitate, competiţia se menţine, totuşi, ca o competiţie pentru obţinerea
poziţiilor sociale, întrucât societatea modernă este o societate a status-rolurilor.
În acest sens, E. Goffman 127 pledează pentru restructurarea societăţii pe baza
“dramaturgiei sociale" care ar putea releva mai bine nevoia de moralitate a lumii modeme şi a
ştiinţei sociale în ansamblul său. Reprezentările colective vehiculate în raza de existenţă a
individului sunt doar nişte convenţii pe care actorul le acceptă nu ca pe nişte scopuri, ci ca
mijioace ale adaptării la o situaţie pasageră (working consens). Moralitatea, ca dimensiune
nefenomenală a acţiunii sociale, facilitează o adaptare eficientă la o realitate în permanentă
schimbare şi o înţelegere a raportului dintre aparenţă şi esenţa identităţii persoanei în spaţiul
social global.
Ca orientare care polarizează atenţia deopotriva a exegeţilor, cât şi a practicienilor,
sociologia fenomenologică poate fi considerată o importantă contribuţie Ia recuperarea, cu
instrumentul conceptual propriu sociologiei, a subiectivităţii în calitatea sa de fapt de ştiinţă.
Dincolo de ceea ce i s-ar putea reproşa ca limite, rămâne efortul de a dezvălui una din
multiplele dimensiuni ale personalităţii umane, atât de proteice şi caleidoscopice într-un spaţiu
social marcat de o dinamică fără precedent, cum este cel al societăţii contemporane.

BLBLIOGRAFIE

1. A. Schutz : The Phenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1981;


2. G. Rizer : Toward an integrated sociological paradigm, Allyn and Bacon, 1981;
3. Th.Luckmann : Life, World and Social Realities, London, Heinemann,1981;
4. T. B. Bootomore; R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis, London,
Heinemann, 1979;
5. K. W. Wolff : Phenomenology and Sociology, in T. B. Bottmore and R Nisbet: A
History of Sociological Analysis, 1979;
6. P. Nerger, H.Keiner: Sociology Reinterpreted. An Essay on Method and
Vocation, Lonfon, Penguin, Books, 1972;
7. L. A. Coser: Two methods in search of a substance, in "American Sociological
Review" nr. 6, vol. 40,1975;
8. Th. Luckmann : Personal identity as an evolutionary and historical problem, in
Humann Ethnology. Claims and limits of a new discipline, Cambridge - Paris, Cambridge
University Pres, Editions de la Maisons des Sciences de I'HOMME, 1979;
9. E. Goffman : On Cooling the Mark Out: Some Aspects of Adaptation to Failure, in
M. F. Nimkoff (ed Reading in General Sociology, Boston, Houghton Mifflin Company, 1964;
10. E. Goffman: The Presentation on Self in Everday Life, London, Penguin Books,
1972;
11. A. Schutz : Concept and theory formation in the social science, in K. Thompson, J.
Tunstall (eds), Sociological perspectives, London, Penguin Books, 1971;

127
E. Hofmann; The Presentation of Self in Everday Life, London, Penguin, Books, 1972
136
ŞCOALA DE LA CHICAGO (1)

Istoria doctrinelor sociologice a fost, în general, compartimentată pe baza a două criterii:


1) centrarea demersului sociologic de creaie conceptuală şi resemantizarea sociologică
a categoriilor cu valenţe explicative pentru spaţiul social;
2) centrarea pe problematica metodologiei concreteu de teren.
Şcoala de la Chicago propune un nou criteriu: cel al implicării practice, nemijlocite, a
sociologiei în proiectarea şi reconstricţia structurilor sociale compatibile cu progresul social –
uman.
În atmosfera general – reformatoare, specifică societăţii Americane din anii ’20 ai
secolului nostru, a fost reevaluată concepţia lui A. Comte care conferea sociologiei statutul de
instrument ligitim pentru reformarea morală a întregii societăţi. Asimilând curentul reformator
care polariza preocupările diverselor segmente de opinie, Albion Small, după înfiinţare, în 1892
a departamentului de sociologie al universităţii chin Chicago, a pus bazele “Concepţiei despre
evoluţia societăţii şi reforma socială” care a rămas în istoria Sociologiei sub numele de Şcoala
de la Cghicago.
Dincolo de aspectele programatice ale concepţiei despre reforma socială, care relevă
implicarea directă a sociologiei în proiectarea şi reformarea instituţională a societăţii
Americane reprezentanţii :colii de la Chicago mai sunt cunoscuţi şi ca întemeietori ai
interacţionismului, curent sociologic de orientare psihlogistă, interacţionismul cuprinde două
etape:
1) etapa reprezentată de C. H. Cooly şi G. H. Mead, în care predomină preocupările
de a defini variabile psihosociale ce trasează reperele teoretico – praxiologice ale evoluţiei
sociale;
2) etapa inaugurată de W. I. Thomas şi R.E. Park în care demersul sociologic este
marcat de preocupările relevării interdependenţelor normativ – instituţionale ale reformării
spaţiului social global.
Specific psihologismului american este crearea sistemelor sociologice pe baza analizării
problemelor teoretice generale ale schimbărilor sociale aşa cum se răsfrâng ele în plan
psihologic pe de o parte, iar pe altă parte, pledoaria pentru profesionalizarea sociologiei ca
ştiinţă şi instituţie. “Desigur - scria Albion Small cu aproape un secol în urmă - democraţia este
reală atunci când toţi membri societăţii au cunoştinţele necesare judecării în cunoşţinţă de cauza
a oricărui fapt din societate, dar, pe de altă parte, este un afront adus democraţiei să spui că
orice om este la fel de competent ca un specialist pentru a înţelege orice problemă a societăţii
umane” 128 . În acest sens, ca profesie, sociologia trebuie să-şi asume toate răspunderile aferente
expertizării tuturor soluţiilor care se propun în rezolvarea problemelor ridicate de schimbarea
socială permanentă şi ireversibilă.
Presupunând legitimarea competenţei ca singura normă morală pentru munca
sociologului, A. Small consideră că studierea vieţii sociale trebuie să îmbine donă planuri
complementare: a) cercetarea problematicii morale, care constitutie conţinutul vieţii autentic
sociale; b) coordonarea rezultatelor tuturor ştiinţelor sociale pentru a realiza o imagine socială a
spaţiului social global.
Conţinutul vieţii sociale constituindu-l încăcătura morală a interdependenţelor dintre
oameni, sociologia dobândeşte raţiune de a fi numai în măsura în care se constitutie ca studiu al
experienţei sociale a oamenilor: “noi considerăm experienţa societăţii umane ca un complex
progresiv al schimbului reciproc de influnţe spirituale" 129 . Sarcina legitimă a ştiinţei sociale

128
A.W. Small: What is sociologist?, %n E.A. Tiyriakian (ed.) The Phenomen of Sociology, New York, Meredith Corporation,
1971, p.210
129
A.W. Amall: The Meaning of Social Science, Chicaho, 1910, p.88
137
contă în interpretarea activităţii oamenilor ca expresie obiectivată a “diferitelor lor relaţii
spirituale" 130 . În această accepţiune şţiinţa socială a traversat, sub raport istoric, următoarele
etape: descriptivă, analitică, apreciativă, constructivă. Faza apreciativă a marcat momentul de
diversificare a modelelor de comportament prin care societatea accede la valorile civilizaţiei.
Perioada prezentă reprezintă, însă, etapa de generalizare practică a valorilor sociale elaborate de
sociologie în vederea perfecţionării morale a societăţii. Cele mai importante valori care au
prioritate necondiţionată în reformarea socială, sunt valorile care pot asigura armonia grupurilor
sociale întrucât grupul social reprezintă unitatea sociologică primară.
Valorificând sugestiile tematice şi doctrinar metodologice promovate de A. SmalI,
Charles Horton Colly (1864-1929) a dezvoltat noi categorii sociologice privind: natura umană,
ordinea socială, individul ca “eu”, societatea şi comunitatea socială, importanţa grupului social,
aspectele sociologice ale libertăţii umane, structura socială şi legzile dezvoltării sociale.
Plecând de la ipoteza potrivit căreia: “istoria umană, spre deosebire de istoria animalelor, este o
urmare firească a trăsăturilor psihologice ale omului” 131 , defineşte societatea ca un rezultat al
“contactului“ cumulat, şi al “influenţei reciproce a ideilor personale”. Oamenii evaluează orice
fenomen social ca simbol al propriilor reprezentări, de accea “societatea, prin ei nemijlocit, este
relaţia dintre ideile individuale" 132 .
Ridicându-se împotriva determinismului biologic şi a celui social, C. H. Cooly a lansat
în circuitul ştiinţific teza detertminismului psihologic potrivit căruia “Experienţa socială
constitute conţinutul imaginaţiei şi nu al contactelor materiale" 133 , întrucât orice eveniment
social are o semnificaţie socială numai în sensul în care apare el omului: în acest context, este
socială numai “ideea noastră personală despre societate" 134 iar obiectul de studiu al sociologiei
este “în primul rând, reprezentarea sau grupul de reprezentări, conţinute în raţiune, despre ceea
ce trebuie să ne imaginăm" 135 . Interpretând toate procesele sociale prin prisma psihologistă,
defineşte concurenţa ca expresie a luptei pentru prosperitate personală, administraţia ca
realizare practică şi instituţionalizare a ideii de întâietate, iar structura socială ca manifestare a
ierarhiei psihologice. Crizele sociale, în această optică, nu au cauze social-economice, ci
reflectă crizele de comportament determinate de psihologia individuaIă.
Referitor Ia acest aspect, C. H. Cooly a dezvoltat o concepţie originală cunoscută sub
numele de “concepţia eu-lui în oglindă” (looking-glass-self), prin care a intenţionat să dea o
replică hotărâtă “behaviorismului" care lua propoţii în lumea ştiinţifică, în acea vreme. “Eul
este o tendinţă socială militantă, care lucrează pentru a-şi lărgi locul său în curentul general al
tendinţelor" 136 ; de accea el nu poate fl definit coret decât prin corelaţie cu societatea. Aceasta,
la rândul său, în calitate de referenţial pentru indentitatea ontologică şi axiologică a individului,
îi apare “eu-lui" ca o agregare de “tu-uri", vertebrate în grupuri sociale de curente comune,
interese, trăiri şi comportamente; “... într-un număr foarte mare de cazuri, referinţa socială a lui
“Eu" ia forma unei imagini definite a felului în care persoana apare într-o gândire particulară,
iar tipul autoconştiinţei este determinat printr-o atitudine care este atribuită altei gândiri. O
persoană de acest fel poate fi numită reflectată sau “eu-oglindă” 137 . Acest “eu-oglindă” este
compus din trei elemente:
1) imaginarea locului în care cure eul se reflectă în cadrele de percepţie ale celorlalţi;
2) evaluarea acestor imagini, sub forma unor judecăţi imginate;
3) reacţia personală şi de grup la această imagine.

130
A.W. Amall: Op.cit. p.88 - 89
131
C.H. Cooly: Human Nature and The Social Order, Glencob, ...Illionois, 1956, p.30
132
C.H. Cooly: Op.cit.p.119
133
C.H. Cooly: Op.cit.p.139
134
C.H. Cooly: Op.cit.p.119
135
C.H. Cooly: Op.cit.p.122
136
C.H. Cooly: Op.cit.p.183 - 184
137
C.H. Cooly: Op.cit.p.181 - 182
138
În acest context, sociologia se manifestă ca ştiinţă prin ignorarea factorilor instituţionali
şi sociali pentru a se orienta în exclusivitate asupra ariei de semnificaţie a interacţiunilor
fiecărei persoane aflată în context social.
Respingând rolul instinctelor şi al sentimentelor în influenţarea vieţii sociale (exemplu:
asceza) C. H. Cooly pledează pentru acreditarea ideii potrivit căreia la baza ordinii sociale stă
“imaginea" reflectată în “oglinda" celorlalţi, ea fiind singura realitate socială creatoare de
valoare şi de contexte organizatorice compatibile cu rezultatele reclamate de schimbarea socială
generală. Din opera sa, a rămas contribuţia la teoria grupurilor primare în care C. H. Cooly este
revendicat ca un clasic at domeniului.
Reproşându-i reminiscenţe behavioriste prin care C. H. Cooly reducând societatea la
problematica psihologică aferentă acesteia a extrapolat concluziile valabile la nivel micro (face-
to-face) la nivel macrosocial, G.H. Mead a preluat, selectiv, une elemente ale interacţionismului
“behaviorist” pentru a contura o nouă teorie interacţionistă care să includă în orizontul său
explicativ şi comportamentele etichetate ca “anormale".
Teoria sa psihologică a rămas în istoria socilogiei prin deplasarea accentului de la
introspecţie, la obervaţie şi experiment pe baza cărora societatea poate fi definită ca o realitate
spirituală obiectivată în cadrele normative ale instituţiilor. Deşi creaţii raţionale, instituţiile îi
apar individului generic exterioare şi constrângătoare prin cadrele normative riguros formulate
în regulamente care conţin prescripţii de status-rol concret determinate.
Rezumându-i concepţia lui G. H. Mead 138 , un expert român 139 îi prezintă concepţia pe
următoarele niveluri de generalitate:
1) eu (the self) se constituie ca tensiune permanentă între persoană (“I”) şi personalitate
(”Me");
2) în timp ce “I" este răspunsul organismului la cerinţele mediului, "Me" este ansamblul
atitudinilor celorlalţi presupuse de individ;
3) deşi acest ansamblu este fluid şi permanent reconstruit, el este totuşi ordonat la
nivelul societăţii în forma unui “celălalt generalizat" (the generalized other);
4) cu toate acestea, structura generalizată a “eului" este permanent şi direct dependentă
de comportamentul individului, inclusiv de acţiunea spontană generată de “I”;
5) din această cauză, personalitatea umană este deschisă şi dinamică, şi dacă nu ar exista
aceste două faze ale lui “I" şi “Me", nu ar mai exista nici responsabilitate şi nici inovaţie în
experienţa socială;
6) indivizii reuşesc numai în grade diferite să “adopte" atitudinea “celuilalt generalizat",
ceea ce face ca ordinea socială să se constitute într-o ierarhie “verticală" (structura politică) şi
într-o varietate de “clase" orizontale (structure socioprofesională);
7) atât în cazul ierarhiei “verticale", cât şi în cel al structurii socioprofesionale relaţiile
de “competiţie" sau “cooperare" sunt reglementate de “atitudinile sociale organizate", în cadrul
cărora mai importante sunt cele bazate pe “reacţii sociale comune" care definesc “conţinutul
instituţiilor”;
8) societatea ideală este una în care sunt predominante aceste “reacţii comune" şi poate fi
realizată prin generalizarea sau extinderea “universului de discurs";
9) instrumentul principal at generalizării “universului de diseurs" este participarea
democratică a indivizilor la viaţa societăţii;
10) această participare nu este reală şi eficientă decât atunci când o elită (intelectualii)
provoacă “reconstrucţia" universului de discurs, sensul democraţiei fiind acela de generalizare
prin însuşirea colectivă a noilor “atitudini organizate";
11) reformarea societăţii americane este rezultatul conjugat al activităţii elitei în
conformitate cu cadrele normative legitimate de puterea statului.

138
G.H. Mead: Mind, Self and Society, Chicago and London, The University of Chicago Press, 1967
139
Introducere ^n sociologia contemportan@, Ed. {tiin]ific@ }i Enciclopedic@, Bucure}ti, 1985, p.284 - 285
139
Dincolo de aceste contribuţii doctrinare, C. H. Mead a rămas în istoria sociologiei prin
cercetările empirice intreprinse în lumea interlope a cocioabelor, printre criminali, printre
săraci, ca şi problematica alienării, a deficitului de socializare, aspecte cunoscute sub numele
generic de “social problems" ale “troubles makers".
Încercând să răspundă întrebărilor referitoare la sensul evoluţiei sociale, care făcea
obiectul principal al preocupărilor de reformă şi reformare instituţională desfăşurate de
sociologii Universităţii din Chicago, W. I. Thornas s-a remarcat prin relevarea
interdependenţelor normativ – instituţionale prin care exigenţele reformei se conjugă cu cele ale
progresului.
Întrucât ambele sunt rezultate ale implicării oamenilor controlul social este singurul care
conferă certitudine reconstrucţiei structurale a spaţiului social global. Pentru o implicare
eficientă, însă, oamenii trebuie să cunoască foarte bine sensul general al transformărilor ceea ce
demonstrează rolul deosebit al educaţiei: schimbarea efectivă trebuie să fie precedată de o
abordare educaţională a problematicii afarente schimbării. I.Ungureanu şi Şt. Costea 140
sintetizează problematica schimbării existente în preocupările sociologilor de la Universitatea
din Chicago, din anii '20, în următorele aspecte:
1) schimbarea socială este inevitabilă şi provocată de industrializare, explozia urbană,
interacţiunea grupurilor rasiale şi de profesionalizarea muncii. Schimba socială poate fl
orientată în sensul progresului numai când comportamentul uman este orientat de norme
raţionale de acţiune;
2) raţionalitatea schimbării este posibilă numai prin raţionalizarea comportamentutui
individual, fapt posibil nu prin integrare normativă, ci prin stimularea creativităţii individuale.
Prin cultivarea creativităţii, se asigură o participare endogenă prin aspiraţia individului de a-şi
prelungi existenţa prin viaţa creaţiilor sale;
3) instituţiile, chiar societatea în ansamblul său, fiind creaţii ale indivizilor, acestea
trebuie studiate - sub raport sociologic - ca instituţii în general, dincolo de detaliile tehnice sau
administrative;
4) esenţa instituţiilor o constituie calitatea asocierii indivizilor ca “mod al organizării
sociale”;
5) asocierea, ca bază a integrării este o condiţie şi nu un rezultat al libertăţii, deoarece
libertatea presupune alegerea între alternative “organizatorice".
Schimbarea raţională definind depăşirea limitelor şi constrângerilor antrenate de
reformarea instituţională a spaţiului social, rolul sociologiei este acela de a “descoperi scopul
libertăţii de acţiune în promovarea schimbării sociale, învingând limitele sociale pe care
schimbarea însăşi le face necesare" 141 .
Ca teorie integralistă sociologia se constituie prin valorificarea, din perspectivă
psibologică, a creativităţii şi solicitărilor integrative în “vederea unui proiect al schimbării
sociale raţionale unitare".
Sub aspect metodologic, sociologia cumulează prerogativele unei “paradigme a cercetării
condiţiilor formei şi ritmurilor schimbării sociale rationale". Problema fundamentală ar fi după
W. I. Thomas, soluţionarea “diferenţelor dintre ratele dezvoltării sociale", diferenţe care
explică inerţia mişcării sociale şi rezistenţa structurală la schimbare. Cât priveşte aceste “rate
de dezvoltare sociaIă" ele sunt o resultantă a doi vectori de acţiune: varietatea condiţiilor
sociale şi varietatea “temperamentelor" personalităţilor sociale creatoare.
Interacţiunea socială dintre indivizi în dinamica reală a condiţiilor sociale se
materializeză în construirea unor “linii de geneză” a spaţiului social care se găseşte la rândul
său, într-un proces de redimensionare permanentă în funcţie de schimbarea condiţiilor şi de
conţinutul opţiunilor valorice individuale.

140
Idem: Op.cit.p.285 - 286
141
B.M.Fischer, A.L.Traus: “Interac]ionism”, ^n T.B. Nottobomore and R.Nisoet (eds): A. History of Sociological,
Analisysis, London, Heinemann, 1979, p.463
140
Individul rămânând, în ultima analiză, principala componentă creatoare de social la
nivelul întregii societăţi, este abordat de W. I. Thomas din perspectiva unor “tipuri", concepute
ca individualităţi generice. Aceste tipuri sunt filistinul, boemul, individul creator. Tipurile
sociale propuse îşi fac simţită prezenţa în funcţie de patru “impulsuri fundamentale":
curiozitate, teamă, impuls creator spre noi experienţe, impuls spre conservare.
Corelaţia dintre “liniile de geneză”, “tipuri" şi “impulsuri fundamenale" alcătuiesc
“scheme de organizare a vieţii individuale, constituind principalul fond socializant al fiecărei
societăţ. De aceea orice activitate autentic umană este socială intrucât ea este de neconceput
fără condiţiile şi cadrele obiective ale unei situaţii. Prin situaţie W. I. Thomas înţelege un
ansamblu de valori şi atitudini cu care individul este confruntat în cadrul unui proces parcurs şi
în funcţie de această activitate este planificată iar rezultatele ei sunt evaluate 142 .
Sitaţia, fiind în esenţă, un ansamblu de valori şi atitudini tipice faţă de aceste valori,
“definirea situaţiei" specifice individului relevă faptul că ea este o alegere individuală între
alternative posibile de acţiune. Această alegere şi criteriile care stau la baza ei constituie
realitatea socială care trebuie să facă obiectul de studiu at sociologiei.
În acest sens, plecând de la premiza conform căreia ceea ce este bun pentru individ este
bun şi pentru grupul social din care face parte, W. I. Thomas a lansat un postulat care a rămas
referenţial în literatura de specialitate: “o situaţie socială este reală, prin consecinţele definirii
ei ca fiind reală”. Acest postulat a fost minuţios analizat în special în legătură cu situaţiile
“anormale" - acesta fiind obiectul predilect de investigaţie al lui W. I. Thomas şi care-l
individualizează, de altfel, în cadrul interacţionalismului.
După apogeul din deceniul al treilea al secolului nostru interacţionalismul cedează prima
scenă a interesului în favoarea altor orientări (în special a structuralismului functionalist) care
pledau nu pentru reformă, ci pentru menţinerea “ordinii", în 1966 H. Blumer reconstruieşte
teoria lui G. H. Mead promovând "interacţionalismul simbolic” 143 .
Obiectivul său programatic era acela de a fundarnenta sociologia fără aportul
cunoştinţelor de natură psihologică, definind mişcarea socială ca rezultat al interacţiunii
actorilor sociali. Valorificat îndeosebi de către instanţele politico- administrative pentru
declanşarea unor schimbări sociale care să ţină sub control nivelurile psihosociale ale
organizării sociale, teoria interacţionalismului simbolic stă la baza sociologiei experimentale
care reuneşte, în prezent, sociologi, psihologi şi antropologi într-un câmp unitar,
interdisciplinar de cercetare.

REPERE BIBLIOGRAFICE

1. Albion Small (1854-1926): întemeietor, în 1882, al Facultăţii de Sociologie, a


Universităţii din Chicago. Fondator al revistei americane "Sociologia".
Opere principale: Introducere în Studiul societăţii (1894); Sociologie Generală (1905);
lmportanţa ştiinţei sociale (1910); între două ere (1913)
2. Charles Horton Cooly (1846-1929): Profesor la Universitatea din Michigan de
filozofie şi sociologie
Opere principale: Concurenţa personală (1899); Natura şi Ordinea socială (1902);
Organizaţia socială (1902); Progresul social (1918)
3. Mead Georges Herbert (Hadley,1863 - Chicago,1931): Profesor la Universitatea din
Chicago din 1893 până în anul 1931
Opere principale: The Philosophy and the Present (1822); Self, Mind and Society, 1934
4. William Summer (1840 - 1910): Profesor la Catedra de Ştiinţe Sociale a Universităţii
din Yale.
Opere principale: Probleme de economie politică (1890); Folkways, Boston, 1940.

142
W.I. Thomas, Fl. Znaiecki: The Polish Peasant in Europa and America, Vol1. New York. A.Knoph, p.68
143
H.Blumer: Symbolic Interactionism. Perspective and Method, New Jersey, Prentice – Hall, Inc., 1969
141
BIBLIOGRAFIE

1. Colly Charles Horton: Human Nature and the Social Order, Fomeword by George
Herbert Mead, New York, Schoken Books, 1970;
2. Small Keneth , A. Winston şi Clifboard Carol A. Road Work: a new hughway
pricing and investment policy, Washington, The Brookings Insitution, 1989;
3. Mead George H. Mind, Self and Society. From the Standpoint of Social Behaviorist,
Edited With Introduction by Charles Morris, Chicago – London, The University of Chicago
Press, 1967;
4. Mead Margaret : Le Fosse des generations: les nouvelles relations entre les
generations dans les anness, 1970, Paris, Ed. Danoel/Guothier, 1971 - 1979;
5. Mead Margaret : Male und female. A study of the sexes in a changing world, New
York, William Morrow & Company Publishers, 1970;
6. Mead Margaret and Brown Muriel : The vagon and the Star. A stady of american
comunity initiative, New York Bekley Publishing Corporation,1968;
7. Mead Margaret, W. Martha : Child hood in temporary cultures, Chicago Press,
1963;
8. Thomas Andre , Abraham Claude : Microeconomie Decision optimales dans
l’enterprise et dans la nation, Paris, Dunod, 1966;
9. Park, Robert E. : On social Control and Collective Behevior. Selected Papers, Edited
and with and introduction by Ralph H. Turner, Chicago Press, 1969;
10. Znaniecki, Florian : Socia Action, New York, Russel & Russel, 1967;
11. Fischer, Gustave - Nicolas : Le dimamique du social, Violence, pouvoir, changement,
Paris, Dunod,1992.

142
Charles Horton Cooley

Charles Hortton Cooley s-a născut în perioada campusului Ann Ardor a Universităţii din Michigan
, unde urma , de fapt, să-şi petreacă şi cea mai mare parte a vietii . Famila Cooley îşi are rădăcinile în
Noua Anglie . Ei erau descendenti direcţi din Benjamin Cooleycare sa stabilit în apropiere de Springfield
, Massachusetts încă înainte de 1640 . Carls Horton Colley s-a născut intr-o familie numeroasă de
fermieri, destul de strîmtorată.
Tatăl lui Coolley , Thomas McIntyreCooley , simţea că singura şansă de a căpăta o educatie şi de
a urca pe scara socială era să se mute în vest. Din acest motiv el a venit în Michigan din vestul New
York-ului. După ce s-a stabilit în Michigan a avut mai multe slujbe , cele mai importante fiind cele de
editor şi avocat . Fiind ambiţios , impetuos şi un om energic , el a reuşit să progreseze de la o pozitie
obscură la una prestigioasă şi onorată între elitele sociale şi juridice din Michigan.El a obţinut
recunoaşterea inaltului său calibru în domeniul juridic şi. In anul 1859, a fost numit membru al Facultatii
de Stiinte Juridice al noii organizate Universitati din Michigan.
In anul naşterii lui Charles,1864,tatăl său a fost ales ca membru al Curţii Supreme de Justiţie din
Michigan.El a ramas membru al acestei comisii şi profesor de drept pentru mulţi ani şi, pe lîngă acestea ,
a devenit cunoscut şi datorită nenumăratelor tratate juridice scrise de-a lungul anilor, ca şi pentru că a
fost primul preşedinte al Comisiei Comerciale Internationale.
Charles, al 4-lea din cei şase copii ai judecătorului , s-a născut intr-un moment în care familia sa
obţinuse deja o pozitie considerabilă şi un mod de viată confortabil în Ann Arbor Oare cum înspaimîntat
de tatăl său , un dur conducător orientat spre succes, tînărul Colley s-a instrăinat înca de timpuriu de
lumea din jurul său. El a manifestat o atitudine pasivă şi un caracter retras care avea săi marcheze intru-
totul stilul de viata.
Vreme de 15 ani el a suferit de o varietate de boli, unele dintre acestea aparent de natură
psihosomatică. Timid si semi-invalid, suferind de o defecţiune de vorbire, el a avut puţini tovarăşi de
joacă, fiind tentat doar de reverie şi de lectura solitară. Foarte sensibil, el a compensat această insecuritate
personală imaginîndu-se pe sine în rolul unui mare orator de lider al oamenilor.
În lupta pentru succes - pe care tatăl său a promulgat-o ca lege in viata reală - fiul avea să
indrăznească să participe la aceasta doar în imaginatia sa. Dragostea sa pentru curse hipice dificile şi
pentru sculptura şi tîmplarie poate fi explicată în termeni adlerieni ca o încercare de a compensa
slăbiciunea trupească şi sociabilitatea scăzută.
Viata de colegiu a lui Cooley a durat 7 ani, ea fiind intreruptă de boală, de o călătorie prin Europa
şi de o scurtă perioadă de muncă în calitate de desenator tehnic şi statistician. El a absolvit ingineria ,un
domeniu care nu-i plăcea în mod particular . Totusi, în timpul facultăţii ,el a urmat cîteva cursuri de
istorie şi cîte unul de psihologie şi de economie .În timul anilor de colegiu ,dar mai ales după , Cooley a
continuat să citească ultrareceptiv .Aceste lecturi independente - mai degrabă decît cursurile instrucţiei
formale - l-au făcut să se decidă asupra carierei sale .
Citind multe din lucrurile lui Darwin ,ale lui Spencer şi ale sociologului organisict german Albert
Schaeffle, Cooley s-a decis în 1890 să se întoarca la Universitatea din Michigan pentru a absolvi
economia politica şi sociologia . Dezertaţia pe care a sustinut-o la finalul facultatii purta titlul “Teoria
transporturilor “ şi era un studiu de pionierat în ecologia umană .Din acel momant ,nu a existat o
înstructie formală în soaiologie la Michigan în care să nu fi fost examinat sau întrebat .
Neobişnuit de lunga perioadă de ucenicie şi de pregatire a lui Cooley poate fi pusă - în parte -pe
seama sănătătii lui şubrede , dar şi a faptului că el era copilul unui părinte bine situat care îsi permitea să-i
lase fiului său timp să se decidă pentru o carieră .Pe deasupra , Cooley suferă datorită faptului că stătea în
umbra unui tată faimos . El însusi îi scria , la un momant dat ,mamei sale ; “ Ar trebui să încerc ,ca un
experiment ,să plec undeva unde nu s-a auzit şi nu se ştie nimic de tata si unde tuturor le-ar păsa de mine
pentru ceea ce sint eu insemi “.Se poate ca Cooley a trecut de la o dependenţă emotională de tată sau ,de
care a fost practic alienat ,la conştientizarea faptului că se află sub obligatia de a-si construi o carieră care
să onoreze familia din care facea parte .
143
Prima lucrare a lui Cooley ,intitulată “Semnificaţia sociala a străzii Railway”, pe care a citit -o la o
întilnire a Asociatiei Americane de Economie în 1890 ,la fel ca şi anterior -menţionată dizeraţie,au fost -
ambele - rezultatul a doi ani de muncă în Washigton ,la început pentru Comisia Comerciala
Internationala şi mai tîrziu pentru Biroul de Recensamint .Ele au fost scrise într-o maniera înclinatî spre
asprime şi spre realism pe care, după cîte se poate presupune ,tatăl său a aprobat-o .
Onoarea sa din perioada de maturitate care se caracterizează întru -totul printr-o înclinatie delicată
şi printr-o abordare introspectivă ,mult mai aproape de fundamentul naturii sale ,începe să se cristalizeze
numai după ce a încaput să predea la Universitatea din Michigan şi a oţinut o anume îndependentă fată de
tatăl său.
De-a lungul întregii sale cariere profesorale de la Michigan ,care a început în 1892, Cooley a fost
preocupat de multe probleme sociale contemporane ,dar -în mod evident -preocuparea supremă pentru el
a rămas sinele ,propriul său Eu. Reuşind să-şi afirme independenţa ,Cooley era decis să pună timiditatea
sa şi incapacitatea de a intra în competitie cu ambiţiile derectoare ale tatălui său în slujba examinării
sinelui şi a observării comportamentelor celor de lîngă el, în mod particular a copiilor săi.
Căsătoria lui Cooley din 1890 cu Elsie Jones, fiica unui profesor de medicină de la Universitatea
din Michigan ,i-a permis să se concentreze complet asupra muncii intelectuale şi vieţii contemplative .
Doamna Cooley era o femeie erudită ,dar complet diferită de soţul ei prin faptul că era energică şi, prin
urmare, capabilă să ordoneze viaţa lor comunî .Cuplul a avut 3 copii ,un băiat şi două fete , şi locuiau
linistiţi ,şi destul de retraşi intr-o casă aproape de campus .Copii i-au servit lui Cooley pe post de
laborator domestic pentru studiile referitoare la geneză şi creşterea sinelui .Prin urmare ,atunci cînd nu era
antrenat în observarea propriului Eu ,dar dorea să-i obsertve pe cei lalţi , el nu era nevoit să părăsească
cercul domestic .
Cooley a progresat rapid în ceea ce priveste pozitiile academice .El a fost numit profesor-asistent
în 1899 ,profesor -asociat în 1904 şi a devenit profesor prin 3 ani mai tîrziu . El nu a avut nimic din
strălucirea care generează atracţia masei de studenţi. Lucrurile pe care acest profesor fară importantă,
nervos şi într-o oarecare măsură bolnăvicios le-a prezentat cu o voce înaltă şi lipsită de rezenantă, de
multe ori nu ajungeau pînă la urechile studenţilor. El a fost atrăgător doar pentru cîţiva absolvenţi care au
fost inspiraţi de intelectul sau iscoditor.
Cooley a fost încapabil sa facă fatã problemelor administrative, devenea nervos atunci cînd lua
parte la viata socialã si politicã a facultãţii şi devenea deficient atunci cînd se punea problema coordonarii
lucrarii studenţilor sau cînd era vorba de a iniţia anumite proiecte de cercetare în numele facultãtii. Totusi,
dupã cum recunosc azi mulţi studenţi care au avut privelegiul sã aibã acces la cursurile şi seminariile
ţinute de el şi au reuşit sã-i înţeleagã munca şi modul complicat de gîndire, vieţile lor profesionale au fost
categoric influientate de acest ciudat profesor.
Stilul de viata a lui Cooley a fost în armonie cu un model academic de un cod semi-aristocratic
care azi nu mai ezistã. Neavînd griji financiare şi trãind într-o perioadã în care filosofia conform căreia a
publicat sau a pieri a fãcut doar primii paşi, Cooley îsi putea permite sã-şi consacre viaţa unei contemplãri
rãbdãtoare şi unui studiu liber.
Cărţile lui cresteau încet şi organic din notiţe pe care le-a fãcut de-a lungul unei lungi perioade de
timp. “Natura umanã şi ordinea socialã” a fost publicatã în 1902. "Organizarea socială" i-a urmat 7 ani
mai tîrziu. A treia sa mare lucrare "Procesul social " apare după un interval de 9 ani, în 1918. Aceste trei
cărţi, împreună cu fragmente dintr-un jurnal pe care l-a ţinut pe tot cuprinsul vieţii sale şi intitulat "Viaţa
şi studentul" (1927) constituie aproape totalitatea ieşirilor sale de natură intelectuală. Lucrarea sa timpurie
în ecologia socială şi cîteva alte contribuţii scrise în anii tîrzii sunt disponibile într-un volum postum,
"Teoria sociologică şi cercetareasocială" (1930).
Viaţa lui Cooley a fost extrem de calmă, de lipsită de senzaţie. El a evitat controversele şi lupta,
orice formă de conflict care să-l supere şi să-i deranjeze somnul. El a participat în 1905 la lucrările
Societăţii Americane de Sociologie şi a mers la majoritatea întîlnirilor ulterioare, dar învălmăşeala şi
agitaţia din cadrul acestor întîlniri erau cu greutate pe gustul său. După ce a devenit preşedinte al
Societăţii în 1918, el a început să savureze ceva mai mult aceste întîlniri, probabil pentru că, avînd acum o
recunoaştere a succesului, el a fost capabil să-şi stăpînească insecuritatea anterioară atunci cînd întîlnea
colegi.
144
Faptul că operele sale se vindeau bine şi el a căpătat prin acestea o reputaţie de invidiat atît între
colegi, cît şi în cadrul tinerei generaţii, probabil au sporit la creşterea încrederii în sine. Biograful său nota
că "anii cuprinşi intre 1918 şi cei foarte apropiaţi de moartea sa au fost, probabil, cei mai fericiţi ani ai lui
Cooley".
De-a lungul tuturor anilor petrecuţi la Universitatea din Michigan Cooley a avut relativ puţine
contacte cu colegii săi. El a fost mult mai învîrstă decît următorul om din departament (ca vîrstă), Arthur
E. Wood, aşa că el găsea puţină tovărăşie acolo. Cooley s-a distrat rar şi a mers la puţine petreceri.
Prefera contactele umane simple şi informale. Deseori Cooley făcea lungi plimbări în compania a cîtorva
prieteni bine selectaţi şi, de asemenea, a participat împreună cu aceştia la cîteva călătorii cu cortul în
Canada, vreme de câ
Cooley şi soţia sa îşi petreceau majoritatea vacanţelor de vară la Lacul de Cristal în nordul
Michigan-ului. Aici el a construit o cabană foarte aproape de lac şi - o dată pe an - venea ca să înoate ,să
practice canotajul şi să se plimbe cu soţia şi cu copii săi.
El era un bun botanist amator şi un atent observator al păsărilor .În cursul acestor veri, în special
de-a lingul ultimei perioade a vieţii sale, Cooley pare să fi obţinut o anumită seninătate şi satisfacţie care a
ocolit tînărul bărbat pentru o perioadă destul de lungă . El scria în jurnal:" Eu sunt fericit de viaţa de aici,
sunt fericit de aer, de mîncare nşi de lac, fericit de munca mîinelor mele, fericit de familia pe care o am,
fericit că voi putea veni aici probabil în fiecare vară, fericit de cărţile mele, de gîndurile mele, de
speranţele mele".
Cooley a primit multe solcitări de a se alătura altor departamente prestijioase de sociologie. De
exemplu, Giddins l-a invitat la Universitatea din Columbia. Dar el niciodată nu a luat serios în
considerare aceste oferte. El s-a simţit profund legat de Ann Arbor şi de universitatea unde tatăl său şi
tartăl soţiei sale au predat şi unde el şi-a petrecut toată studenţia. El nu a avut emoţia şi competiţia unei
universităţi mari, cum era cea din Columbia.
În ultima parte a verii sale, Cooley a devenit parte a Universităţii din Michigan. Cu toate că el
niciodată nu s-a conformat regulelor academice şi a fost un slab membru de comisie şi probabil un şi mai
rău şef de departament, el a reuşit să dea naştere unei opere care se reflectă mai mult decît favorabil
asupra universităţii sale.
Cooley şi-a rezumat cariera mai bine decît ar fi putut să o facă orice analist atunci cînd a scris:
"Este un succes itelectual important în universitatea noasră să fi cunoscut ca incapabil în orice alt
domeniu. Vei fi recunoscător pentru o voce scăzută şi o adresare ezitantă, o dispoziţie tulburătoare şi
retrasă, o înfşţişare generală care exprimă ineficienţă itelectuală. Îţi va întîrzia promovarea, dar vei are
şansa să faci ceva pe termen lung".
Ascus în cadrul natural al universităţii care I-a trecut cu vederea lipsa simpatiei pentru regulile
obişnuite care guvernau viaţa academică, Cooley a utilizat bunurile instituţionale cu înţelepciune. Protejat
şi practic izolat de impactul lumii nebune, Cooley a reuşit de-a lungul lungii sale cariere să schimbe
slăbiciunea iniţială, timiditatea şi sensibilitatea, natura sa ciudată şi tulburătoare şi egocentrismul său într-
un atu care I-a permis să creeze patru lucrări importante care, deşi au fost lent scrise, au fost rezultatul
contemplaţiei tihnite şi a unei atenteobservaţii introspective.
În anul 1928 sănătatea sănătăţii lui Cooley a început să se agraveze şi la începutul lui martie
problemele sale au fost diagnosticate drept cancer. El a murit în 9 mai 1929.

MUNCA
Thomas spunea că societatea se manifestă ca " realitate mentală", ca realitate a interacţiunilor
subective, ca reţea de imagini reciproce despre sine ale indivizilor.
Pe aceaşi idee a lui Thomas, Ccooley obişnuia să scrie :"Sinele şi societateas-au născut ca entităţi
gemene". Această propoziţie care stă la baza întregii opere scrise de Cooley accentuiază legătura organică
şi conexiunea indisolubilă între sine şi societatea şi reprezintă contribuţia crucială pe care el a adus-o
psihologiei sociale şi sociologiei.
Conceptele centrale ale sistemului sociologic al lui Cooley sunt: "organizare socială","grup
primar","sinele -oglindă".

145
Concepţia sinelui-oglindă
În continuarea concepţiei lui William James, Cooley şi-a manifestat dezacordul faţă de tradiţia
carteziană care a plasat o abruptă disjuncţie între subectul inteligent şi gînditor şi luarea externă. Cooley
considera că obiectul lumii sociale este constituit din părţi ale spitului şi sinelui uman. Cooley îşi dorea să
elimine barierele conceptuale pe care cartezianul le-a pus între individ şi societatea din care acesta făcea
parte şi să pună în locul acestuia o teorie care se baza pe întrepătrunderea lor.
"Un individ separat" scria el ,este o abstracţie necunoscută experienţei şi la fel este şi societatea
cînd este considerată ca ceva separat de indivizi. "Societatea"şi "indivizii" nu sunt nişte fenomene
separate, ci ci sunt aspecte colective şi distributive ale aceluiaşi lucru. Cînd noi vorbim de societate sau
cînd folosim orice termen colectiv, ne fixsăm mintea asupra unei imagini generale asupra unei concentrări
de oameni. Atunci cînd vorbim de indivizi, noi desconsiderăm aspectul general şi ne gîndim la ei ca şi
cînd ar fi separaţi.
Societatea este acea ţăsătură complexă şi persistentă a interacţiunile dintre imaginile despre sine a
feluriţilor indivizi încît putem spune, ca şi Cooley ,că societatea este o "realitate mentală" ,are, o natură
"intermentală", "spirituală" .Pe de altă parte, dar în strînsă legătură cu natura sa interactuvă, societatea are
proprietăţile unui oganism şi, prin acesta, îşi trădează "natura organică" . Graţie naturii interactive a vieţii,
"tot ceea ce se petrece într-o parte afectează restul". Structura societăţii este o vastă ţesătură de activităţi
reciproce, unele distincte ,altele neclar delimitate, toate interpretate într-un asemenea grad încnt diferitele
sisteme pot fi percepute numai în funcţie şi în conformitate cu punctul de vedere pe care fiecare îl adoptă.
Colley a susţinut că Eu-l unei persoane se dezvoltă doar prin contacte şi schimburi cu alţi oameni.
"Originea socială a vieţii sale vine pe o potecă şde intercomunicare cu alte persoane " obişnuia el să
spună. La Cooley sinele nu este la început individual şi apoi social;el se naşte dialectic în timpul
comunicării. Conştiinţa propriului Eu pe care el o atribuie ator minţi. Acesta este motivul pentru care
individul nu poate fi izolat de celelalte Eu-ri. "Nu ezistă nici un sens al lui "EU" fără "NOI" -o reflectare a
lui tu, el sau ei ".
În încercarea sa de a ilustra caracterul reflectat a sinelui, Cooley l-acomparat cu o oglindă
(looking-glass self ). "Fiecare pentru fiecare este o oglindă care -l reflectă pe cel care trece".
"Aşa cum noi ne vedem faţa, figura, îmbrăcămintea în oglindă şi suntem interesaţi de acest lucru
pentru că ele sunt ale noastre şi sîntem încîntaţi de acest lucru sau din contră, funcţie de faptul dacă acest
lucru corespunde sau nu corespunde cu ceea ce am dori noui să fie, tot astfl ne privim imaginativ în
mintea altora, percepem în conştiinţa lor, pe calea imaginaţiei, reprezentări cu privira la cum arătăm, la
manierele, ţelurile, acţiunile, caracterul şi prietenii noştri şi suntem astfel în chip variabil afectaţi de
aceste reprezentări".
Sentimentul de sine se dezvoltă odată cu abilităţile individului de a se folosi de mediul său fizic şi
social. Individul devine treptat conştient de faptul că cel ce este el reflectă ceea ce alţii reprezintă că este.
Două lucruri sunt de remarcat:
* sinele există în mintea membrilor unei societăţi ,ca realitate intermedială
* sinele este un fapt imaginativ . Persoanele şi societatea trebuie să fie mai întîi studiate în
imeginaşie
În consecinţă, înainte de deveni conştient de sine, individul devine conştient de "sinele celorlalţi".
Sintagma "sinelui-oglindă" este compusă din trei elemente:
* "Imaginarea modului în care -I apărem altei persoane
* imaginarea judecăţii sale cu privire la cum îi apărem lui
* sentimentul de sine care rezultă astfel, de mîndrie sau, dimpotrivă de umilire".
Eu-l se naşte într-un proces de interschimbare comunicativă care se reflectă în conştiinţa
persoanei.
George H. Mead spunea într-un discurs referitor la contribuţia lui Cooley: "Prin plasarea ambelor
faze ale acestui proces social în aceeaşi conştiinţă, prin considerarea sinelui ca o idee întreţinută de sinele
propriu, referitoare la sinele celorlalţi devine o simplă interacţiune de idei în interiorul minţii umane".
Aceste noţiuni, întru cîteva abstracte, pot fi ilustrate cu un exemplu încîntător pe care Cooley
însuşi l-a dat cînd şi-a imaginat o dispută între cele două fiice ale sale: Alice, care avea o părere nouă şi
Angela care tocmai şi-a cumpărat o rochie nouă. Ideile vehiculate în mintea lui Alice ar fi:
146
1. Alice cea adevărată cunoscută numai de creatorul ei
2. Propria ei idee despre sine (eu(Alice)arăt bine cu această pălărie)
3. Ideea ei referitoare la pălă ria Angelei despre ea (Angela crede că arăt bine cu această'
pălărie)
4. Ideea ei referitoare la ceea ce crede Angela că ea gîndeşte despre sine (Angela crede că
sunt mîndră de felul în care îmi stă cu această pălărie)
5. Ideea Angelei referitor la ceea ce gîndeşte Alice despre sine (Alice crede că arată splendid
cu această pălărie )
"Societatea ", adaugă Coley "este o ţesetură şi o operă mentală a mai multor Eu-ri. EU îmi
imaginezi mintea ta şi în mod special ce gîndeşte mintea ta despre mintea mea şi despre ceea ce mintea ta
gîndeşte despre ceea ce gîndeşte mintea mea despre mintea ta. Eu îmi "îmbrac " mintea în faţa ta şimă
aştept ca tu să ţi-o "îmbraci " faţă de mine. Cine nu pioate sau cine nu vrea să realizeze astfel de acţiuni,
nu este primit în joc".
Multiple perspective au fost aduse în congruenţă, totuşi continuă multilaterale schimbări de
impresii şi evaluări între minţile noastre nşi cele ale celor lalţi. Societatea este interiorizată în psihicul
individual ; ea a devenit parte din Eu-l individual, cu toate interacţiunile dintre individualităţi care-I leagă
ţi-I face să fuzioneze într-un tot organic.
Sociologia lui Coley estefără doar şi poate holistică cînd vorbeşte despre societate ca despre un
organism. El nu vrea să facă o analogie cu biologia, în maniera lui Spencer, dar intenţionează să pună
accentul pe interrelaţionarea sistemică dintre toate procesele sociale. "Dacă … noi spunem că societatea
este un organism, noi ne referim … că este un complex de tipuri de procese fiecare tăind şi dezvoltîndu-se
în interacţiunea cu ceilalţi, ansamblu devenind atît de unit încît ceea ce se întîmplă într-o parte afectează
tot restul. Este vorba de o acţiune reciprocă".
Această imagine oganică asupra societăţii îl conduce pe Cooley la ceea ce reprezintă principala sa
obiecţie la utilitarismul individualist şi care stă şi la baza economiei clasice şi a sociologiei spencerine.

Grupul primar
Pornind de la două premise (interdependenţile şi grupul ca întreg), Cooley a elaborat primul axial
al sistemului său de sociologie orgaziţională ,şi anume conceptul de "grupul primar".
Accentul pus asupra integrităţii sociale l-a determinat pe Cooley să-şi focalizeze cercetarea asupra
acelor grupuri umane care sunt considerate a fi elementul primar care asigură legătura dintre om şi
societate, pe de o parte şielementul care integrează individul în structura socială, pe de altă parte.
Prin "grupuri primare" , scria el, "eu înţeleg acele grupuri caracteristici prin asociere şi cooperare
intimă, faţă în faţă. Ele sunt primare în mai multe sensuri, dar în primul rînd prin aceea că ele sunt
fundamentate în formarea naturii sociale şi a ideilor indivizilor. Rezultatul unei asocieri intime, psihologic
vorbind, este anumită fuziune a unor individualităţi într-un tot comun. Probabil, cea mai simplă cale de a
descrie acest ansamblu este să spunem că el este un "NOI".
"NOI" reprezintă un grup de un asemenea tip încît fiecare se identifică, în acelaşi timp, nu unul cu
altul dintre ceilalţi, ci cu unitatea lor, cu întregul care este compus din coexistenţa actualizată, faţă în faţă,
a tuturor celorlalţi, care devin astfel o realitate cointensivă, integrală. Referitor la acest întreg, oricare
dintre cei care îl co0mpun poate să spună "noi", adică să aibă sentimentul de "noi" , cum precizează
Cooley.
L-am putea denumi "sentimentul nostratic" sau "sentimentulnoologic primar". Fără acest
sentiment nu e posibilă temelia lumii şi de aceea agresorul unei societăţi va începe prin a-l distruge. Cînd
acest sentiment este distrus este semn că a fost afectat cher elementul nuclear al unei societăţi, principiul
ei generic. Adică este afectată nu doar o noţiune , ci însuşi principiul de zidire al unei societăţi. De aceea,
criza sentimentului de apartenenşă naţională este simptomul unei crize mai adînci care afectează ţnsuşi
principiul ziditor al societăţii, principiul nostratic de ţntemeiere al societăţii.
Grupul primar este un "microcosmos " al societăţii mai largi şi o altă caracteristică a lui este
"împărtăşirea aşteptărilor ". Grupul este primar şi ţntru cît "prin el îşi dezvoltă indivizii primele lor
contacte cu societatea mai largă".

147
Cooley face precizarea că "simţul şi senrimentul valorii "sunt împrumutate de individ chiar de la
grupul primar astfel că agresarea acestui grup este cel mai adesea interpretată ca o agresare a sinelui .
Este cît se poate de semnificativ faptul că sociologul american formula încă la startul secolului o
idee despre cum poate fi "desfiinţată "o societate. Omul devine fiinţă socială graţie "grupului primar" ,
sentimentul noologic primar (sentimentul de noui). Acest proces conduce la cristalizarea deplină a
"sinelui social" . Fiinţa socială din om poate fi agresată şi probabil suprimată dacă cineva reuşeşte să
iniţieze un deconstructivism , o suprimare sau doar o deformare a legăturilor de interdependenţă dintre
diverşi indivizi.
Deformarea acestor legături este posibilă, ne lasă Cooley să deducem, tocmai pentru că o relaţie
simţită şi gîndită . Dacă o simţim pozitiv, valoarea ei va fi pozitivă pentru noi, efectele ei vor fi pozitive
pentru noi. Dacă avem o simţire negativă asupra unei relaţii , calitatea ei va fi afectată şi efectele ei asupra
noastră vor fi negative. Deformează sevtimentele şi percepţiile cuiva asupra celor lalţi şi vei obţine o
suprimare, o distrugere a însăşi fiinţei sociale din el.
Coolei nu a susţinut, aşa cum se presupune uneori , că unitatea grupului primar are la bază doar
armonia şi dragostea. El a accentuat că grupul este, de obicei, o unitate competitivă care admite
afirmareapersoanei şi variate pasiuni. Dar el pecizează că "aceste pasiuni sunt socializate prin simpatie şi
sunt sau tind să fie integrate într-un spirit comun. Indivizii ar putea fi ambiţioşi, dar obiectul principal al
ambiţiilor lor va fi obţinerea unui loc dorit în gîndurile celorlalţi".
Cele mai importante grupuri , în care asocierile intime caracteristice grupurilor primare au şansa
să se dezvolte în totalitate, sunt familia, grupul de joacă al copiilor şi vecinătatea. Acestea sunt, crede
Cooley, grupuri primare universale căci ele aparţin tuturor timpurilor şi tuturor stadiilor de dezvoltare.
În aceste grupuri omul a abandonat tendinţa individualistă de a maximiza propriile sale avantaje şi
este permanent legat de tovarăşii săi prin legături de simpatie şi de afecţiune.
Principalul proces al vieţii moderne este dezagregarea intimităţii grupului de vecinătate provocată
de lărgirea contactelor care face din noi "străini chiar pentru cei ce trăies în aceeaşi casă". Acest proces
diminuiază progresiv comunitatea economică şi spirituală cu vecinii noştri.
În alte tipuri de asociere (pe care le vom numi "grupuri secundare", un termen pe care Cooley nu a
vrut nici odată să-l folosească), oamenii pot fi uniţi cu altul prin faptul că fiecare obţine un avantaj
personal din această iteracţiune sau interrelaţionare. În astfel de grupuri celălalt va fi evaluat doar
extrinsec, ca o sursă de avantaje pentru propria persoană.
În contradicţie cu această legătură , relaţia existentă în grupurile primare se bazează pe evaluarea
intrinsecă a celei lalte persoane şi aprecierea celor lalţi nu rezultă din anticiparea obţinerii unor avantaje
pe care el sau ea ar putea să le ofere. Grupul primar este construit pe o solidaritate difuză între toţi
membrii lui, mai degrabă decît pe un schimb special de beneficii sau de servicii. Mai mult decît atît, el
este o pepineeră pentru dezvoltarea căldurii şi simpatiei umane , ceea ce intră în contrast cu răceala
formală, impersonalitatea, emoţională care apare în alte tipuri de relaţii.
Cîteva exemple care ne vor să clarificăm această distincţie.Un membru aa unei familii, să spunem,
mama, ar putea bucuroasă să se angajeze într-o muncă nerăsplătită în interiorul contextului familiei pentru
că ea îşi cîntăreşte munca în termenii contribuţiei ei de ansamblu , la acel "NOI" al familiei. Ceea ce ea ar
considera o exploare scandaloasă într-un cadru ocupaţional formal, ea găseşte a fi acceptabil în interiorul
familiei. Soţi şi soţii, rude şi prieteni îşi vor sacrifica cu plăcere interesele personale dacă acestea vin în
contradicţie cu datoriile pe care le au faţă de grupul din care fac parte. Atunci cînd se vor primi unul pe
altul ei vor avea la bază caracteristici intrinseci mai degrabă decît în caracteristici instrumentale.
Dacă un student ar fi întrebat de ce o anumită persoană este prietenul său şi el ar răspunde:"Pentru
că el mă ajută să iau examenul la matematică", acest răspuns ar fi considerat în mod cel mai ne potrivit cu
putinţă : studentul confundă caracterul primar al unui grup de prietenie cu un scop instrumental care
guvernează alte tipuri asociative.

Grupul primar, în alte cuvinte, este domeniul în care omul hobesian nu are nici o parte, unde
devotamentul faţă de ansamblul şi faţă de ceilalţi trece pe primul plan în faţa maximizării intereselor
personale.

148
Cei doi termeni: " sinele-oglindă" şi grupul primar sunt puternic împletiţi în gîndirea lui Cooley.
Seneibil la gîndirea celorlalţi, înţelegător faţă de atitudinea, valorile şi judecăţile care sunt trăsăturile
omului matur, Cooley consideră că acestea pot fi cultivate şi dezvoltate doar în cadrul interacţiunilor
puternice şi care au loc în cadrul grupurilor primare. De aceea, acest grup este celula în care dezvoltarea
naturii specific umane are loc.
În cadrul grupului primar persoana imatură şi egocentică este a lene pusă în armonie cu nevoile şi
dorinţele celor lalţi şi este adusă în faţa unui compromis . Astfel se pun bazele unei mature vieţi sociale.
Grupul primar sprigină capacitatea fiecăruia de a se pune pe sine în locul celorlalţi, socotind
individul în afara izolării egoiste prin construirea în interiorul său a acelei sensibilităţi care-l să găsească
cheia spre ceilalţi şi fără de care viaţa socială ar fi imposibilă. "În cadrul lor (a grupurilor primare ) apare
natura umană. Omul nu o are la naştere ; el nu o poate căpăta decît prin tovărăşie şi ea tinde să dispară
atunci cînd individul se izolează".

Natura umană
Prin natura umană Cooley înşelege "acele sentimente şi impulsuri care sunt umane fiind
superioare cele proprii animalelor inferioare şi aperţin umanităţii în sens larg şi nu doar unei rase
particulare sau unei perioade istorice". Sociologul american ne invită să interpretăm noţiunea aceasta ca
acoperind simpatia şi nenumăratele sentimente în a căror compoziţie intră simpatia, iiubirea,
resentimentul, ambiţia, vanitatea, cultul eroului, sentimentul binelui şi răului social.
Natura umană nu este însă un element în societate. Difirenţele între oameni nu se referă la
capacitate sau la prganizare, ci la complexitatea relaţiilor, în diversele expresii ale puterii şi care sunt, însă
esenţial aceleaşi.
Natura umană nu este altceva care există în mod separat în individ, ci este o natură de grup sau o
fază primară a societăţii, o condiţie relativ simplă şi generală a spiritului social. Sociologul american
destinge ceea ce este social de ce este ereditar şi biologic. Nivelul social al naturii umane se dezvoltă şi
graţie grupurilor primare. Faptul că natura umană este şi natură socială îi conferă acestea plasticitate.
Graţie acestui al trilea nivel al naturii umane, individul poate dobîndi un "sentiment al sinelui".
Plasticitatea naturii sociale este opera grupului primar. Experientele copilului în cadrul grupurilor primare
mediază devenirea lui ca fiinţă morală şi îi procura o dezvoltare orientată a conştiinţei de sine.
Modul cel mai la îndemînă de a descrie "integralitatea" este să spunem că ea este "noi". Ea implica
un fel de simpatie şi identificare reciprocă pentru care cuvîntul "noi" este expresia naturală.
Sociologul american a creat noţiunea de "grup social" pentru a putea explica atît "natura
umana",cît şi "organizarea socială",două concepte de bază ale sale,alături de cel, tot atît de important
pentru modul său de a explica societatea:"sinele-oglinda"(the looking -glass self).
Performanţa cea mai mare a lui Cooley este de a fi împăcat două viziuni ce par opuse: viziunea
constructivist-deconstructivistă si viziunea organicistă asupra societăţii.
Societatea este un întreg ale căriu elemente sunt organic integrate într-un sistem al
inerdependenţelor. Pe de altă parte, aceste legături care formează "natura imediată a societăţii", există
graţie "ideilor pe care le au indivizii unii faţă de alţii", astfel încît o influenţă rea poate fi atribuită chiar
unui mediu bun datorită modului în care mediul este perceput de cei ce trăiesc în el.
În consecinţă, lumea aceasta este, în toată obiectivitatea ei, o lume subiectivă supusă unui proces
de creştere, dar aflată deopotrivă sub ameninţarea unui proces deconstructivist, de dezagregare. În acest
dinamism, grupurile primare alcătuiesc primul cerc al "lumii subiective" sau, cu termenul lui Cooley, al
"organizaţiei sociale".
Filosofia socială a lui Cooley a avut la bază ideea că progresul uman include o continuă
expansiune a simpatiei umane aşa că grupurile primare ideale se vor raspîndi de la familie, la comunităţile
locale, la naţiune şi, în final, la comunitatea mondială.
Optimismul său blînd,idealismul său oarecum românesc este probabil să apară ca demodat
observatorilor moderni care privesc lumea printr-o lentilă care are la bază experienta istorică. Azi se poate
spune că, deşi sunt unele părţi ale operei sale ar trebui tratate cu indulgenţă, marea majoritate a acesteia
costituie un adevărat şi solid izvor de cunoaştere socială.

149
Cooley consideră că societatea umană cunoaşte două rele îngemănate: formalismul şi
dezorganizarea. Primul este mecanicism suprem,al doilea este mecanicism din bucăţi.
Efectul formalismului asupra personalităţii este să o lase pradă apatiei şi compătimirii de sine.
Dezorganizarea,pe de altă parte, apare individului ca un creier fără putere şi o credinţă constantă intr-un
ansamblu,dar fără a exista cele mai generale principii care să direcţioneze dezvoltarea acelui ansamblu.
"Cititorul modern de sociologie ar putea cu greu să identifice cîteva pasaje în opera lui Cooley în
care acesta să fie familiar cu felul în care Durkheim trata extins şi detaliat fenomenul anomic".Dar ar fi
important de menţionat că,în ciuda acestei viziuni optimiste,Cooley a fost-cu toate acestea-sensibil la
acele fenomene care anunţau începutul unor crize şi care au fost prezentate de Durkheim.
În ceea ce priveşte prescrierea unei cure pentru indispoziţiile omului modern, Cooley deseori scria
intr-o maniera izbitor de durkheimiană: "Idealizarea statelor,impresia unei vieţi unitare care pune în
legătură inimile oamenilor prin intermediul tradiţiei, poeziei,
muzicii, arhitecturii, sărbătorilor naţionale şi printr-o religie şi o filosofie care-i învaţă pe indivizi
că el este un membru al unui ansamblu glorios căruia îi datorează devotament, este pe aceeaşi linie cu
natura umană. Oricum utilizarea în scopuri reacţionare ar fi putut să fi degradat această idee".
Renumele lui Cooley nu provine însă din faptul că el are cîteva păreri de natura psihologică
paralele cu cele ale lui Durkheim,ci mai degrabă datorită crucialei sale contribuţii referitoare la problema
interiorizării. Probabil că Parsons a fost însă puţin cam prea tăios cînd a scris "Durkheim a fost
teoreticianul societăţii privită ca un fapt exterior lumii. Cooley a fost teoreticianul societăţii ca parte a
sinelui individual". Dar Parsons este totuşi corect atunci cînd a accentuat că pentru Cooley, spre deosebire
de Durkheim, societatea a fost un fenomen de natură mentală. "Ideile pe care le au indivizii unii faţa de
alţii-scria el-sunt faptele solide care compun societatea". "Societatea este o relaţinare între ideile
indivizilor".
Criticii de mai tîrziu, în mod special George H. Mead,aveau să critice modul excesiv spiritual de
construire a sinelui, dar nimeni nu a negat că el a avut merite importante, alături de alte figuri ca William
James, Sigmund Freud, Emile Durkheim şi George H. Mead, în eliminarea separaţiei carteziene dintre
spirit şi lumea socială exterioară acestuia.
Cooley a elaborat în cele mai convingatoare detalii ideea conform căreia omul şi societatea, sinele
şi celălalt,sunt legaţi într-o unitate indisolubilă. Din acest motiv,calitatea vieţii sociale a unui individ, a
relaţiilor unui individ cu tovarăşii săi, sunt elemente constitutuve ale personalităţii sale.

Metode sociologice
În plus faţă de aceste preocupări, Cooley, la fel ca şi W. I. Thomas şi George H. Mead, a avut o
contribuţie crucială în domeniul metodelor sociologice. Independent de Max Weber, dar aproximativ în
acelaşi timp ca şi acesta, el a susţinut că studiul acţtiunilor umane ar trebui să aiba în vedere în primul
rînd caracteristicle actorului uman înţeles în situaţia în care se găsesc sinelurile. Prin urmare, studiile ar
trebui să treacă dincolo de simpla descriere a comportamentului.
Cooley şi coloabaratorii săi consideră că sociologia puilor de găină ar putea fi bazată doar pe
descrierea comportamentului puilor de găină, atît timp cît noi nu vom putea niciodata să înţelegem care
este sensul pe care puii îi ataşează activităţilor lor. Dar sociologia existenţei umane poate urma o strategie
diferită de vreme ce se poate sonda-sub modul de comportament-în inţelesul subiectiv al acţiunii
indivizilor.
Ştiinţa socială, susţinea Cooley, se privează singură de o foarte preţioasă unealtă dacă se obţine de
la a examina structura motivaţionala a acţiunii umane. Chiar dacă este considerat de la sine înţeles că
Cooley s-a apropiat de această problemă din motive care pot fi puse sub semnul întrebării,concepţia sa a
urmat pista cea bună.
Cooley a făcut distincţie între "cunoaştere spaţială" şi "cunoaştere personală sau socială".
Lucrarea sa s-a deyvoltat ca urmare numeroaselor interacţiuni cu alţii, cu minţile şi spiritele altor oameni,
prin comunicare. Aceste interacţiuni au declanşat un proces spiritual prin care Cooley a fost capabil să
înţeleagă pe ceilalţi prin împărtăşirea stării lor mentale. S-ar puta deci descrie ca simpatetic, capabil să
cunoască un om prin vizualizarea comportamentelor lui, vizualizare acompaniată de imaginea proceselor
mentale corespunzătoare.
150
Diferenţa , ar putea susţine Cooley, dintre cunoştinţele noastre referitoare la un cal sau la un câine
şi cunoştinţele referitoare la un om sunt înrădăcinate în capacitatea noastră de a avea înţelegere
simpatetică a motivelor ce stau la baza acţiunulor umane.
Ceea ce ştii despre un om, despre felul în care acesta acţionează în situaţii paticulare, despre cum
arată, cum vorbeşte sau cum se mişcă sunt rezultatul unor iluminări, funcşie de care tu judeci pe celălalt
dacă este sau fricos, repezit sau chibzuit, cinstit sau fals, drăguţ sau crud. El este, deci alcătuit din
sentimente intime pe care şi tu le simţi atunci cînd ţi-l imaginezi pe el în acele situaţii, atribuindu-I-le
Deşi cunoaşterea noastră este de tip comportamental, ea nu are o penetrare, o pătrundere
psihologică de tip uman decît atunci cînd devine şi simpatică.
Modul propriu a lui Cooley de utilizare a metodei de înţelegere simpatetică a fost într-o oarecare
măsură criticat de George H. Mead în mod dur, datorită excesivei accentuări spirituale şi introspective şi
eşecului de a face necesară distincţia între înţelegerea pe care toţi oamenii trebuie să o realizeze în
procesul interacţiunii şi caracterul disciplinat şi controlat al ştiinţei sociale.
Cu toate acestea, Cooley trebuie să fie inclus printre pionerii metodologiei sociologice. La fel ca
Max Weber şi colaboratorii lui din Germania, Cooley a accentuart ideea conform căreia studierea lumii
sociale umane ar trebui centrată pe încercarea de a demonstra înţelegerea subiectivă pe care actorii
sociali o atribuie acţiunilor lor şi că aceste înţelegeri trebuie studiate în parte prin "înţelegere", mai
degrabă de cît pa baza unui suport exclusiv de prezentare a comportamentelor.
Procesul social
În cadrul concepţiei sale oganiciste, Cooley a avut relativ puţin de spus referitor la structura
socială. El şi-a imaginat viaţa socială ca o plasă fără nici o cusătură şi nu a fost sensibil la schimbările
structurale. Oricum, cît priveşte procesul social, el s-a dovedit a fi un fin analist şi un bun observator.
Concepţia lui Cooley asupra societăţii presupune o reţea comunicaţională între actorii care
compun societatea şi subgrupurile din care fac parte.
Procesul comunicaţional, este - mai particular vorbind - întruchipat în opinia publică, rolul
acesteia find de cimentare a legăturilor sociale şi de asigurare a consensului. Cooley vedea opinia publică
ca un "procesw organic" şi nu numai ca o stare de înţelegere faţă de o problemă la ordinea zilei. Nu este
un "simplu agregat de idei individuale, ci o organizaţie, un produs cooperativ al comunicării şi influenţei
reciproce. S-ar putea să fie ceva diferit faţă de suma concepţiilor individuale, aşa cum o barcă construită
de 100 de oameni este faţă de 100 de bărci construite fiecare de cîte un om".
Cu alte cuvinte, opinia publică nu se naşte dintr-o înţelegere anterioară, ci din interacţiuni
reciproce înter opiniilor individuale. Nu este totalmente necesar să apară un acord. Lucrul esenţial este ca
rezultatul acelei discuţii să fie o maturizare a celor care participă la ea şi o anumită stabilitate care să
permită repetatrea discuţiilor de acest gen.
"Opinia publică matură", ca o formă distinctă de "impresia publică" , ia naştere din discuţii în
contradictoriu. Ea nu este "opera unei gîndiri banale şi obişnuite". Nu este un fel de compromis între
inteligenţa superioară şi cea inferioară din grup. "Ea este rezultatul unei interacţiuni între concepţii şi
tendinţe opuse". Comunicarea diferenţilor este importantă în viaţă. Cînd un individ nu are "o înclinaţie
fundamentală, suficientă pentru înţelegere şi influenţa mutuală", acesta nu poate acţiona împreună cu
ceilalţi. Dar opinia publică este un produs al comunicării diferenţilor care a luat naştere în cadrul unei
confruntări de tip intelectual şi care are la bază argumente.
Ceea ce se verifică în cazul opiniei publice se verifică şi în cazul celor lalte tipuri de interacţiuni.
În armonie cu concepţia asupra procesului social, Cooley a văzut conflictul ca pe ceva necesar şi
imposibil de eliminat.
El vedea conflictul şi cooperarea ca pe nişte elemente care nu pot fi separate. Ele sunt faze ale
aceluiaşi proces care întotdeauna le include pe ambele. Nu se poate asigura ordinea socială într-un număr
de ansambluri de diferite tipuri pentru că fiecare dintre aceste ansambluri cuprinde elemente conflictuale
specifice care sunt imposibil de eliminat prin aplicarea unui model rezolutiv general valabil.
Conflictul, în opinia lui Cooley, este un eveniment sănătos şi normal, rezultatul încercării de a
asigura consensul în chestiunile de bază.

151
El a fost un apărător pasionat al virtuţilor democraţiei tocmai pentru a vedea această formă de
guvernare ca pe ceva dezvoltat pe bază unei unităţi de tip mortal. Nu prin înăbuşirea diferenţilor, ci prin
exteriorizrarea lor sub forma opiniei publice.
Analiza instituţională
Cooley, în continuarea lui Veblen, a susţinut că valorile sistemului economic, în mod particular
valorile băneşti, au o natură instituţională şi că sursa lor imediată este unmecanism social, oricare ar fi
relaţia lor indirectă cu natura umană.
Piaţa este penru Cooley o instituţie, la fel ca şi şcoala. De aceea el a susşinut că este inutil să
discuţi despre valori economice fără a face referiri la matricea şi antecedentele lor instituţionale. El a
susţinut că în studiul valorilor băneşti ar fi rodnic de arătat căile în care controlul claselor dominante ia
formă instituţionalizată, ca de exemplu piaţa.
În acord cu Veblen şi în contradicţie cu abordarea clasică din economie, Cooley şi-a îndemnat
studenţii să observe că sistemul industrial nu este un mecanism auto-adaptiv, ci un complex de instituţii
care ia naştere din obicei, datină şi lege şi este "administrat de o clasă care îi controlează operaşiile".
Istorici timpurii ai instituţiilor economice sunt tentaţi să pună numele lui Cooley lîngă cel al lui
Veblen, ca şi colaboratori majori la teoria ce a stat la baza ramificării teoriei economice. Acum însă, el nu
mai este menţionat în articolul din Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor Sciale referitor la instituţii
economice. Motivul acestei discuţii este simplu: el nu a mers mai departe decît Veblen cu analiza sa
instituţională şi, a folosit o terminologie instituţională şi problemele de care s-a ocupat au fost doar
generalităţi.
Cooley va avea, probabil, poate doar de o notă de subsol în viitoarele istorii ale economiei. Dar
este aproape sigur că istoria sociologiei nu-l va ocoli pe acest om cunoscut datorită celor două noţiuni
generale pe care le-a propus: sinele - oglindă (the looking-glass self) şi grupulprimar.

Opera majoră a lui Cooley:


• 1890 - " Teoria transporturilor", dizertaţia cu care a absolvit facultatea
• 1890 - "semnificaţia socială a străzii Railway", un studiu prezentat în faţa
Asociaţiei Americane de Economie
• 1902 - "Natura umană şi socială"
• 1909 - "Procesul social"
• 2927 - "Viaţa şi studentul: note directoare referitoare la natura umană,
societate şi scrisori"
• 1930 - "Teoria sociologică şi cercetarea socială", o colecţie a lucrărilor sale
publicate după moartea sa.
Bibliografie:
1. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu - "Istoria sociologiei. Teorii contemporane",
Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
2. Site-uri de pe Internet.

Studiu de autor

GEORGES HERBERT MEAD - L’ Esprit, le soi et la societe (1934)


(1863 - 1931)

Spiritul, sinele şi societatea


După ce şi-a încheiat studiile la Harvard şi după numeroase călătorii în Europa, Mead a
ocupat o catedră de filosofie la Univ. din Chicago de la 1893 până la moarte. El propagă un învăţământ în
care se regăsesc amestecate, orientările conceptuale ale evoluţionismului, ale utilitarismului şi ale
behaviorismului social.

152
Principalele sale articole ,vor fi adunate şi publicate după moartea sa în 1934, sub titlul Mind. Tot
după moartea sa în 1934 vor fi publicate şi cursurile......În fine, două lucrări postume vor apărea.......
Prieten al sociologului C.H.Cooley şi al filozofului J. Dewey, Mead a contribuit să fondeze, prin
analiza sa a comunicării individuale şi prin teoria sa privind rolurile sociale, psihologia socială modernă.
Pentru Mead, comportamentul individului este determinat de comunicare. Conştiinţa sinelui se
trezeşte mulţumită schimburilor cu un altul, mulţumită reciprocităţii mulţumită fenomenelor interacţiunii,
capacitatea sa de dominaţie , procesul de schimb depinde de aptitudinea de - a aresta rolul celuilalt. În
această percepţie, gestul, element simbolic şi semnificativ de meditaţie, joacă un rol major. El face
posibile ajustările indivizilor implicaţi în actul social prin dialog. Indivizii pot deci să- şi adapteze şi să-şi
regleze comportamentul în termen de anticipare şi de strategie.
Vocabularul lui Mead nu este unul de acces uşor pentru o modernitate susceptibilă de-a fi lovită
de caracterul său spiritualist, trimiterea prea puternică la metafizica lui W. James şi a lui Bergson. Trebuie
să fie tradus? Sinele este oare explorabil ? Sau poate el este prea aproape pentru un psihanalist freudian, a
conceptului sinelui Jung, a unei metafizici a unităţii.
Sinele ca distanţă, aşezare la distanţă şi reluare, permite să se înţeleagă tipificarea, istoria
filozofiilor care, de la cogito augustinian al lui Descartes, plasează reflecţia în mijlocul unui raport la
dublu într-un schimb inteligent între lume şi acela care o gândeşte - reflexul unei reciprocităţi, esenţa în
felul lui “cogito“. Cum să gândeşti fără a reflecta?
Jurgen Habernas (1967) într-o critică a distincţiei între ştiinţe nomologice (ale naturii) şi ştiinţe
hermeneutice (de cultură), găseşte concluzii comune la Mead şi E Cassier (1874 - 1945), în două
perspective diferite, una de origine kantiană şi cealaltă evoluţionistă.
Ambele arată că activitatea socială presupune comunicarea prin mijloacele limbajului,
mediatizarea printr-o lume trăită social. Accentul pus pe mediul reprezentării sau refuzul unei operaţii
între spirit şi natură au efecte identice în definirea realului. Interacţiunea, independenţa unei funcţii
transcendentale a limbajului, comunică în conţinutul său semantic iearhizat normele şi rolurile unei
activităţi sociale, a unei aşteptări colective exersate în ceea ce priveşte comportamentul. Nu trebuie
căutată o realitate socială în afara ei înseşi considerată în totalitate cu Durkheim ca o realitate sui generis,
dar semnificativă şi mişcătoare, deci să se recunoască în ea pentru a accepta s-o înţeleagă.
O măsură a influenţei lui Mead este aptă de succesul conceptelor, de preluarea rolurilor în mod
reciproc ºi a celuilalt generalizat. ªcoala de la Chicago, gândirea lui Mead, fenomenologia lui A. Schutz,
idealul democratic ºi pragmatic a lui J. Dewey, întrebãrile de ecologie urbană şi interacţionism simelian,
visul unei inginerii sociale acest univers amestecat de gânduri şi acţiuni - deschid drumul
interacţionismului simbolic şi entometodologiei contemporane la o redescoperire cu Norbert Elias de la
Societatea indivizilor (1991), la ideea unei traversalităţi promotoare a unei relaţii variabile a individului
către lumea care-l înconjoară.
Prezentăm trei texte extrase din cartea Spiritul, sinele şi societatea, versiune franceză.
Cel dintâi text: Psihologia socială şi behaviorismul prezintă o definire şi delimitare a psihologiei
sociale în raport cu sociologia şi mai ales cu psihologia individuală. Aici termenul “behaviorism social”
care dispare în titlul francez, vrea să spună (să însemneze) “a studia experienţa individuală pornind de la
conduita sa”, care nu poate fi înţeles decât în raport cu comportamentul întregului grup din care face
parte.

Psihologia socială şi behaviorismul


O delimitare riguroasă nu poate fi trasată între psihologia socială şi psihologia individuală.
Psihologia socială are drept obiect particular influenţa pe care grupul social îl exercită pe funcţia
experienţei şi pe conduita membrilor săi individuali. Dacă abandonăm concepţia sufletului considerat ca
substanţă care ar poseda un “sine” la naşterea individului, putem considera dezvoltarea acestui eu şi al
conştiinţei sinelui în planul experienţei ca relevant pentru domeniul studiat de către psihologul social.
Există deci anumite aspecte ale psihologiei care studiază relaţiile organismului individual cu
grupul social căruia îi aparţin, ele sunt acelea care constituie psihologia socială în calitate de ramură a
psihologiei generale. Astfel, în studiul experienţei şi al comportamentului organismului individual sau al

153
sinelui în măsura în care el depinde de grupul social din care face parte, găsim o definiţie a domeniului
psihologiei sociale.
J. B. Watson ne prezintă perspectiva clasică a behaviorismului. Aici vrem să utilizăm o formă mai
adecvată a behaviorismului. În sens larg, behaviorismul nu este nimic altceva decât o tentativâ pentru a
studia experienţa individului pornind de la conduita sa: în mod special, dar nu exclusiv, conduita sa aşa
cum apare aceasta altora. Behaviorismul a iniţiat în istoria psihologiei prin calea psihologiei animale. În
acest domeniu, folosirea a ceea ce numim introspecţie, s-a dovedit imposibilă. Când este vorba despre un
animal nu se poate face apel la introspecţia lui: este bine să fie studiat începând cu conduita sa externă.
La începuturile sale, psihologia animală a concluzionat printr - o serie de inducţii existente
conştiinţei şi s-a însărcinat să descopere în conduită, momentul în care apare această conştiinţă. Aceste
inducţii erau poate mai mult sau mai valabile: dar în mod experimental, nu se puteau verifica. ai, din
moment ce introspecţia nu era necesară pentru studiul animalului, ştiinţa putea renunţa la aceasta. Ac. p.
de vedere behaviorist fiind adoptat pentru studiul altor animale, era posibil să fie transferat la animalul
uman.(...)
În acelaşi timp rămânea câmpul introspecţiei, a experienţelor particulare aparţinând numai
individului, experienţe numite în mod obişnuit subiective. Ce trebuie făcut cu acestea? Poziţia lui Watson
era aceea a reginei din Alice în ţara minunilor: “Tăiaţi-le capul!.. El le suprima. Nu erau imagini, nici
conştiinţă. Ceea ce relevă de la aşa-zisa introspecţie, Watson o explica prin folosirea condiţiei materiale,
moral care antrenează orice creştere a simbolurilor limbajului. Aceste simboluri nu erau în mod necesar
exprimate destul de tare pentru a fi auzite: adesea ele nu interesau decât muşchii gâtului fără să conducă
la cuvinte adevărate. Dar gândirea nu constă în nimic mai mult.
Un alt atac împotriva conştiinţei a fost făcut de către W. James în articolul său din 1904 intitulat
“Există conştiinţă?”. J. arată că dacă cineva se găseşte într-o încăpere, acesta poate observa interiorul din
două puncte de vedere. El poate de exemplu să considere mobilierul d. p. de vedere al celui care l-a
cumpărat şi care s-a servit de el, sau d. p. de vedere al valorilor care i se atribuie de către cei care-l
observă: valoare estetică, valoare economică, valoare tradiţională. Putem vorbi despre aceste valori în
termeni de psihologie legându-le de experienţa individului. Unul îi atribuie o valoare, un al doilea îi
conferă o alta. Dar se poate pe de altă parte să fie considerate aceleaşi obiecte ca părţile fizice ale unei
piese fizice. Asupra acestui aspect insistă James, cele două cazuri nu diferă decât prin dispunerea
anumitor conţinuturi în serii diferite.
Mobilierul, pereţii, casa însăşi aparţin unei serii istorice; spunem atunci că, casa a fost clădită şi
mobilele fabricate. Dar noi aranjăm casa şi mobilierul într-o altă serie când o persoană intră acolo şi
evaluează obiectele pornind de la propria experienţă. Ea vorbeşte despre acelaşi scaun, dar scaunul
reprezintă în prezent o anumită formă, anumite culori împrumutate propriei sale experienţe. Aceasta
angajează experienţa acestui individ. Or, noi putem considera cele două serii în aşa fel încât ele se
întâlnesc într -un anumit pct. O asemenea descriere în termeni de conştiinţă semnifică pur şi simplu că
piesa ia loc, nu numai în seria istorică, ci şi în experienţa individului. S-a recunoscut recent, în filozofie,
întregul accent al lui James asupra acestui punct: o bună paret din ceea ce i se conferă conştiinţei trebuie
restituit lumii numite obiective.
Pe partea sa, psihologia nu poate în nici un fel să fie un studiu al conştiinţei singure, ea este în
mod necesar studiul unei arii întinse.
În acelaşi timp, ea este o ştiinţă care uneori foloseşte introspecţia, în sensul că ea caută în
experienţa individului ca individ, şi care nu-i este accesibilă decât lui însuşi, este în mod sigur cuprins în
câmpul psihologiei, fie că aceasta comportă sau nu alte probleme. Acolo vom găsi cel mai bun criteriu
pentru a izola domeniul psihologiei. Deci accesibilitatea sa este aceea care defineşte datul psihologic.
Ceea ce este în experienţa individului nu-i este accesibil decât lui singur, iată ce este propriu-zis
psihologic.
Vom remarca în acelaşi timp că şi atunci când dorim să discutăm o asemenea experienţă
“interioară” putem s-o abordăm d. p. d. vedere behaviorist, cu condiţia să nu-l concepem pe acesta din
urmă într-o manieră mult prea îngustă. Trebuie insistat pe faptul că comportamentul observabil în mod
obiectiv se exprimă în interiorul individului, nu pentru că s-ar afla acolo o altă lume, numită subiectivă, ci
pentru că ea se află în interiorul chiar al organismului.
154
Or, ceva din acest comportament apare în ceea ce noi putem numi “atitudini” sau începuturi de
acte. Dacă examinăm aceste atitudini, vedem că ele dau naştere la tot felul de reacţii. De ex. un telescop
în mâinile unui profan nu este un telescop aşa cum îl înţeleg astronomii din Monut Wilsa. Dacă căutăm
originea reacţiilor astronomului, trebuie să ajungem până la sistemul nervos central, la o întreagă serie de
neuroni, şi acolo vom găsi ceva care corespunde exact cu maniera în care acest astronom abordează
instrumentul în condiţii date. Iată începutul actului: atitudinea este deci parte integrantă din act. Actul
exterior pe care-l observăm este o parte dintr-un proces care a început în interior; valoarea telescopului se
naşte din relaţia sa cu individul având această atitudine. Dacă sistemul nervos central ar fi fost diferit,
acest instrument n-ar fi avut nici o valoare, n-ar fi fost un telescop.
În cele două versiuni ale behaviorismului, se pot considera ca evenimente din interiorul unui act,
anumite caracteristici şi obiecte şi experienţe umane. Dar o parte din act se află în organism şi nu se
exprimă decât mai târziu: după părerea noastră acest aspect al comportamentului l-a neglijat Watson.
Există în interiorul actului un domeniu care nu este observabil din exterior, dar care aperţine în acelaşi
timp acestui act: şi sunt caracteristici ale acestei conduite organice interioare care trebuie să fie relevate în
propriile noastre atitudini, mai ales în cele care privesc limbajul. Dacă behaviorismul nostru dă socoteală
despre atitudini el pare foarte bine să poată îmbrăţişa întregul câmp al psihologiei.
În orice caz această manieră de-a aborda problema este de-o importanţă cu totul specială pentru că
ea permite să se trateze problema comunicării într-un fel care nu i se oferea nici lui Watson nici
partizanilor introspecţiei. Noi nu vom studia limbajul, presupunănd că există semnificaţii interioare care
trebuie să se reprime. Vrem s-o pornim de la un context mai vast, acela al cooperării care se realizează
într-un grup cu mijloace de semne şi de gesturi.
Semnificaţia apare în interiorul acestui proces. Behaviorismul nostru este unul de tip social.
Psihologia socială studiază activitatea în care comportamentul individului nu poate fi înţeles decât
în raport cu comportamentul întregului grup din care face parte acesta, căci actele individuale sunt
implicate în actele sociale mai largi care depăşesc individul şi care-i fac să intervină pe ceilalţi membri ai
grupului.
Interacţiuni, Limbaj, Simboluri şi Gesturi

Cel de - al II lea text extras din cartea Spiritul, sinele şi societatea priveşte interacţiunea socială şi
rolul primordial pe care-l joacă limbajul acolo şi utilizarea simbolurilor şi gesturilor. Pentru autor, natura
semnificaţiei este de-a se căuta în structura actului social şi a celor trei componente: gestul unui individ,
reacţia la acest gest a unui al doilea individ şi încheierea actului început prin gestul celui dintâi.

Izvoare.....
Limbajul face parte din comportamentul social. Există un număr nedefinit de semne sau simboluri
care pot să ? de limbaj. Noi descoperim sensul conduitei celorlalţi atunci când ei poate nici nu-l bănuiesc
încă. Putem într-un fel ori altul să le cunoaştem intenţiile, dintr-o privire sau orice altă atitudine a corpului
care antrenează o anumită reacţie. Comunicarea astfel stabilită poate fi excelentă. Se poate urmări prin
gesturi o conversaţie care ar fi imposibil de tradus prin cuvinte articulate. Acest lucru este valabil şi la
animale: câinii care se apropie unul de celălalt mârâind, încercând să se muşte, pe scurt, aşteptând
momentul opurtun ca să atace. Iată un proces pornind de la care s-ar putea naşte limbajul, o anumită
atitudine la un individ care provoacă o reacţie la un altul. Această reacţie la rândul ei provoacă diferite
atitudini şi reacţii la cel dintâi şi astfel mai departe fără sfârşit. În fine, precum, o vom vedea, este exact
începând cu acest proces că începe limbajul. Suntem în acelaşi timp prea tentaţi să abordăm limbajul
precum filozofii, adică pornind de la simbolul pe care-l foloseşte. Analizăm acest simbol şi descoperim
intenţia individului care-l utilizează şi încercăm să aflăm atunci, dacă acest simbol produce aceeaşi idee în
spiritul altcuiva. Presupunem că există grupuri de idei în spiritul oamenilor şi că aceştia utilizează
anumite simboluri arbitrare corespunzând intenţiilor lor. Dar dacă vrem să lărgim conceptul de limbaj în
sensul indicat de mine, în aşa fel încât el să înţeleagă atitudinile de bază, putem vedea că numita intenţie,
ideea de care vorbim, face parte din gesturile şi atitudinile noastre.
De exemplu să oferi cuiva un scaun, unei persoane care soseşte în încăpere, este, în sine, un act de
curtoazie: nu-şi are locul să presupunem că ne spunem că această persoană are nevoie de un scaun. A
155
oferi un scaun, pentru cineva bine crescut este un act aproape instinctiv; este atitudinea sa spontană:
pentru observator este un gest. Aceste prime faze ale actelor sociale preced simbolul propriu la fel de bine
ca şi comunicarea deliberată. (...).
Faptul prim este actul social care conţine interacţiunea diferitelor organisme, adică adaptarea
reciprocă a conduitelor lor în elaborarea procesului social. Se pot găsi în acest proces ceea ce noi numim
gest, adică aceste faze ale actului social care aduc o adaptare la reacţia celuilalt organism. Aceste faze ale
actului includ în acelaşi timp o atitudine observabilă şi ceea ce numim atitudine inferioară. Animalul spre
exemplu poate fi furios sau îngrozit? Asemenea atitudini emoţionale sunt la baza actelor sale, dar ele nu
sunt decât o parte din întregul care se desfăşoară: furia se exprimă în atac, teama în fugă. Constatăm
atunci că gesturile manifestă aceaste atitudini; ele au această semnificaţie pentru noi. Noi vedem că un
animal este furios şi pe punctul de-a ataca.
Cunoaştem atitudinea animalului şi ştim ceea ce ea vrea să spună. Dar dacă determinarea la atac
este determinată de un reflex, noi nu putem vorbi de intenţie. La fel un om îl poate lovi pe un altul înainte
de-a avea această intenţie; el poate s-o ia la fugă auzind un zgomot foarte puternic înainte de-a şti ce face.
Dar dacă acest om are o intenţie, gestul are atunci mai mult decât o simplă semnificaţie pentru observator:
el exprimă şi o idee. În cazul animalului, observatorul vede că atitudinea câinelui semnifică că acesta va
ataca, dar el nu poate să afirme că aceasta vrea să spună că există o determinare conştientă de atac. Din
contră, dacă cineva ridică pumnul în faţa figurii dvs. presupuneţi nu numai că au o atitudine ostilă, ci şi o
intenţie bine definită: consideraţi că gestul său nu semnifică numai un atac posibil, ci şi că acest individ
ştie ceea ce vrea să facă.
Atunci când gestul are la bază o idee şi pe care el o face să se nască şi în altcineva, el devine
atunci simbol semnificativ. În cazul luptei dintre câini, gestul ar chema numai o semnificaţie adecvată, în
cazul nostru avem de-a face cu un simbol care pe de-o parte corespunde unei semnificaţii în experienţa
celui dintâi individ şi care, pe de altă parte, transmite această semnificaţie partenerului. Când gestul
ajunge în acest stadiu, el devine ceea ce noi numim “limbaj”. În prezent el este un simbol semnificativ:
are un sens diferit.
Gestul este partea actului individual care provoacă în interiorul procesului social, o adaptare a
celuilalt. Gestul vocal devine un simbol semnificativ (şi astfel fără importanţă pentru afectivitate) când
produce acelaşi rezultat asupra celui care-l îndeplineşte şi asupra celui căruia îi este adresat, sau care
reacţionează explicit, el implică astfel o referinţă asupra sa a celui care-l face. Gestul în general şi gestul
vocal în particular, desemnează un obiect determinat într- un câmp al comportamentului. social, obiect
care interesează în acelaşi mod pe toţi cei care sunt implicaţi în actul social vizând acest obiect. Funcţia
gestului este de-a face posibilă, printre diverşii indivizi implicaţi în actul social, o adaptare faţă de
obiectul sau obiectele vizate. Simbolul sau gestul semnificativ este mult superior gestului nesemnificativ
pentru- a produce o asemenea adaptare sau readaptare, în sfârşit, în actul social dat, care provoacă aceeaşi
reacţie în acelaşi timp la cel care-l face cât şi la parteneri; astfel individul este conştient de atitudinea la
care devine o componentă a propriului său comportament, atunci el poate adopta la al lor comportamentul
său ulterior, în lumina acestei atitudini. Într-un cuvânt, conversaţia prin gesturi, conştientă sau
semnificativă, este un mecanism de adaptare mentală în intervalul actului social mult superior
conversaţiei prin gest, golit de conştiinţă şi de semnificaţie, căci prima implică faptul că fiecare individ
angajat în acest act să adopte atitudinile celuilalt faţă de sine însuşi (...).
Conştiinţa nu este necesară pentru ca semnificaţia să fie prezentă în procesul social al experienţei.
Un gest al unui organism, în întregul act social dat, provoacă la această fiinţă o reacţie care este direct
legată de acţiunea primei şi de consecinţele ei, gestul este simbolul rezultatului actului social al unui
organism (iniţiator de act) în măsura în care altcineva (participând în egală măsură la acest act)
reacţionează primul ceea ce prefigurează rezultatul. Mecanismul semnificaţiei este deci prezent în actul
social înainte de apariţia conştiinţei semnificaţiei. Actul sau reacţia adaptativă a celui de- al II lea
organism îşi dă semnificaţia gestului celui dintâi.
Simbolizarea constituie obiecte care nu existau mai înainte şi care nu pot exista decât în contextul
relaţiei sociale în care se produce. Limbajul nu simbolizează numai o situaţie sau un obiect care exista
deja, el face posibilă existenţa sau apariţia lor, căci face parte din mecanismul care-l crează. Procesul
social leagă reacţiile individului cu gesturile celuilalt, ale cărei semnificaţii ele le constituie. Astfel el face
156
să se nască obiecte noi care depind de aceste semnificaţii sau sunt constituite chiar de ele. Din acel
moment nu mai trebuie concepută semnificaţia ca pe o stare de conştiinţă sau ca pe un ansamblu de relaţii
organizate care ? mental în afara experienţei în care ele intră; trebuie, dimpotrivă s-o consideri în mod
obiectiv ca având o existenţă proprie în interiorul experienţei însăşi. (Obs. natura posedă semnificaţii şi
implicaţii dar ea nu comportă simboluri. putem distinge simbolul semnificaţiei la care se referă.
Semnificaţiile sunt în natură, dar simbolurile sunt moştenirea omului).
Reacţia unui organism la gestul unui altul în actul social este semnificaţia acestui gest, ea se află
în afara cauzei apariţiei sau producţiei unui nou obiect (sau a unui nou conţinut al unui obiect vechi) la
care se referă gestul mulţumită rezultatului actului social a cărei primă fază este aceasta. În fine, s-o
repetăm, obiectele sunt autentic constituite în interiorul procesului social al experienţei prin comunicarea
şi adaptarea reciprocă a comportamentului acelora care fiind angajaţi în acestea, îl realizează. În scrimă a
para înseamnă a interpreta atacul: în acelaşi fel în actul social, reacţia adaptativă la gestul altcuiva este
chiar interpretarea acestui gest, este semnificaţia acestui gest.
La nivelul conştiinţei sinelui, un astfel de gest devine un simbol semnificativ. Dar interpretarea
gestului nu este un act de spirit pur şi simplu: ea nu implică neapărat spirit, este un proces extern,
obiectiv, fizic sau fiziologic care se desfăşoară în adevăratul câmp al experienţei sociale. Se poate atunci
descrie semnificaţia, se poate da seama exact de acesta, făcându-se apel la simboluri sau la limbaj, în
stadiul lui cel mai înalt de dezvoltare şi cel mai complex, stadiu care nu este atins decât în experienţa
umană; dar limbajul nu face decât să degaje din procesul social o situaţie care era deja conţinută în ea
implicit şi logic. Simbolul folosit în limbaj nu este decât un gest semnificativ sau conştient.
Până aici am subliniat două puncte esenţiale:
1) Procesul social, mulţumită comunicării care-l face posibil la aceia care sunt implicaţi în acesta,
provoacă în natură apariţia unui întreg ansamblu de noi obiecte care sunt funcţii ale relaţiilor lor cu
procesul (adică obiectele de “sens comun”)
2) gestul unui organism şi reacţia adaptativă a altuia, în actul social, fac să apară relaţia între
gestul ca început al actului dat şi rezultatul acestui act, la care se referă gestul.
Aşa sunt cele două aspecte fundamentale şi logic complementare ale procesului social.
Rezultatul actului social oricare ar fi el, este deci distinct de gestul care-l indică, mulţumită
reacţiei altcuiva la acest gest; această reacţie indică rezultatul actului care începe gestul. Această situaţie
există în toată complexitatea lui pe plan mental şi conştient. Dewey spune că semnificaţia apare graţie
comunicării. Această afirmaţie se raportează la conţinutul rezultând din procesul social, şi nu ideilor
simple sau cuvintelor exprimate ca atare, este vorba de procesul social căruia îi datorează cu ? existenţa,
mediul în care noi trăim în fiecare zi, proces în care comunicarea joacă, un rol esenţial. Acest proces
poate da naştere la obiecte noi în natură, dar numai în măsura în care face posibilă comunicarea între
diferiţi indivizi care sunt implicaţi în el. El este la originea existenţei lor (în realitate a oricărui univers de
obiecte de “sens comun”) pentru că determină, condiţionează şi face posibilă abstracţiunea lor, în afara
totalităţii evenimentelor, în calitate de identităţi care privesc comportamentul cotidian; astfel în acest sens
şi ca purtători ai acestei semnificaţii, nu există decât în virtutea acestui comportament. În acelaşi fel, într-
un stadiu mai înaintat dezvoltării sale, comunicarea crează toate obiectele ştiinţei, la fel de bine ca şi
identităţile care se abstrag structurii totale ale evenimentelor în scopuri ştiinţifice.
Trebuie căutată, am văzut, structura logică a semnificaţiei în tripla relaţie a gestului la reacţia
adaptativă şi la rezultatul actului social dat. Reacţia celui de-al doilea organism la gestul celui dintâi dă în
acelaşi timp aceeaşi indicaţie sau aceeaşi semnificaţie, în fine nu are spirit, nu are gândire, în aşa fel încât
în cazul său nu există semnificaţie adevărată implicând conştiinţa sinelui. Un gest nu este semnificativ
dacă reacţia partenerului nu-i indică celui care-o face ceea ce provoacă reacţie din partea celui de-al
doilea.
S-au făcut eforturi de ? subtilităţi pentru a se studia problema semnificaţiei. Nu este necesar pentru
a se putea rezolva problema aceasta, să ai recurs la stări psihice, căci, aşa cum am putut vedea trebuie
căutat în natura semnificaţiei, în structura actului social, implicit în relaţiile cu cele trei componente
individuale, adică a relaţiei ? a gestului unui individ, de reacţia pe care-o face la acest gest un al doilea
individ şi de încheierea actului început de gestul celui dintâi. Se constată astfel că semnificaţia este
implicită în structura actului social, de unde necesitatea pentru psihologia socială de-a presupune, în
157
punctul său de plecare, că există un proces al experienţei şi al comportamentului care înglobează orice
grupare umană dată şi condiţionează existenţa dezvoltării spiritelor, sinelui, conştiinţei de sine a
membrilor acestei grupări(...).
Există în experienţa individului o inhibiţie temporară de acţiune, care corespunde gândirii, sau
care permite reflecţia. Diferitele posibilităţi de acţiune viitoare oferite la alegere unui individ într-o
situaţie socială dată sunt prezente dinainte în experienţa sa, sunt diferite posibilităţi de-a încheia un act
social în care el este angajat sau pe care el însuşi l-a început deja. Reflecţia sau comportamentul reflectat
nu se produce decât când sunt reunite condiţiile în care să se afle conştiinţa de sine, astfel devin posibile
controlul voluntar şi organizarea conduitei individuale relativ la un mediu social sau fizic cu care
organismul acţionează sau la care el reacţionează. În sfârşit, organismul sinelui nu este decât organizarea,
prin individ a ansamblului atitudinilor pe care le poate lua în privinţa mediului său social şi faţă de el
însuşi din punct de vedere al acestui mediu pe care el contribuie să-l constituie pe parcursul experienţei
sale şi ale comportamentului său social. Este deci esenţial să fie tratată această inteligenţă reflectată în
cadrul behaviorismului social (...).

Sinele şi jocul: celălalt generalizat


În cel de-al treilea text al cărţii Spiritului, sinele şi societatea, autorul dezvoltă conceptul sinelui
care este central operei sale, el insistă pe caracteristica “sinele de-a fi un obiect pentru el însuşi” este în
mod esenţial o structură socială. Rolul jocului în organizaţia sinelui este subliniat şi dezvoltat în detaliu.
Izvoare...
Ţin să subliniez această caracteristică a sinelui de-a fi obiect pentru el însuşi. Este exact ceea ce se
regăseşte în cuvântul SINE care este reflexiv şi care indică ceea ce poate să fie în acelaşi timp subiect şi
obiect.
Un astfel de obiect este în mod esenţial diferit faţă de alţii şi în trecut a fost recunoscut ca şi
conştient, termen care indică experienţa sinelui. Conştiinţa se presupune, implică puterea de-a fi un obiect
pentru sine. Astfel dând o descriere behavioristă a conştiinţei, trebuie ca noi să căutăm un tip de
experienţă sau organism pentru a deveni un obiect pentru sine însuşi (...).
Cum să ieşi din sine în experienţa pentru a putea deveni un obiect pentru sine? Este problema
psihologică esenţială a ipseităţii sau conştiinţei sinelui, trebuie căutată soluţia în conduita sau activităţile
sociale în care este angajat individul. Mecanismul raţiunii n-ar fi complet dacă nu s-ar include el însuşi în
analiza sa a experienţei, sau dacă individul nu s-ar introduce în acelaşi câmp al experienţei ca şi acela al
celorlalte persoane cu care acţionează într-o situaţie socială dată. Raţiunea nu poate să devină impersonală
dacă nu există faţă de sine o atituidine obiectivă şi non afectivă, altfel nu avem decât conştiinţa şi nu
conştiinţa sinelui. Este necesară o atitudine obiectivă, impersonală la conduita raţională pe care individul
să o ia şi faţă de el însuşi, ca el să devină obiect pentru sine. În fine, organismul individual este evident un
fapt esenţial, un element constitutiv al situaţiei empirice în care acţionează; dacă el nu ţine cont de el
însuşi în mod obiectiv el nu poate acţiona de-o manieră inteligentă sau raţională.
Individul se încearcă pe el însuşi ca atare, nu în mod direct, ci numai indirect plasându-se în
diverse puncte de vedere ale celorlalţi membri ai aceluiaşi grup social, sau în punctul de vedere
generalizat al oricărui grup social de care el aparţine.
El pătrunde în propria sa experienţă ca un sine sau ca un individ, nu direct sau imediat, nu
devenind subiect pentru el însuşi, ci numai în măsura în care el devine întâi un obiect pentru el, în acelaşi
fel în care ceilalţi indivizi sunt obiecte pentru el. El nu devine un asemenea obiect decât luînd atitudinile
altuia faţă de el în interiorul unui mediu social, sau context de experienţă şi de comportament în care el
este angajat cu ei.
Importanţa a ceea ce noi numim comunicarea rezidă în faptul că ea furnizează o formă de
comportament unde organismul, individul poate deveni un obiect pentru el însuşi. Tocmai acesta este
felul de comunicare pe care l-am examinat, nu comunicarea în sensul cotcodăcitului cloştei pentru pui,
lătratului lupului către turmă, sau al mugetului vacii, ci în sensul simbolurilor semnificative, al
comunicării adresate nu numai celorlalţi, ci şi cu sine. În măsura în care acest fel de comunicare face
parte din comportament, ea introduce cel puţin un sine. Firesc poţi auzi fără a asculta, poţi vedea fără a
observa, să faci ceva fără a fi cu adevărat conştient. Când un individ reacţionează la ceea ce spune un altul
158
şi când această reacţie devine parte din conduita sa (nu numai când se aude ci şi când îi râspunde), când
îşi vorbeşte şi când îşi dă replica ca şi când ar fi un altul, abia atunci avem de-a face cu un comportament
sau individul devine un obiect pentru sine însuşi (....).
Sinele în calitate de obiect pentru sine, este în mod esenţial o structură socială şi se naşte în
experienţa socială; atunci putem concepe un sine absolut solitar.
Dar nu este posibil să concepi un sine care să se dezvolte în afara experienţei sociale; odată
constituit sinele, putem să ne imaginăm un om izolat pentru tot restul vieţii, el se are pentru totdeauna pe
sine însuşi ? tovarăş; el poate comunica şi gândi cu el înşuşi ca şi cu nimeni altcineva, suntem toţi
familiarizaţi cu acest proces la care tocmai m-am referit şi care constă în a reacţiona cu sine însuşi precum
ar face-o un altul, să fie conştient de ce se spune într-o conversaţie cu altcineva şi să utilizeze această
conştiinţă pentru a determina ceea ce se va spune apoi noi înţelegem în mod constant ceea ce spunem
altora şi utilizăm această înţelegere pentru a dirija urmarea discursului nostru. Descoperim ceea ce o să
facem sau spunem ori să facem, vorbind ori acţionând, astfel ne controlăm continuu propria noastră
conduită. În conversaţia prin gesturi, ceea ce rostim provoacă o anumită reacţie la celălalt şi această
reacţie la rândul ei ne modifică propria acţiune, astfel modificăm ceea ce am început să facem din cauza
replicii celuilalt individ. Conversaţia prin gesturi este începutul comunicării. Individul realizează
conversaţia prin gesturi cu el însuşi. El spune ceva; aceasta provoacă o anumită replică în el, şi această
replică la rândul său face să se modifice ceea ce era să spună el. Începem să spunem ceva, ceva rău, de
exemplu, dar de la primele cuvinte, ne dăm seama că este cruzime. Efectul asupra subiectului a ceea ce va
spune el îl opreşte; este o conversaţie prin gesturi între individ şi el însuşi, când vorbim despre discursul
semnificativ vrem să spunem că acţiunea afectează agentul şi că acest efect asupra agentului face parte
din realizarea inteligentă a conversaţiei cu celălalt. Ori, noi amputăm, ca să zicem aşa, această fază
socială, şi ne lipsim de ea temporar, în aşa fel încât un individ îşi vorbeşte ca şi cum vorbeşte altcuiva
(...).
Această experienţă socială care determină într- o oarecare măsură sinele, participă la comunicare.
O mare parte a sinelui, în mod firesc, n-are nevoie să se exprime. Tipurile de relaţii pe care le întreţinem
variază urmând diferiţi indivizi; suntem un lucru pentru un om şi altul pentru un altul. Sunt deasemenea
părţi din sine care nu există decât în raport cu el însuşi ne scindăm în tot felul de diferite forme de sine
urmându- i pe prietenii noştri, discutăm politică cu unul şi religie cu celălalt. Există o mare diversitate de
sine corespunzând diferitelor reacţii sociale. Procesul social este cel care produce sinele; în afara acestei
experienţe el nu ar exista. 1)
O personalitate multiplă este într- un sens normală, cum tocmai am arătat- o. În mod obişnuit,
organizarea sinelui total se defineşte în raport cu comunitatea din care face parte şi cu situaţia în care se
găseşte. Natura şi societatea variază, firesc cu diferiţi indivizi, după care noi trăim cu oameni realmente
prezenţi sau cu fiinţe din propria noastră ? sau din memoria noastră. În comunitatea de care aparţinem ca
la un tot, se află normal un sine unificat; dar acesta se poate dizolva. Pentru cineva cu un echilibru nervos
instabil care are o linie de clivaj, anumite acţiuni devin imposibile; acest ansamblu de acţiuni poate să se
separe de personalitate şi să producă un alt sine.
Două euri şi două mine separate, două persoane separate apar, şi în aceste condiţii, personalitatea
tinde să se dezintegreze (...).
Unitatea şi structura sinelui complet reflectă cele ale procesului social ca un tot; fiecare dintre
sinele elementare care-l compun reflectează unitatea şi structura unuia dintre diferitele aspecte ale acestui
proces în care individul este angajat. Altfel spus, diversele sine elementare care constituie un sine complet
sau se ? în el sunt diverse aspecte ale structurii acestui sine, la rândul său, corespunde diverselor aspecte
ale structurii întregului proces social. Structura sinelui complet este astfel reflectarea acestui proces.
Organizarea şi unificarea unui grup social sunt identice cu ale unor sine produse în procesul social în care
acest grup se angajează sau pe care-l realizează (...).
Actul de-a gândi implică întotdeauna un simbol care produce aceeaşi reacţie la celălalt ca la acela
care gândeşte. Un astfel de simbol este nu universal al discursului; el este universal prin înşuşi caracterul
simbolic. Noi presupunem mereu că simbolul va provoca la celălalt aceeaşi reacţie ca să facă parte din
mecanismul de conduită. Un individ care spune ceva se spune ceea ce el spune altora (celorlalţi); altfel el
nu ar şti despre ce vorbeşte.
159
Firesc, o mare parte a conversaţiei între un individ şi interlocutorii săi nu provoacă în el aceeaşi
reacţie ca şi în ei. Asta este în mod particular adevărat în cazul atitudinilor emoţionale.
Se încearcă să se imprime acestea auditorului său; nu încearcă să le imprime sieşi. Se află dincolo
de toate un ansamblu de valori date în discurs care nu au caracter simbolic. Actorul este conştient de
valorile sale; adică el îşi asumă o anumită atitudine, îşi dă seama, cum se spune, că această atitudine
reprezintă durerea. Dacă o face, el este capabil să reacţioneze ca asistenţa la propril său gest. Dar nu este
acolo o atitudine naturală, nu este actor tot timpul.
În anumite momente acţionăm fără să ne gândim la altceva decât la efectul atitudinii noastre şi
putem deliberat să uzăm de un anumit ton al vocii pentru- a obţine asemenea rezultat. Acest ton produce
în noi o reacţie identică cu aceea pe care-o dorim s-o provocăm la altcineva, dar o mare parte din ceea ce
se întâmplă în discurs nu are această valoare simbolică(....).
Găsim la copii ceva care corespunde acestei duble, adică tovarăşi invizibili, imaginari pe care
majoritatea îi crează în propria lor experienţă. Astfel ei organizează reacţiile pe care le provoacă la alţii şi
în ei însişi. În mod firesc, acest joc cu tovarăşi imaginari nu este decât o fază deosebit de interesantă a
jocului liber obişnuit. Acesta, în acest stadiu care precede jocurile organizate, înseamnă să te joci de-ceva.
Un copil se joacă de-a mama, de-a profesorul, de-a poliţistul, adică el îşi asumă, cum am mai spus-o,
roluri diferite (....). Când un copil îşi asumă un rol, el posedă în el însuşi stimuli care vor provoca această
reacţie particulară sau acest grup de reacţii. El poate în mod firesc să fugă când este urmărit, sau se poate
întoarce şi se poate bate exact ca şi câinele în jocul său.
Dar nu este acelaşi fenomen decât atunci când se joacă de-a ceva. Copiii se-adună pentru ase juca
de-a ? Aceasta înseamnă că copilul posedă un anumit ansamblu de stimuli care provoacă în el aceleaşi
reacţii ca la ceilalţi şi care corespunde reacţiilor unui indian. În faza ludică, copilul utilizează propriile
reacţii la aceşti stimuli care-i foloseşte pentru a-şi construi un sine. Reacţia pe care el tinde să o facă
acestor stimuli îi organizează. El se joacă, de exemplu, să-şi prezinte ceva şi să-l cumpere, îşi dă o
scrisoare, o primeşte; îşi vorbeşte ca părinte, ca dascăl, şi ca poliţist, se opreşte pe sine. El posedă un
ansamblu de stimuli care provoacă în el aceeaşi reacţie ca şi la ceilalţi. El ia acest grup de reacţii şi le
organizează într- un anumit tot. Aceasta este maniera cea mai simplă să fii un altul pentru tine însuţi, ea
comportă o organizare temporală. Copilul rosteşte un lucru într-o personalitate şi reacţionează la aceasta
într-o alta, apoi reacţia lui la cea de- a doua este un stimul pentru el în cea dintâi; şi astfel continuă
conversaţia. El se dezvoltă într-o anumită atitudine organizată în el şi în “celălalt” care îi reacţionează, şi
ei realizează între ei o conversaţie prin gesturi.
Dacă noi opunem jocul liber situaţiei jocului reglementat, noi notăm această diferenţă esenţială:
copilul care participă la acest joc reglementat trebuie să fie capabil să ia atitidinea oricărui individ care
participa la partidă; şi aceste roluri diferite trebuie să aibă o relaţie diferită a unora cu ceilalţi. Să luăm
jocul f. simplu de-a v-aţi ascunselea, fiecare vânează cu excepţia celui care se ascunde. Copilul nu are
nevoie decât de un vânat şi un vânător. Dacă un copil se joacă în cel dintâi sens al cuvântului, el se
mulţumeşte să se joace, dar el nu achiziţionează nici o organizare de bază. În acest stadiu el trece un rol
altcuiva când capriciul îi dictează astfel. Dar în jocul reglementat, unde se găsesc mulţi indivizi, copilul
care preia un rol, trebuie să fie gata să preia rolurile tuturor celorlalţi. Dacă el aparţine unei echipe de
base-ball, trebuie să posede în propria sa natură reacţiile fiecăreia dintre cele nouă poziţii. El trebuie să
ştie, pentru a fi realizat propriul său joc, ceea ce fiecare echipier trebuie să facă. Trebuie să preia toate
rolurile. Ne este necesar să fie toţi prezenţi în conştiinţa sa în acelaşi timp, dar trebuie să fie în anumite
momente, trei sau patru indivizi prezenţi în propria sa atitudine, acela care aruncă mingea, cel care-o
aprinde, etc. Aceste reacţii trebuie să fie, în oarecare grad, prezente în compoziţia propriului său personaj.
Există deci în jocul reglementat, un ansamblu de reacţii ale altora, organizate în aşa fel încât atitudinea
unuia să cheme atitudinea adaptată a celuilalt. Această organizare este stabilită sub formă de reguli ale
jocului. Copiii dau o mare importanţă regulilor. Ei pot improviza reguli pe loc pentru a ieşi din
încurcătură. Să faci aceste reguli este o plăcere a jocului reglementat. Or, regulile sunt ansamblul
reacţiilor pe care le provoacă o atitudine dată. Puteţi cere altora o anumită reacţie dacă aşteptaţi o anumită
atitudine. Aceste reacţii se află toate în dvs. înşivă. Obţineţi, în acest caz, un ansamblu organizat de reacţii
asemănătoare cu cel la care m-am referit; este ceva mai elaborat decât rolurile implicate de jocul liber.

160
Se află în acesta numai un ansamblu de reacţii care urmează ? celorlalte, în mod nedefinit. Într-un
asemenea stadiu spunem că copilul nu are încă un sine pe deplin dezvoltat. Copilul reacţionează într-un
fel destul de inteligent stimulilor imediaţi care-i parvin, dar ei nu sunt organizaţi. El nu-şi organizează
viaţa aşa cum ne-ar plăcea nouă, adică precum un întreg. Nu există decât un anumit ansamblu de reacţii
corespunzând tipului acestui joc liber. Copilul reacţionează la un anumit stimul, şi reacţia din el este
aceea pe care el a provocat-o la ceilalţi, dar nu este un sine complet. Dimpotrivă, în jocul reglementat el
trebuie să posede o organizare a acestor roluri, altminteri el n-ar putea să se joace. Jocul reglementat
reprezintă în viaţa copilului trecerea de la afară în care îţi asumi rolul celorlalţi în jocul liber, la faza
rolului organizat care este esenţial conştiinţei sinelui în toate accepţiile termenului (....)
Se găseşte o iluzie frapantă a diferenţei dintre jocul liber şi jocul reglementat în mituri şi în câteva
dintre piesele jucate de popoarele primitive, mai ales în spectacolele religioase. Se poate să nu întâlnim
acolo atitudinea jocului liber care se regăseşte la copii, căci acolo, actori sunt adulţii şi fără nici un fel de
îndoială, însele spiritele popoarelor primitive recunosc mai mult sau mai puţin legătura între aceste
procese de joc şi ceea ce reprezintă în realitate piesele. În interpretarea acestor ritualuri, există o
organizare a jocului care ar putea fi comparată cu poate, cu ceea ce se petrece la şcoala elementară, unde
se dă jocurilor de copii o regie co o structură dată.
Se găseşte cel puţin ceva asemănător în jocul popoarelor primitive. Evident, acest tip de activitate
priveşte viaţa cotidiană a acestor popoare şi nu raporturile care există cu obiectele care-i înconjoară (în
acest din urmă caz există o conştiinţă de sine care s-a dezvoltat într-o manieră determinată ), dar în
atitudinea lor faţă de forţele care-i înconjoară, faţă de natura de care depind. În atitudinile lor faţă de
această natură vagă şi nesigură, întâlnim o reacţie cu mult mai primitivă care-şi găseşte expresia într-o
acţiune de preluare a rolului altora, luîndu-şi adio de la noi şi executând anumite ritualuri care reprezintă
acţiunile imaginare ale acestor din urmă.
Acest proces se dezvoltă în mod sigur, într-o tehnică mai mult sau mai puţin definită şi este
controlată, putem spune că s-a produs ca urmare a situaţiilor asemănătoare cu cele în care copiii se joacă
de-a părinţii, de-a învăţătorul, personalităţi la fel de vagi care se află în cinstea lor, care-i afectează şi de
care ei depind. Sunt personalităţi pe care şi le asumă, roluri pe care le joacă, şi care, în această măsură,
controlează dezvoltarea propriei personalităţi. Acesta este scopul precis al şcolii primare care preia
caracterele acestei fiinţe vagi, şi-i plasează într-o relaţie socială organizată pentru a constitui
personalitatea copilului mic. Să introduci o organizaţie din exterior presupune precis lipsa organizării în
acest stadiu al experienţei copilului. Jocul reglementat ca atare se opune acestor situaţii proprii copilului
mic şi popoarelor primitive. Diferenţa fundamentală între jocul liber şi cel reglementat este că în acesta
copilul trebuie să aibă atitudinea tuturor celor care participă la aceasta. Atitudinile celorlalţi pe care
jucătorul şi le asumă se organizează într-o unitate; şi asta-i controlează reacţia. Am luat ca exemplu
jucătorul de basse-ball. Adoptând rolurile celorlalţi coechipieri, el determină fiecare dintre propriile sale
acte. Acţiunea sa este controlată de faptul de-a fi fiecare dintre ceilalţi coechipieri, cel puţin în măsura în
care atitudinile afectează reacţia sa specială. Găsim atunci un “altul” care este organizarea atitudinilor
celor care sunt angajaţi în acelaşi proces.
Se poate denumi comunitatea organizată sau grupul social care conferă individului unitatea
sinelui “celălalt generalizat”. Atitudinea celuilalt - generalizat este aceea a întregii comunităţi. Astfel în
cazul unui grup social asemănător cu o echipă, echipa este aceea care-l reprezintă pe celălalt - generalizat,
în măsura în care ea intră (ca proces organizat sau activitate socială) în experienţa unui oarecare dintre
membri săi.
Dacă individul uman dat trebuie să achiziţioneze un sine în sensul cel mai larg, nu este suficient să
preia atitudinile altora faţă de el şi faţă de ei însişi, atitudinile lor în ceea ce priveşte diversele faze sau
aspecte ale activităţii sociale comune sau ansamblului de interpretări sociale, în care ei sunt toţi angajaţi
ca membri ai unei societăţi organizate. Trebuie atunci acţionat faţă de diversele proiecte sociale realizate
la un moment dat sau faţă de diferitele faze mai mari ale procesului social general care constituie viaţa
acestei societăţi, şi ale cărei proiecte sunt manifestaţii specifice. În alţi termeni, această importare de
activităţi mai generale a unei totalităţi sociale date sau societate organizată ca atare în sfera experienţei
oricărui individ angajat sau cuprins în acest tot constituie baza esenţială, condiţia necesară a dezvoltării
celei mai largi a sinelui. Este numai în măsura în care-şi asumă atitudinile grupului său social organizat
161
faţă de activitatea socială cooperativă, sau faţă de ansamblul unor asemenea activităţi de care se ocupă
grupul, ca el să dezvolte un sine complet sau să posede sinele pe care de fapt l-a realizat. La rândul lor,
procesele cooperative complexe, activităţile şi funcţiile instituţionale ale societăţii umane organizate nu
sunt posibile decât în măsura în care orice individ care este cuprins în ele poate să ia atitudinile generale
ale tuturor celorlalţi indivizi faţă de aceste activităţi, procese şi funcţionări instituţionale, şi faţă de
întregul (totul) social organizat al relaţiilor şi interacţiunilor de experienţe astfel constituite, şi în măsura
în care el îşi poate dirija conduita în consecinţă.
Sub forma celuilalt-generalizat procesul social afectează comportamentul indivizilor care sunt
angajaţi în aceasta sau aceia care-o realizează, adică comunitatea este aceea care exercită controlul
asupra membrilor săi. În fine, în acest fel procesul social sau comunitatea devin un factor determinant al
gândirii individului. În gândirea abstractă, individul adoptă atitudinea pe care-o are faţă de celălalt-
generalizat, fără să se refere la această atitudine în măsura în care ea este exprimată la un individ
particular; în gândirea concretă el adoptă atitudine în măsura în care ea este exprimată în atitudinile pe
care-o au ceilalţi indivizi