FILOCALIA IX............................................................................................................................

3
POCĂINŢA.....................................................................................................................................3
RETRAGEREA..............................................................................................................................12
CREDINŢĂ...................................................................................................................................15
RUGĂCIUNE................................................................................................................................17
CURAJ-FRICĂ..............................................................................................................................19
DISCERNĂMÂNTUL – TREZVIA...................................................................................................20
ÎMBUIBAREA – ÎNFRÂNAREA......................................................................................................28
CURVIA – CURĂŢIA....................................................................................................................30
MÂNIA – BLÂNDEŢEA................................................................................................................33
SMERENIA – MÂNDRIA...............................................................................................................39
PATIMI – ISPITE...........................................................................................................................51
RÂSUL........................................................................................................................................57
TRÂNDĂVIA – OSTENEALA.........................................................................................................58
SUFERINŢĂ – RĂBDARE..............................................................................................................62
VORBA DEŞARTĂ – TĂCEREA.....................................................................................................65
FILOCALIA XI...........................................................................................................................68
POCĂINŢA...................................................................................................................................68
RETRAGEREA..............................................................................................................................71
CREDINŢĂ...................................................................................................................................75
RUGĂCIUNE................................................................................................................................82
CURAJ-FRICĂ..............................................................................................................................88
DISCERNĂMÂNTUL – TREZVIA...................................................................................................90
ÎMBUIBAREA – ÎNFRÂNAREA......................................................................................................93
CURVIA – CURĂŢIA....................................................................................................................95
MÂNIA – BLÂNDEŢEA................................................................................................................97
SMERENIA – MÂNDRIA.............................................................................................................101
PATIMI – ISPITE.........................................................................................................................117
TRÂNDĂVIA – OSTENEALA.......................................................................................................122
SUFERINŢĂ – RĂBDARE............................................................................................................129
VORBA DEŞARTĂ – TĂCEREA...................................................................................................134
FILOCALIA XII........................................................................................................................138
DISCERNĂMÂNT – TREZVIE......................................................................................................138
POCĂINŢĂ.................................................................................................................................145
RETRAGEREA............................................................................................................................149
CREDINŢĂ.................................................................................................................................150
RUGĂCIUNE..............................................................................................................................151
MÂNIA – BLÂNDEŢEA..............................................................................................................153
SMERENIA – MÂNDRIA.............................................................................................................156
PATIMI – ISPITE.........................................................................................................................159
TRÂNDĂVIA – OSTENEALA.......................................................................................................184
SUFERINŢĂ – RĂBDARE............................................................................................................184
VORBA DEŞARTĂ – TĂCEREA...................................................................................................185
Filocalia IX

Pocăinţa

 Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce
şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi
din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra
cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor
şi poruncind îngerilor: “Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire.” Iar
de nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi
lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat
sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind această nepăsare prin lacrimi
fierbinţi, facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat
sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi inima noastră împietrită prin păcatele
întipărite cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în
patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinţe create din
care iradiază libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi întăresc şi în noi libertatea, care
înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce priveşte legătura sau influenţa
patimilor, ne permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu şi a
semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbeşte despre plânsul
neîncetat, căci plânsul lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârşit fericita nepătimire. Căci zicea
avva Isaia: “Să ne nevoim fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea şi să
vedem şi să vedem lumina pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care sunt greaua
pătimire şi plânsul şi care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea
cea legată cu multele legături ale voilor sale.”)
 Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu
nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţa pentru păcatele săvârşite.
 Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa
scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte
rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viaţa viitoare şi atunci vom “muri” sufleteşte
de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa
aceasta din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti
Domnul. Am ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curăţită,
Îl vom vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni din această privelişte. Altfel vom
“muri de foame” dar vom fi conştienţi de “moartea“ aceasta. Vom suferi de un cumplit gol
conştient în sufletul nostru şi în jurul nostru.)
 Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de
cele lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge căldura
patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu
este o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic, nici o gândire rece la putinţa fericirii
veşnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi râvna de a dobândi fericirea veşnică.
Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi
pentru cele bune.
 Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar
ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de câte
ori s-ar întâmpla aceasta.
 Conştiinţa este oglinda lăuntrică în care te vezi aşa cum eşti. Alţi oameni îţi pot spune
lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc aşa de bine cum ne cunoaştem noi înşine
privindu-ne conştiinţa noastră. Sau ne amăgesc lăudându-ne din cine ştie ce interese.
Conştiinţa este o oglindă de negrăită fineţe, limpezime şi sinceritate. Niciodată nu ajunge
viaţa noastră să nu mai arate nici o pată în oglinda conştiinţei noastre de aceea ea neîncetat
pe sfinţi la pocăinţă.
 Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti, gândul
osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine, răbdarea de bunăvoie a necazurilor. Cel ce
se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea puternică a pântecelui
şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.
 Păcatul este îmbibat ca o otravă în toată fiinţa omului, pocăinţa este deci o mişcare
totală, existenţială de curăţire a întregii fiinţe omeneşti în toate gândurile şi faptele ei.
 Cel ce se osândeşte sincer pe sine, nu este osândit de Dumnezeu căci trezeşte mila Lui
văzând durerea ce o are cel ce a păcătuit că L-a supărat pe El prin aceasta şi dă dovadă că
revine la iubirea faţă de El.
 Ajungând la mănăstirea celor ce se pocăiau am văzut într-adevăr, dacă nu e prea
îndrăzneţ să spun “cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trândav
nu s-au suit”, lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de
viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni. Am văzut pe unii din vinovaţii
aceia nevinovaţi stând toată noaptea până dimineaţa afară în aer liber cu picioarele
nemişcate, clătinându-se de somn în chip jalnic prin silirea firii şi nedăruindu-şi nici un pic
de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii privind cu jale la cer şi
cerând de acolo ajutor cu tânguiri sfâşietoare. Unii stăteau la rugăciune cu mâinile legate la
spate ca nişte osândiţi; îşi ţineau faţa întristată aplecată la pământ şi se osândeau socotindu-se
nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să se roage lui Dumnezeu, stăpâniţi
de nepriceperea gândurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi
înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de
o undă subţire de deznădejde. Pe alţii, şezând pe pământ în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa
cu genunchii şi bătându-şi fruntea de pământ. Unii, lovindu-şi mereu pieptul şi chemându-şi
înapoi starea cea dintâi. Erau care udau pământul cu lacrimi, iar alţii, fiind lipsiţi de lacrimi,
se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor ca pentru nişte morţi neputînd să
rabde întristarea din inima lor. Alţii gemeau cu inima dar cu gura împiedicau sunetul
tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau dintr-o dată. (Inima umplută de
întristare pentru slăbiciunea şi neputinţa ei din pricina faptelor trupeşti arătate, umple locul
faptelor trupeşti. Ea topeşte adică acele fapte şi se aşează în locul lor. Pe locul oricărei fapte
trupeşti apare inima întristată, ţinându-le în cumpănă şi covârşindu-le; sau orice faptă
trupească face să nască întristarea inimii. Din rana produsă de o plăcere, se naşte durerea; din
săturarea de mâncăruri grase, se naşte înfrânarea tămăduitoare.)
 Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi
întunecaţi de multă mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii, apoi scufundaţi în
adâncul smereniei şi frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii, zăcând jos
însinguraţi şi căutând la pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte lei din fundul
inimii, scrâşnind din dinţi şi suspinând. Unii cereau cu bună nădejde iertarea de toate, alţii
dintr-o smerenie negrăită se osândeau socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să
se apere, strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos la pământ: “Ştim, ştim, că
suntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea şi pe drept cuvânt că nu ne ajunge puterea de
a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru
noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: “Nu cu mânia Ta să ne
mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi” nici după judecata Ta cea dreaptă să ne
trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns ca să ne izbăvim de marea Ta
ameninţare şi de chinurile fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim noi, cei ce nu ne-
am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea ta de oameni şi după
iertarea de mai înainte”! Se puteau vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevărat în chip
vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la
sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi. Oameni care uitau să-şi mănânce pâinea lor,
iar apa şi-o beau amestecată cu lacrimi şi pâinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea
alţii având pielea lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă. Nimic altceva nu auzeai de la
ei decât aceste cuvinte: “Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!”
Unii strigau: “Miluieşte-mă, miluieşte-mă!” iar alţii mai jalnic: “Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă
de se poate!” Unii se pedepseau pe ei înşişi cu arşiţă iar alţii se chinuiau cu frig. Unii gustând
puţină apă, o depărtau de la ei îndată gustând doar atât cât să nu moară de sete; alţii
împărtăşindu-se de puţină pâine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de
hrana cuvântătoare, ca unii ce-au săvârşit faptele celor necuvântătoare. Unde se vedea între ei
vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a iuţimii? Unde vreo
urmă de mânie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni ceea ce se cheamă mânie, căci
plânsul alungase din ei cu desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt?
Unde vreo sărbătoare? Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire sau îngrijire a trupului?
Unde vreo urmă de slavă deşartă? Unde vreo nădejde de desfătare? Unde gândul la vin?
Unde gustul vreunor poame? Unde mângâierea de conţinutul vreunor oale? Unde îndulcirea
gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei grija de ceva
pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toţi
şedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicând: “Oare ce ni se va întâmpla? Oare
care va fi hotărârea? Care va fi sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi?
Oare mai este iertare pentru noi, întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut cererea noastră
putere să ajungă înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi umilită şi ruşinată? Oare intrând,
cât folos a agonisit? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavînd nici o putere, a împăcat ea
oare pe Domnul cu desăvârşire sau măcar în parte? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori
sau încă stau departe de noi? Căci de nu s-au apropiat, toată osteneala noastră este deşartă
pentru că ruga noastră n-are puterea nici întrariparea curăţiei pentru a intra la Domnul dacă
îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi ca să o ia pe aceasta şi să o aducă
Domnului. ”Pentru aceea îndemnându-se unii pe alţii ziceau: “Să alergăm, fraţilor! E nevoie
de alergare pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţînd trupul
nostru murdar şi pornit spre rele, ca să-l omorâm cum ne-a omorât şi el pe noi.” E ceea ce şi
făceau acei fericiţi stăpâniţi de simţul vinovăţiei. Se vedeau la ei genunchi uscaţi de mulţimea
mătăniilor; ochi topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau
răniţi şi arşi de mulţimea lacrimilor; feţele veştejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de
feţele morţilor. Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau a celor
îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil, ori pedeapsa celor osândiţi pentru
omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a
acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti fraţilor! Aceştia îl rugau de multe ori pe
judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în
fiare şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiţi, şi să nu-i dezlege înainte de a-i
primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat
vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu, căci când vedeau aceştia că vor purcede
către Domnul îl rugau prin întîistătătorul lor, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei
de înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi ca nişte dobitoace, în apa râului sau să fie
lăsaţi în ţarina cutreierată de fiare. Iar eu, văzând şi auzind acestea de la ei, puţin a trebuit să
nu deznădăjduiesc cunoscând nepăsarea mea şi asemănând-o cu greaua lor pătimire. Dar cum
era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la
plâns, căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de primit, celor ce-au căzut din virtute şi din
bogăţia duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de
îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a
fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, nu numai că
primeşte cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se sârguieşte a se ucide în chip binecredincios
prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire şi de frică a Domnului. Aşa făceau
cu adevărat fericiţii aceştia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunaţilor, că nevoinţele
acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de alţii pe când
altora pricinuitoare de deznădejde. Bărbatul viteaz îşi va lua din acestea bold şi săgeată de
foc şi, râvnă primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscându-şi
slăbiciunea şi dobândind îndată smerenie prin osândirea de sine continuă, va alerga şi el în
urma celui dintâi, dar nu ştiu de-l va ajunge. Bărbatul leneş nu trebuie să asculte cele ce le-
am spus, pentru ca nu cumva deznădăjduindu-se, să risipească şi ceea ce a lucrat până acum,
ori să i se întâmple ceea ce s-a spus în Scriptură: “De la cel ce nu are osârdie, ŗi aceea care i
se pare că o are i se va lua.” (Matei 25,29)
 Când omul îşi aduce aminte de păcatele sale şi se pedepseşte pe sine, atunci şi
Dumnezeu are grijă de el ca să-l odihnească, pentru că Dumnezeu se bucură că şi-a dat sieşi
certare pentru abaterea de la calea Lui. Căci acesta este semnul nepătimirii. Şi pe cât de
mult îşi sileşte sufletul său, pe atâta se înmulţeşte cinstirea lui din partea lui Dumnezeu.
 Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care plânge o socoteşte ca pierdută chiar
dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea.
 Cel ce se plânge pe sine însuşi, nu se îngrijeşte de plânsul, de căderea sau de ocărârea
altuia.
 Câinele muşcat de o fiară, se mânie şi mai mult pe ea înfuriindu-se neasemănat mai mult
pe aceasta din durerea rănii. Să luăm aminte de nu cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire, a
încetat conştiinţa să ne muşte. Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator.
Conştiinţa curată e pricinuită de ostenelile nevoinţei, ca postul, privegherea, îndelunga
răbdare.
 Semnul iertării nu stă într-o linişte nepăsătoare, ci într-o grijă că eşti mereu dator să faci
ceva pentru a merita iertarea. Păcatul săvârşit devine astfel un bold de continuă înaintare în
cele bune. El poate fi astfel o forţă de continuă sensibilizare spirituală.
 Nu e nimic deopotrivă cu îndurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce
deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine. (Cel ce deznădăjduieşte în mila lui Dumnezeu, s-a
omorât pe sine sufleteşte, căci nu mai face nimic pentru a se ridica din răutatea păcatului
pentru a înainta în bine.)
 Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile
văzute ce ni se întâmplă, ba încă de şi mai multe.
 Regulă şi chip, pildă şi icoană de pocăinţă să-ţi fie ţie mai înainte pomeniţii sfinţi osândiţi
de bunăvoie şi nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viaţa ta.
 Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi şi un plâns de fiecare ceas.
 Tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite. (Teama de moarte este firească
omului şi îşi are originea în neascultare).
 După cum pâinea este cea mai necesară dintre toate alimentele, tot astfel meditaţia asupra
morţii între toate celelalte îndeletniciri. Cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea
morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este
asemenea celui ce înoată dar voieşte să-şi ciocnească palmele. Adevărata pomenire a morţii
taie pofta de mâncare, iar când neînfrînarea la mâncare a fost stăvilită cu ajutorul smereniei,
totodată sunt stăvilite şi patimile. Insensibilitatea inimii întunecă mintea, iar mulţimea
mâncărurilor seacă izvorul lacrimilor. Setea şi privegherea necăjesc inima, iar inima necăjită
varsă lacrimi.
 Aspre celor lacomi la mâncare şi de necrezut celor trândavi le vor fi aceste cuvinte, dar
bărbatul făptuitor le va cerca cu sârguinţă. Cel care le-a cunoscut prin cercare va râde de
uşurinţa cu care a izbândit; cel care este însă mereu în căutare fără a trece la fapte odată, încă
şi mai mâhnit va fi. Inima care nu este îndurerată de păcate face şi mintea învârtoşată, adică
ia omului sensibilitatea înţelegerii stării sale. Cunoaşterea de sine a omului este deci o chestie
de simţire. Un om nesimţit nu se cunoaşte cu adevărat.
 Cine bea mult nu poate plânge.
 Mi-a povestit odată un călugăr egiptean: “Înfigându-mi pomenirea morţii în simţirea
inimii, am voit odată, determinat de o imperioasă nevoie să dau puţină mângâiere lutului, dar
am fost împiedicat de pomenirea morţii ca de un judecător. Iar ceea ce era mai minunat, e că
voind să alung pentru puţin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putinţă.”
 Un altul, deseori ieşea dintru sine prin această cugetare aşa încât făcea impresia unui
leşinat sau epileptic, ba câteodată îl găseau aproape fără suflare.
 Cei ce cugetă la moarte, adăugând neîncetat frică la frică, nu se odihnesc până nu se va
topi şi însăşi puterea oaselor.
 Rugându-l mult pentru un cuvânt pe cuviosul Isihie Horevitul când era el să se
săvârşească, numai atât am auzit de la el: “Iertaţi-mă! Nimeni, de va avea pomenirea morţii
întru inima sa nu va putea să mai păcătuiască vreodată!”
 Cel ce a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte, dar cel ce este încă legat de ele, nu
încetează de a lucra el însuşi împotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atracţie şi falsa
plinătate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i aşteaptă după despărţirea de
ele prin moarte. Perspectiva infinităţii veşnic noi a curăţiei, a iubirii se deschide pentru
cineva după ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusivă de
lume, alipire ce pare să aibă şi ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetiţiei, deci o
infinitate aparentă. O infinitate care la un moment dat devine leşinată, lipsită de interes,
când ajungi să te saturi de a tot acapara acelaşi fel de lucruri care nu oferă nimic nou, nimic
care să satisfacă setea de infinitatea adevărată. Infinitatea mincinoasă crapă la un moment
dat pentru spiritul săturat şi dezgustat de ea şi prin această crăpătură ţâşneşte din
ascunzimea sa adevărata infinitate – cea a ordinii Duhului. Aspiraţia de înaintare în ea este
ajutată nu numai de dorul ei, ci şi de frica continuă de a rămâne înlănţuit prin patimi în
monotonia acestei lumi.)
 Nu te amăgi nepriceputule cu gândul că vei face mâine ce –ai făcut azi, căci nu-ţi va fi ţie
de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai faţă de stăpân. Nouă oamenilor nu ne
este cu putinţă a petrece cu pietate o singură zi din viaţă dacă nu vom cugeta că aceasta este
ultima pe care o mai apucăm. Şi este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au
cugetat la fel atunci când au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra morţii (Platon în
Phaidon şi Cicero în Tusculanae).
 Suprema valorificare a timpului este condiţionată de înţelegerea fiecărei zile ca stând la
uşa vieţii de dincolo – a eshatologicului. “Carpe diem” – foloseşte intens ziua – ca fiind
ultima ce ne poate asigura viaţa eternă. Timpul este un dar de la Dumnezeu însă şi o datorie
de a-l umple cu fapte dăruite domnului cu sârguinţa de a ne desăvârşi. Nu trebuie să
pierdem nici o clipă căci chiar de l-am folosi întreg, nu ne ajunge să împlinim toată datoria
ce ne este dată odată cu el.
 Aceasta este a şasea treaptă: cel ce s-a suit pe ea nu va mai păcătui niciodată, dacă e
adevărat ce s-a spus: “Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui.”
(Înţ. I. Sirah)
 Străpungerea inimii este un chin neîncetat al conştiinţei care primeşte împrospătarea
râvnei.
 Mustrarea conştiinţei este uitarea firii, devreme ce printr-însa cineva “a uitat să-şi
mănânce pâinea sa”. Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească.
 Plânsul sau străpungerea inimii este o mărturisire a păcatelor făcută de minte lui
Dumnezeu, un dialog nevăzut neîncetat şi îndurerat în care sufletul îşi recunoaşte necontenit
păcatele în faţa lui Dumnezeu. Sufletul este atât de concentrat în această mărturisire
îndurerată, că uită să mănânce, biruind trebuinţele firii.
 Celor care voiesc a spori în fericita plângere le sunt două virtuţi: înfrânarea în toate şi
tăcerea buzelor; celor desăvârşiţi: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunăvoie,
de necazuri, neosîndirea celor ce păcătuiesc şi nemărginită milă pentru cei ce greşesc.
 Tristeţea pentru starea degradantă este atât de mare, că cel ce o trăieşte nu mai simte
tristeţea pentru lipsa mângâierilor sau plăcerilor trupeşti.
 Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se
răpeşte. Şi este topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa
vorbărie şi de glume uşuratice.
 Plânsul, predispoziţia pentru plâns dispare uşor înainte de a ţi se face o calitate a firii,
de a câştiga întreaga ta fiinţă calitatea plânsului, care nu este decât dorul intens după viaţa
în Dumnezeu.
 Dacă nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decât lacrimile, nimic nu i se împotriveşte
acesteia ca râsul. (Smerita cugetare este rugăciunea necontenită cu lacrimi şi cu durere căci
aceasta chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în
puterea şi înţelepciunea sa, nici să se înalţe faţă de alţii căci acestea sunt boli cumplite ale
patimii mândriei.)
 Stăruie plin de cutremur în cererea rugăciunii în faţa Judecătorului ca un vinovat ca să
stingi cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mânia Dreptului Judecător. Căci nu poate
să treacă cu vederea sufletul care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli celui
neostenit.(Sufletul ce se pocăieşte, cere neîncetat iertare Judecătorului, cum cere văduva din
Evanghelie. El nu osteneşte în această cerere de la Cel ce nu se osteneşte – plictiseşte – de a-l
auzi. Lui Dumnezeu îi face plăcere ca acest dialog de intensă simţire a sufletului cu El să
dureze neîncetat. Starea sufletului ce se pocăieşte este starea de rugăciune, luarea aminte cu
evlavie, cu străpungere şi cu durere însoţită de mărturisirea păcatelor cu suspine negrăite.)
 Să nu faci ca cei care, îngropând morţii, odată îi bocesc şi apoi benchetuiesc în urma lor,
ci să fii asemenea celor condamnaţi la spart piatră care în fiecare ceas sunt biciuiţi de către
soldaţi.
 Cel care uneori plânge iar alteori se desfătează şi râde este asemenea celui ce alungă cu
pâine câinele iubitor de plăceri şi care în felul acesta face impresia că-l goneşte, pe când prin
fapta sa îl îndeamnă a stărui înainte. (Inima iubitoare de plăceri este temniţă şi lanţ în vremea
morţii, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, căci acestea nu-i mai fac
plăcere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovniceşti după care a năzuit cu durere.)
 Nu suntem chemaţi, o prieteni, aici la nuntă, cu adevărat nu; ci Acela care ne-a chemat
aici, ne-a chemat pentru a ne plânge păcatele noastre.
 Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în mormânt şi vei dormi mai puţin.
 Desfătarea de la masă să-ţi aducă aminte că tu însuţi vei servi drept hrană viermilor şi nu
te vei mai îmbuiba. Nici când te împărtăşeşti de băutura apei, să nu uiţi de setea provocată de
acea văpaie veşnică şi negreşit vei sili firea la cumpătare. Când suferim necinstirea cinstită a
îndrumătorului care ne mustră, ne umileşte şi ne pedepseşte, să avem în minte înfricoşata
sentinţă a Marelui Judecător. Prosteasca tristeţe şi amărăciune ce s-a semănat între noi, cu
blândeţea şi răbdarea o vom ucide ca şi cu un paloş cu două ascuţişuri.
 Seara, la culcare şi când te scoli, fii mereu cu gândul la focul cel veşnic şi nu vei mai fi
stăpânit de lenevie în rânduiala ta.
 Să te îndemne la plâns chiar haina ta căci toţi cei ce-i plâng pe morţi se-mbracă-n negru.
 De nu poţi plânge, ar trebui să plângi tocmai pentru că nu ai acest dar; dacă însă plângi –
mai mult ar trebui să verşi lacrimi pentru că prin păcatele tale ai căzut din starea înaltă în cele
mai de jos, asemănându-te dobitoacelor.
 Am văzut picături mici ca de sânge, vărsat cu durere şi am văzut curgând valuri de
lacrimi fără nici o remuşcare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult după durerea lor şi nu
după lacrimă şi cred că şi Dumnezeu la fel.
 Celor care voiesc să petreacă în durerea inimii şi în plâns nu li se cuvine a teologhisi căci
de se vor îndeletnici cu aceasta, cu siguranţă vor pierde lacrimile. Cel ce vorbeşte despre
Dumnezeu se aseamănă celui ce şade în scaunul judecătoresc, pe când cel ce plânge, se
aseamănă celui ce petrece în sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a şi răspuns David cel
care deşi plângea, era totuşi învăţător şi înţelept, celor care l-au întrebat: “Cum voi cânta
cântarea Domnului în pământ străin?” (Psalmi 136,4) adică în pământul împătimirii.
 Străpungerea face sufletul ca un burete moale şi umed din care curge apa lacrimilor, iar
aceasta care iese din suflet spală murdăria păcatelor aşa cum apa spală murdăria unei
haine după ce o înmoaie.
 Pe lângă străpungerea pe care o producem noi prin sârguinţa şi gândurile noastre, mai
este şi cea care se mişcă de la sine, sau cea care e mişcată de Dumnezeu. Aceasta este mai
mare decât cea produsă de puterile noastre.
 Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat, dar în Dumnezeu nu poate plânge
decât cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. De aici se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se
înfăptuieşte în stare de plâns, de adâncă înduioşare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu, al
întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne
dă puterea să plângem făcându-ne să simţim iubirea Lui faţă de noi. Întâlnirea este o
întâlnire pricinuitoare de o simţire până la lacrimi.
 Cei ce-au dobândit plânsul întru simţirea inimii şi-au urât însăşi viaţa lor ca una ce e plină
de osteneală, pricinuitoare de lacrimi şi de dureri. Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un
duşman.
 Când vedem la cei ce par să plângă după Dumnezeu mânie şi mândrie, să socotim
lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu căci “ce părtăşie are întunericul cu lumina?” (II Cor.
6,15)
 Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea de sine, iar al celei adevărate este
mângâierea. Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima topeşte toată întinăciunea văzută şi
gândită.
 Părinţii afirmă că este greu a deosebi, mai ales la începători care sunt lacrimile
adevărate, acest lucru fiind acoperit de multe obscurităţi şi aparenţe. Că ei spun că lacrimile
pot să izvorască din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din
lăudare, din slavă deşartă, din dragoste, etc. După ce prin frica de Dumnezeu ne-am
scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, să căutăm a ne agonisi şi lacrimile curate şi
sincere ale cugetării la moarte, deoarece în acestea nu se află nici înşelăciune nici mândrie,
ci dimpotrivă, ele ne curăţă, ne sporesc dragostea faţă de Dumnezeu, ne spală de păcate şi
ne eliberează de patimi.
 Nu crede izvoarelor de lacrimi înainte de curăţirea desăvârşită căci nu are crezare vinul
stors de curând din teascuri.
 Cel ce călătoreşte în plânsul neîncetat după Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare
zi, dar cel ce este într-o permanentă sărbătoare; poate tocmai de aceea bunul acela plângător a
spus suspinând: “Scoate din temniţă sufletul meu.” (Psalmi 141,7) ca să se bucure în lumina
Ta negrăită.
 Am văzut la unii plâns şi am văzut la alţii alt plâns din neputinţa plânsului. Aceştia deşi îl
au, se simt ca şi cum nu-l au şi prin neştiinţa lor cea bună rămân nejefuiţi de el. Ei sunt cei
despre care s-a zis: “Domnul înţelepţeşte orbii”. (Psalmi 145,8)
 Precum văduva care şi-a pierdut bărbatul, având un fiu unul născut, îl are după
Dumnezeu numai pe el spre mângâiere, aşa şi sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în
vremea ieşirii decât neplăcerile gâtlejului, (postul) şi lacrimile. Nu vor cânta unii ca aceştia
niciodată, nici nu vor sălta în cântece de veselie căci ele sunt păgubitoare plânsului. Iar de vei
încerca să chemi plânsul prin ele, el se va depărta şi mai mult de la tine căci plânsul este
durerea îmbibată într-un suflet învăpăiat. El s-a făcut în mulţi înainte mergător al fericitei
nepătimiri, făcând materia uşor de stăpânit curăţind-o şi subţiind-o.
 Lacrimile născute din amintirea morţii au născut frica, iar după frica ce naşte lipsa de
frică, se iveşte bucuria.
 Unui osândit care şi-a primit sentinţa la moarte nu-i mai arde să privească spectacole de
teatru. Cel ce plânge cu adevărat, nu va mai lua seama vreodată la desfătare, mărire, mânie
ori la furie. Plânsul constituie durerea profundă a sufletului ce s-a pocăit, care adaugă zilnic
durere peste durere, fiind ca şi femeia în durerile naşterii.
 Plânsul neîncetat naşte obişnuinţa (dispoziţia permanentă a sufletului) trecând apoi la
simţirea inimii şi cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de mari ne-ar fi virtuţile pe care le
practicăm, ele sunt zadarnice, false şi trecătoare dacă nu dobândim inimă îndurerată.
 Sunt patimi care seacă izvoarele lacrimilor şi sunt altele care nasc în ele (în izvoarele
lacrimilor) noroi şi şerpi. Datorită celor dintâi s-a împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele
sale; datorită celorlalte a căzut diavolul din cer. (Materiile care usucă în noi izvoarele sunt
vinul, stăpânirea şi cinstirea fără de măsură, căci acestea două din urmă înalţă cugetul prin
care a căzut şi diavolul.)
 De multe ori însăşi pustietăţile aspre şi deprimante sau austeritatea chiliei să îndemne
mintea noastră la străpungere. Să te încredinţeze despre aceasta Iisus, Ilie şi Ioan, care se
rugau în singurătate. (Şi locul ajută mult şi înlesneşte lucrarea virtuţii.)
 De multe ori un singur cuvânt a risipit plânsul, dar este de mirare că un singur cuvânt l-a
adus iarăşi.
 Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului că n-am săvârşit minuni, nici că n-am
teologhisit, ori că n-am fost văzători; dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am
plâns!
 A fost a şaptea treaptă: cel ce s-a învrednicit de ea să mă ajute şi pe mine, căci şi el a fost
ajutat să spele prin aceasta petele acestui veac.
 Unul din mijloacele de penitenţă, înainte, era şi petrecerea în preajma gunoaielor urât
mirositoare cf. Iov.
 Nimeni vieţuind în păcate să nu deznădăjduiască de sine, ştiind că plugăria schimbă
soiurile plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.
 Există o deznădejde din mulţimea de păcate, din povara conştiinţe, a întristării de
nesuportat şi din pricina copleşirii sufletului din pricina mulţimii rănilor, şi o scufundare a lui
în adâncul deznădejdii sub greutatea acestora. Şi există o deznădejde care ni se întâmplă din
mândrie şi din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub
demnitatea noastră. Cine ia seama, va afla în aceştia această stare: cel dintâi se predă pe sine
nepăsării, cel ce-al doilea nu mai are nădejde în nevoinţă, ambele fiind vătămătoare, pentru
că pe unul obişnuieşte să-l tămăduiască înfrânarea şi buna nădejde, iar pe al doilea smerenia
şi neosîndirea celorlalţi.
Retragerea

 Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai greu
căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă însă se împiedică mereu şi din
această pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumeşti este
asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa
monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini şi de
picioare.
 Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru
dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create şi
ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea
numai cel ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai presus de fire.)
 Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în
ceasul nevoii noastre, adică al morţii, după ce am părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu
unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a
te întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit potrivit pentru Împărăţia cerurilor.
 Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: “Un lucru-ţi
lipseşte: vinde averile şi dă-le săracilor” – şi tu însuţi să te faci sărac primind milostenie.
 Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare
aminte că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost socotiţi morţi de către Domnul, atunci
când a spus oarecăruia: “Lasă morţii” adică pe cei din lume, “să-şi îngroape morţii lor”, adică
pe cei ce au murit trupeşte.
 Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile
văzute, încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce
îndrăgeşte? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu
înţelepciune, mai mult decât de altele.
 “Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de necurăţia lumii nu vă apropiaţi” (Isaia 52,11)
zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a
alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele
care se dau monahilor. De-ar fi putu săvârşi şi cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar
mai fi fost de atâta osteneală şi de retragere în singurătate?
 Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relaţie cu vreun
lucru sau vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.
 Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu
cauţi mereu să te întinzi.
 Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-
a mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.
 Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca şi unul ce nu cunoaşte limba
printre cei de altă limbă.
 Să nu-ţi fie milă de lacrimile părinţilor şi ale prietenilor dacă voieşti să nu plângi tu însuţi
pururea.
 Retragerea să ne fie în regiunile cele mai lipsite de mângâiere, mai aspre şi mai
deprimante, altfel vom zbura din lume ducând cu noi şi patimile noastre.
 Nu putem naşte în noi obiceiul cel bun şi statornic decât prin osteneală şi trudă, iar cel
îndreptat cu multă osteneală poate să piară într-o clipă. “Prieteniile rele strică obiceiurile
bune.” (I Cor. 15,33) Cel ce după depărtarea de lume mai are încă relaţii cu cei din lume sau
cu cei ce s-au apropiat de el, ori va cădea în cursele lor, ori îşi va întina inima cugetând la
cele ale lor, sau de va rămâne curat, osândindu-i pe cei întinaţi şi va întina şi pe sine-şi
dimpreună cu ei.
 Dacă te grăbeşti spre înstrăinare şi spre singurătate nu căuta tovărăşia şi sprijinul unor
suflete iubitoare de lume pentru că furul vine pe neaşteptate. De aceea mulţi încercând să
mântuiască împreună cu ei pe alţii nepăsători şi zăbavnici şi-au pierdut împreună cu aceştia
focul sufletului lor, stingându-se în timp cu totul. Dacă ai primit flacăra, aleargă căci nu ştii
când se va stinge şi te va lăsa în întuneric.
 Mustră amânările care adorm mereu mişcările spre cele bune.
 Cel ce se înstrăinează şezând între cei de aceiaşi limbă ca unul de altă limbă nu se
socoteşte pe sine vrednic să spună ceva altora sau să vorbească cu ei. ( “Întru cunoştinţă”
poate însemna şi că este conştient că trebuie să rămână străin deci că nu trebuie să caute să se
înţeleagă cu ceilalţi.)
 N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pământ şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a
fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie; adică să
despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale, pe
iubitorii de slavă, de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul se bucură de împerecherea şi de
dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El.
 Iubirea de argint este închinare la idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli,
prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestitoarea foametei. Iubitorul de argint râde de
evanghelii şi le nesocoteşte. (Zgârcitul vede în sine numai trupul de aceea caută să-i
lungească viaţa cât mai mult vădindu-şi nebunia în această pornire spre un fel de durată
socotită fără de sfârşit aici pe pământ. De aceea patima zgârceniei este legată cu o mare
laşitate – abdică de la orice ca să-şi prelungească viaţa trupului. Cel liber de lăcomie,
dimpotrivă, cunoscând că sufletul este infinit mai valoros decât trupul şi că el este nemuritor,
dispune de un mare curaj. El poate renunţa la toate ale lumii, până şi la trup; iubitorul de
argint depărtându-se de iubirea de Dumnezeu, iubeşte idolii. Auzind “vinde averile tale şi le
dă săracilor”, râde de poruncă socotind-o imposibilă, la fel auzind “nu vă îngrijiţi de ziua de
mâine”, nu crede, ci face împotrivă. Pentru el, banii şi bunurile materiale sunt cele mai sigure
valori. El nu-L nesocoteşte numai pe Dumnezeu, ci îi calcă şi pe semenii lui în picioare.)
 Viaţa iubitorului de argint este ca o cameră pentru morţi, avându-le pe toate, gândeşte la
ceea ce nu are. În general iubirea de argint întreţine în viaţă chinul unei permanente
nesiguranţe din lipsa credinţei. Pe de o parte ea dă un preţ absolut vieţii pământeşti, pe de alta
trăieşte o spaimă continuă. În zgârcenie şi lăcomie sunt implicate toate patimile. Iubitorul de
plăceri iubeşte arginţii ca prin ei să se desfăteze, iubitorul de slavă ca prin ei să fie slăvit,
necredinciosul ca să-şi asigure confortul viitor şi să elimine greutăţile bătrâneţii, bolii şi a
străinătăţii. El crede mai mult în bani decât în Dumnezeu, Ziditorul şi Purtătorul de grijă al
întregii creaţii până la cele mai mici şi mai neînsemnate vietăţi. În fond, iubitorul de argint nu
cunoaşte că realitatea supremă este o Persoană care ne iubeşte şi are puterea să susţină totul,
ci se încrede ca în realităţi supreme şi sigure în obiectele de consum stricăcioase şi lipsite de
capacitatea de a dărui mereu viaţa din iubire.
 Cel ce-a biruit această patimă şi-a tăiat grijile; cel legat de ea nu se va ruga niciodată în
chip curat.
 Călugărul neagonisitor este stăpânul lumii; el a încredinţat grijile sale lui Dumnezeu şi
prin credinţă toate i se supun lui. (El nu este stăpânit de nimic, el refuză toate arătând că este
mai presus de ele. Dacă ajunge să posede ceva, dă arătând că este stăpân peste orice ar putea
avea; el a descoperit planul nesfârşit mai bogat în viaţă a persoanelor şi al legăturii iubitoare
dintre ele şi în ultimă analiză al Persoanei lui Dumnezeu, care întemeiază existenţa şi viaţa în
iubire a tuturor persoanelor.)
 Să nu ne arătăm o, călugări mai necredincioşi decât păsările, căci acestea nu se îngrijesc
pentru viitor, nici nu adună.
 Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia şi întristarea din iubitorul de arginţi. Cel ce
dispreţuieşte bunurile materiale s-a izbăvit de judecăţi şi de certuri, dar iubitorul de
agoniseală se luptă pentru un ac până la moarte.
 Credinţa adevărată curmă grijile, dar aducerea aminte de moarte pricinuieşte lepădarea de
trup.
 Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor căci ea pricinuieşte ură, furtişaguri, pizmă
despărţiri, duşmănii, certuri, ţineri de minte a răului, nemilostivire şi crime.
 Precum cei ce dormitează sunt uşor de prădat aşa sunt şi cei ce se îndeletnicesc cu
virtutea în apropiere de lume.
 Începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul iar sfârşitul
ei stă în a nu se teme de zgomote, ci a fi nesimţitor la acestea.
 În general Părinţii recomandă liniştirea împreună cu altul care pe de o parte îi uşurează
trezvia, pe de alta îi dă putinţa cugetării neîmprăştiate. Dar pentru evitarea altor pericole, ei
recomandă liniştirea în trei.
 Liniştea mării şi arşiţa soarelui de amiază pun la încercare răbdarea corăbierului; lipsa
celor de trebuinţă vădeşte sârguinţa celui ce se linişteşte. Cel dintâi pluteşte moleşit pe ape,
cel de-al doilea trândăvindu-se se amestecă în mulţime. (Nu trebuie părăsită liniştea în
vremea ispitelor închipuind motive, zică-se binecuvântate ci trebuie să şezi înăuntru şi să
rabzi primind cu bărbăţie pe toţi cei ce vin asupra ta, cu deosebire pe dracul trândăviei, care
fiind mai tare ca toţi face sufletul cu deosebire cercat. De fugi însă de luptă sau te laşi biruit
îţi vei face mintea nepricepută şi laşă.)
 Nu te teme de zgomotele care te tulbură căci plânsul nu ştie de frică nici nu se sperie.
 Nu aştepta vizite nici nu te pregăti pentru ele căci starea de linişte este simplă şi liberă de
orice alegere.
Credinţă

 Să alergăm cu bucurie şi cu luare aminte către lupta cea bună neînfricoşîndu-ne de

potrivnici noştri care, şi dacă nu-i vedem privesc la faţa sufletului nostru şi de o vor vedea
schimbată din pricina fricii, atunci ne vor ataca şi mai puternic cunoscând viclenii că ne-am
slăbănogit. Deci să ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu porneşte război
împotriva celor ce luptă cu ardoare.
 Pe cât înfloreşte credinţa în inimă, tot pe atât se sârguieşte şi trupul în slujire; iar când se
împiedică în necredinţă – cade, căci “Tot ce nu este din credinţă este păcat” (Romani 14,23).
 Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului şi din toată inima să nu părăsească lupta până la
cea din urmă suflare şi să nu se retragă nici în faţa a mii de morţi şi primejdii, unul ca acesta
nu va cădea cu uşurinţă.
 Îndoiala inimii şi nestatornicia sunt o necontenită pricină de poticnire şi primejdii. Cei ce
se mută cu uşurinţă dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiţi de pricepere căci nimic nu
determină o mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea în care ai intrat să-ţi fie ţie
mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situaţie nu iese din mormânt decât la învierea
obştească. Iar dacă unii au ieşit şi altfel, nu uita că au murit din nou. Să ne rugăm Domnului
să nu ni se întâmple şi nouă acelaşi lucru.
 Dacă te-ai legat împreună cu alţii să trăieşti în comunitate şi observi că nu sporeşti,
părăseşte-i fără nici o remuşcare, deşi cel cercat este cercat oriunde şi tot aşa şi cel
dimpotrivă.
 Multe sunt lucrările minţii omului lucrător: meditarea la dragostea lui Dumnezeu,
amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţia Cerurilor, a râvnei sfinţilor
mucenici, amintirea sfintelor puteri – îngerii, amintirea de momentul ieşirii sufletului, a
judecăţii, pronunţarea sentinţei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care
le-am enumerat i-au făcut pe mulţi neputincioşi a mai păcătui. Să începem deci cu cele mari
şi să sfârşim cu cele care nu trebuie uitate.
 Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor o calitate potrivită lor: dulce celor dulci,
amară celor amare, aşa şi harul dăruieşte inimilor credincioşilor în care pătrunde neschimbat
lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce flămânzeşte i se face hrană, celui ce însetează, băutură
preadulce, cel căruia îi este frig – haină, celui ostenit – odihnă, celui ce se roagă – nădejdea
inimii şi celui ce plânge – mângâiere.
 Când primim cu sufletul deschis toate cele neaşteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu
adevărat ne-am eliberat de frică.
 Nu întunericul şi aspectul dezolant al locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci
împuţinarea şi slăbiciunea sufletului nostru, dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.
 Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât de Stăpânul său, cel ce nu este aşa, se
teme până şi de umbra sa.
 Cel ce a biruit frica laşă este vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu.
 Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceşte ca cel fricos să nu iasă la război ca nu
cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai mare decât cea dintâi cădere a trupului,
şi pe drept cuvânt.
 Hotărârea neîndoielnică pricinuieşte stăruinţa în necazuri şi în locuri, iar îndoiala
lucrează necredinţa, căderea şi strămutările dese.
 Bărbăţia inimii este un alt ajutor al sufletului după Dumnezeu, precum şi lenea este un
ajutor al păcatului.
 Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să renunţi cumva la luptă, ci stai bărbăteşte şi cu
siguranţă; îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este
proaspătă, dar cele vechi neîngrijite şi învârtoşate sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă
osteneală, fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de
nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Rugăciune

 Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent decât toţi ceilalţi în timpul cântării
psalmilor şi mai ales când se recitau antifoanele dinaintea psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi
schimba trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat să-mi spună ce noimă avea
acea purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos,
zise: “M-am obişnuit de la început a-mi aduna gândurile şi mintea împreună cu sufletul
strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul
nostru! (Psalmi 94,6)
 Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita cu bun câştig de pe urma cântării
psalmilor cât poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul produs de împreunarea glasurilor
şi melodicitate risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.
 Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar mai vârtos însă în timpul cântării
psalmilor căci dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin tulburări.
 Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când avem mintea adunată, ci să luptăm să
adunăm mintea prin rugăciune.
 Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul întristării căci venind acesta lângă noi în
vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne
oprim din rugăciune.
 Dracul întristării ne şopteşte în vremea rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri, că
nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu, sau legătura vie cu El pe care am avut-o
altădată. Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a ne ruga ca unii ce n-am fi acum în
starea cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune chiar dacă ea nu este totdeauna
fierbinte şi adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.
 Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci multe sunt cursele lui până ce te face
neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu este bucurie prin aceea că te vezi pe tine
stăruind în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: “Unde vei scăpa căci nu ai pocăinţă?”
Acesta lucrează cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă înfrânarea. Dar întristarea
după Dumnezeu nu-l apasă pe om ci îi zice: “Nu te teme, vino iarăşi!”
 Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.
 Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi
cele spuse înainte.
 Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă
din firele sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului căci de nu, cu nimic nu te vei
folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit căci un singur cuvânt
vameşul şi fiul risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.
 Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră, în al doilea
rând mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem Împăratului
cererea noastră. Chipul de mai înainte arătat rugăciunii noastre este cel mai bun, precum s-a
spus unui frate oarecare de către Îngerul Domnului.
 Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al
pruncilor a înduioşat pe Tatăl cel din ceruri.
 Nu fi îndrăzneţ chiar dacă ai dobândit curăţia; mai degrabă apropie-te întru smerită
cugetare şi multă îndrăznire vei avea.
 Îndulcesc bucatele untdelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima.
 Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea în cuvintele rugăciunii iar dacă slăbind
pentru pruncia ei cade, ridic-o iarăşi căci este proprie minţii nestatornicia, dar este propriu lui
Dumnezeu s-o poată statornici.
 Nu poate fi legat Duhul, dar unde este Ziditorul duhului, toate se supun Lui.
 Alta este bucuria ce se naşte din rugăciune în cei ce petrec în obşte şi alta cea care se
iveşte în cei ce se roagă îndeletnicindu-se cu liniştea. Cea dintâi este amestecată poate cu
închipuiri; cea de-a doua se umple întreagă de smerita cugetare.
 Dacă deprinzi mintea să nu se depărteze niciodată îţi va fi aproape chiar şi când te vei
afla la masă, iar de rătăceşte neîmpiedicată nu va putea să rămână niciodată lângă tine.
 Credinţa înaripează rugăciunea căci fără ea nu se poate zbura la cer.
 Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea căci cuvântătorii de Dumnezeu au socotit-o pe
aceasta oglinda călugărului.
 Nu te înălţa dacă te-ai rugat pentru altul şi ai fost ascultat căci credinţa lui a lucrat şi a
izbutit
 Când te rogi cu trezvie eşti mai repede împins spre mânie căci aceasta este scopul
vrăjmaşilor (râvna noastră la rugăciune o întoarce vrăjmaşul spre mânie împotriva vreunor
fraţi sau împrejurări care ne întrerup). Să împlinim toată virtutea dar mai mult rugăciunea cu
multă simţire. Dar sufletul se roagă întru simţire când se ridică mai sus de mânie.
 Încredinţarea împlinirii oricărei cereri se iveşte chiar în rugăciune, iar încredinţarea este
izbăvirea de îndoială. Încredinţarea este vădirea neclintită a ceea ce nu este vădit.
 Precum împăratul pământesc priveşte cu scârbă la cel ce stă înaintea lui dar îşi întoarce
faţa de la el şi vorbeşte cu duşmanii stăpânului, aşa priveşte cu dezgust şi Domnul la cel ce
stă înaintea Lui în rugăciune şi primeşte gânduri necurate.
 Alungă cu bâta câinele ce se apropie de tine şi de câte ori se obrăzniceşte din nou ia-o de
la capăt. (Câinele este dracul care printr-un pretext oarecare fură mintea de la rugăciune;
acesta trebuie alungat cerându-se ajutorul lui Dumnezeu.)
 Cere prin plâns, caută prin ascultare, bate prin îndelungă răbdare! “Că cel ce cere astfel
va lua şi cel ce caută va afla….” Păzeşte-te să nu te rogi cumva pentru vreo femeie ca să nu
fii jefuit din partea dreaptă. (Să nu fii jefuit de curăţie prin fapta bună a rugăciunii, căci
rugându-te pentru o femeie ai toate şansele să te gândeşti cu poftă la ea.)
 Să nu ţi se facă vremea rugăciunii vreme sau ceas al unor cugetări trebuincioase, sau al
unor lucruri duhovniceşti, iar de nu, vei fi jefuit de ceea ce e bun. (Nu te lăsa ispitit să rezolvi
probleme necesare, sau chiar să cugeţi la lucruri duhovniceşti în vremea rugăciunii. Aceasta
înseamnă să te laşi furat de la ceva important.)
 Mi-a spus unul dintre iubitorii lui Dumnezeu că totdeauna, dar mai ales în sărbătorile
anuale şi împărăteşti, Dumnezeu răsplăteşte pe slujitorii Lui cu daruri.
Curaj-frică

 Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava
deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri
neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se
înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de
orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
 Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel
mai mic zgomot sau umbre. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
 Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la
frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei
ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie
suferinţa.)
 Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara –
Sfântul Ioan Scărarul)
 Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul
său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel
în extreme. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
 Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu
putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se
teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ.
Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar
viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele
pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l
propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara –
Sfântul Ioan Scărarul)
 Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de
primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
 De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: “Doamne, om nu am” căci toţi îl avem
pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
Discernământul – trezvia

 Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă
de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă,
chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă
cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina
caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.
 Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i
atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi,
pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci
şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.
 Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în
sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi
este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.
 Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii.
Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea
sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel
cu uşurinţă în legătură cu el.
 Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti
căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima
ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru
care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii
se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu
El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)
 Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a
trecut în fire.
 Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe
om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii
inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea
naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit
patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin
puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare
aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă,
se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la
viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel
de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce
vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi
prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în
continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)
 Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate
învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb
care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul
vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii
dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat
pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. “Fac răul” strigă el, însă cu osârdie continuă să-l
facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează
despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar
doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia.
Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe
să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se
pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge
de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să
se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se
înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte.
Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă
prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea.
Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune
patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de
slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la
feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu
nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe
cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului
săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
 Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită;
ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această
boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu
un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi
sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine
şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte
din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu
ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De
aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această
moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac
împotriva ei.
 Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate
deschide ei uşa sa.
 “Cei ce au legământ cu mine, văzând morţi, râd, stând la rugăciune sunt cu totul
învârtoşaţi şi întunecaţi; văzând Sfânta Masă rămân nesimţiţi, împărtăşindu-se de Dar se
poartă ca şi când ar gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunşi la inimă râd de dânşii. Am
învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi
osteneală. Eu sunt maica râsului, hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu sufăr dojana
şi sunt împletită cu evlavia mincinoasă.
 Nesimţitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust şi această lâncezeală
interioară de care vorbesc Părinţii, încât se poate spune că este înveninat de o otravă rece
care secătuieşte şi ucide sufletul. (nesimţire morală, trândăvie intelectuală)
 Ceea ce-ţi aduci aminte, fă! Şi ceea ce nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi şi nu vei
preda cugetarea fără discernământ uitării prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar
se întăreşte prin neglijenţa şi nepăsarea noastră; uitarea rupând legătura prezentului cu
trecutul din pricina alipirii pătimaşe de plăcerile prezente, slăbeşte chiar adâncimea şi
intensitatea vieţii prezente prin care nu e fructificată conştient de amintirile faptelor
trecutului.
 Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere
sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa
nepătată şi simţirea curată.
 În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un
îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să
întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori
din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu
fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de
gânduri.)
 Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi
nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire,
nedeosebire şi orbire.
 Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând
neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. de bolnavii din lume
se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug
cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri
lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi
al nemulţumirii.
 Am văzut cum fiara curviei înmulţeşte durerile celui bolnav şi chiar în timpul bolii îi
sădeşte simţiri necuviincioase şi îi provoacă scurgeri. E mai mare mirarea să vezi cum zburdă
şi se îndrăceşte trupul cu toate că se află muncindu-se în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe
alţii zăcând şi fiind mângâiaţi pe patul însuşi de lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea
inimii şi prin aceste mângâieri depărtând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai
fi voit să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi am văzut pe alţii chinuindu-se, dar
izbăvindu-se de boală ca printr-o certare şi l-am slăvit pe Cel ce prin lut curăţă lutul.
 Dacă cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate şi mai ales dacă voiţi să-mi urmaţi
sfatul, trebuie să ştiţi că pentru a respinge atacul miilor şi zecilor de mii de vrăjmaşi este bine
să nu fim schimbători şi a nu ne împrăştia ticălosul nostru suflet în toate părţile căci chiar de
ne-ar fi adunate toate puterile şi încă ne va fi cu neputinţă să pătrundem şi să biruim toate
vicleniile lor.
 Greu este să învingem gândurile furişate în noi care provin din amintirea păcatelor de mai
înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înşişi sau nu s-au folosit
cu nimic din lepădare. Totuşi ştim că Dumnezeu toate le poate şi nimic nu-i este Lui cu
neputinţă.
 În privinţa succesiunii patimilor, nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără
înţelegere, ci o totală neorânduială şi nestatornicie. Legătura între ele, trecerea de la una la
alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc din acelaşi hău de întuneric
pornit spre rău; ele ies împreună, sunt legate între ele.
 După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm
de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip
nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de
închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.
 Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce
nu ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru
dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie,
iar a doua – prostie. Prima face rău, a doua se lasă uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos:
“Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.” Prin multe moduri şi prin toate ne luptă
vrăjmaşul de aceea cel ce voieşte să se izbăvească, trebuie să aibă ochi mulţi.
 Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea,
postul, străpungerea neîncetată a inimii.
 Străjuirea gândurilor înseamnă a alunga diferitele gânduri şi atacuri prin rugăciune, iar
păzirea minţii înseamnă a păstra mintea nerobită şi nedespărţită de pomenirea lui Dumnezeu;
şi precum este mai înaltă mintea decât gândul, pe atât şi păzirea ei este mai grea şi mai de
trebuinţă. Căci minte numim iarăşi puterea noastră înţelegătoare şi oarecum ochiul sufletului
nostru, iar gând – lucrul văzut de minte şi întipărit în ea. Şi păzirea minţii este păstrarea ei în
stare de refuz al oricărui atac, care e cea dintâi lucrare voluntară a ei. Străjuirea gândurilor
este respingerea celor întipărite prin lucrarea ei voluntară.
 Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel
lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa noastră după mai înainte rânduirea lui
Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit. Trebuie să aflăm acordul între momentele
timpului şi momentele vieţii noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele şi altele
pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l
putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale
cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că viaţa noastră însăşi este făcută ca să se
ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta
nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul
discernământului; trebuie să ştii pentru care moment al timpului se potriveşte un moment al
vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei noastre se actualizează deplin şi armonios.
Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele
acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un
anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai
aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.
 Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru) amăgindu-
ne dintr-o pornire a mândriei; să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă – snopii, pentru
că timpul semănatului cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite, iar de nu
facem aşa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercaţi în
lucruri mari îşi pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici înaintează repede pentru că
fiecare lucru îşi are rândul lui şi fiecare vieţuire îşi are rânduită vremea ei.)
 Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem
dintre ele pe cele mai puţin vătămătoare.
 În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru
neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul – dacă sunt după Dumnezeu. De
pildă: dacă săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai multă smerenie decât cea pe care o
avem, nu socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-
amănuntul, căci toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)
 Văzduhul curăţit de nori arată soarele strălucitor, iar sufletul eliberat de gândurile rele ale
păcatelor făptuite mai înainte, prin luptă neobosită, vede numaidecât pe Dumnezeu. Obsesia
patimilor este aducerea aminte involuntară a păcatelor de mai înainte. Cel ce se nevoieşte o
împiedică să înainteze la faptă, învingătorul desfiinţând până şi atacul (momeala). Mintea
este mereu atârnată în chip pătimaş de amintirea păcatului şi de chipul îngustat şi opac al
faptei păcătoase săvârşite.
 Puţin foc curăţeşte toată materia, precum o spărtură mică nimiceşte toată osteneala.
Păzeşte-te de cele aşa-zis mici ca să nu cazi în cele mari!
 Există un aşa-numit înaintemergător al duhurilor care ne ia în primire îndată ce ne
deşteptăm din somn şi întinează primul nostru gând; deci, tu dă pârga zilei tale Domnului,
căci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al Domnului mi-a spus un
cuvânt vrednic de ascultat: “Cunosc drumul întreg al zilei mele de dimineaţă.”
 În ce chip doreşte cerbul însetat izvoarele, tot astfel doresc monahii să cunoască ceea ce
este bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toată inima şi să afle numai ceea ce este
conform cu această voie, ci şi ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce-i amestecată
cu semănăturile dracilor, şi cu atât mai mult pe cea vădit potrivnică. Despre aceasta cuvântul
nostru are, cu adevărat multe de spus şi anevoie de tâlcuit. La fel doreşte călugărul să
cunoască ce lucruri trebuie să se facă mai presus de toate şi fără nici o amânare potrivit celui
ce a spus: “Vai celui ce amână zi după zi şi timp după timp.” (Sirah 9,8); de asemenea, care
trebuie făcute cu blândeţe şi cu chibzuinţă, cum bine zice cel ce a spus: “Cu povăţuire se face
războiul.” (Pilde 24,6) şi iarăşi “Toate cu bunăcuviinţă şi după rânduială.” (I Cor. 14,40). Nu
tuturor, cu adevărat, nu tuturor le este dat a cunoaşte îndată şi cu bună desluşire lucruri atât
de greu de pătruns căci chiar David, purtătorul de Dumnezeu şi cel care avea pe Duhul grăind
întru dânsul se îngrijora spunând: “Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele,
Doamne izbăveşte-mă!”
 Toţi cei care voiesc să cunoască desluşit voia Domnului trebuie ca mai întâi de toate să şi-
o omoare întâi pe a lor şi rugându-se cu credinţă şi cu simplitate neforţată şi întrebând întru
smerenia inimii părinţii sau fraţii, să primească cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar
dacă cele ce li se spun ar părea potrivnice şi nelalocul lor (nefireşti, neadaptate situaţiei) şi
chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi oameni duhovniceşti. Căci nu e nedrept Dumnezeu ca să lase
să fie amăgite sufletele care s-au smerit pe ele prin încredere şi simplitate, acceptând şi
punând mai presus de ştiinţa lor sfatul şi judecata aproapelui, chiar dacă cei întrebaţi ar fi ca
nişte animale necuvântătoare. Ei ştiu că Cel ce grăieşte prin ei este însă Cel nematerial şi
nevăzut.
 Cei ce vor urma fără îndoire celor spuse mai înainte se vor umple de multă smerenie.
 Dacă cineva poate găsi în Sfânta Scriptură răspunsul la problemele ce-l frământă, cu cât
mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât cuvintele unei cărţi neînsufleţite? (Mai
mult trebuie preferat a întreba un om credincios decât să ne mărginim a interpreta noi spre
“folosul” nostru vre-un text al Scripturii.)
 Sunt unii dintre cei ce caută să afle voia lui Dumnezeu, care îndepărtându-şi gândul de la
orice înclinare pătimaşă adică de la aceea care-l face să dorească ceva şi de la aceea care-l
face să respingă altceva, şi-au oferit Domnului timp de câteva zile, într-o rugăciune fierbinte,
sufletul lor gol de orice voinţă proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru că
Mintea cea mai presus de minte a vorbit minţii noastre, fie că Dumnezeu a nimicit cu
desăvârşire una din cele două cugetări ale sufletului, nelăsând-o decât pe aceea care este
conformă proniei Lui.
 Alţii au înţeles din greutatea şi împiedicarea ce a urmat hotărârii de a face ceva că acestea
sunt dumnezeieşti, potrivit celui ce a spus: “Am voit să vin la voi o dată şi de două ori, şi ne-
a împiedicat satana.” (I Tes. 2,18). Alţii dimpotrivă, din neaşteptatul ajutor al lui Dumnezeu
în lucrul început, au simţit că acesta este bine primit de Dumnezeu şi şi-au adus aminte de
cuvintele: “Fiecăruia care alege binele, îi ajută Dumnezeu.” (Rom. 8,28).
 Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp
sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru căci nu e nedrept încât să închidă uşa celor ce
bat cu smerenie.
 Inima dreaptă s-a izbăvit de felurimea lucrurilor, plutind fără primejdii în corabia
nerăutăţii.
 De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră,
ca descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după putere.
 Se întâmplă că pricina celor mai mari rele este uneori educaţia, mediul – adică locul de
vieţuire şi alteori petrecerea cu alţii. Dar deseori însăşi corupţia sufletului este suficientă spre
a-i aduce pierzarea. Nu există loc mai bun şi mai sigur decât cerul, dar şi de aici au căzut
îngeri din pricina propriei lor înclinări şi deci neinfluenţaţi de nimic din exterior.
 Multă, cu adevărat multă şi greu de pătruns este viclenia duhurilor necurate şi numai
puţinora le este desluşită; ba socotesc că nici acestora nu le este pe deplin, căci cum de multe
ori desfătându-ne de mâncare şi îmbuibându-ne – priveghem întru trezvie, iar postind şi
asuprindu-ne trupul suntem doborâţi în chip jalnic de somn? Cum petrecând în singurătate şi
liniştindu-ne de zarva lumii ne înăsprim şi vieţuind împreună cu alţii suntem străpunşi de
umilinţă? Cum îndurând foamea suntem ispitiţi de somn şi ghiftuindu-ne, rămânem
neispitiţi? Cum înfrânându-ne ne facem întunecaţi şi nestrăpunşi la inimă, iar în băuturi de
vin veseli cu sufletul şi uşor de străpuns la inimă? Cel ce poate, să lumineze aceste lucruri în
Domnul căci noi suntem nepricepuţi în unele ca acestea. Totuşi vom spune că aceste
răsturnări nu sunt produse întotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie şi
mişcări interne ale trupului.
 Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la
râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare
de lumină celor ce nu văd bine.
 Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci vei cunoaşte că multe sunt întru tine
deşi nu te poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina
adânc înrădăcinatelor deprinderi.
 Dumnezeu judecă intenţia dar caută cu iubire de oameni şi lucrarea. Mare este cel ce nu
are nici o lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedică să facem cele
uşoare şi mult mai folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cel peste puterea noastră.
(Cel ce din iubire s-a apucat şi de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar să luăm
seama că uneori aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând duce la bun sfârşit, să ne
descurajăm cu totul. Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu facem cele după
puterea noastră dar vrem să ne apucăm neapărat de cele mai presus de slabele noastre
puteri. Deci întâi să le facem pe acelea şi abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)
 Acest “adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute” poate fi asemănat cu
subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o
obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la
repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În
amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o
amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor
trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa
ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează
cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa
lui Dumnezeu ca persoană supremă.
 Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, deşi
aceştia sunt doar de aceeaşi fire. Nu cumva din pricina înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaşte
pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legătura oarecum firească ce s-
a stabilit între el şi ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul uman făcând voia acelora se
identifică oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate
cunoaşte precis.)
 Dracul poftelor trupeşti şi al mâniei, al lăcomiei pântecelui, leneviei şi al somnului nu
obişnuiesc să înalţe cornul minţii, dar duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire şi al
limbuţiei obişnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele înseşi şi pe acesta al mândriei. Nu-l
vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însoţitorul acestora.
 Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând
pânzele împotriva lui.
 Este cu neputinţă să ne curăţim de la început cu totul de lăcomia pântecelui şi de slava
deşartă . Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava deşartă prin desfătarea cu mâncări căci
săturarea pântecelui naşte şi ea slava deşartă – aceasta în ceea ce priveşte începătorii. Mai
degrabă să luptăm împotriva ei prin împuţinarea mâncării şi aşa va veni în cei ce se silesc
ceasul, şi acum este, când Domnul va supune şi pe acesta sub picioarele noastre.
 Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în
ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne
retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o
moarte sigură.
 Trebuie să vedem şi să luăm seama în ce timp şi cum putem să scăpăm de mânie prin
mâhnire, care din draci ne înalţă şi care ne smeresc, care ne înăspresc sau ne învârtoşează şi
care ne mângâie; care ne fac trândavi şi care porniţi spre rele, care trişti şi care veseli.
 Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la începutul dreptei noastre vieţuiri după
Dumnezeu mai împătimiţi de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca să dobândim
însănătoşirea, trebuie mai întâi să se dezlănţuie în noi toate pricinile care au dus la boală.
Dacă fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot astfel şi patimile.
 Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de desăvârşire să fie biruiţi de demoni într-un
lucru de puţină importanţă, îndată aceştia se străduiesc din răsputeri să-şi răscumpere
greşeala însutit.
 Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui
Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi
este atât de întunecoasă problema aceasta discernerii gândurilor.
 Iertare au dobândit mulţi în scurtă vreme, dar nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de
timp mult dar şi de Dumnezeu.
 Simţirea sufletului este o însuşire a lui, iar păcatul este pălmuirea simţirii. Simţirea de
sine pricinuieşte oprirea păcatului sau micşorarea lui, iar ea este frica conştiinţei. Iar
conştiinţa este cuvântul şi mustrarea păzitorului dat nouă la botez, ce aceea pe cei
nebotezaţi nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele păcătoase, ci cu mult
mai puţin. (Poate fi vorba de cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor redat nouă la botez, dar
întrucât el nu poate fi socotit conştiinţa noastră trezită din nou la botez, mai degrabă este
vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la botez.
Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu conştiinţa noastră trezită
prin aceasta, încât aceasta poate fi socotită una cu El căci conştiinţa este răspundere iar
răspunderea nu poate fi înţeleasă fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I răspundem.
Conştiinţa este bipersonală sau interpersonală şi cu deosebire este relaţia dintre om şi
Dumnezeu. Prin conştiinţă suntem traşi la răspundere, cu cât simţim mai accentuat pe
Dumnezeu Care ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întreţine în noi conştiinţa şi
înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.
 Intenţia bună este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtuţile. Fiica virtuţii
este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări continue la virtute este deprinderea iar fiica
deprinderii este calitatea bună a fiinţei.
 Şezând la înălţime ia seama la tine însuţi şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi
care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi iarăşi şezând ţine-te cu
bărbăţie de lucrarea de mai înainte.
 Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor căci nu vei putea altfel să le întinzi
cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire s-a dus cu totul de la tine
(trândăvia), e de prisos orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăzneşte să se apropie nu ştiu cum
te vei putea linişti.
 Cel ce se linişteşte si luptă cu trândăvia se păgubeşte de multe ori căci va cheltui timpul
rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în meşteşugirile şi luptele cu ea.
 Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este treaz, ci şi când doarme, de aceea unii îi
ocărăsc pe draci când vin la ei în vise şi îndeamnă femei desfrânate la neprihănire.
 Dobândeşte ochi neîmprăştiat al sufletului împotriva închipuirii de sine căci nimic nu
poate fura şi pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună este risipită de nălucire şi de laudă
deci să nu-ţi destrame sufletul închipuirea de sine.)
 Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare căci curiozitatea poate întina liniştea cum nu o
poate altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau
care îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în
slujba binelui şi a adunării tuturor în Sine.)
 Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată nici să se înalţe
totdeauna nebuneşte, ci să privească la Pavel, folosindu-se de amândouă (II Cor. 10-13).
Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului, iar acesta arătându-le
lor pe acestea a trezit în ei necredinţa.
 Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire,
se va bate pentru că nu a învăţat.
 Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca nişte şerpi, gânduri care se sălăşluiesc în
inimă ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea să cadă în năluciri ducând omul în
rătăcire. Ele îl cuprind uşor pe cel ce le ascultă făcându-l prin fantezie căpetenie, conducător
de oşti, închipuindu-şi în jurul lui ostaşi înarmaţi, sumedenie de trupe şi arme multe pe care
le atinge. Conduce tabere şi regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri
şi distincţii, zideşte cetăţi, rânduieşte căpetenii şi le depărtează pe altele. Iar când vede că de
fapt aşa ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva mai adecvat şi anume că este
întronizat arhiereu a toată lumea care hirotoneşte mitropoliţi, depune episcopi, adună preoţi,
trimite misionari, dăruieşte titluri de arhimandriţi, numeşte pe alţii, zideşte biserici,
înfiinţează chinovii, înalţă aziluri de bătrâni, case de oaspeţi şi spitale, îmbracă orfani, apără
văduve şi se vede pe sine doctorul şef al oropsiţilor vindecând în dar pe toţi. Aceste gânduri
şi multe altele asemănătoare atrăgându-i mintea şi hrănind-o cu o cugetare deşartă, fac să i se
cuibărească în mădulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de veşmântul preoţesc şi al
slavei de stareţ. Acestea îi învârtoşează inima şi o umple de boala iubirii de arginţi, de
îndrăzneala slavei deşarte, orbeşte ochii inimii, agită trupul, aţâţă simţurile spre împreunarea
cu femei aruncându-l prin curgerea seminţei în groapa desfrâului cu mintea, la mişcarea
mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor
frumoase, de pipăiri, îmbrăţişări de trupuri, împreunări de buze, uniri de mădulare, forma
trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea mişcărilor. Şi astfel sărmanul monah se îndulceşte pe
nesimţite prin această fantezie complăcându-se în această stare.
Îmbuibarea – înfrânarea

 Lăcomia întru cele ale mâncării determină în viaţa călugărească toate căderile, răutatea şi
abaterea de la ţelul propus. Dacă însă ajungi să domini această stăpână, atunci oriunde te-ai
găsi vei putea atinge nepătimire; de te va stăpâni însă această tirană, oriunde, cu excepţia
mormântului, te vei afla în primejdie!
 Masa dragostei risipeşte ura şi darurile curate înmoaie sufletul, dar masa luată fără luare
aminte care alunecă în lăcomie este maica îndrăznelii şi astfel prin fereastra iubirii se
strecoară lăcomia pântecelui.
 Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi mai
inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile cele mai rafinate.
 Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul
Domnului cu ce daruri se va îmbogăţi.
 Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea
trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu
vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război şi primejdia de a fi biruiţi. Să
înlăturăm deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care aprind simţurile şi apoi cele care ne
provoacă plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit
pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne
eliberăm de înfierbântare ca de bici. Să cercetăm şi mâncărurile care umflă pântecele şi fac
vânturi şi vom afla că acestea stârnesc şi poftele.
 În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri iar în inima celor ce plâng, visuri de
judecată şi de chinuri.
 Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte toate căderile noastre.
 Mintea postitorului se roagă cu trezvie, cea a lacomului este plină de chipuri (idoli)
necurate. Săturarea seacă izvorul lacrimilor; uscându-se însă stomacul – izvorăsc apele
plânsului.
 Cel ce-şi strâmtorează pântecele îşi smereşte inima, însă cel ce-l îngrijeşte, se umflă de
mândrie.
 Asupreşte-ţi pântecele şi cu adevărat îţi vei pune atunci lacăt gurii, căci limba se întăreşte
mai vârtos când este stârnită de mulţimea mâncărurilor
 Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se
se vor micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu
el îl îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.
 Când te va birui stomacul domoleşte-ţi trupul prin osteneli şi dacă nu vei putea din
pricina slăbiciunii, luptă-te prin priveghere.
 Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele
nesătul.
 Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea
împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea
Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.
 Nu te amăgi: nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştele de sus de nu vei mânca
neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului. Iar azima este cugetul
neumflat de mândrie.
 Să se lipească de inima ta cuvântul celui ce zice: “Când mă tulburau dracii m-am
îmbrăcat în sac şi am smerit sufletul meu…. şi rugăciunea mea s-a lipit în sânul sufletului
meu.” (Ps. 34,12)
 Este nevoie de multă vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stăpânire pe ea
îşi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihănirea cea deplină
 La cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi, iar la călugări – lăcomia
pântecelui.
 Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce
chiar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând fiind, omul îşi stăpâneşte firea sa
vinovată.
Curvia – curăţia

 Din patru lucruri se înmulţeşte curvia trupului: din somnul pe nesăturate, din glume şi din
împodobirea trupului. (Avva Isaia)
 Neprihănit este cel ce nici măcar în somn nu mai simte în sine vreo mişcare cât de slabă a
desfrânării. Neprihănit este cel ce a dobândit o totală insensibilitate faţă de trupuri, oricare le-
ar fi frumuseţea, iar regula şi definiţia desăvârşitei purităţi constă în aceasta: a avea aceiaşi
atitudine către cele însufleţite şi cele neînsufleţite, raţionale şi cele lipsite de raţiune.
 Cel care a dobândit neprihănirea să nu-şi închipuie cumva că a câştigat-o prin forţe
proprii, căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea. Unde s-a biruit firea, este vădit
că acolo-i de faţă Cel mai presus de fire.
 Începutul curăţiei este neconsimţirea gândurilor spurcate şi când în timpul somnului apar
scurgeri necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul este marcat de mişcări fireşti cauzate de
îndestularea bucatelor dar neînsoţite de închipuiri obscene şi izbăvire de orice scurgeri. Iar
sfârşitul este moartea trupului faţă de aceste mişcări, înainte de moartea gândurilor (gândurile
se mai pot ivi în minte dar trupul nu mai reacţionează deloc).
 Cel ce a alungat câinele acesta cu ajutorul rugăciunii se aseamănă celui ce luptă cu un
leu, dar cel ce îl înfrânge pe acesta cu împotrivirea în cuvânt se aseamănă celui ce-şi
urmăreşte duşmanul. Cel care respinge dintr-o dată năvala lui, deşi se află încă în trup, s-a
sculat din sicriu.
 Dacă semnul adevăratei purităţi este dispariţia închipuirilor din timpul somnului sau
insensibilitatea faţă de ele, apoi culmea desfrânării este aceea de a avea scurgeri treaz fiind în
urma gândurilor care ne umblă prin minte.
 Să nu crezi trupului atâta vreme cât trăieşti şi să nu-i dai îndrăzneală până nu te vei întâlni
cu Hristos.
 Nu îndrăzni să crezi că înfrânându-te nu vei mai putea cădea, căci un oarecare
nemâncând nimic a fost aruncat din cer (Cel ce crede că înfrânându-se nu va cădea,
zămisleşte mândria şi prin aceasta a şi căzut precum a căzut şi satana din cer fără să mănânce
nimic.)
 Bine a spus oarecare dintre gnostici atunci când au definit îndepărtarea de lume ca pe o
duşmănie faţă de trup şi luptă împotriva stomacului.
 În general vorbind, căderile la cei începători provin întotdeauna din desfătarea cu
mâncări, la cei de mijloc, din mândrie, de care e adevărat, nu sunt scutiţi nici cei dintâi, iar în
cei ce se apropie de desăvârşire, numai din osândirea aproapelui.
 Nu încerca să alungi demonul desfrânării prin raţionamente şi argumente contrarii pentru
că acesta este mult prea puternic ca să fie câtuşi de puţin afectat de acestea, ca unul ce are în
ajutor înclinările rele ale propriei noastre firi.
 Cel ce voieşte să-şi biruie trupul sau să se lupte prin puterea proprie, în zadar aleargă căci
de nu va nimici Domnul casa trupului şi nu o va zidi pe cea a sufletului în zadar posteşte,
priveghează cel ce vrea să o strice.
 Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale recunoscând întru toate neputinţa proprie şi
vei lua darul neprihănirii pe nesimţite.
 Când diavolul voieşte să arunce două persoane într-o legătură de ruşine, după ce cearcă
slăbiciunea ambelor părţi, deîndată aruncă focul patimii acolo unde ştie că prinde mai repede.
 Să fim atenţi şi în aceasta ca să observăm care este dulceaţa care ne-o procură demonul
desfrânării prin cântarea de psalmi.
 Să ne ferim de pipăit şi atingere căci negreşit ne vom pângări trupeşte, nimic nefiind mai
primejdios decât acest simţ. Adu-ţi aminte de cel ce şi-a înfăşurat mâna în rasă când a voit să-
şi ajute mama bolnavă şi fă-ţi mâna moartă spre a nu te apropia de cele fireşti ori nefireşti, de
trupul tău sau al altuia. (Maica faptei este atingerea, precum a acesteia – vederea şi a acesteia
– auzul şi mirosirea. Deci, dacă cineva nu vine condus de acestea la atingere ci cade mai
degrabă cu gândul, nu vine la faptă; mai bine zis nu se năpusteşte spre fapta rea – de aceea să
fugim începând chiar de la privire.)
 Negreşit, nimeni nu trebuie să se atingă cu mâinile sau cu un alt mădular, chiar de-ar fi
rude apropiate; şi nu numai aceasta, dar nici măcar să nu ţinem dezgolit vreun mădular al
nostru, mai ales dacă cineva este războit de trup. Nici să nu ne scărpinăm, căci atingerea e
maica păcatului.
 Aducerea aminte de moarte să se culce şi să se scoale cu tine, tot aşa şi rugăciunea lui
Iisus, căci nu vei afla alte ajutoare mai mari ca acestea în somn. Când ne întindem pe aşternut
trebuie să fim cu multă grijă pentru că în timpul somnului mintea singură fără de trup se luptă
cu demonii prin gândurile ce-au străbătut-o în timpul zilei, iar dacă gândurile ce ne-a
preocupat au fost îndreptate spre plăcerile trupeşti, mintea va fi o trădătoare a cauzei sale
însăţi şi a trupului.
 Nimeni să nu se învoiască a se gândi ziua la nălucirile sale din timpul somnului, căci
intenţia demonilor este aceea de a ne pângări starea de veghe cu cele visate.
 În vremea războiului desfrânării de un real ajutor este: sacul, cenuşa, starea în picioare de
toată noaptea, foamea, limba arsă de sete, aşezarea în coşciug şi înainte de toate umilinţa. De
neapărată trebuinţă este ajutorul unui părinte sau a unui frate sârguincios căci ar fi o minune
să se poată mântui din ocean o corabie singură.
 Înviere în această viaţă pământească este cea venită prin schimbarea moravurilor căci
când desfrânatul se face neprihănit şi lacomul – milostiv şi cel aspru – blând, a venit la
înviere încă aici ca o arvună a celei viitoare. Şi cum e această înviere? Prin faptul că păcatul a
fost omorât şi dreptatea s-a înălţat, căci viaţa cea veche a încetat şi cea a tot nouă şi
îngerească e trăită. La învierea de obşte trupul fiind total înduhovnicit într-o comuniune
dialogică cu Dumnezeu va fi cu totul neprihănit, deci nestricăcios.
 Să fugim, ca să nu vedem, nici să auzim de fructul din care ni s-a poruncit să nu gustăm
căci m-aş mira să ne socotim mai tari decât proorocul David. (Priveşte aici folosul mutării
din locul care favorizează păcatul, căci Duhul Sfânt învăţând pe părinţi că cel ce se învoieşte
îşi poate schimba moravurile din schimbarea locului, acesta strigă: “fugiţi de locul
căderilor!” Cel ce nu se depărtează de pricinile patimilor, e atras cu voie şi fără voie de păcat
iar pricinile păcatului sunt acestea: vinul, femeile, bunăstarea şi propăşirea trupului; nu
pentru că acestea sunt prin fire păcat, ci pentru că firea înclină prin ele spre făptuirea
păcatului. De aceea omul trebuie să se păzească cu sârguinţă.)
 Multe sunt chipurile în care lucrează şarpele poftei trupeşti: celor necercaţi le insuflă să
guste numai din acea dulceaţă şi pe urmă să înceteze; pe cei cercaţi îi stârneşte ticălosul la
aducere aminte. Mulţi din cei dintâi sunt războiţi din necunoaşterea răului, dar ceilalţi suferă
războaie ca unii ce-au trecut deja prin tina acestei urâciuni, dar de multe ori se întâmplă şi
dimpotrivă.
 Găsim la părinţii care lămuresc lucrurile în chipul cel mai amănunţit şi un alt înţeles
subţire al gândurilor viclene – un impuls care apare brusc şi nu-i lasă timp de gândit celui
atacat, dezlănţuind cu putere în el focul păcatului. Nimic nu apare cu o mişcare atât de
surprinzătoare şi rapidă mai greu de observat ca aceasta a curviei, care-şi face prezenţa în
suflet chiar şi numai de la o simplă amintire asupra căreia mintea nu apucă să stăruie. Dacă a
reuşit cineva să înţeleagă o astfel de subtilitate prin ajutorul lacrimilor să ne înveţe şi pe noi
cum se poate curvi numai dintr-o singură privire, din pipăit, dintr-o atingere neatentă de
cineva sau din ascultarea vreunei melodii – fără chiar a avea timp să cugete câtuşi de puţin.
(Este vorba despre gânduri sau imagini care urcă dintr-o dată şi pe nesimţite din regiunile
inferioare ale sufletului, din “subconştient” pentru a dezlănţui o patimă. Robirea urmează
însoţirii şi cere timp şi un mod de dezvoltare dar uneori este unită cu răpirea şi se produce
repede, fără a mai fi nevoie de obişnuinţă, fără timp şi fără un teren deja pregătit. Ea aduce
vătămarea prin simple gânduri şi simţiri în vremea în care suntem răpiţi.)
 Gândurile pătimaşe se nasc din simţurile trupului, din amintirea experienţelor pătimaşe
anterioare, printr-o vedere plăcută, printr-o atingere a vreunui trup, prin mirosirea unei bune
miresme, prin auzirea vreunui glas dulce. Să înveţe acestea cel ce poate în Domnul, căci ele
sunt foarte folositoare şi trebuincioase celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea prin cunoştinţă,
dar pentru cel ce luptă în simplitatea inimii acestea nu-i sunt de folos căci cunoştinţa nu este
a tuturor. Cu toate acestea nici fericita simplitate nu o au toţi ca pavăză faţă de vicleniile
dracilor.
 Demonul acesta pândeşte şi observă cu atenţie vremurile prielnice mai mult decât ceilalţi
căutând ticălosul să ne războiască mai ales atunci când nu putem să ne rugăm şi trupeşte
împotriva lui. Este de folos celor ce n-au dobândit încă adevărata rugăciune a inimii să-şi
chinuie trupul întru rugăciunea cea exterioară: întinderea mâinilor, lovirea pieptului, ridicarea
ochilor întru curăţie spre cer, murmurul gemetelor şi deasa plecare a genunchilor. Neputînd
deseori face acestea din pricina persoanelor care sunt de faţă, demonii tocmai atunci se reped
şi ne războiesc, neavînd încă tăria să le rezistăm prin statornicia minţii şi prin puterea
nevăzută a rugăciunii, vrând nevrînd începem să slăbim în faţa lor. retrage-te atunci în grabă
într-un loc ferit şi aici ridică privirile spre cer, întinde-ţi mâinile în formă de cruce fără a le
mişca pentru ca prin această înfăţişare să ruşinezi pe Amalic şi să-l biruieşti. Strigă către Cel
ce te poate mântui, nu prin cuvinte pretenţioase, ci prin vorbe smerite. Începe mai întâi de
toate cu : “Miluieşte-mă că neputincios sunt” şi atunci vei simţi puterea Celui Preaînalt şi vei
izgoni în chip nevăzut pe cei nevăzuţi, prin ajutor nevăzut. Cel ce s-a obişnuit să se roage
astfel îl va putea izgoni repede chiar şi numai cu sufletul singur pe vrăjmaş căci al doilea
lucru este darul dat de Dumnezeu lucrătorilor celui dintâi, lucru care este conform dreptăţii.
 Cine a biruit trupul? Cel ce şi-a zdrobit inima; dar cine şi-a zdrobit inima? Cel ce s-a
tăgăduit pe sine, căci cum nu se va zdrobi cel ce a murit voii sale?
 Există un demon care atunci când ne întindem în pat ne săgetează cu cugete păcătoase şi
josnice pentru ca descurajându-ne că avem astfel de gânduri spurcate să nu ne mai ridicăm la
rugăciune împotriva lui şi astfel adormind în gânduri murdare să avem visuri întinate.
 Dacă desfrânarea stă în aceea că cel stăpânit de ea se înfierbântă şi după animalele
necuvântătoare, firea nepătimirii are faţă de toate o simţire ca faţă de cele neînsufleţite.
 Caută păstorule virtutea fără de care nu va putea vedea nimeni pe Domnul şi fă-i pe fiii
tăi să o câştige înainte de toate pe aceasta, izbăvindu-i pe ei cu totul de vederea oricărei feţe
netede şi asemănătoare celor femeieşti.
 Dacă păzim trupul nepătat de atingerea femeii, dar inima noastră se uneşte cu gândurile
spurcate, nu avem nici un folos.
Mânia – blândeţea

 Domnul deschide ochii “orbilor” celor ascultători pentru a-i face să vadă virtuţile
învăţătorului, dar îi întunecă pentru a nu-i vedea slăbiciunile; vrăjmaşul binelui face însă
contrariul.
 Cei sârguincioşi să ia aminte cu atât mai mult la ei înşişi ca nu cumva judecându-i pe cei
leneşi să se păgubească mai mult decât ar merita defectul acelora, ba încă să fie osândiţi mai
mult decât aceia. De aceea şi cred că a fost plăcut Lot în faţa lui Dumnezeu, deoarece fiind el
în mijlocul unora ca aceştia, nu s-a arătat niciodată osânditorul lor.
 Compătimirea este arderea interioară pentru cei ce păcătuiesc, după cuvântul: “Cine se va
sminti şi eu să nu ard?” (II Cor. 11,29) Ea înseamnă a-şi face cineva proprii greutăţile şi
nenorocirile străine sau de a nu dispreţui cu gândul pe cei ce suferă, înălţându-se împotriva
lor.
 Precum apa adăugându-se câte puţin în foc schimbă văpaia cu desăvârşire, aşa şi lacrima
plânsului cu adevărat va stinge văpaia mâniei şi a iuţimii.
 Nemânierea este dorinţa nesăturată de necinstire, precum în cei iubitori de slavă deşartă
dorinţa de laudă este nemărginită. Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne
aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.
 Începutul nemînierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii; mijlocul este tăcerea
gândurilor în vremea tulburării subţiri a sufletelor, iar sfârşitul este seninătatea împlântată în
suflarea vânturilor necurate.
 Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate
mai demult. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a supărat; este o patimă foarte
năpraznică căci iuţime se numeşte fierberea şi mişcarea împotriva celui ce ne-a nedreptăţit.
Ea sălbăticeşte sufletul în fiecare zi, răpeşte mai ales mintea de la rugăciune făcând să apară
chipul celui ce ne-a supărat. Când este de durată se preface în ură şi pricinuieşte în timpul
nopţii tulburări şi îngălbenirea trupului, năvălirea de gânduri furioase (accese de furie).
 Unii văzând că nu sunt cuprinşi de mânie în toată vremea (că nu sunt statornici în mânie),
nu dau nici o atenţie tămăduirii acestei boli; aceşti nenorociţi însă nu se gândesc la cel ce a
zis: “Pornirea mâniei lui e căderea lui.” (Iov 5,2). Mânia este ca mişcarea unei mori în plină
activitate care într-o clipă, mai mult decât într-o zi întreagă, macină şi distruge grâul precum
şi rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii în patru pentru că mânia este ca un
incendiu ale cărui flăcări mânate de puterea vântului pârjolesc şi distrug la repezeală ogorul
sufletului, aşa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.
 După cum o piatră colţuroasă şi dură, lovindu-se de alte pietre îşi pierde cu totul forma sa
iniţială devenind rotundă, tot astfel şi sufletul răutăcios şi aspru, amestecându-se şi trăind
împreună cu cele dure, va ajunge la aceste două alternative: sau îşi va tămădui rana prin
răbdare sau îşi va cunoaşte slăbiciune sa pe care o poate vedea ca într-o oglindă în retragerea
laşă din comunitate.
 Mâniosul (irascibilul) este un epileptic care se sfâşie şi se loveşte singur împins fiind de o
pornire lăuntrică care determină prăbuşirea lui.
 Nimic nu este atât de nepotrivit celor ce se nevoiesc decât tulburarea mâniei. Pe când
întoarcerea la Dumnezeu are multă trebuinţă de smerenie – mânia este semnul unei mari
mândrii.
 Dacă culmea blândeţii este de a păstra liniştea inimii faţă de cel ce ne întărâtă, chiar când
este prezent, apoi desigur că este culmea mâniei a ne lupta şi a ne sălbătici cu vorbele şi cu
gesturile împotriva celui ce ne-a provocat o supărare, chiar şi atunci când suntem singuri.
 Pe când întoarcerea omului la sinea sa adevărată din uitarea de sine care la adus la păcat
are nevoie de smerenie, fapta impulsivă este semnul închipuirii de sine, adică al necunoaşterii
sinei sale adevărate. Impulsivul sau omul care se lasă stăpânit de iuţime, e un om care nu s-a
obişnuit cu reflexiunea şi nici cu smerenia ce vine din cunoaşterea reală de sine. Părinţii
leagă strâns mânia şi iuţimea, întrucât izvorul imediat al mâniei este iuţimea sau
impulsivitatea. Aceasta este un semn accentuat al lipsei de putere a spiritului de a stăpâni
pornirile involuntare. Reflexiunea reduce la proporţiile adevărate, neimportante răul ce ţi l-a
făcut altul şi în general toate cele le vieţi de aici.
 Foarte multă băgare de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe căci are şi el împreună
lucrătoare firea noastră, ca şi cel ce ispiteşte trupurile.
 Uneori cântarea cu măsură risipeşte iuţimea în chipul cel mai bun. Alteori, când e fără
măsură şi la timp necuvenit se însoţeşte cu iubirea de plăcere. Să ne folosim deci de cântare
rânduind timpurile.
 Dacă voieşti să-l tămăduieşti pe altul scoţându-i paiul păcatului din ochi, sau mai degrabă
de crezi că vrei, ia seama să nu-l scoţi cu bârna în loc să foloseşti delicata pensetă a
chirurgului. Bârna este cuvântul aspru, iar penseta – învăţătura blândă şi mustrarea îndelung
răbdătoare. “Mustră, zice, ceartă, mângâie”, dar nu şi lovi; şi chiar de-ar fi nevoie de aşa ceva
fă-o rar şi nu prin tine însuţi.
 Să privim cu luare aminte şi vom vedea pe unii stăpâniţi de iuţime practicând cu ardoare
privegherea, postul şi petrecerea în linişte; aceasta nu e de mirare căci scopul diavolului este
acela de a îndemna pe fiecare să făptuiască sub pretextul pocăinţei lucruri care sporesc
mânia.
 Începutul râvnitei neţineri de minte a răului stă în a primi necinstirile cu sufletul amărât şi
îndurerat; mijlocul – în a rămâne faţă de ele neîntristat, iar desăvârşirea (dacă se poate vorbi
de aşa ceva), în a le socoti pe acestea ca laude. Bucură-te dacă eşti între cei dintâi, fii tare
dacă eşti printre cei din a doua categorie, şi fii fericit dacă eşti în cea de a treia, ca unul ce te
veseleşti în Domnul.
 Am observat la cei mânioşi ceva vrednic de plâns care nu se întâmplă decât dintr-o
ascunsă mândrie şi anume: se mâniau pe ei înşişi pentru că s-au lăsat biruiţi de mânie, şi m-
am minunat văzând cum o cădere antrenează altă cădere. Cu strângere de inimă priveam cum
voiau să pedepsească un păcat prin alt păcat. Înspăimântându-mă deci de viclenia demonilor,
puţin a lipsit să nu deznădăjduiesc de-a mai obţine mântuirea.
 Dacă s-ar vedea cineva biruit cu uşurinţă de mândrie, furie, răutate şi făţărnicie, să scoată
degrabă să scoată degrabă sabia cu două tăişuri a blândeţii, răbdării şi a neţinerii de minte a
răului spre a lupta împotriva acestor patimi. De voieşte să scape complet de ele, unul ca
acesta să caute în a intra într-o obşte de fraţi din cei mai aspri şi necruţători ca într-un atelier
mântuitor al unui piuar; acolo fiind întins şi lovit sufleteşte de ocările, necinstirile şi
năpastele fraţilor, sau poate fi ţesălat, împuns, călcat şi în chip simţit, îşi va spăla simţirea
sufletului de murdăria aflată în ea.
 Nu ajunge ca omul să lupte singur împotriva mâniei cu sabia blândeţii şi a neţinerii de
minte a răului, căci ea poate avea două tăişuri: cu ea se poate tăia mânia sa, dar se poate tăia
şi pe sine căci blândeţea poate fi îngăduitoare cu păcatele sale. Este greu a se curăţi un suflet
pe sine însuşi de aceea ştiind aceasta sfântul Ioan Scărarul alternează asprimea cu nuanţarea.
 “Cauzele care m-au născut sunt multe căci eu n-am un singur tată. Mamele mele sunt
slava deşartă, iubirea de argint, lăcomia pântecelui, uneori şi desfrânarea. Cea care m-a
născut pe mine este trufia; fiicele mele sunt pomenirea de rău, ura, vrajba, dezvinovăţirea.
Vrăjmaşele mele care mă ţin acum legată sunt cele potrivnice acestora: nemânierea şi
blândeţea iar cea care pururea unelteşte împotrivă-mi este umilinţa.
 Zicând noi rugăciunea: “şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm …“ şi
neiertînd, suntem făcuţi de ruşine din partea noastră înşine, adică de conştiinţa noastră,
precum el însuşi zice mai departe: “Ruşineze-l pe el rugăciunea lui Iisus.” Dar în general
rugăciunea noastră este făcută de ruşine de ţinerea de minte a răului, întrucât aproape prin
fiecare cerem iertare sau mila lui Dumnezeu. Propriu-zis noi înşine suntem făcuţi de ruşine
prin rugăciunea noastră prin care cerem lui Dumnezeu milă fără să o dăruim la rândul nostru
altora. Aducându-ne aminte, fără îndurare, de răul făcut nouă de cineva, nu mai avem curajul
să cerem noi înşine ceva de la Dumnezeu cu toată îndrăzneala.
 Cel ce a dobândit iubirea s-a înstrăinat de nebunia mâniei; cel ce însă duşmăneşte, îşi
îngrămădeşte dureri fără rost.
 Ţinerea de minte a răului este o vicleană tâlcuitoare a Scripturii, ca una ce tâlcuieşte după
propria ştiinţă cuvintele lui Dumnezeu.
 Rugăciunea lui Iisus va ruşina ţinerea de minte a răului, căci nu o putem nicidecum rosti
pe aceasta stăpâniţi fiind de ţinerea de minte a răului.
 Dacă te-ai luptat îndelung şi n-ai reuşit totuşi să scoţi ghimpele acesta veninos pleacă-te
şi te căieşte mărturisindu-ţi vina înaintea celui ce-l vrăjmăşeşti chiar şi numai cu gura dacă nu
poţi s-o faci din toată inima, ca ruşinându-te de această făţărnicie, cu timpul, împungându-te
conştiinţa ca şi cu foc, să te ducă până acolo încât să-l iubeşti cu adevărat.
 Atunci vei cunoaşte că te-ai izbăvit de putreziciunea aceasta, nu când te vei ruga pentru
cel ce te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când,
aflând că a căzut în vreo nenorocire trupească sau sufletească vei suferi şi vei plânge ca
pentru tine însuţi.
 Cel ce vieţuieşte în linişte şi ţine minte răul, este ca aspida care, în gaură poartă întru sine
venin ucigător.
 Aducerea aminte de Patimile lui Iisus vor tămădui sufletul ce ţine minte răul ruşinându-l
foarte prin acest exemplu de îndelungă răbdare.
 Dacă te ţii rigid şi nu te pleci să-i spui duşmanului măcar nişte cuvinte bune îndulcind
astfel câtuşi de puţin relaţia, adaugi la patima ţinerii de minte a răului şi patima mândriei.
 În lemnul putred se prăsesc viermii cariului şi purtările prea blânde şi în chip mincinos
liniştite au lipite de ele ura nebună. Cel ce o leapădă pe aceasta a aflat iertare, dar cel ce se
lipeşte de dânsa se lipseşte de orice îndurare.
 Unii s-au dat pe ei înşişi ostenelilor şi sudorilor pentru a dobândi iertare, dar cel ce nu
ţine minte răul a luat-o înaintea acestora, dacă adevărat este cuvântul: “Iertaţi degrabă şi vi se
va ierta din belşug.” (Luca 6,37) Neţinerea de minte a răului este semnul neîndoielnic al
adevăratei pocăinţe; cel ce ţine însă minte răul, şi-şi închipuie că se pocăieşte, este asemenea
celui căruia i se pare că alergă în vis.
 I-am văzut pe unii ce ţineau minte răul, îndemnându-i pe alţii să nu facă aceasta, şi
ruşinându-se într-un timp de propriile lor cuvinte, au pus şi ei capăt patimii acesteia. (Uneori
şi cei ce nu fac, dar învaţă sunt folosiţi de cuvintele lor, care nu acoperă faptele, căci de multe
ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu Care-l sileşte să vorbească prin
conştiinţa lui. În acest caz, prin cuvintele ce le rostesc unii îşi predică, sau li se predică şi lor;
sau din voinţa de a încălzi pe alţii pentru un lucrul bun, se încălzesc şi pe ei înşişi. Căldura cu
care primesc alţii cuvintele rostite se întinde şi la ei.
 Nimeni să nu-şi închipuie cumva această întunecime ca o patimă uşoară, trecătoare sau
puţin primejdioasă, căci una ca aceasta de multe ori cuprinde până şi inimile bărbaţilor
duhovniceşti. (Nimeni să nu-şi închipuie că această patimă e simplă, căci ea dă naştere
multor complicaţii)
 Clevetirea este frica urii, este o boală subţire, dar o lipitoare grasă – ascunsă şi greu de
observat – care suge şi prăpădeşte sângele iubirii. Este făţărnicia dragostei, întinarea inimii,
sarcină care împovărează conştiinţa, pierderea curăţiei.
 I-am auzit pe unii care cleveteau şi am rămas uimit, căci aceşti lucrători ai răutăţii se
apărau spunând că fac aceasta din dragoste şi purtare de grijă, iar eu le-am zis să înceteze cu
o astfel de dragoste căci nu minte Cel ce a zis: “Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele
lui, alungă-l.” (Psalmi 100,5) Dacă spui că-l iubeşti, roagă-te în taină pentru el şi nu-l lua în
bătaie de joc, căci acesta este felul iubirii primit de Domnul. (Neosândirea aproapelui ţine un
zid de respect între mine şi el, sau o comunicare cu el în iubire, cu voia lui. Prin clevetire
pornesc asupra lui cu silă, fără iubire, voind să-l tăvălesc în noroi ca pe un obiect, dar de fapt
prin aceasta nu reuşesc să intru în ceea ce e mai intim şi mai adevărat în el.)
 Să nu-ţi rămână ascuns lucrul acesta şi te vei trezi încetând să mai judeci pe cel ce
greşeşte: Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigaşilor, şi într-o clipă s-a făcut o
schimbare minunată între ei.
 De voieşte cineva să biruiască duhul clevetirii, să nu-l învinovăţească pe cel ce a greşit, ci
pe dracul care l-a ispitit, căci chiar dacă se întâmplă să nu fim siliţi de nimeni atunci când
cădem, noi nu voim totuşi să păcătuim înaintea lui Dumnezeu.
 Precum focul este potrivnic apei, tot la fel de potrivnic este a judeca celui ce voieşte să se
pocăiască.
 Ascultaţi-mă pe mine toţi cei care osândiţi faptele altora, dacă este adevărat, cum de fapt
chiar este, că: “Cu ce judecată veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi”, negreşit, în cele în care-l
vom judeca pe aproapele, în acelea vom cădea, fie sufleteşti, fie trupeşti şi altfel nu va fi.
Contabilii nemiloşi şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui suferă de această patimă pentru că
nu şi-au adus niciodată aminte în chip nemincinos şi deplin de greşelile lor. Căci dacă ar privi
cineva amănunţit la păcatele sale, înlăturând vălul iubirii de sine, nu s-ar mai îngriji de nimic
din cele dinafară ,ci ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine,
chiar dacă ar trăi o sută de ani şi de-ar vedea lacrimile ce-i curg din ochi devenind un
adevărat Iordan. (Dacă mintea n-ar părăsi luarea aminte de sine, lăsând pe cele ale sale şi
râzând de ale altora, n-ar ajunge să judece, căci judecarea şi cercetarea altora este de fapt
uitare de sine.)
 Am cercetat cu grijă plânsul şi n-am găsit în el nici o urmă de clevetire.
 Firile curioase voiesc să vadă fapta aproapelui şi privesc cu ochi atenţi scăderea lui. Şi de
o află, o răpesc şi o analizează, iar de nu o află, voiesc mai bine să o închipuie plăsmuind-o
decât să plece cu curiozitatea nesatisfăcută.
 Vorbeşte cu grijă înaintea celui mândru şi bolnav de pizmă, căci când tu vorbeşti, el dă în
mânia lui cuvintelor tale tâlcul care voieşte. Deci din cele bune ale tale ia pricini
vătămătoare, cuvintele tale schimbându-se în cugetarea sa după felul bolii lui.
 Am văzut pe unii făcând în ascuns tot felul de păcate, şi amăgiţi de presupusa lor curăţie,
îi osândea aspru pe cei ce săvârşeau greşeli mici la arătare.
 Lucrătorul priceput mănâncă numai boabele de struguri coapte, neculegîndu-le pe cele
verzi; tot astfel şi mintea înţeleaptă va lua aminte cu sârguinţă la virtuţile pe care le văd la
unii. Cel nepriceput însă va cerceta cu lumânarea lipsurile şi defectele fratelui său. Despre
aceasta sa zis: “Iscodit-au fărădelegi, istovitu-s-au născocind iscodiri.” (Psalmi 63,6)
 Să nu osândeşti chiar de-ai vedea cu ochii tăi, căci nu arareori aceştia te înşeală.
 Cel ce judecă va fi judecat, deci osândit de propria lui limbă.
 Blândeţea constă în a ne ruga în chip netulburat şi sincer pentru cel ce ne tulbură în
vremea tulburărilor ce ni le pricinuieşte. Sufletul blânde tronul simplităţii, iar mintea
mânioasă e pricinuitoarea răutăţii. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţe, iar
mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa. (Cunoştinţa
adevărată e legată de blândeţe , căci blândeţea e şi o contemplare liniştită a semenilor care i
se deschid şi a tainelor existenţei, a tainei lui Dumnezeu Cel blând.)
 Simplitatea este deprinderea sufletului lipsit de cugetări felurite care s-a făcut neclintit
spre o gândire nerăutăcioasă. Nerăutatea este o stare senină a sufletului, izbăvită de orice
cugetare vicleană.
 Vicleanul nu este niciodată în pace ci totdeauna-i hărţuit de mânie, vicleşug şi de iuţime.
Totdeauna cârteşte, totdeauna e aspru, când i se porunceşte – grăieşte împotrivă, se
răzvrăteşte; când e sfătuit la bine – face rău; când e dojenit – batjocoreşte. El ia în râs pe cei
ce vieţuiesc bine, îi pizmuieşte pe cei ce sporesc, se scârbeşte de sfaturile bune, îi defaimă şi
dispreţuieşte pe fraţi, îi dezbină, răzvrăteşte, îi face răi, îi zeflemiseşte pe cei îndelung-
răbdători, se făţărniceşte faţă de străini, cleveteşte, se asociază cu fiecare împotriva celuilalt,
aţâţă la sfadă, întărâtă pe unul contra altuia, e gata la ocări, defăimări şi în a face numai rău.
Precum se vede mânia, întunecă mintea şi îl ţine pe om într-o agitaţie continuă şi accentuată
ducându-l până la nebunie. Între funcţiile sufleteşti este o strânsă legătură, ele înrâurindu-se
reciproc.
 Legea ca nedesăvârşită, zice: “Ia aminte la tine însuţi” (Deuteronom 4,9), iar Domnul, cel
mai presus de desăvârşire a poruncit să-l îndreptăm pe aproapele nostru zicând: “De-ţi va
greşi fratele tău…..” (Matei 18,15). Dacă mustrarea ta, mai bine zis, aducerea aminte
îndreptată spre el e curată şi smerită, să nu ocoleşti să împlineşti porunca Domnului, iar de n-
ai ajuns încă la această măsură, împlineşte măcar măsura legii. (Evanghelia lui Hristos e
legea iubirii aproapelui, e legea depăşirii de sine. Ea cere numai să nu se facă rău celorlalţi, ci
să li se facă bine. Ea a pătruns la ultima cunoaştere a omului arătându-ne că el nu se poate
mântui decât punându-şi viaţa sa pentru mântuirea aproapelui. Legea Evangheliei tălmăceşte
legea cea mai adâncă a însăşi fiinţei omeneşti, tâlcuind ceea ce omul însuşi experiază ca
aspiraţia cea mai adâncă a lui şi ca singura care îl face fericit. Ea corespunde unei etape mai
avansate a omenescului. Fericirea nu e decât prelungirea eternă a acestei fericiri reale la care
poate ajunge omul de aici. Fericirea nu este de fapt în noi, ci în alţii şi în ultimă analiză în Cel
Care i-a făcut şi îi susţine pe toţi ca să se scufunde, unificându-se fără confundare, unii în
alţii. Dar aproapele nu poate fi mântuit de noi fără voinţa lui, de aceea trebuie trezit la
conştiinţa păcătoşeniei lui când greşeşte. Noi îl ajutăm trezindu-l la responsabilitatea lui
personală, dar trebuie să o facem cu iubire necoborîndu-l iarăşi la starea de obiect şi
necultivînd iarăşi închiderea noastră în noi prin mândria unei mustrări aspre şi dispreţuitoare.
Fericirea comuniunii veşnice va fi o comuniune între persoane ce se iubesc şi se respectă ca
egale. Ne scufundăm unii în alţii ca persoane în persoane, fără să ne contopim.
 Când voieşti să-l îndemni pe cineva la bine, odihneşte-l mai întâi trupeşte şi cinsteşte-l pe
el cu un cuvânt de iubire, că nimic nu-l face pe om să se ruşineze şi să se schimbe de la
răutatea lui spre cele bune ca bunătăţile trupeşti şi ca cinstirea pe care o primeşte de la tine.
 De te vei îmbrăca în toată blândeţea şi nemânierea, nu te vei obosi mult ca să slobozeşti
mintea ta din robie.
Smerenia – mândria

 Cei ce clădesc peste pietre cărămizi sunt cei ce la început au înălţat clădirea virtuţilor fără
supunere şi pentru că sunt necercaţi în nevoinţele smerite ale supunerii, au fost biruiţi şi
clădirea li s-a micşorat slăbindu-se. Cei ce au înălţat stâlpi sunt cei ce de la început intră în
viaţa singuratică, de aceea, fiind fără temelie sunt biruiţi. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce
înaintând pe încetul pe drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au
experienţa războaielor.
 Cei lipsiţi de povăţuire cad ca frunzele şi cei ce se ostenesc fără sfătuire, în general se
rătăcesc. Nu refuza să înveţi, chiar de-ai fi foarte înţelept, căci în iconomia lui Dumnezeu ne
e mai de folos aceasta decât a ne bizui pe înţelepciunea noastră. Nu socoti că e bun ceea ce ţi
se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de bărbaţii evlavioşi. Însăşi voinţa de a lucra după
propria judecată fără a cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e păscută de păcat.
Cererea de sfat e un prilej de smerenie şi de întărirea comuniunii, care când este sinceră şi
curată este adevăratul bine.
 Închipuirea de sine îi face pe cei atinşi de ea iubitori de arătare şi de slavă, căci a-ţi
închipui că eşti ceva nu te lasă să şi fii cu adevărat. De aceea deşertăciunea este şi se numeşte
neexistenţă. Închipuirea că eşti ceva se iveşte atunci când nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei
să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea este împreunată totdeauna cu nesinceritatea
şi cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate clădi nimic pentru că nu recunoşti solul tău
real pe care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poţi să clădeşti
tainic.
 Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie în orice privinţă, chiar şi-n cele evident
bune, până la sfârşitul vieţii.
 Totul merge bine până când întîistătătorul nu încetează a te mustra; când însă s-a oprit, nu
mai am ce să zic!
 Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate străbat un drum bun neîntărâtând asupră-le
viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amănuntul (prin cumpănirea şi eventual criticarea
celor ce porunceşte părintele). Înainte de toate să ne mărturisim numai bunului nostru
judecător, iar de ne va porunci, şi tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne rănile, ele nu vor
progresa înspre rău, ci se vor vindeca.
 Caută ca prin ruşinea ce-o suporţi acum mărturisindu-ţi fărădelegile să scapi de cea
viitoare.
 Se mai putea vedea la aceia o privelişte înfricoşătoare şi cu totul îngerească: venerabili
încărunţiţi de ani şi într-adevăr sfinţi, alergând ca nişte copii întru împlinirea ascultării faţă de
superior şi făcându-se vrednici de laudă prin smerenia lor. am văzut acolo bărbaţi ce
petrecuseră câte 50 de ani în ascultare şi i-am rugat să-mi spună ce mângâiere au dobândit
după atâta osteneală. Unii mi-au spus că aflându-se în abisul smereniei, s-au scăpat prin
aceasta pentru totdeauna de războiul dintr-înşii, iar alţii au spus că au dobândit o completă
imunitate faţă de ocări şi defăimări.
 …… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe bătrân întrebându-l ce a cugetat
stând în genunchi dinaintea mesei. “Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Însuşi Hristos, n-am
socotit niciodată că-mi porunceşte el, ci Însuşi Dumnezeu. Atunci stăteam rugându-mă
Domnului ca înaintea jertfelnicului şi nu ca înaintea oamenilor. Nimic rău nu am cugetat
despre păstorul meu, din credinţa şi dragostea ce le am faţă de dânsul, căci zice cineva:
“Dragostea nu gândeşte răul.” (I Cor. 13,5). Să mai ştii apoi şi aceea părinte că, din
momentul în care cineva s-a dăruit pe sine simplităţii şi nevinovăţiei, diavolul nu mai găseşte
nici locul şi nici prilejul de a pune stăpânire pe dânsul.
 ……. Eu cunoscându-l nevinovat de acuza pe care i-o aducea păstorul, aflându-mă singur
cu stareţul îi luasem apărarea economului, dar înţeleptul îmi zise: “Şi eu ştiu părinte că este
nevinovat, dar precum nu este bine, ci cu totul jalnic ca un tată să smulgă pâinea de la gura
pruncului flămânzit, tot aşa este un rău procedeu al păstorului de suflete faţă de sine şi faţă de
ucenic, acela de a nu-i dobândi acestuia cununi de biruinţă asupra păcatului prin mustrări
continui atât cât ştie că poate suporta, prin insulte, dispreţ, umilire şi batjocoriri. Altfel ar
decurge de ici trei mari greşeli: în primul rând se lipseşte pe sine de răsplata ce o poate primi
de pe urma mustrării, apoi, putând fi de folos şi altora, oferindu-le un exemplu de virtute
printr-un altul, nu o face; iar în al treilea şi cel mai important rând, pentru că se întâmplă
adesea ca cei ce par a suporta şi a rezista mai bine ostenelilor, nefiind observaţi vreme
îndelungată şi nemaifiind puşi la încercare prin mustrări şi ocară, ca unii ce sunt socotiţi
virtuoşi, pierd cu timpul virtuţile avute căci deşi este pământul bun, aducător de roade şi
fertil, nemaifiind udat cu apa umilirii nu va produce decât spini, mărăcini de trufie, de
desfrânare ori de netemere. Acest lucru l-a cunoscut marele acela când a scris lui Timotei:
“Mustră-i, povăţuieşte-i, ceartă-i pe ei cu timp şi făr’ de timp.” (II Tim. 4,2) Iar eu m-am
împotrivit acestui adevărat călăuzitor al sufletelor punându-i înainte slăbiciunea firii noastre
omeneşti care face pe mulţi să părăsească obştea din pricina mustrărilor motivate sau nu, la
care el mi-a răspuns: “Sufletul legat de Hristos prin iubirea şi credinţa faţă de păstor, nu se
depărtează de el ci dimpotrivă mai degrabă şi-ar vărsa sângele decât să facă aceasta, mai ales
dacă s-a întâmplat ca prin păstor să i se vindece rănile sufleteşti aducându-şi aminte de cel ce
zice: “Nici îngerii, nici căpeteniile, nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea
lui Hristos.” Iar dacă el nu este astfel legat, împreunat şi unit , mă minunez cum poate
rămâne cu oarecare folos într-un loc unde este reţinut doar printr-o falsă şi înşelătoare
ascultare.
 Odată am intrat în vorbă spre zidirea şi folosul meu cu un oarecare frate al cărui nume era
Avakir, ce se afla de 15 ani în mănăstire şi pe care-l vedeam mereu nedreptăţit aproape de
către toţi, mai în toate zilele fiind izgonit de la masă de slujitori pentru că din fire era cam
guraliv. Şi i-am spus: “Frate Avakir, pentru ce te văd zilnic alungat de la masă şi plecând la
culcare nemâncat?” Şi el a răspuns: “Crede-mă părinte, superiorii mei mă pun la încercare
pentru a deveni monah adevărat şi nu pentru că m-aş fi făcut vinovat în vreo ceva.
Cunoscând eu deci intenţia lor, cu uşurinţă le rabd pe toate şi iată, sunt 15 ani de când cuget
astfel; de altfel, ei înşişi mi-au spus la intrare în mănăstire că până la 30 de ani obişnuiesc să
pună la încercare pe cei ce se leapădă de lume. Şi cu adevărat părinte Ioane, că aurul numai
prin cercare se lămureşte.” Acesta mai înainte de a se săvârşi, le-a spus părinţilor:
“Mulţumesc, mulţumesc Domnului şi vouă pentru că m-aţi ispitit astfel spre mântuirea mea,
căci iată, sunt 17 ani de când am rămas neispitit de diavoli!”
 Voind odată proestosul să-i pună răbdarea la încercare minunatului bărbat cu numele –
Mina, îl trimise într-o seară să urce la stăreţie şi să facă metanie egumenului cerându-i după
obicei binecuvântarea. Şi l-a lăsat fericitul să zacă la pământ până la vremea slujbei, apoi
mustrându-l şi ocărându-l ca pe un iubitor de arătare, făţarnic şi nerăbdător, îl lăsă să plece,
căci ştia cuviosul că îndură această încercare cu vitejie. Iscodindu-l eu pe el dacă nu cumva i-
a venit somnul stând în genunchi înaintea egumenului, mi-a adeverit că stând culcat la
pământ a rostit toată Psaltirea.
 Angajându-mă odată într-o discuţie cu oarecare dintre acei foarte viteji bătrâni despre
viaţa anahoretică, ei mi-au răspuns zâmbindu-mi şi nu fără o oarecare intenţie de a mă
ironiza: “Noi, părinte Ioane, fiind materiali ducem o viaţă încă şi mai aplecată spre cele
materiale; am socotit de aceea că trebuie să ne mulţumim a începe un război pe măsura
noastră şi de aceea preferăm să ne luptăm cu oamenii care, uneori pot fi insuportabili, dar
alteori se îmblânzesc, ceea ce e cu mult mai de preferat decât cu demonii care pururea se
sălbăticesc împotriva noastră.”
 Unul din acei pururea pomeniţi părinţi care avea o mare dragoste pentru mine după
Dumnezeu şi-şi deschidea sufletul mie, îmi zise cu bucurie: “Dacă ai în tine o, preaînţelepte
puterea celui ce a zis întru simţirea sufletului că “ toate le pot întru Hristos Cel ce mă
întăreşte.” (Fil 4,3), dacă Duhul Sfânt a pogorât peste tine ca roua curăţitoare peste Fecioara
Maria, dacă puterea Celui Preaînalt te-a umbrit ca şi pe ea prin răbdare, încinge-ţi mijlocul ca
şi bărbatul Hristos Dumnezeu înaintea Cinei de taină cu ştergarul ascultării şi sculându-te de
la masa liniştii, spală picioarele fraţilor întru zdrobirea inimii, sau mai vârtos – aruncă-te la
picioarele lor cu adâncă umilinţă. Aşează-ţi portari aspri şi neadormiţi la poarta inimii tale;
stăpâneşte-ţi mintea cea de nestăpânit în plăcerile ce înfierbântă trupul. Câştigă-ţi liniştea
minţii în mişcările şi agitaţiile mădularelor, iar ceea ce este mai minunat – fă-te îndrăzneţ cu
sufletul în mijlocul tulburărilor, leagă-ţi limba pentru a nu te avânta nebuneşte în discuţii
contradictorii, luptă zilnic de şaptezeci de ori câte şapte contra acestei stăpâne. Poartă crucea
în suflet şi înfrânge-ţi mintea într-însa precum ai înfige nicovala în lemn pentru a rezista la
toate loviturile, la toate ispitele, ocările, calomniile, batjocurilor, nedreptăţilor cu care una
după alta poate să fie ciocănită. Astfel mintea nu slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire,
ci rămâne mereu liniştită şi nemişcată. Dezbracă-te de voinţa ta ca şi de o haină a ruşinii şi
astfel, gol, intră în arena luptelor duhovniceşti. Iar ceea ce este mai rar şi mai cu anevoie,
îmbracă platoşa credinţei care nu poate fi pătrunsă şi nici spartă de necredinţa faţă de
povăţuitor; condu cu frâul înţelepciunii senzualitatea care se avântă fără de ruşine, leagă-ţi
ochiul prin grija de moarte căci el voieşte în fiecare moment să iscodească frumuseţea
trupurilor, mintea iscoditoare care voieşte întru lenevie să critice aproapele; redu-o la grija de
tine însuţi şi arată în mod sincer aproapelui tău toată dragostea şi simpatia. Atunci întru
aceasta ne vor cunoaşte toţi a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate trăind,
ne iubim unii pe alţii. Vino, vino, zise iarăşi bunul prieten, vino să sălăşluim împreună;
soarbe băutura batjocurilor în fiecare ceas ca pe o apă a vieţii, căci David după ce a căutat
toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă găsindu-se în impas spuse: “Iată cât este de bine şi
cât este de frumos” nimic altceva, decât “a locui fraţii în unire.” (Psalmi 13,41). Şi dacă nu
ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de răbdări şi ascultări, cel puţin să ne
recunoaştem slăbiciunea stând în singurătate departe de stadionul acesta al atleticelor
exerciţii duhovniceşti, să fericim pe nevoitori şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne
împărtăşească darul răbdării.
 Cel ce se fereşte şi evită mustrarea îndreptăţită sau nu, acesta refuză să primească însăşi
mântuirea, iar cel care o primeşte, cu sau fără durere, obţine în grabă iertarea păcatelor sale.
 Arată lui Dumnezeu, în gând şi cu sinceritate credinţa şi dragostea ta către părintele
duhovnicesc şi atunci Domnul asigurându-l printr-o tainică inspiraţie de sentimentele tale
către dânsul, îl va îndemna să se unească şi să se împrietenească cu tine.
 Cel care-şi mărturiseşte duhovnicului tot şarpele păcatului, îşi arată marea încredere ce o
are pentru dânsul, iar cel care-l ascunde rătăceşte încă pe cărările pierzării.
 Cel care într-o discuţie voieşte să biruiască punctul său de vedere, chiar de susţine un
adevăr, să ştie că suferă de boala diavolului, adică de mândrie şi dacă săvârşeşte aceeaşi
greşeală într-o discuţie cu egali de-ai săi, s-ar putea să fie tămăduit prin epitimia ce i-ar da-o
cei mai mari. Dacă, în sfârşit, se poartă la fel şi faţă de cei mai mari şi mai înţelepţi, acesta nu
mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.
 Cel ce nu se supune cuvântului – învederat lucru este că nu se supune ici faptei, căci cel
ce este necredincios întru cele mici (în cuvânt), necredincios şi neplecat va fi şi în cele mari
(în faptă); de aceea osteneala îi va fi zadarnică, iar din cuvioasa ascultare nimic altceva nu va
dobândi decât osândă lui însuşi.
 Am uitat, o iubiţii mei prieteni să vă pun înainte şi această plăcută pâine a virtuţii pe care
am văzut-o acolo şi anume ascultători care se zdrobeau pe ei înşişi prin ocări şi se necinsteau
din dragoste de Dumnezeu pentru ca să fie pregătiţi şi obişnuiţi a nu se înspăimânta de
dispreţuirile venite din afară.
 Sufletul care cugetă mereu la mărturisire este oprit de acest gând ca şi de un frâu pentru a
nu greşi. Dar faptele pe care nu le mărturisim, le săvârşim ca în întuneric şi fără nici o teamă.
 Atunci vom practica o adevărată şi sinceră ascultare când, chiar fiind proestosul absent,
noi toţi îl vom socoti de faţă alături de noi şi cu aceasta în minte vom căuta să ne depărtăm de
cele ce am înţeles că-i sunt neplăcute, adică: discuţia inutilă, mâncarea, somnul, etc. Copiii
cei răi socotesc că absenţa învăţătorului este pricină de bucurie, pe când cei buni o socotesc
ca o pagubă.
 Întrebând pe unul din acei preaiscusiţi părinţi în ce fel ascultarea naşte smerenie, mi-a
spus: “Ascultătorul chibzuit chiar de-ar învia morţi, chiar de-ar dobândi darul lacrimilor,
chiar de s-ar izbăvi de războiul patimilor, cugetă că toate acestea s-au săvârşit prin
rugăciunile părintelui său şi astfel rămâne străin de orice mândrie. Căci cum se va mândri
când recunoaşte că a făcut toate acestea prin ajutorul altuia şi nu prin sârguinţa sa?
 Diavolul luptă uneori şi pe cei ce sunt în obşte întru supunere căutând să-i întineze, să-i
facă învârtoşaţi cu inima, să-i forţeze împotriva obiceiului lor să fie tulburaţi, iar alteori să-i
facă oarecum uscaţi şi neroditori, lenevoşi la rugăciune, somnoroşi şi întunecaţi pentru ca
astfel convingându-i că n-au nici un folos de pe urma supunerii ci că dimpotrivă au dat
înapoi, să-i scoată din rânduiala exerciţiilor luptei duhovniceşti. Căci nu-i lasă să înţeleagă că
adesea lipsirea cu bună socoteală de cele ce ni se par a fi de folos este pricinuitoarea unei
adânci umilinţe.
 Când te mărturiseşti consideră-te ca un criminal şi poartă-te ca atare în gesturi, în
înfăţişare şi în felul de a gândi. Ţine-ţi ochii plecaţi spre pământ şi dacă se poate, udă cu
lacrimile tale picioarele judecătorului şi doctorului, ca şi pe ale lui Hristos.
 Ascultarea naşte smerenia iar smerenia – liberarea de patimi fiindcă “Domnul şi-a adus
aminte de noi întru smerenia noastră şi ne-a izbăvit de vrăjmaşii noştri.” (Psalmi 135,22-23)
 Conştiinţa să-ţi fie oglinda în care să-ţi priveşti supuşenia, şi-ţi va fi de ajuns.
 Am văzut un ucenic întrerupând cuvântul proestosului său şi am pierdut orice nădejde că
va mai putea fi vreodată cu adevărat supus, căci mi-am dat seama că n-a câştigat din această
supunere smerenie ci mândrie.
 Fii atent atunci când eşti împreună cu fraţii să nu te sârguieşti a te arăta pe tine mult mai
drept decât ei în vreo privinţă oarecare altfel vei săvârşi două rele: în primul rând îi vei răni
pe aceia prin mincinoasa şi falsa ta sârguinţă, iar în al doilea a rând, ţie nu-ţi vei dobândi
decât numai slavă deşartă.
 Fii sârguincios cu sufletul nearătând aceasta prin trup, prin înfăţişare, cuvânt deschis sau
subînţeles. Fă aşa, doar dacă ai încetat să-ţi dispreţuieşti aproapele. De eşti însă plecat spre
aceasta, fă-te fraţilor tăi asemenea şi nu te deosebi mândrindu-te prin mincinoasa închipuire
de sine.
 Bea cu nesaţ ca pe o apă a vieţii batjocurile pe care ţi le aduc fraţii tăi, căci ei caută să te
adape din izvorul ce curăţă orice desfrânare. De abia atunci va răsări în sufletul tău curăţia
desăvârşită, iar lumina lui Dumnezeu nu va lipsi din inima ta.
 Chip al desăvârşitei supuneri să ne fie, o prieteni, argintul viu, căci el coborându-se
dedesubtul tuturor, rămâne totuşi curat de orice întinăciune.
 Cei ce s-au făcut slujitorii altora, trăiesc cu trupul între oameni dar mintea lor bate prin
rugăciuni la poarta cerului.
 Trebuie să ne încredem cu tărie în cei ce au primit în Domnul grija de noi chiar dacă ne-
ar porunci unele lucruri care ni se par potrivnice şi vătămătoare mântuirii noastre, căci mai
ales atunci se probează credinţa noastră în ei ca într-un cuptor al smereniei. Iar semnul
credinţei celei mai desăvârşite este acela de a ne supune fără cârtire poruncilor părintelui
nostru, chiar când vedem că ele sunt potrivnice celor nădăjduite de noi.
 Smerenia se naşte din ascultare, iar din smerenie – dreapta socoteală. Din discernământ
se naşte perspicacitatea (agerimea minţii) iar din aceasta – prevederea. Cine deci oare, nu va
alerga atunci pe drumul acesta al smereniei văzând câte bunătăţi îi pregăteşte aceasta? Despre
această măreaţă virtute a grăit şi dumnezeiescul Psalmist: “Gătit-ai săracului ascultător întru
bunătatea Ta, Dumnezeule venirea Ta întru inima lui.” (Psalmi 67,11)
 Simţind unii ascultători îngăduinţa proestosului, s-au înşelat pe ei cerându-i acestuia
ascultări sugerate de ei înşişi. Unii ca aceştia să cunoască însă că în felul acesta au pierdut cu
totul cununa muceniciei deoarece ascultarea adevărată este renunţarea la orice făţărnicie şi
dorinţă proprie.
 Mergi, vinde-ţi voia ta şi dă-o lui Dumnezeu, i-aţi crucea şi îndură cu stăruinţă viaţa de
obşte a fraţilor şi fără îndoială, vei dobândi comoară în ceruri.
 Adu-ţi aminte neîncetat de cuvintele celui ce a spus: “Cel ce va răbda până la sfârşit,
acela se va mântui.” (Matei 10,22) şi mergând, să alegi de e cu putinţă pe cel pe care
socoteşti că nu e altul între oameni mai sever şi mai aspru ca să te deprindă întru umilinţă.
Astfel stăruind, bea în fiecare zi doctoria umilirii şi a dispreţului, cum ai bea mierea şi
laptele. – Şi dacă unul ca acesta ar petrece în nepăsare, ce voi face? – Chiar de l-ai vedea
curvind să nu te desparţi de el, ci zi în sinea ta: “Prietene cu ce scop ai venit aici?” Atunci vei
vedea pierind din tine mândria şi învârtoşarea furioasă.
 Cei din obşte să preţuim mai mult ascultarea decât nevoinţa căci cea din urmă ne învaţă
mândria pe când prima ne învaţă smerenia.
 De eşti mândru alege-ţi un povăţuitor aspru şi sever, iar nu blând şi îngăduitor. Iar când
fără încetare te ocărăşte, arată-i încă şi mai multă credinţă şi dragoste şi prin aceasta vei
cunoaşte că Duhul Sfânt locuieşte nevăzut în sufletul tău şi că puterea Celui Preaînalt te-a
umbrit. Dar să nu te mândreşti pentru că înduri ocările şi necinstirile stăpânului tău, ci mai
vârtos tânguieşte-te căci fără îndoială ai făcut ceva vrednic de ocară întărâtându-l asupră-ţi.
 Eu cred că trebuie să păstrăm tăcerea în faţa tuturor necinstirilor ce ni se aduc, căci,
acesta este momentul când putem dobândi mare câştig; când însă este ocărât altul, trebuie să-
i luăm apărarea pentru a păstra legea păcii şi a dragostei ce ne împreună.
 Cel ce aleargă spre nepătimire şi spre Dumnezeu socoteşte pierdute toate acele zile în
care n-a fost ocărât şi batjocorit; după cum arborii, cu cât sunt mai mult bătuţi de vânturi, cu
atât îşi înfig mai adânc rădăcinile, aşa şi cei ce trăiesc în ascultare, dobândesc o întărire
sufletească de neclintit.
 Ascultarea este un suprem act continuu de voinţă; viaţa în simplitate e cea fără
complexităţi şi întrebări inutile care o micşorează ca trăire din iubire. Toate întrebările,
complicaţiile şi problemele sunt eliminate prin acceptarea este necondiţionată a voii
povăţuitorului, cel ce ascultă având o singură datorie – să asculte şi să împlinească
întocmai ceea ce i se cere. Prin povăţuitor ascultă de Dumnezeu ale Cărui voi i se fac
concrete prin acela. De aceea nu mai are nici o frică de primejdii sau de moarte, fiind
încredinţat că se află sub directa atenţie şi grijă a lui Dumnezeu căruia îi împlineşte voia. Pe
toate le vede bine pentru că nu vede nici o primejdie. Merge cu ochii închişi, deplin convins
prin credinţă că nu i se va întâmpla nimic rău ci că situaţiile extreme în care este pus sunt
doar pentru a-i încerca credinţa. La baza acestei tăieri a voii este de fapt o mare şi o
continuă voire sau hotărâre de autodepăşire a ego-ului, a ezitării, a necredinţei.
 În fiecare clipă moare individul care-şi face vreo voia de-a sa.
 Lepădarea discernământului, a alegerii proprii stă în a accepta pe unele ce par rele, ca
bune precum Avraam împlinind porunca de a-l înjunghia pe fiul său şi-a îmbogăţit fără să
judece ascultarea pe care o avea de la început. Ascultarea de Dumnezeu vine din bogăţia
înţelegeri adevărate a ceea ce trebuie făcut pentru propria realizare şi îmbogăţeşte această
înţelegere prin experienţa continuă ce o face cel ce ascultă despre propăşirea sa în eliberarea
de mândrie.
 Ascultătorul este cel ce a respins regula proprie urmând sfatul altuia.
 Ascultarea ţine locul şi chiar depăşeşte virtuţile ce ţin de nevoinţă (post, rugăciune curată,
priveghere de toată noaptea, dormitul pe jos, etc.).
 Cel ce judecă şi ţine seama de toate amănuntele, dispreţuieşte; iar cel ce dispreţuieşte –
nesocoteşte şi nici nu ascultă. Chiar dacă nu cade în neascultare, dar nici nu împlineşte cu
credinţă ceea ce i se porunceşte. “Iar tot ce nu este din credinţă, este păcat.”
 Ascultarea este şi trupească dar şi sufletească căci cei ce-au trăit în singurătate deşi nu se
supuneau unui om, îşi supuneau trupul Duhului. Deci e vădit că cel ce nu are pe cea
sufletească împreună cu cea trupească nu-l va vedea pe domnul, căci mulţi supunându-se
părinţilor numai trupeşte, şi-au robit sufletul plăcerilor, de aceea cu nimic nu s-au folosit din
supunerea lor căci rămânând pătimaşi nu-l vor vedea pe Domnul. domnul este nepătimitor şi
numai cei ce se înrudesc cu El în aceasta îl pot vedea sau simţi.
 Cel ce se supune se judecă şi se osândeşte pe sine ca neputînd din pricina stării lui
păcătoase să înţeleagă prin el însuşi cum se cuvine voia lui Dumnezeu, şi judecându-se în
felul acesta, se izbăveşte de judecata lui Dumnezeu.
 Cel ce împlineşte voile altuia cu conştiinţa curată, nefăcînd nimic după voia sa, chiar
dacă din neştiinţă şi uitare îi va lipsi ceva din cele datorate şi de aceea pare celor ce privesc
superficial, vrednic de judecat, el totuşi nu e osândit de Dumnezeu. De va încerca să
înţeleagă poruncile după voia lui şi să le împlinească după cum i se pare lui că este mai bine,
se osândeşte pentru că îşi împlineşte plăcerea sa. Făcându-şi voia lui, suportă consecinţele ce
decurg din aceasta.
 Nu este îngăduit ascultătorului să supună vorbei multe sau iscodirii poruncile ori faptele
păstorului, căci în acest caz dracii care pururea stârnesc cugetarea la gânduri iscoditoare îl
sfătuiesc cu viclenie să facă drumul simplu n chip sucit. Întrebările, analizele, înclinaţia de a
contrazice în sfaturile şi poruncile primite sunt tot felul de pretexte de amânare sau de refuz a
împlinirii lor. binele este simplu şi se percepe doar cu mintea simplă, cea sucită îl acoperă cu
tot felul de complicaţii iscodite.
 Cel ce porneşte la ascultare cu hotărâre, se dovedeşte pe de o parte bărbat puternic, pe de
alta, în stare de smerenie; este tare în smerenia slujitoare. El se încinge cu putere, dar cu
puterea smereniei, el renunţă la liniştea care-l odihneşte şi ia asupră-şi grija ajutorării
aproapelui.
 Prin mărturisire se păstrează sufletul în sinceritate sau într-o transparenţă deplină neavînd
nimic de ascuns sau acoperit de întunericul minciunii, nici o umbră, ci totul în lumină.
 A dezvălui de bună voie greşelile sale bărbaţilor duhovniceşti, e un semn al vieţii ce se
îndreptează, iar a le ascunde este un semn al sufletului pătimaş, căci nimeni ajutând pe hoţi
sau stând de partea curvarilor şi acoperindu-i prin complicitate nu se îndreptează.
 Leagă pe cel ce a păcătuit ca să i-l faci milostiv pe Dumnezeu. Nu-l dezlega, ca să nu fie
legat şi mai tare de mânia lui Dumnezeu. De nu-l voi lega eu, legăturile lui vor rămâne
nedezlegate “că de ne vom judeca pe noi înşine, nu vom mai fi judecaţi” (I Cor. 14,31). Să nu
socotească cineva aceasta ca cruzime şi neomenie, ci ca cea mai mare blândeţe şi cel mai bun
leac şi multă purtare de grijă. “Dar a suferit destul timp pedeapsa!” va zice cineva. Cât?
Spune-mi! Un an, doi, trei? Dar nu mă interesează vremea ci îndreptarea sufletului. Arată-mi
deci aceasta: de s-a străpuns la inimă, de s-au schimbat şi atunci s-a împlinit totul; iar de nu
s-a întâmplat aceasta, vremea nu-i de nici un folos căci nu căutăm de a fost legată rana de
multe ori, ci de a folosit legătura. Dacă a adus folos în scurtă vreme, să nu mai fie ţinută, iar
de nu a fost spre folos în 15 ani, să fie ţinută în continuare. Dezlegarea celui legat să o
hotărască doar vindecarea. Legând duhovnicul pe cel ce a greşit, nu-l mai leagă Dumnezeu
căci acela simte mai vădit dezaprobarea şi se îndreaptă, pe când legătura lui personală cu
Dumnezeu nu-i îngăduie să simtă obiectiv aceasta şi omul continuă să păcătuiască. Socotind
că nu l-a dezaprobat duhovnicul, el crede automat că păcatul lui n-are prea mare importanţă
şi deci n-are nici o remuşcare.
 Pironeşte de stâlpul mărturisirii orice şarpe ce se mişcă în tine şi aşa îl vei ucide. Cine
voieşte să-şi facă biruitor cuvântul său, voieşte să-l umilească, să-l domine, să se impună
altuia. Desigur, el ar putea spune că nu voieşte să se impună pe sine, ci adevărul, dar despre
adevărul lui Hristos ajunge să dai mărturie trăindu-l şi murind pentru el. El nu se impune cu
arguţii ale raţiunii, a cărei dibăcie vrei să dovedeşti că ai. Nu ţine de vieţuirea creştinească a
se apăra şi nu se vorbeşte de ea în învăţătura lui Hristos. Împotrivirea în cuvânt arată
încăpăţânare şi mândrie, părere înaltă – ea dovedeşte dispreţ nicidecum smerenie şi supunere
în toate.
 Cel singur neavînd pe nimeni care să-i poată proba lucrul, i se pare că a ajuns la
împlinirea poruncilor. Astfel făcându-şi din nepricepere o deprindere ajunge să nu-şi
cunoască lipsurile şi patimile căci îi lipseşte din jur orice ajutor prin care să cunoască unde se
află cu lucrarea poruncilor. Cum va putea arăta unul ca acesta smerita cugetare neavînd pe
nimeni care să se arate mai smerit? Cum va cunoaşte milostivirea, despărţit fiind de ceilalţi?
Cum se va deprinde în îndelunga răbdare nestând nimeni împotriva voii sale? Iar de va zice
cineva că-i de ajuns învăţătura Scripturilor pentru îndreptarea năravurilor, face ca cel ce
învaţă tâmplăria dar nu lucrează niciodată. Însuşi domnul a spălat picioarele ucenicilor, iar tu
pe cine vei spăla? Cum vei sluji? Decât cine vei fi cel mai din urmă singur de sine petrecând?
 Obişnuindu-te a nu te socoti mare lucru nu te vei mai mâhni când nu te vor socoti astfel
nici alţii.
 Este bine ca cei ce ajung prin ispita celui rău în vreo întinare, în vreo tulburare sau
lenevire la rugăciune să nu iasă din pricina acestora din ascultare, ci să înţeleagă că aceasta li
se întâmplă din iconomia dumnezeiască pentru a-i conduce la cea mai adâncă smerenie.
 Trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele fără a le cruţa, aşa cum nu te-ar cruţa dacă ţi le-ar
dezvălui cineva. Desigur, spunându-le tu însuţi vei trece prin clipe de mare ruşine însă cu
ruşinea pe care o suferi loveşti păcatele care-ţi produc ruşinea şi înlături pricina ruşinii.
Ruşinea mărturisirii este trecătoare, dar ruşinea obiectivă a rămânerii în păcatul nemărturisit
e durabilă şi se adânceşte mereu.
 La odihna de patimi se ajunge uşor biruindu-ţi mândria şi pornirile spre plăcere prin
ascultare. În ascultare este o mare tărie, e izvorul tăriei pentru biruirea tuturor patimilor.
 Sufletul odată obişnuit să se răzvrătească se umple de multă neînfrânare.
 Dacă orice corabie se poate îneca chiar având cârmaci iscusit, în mod sigur se va îneca
neavînd deloc.
 Cel smerit şi ascultător nu slujeşte patimii închipuirii de sine.
 Semnul smereniei este răbdarea desăvârşită a defăimării.
 Însuşirea slavei deşarte a monahului e că vrea să fie slăvit pentru virtuţile sale, iar propriu
trufiei este a se înălţa pentru faptele sale şi a-i dispreţui pe ceilalţi. A celor din lume este că
vor să fie slăviţi pentru frumuseţe, bogăţie, stăpânire şi pentru inteligenţă.
 Nu-i uşor a ne izbăvi de slava deşartă, dar se izbăveşte cineva prin lucrarea ascunsă a
virtuţilor şi prin luarea aminte deasă. Semnul izbăvirii e a nu mai ţine minte răul celui ce ne-a
vorbit de rău.
 Ia seama şi vei vedea această nelegiuită înflorind până şi la mormânt în veşminte,
mirodenii, convoaie şi cântări (cu ocazia înmormântării cu mare pompă; aceasta se vede şi în
monumentele costisitoare pe care şi le clădesc unii cât sunt în viaţă).
 Fiecare virtute este capabilă să nască slava deşartă; această împletire ţine de o etapă
încă nedesăvârşită a firii noastre. Patima este atât de împletită cu firea, încât ni se pare că
luptând cu patima, luptăm cu firea noastră şi vedem în aceasta o greutate. Numai o
înţelegere adâncă a firii noastre ca regăsindu-se deplin când se uită pe sine, sau se predă
total lui Dumnezeu şi semenilor, ne scoate din această stare contradictorie şi chinuitoare
pentru a ne ridica la starea paradoxală supremă, fericită şi conformă cu ea, la starea în care
nu mai eşti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeşte şi pe care Îl iubeşti desăvârşit.
 E propriu celor înaintaţi să rabde cu bărbăţie şi cu bucurie ocările, dar e propriu celor
sfinţi şi cuvioşi să treacă nevătămaţi prin laude.
 Să ne ferim să fim lăudaţi cât şi de a ne ferici unii pe alţii în faţă. Cea de-a doua este a
linguşitorilor şi a celor mişcaţi de draci, prima a uşuraticilor. Cel de-al doilea este ca un
stricător al bunătăţilor – îngerul diavolului; cel dintâi este un moştenitor nesocotit, pregătit să
piardă îndată ostenelile. Amândoi lucrează împreună pierderea reciprocă.
 Când vei auzi pe aproapele şi prietenul tău că te-a defăimat în dos sau chiar fiind tu de
faţă, atunci şi numai atunci arată-i iubire şi manifestă-ţi dragostea faţă de dânsul.
 Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda
dracilor.
 Nu cel ce se dispreţuieşte şi se defaimă pe sine arată că este smerit – căci cum nu se va
suporta cu uşurinţă pe sine, ba încă prin aceasta se va şi mândri, ci acela care ocărât fiind de
altul nu-şi va împuţina iubirea către dânsul. (Cel smerit nu se tulbură când e nedreptăţit şi nu
se îngrijeşte să-i convingă pe ceilalţi că a fost calomniat, ci degrab cere iertare.)
 Nu te compara cu cei păcătoşi, ci mai degrabă cu cei înaintaţi în virtuţi, căci măsurându-
te cu cei dintâi vei cădea în groapa închipuirii de sine; însă măsurându-te cu cei din urmă vei
înainta spre înălţimea smereniei.
 Slava deşartă se foloseşte de darurile naturale şi prin acestea de multe ori i-a doborât pe
nenorociţi. Cel ce se mândreşte cu darurile sale naturale (inteligenţa, învăţătura, cititul
limpede, elocinţa, cu destoinicia şi cu toate celelalte pe care le are fără nici o osteneală, nu-şi
va putea însuşi niciodată bunătăţile mai presus de fire; căci cel necredincios în puţine, va fi
necredincios şi în multe şi stăpânit de slavă deşartă.
 Începutul lepădării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii, mijlocul ei este
oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte, iar sfârşitul este îndeplinirea fără nici un
regret cele ce ţin de necinstire înaintea mulţimii oamenilor.
 Cel ce are grijă de limbă se dovedeşte lucrător al virtuţilor, iar nepedepsirea limbii arată
deşertăciunea din el.
 Nu-ţi ascunde ruşinea pe motiv că fu vrei să dai prilej de poticnire; trebuie avut în vedere
şi felul păcatului, căci nu este nevoie totdeauna de aceeaşi doctorie.
 Când vezi un gând în tine ispitindu-te cu slava deşartă, cunoaşte limpede că-ţi pregăteşte
ruşinea.
 Când lăudătorii, mai bine-zis amăgitorii încep să ne laude, să ne aducem aminte de
mulţimea fărădelegilor noastre şi ne vom afla nevrednic de cel spuse sau făcute.
 Cei simpli nu sunt cuprinşi de această otravă căci slava deşartă este lepădarea simplităţii
şi o prefăcătorie continuă.
 Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, dispreţuirea oamenilor, maică a osândirii, nepoată
a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii
din minţi, pricinuitoarea căderilor, izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii,
rădăcina hulei.
 Cel ce suferă de închipuirea de sine nu trăieşte ancorat în realitate. Toată imaginea este
sa este un fum care-l intoxică. El iese din legătura cu Dumnezeu şi cu oamenii care sunt
singura realitate ce-l ţine şi pe el în real.
 Unde s-a produs căderea, acolo s-a sălăşluit mai înainte mândria, căci al doilea lucru este
vestitor al celui dintâi.
 Cel ce se înalţă cu cugetul, se împotriveşte cu cuvântul, dar cel smerit nu ştie să se
împotrivească nici cu privirea. Monahul semeţ contrazice cu tărie spusele altuia. Bărbatul
mândru iubeşte stăpânirea şi cu toate că-i conştient prin aceasta că-şi agoniseşte pieirea,
totuşi nu se încumetă să-şi părăsească năravul.
 Cel ce respinge mustrarea cuibăreşte patima în sufletul său, iar cel ce-o primeşte s-a
dezlegat de legătura ei.
 Celor mândri le este folositoare ascultarea cu supunere, o viaţă aspră şi lipsită de orice
cinstiri precum şi citirea faptelor celor mai presus de fire ale Părinţilor. Doar aşa va mai fi
poate vreo speranţă de mântuire şi pentru aceşti nenorociţi.
 Să ne cercetăm pururea pe noi înşine şi să nu încetăm niciodată ane compara cu părinţii şi
luminătorii dinaintea noastră şi atunci vom vedea că nu le-am urmat nici măcar un pas, nu
ne-am păzit făgăduinţa ci ducem încă o viaţă lumească.
 Trufia lucrează uitarea greşelilor, căci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea
smeritei cugetări. (Uitarea greşelilor pricinuieşte uneori închipuirea de sine, alteori
nesimţirea. Uitarea de sine din mândrie dă aparenţa unei cunoaşteri de sine căci sinea
cunoscută prin mândrie, e o sine de suprafaţă, suprapusă, şi care stă pe nisip ca un gol, pe
când sinea cunoscută prin smerenie este sinea afundată pe veci în temeiul neclintit şi adevărat
care este Dumnezeu. Cel mândru, neştiind de păcatele sale nu se deosebeşte de Dumnezeu în
închipuirea sa şi deci nu-şi vede fundamentul său; cel smerit ştiind de greşelile sale sau de
micimea sa, îşi vede fundamentul său care-l susţine totuşi pe veci, iertându-l. ruptă de
realitate, mândria o contraface prin închipuire, trăieşte într-o fantasmagorie, într-o nălucire
prelungită. Golit de toate, cel mândru îşi închipuie, se autoiluzionează că ar avea ceva;
întunecat fiind, crede că se află în lumină dar bogăţia lui însăşi e săracă şi în lumina ei el nu
vede nimic real, nimic consistent.)
 Nepoatele mele sunt căderile duhovniceşti: mânia, clevetirea, hula, făţărnicia, ura pizma,
viaţa după o regulă proprie, împotrivirea în cuvânt, neascultarea, răzvrătirea. Un singur
vrăjmaş avem asupra căruia nu avem putere; ţi-l spunem pentru că suntem biciuite de el. El
constă în a te defăima pe tine însuţi în chip sincer înaintea Domnului. Atunci abia să ne
socoteşti ca pe o pânză de păianjen.
 Să îndrăznească pătimaşii care se smeresc căci chiar de vor cădea în toate gropile şi vor fi
vătămaţi prin toate modurile şi se vor îmbolnăvi de toate bolile, însă după însănătoşire vor fi
tuturor doctori şi luminători, sfeşnice şi povăţuitori învăţând chipurile de vindecare a fiecărei
boli izbăvindu-i astfel pe cei ce bolesc prin experienţa lor.
 Nu te lăuda, o omule cu o bogăţie pentru care n-ai depus nici o strădanie, căci cunoscând
dinainte Miluitorul nostru vătămarea şi pieirea spre care mergi ţi-a trimis aceste daruri fără a
cere în schimb vreo plată.
 Nimicitoarea tuturor patimilor este smerita cugetare, căci cei ce au câştigat-o pe aceasta
le-a biruit pe toate. Născătoarele tuturor patimilor sunt plăcerea şi viclenia; cel ce le ţine pe
acestea nu-l va vedea pe Domnul, dar nu vom avea nici un folos de ne vom înfrâna de la una
fără s-o înlăturăm şi pe cealaltă.
 Cel ce-şi închipuie că e ceva şi-i învaţă pe alţii lucruri a căror experienţă nu o are nici
prin faptă nici prin cunoaştere îndelungată, suferă de două boli şi de două orbiri: de
închipuire de sine şi slavă deşartă, de nesimţire şi de ignoranţă. Dacă mai are şi lăcomia
pântecelui va fi târât în patimile de ruşine şi va auzi cuvântul Mântuitorului: “Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi.”(Luca 42,3)
 Când îi vedem pe unii iubindu-ne în Domnul, să ne păzim neîndrăzneţi mai ales faţă de ei
căci nimic nu obişnuieşte să risipească dragostea şi să pricinuiască ura ca îndrăzneala. Mergi
la prietenii tăi cu cuviinţă şi de vei face aşa te vei folosi şi pe tine şi pe ei, căci sub masca
iubirii sufletul leapădă frâul păzirii sale.
 Cel care vieţuieşte fără a fi supus unui superior nu poate dobândi smerenia dintru început
deoarece tot cel ce se conduce singur îşi închipuie că este destul de înţelept întru această artă
de a trăi în singurătate.
 Dracii mai au un vicleşug subţire pe care cei nepricepuţi nu-l simt şi anume: după ce ne-
au îndemnat să spunem sau să facem ceva necuvenit, iar noi nu ne-am învoit, ne îndeamnă să
aducem mulţumire plină de mândrie lui Dumnezeu.
 Toţi cei ce voim să ne apropiem de Domnul să o facem în chip simplu şi neprefăcut, fără
viclenie, iscodire ca şi cum ar veni la lecţiile unui învăţător. Căci El fiind simplu şi necompus
voieşte ca şi sufletele ce vin la El să fie simple şi nevinovate. Dar nu se poate vedea niciodată
simplitatea fără smerenie. Vicleanul este cel ce-şi închipuie că din înfăţişarea din afară şi din
cuvinte cunoaşte gândurile cele aflate în inimă.
 Trebuie să nu-ţi cântăreşti propriile fapte, să nu le observi, ci să fie ca şi cum n-ar fi. Să
nu te dedublezi prin conştiinţa valorii tale – aceasta e smerenie şi simplitate în acelaşi timp.
 Nevicleană e firea curată a sufletului care în întâlnirile cu toţi se poartă aşa cum a fgst
zidită.
 Viclenia este cuget rătăcit, mincinoasă cârmuire de sine, încălcarea jurămintelor, cuvinte
meşteşugite, perfide, intenţii ascunse şi camuflate, duşmana mărturisirii păcatelor, cuget
întortocheat, îndărătnicie prostească, dorinţă de a trăi după o regulă proprie, pricinuitoare a
râsului atunci când sunt mustrate păcatele, descurajare ce duce la nebunie, evlavie prefăcută,
viaţă drăcească.
 Viclenia este o ştiinţă, sau mai vârtos o urâciune drăcească, străină întru totul de adevăr
care socoteşte că nu-i vădită celor mulţi.
 Căderea i-a înţelepţit adeseori pe mulţi înrăiţi dăruindu-le acestora fără voie nerăutate şi
mântuire.
 Cel ce s-a smerit înlăuntrul său nu e furat de buze căci ceea ce nu are vistieria, nu se
scoate pe uşă.
 Cei mai mulţi ne numim pe noi înşine păcătoşi şi poate că şi suntem, dar ceea ce
probează inima cu adevărat este primirea defăimării. (Cel ce poate răbda cuvântul aspru al
unui om urâcios şi neînţelept pentru Dumnezeu şi pentru a linişti atmosfera, fiul păcii se va
chema şi unul ca acesta poate dobândi pacea sufletului şi a duhului – cercarea şi dovedirea
smereniei se face prin necinstire.)
 Cel ce aleargă spre limanul neînviforat al smereniei, nu va înceta să cugete şi să
născocească tot felul de planuri, cuvinte, gânduri, de meşteşugiri, iscodiri, cereri şi rugăciuni
până ce , cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin purtări tot mai smerite şi mai simple va scăpa
vasul sufletului său de marea pururea bântuită de furtună a închipuirii de sine.
 Unii iau ca pricină de smerită cugetare relele făcute înainte, biciuind prin ele închipuirea
de sine; alţii se umilesc prin lipsurile de toate zilele, unii doboară prin încercările, bolile şi
prin greşelile de zi cu zi înălţarea lor. alţii şi-au făcut din lipsa darurilor – maica darurilor.
(Cel sărac e cel mai bogat dacă-şi cunoaşte sărăcia.)
 Cunoaşterea e înţelegerea neclintită a măsurilor proprii şi amintirea neîmprăştiată a
greşelilor celor mai subţiri.
 Dacă chipul celei mai de pe urmă mândrii este a făţări virtuţi pe care nu le avem, apoi
semnul celei mai adânci smerenii este să ne înfăţişăm ca vinovaţi pentru păcate ce nu sunt ale
noastre, de dragul dispreţuirii.
 Să preferi să-i superi pe oameni, decât pe Dumnezeu, căci se bucură văzându-ne alergând
spre necinstiri ca să strâmtorăm prin acestea şi să pierdem închipuirea deşartă de sine.
Înstrăinarea este chipul cel mai bun al acestei nevoinţe căci numai cei cu adevărat mari pot
răbda să fie batjocoriţi de ai lor.
 Deoarece noi cu greu ne învoim să ne smerim, Domnul a rânduit in purtare de grijă şi
aceasta: nimeni nu-şi poate vedea rănile sale precum le vede aproapele său, de aceea trebuie
să fim recunoscători pentru însănătoşirea noastră, nu nouă ci aceluia şi lui Dumnezeu.
 Trebuie să ne osândim şi să ne ocărâm pe noi înşine neîncetat ca prin micşorarea noastră
să lepădăm păcatele fără de voie. (Este un mijloc de a ascuţi conştiinţa de noi înşine, de
neputinţa noastră.)
 Câtă vreme păcătuim întru cunoştinţă nu este smerenie în noi.
 Încrederea în sine şi luarea deciziilor de unul singur îi este celui smerit o greutate greu de
suportat, pe cât îi este celui mândru porunca altuia.
 Cunoscând Stăpânul că putem întipări chipul virtuţii sufletului prin purtarea cea din afară,
luând un ştergar ne-a arătat calea smereniei, căci sufletul se face asemenea lucrărilor din
afară şi luând chipul celor ce se fac cu trupul se întipăreşte de ele.
 Smerenia şi fără fapte ne pune înaintea lui Dumnezeu, dar fără ea, deşarte sunt toate
faptele noastre, căci preschimbarea minţii noastre o voieşte Dumnezeu. În minte ne facem
buni şi în minte ne facem netrebnici.
 Dacă mândria i-a făcut pe unii din îngeri draci, negreşit smerenia poate face şi din draci
îngeri. Drept aceea să nu şovăie cei ce au căzut.
 Putem înşira mai multe fapte sau căi care duc la smerenie, fără ca ele să fie semne precise
ale dobândirii ei: sărăcia sau neagonisirea, înstrăinarea, ascunderea înţelepciunii ce o avem,
grăirea nemeşteşugită, simplitatea, sinceritatea în vorbe, cerşitul milosteniei, ascunderea
neamului bun, izgonirea îndrăznelii, îndepărtarea de flecăreală. Nimic nu poate smeri mai
mult sufletul ca starea sărăcăcioasă şi modul de viaţă în care cerşeşti depinzând de mila
altora.
 Să-ţi fie ţie chipul şi păşirea, haina, scaunul, aşternutul, hrana şi toate celelalte potrivite
smereniei la fel cuvântul şi purtarea. Toate acestea să arate smerenia ta.
 Primejdios lucru este a iscodi cu dinadinsul lucrările lui Dumnezeu; iscoditorii plutesc în
corabia mândriei şi a închipuirii de sine!
 Maica supunerii este dispreţuirea de sine şi dorinţa cu orice preţ a sănătăţii.
 Dacă culmea slavei deşarte stă în a face cineva schime şi fapte făţarnice chiar când nu-i
nimeni de faţă care să-l laude, semnul lipsei slavei deşarte se arată în a nu se lăsa cineva
niciodată furat cu cugetarea de prezenţa celor ce-l laudă.
 Pe cât de multă credinţă în el vede întîistătătorul la supuşii săi şi la alţii din afară, pe atâta
trebuie să se păzească pe sine cu toată grija în cele ce le face şi le spune căci ştie că toţi
privesc la el ca la o icoană pilduitoare şi socotesc cele spuse şi făcute de el ca la dreptar şi
lege.
 Mulţi au socotit, din pricina tăcerii cârmaciului că plutesc bine până ce s-au izbit de
stâncă.
 Dacă cineva mustrat îndeosebi nu se ruşinează, va face şi din mustrarea în faţa mai
multora prilej de neruşinare urându-şi de bunăvoie însăşi mântuirea sa.
 Întâi de toate să fie întrebat cel vinovat care au fost faptele lui după felul lor, pentru două
motive: ca prin mărturisire să se simtă totdeauna împuns în conştiinţă i să rămână fără
îndrăznire, şi ca cunoscând ce răni are să fie trezit la iubirea noastră.
 Ia seama să nu cercetezi cu de-amănuntul lucrurile cele mai mici căci nu vei fi următor
lui Dumnezeu& (Nu sili pe cel ce te-a ascultat de la primul cuvânt cu cearta, ci fă-ţi al tău
câştigul pe care l-a aruncat el.) Căci mai mult decât îndreptarea lui îţi va fi ţie nepomenirea
răului. Luând de la Dumnezeu slujba de a învăţa şi nefiind ascultat, întristează-te în cuget dar
nu te tulbura la arătare căci întristat de el nu te vei număra cu cel ce nu te-a ascultat, dar
tulburându-te vei fi certat pentru acelaşi lucru. Primind slujba de a porunci, păzeşte treapta ta
şi nu trece cu tăcerea cele de trebuinţă pentru faptul că vezi împotrivire, căci pentru cei ce
ascultă vei lua plată pentru roadele lor, iar celor ce nu ascultă să le ierţi toate şi vei lua la fel
de la Cel ce a zis: “Iertaţi şi vi se va ierta vouă.”
 Aceeaşi mâncare le pricinuieşte adeseori unora râvna, altora dezgustul. Trebuie ţinut
seama la aruncarea seminţei de cele de faţă: de timp, de persoană, de calitate, de cantitate.
 Unii când preiau o conducere pierd în timpul acesteia bogăţia virtuţilor căpătate anterior
în loc să sporească, deoarece se umplu de slavă deşartă şi de iuţime.
 Când ascultarea o cere nu trebuie să mai existe frică de moarte!
 În mărturisire se arată voinţa de a depăşi păcatul; nu ajunge numai o părere de rău
interioară.
 Să nu-i înveţi pe cei simpli şi nevinovaţi cele meşteşugite şi subţiri, ci mai vârtos
îndrumă-i la simplitate.
Patimi – ispite

 Libertatea este voinţa sufletului raţional gata să se mişte încotro voieşte. Pe aceasta s-o
înduplecăm să fie gata să se mişte numai spre bine, ca să topim pururea amintirea răului
prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind raţional, mai degrabă conduce
firea decât e purtat de ea de aceea chiar când doreşte ceva, dacă voieşte, are putere să
înfrâneze dorinţa ori să-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântătoare nu sunt nici
lăudate nici mustrate pe când omul este lăudat şi mustrat. Omul este fiinţa care dispune de el
însuşi, de sine, ţinând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca
lucrurile şi animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de
natură făcând-o instrument al voinţei sale şi putând-o umple de duhul dumnezeiesc şi de
libertatea Lui cu totul superioară care întăreşte libertatea noastră. Numai când se face rob
patimilor omul devine o simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură, deşi pe de altă
parte s-a făcut aşa prin propria-i voie sau acordul său.
 Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze
neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos
prin tăgăduirea voii proprii şi prin renunţarea la odihna cu trupul, în păzirea poruncilor lui
Hristos. Prin acest efort susţinut monahul dovedeşte că omul se poate ridica cu duhul mai
presus de firea învârtoşată în păcate, poate covârşi obişnuinţele rele devenite legi ale firii,
poate deveni liber faţă de ele. El este la extrema contrară a patimilor în care şi-a pierdut cu
totul libertatea faţă de trup şi lume. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un amestec de libertate şi
necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplină a libertăţii, fie spre dominarea sa
deplină de către necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii pătimaşe, prin prima se
apropie de îngeri.
 Mintea desface totul în bucăţi asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârţeşte în
bucăţi tot ce e unitar şi vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată
şi blândă, înţelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâşie,
dă le descoase căci în acest caz nu mai înţelege întregul, esenţialul şi viaţa.
 Este uşor să pierzi cele bune, dar să le redobândeşti nu este uşor căci păcatul are două
ajutoare prin care războieşte cumplit virtutea născându-se dintr-o parte sau din alta prin
trecerea măsurii şi prin lipsă. Virtutea răsărind numai la mijloc, se sileşte să se împotrivească
celor două care o războiesc.
 “De se vor învoi doi” adică cel ce păcătuieşte şi cel ce-l sfătuieşte pe el să se despartă de
faptele rele şi va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră pentru păcate, li se va da de la
Dumnezeu ceea ce vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.
 “De se vor învoi doi” la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu
căci va face voia celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei de multe necazuri “Căci unde sunt
doi sau trei adunaţi în numele lui Dumnezeu”, adică sunt uniţi într-o hotărâre bună conformă
cu voia lui Dumnezeu, este şi El în mijlocul lor cu ajutorul Lui. În puterea lor înmulţită de
elanul comuniunii şi a voinţei de bine se revarsă şi puterea lui Dumnezeu.
 Tinerii care sunt atraşi cu putere de plăcerile trupului şi cele ale mâncării încă de la
începutul vieţii monahale trebuie să se exercite cu postul şi rugăciunea şi să depărteze toate
presiunile senzuale şi toate josniciile ca nu cumva cele de pe urmă să devină mai rele ca cele
dintâi.
 Dacă obişnuinţa în rău are atâta putere şi atrage după sine atâtea rele, apoi cu atât mai
mult silirea în virtute şi apoi obişnuinţa provenită din repetatele asalturi, fiindcă aceasta are
drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucrează cu noi şi însăşi firea noastră în care
Dumnezeu a sădit dintru început înclinarea spre bine.
 Când ţi se întâmplă să cazi, nu fugi descurajat de pe stadionul exerciţiilor duhovniceşti
căci atunci ai mai mult decât oricând trebuinţă de doctor.
 Să veghem cu toată grija posibilă spre a ne păzi sufletul căci corăbiile decare este plin
portul, adică monahii care vieţuiesc în mănăstire, cu uşurinţă se lovesc între ele zdrobindu-se,
mai ales cele ce sunt roase într-ascuns de mânie ca de un cariu.
 Nu fi tăcut fără rost pricinuind prin aceasta celorlalţi tulburare şi amărăciune. Nu fi
încetinel la nărav şi la mers când ţi se porunceşte a te grăbi altfel vei deveni mai rău decât cei
răzvrătiţi şi turbaţi. Am văzut situaţii care m-au făcut să mă mir cât de felurit poate fi răul
căci uneori sufletele sunt chinuite din pricina moleşelii, alteori din pricina agerimii.
 Să nu fie încercările şi războaiele pricină de îndepărtare din locul unde ne aflăm căci
luptele la care suntem supuşi sunt un semn că acolo am bineplăcut lui Dumnezeu dacă a fi
războiţi este semn că ne menţinem încercaţi şi viguroşi. Dacă suntem luptaţi de draci,
înseamnă că şi noi i-am necăjit pe dânşii.
 Să ne nevoim din toate puterile toţi cei ce voim să ne temem de Domnul, ca să nu
dobândim cumva în locul nevoinţei noastre pentru virtute, mai degrabă viclenie, răutatea,
asprimea, înşelătoria, năravul cel rău şi mânia.
 Am văzut tineri nevinovaţi care venind la şcoală pentru a se înţelepţi, a fi educaţi şi
pentru a trage un folos de aici, cu nimic altceva nu s-au ales din împreuna petrecere cu
ceilalţi decât cu învăţarea vicleşugului şi a răutăţii. Cel ce are minte să înţeleagă.
 Este cu neputinţă ca cei ce se dedau cu toată ardoarea învăţării unui meşteşug să nu
sporească în fiecare zi în el dar unii îşi dau seama de acest progres, alţii însă nu, potrivit
tainicei iconomii dumnezeieşti.
 Un bun zaraf îşi socoteşte fără îndoială în fiecare seară tot câştigul sau paguba dintr-o zi;
n-ar putea însă cunoaşte cu exactitate acest bilanţ de nu şi-ar însemna în fiecare ceas ca pe
nişte tabele derularea afacerilor sale. În felul acesta, socotelile amănunţite din fiecare ceas
arată clar câştigul zilnic.
 Cei care trăiesc în comunităţi trebuie să lupte mereu împotriva patimilor dar în special
împotriva lăcomiei pântecelui şi a mâniei – patimi care prind foarte uşor teren în mijlocul
mulţimii.
 Diavolul îi îndeamnă pe cei ce trăiesc în ascultare a căuta cu orice preţ realizarea unor
virtuţi întru totul nepotrivite locului şi timpului. Cercetându-i pe aceştia îi vom afla dorind
retragerea în singurătate, realizarea celei mai austere abstinenţe la mâncare, practicarea
rugăciunii neîmprăştiat, smerenia desăvârşită, neîncetata cugetare la moarte, completa
nemâniere, adânca tăcere, covârşitoare curăţie. Din cauză că n-au înţeles că este cu neputinţă
a se realiza acestea dintru început, s-au repezit la ele înainte de vreme, rătăcindu-se sau
căzând în deznădejde. Vrăjmaşul i-a amăgit să caute unele ca acestea înainte de vremea
potrivită lor, ca nu cumva, răbdând cu înţelegere, să le afle pe acestea la vremea lor.
 Numai o cugetare puternică sau o conştiinţă vie poate înfrâna cu eficacitate faptele
manifestate prin trup. Această “omorâre” a mişcărilor neînfrânate din mădularele trupului
coincide cu o mare putere a duhului
 De multe ori respingând cineva ispita unui demon, i se arată acelaşi sau altul în chipul
unui înger “ajutând-ul” să-l respingă pe acela. Dar prin această nouă înfăţişare îl amăgeşte cu
păcatul părerii de sine.
 Din iubirea de plăcere, vine negrija, din negrijă, uitarea.
 “Scrie aceasta în inima ta: iubirea de plăcere şi iubirea odihnei sunt pricinile părăsirii din
partea lui Dumnezeu.”
 Răspunde gândurilor de întristare cu neţinerea de minte a răului, iar faţă de cele iubitoare
de plăcere, fii cu duşmănie.
 Nu trebuie să uităm, o, prieteni nici aceasta: că viclenii draci se retrag pentru o vreme ca
neglijând noi nişte patimi mari pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat.
 Precum febra trupurilor, deşi una în sine poate fi pricinuită de diverse cauze şi nu numai
de una singură, aşa şi patimile noastre au multe şi diverse cauze de aceea este cu neputinţă să
aplici tuturor acelaşi tratament. De aceea fiecare trebuie să caute cu atenţie pricina bolii ca
astfel după ce a cunoscut-o, să primească medicamentul potrivit tămăduirii lor prin mijlocirea
medicilor duhovniceşti pe care ni-i oferă pronia lui Dumnezeu.
 Ţine minte răul provocat de draci şi fii pururea atent la ispitele trupului căci trupul este
un prieten nerecunoscător şi viclean: cu cât îi slujeşti mai mult cu atât îţi pricinuieşte mai
multe greutăţi şi ispite.
 Chiar celor ce par a fi duhovniceşti, li se întâmplă de multe ori din neatenţie sau din
moleşeala minţii să li se furişeze aplecarea spre cele ce nu se cuvin.
 Toate gândurile răutăţii care ne atacă şi ne tulbură nu sunt în puterea noastră; depinde de
noi însă să aţâţăm patima, să o păstrăm sau să o alungăm. În putinţa noastră stă a nu ne lăsa
biruiţi de unele dintre acestea.
 Cel ce hrăneşte în sine obişnuinţa, este ca omul care hrăneşte focul, căci măsura puterii
stă în materie. Cel ce hrăneşte obişnuinţa în patimi, hrăneşte focul care ucide duhul, acesta
fiind libertate şi viaţă fără sfârşit în comunicare cu Dumnezeu. Acela se face robul repetiţiei
nelibere a unor legi interioare care-l stăpânesc şi deci a morţii duhului care prin libertate este
mereu nou şi deci are putere şi motiv să fie veşnic viu. Obişnuinţa de va cere o dată iar
cererea ei va fi respinsă, a doua oară o vei găsi mai slabă. De-şi va împlini însă cererea ei a
doua oară o vei afla mai puternică împotriva ta. În tot lucrul să rămână în tine această
cunoştinţă căci e mai bun ajutorul ce-l ai păzindu-te decât oricare altul.
 Să luăm seama la vrăjmaşii noştri ce ne luptă subţire prin gânduri căci ca într-un război
văzut, fiecare din ei îşi are locul său în lupta împotriva noastră, rânduindu-i-se fiecăruia o
lucrare deosebită – lucru care ne minunează. (Vrăjmaşul văzându-l pe fiecare mai înclinat
spre ceva şi mai uşor de biruit de ceva, întinde curse prin acel lucru ţinând seama de
obişnuinţa, vârsta, de felul lui şi de loc. El nu şopteşte gânduri necorespunzătoare, ci
compatibile cu felul de a fi a omului şi uşor de îndeplinit.)
 De nimic nu se bucură dracii mai mult ca de urâtul miros al curviei şi nici de altă patimă
ca de această întinăciune a trupului.
 Îngâmfarea este pricina căderii, dar unii pot să se folosească şi de aceste căderi luând din
acestea pricini de umilinţă, precum cei nepricepuţi iau din acestea pricini de deznădejde.
Când se înalţă cineva pe sine socoteşte că prin el este ceea este nu prin Dumnezeu. Deci
nemaifiind deschis lui Dumnezeu, nu-I mai cere ajutorul Lui.
 Unele patimi se nasc înăuntru sufletului trecând apoi în trup, altele urmează tocmai calea
contrară; această a doua posibilitate o întâlnim în special la cei ce petrec în lume sau în
comunităţi, pe când cea dintâi celor ce petrec în izolare ca unii ce nu au contact cu cele
sensibile care să-i excite. Dar peste toate, în ceea ce priveşte ordinea desfăşurării patimilor eu
zic: “Căuta-ve-i la cei răi rânduială şi nu vei găsi!”
 Părinţii au stabilit cu ajutorul darului lor de deosebire:
a) Primul atac al păcatului în suflet care se numeşte momeala.
b) Însoţirea gândului cu momeala cea rea – însoţirea.
c) Consimţământ sau încuviinţarea.
d) Robirea.
e) Lupta.
f) Împătimirea sufletului.

Momeala este gândul simplu care pătrunde în minte.

Însoţirea este cugetarea sau convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaş în minte.
Consimţământul este înclinarea sufletului spre ceea ce i s-a arătat.
Robirea este târârea cu sila a inimii sau însoţirii stăruitoare a ei cu acea dorinţă pătimaşă,
scoţându-ne astfel din starea firească.
Lupta este egalitatea de forţe între cel care este ispitit şi cel care ispiteşte conform căreia
sufletul învinge sau este învins, după cum îi este voia.
Împătimirea este viciul care s-a cuibărit de multă vreme în suflet şi care prin deprindere l-a
condus spre o astfel de obişnuinţă cu păcatul încât de bunăvoie şi de plăcere îi devine rob.

 Ticălosul diavol obişnuieşte a se atinge de mădularele trupului spre a aduce tulburări.

 Duhul hulei nu numai că huleşte pe Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, ci seamănă întru noi
oarecari gânduri foarte ruşinoase şi necuviincioase ca ori să părăsim rugăciunea, ori să cădem
în deznădejde. Astfel, pe mulţi i-a întrerupt de la rugăciune şi pe mulţi i-a depărtat de la
Sfintele Taine; trupurile unora le-a topit cu tristeţea, pe alţii i-a amăgit spre nevoinţă peste
măsură nedându-le nici un răgaz. Îl face pe om să-şi piardă orice nădejde de mântuire şi să se
socotească mai nenorocit şi mai vrednic de plâns decât păgânii, aducându-i până la ieşirea
din minţi.
 Cel ce este chinuit de duhul hulei şi voieşte să se izbăvească de el, să fie încredinţat că nu
sufletul său este pricina unor astfel de gânduri ci diavolul. De aceea, dispreţuindu-l să nu
luăm în seamă cele şoptite de el zicând: “Mergi înapoia mea, satano! Domnului Dumnezeului
meu mă voi închina şi Lui singur voi sluji! Asupra ta să se pogoare hula în veacul de acum şi
în cel viitor. Amin.”
 Cel ce voieşte să lupte altfel cu demonul hulei este asemenea celui ce încearcă să ţină
fulgerul în mâinile lui, căci cum ar putea respinge sau lovi pe cel care ne străbate inima dintr-
o dată ca o furtună şi aruncă cuvântul lui cât ai clipi şi apoi dispare? Căci toţi cei ce ne
războiesc stau şi luptă rămânând multă vreme dând astfel timp celui ce se luptă cu ei; acesta
însă nu, ci îndată ce apare se şi depărtează; deîndată ce ne-a vorbit, a şi plecat.
 Acest drac obişnuieşte să se sălăşluiască în mintea celor simpli şi mai nevinovaţi care
sunt mai tulburaţi şi chinuiţi mai tare decât alţii. Dar aceasta se întâmplă nu din închipuirea
de sine, ci din pizma dracilor.
 Să încetăm a-l mai judeca şi osândi pe aproapele şi atunci nu ne vom mai teme de
gândurile de hulă căci lucrul dintâi este pricina şi rădăcina celui de-al doilea.
 Cel care dispreţuieşte şi nu-l bagă în seamă pe demonul hulei s-a izbăvit de patimă, însă
cel care încearcă şi alte căi de a se lupta până la urmă va fi înfrânt căci cel ce voieşte să
stăpânească duhurile cu cuvintele este asemenea celui care încuie vânturile.
 Cel ce a luat biruinţă asupra acestei patimi a tăiat mândria.
 Pe cât de uşor cad cei drepţi, pe atât de greu se pot schimba cei dimpotrivă. Uşor este să
cobori – să urci niciodată! Dar înstrăinarea adevărată, supunerea umilă şi paza buzelor au
putut face de multe ori lucruri mari şi au preschimbat în chip minunat boli de nevindecat.
 Să luăm aminte ca nu cumva să împlinim puţinătatea hranei cu mulţimea somnului căci
aceasta este un lucru al celor fără minte, ca şi cel dimpotrivă. Am văzut lucrători care, într-o
oarecare împrejurare au făcut puţin pogorământ pântecelui, dar repede au chinuit bărbăteşte
pe ticălos cu starea de toată noaptea în picioare şi l-au învăţat să se smerească după aceea de
săturare cu bucurie.
 Dacă Hristos fuge de Irod trupeşte, deşi putea toate, să învăţăm de aici cei încrezuţi şi cei
porniţi să se arunce pe sine-şi în ispite. “Să nu-ţi dai, zice, piciorul tău spre clătire şi nu va
dormita îngerul ce te păzeşte.”(Psalmi 100,4)
 Din necunoaşterea (sau nerecunoaşterea) lui Dumnezeu se naşte în noi dragostea de noi
înşine sau de trupul nostru. Din această dragoste se nasc cele trei păcate care sunt cele mai
primejdioase dintre toate, adică: neînfrânarea, slava deşartă şi iubirea de arginţi. Aceste trei
patimi intră în noi prin poarta necesităţii şi a trebuinţei ce o resimte trupul nostru de lucrurile
care-l întreţin, îl hrănesc şi servesc ele înseşi drept poartă şi intrare tuturor celorlalte păcate
care ies dintr-însele ca şi dintr-un izvor al lor. Ucigând deci în noi această nenorocită
rădăcină a dragostei de sine, vom ucide prin ea toate nenorocirile celelalte care provin dintr-
însa.
 Asupra celui ce se linişteşte am văzut dimineaţa tăbărând asupra lui din plin dracii slavei
deşarte şi ai poftei, la amiază pe cei ai lenei, ai întristării şi ai mâniei, iar seara pe cei iubitori
de murdărie şi pe tiranii pântecelui.
 Dacă te bucuri de vizitele la chilie să fii încredinţat că petreci în trândăvie şi nu te
îndeletniceşti nicidecum cu Dumnezeu. Pildă de rugăciune să-ţi fie ţie văduva cea
nedreptăţită de potrivnicul ei.
 Nu spune nimic la urechile celui fără de minte, ca nu cumva să ia în râs cuvintele tale,
căci este vătămătoare petrecerea cu cei deşerţi. Precum cei ce umblă în aerul viciat se
îmbolnăvesc, aşa şi cei ce petrec cu oamenii nepăsători se molipsesc de răutatea lor căci
“convorbirile rele strică moravurile bune.” (Înţelepciunea lui Solomon 2,6)
 Nepătimire a dovedit cel ce a spus: “Am dobândit mintea Domnului” (1Cor. 6,1).
Nepătimire a dovedit egipteanul care a zis că nu are frică de domnul. nepătimire a dobândit
cel ce s-a rugat să se întoarcă la el patimile (avva Ioan Colov).
 Nepătimire are în sine sufletul care nu se împătimeşte de lucruri şi care rămâne netulburat
chiar şi de amintirea lor.
 “Hotarul” oricărei patimi este să nu aibă hotar, ca şi fericirea veşnică. Patima are şi ea
o sete de infinitate în direcţia nimicului la al cărui capăt nu se poate ajunge niciodată, odată
ce existenţa este creată de Dumnezeu. Aceasta poate fi în parte o explicare a veşniciei
iadului. Este o sete spre o existenţă aparentă dar în realitate tot mai inconsistentă. La
hotarul ei nu se poate ajunge niciodată pentru că făptura este ţinută în existenţă de
Dumnezeu şi ea trebuie să se mişte la nesfârşit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca să
cuprindă tot mai mult din el, fie împotriva Lui, mişcare care este şi ea nesfârşită pentru că El
fiind infinit, niciodată făptura nu ajunge să nege tot ce este El. Toate patimile îşi hrănesc
setea de infinit din închipuirea că ceea ce le satisface ar fi ceva consistent, durabil, ceea ce
nu este aşa câtuşi de puţin. Ele se mişcă în fond spre tot mai mult nimic, spre subţierea tot
mai mare a existenţei care-şi păstrează mereu aparenţa de mai multă existenţă. Dar parcă
cel mai mult se hrăneşte din slava deşartă – ea făcându-l pe cel stăpânit de ea să-şi
închipuie că-l văd şi că-l laudă şi cei ce nu-s de faţă şi de aceea dă chip făţarnic chipuri
atrăgătoare vrednice de laudă faptelor sale nevrednice de laudă. Dă faţă impunătoarelor
ruine sau ruinei propriei fiinţe şi-şi închipuie prezenţe care nu sunt, crezând în sinceritatea
celor ce-l laudă, oricâte semne vădite de nesinceritate ar da aceia. Chinul acestora este că
înaintând tot mai mult spre o subţiere a existenţei, în acelaşi timp sunt stăpâniţi de
nesiguranţa acestei aparente consistenţe, de aceea ajung de multe ori la sinucidere. Dar cu
cât îşi înfrânează cineva mai mult mişcările trupului său spre cele rele, cu atât sunt copleşite
acestea mai mult de energiile Duhului Sfânt, care sunt infinite. Cu cât moare cineva mai mult
sieşi, cu atât se umple mai mult de iubirea lui Dumnezeu care este infinită, fiind a
Subiectului infinit.
 Dacă dovada împătimirii totale stă în a se supune cineva repede tuturor gândurilor şi
pornirilor semănate de draci, eu am învăţat că semnul sfintei nepătimirii stă în a putea zice cu
adevărat: “Abătându-se cel rău de la mine, n-am cunoscut.” (Psalmi 100,5), nici cum a venit,
nici pentru ce, nici când a plecat, ci sunt întreg nesimţitor faţă de acestea fiind în întregime
unit cu Dumnezeu, acum şi pururea şi în viitor.
 Doctorul este dator să se dezbrace cu desăvârşire de patimi ca să se poată preface la
vreme potrivită, că le are pe unele, mai ales mânia. Căci de nu le-a lepădat cu totul, nu le va
putea îmbrăca iarăşi în chip nepătimitor.
 Nu este învăţător vrednic de laudă cel ce-i face înţelepţi pe copiii învăţaţi, ci pe cei
nepricepuţi şi îndărătnici, ducându-i la desăvârşire. Iscusinţa vizitiilor se arată şi este
apreciată când ţin în frâu cai sălbatici şi-i îmblânzeşte pe aceştia.
Râsul

 Începutul pieirii monahului este râsul şi lipsa fricii. Când te vezi stăpânit de râs,
cunoaşte-te în adâncul relelor şi în adâncul iadului. Râsul scoate afară fericirea lui Hristos, el
nu zideşte ci topeşte toate virtuţile. Râsul întristează Duhul, corupe trupul, vatămă sufletul,
întunecă înţelegerea, scufundă în noroi conştiinţa, înăspreşte şi împietreşte inima, face
rugăciunea neprimită. (Râsul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de
neobservare a insuficienţelor proprii, a neîmplinirii datoriilor faţă de Dumnezeu şi de alţii.)
Monahul pricinuitor de râs (glumeţ) este urât în faţa lui Dumnezeu, privit cu scârbă de îngeri,
gol de toată virtutea, îmbrăcat în ruşine, unealtă a diavolului şi vatră a morţii. Râsul este
duşmanul înfrânării şi prietenul demonilor, desfrânării, ruşine, osândă a celui câştigat de el.
(Râsul nu vede realitatea profundă şi grija de-a rămâne în unirea cu ea, de a înainta spre ea şi
în ea.) Râsul risipeşte sufletul şi aduce căderea grabnică a trupului, dispreţuieşte pacea şi se
bucură de lupte între oameni. Glumeţul caută moartea şi doreşte pierzarea; el îşi pregăteşte
chinurile veşnice şi grabnică pieire. (viaţa redusă la cele ale lumii şi la cele plăcute ei, se
simte bine în monotonia lumii, echivalentă cu moartea spirituală; el acoperă această
monotonie, dar cât timp va putea-o face?) Râsul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al
ruşinii, aduce defăimarea şi dispreţul, este creatorul minciunii şi batjocorirea adevărului.
(Râsul nu ia în serios nici o valoare; priveşte cu îngăduinţă toate relele, orice dezordine sau
luptă între oameni – este deci o armă a diavolului.) Râsul nu recunoaşte ceea ce s-a împlinit
cu adevărat, ci născoceşte minciuna. Râsul goleşte sufletul de orice conţinut, de orice
gândire, de orice relaţie serioasă cu alţii. Râsul opreşte simţurile de a lua contact cu realitatea.
Râsul este păcatul neîncetat şi un cui în suflet, sabia diavolului şi o seceră pustiitoare. Râsul
este necunoaşterea Scripturilor, mânie neîntârziată, strâmbarea cuvintelor adevărate, alegerea
a ceea ce este nedrept. Râsul este mişcarea între cele rele schimbătoare şi cugetarea vicleană;
râsul este foc nestins şi pedeapsă pierzătoare, cursă multiplă şi lipsa vieţii. (Este lipsa unei
vieţi adevărate. El nu se adânceşte în bogăţia vieţii, nu simte trebuinţa să o pătrundă, să o
cunoască.) râsul este vieţuire amăgitoare, năvala desfrâului, hambar de înduri rele şi magazie
de înţelesuri urâte. Râsul este lipsit de gândul morţii şi de cugetarea la chinurile veşnice.
(Dacă mila noastră este trezită nu de cel ce râde, ci de cel trist, cu atât mai mult trezeşte cel
trist şi temător mila lui Dumnezeu. Cel ce râde trezeşte compătimirea lui Dumnezeu, dar nu
mila care-l poate mântui, ci doar compătimirea unită cu constatarea că cel ce râde se pierde.)
Trândăvia – osteneala

 Toţi cei care intră în această frumoasă luptă dură, cu multe piedici şi totuşi uşoară,
să ştie că trebuie să se arunce oarecum în focul ispitelor şi al luptelor cu ei înşişi dacă
voiesc să primească într-înşii focul nematerialnic. Să se cerceteze fiecare pe sine şi
apoi să mănânce din această pâine cu ierburi amare şi să bea din paharul acesta cu
lacrimi ca sfârşitul acestei lupte să nu-i fie propria condamnare.
 Vrednic de dispreţ şi primejdios lucru cu adevărat este ca un călugăr să intre de la
început moleşit şi descurajat în arenă prevestind tuturor junghierea sa. Fără îndoială
deci ne va fi de folos a începe cu tărie, chiar dacă pe urmă slăbim, căci sufletul care a
fost odată puternic, dar acum a slăbit este îmboldit ca şi cu o lance de amintirea
vigorii anterioare. Mulţi au fost aceia care s-au încurajat cu acest gând, deci când
sufletul deznădăjduieşte pierzându-şi fericitul şi vrednicul de iubire zel, să cerceteze
cu atenţie din ce pricină l-a pierdut şi împotriva ei luptând să-şi recâştige degrabă
vechea sârguinţă şi râvnă, căci nu va fi cu putinţă să se întoarcă prin altă poartă decât
prin cea care a ieşit.
 Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic votului monahicesc invocând ca
motiv greutatea şi mulţimea păcatelor sale, nici să nu-şi închipuie că se smereşte dacă
nevrînd să se lipsească de dulcea împătimire îşi dă ca pricini pentru stăruirea în păcate
însăşi păcatele sale; căci unde este multă putreziciune, acolo este trebuinţă şi de o
mare intervenţie chirurgicală spre a fi îndepărtată necurăţenia. Iar cei sănătoşi n-au
nevoie să vină la spital.
 Dăruieşte lui Hristos cu sârguinţă nevoinţele tale şi te vei bucura la bătrâneţe de
bogăţia liberării de patimi. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi-i mângâie la bătrâneţe
pe cei slăbiţi.
 Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu bună pază căci nu cunoaştem timpul
morţii. Avem duşmani din cei mai răi, este adevărat, din cei mai periculoşi, înşelători
şi mârşavi, puternici şa neadormiţi, materiali şi nevăzuţi, care doresc să aprindă
templul lui Dumnezeu prin văpaia în care ei înşişi se pârjolesc. Nici un tânăr să nu
plece urechea la vrăjmaşii lui diavolii care-i spun: “Să nu-ţi chinui trupul dacă vrei să
nu cazi în boală şi slăbiciune, căci cu greu se va mai afla cineva (mai ales în neamul
acesta de acum) care să-şi supună trupul morţii. Scopul urmărit de diavol este acela
de a ne arunca în moleşeală şi trândăvie chiar în momentul intrării noastre în luptă, ca
apoi şi sfârşitul să corespundă începutului.
 Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora nu li se pare deloc aşa, ceea ce
înseamnă că numai în aparenţă e greutate, dar de fapt este ceva uşor. Totuşi
Dumnezeu a ascuns greutatea celor din lume pentru că dacă ar fi ştiut ei, nu s-ar mai
fi lepădat nimeni şi ar fi primit viaţa monahală. Pentru că după Apostol: “omul
trupesc nu primeşte cele ale Duhului căci nebunie sunt lui.” (I Cor. 2,15). Iar a voi
cele ale lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei ce petrec potrivit lumii ar
putea să lepede însuşirile proprii ruşinii dacă nu i-ar chema Dumnezeu prin
meşteşugul Lui? Căci “trup şi sânge nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu “ (I Cor.
15,50). Mulţi văzând greutatea stadionului zic: “Dacă Hristos numeşte jugul bun şi
uşor, de ce sunt supuşi unei sile cei ce-l iau?” Aceştia însă nu ştiu că celor ce privesc
şi caută spre nădejdea celor viitoare, fericite şi veşnice, li s-a spus că acestea sunt
bune şi uşoare; dar celor ce se târăsc pe jos şi se agaţă cu putere de lucrurile deşarte
ale lumii acesteia, le sunt aspre şi greu de străbătut. Cel ce se dezlipeşte cu anevoie de
cele de jos trebuie să se silească pentru urcuş. Aşa şi tânărul din Evanghelie declarând
că le-a făcut pe toate, a greşit tocmai faţă de lucrul cel mai desăvârşit, dar cel ce s-a
scuturat brusc de toate, zboară cu multă uşurinţă prin văzduhul acesta.
 Binele bărbatului este când ia jugul din tinereţea lui.
 Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a căutării plăcerii proprii, căci iubirea
de sine nu e strâmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar “necazurile şi primejdiile
omoară dulcea împătimire pe când odihna o hrăneşte şi o creşte. Ei se strâmtorează pe
ei înşişi pentru alţii şi în primul rând pentru Dumnezeu, din iubirea faţă de El şi de ei,
dobândind în schimb iubirea lor.
 Leneşii caută totdeauna ce este mai uşor; de fapt trecerea de la poruncile ascultării
la rugăciune sau invers, când una din ele li se pare mai uşoară, e numai un pretext
pentru a scăpa de una, dar a nu o face şi pe cealaltă. Cine are râvnă adevărată le
împlineşte pe amândouă.
 Bărbatul supus prin practicarea ascultării nu va cunoaşte trândăvia căci prin cele
ale simţurilor înfăptuieşte cele ale gândirii, adică prin cele sensibile îşi chiverniseşte
realităţile spirituale. Viaţa de obşte este potrivnică lâncezelii, însă bărbatului trăitor în
pustie îi este veşnică însoţitoare nepărăsindu-l până în pragul morţii. Văzând chilia
pustnicului îşi zâmbeşte şi apropiindu-se d el se fixează acolo.
 Doctorul îi cercetează pe bolnavi dimineaţa, iar trândăvia, pe cei ce se nevoiesc la
amiază.
 Stând la rugăciune, din pricina trândăviei ne aducem aminte de lucruri necesare şi
urgente şi astfel se foloseşte de toată ingeniozitatea spre a ne trage de la rugăciune cu
căpăstru unui pretext binecuvântat.
 Dracul trândăviei sufleteşti aduce pe la amiază o tremurare de trei ceasuri
împreună cu dureri de cap, fierbinţeală ameţeli şi crampe la stomac. Pe la ceasul al
nouălea (15), acestea se domolesc. Punându-se masa, ne face să sărim din aşternut;
sosind vremea rugăciunii, iarăşi ne îngreunează trupul. Stând noi la rugăciune ne
cufundă în somn şi ne împiedică prin căscat să pronunţăm stihurile în întregime.
 Fiecare din celelalte patimi este nimicită de o virtute, dar trândăvia sufletească
este moartea tuturor virtuţilor.
 Silitorii se vădesc pe sine în lupta cu trândăvia căci nimic nu încununează mai cu
prisosinţă monahul ca biruinţa trândăviei.
 Ia seama şi o vei vedea războindu-te când stai în picioare îndemnându-te să te
aşezi pe scaun, să rezemi peretele chiliei şi să te mişti de pe un picior pe altul.
 Cel ce-şi plânge din toată inima păcatele nu cunoaşte trândăvia.
 Stăruie în locul în care te afli, împotrivindu-te moleşelii care nu prin strămutare
vei domoli patimile, ci prin luare aminte a minţii. Avem nevoie de răbdare ca făcând
voia lui Dumnezeu să dobândim făgăduinţele. Cel ce e purtat din loc în loc de
trândăvie s-a depărtat de adevăratul său scop ca şi bolnavul de sănătate. Deci nu în
fugă se face cunoscută virtutea, ci în răbdare, iar răbdarea noastră se întăreşte prin
îndeletnicirea minţii cu contemplarea şi cu cugetarea la cele ce ne aşteaptă. Prin
acestea, îngrăşându-se, mintea primeşte putere precum trupul din mâncările simţite.
 Când ţi se îngreuiază ochii, apucă-te de lucrul mâinilor, dar dacă nu-ţi vine
somnul, nu părăsi rugăciunea căci nu poţi să slujeşti în acelaşi timp şi lui Dumnezeu
şi lucrului de mână.
 Somnul este din fire, din pricina mâncării sau poate dintr-o postire exagerată din
care trupul slăbind, caută să se întărească prin somn. Precum multa băutură vine din
obişnuinţă, aşa şi somnul mult, de aceea să luptăm împotriva lui mai ales la începutul
lepădării, căci cu anevoie se tămăduieşte o obişnuinţă.
 Stând la rugăciune în biserică demonii ne cufundă în somn, alţii ne lovesc în
stomac pe neaşteptate cu dureri greu de îndurat; alţii ne îndeamnă să vorbim în timpul
slujbei, ne atrag mintea spre gânduri spurcate, ne fac să ne rezemăm ca şi cum am fi
obosiţi. Uneori ne fac să căscăm des, unii să râdem mult în vremea rugăciunii pentru
a ne depărta cât mai mult de Dumnezeu, alţii din lenevie ne silesc să ne grăbim când
rostim rugăciunile sau invers, din iubirea de plăcere ne îndeamnă să tărăgănăm
cântarea psalmilor, alteori ne fac să deschidem cu greu gura pentru a rosti stihurile.
Cel care însă, rugându-se, cugetă că se află înaintea lui Dumnezeu, va sta ca un stâlp
fără a putea fi batjocorit câtuşi de puţin de vreunul din demoni mai înainte amintiţi.
Cuptorul probează aurul, iar starea la rugăciune – sârguinţa şi dragostea de Dumnezeu
a călugărilor.
 Ochiul veghetor curăţă mintea, iar somnul mult împietreşte sufletul. Monahul care
priveghează este duşmanul curviei, iar somnorosul – soţul acesteia. (Ni s-a poruncit
să priveghem în rugăciuni şi citit căci monahul care priveghează îşi subţiază
înţelegerea spre contemplarea celor înalte, însă somnul întunecă mintea şi o face
greoaie. Dar ia seama să nu te predai în timpul privegherilor vorbei deşarte sau
gândurilor murdare, căci mai bine îţi este să dormi decât să priveghezi ocupându-te cu
lucruri deşarte.)
 Privegherea este potolirea aprinderii trupeşti, izbăvire de visuri întinate, ochi
umezit, inimă înmuiată, strajă în faţa gândurilor rele, cuptor de mistuire a mâncărilor,
îmblânzirea patimilor, pedepsirea limbii, alungarea nălucirilor.
 Prin priveghere se slăbesc pornirile poftelor pricinuite de surplusul de vigoare a
trupului şi de neatenţia minţii. Mintea câştigă timp mai mult pentru cercetarea de sine,
pentru adâncirea în înţelesurile existenţei care apar în timpul privegherii
neîmpiedicate de cele de afară. Aceasta ajută la alegerea faptei bune în clipele
următoare. Privegherea adânceşte nu numai semnificaţiile gândurilor prezente, ci şi a
faptelor trecute şi vede prezentul în lumina întregului trecut şi a viitorului.
 Monahul priveghetor este un pescar al gândurilor care în liniştea nopţii poate să le
observe cu uşurinţă şi să le stăpânească.
 Somnul mult este pricinuitorul uitării, iar privegherea curăţeşte mintea. Somnul
mult este pentru cel leneş un tovarăş viclean căci îi răpeşte jumătate din viaţă, dacă nu
şi mai mult.
 Călugărul nepriceput priveghează în convorbiri, dar când se pune la rugăciune i se
împăienjenesc ochii. Călugărul leneş e destoinic în vorbărie dar voind să se apuce de
citit nu mai poate vedea de somn.
 Este cu neputinţă să se cugete în somn în continuare cuvintele psalmilor, dar se
întâmplă des să ni le pună pe acestea în minte dracii ca să ne înalţe spre mândrie.
 Nimeni să nu aducă drept scuză neputinţa sa pentru neîmplinirea poruncilor
evanghelice, căci sunt suflete care au făcut şi ceea ce este mai presus de poruncă. Să
te încredinţeze de aceasta cel ce l-a iubit pe aproapele mai mult decât pe sine şi şi-a
pus sufletul pentru el, măcar că nu luase poruncă de la Dumnezeu pentru aceasta.
 Sufletul trândav îi ridică împotriva lui pe draci, dar înmulţindu-se războaiele se
înmulţesc şi cununile. Cel scăpat nerănit nu se încununează numaidecât, dar cel care
nu se oboseşte de pe urma căderilor ce i se întâmplă va fi slăvit de îngeri ca un
luptător.
 Făcând Cineva trei nopţi în pământ, a înviat pentru totdeauna, iar cel ce a biruit
trei ceasuri, nu mai moare. (Hristos, Dumnezeul nostru, petrecând în pământ trei zile
şi trei nopţi, a înviat, iar cei ce-i urmează, de vor birui păcatul timp de trei ceasuri nu
vor muri. În general cel ce stă trei ceasuri nebiruit de o ispită s-a întărit în aşa fel că
nu mai poate fi răpus de alte ispite.)
 Este greu să ne scuturăm de somnul amiezii mai ales în ceasurile de vară; poate
atunci şi numai atunci nu e de lepădat lucrul mâinilor.
 Am cunoscut pe dracul trândăviei pregătind calea şi mergând înaintea celui a
curviei, ca moleşind cu tărie trupul şi scufundându-l în somn, să pricinuiască în cei ce
se liniştesc întinăciuni prin visele spurcate. De i te vei împotrivi cu tărie, se va război
negreşit cu putere ca să te facă să încetezi nevoinţele, ca nefolosindu-ţi la nimic. Dar
nimic nu dovedeşte mai mult înfrângerea dracilor ca războiul înverşunat al lor
împotriva noastră.
Suferinţă – răbdare

 Marea trebuie să fie agitată şi tulburată ca să poată arunca la mal pământul, iarba
şi toate mortăciunile pe care râurile le-a vărsat într-însa. Să ne uităm mai bine şi vom
constata că, după ce a fost frământată de o astfel de furtună, marea devine foarte
liniştită.
 Cel ce primeşte necazurile din timpul de faţă în aşteptarea bunătăţilor de mai
târziu, a aflat cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi uşor de mânie şi de întristare. Îşi
cunoaşte mult mai bine complexitatea firii cel ce suportă necazurile decât cel pentru
care decurge lin, fără nici un fel de probleme şi care în felul acesta rămâne la
suprafaţa fiinţei lui nepusă la încercare prin grele necazuri.
 Nu numai cei ce mor de sabie şi pe cei ce l-au mărturisit pe Domnul îi
încununează Dumnezeu, ci şi pe cei ce şi-au dovedit iubirea întru nevoinţă căci
precum aceia au răbdat împunsăturile pentru domnul, aşa şi aceştia au răbdat
asuprelile şi nevoinţa pentru Domnul.
 Cel ce ia de bunăvoie stare smereniei şi ostenelile cele grele, fiind astfel într-un
fel pregătit dinainte, nu va mai suferi atât de mult la venirea asupra lui a ocărilor şi
greutăţilor inevitabile vieţii. Acestea nu-l vor întrista, ba chiar nici nu le va mai simţi,
ci dimpotrivă se va bucura de ele pentru că le vede în lumina dumnezeiască rostul lor
binefăcător.
 Mai bine este să fim ispitiţi de oameni decât de draci, dar cel ce place Domnului îi
biruieşte şi pe unii şi pe alţii. Dracii luptă descoperiţi împotriva pustnicilor, iar
împotriva celor ce petrec în chinovii sau săvârşesc virtutea însoţiţi cu alţii, îi
înarmează pe cei mai fără de grijă dintre fraţi. Dar războiul al doilea e de departe mai
uşor decât cel dintâi pentru că nu există oameni atât de amarnici cum sunt dracii.
Oamenii cât de răi ar fi mai au şi o parte infimă de milă, mai pot fi înduplecaţi, au
slăbiciunile lor: somn, foame care întrerup chinul pornit asupră-ţi, pe când dracii nu.
În orice caz, poţi lupta cu oamenii ce te ispitesc sau te tulbură cel puţin tot atât de tare
ca ei, poţi afla o portiţă de scăpare în ispitirea lor şi deci îi poţi înfrânge mai uşor.
 Cel ce se roagă pentru oamenii care-l nedreptăţesc se împotriveşte cu succes
dracilor, dar cel ce se împotriveşte celor dintâi, e biruit de cei din urmă. Lupta
oamenilor împotriva noastră nu este despărţită de cea împotriva dracilor, dar prin
oameni lupta dracilor este mai slabă căci oamenii se mai înmoaie de rugăciunea
noastră pentru ei, de vorba bună şi de ajutorul ce le dăm.
 Avva Zosima a zis că cel ce doreşte să umble pe calea cea adevărată şi dreaptă,
când se tulbură se loveşte pe sine zicând: “De ce te mânii suflete al meu? De ce te
tulburi ca cei ce fac spume? Chiar din aceasta arăţi că eşti bolnav căci de n-ai fi
bolnav nu ai suferi. De ce încetând să te ocărăşti pe tine îl învinovăţeşti pe fratele tău
că ţi-a arătat boala cu fapta şi cu adevărul. Ia aminte la porunca lui Dumnezeu: “Când
era ocărât, nu ocăra, când pătimea, nu ameninţa” (I Petru 2,23) ci suferea totul. Şi
zicea că de va trăi cineva anii lui Matusalem şi nu va umbla pe calea cea dreaptă pe
care au umblat toţi sfinţii, adică cea a necinstirii lor de către oameni, a iubirii şi a
răbdării bărbăteşti, nu va înainta câtuşi de puţin ci îşi va cheltui anii în deşert.” Cel ce
rabdă va sta de-a dreapta Celui răstignit şi după răstignire, înviat, pentru că s-a lăsat şi
el răstignit de ocări şi şi-a predat grija de sine dascălului său, ca Hristos, tatălui.
Omorând cu totul voia sa egoistă, a înviat în dragostea lui Hristos.
 Mustrarea te face atent la tine însuţi, te face să-ţi dai seama că e ceva rău în tine
sau care face altuia impresia că nu eşti cum trebuie în vreo privinţă oarecare. Drept
urmare, te sileşte să te vindeci şi în acea privinţă şi deci să-ţi câştigi mântuirea. E o
cruce care te desăvârşeşte, însăşi primirea mustrării pricinuindu-i cuiva pocăinţa de
greşale îi aduce iertarea lor.
 Precum pe ostaşul care a primit răni grele în vremea războiului, împăratul nu
porunceşte să-l scoată din oaste, ci mai degrab să-l înainteze în gard, aşa îl
încununează Împăratul ceresc pe călugărul care a suportat de la draci primejdii multe.
 Dacă hotarul trândăviei este a nu avea răbdare în nici o odihnă, al răbdării este a
se socoti cineva în orice necaz ca fiind în odihnă. Leneşul niciodată nu socoteşte că se
odihneşte cât îi place – este şi aici o sete infinită a lâncezelii; dimpotrivă, răbdarea nu
se socoteşte sleită de nici o greutate.
 Există o boală pentru curăţirea de păcate şi este o alta pentru smerirea cugetului.
Bunul şi Preabunul nostru Domn şi Stăpân, când vede pe unii mai trândavi în
nevoinţă, smereşte trupul lor prin boală ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă. Dar
uneori ea vine şi pentru a ne curăţi sufletul de gândurile rele sau de patimi. Toate cele
ce ni se întâmplă, văzute sau nevăzute se pot primi şi bine şi cu patimă şi cu o simţire
de mijloc. Am văzut trei fraţi supuşi greutăţilor: unul se revolta, altul rămase
neîntristat iar al treilea a cules din aceasta rod mult primind totul cu mulţumire.
 Pe măsura smeritei cugetări, ţi se dă ţie şi răbdarea în greutăţile întâmpinate şi
după răbdarea ta ţi se uşurează povara necazului tău şi agoniseşti mângâieri.
Smerenia este ea însăşi izvor al răbdării căci nu socoteşti că ai dreptul la mângâieri,
iar răbdarea stând tare, întăreşte firea ta încât nu mai simţi greutatea necazului. Din
răbdare curge în tine o forţă căci voinţa ascunde în ea rezerve de forţă pe care nu
obişnuim să le punem în lucrare. Mai bine zis aceste rezerve de forţă sunt firea
noastră şi ea le pune în lucrare prin voinţa care e o calitate generală a ei pe care nu
o pune de obicei în mod deplin în lucrare. Rezervele de putere ale firii noastre sunt de
fapt nesfârşite când ea stă în legătură cu Dumnezeu. Mai uşor biruim greutăţile prin
răbdare decât prin lupta de a nu le primi, de a le ocoli cu orice preţ, fapt în care se
manifestă o frică, o slăbiciune care ne face de fapt slabi. Cele dinafară ne pot zdrobi
mai uşor firea dacă nu o întărim din rezervele ei lăuntrice care stau în legătură cu
rezervele de putere nesfârşită ale lui Dumnezeu Care a creat şi susţine firea noastră
ca adevăratul ei fundament şi izvor. Toate primejdiile şi necazurile care nu sunt
întâmpinate cu răbdare aduc un chin îndoit căci răbdarea omului e pe măsura
primejdiilor ce-i vin. Atât se încordează omul cât e de mare greutatea căreia trebuie
să-i facă faţă, iar slăbirea curajului este maica chinului, pe când răbdarea e maica
mângâierii şi putere de a se naşte din necazurile sale, fără harul dumnezeiesc care
vine prin căutarea cea cu dinadinsul a rugăciunii ei şi vărsarea lacrimilor.
 Bărbatul răbdător a murit înainte de mormânt făcându-şi mormânt chilia sa.
Răbdarea se naşte din nădejde şi plâns, căci cel lipsit de acestea două e robul
trândăviei.
Vorba deşartă – tăcerea

 Să ne arătăm tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa celorlalţi căci abia atunci dovedim şi
dobândim cea mai multă cunoştinţă căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe,
distinge cu mai multă claritate tot ce observă şi află.
 Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minţii şi aceasta-i
semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minţii
prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenţei. În această tăcere mintea
omenească se întâlneşte cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine
mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense a persoanei , deci şi
a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tăcea în
felul acesta intens de gândire.
 Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile
cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma uşuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba
prostească şi pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa vorbire nu va lipsi
păcatul.” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simţirii iar Domnul a spus că vom
da socoteală pentru orice cuvânt deşert. (Teodor al Edesei)
 Limbuţia este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se
facă cunoscut. Limbuţia este semnul după care-i recunoşti pe ignoranţi, uşa clevetirii,
călăuza glumelor şi a prosteştii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinţei,
născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea minţii,
nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.
 Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor,
păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, strajă împotriva
duşmanilor, închisoare unde intră sufletul şi-şi plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii
morţii, zugrav iscusit al chinurilor veşnice, iscoditoare a judecăţii lui Dumnezeu,
sprijin puternic al întristării (pocăinţei), vrăjmaşa îndrăznelii, tovarăşa liniştii,
potrivnica iubirii de a învăţa pe alţii, adaus de cunoştinţă, prilejuitoarea vederilor
dumnezeieşti, progres nearătat al virtuţii, suire tăinuită către Dumnezeu.
 Cel ce nu-şi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut
încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, liniştea omului
duhovnicesc mistuie slava deşartă.
 Un singur cuvânt rostit a Petru şi din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat a
s-a spus: “Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greşesc cu limba mea.” (Psalmi 38,1)
şi de ceea ce-a spus altul: “Mai bine să cazi de la înălţime pe pământ, decât din
pricina limbii.” I
 Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu
pătrunderea într-o lume necunoscută încă şi pe care caută să o înţeleagă. Când se
scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă
naştere rugăciunii.
 Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să
se apropie.
 Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Îşi
dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns
la smerenie, adică la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale şi nu vrea să mai spună
nimic căci orice cuvânt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se
cunoaşte pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu,
infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă
parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaşte pe
Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. “De-ţi vei păzi
limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să priveşti
sufletul tău şi prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă,
crede-mă că niciodată nu vei ieşi din întuneric.”
 Limbuţia se naşte sau din prea mare libertate în vorbire şi din obişnuinţa cea rea –
deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, aşa precum s-a deprins şi precum îi
cere obiceiul, aşa şi grăieşte – sau mai ales din slavă deşartă la cei ce se nevoiesc şi
mai ales la ei şi deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulţi dintre
cei care-şi înfrânează stomacul cu oarecare sforţare opresc şi multa grăire a limbii.
 Cel ce se sârguieşte în cugetarea la moarte îşi opreşte limba, iar cel ce a agonisit
plânsul inimii se fereşte de vorbărie ca de foc.
 Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura; cel căruia îi place să se arate în
lume însă, este alungat din chilie de către însăşi patima sa.
 Cel ce a simţit focul dumnezeiesc fuge de însoţirea cu oamenii cum fuge albina de
fum, căci precum fumul necăjeşte albina, tot aşa acestuia îi este neplăcută şi
respingătoare întâlnirea cu oamenii.
 Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlănţuite, dar şi mai greu este a opri
potopul de cuvinte dacă nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea – cel
ce a biruit-o a tăiat rădăcina unei mulţimi de patimi!
 După cum lovind piatra cu un fier aceasta scapără scântei, tot astfel minciuna se
naşte din vorba multă, gluma prostească şi prea multă veselie.
 Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul mincinos – tăgăduirea lui
Dumnezeu. Nimeni , dacă este sănătos la minte, nu-şi va închipui că minciuna este un
păcat de mică importanţă, căci Duhul Sfânt a rostit un verdict înfricoşător: “Pierde-i-
vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor pătimi atunci
cei ce nu ezită să întărească minciuna cu jurăminte?
 I-am văzut pe unii care, lăudându-se întru minciuna lor şi producând râsul prin
glume uşuratice şi de prost gust, vorbe găunoase şi povestiri neruşinate, că au nimicit
şi au alungat plânsul celor ce-i ascultau lăsându-i într-o stare jalnică.
 De multe ori maica minciunii este făţărnicia căci unii spun că făţărnicia nu este
altceva decât plănuirea şi născocirea minciunilor având împletit jurământul. Cel ce
pururea se teme de Domnul e străin de minciună, având ca judecător nemitarnic
propria conştiinţă.
 Judecătorii îi lecuiesc pe mincinoşi prin tortură; cei ce se pocăiesc însă înlătură cu
desăvârşire minciuna prin mulţimea lacrimilor.
 Mincinosul găseşte ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi
urmărit sau faptul că a voi să-şi ajute aproapele şi astfel socoteşte ca fiind o faptă
dreaptă aceea care în realitate îi pierde sufletul.
 Numai când ne vom curăţi cu totul de minciună şi numai atunci să încercăm a o
folosi, însă cu numai multă teamă şi doar în caz de forţă majoră.
 Mincinosul prezintă realitatea în chip distorsionat ca să pună pe cineva în situaţia
de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de
a afla realitatea în toată grozăvia ei pentru a-l pregăti treptat pentru ea.
 Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de
vin spune fără să vrea adevărul în toate, la fel şi cel îmbătat de umilinţă nu va putea
minţi.
Filocalia XI

Pocăinţa

 Cine se obişnuieşte cu amânarea greu mai scapă de această obişnuinţă; cine se

opreşte din urcuş, a căzut în aceiaşi clipă mai jos de unde este. Cel ce cedează lenei
devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea asupra lui însuşi.
 N-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clipă
impune o datorie unică pentru veci pe care n-o mai poţi îndeplini altădată. Fiecare
clipă s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu având o însemnătate pentru veşnicie.
 O clipă poate fi cea din urmă, în alt sens să cugetăm că orice ceas ar putea fi
ceasul din urmă al vieţii noastre moarte şi deci, ceasul trezirii noastre din moarte la
viaţă dacă auzim glasul celui în stare să ne trezească la o existenţă responsabilă, să
ne facă treji ca să ne dăm seama că existăm. De nu ne vom deschide urechea
sufletului la acest glas de acum ne vom obişnui să nu-l mai auzim niciodată
rămânând deci în moarte definitiv făcând din această clipă în sens contrar, clipa
noastră cea din urmă. Cine “intră în chilie” sau în intimitatea sensibilă cu
Dumnezeu părăsind alipirea de lucrurile moarte, a trăit în momentul acela şi trăieşte
tot timpul cât rămâne în această stare ceasul din urmă în sens bun.
 Gândeşte-te că puţină vreme vom petrece în lume!
 Cine urcă, o face pentru că aude glasul Domnului care-l cheamă, însă cel ce se
obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii lui Dumnezeu îndată ce o aude aşteptând
să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde
sensibilitatea receptivă a inimii, începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual,
moare. Cade din simţirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al
duhului în cel al automatismului naturii încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi
importanţa lui acum şi al lui astăzi, necesitatea de a împlini în această clipă ceea ce
cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne este dată pentru a o umple cu împlinirea
datoriei noastre legate de ea pentru a imprima în noi ceea ce ne cere şi Dumnezeu
Însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.
 Să nu ne cheltuim, frate, zilele noastre în împrăştiere, ci să câştigăm plânsul plin
de lacrimi ca să dobândim fericirea.
 Aşteaptă ziua ieşirii şi te vei uşura de plictiseală!
 Prin păstrarea amintirii morţii omul se gândeşte că este muritor, iar cel muritor nu
este veşnic, iar cel ce ştie că nu este veşnic părăseşte de bunăvoie cele ale veacului
acestuia.
 Adu-ţi aminte că vom părăsi fără voie lumea şi că viaţa noastră nu este lungă căci
ce este viaţa omului? N-avem câtuşi de puţin siguranţă că vom trăi pe lumea aceasta
nici de dimineaţă până seara. Să părăsim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegându-
ne mai degrabă negrija de lucrurile pământeşti cei ce dorim să ne arătăm feţei lui
Dumnezeu. Grăbeşte-te, păşeşte repede “până ce e ziuă” înainte de a cădea noaptea în
care vor plânge cei nepăsători şi leneşi căutând atunci în zadar a se pocăi. Află că
timpul nu se va lungi iar când va veni ceasul să ne temem de ziua şi de ora aceea
înfricoşătoare în care nu vom mai avea îndurare căci cine s-a rugat lui şi a fost auzit?
Să ne temem de ziua aceea înfricoşătoare în care nu vom mai avea ca apărător nici
frate nici rudenie, putere, bogăţie sau slavă. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. Să
vindem lucrurile stricăcioase care ne atrag în adâncul fără fund cumpărându-ne în
schimb haină de nuntă. (“ceasul care va veni” este ceasul prin excelenţă, ceasul cel
din urmă în care sunt concentrate toate ceasurile trăite anterior şi după care nu vom
mai avea nici un ceas al hotărârilor noi.)
 Fii ascultător şi smerit cerându-ţi socoteală pentru ce-ai făcut în fiecare zi. Să nu-
ţi scape vreo clipă de sub stăpânire, să nu ţi se întâmple în vreo clipă ceva ce n-a fost
sub atenţia ta. Să nu-ţi răpească diavolul clipele date ţie spre creşterea ta. Nu lăsa
vreun “acum” să treacă nefolosit; să nu amânăm împlinirea a ceea ce ni se cere în
acest moment căci prin aceasta ne obişnuim să tot amânăm. Fă fapta bună pe care ţi-o
cere situaţia chiar în acel moment. Tot timpul şi spaţiul sunt imprimate de un
imperativ moral. Faptul că fiecare moment al timpului şi al persoanei îşi are unicitatea
lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuinţă în acel moment arată că nici
momentele timpului nici împlinirile persoanei nu sunt destinate să se topească într-o
esenţă indistinctă ci îşi au ecoul lor prelungit şi unic ca mulţumire sau osândă în
eternitatea persoanei. Trebuie să mai vedem şi ceea ce nu este potrivit să facem într-
un moment dat, la aceasta ajutându-ne discernământul.
 Întrebările arată şi ele o nemulţumire a omului cu starea în care se află, deci o
voinţă de trecere peste ea, de ieşire din ea. Este frământare spre viaţă nu o împăcare
cu nesimţirea pătimaşă.
 Cel ce plânge din durere pentru păcatele sale îşi înmoaie fiinţa, intră cu adevărat
în comunicare cu Dumnezeu şi cu semenii, a ieşit din starea rigidă şi egoistă a
păcatului – este un om nou. S-a spălat, a înlăturat rugina care-l învârtoşa şi-i
acoperea faţa adevărată de om adevărat, comunicativ. S-a făcut un om simţitor care
nu mai poate continua viaţa nesimţită în păcat.
 Este necesară o comunitate de gânduri pentru sănătatea trupească a omului.
Omul nu este sănătos când se închide în sine, aceasta o arată caracterul
interpersonal al omului. Dar este necesar ca gândurile mele să fie comune nu pentru
a le susţine, ci pentru a le lepăda. Adică trebuie lepădate gândurile care susţin
egoismul şi nu se pot lepăda decât comunicându-le altuia cu scopul hotărât al
lepădării. Cel căruia le comunici trebuie să-ţi devină un soţ de comuniune. Nu mă
pot lepăda de egoism dacă nu intru în comuniune cu altul căci numai unei alte
conştiinţe mă pot descărca arătându-i că părăsesc egoismul. Cel ce nu simte
ticăloşiile sale ca păcate şi se laudă cu ele este nesimţit şi cinic – acesta nu mai poate
ieşi din ele. Dar nici cel ce le recunoaşte glumind nu le simte cu adevărat şi ca atare
nu se poate lepăda de ele. Adevărata simţire a lor este împreunată cu o adâncă
nemulţumire şi cu o mare suferinţă pentru ele, acesta este începutul adevărat al
schimbării prin pocăinţă şi străpungere a inimii.
 Tocirea sau nesimţirea inimii, orbirea minţii sunt unite între ele. Nesimţirea inimii
este legată de neînţelegerea valorii celorlalţi oamenii, a necunoaşterii lui Dumnezeu
şi a sensului vieţii pe care-l luminează cunoaşterea Lui.
 Semnul iertării păcatelor îl are cineva în aceea că le urăşte şi nu le mai face, căci
câtă vreme mai cugetă la ele şi inima lui are plăcere de ele, este semn că încă nu i s-au
iertat, ci este încă ţinut de ele. (Ţi s-au iertat păcatele când ai cerut cu adevărat
iertare pentru ele şi ai cerut cu adevărat iertare pentru ele când nu-ţi mai place să
persişti în ele ci te dezgustă provocându-ţi repulsie, deci nu mai vrei să le săvârşeşti
în continuare. Dacă încă îţi place să le faci înseamnă că sunt încă întipărite în fiinţa
ta, că n-au fost câtuşi de puţin şterse de acolo pentru că n-ai voit cu putere să ceri să
ţi se şteargă cu adevărat. Nu ţi se iartă un păcat dacă continui să fii ataşat de el.)
 Învârtoşarea inimii este de fapt ca un somn foarte adânc, o mare nesimţire.
Jigneşte pe altul fără să simtă durerea ce i-o pricinuieşte. Învârtoşarea este ca o piele
sau ca o pânză de ghimpi pusă peste inimă făcând-o pe de o parte nesimţită, pe de
alta înţeapă cu ghimpii ei pe alţii. Aceasta însă îi provoacă şi lui suferinţă căci i se
răspunde şi lui cu aceiaşi monedă.
 În tot lucrul trebuie să ai nemulţumire de sine căci chiar de vei face cer nou şi
pământ nou, nu poţi fi fără de grijă!
 Prezenţa morţii iminente în mintea noastră să sprijine cugetul tău, căci este
ascunsă de tot omul. Să ne sârguim să facem bine înainte să fim luaţi de aici căci nu
ştim în ce zi ni se va face chemarea.
 Perseverarea, încăpăţânarea, cantonarea în rău cu toate greutăţile şi
impedimentele ce se nasc din aceasta, sporeşte răul din noi căci învârtoşează tot mai
mult fiinţa noastră şi acesta este răul cel mai mare. El ne dezobişnuieşte de a ne mai
pocăi, de a ne mai pare rău, de a ne înmuia, cu toate greutăţile şi suferinţa ce
decurge din această stare. Aceasta ne face să înţelegem iadul veşnic sau chinul
veşnic în care te chinuieşti în răutate, în mândrie fără să mai ai puterea de a scăpa
de ele prin pocăinţă. Întunericul cel mai dinafară – singurătatea extremă în afara
oricărei comunicări cu viaţa ce-ţi vine din legătura de iubire cu alţii şi cu Dumnezeu
– supremul izvor al iubirii. Viermele care secretă venin – mândria care secretă
veninul încăpăţânării chinuitoare şi te roade mereu. Scrâşnirea dinţilor – de scârbă,
dar şi de gol, de plictiseală, de încăpăţânare.
Retragerea

 Dacă toate sunt deşarte şi trecătoare pentru ce este împinsă inima noastră de ele ca
să uite cuvântul Domnului: “Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată iar
sufletul său îl va pierde.”
 De doreşti să te faci duhovnicesc respinge cele ale trupului căci cele ce le
tăgăduieşte cineva pe acele le şi leapădă. Ascultă glasul domnului care zice: “De
voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie.” Dar
cum se va lepăda omul de sine dacă nu prin părăsirea voilor lui. (Avem aici o
explicare a lepădării de sine, a tăgăduirii sale care înseamnă nu o nimicire totală a
fiinţei proprii ci o neîmplinire a trebuinţei vieţii naturale sau a voilor acestei vieţi
împlinind în acelaşi timp voile lui Dumnezeu. Aceasta arată că omul continuă să
existe ca subiect care împlineşte voia lui Dumnezeu pe un plan superior umplându-se
de voia dumnezeiască. Aceasta este ridicarea fiinţei pământeşti în planul existenţei
unită cu Dumnezeu într-o deschidere pentru puterile ce vin de la Dumnezeu. Propriu-
zis, într-un plan pur natural omul nu poate trăi. Când vrea să rămână închis în acest
plan el se mândreşte făcându-se astfel robul unei patimi venită de la tatăl trufiei care
este diavolul şi caută să dezvolte firea sa prin porniri exagerate care sunt tot atâtea
patimi. Patimile se mişcă în orizontul lumii acesteia în care toate sunt pieritoare, în
realitate îl pustiesc pe om în viaţă. Numeroasele satisfacţii ce i le procură împlinirea
patimilor sunt urmate de o destrămare şi o pustiire generală, o pustiire anticipată de o
pustiire parţială ce urmează după satisfacerea fiecărei patimi în parte. Părăsirea voii şi
a poftei este însă un act de mare curaj, de o mare iubire a lui Dumnezeu, decât
părăsirea celor contrare firii. Desigur, până la un anumit loc unele din cele ale firii
trebuie păstrate şi satisfăcute dar unii păstrează mai puţine din ele decât alţii.)
 Dacă ne îngrijim noi înşine de soţie şi de copii (odată ce ne-am lepădat de toate)
nu se mai îngrijeşte Dumnezeu de ei, dar dacă îi lăsăm, Dumnezeu se va îngriji de ei
şi de noi. Nu socoti deci că trebuie să te îngrijeşti de ei, sau să te rogi pentru ei ca nu
cumva să-i ai în amintirea ta ivindu-se astfel patimi în sufletul tău.
 Dacă erai mort şi-ar fi venit o văduvă nedreptăţită puteai oare să o ajuţi? Iar dacă
ai ajutat-o pe aceea şi vine alta, de-o vei trece cu vederea pe a doua, iată că ai călcat
porunca. Mortul însă nu se îngrijeşte de unele ca acestea, deci chiar de vor bombăni
împotriva ta, aceasta să nu te tulbure nicidecum.
 A prefera un loc altuia sau un om altui om înseamnă a ţine la cele din planul
acesta, a da importanţă celor lumeşti nestatornice prin fire şi a socoti că mântuirea
depinde de un loc sau de un om din lume condiţionând prin aceasta şi împiedicând de
fapt înaintarea. Dar Dumnezeu cu ajutorul şi ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel
preocupat intens de curăţirea lui şi de iubirea lui Dumnezeu n-are nevoie să schimbe
mediu (locurile, oamenii) şi nu pune pasiune în această direcţie. Se cere să mori faţă
de oameni în sensul de a nu-ţi face dependentă fericirea şi mântuirea faţă de ei şi nici
de a căuta la păcatele lor, la plăcerile ce ţi le aduc, la ceea ce se poate exploata din
ei dar aceasta înseamnă totodată a nu-i sminti, ci a le face bine când este cazul, sau
a te interesa de mântuirea lor; a nu fi interesat lumeşte de tine. Nu te va supăra
gândul că nu eşti luat în seamă, vei rămâne calm şi vei putea cugeta la Dumnezeu în
loc să te agiţi pentru tine. Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la suprafaţă
găsindu-te pe tine, cel adevărat.
 Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine? Frate, nepreţuirea de sine înseamnă a
te socoti pe tine deopotrivă cu cineva şi a nu spune despre un lucru bun “eu l-am
făcut”. (Nepreţuirea de sine este o detaşare de sine, o nepreocupare de valoarea
proprie şi o împăcare cu această atitudine faţă de tine şi din partea altora. Ea nu are
sens decât în conştiinţa acută a relaţiei tale cu Dumnezeu căci numai în relaţie cu El
socoteşti că tot ce eşti şi ce faci datorezi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ştie ce face
pentru tine şi câtă silinţă ai pus tu să înmulţeşti darul ce ţi l-a dat. Aceasta îţi dă o
linişte continuă, o netulburare de pe urma faptului că nu eşti recunoscut de ceilalţi în
ce ai tu bun, în valoarea ta. Eşti liber şi de tine şi de părerea celorlalţi; îl socoteşti
numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când îţi închipui că eşti mare lucru nu mai
vezi realitatea cu adevărat mare şi mai bogată care este Dumnezeu deci nu mai eşti în
comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale.)
 Spune-mi părinte cum trebuie să se răspundă unei întrebări trupeşti?
Presupune că au venit unii întrebând despre purtarea unui război şi le-am răspuns că
lucrul acesta este o nedreptate, iar Dumnezeu nu ajută nedreptăţii. Deci, dacă întreabă
cineva despre lucruri trupeşti, dă-i răspuns adevărat după Dumnezeu şi nicidecum
ocolit şi trupesc.
 Cine pune mare preţ pe lucrurile lumii socotind nevoia de ele prea apăsătoare se
tulbură uşor când nu reuşeşte în ciuda eforturilor să le obţină, sau le pierde, ori nu-şi
adaugă ceva la ceea ce deja posedă. Astfel se întâmplă că n-are pacea pe care o dă
Hristos care n-a căutat cele trecătoare ale lumii. Mila de oameni pe care a avut-o
Hristos şi pe care o putem avea de la El şi noi, ne face să dispreţuim judecăţile cu ei
pentru lucrurile lumii căci ne descoperă relativizarea lor în comparaţie cu valoarea
absolută a sufletului.
 Domnul a zis: “Tot cel ce nu urăşte pe mamă, pe copii, ba încă şi sufletul lui, nu
poate fi ucenicul Meu”. Iar a-şi urî cineva sufletul înseamnă ca prin nevoinţă să-şi taie
voile sale. Unul ca acesta nu bagă de seamă câtuşi de puţin în seamă cuvintele
oamenilor, nici nu caută să placă lor ci ia aminte numai şi numai la întrebările lui
Dumnezeu şi la răspunsurile date lor prin gura sfinţilor. Dar cel ce întreabă să creadă
că Dumnezeu pune în gura celui întrebat răspunsul după inima lui, căci este scris:
“dea ţie Domnul după inima ta” (Ps. 19,5)
 Cel străin şi sărac de bună voie este cu adevărat tare şi s-a ridicat deasupra
tuturor putând vieţui şi fără ele. Şi-a descoperit subiectul său nesfârşit mai de preţ
decât toate. El este cu adevărat liber şi puternic fiind unit cu Tatăl Cel Atotputernic şi
supremul subiect nesupus de nimic. El este un fiu după har al Împăratului Suprem.
 O, tu care eşti printre oameni şi voieşti să mori lor nu judeca, nu dispreţui pe
nimeni şi nu rămâne lipit voii tale căci aceasta înseamnă a muri oamenilor aflându-te
printre ei. (Este un paradox: eşti alipit de oameni şi de lume când eşti alipit voii tale,
când eşti egoist. Ţi se pare că prin aceasta eşti stăpân peste ceilalţi şi pe lucruri, fiind
de fapt robul lor. Numai prin lepădarea generoasă de egoism care te deschide
oamenilor şi tainelor lumii. Slujind intereselor adevărate şi eterne ale oamenilor, ai
murit lor pentru că ai murit voinţei proprii de a te folosi de ei în mod egoist.
Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei;
ai murit în acest caz oamenilor şi lumii în ceea ce au superficial dar i-ai descoperit şi
îi ajuţi pe oameni în adâncul lor netrecător şi tot în acest adânc ţi s-au luminat
lucrurile, le-ai descoperit o valoare neasemănat mai mare în Dumnezeu. Te uneşti cu
ei şi cu toate în mod real în Dumnezeu; ai înviat pentru toţi şi toate în Dumnezeu.
 Am cărţi proprii şi gândul îmi spune să le dau mănăstirii ca să scap de grija lor
odată ce cele deobşte ale mănăstirii se dau fiecăruia ca să le citească. La fel despre
haine spune-mi părinte dacă trebuie să fac la fel şi ce haine trebuie să păstrez pentru
slăbiciunea trupului meu? Dacă voieşti să scapi de ele, bine este să le dai mănăstirii
căci toate cele ale mănăstirii sunt ale lui Dumnezeu. Cât priveşte hainele de care ai
nevoie, ţine pentru iarnă două mantale fără mâneci, groase şi o bluză, iar pentru vară
două mantale uşoare şi o bluză. Pentru iarnă mai ţine un cojoc pentru piept în cazul în
care va fi tare frig, iar când nu este frig, culionul şi două haine lungi, una pentru iarnă
şi una pentru vară. De asemenea două acoperăminte: unul gros şi altul subţire. Să ai o
saltea şi o pernă căci este nevoie de ele. Cât despre mantaua de lână, ţine-o şi pe ea
dacă ai nevoie, iar de primeşti o haină şi ai nevoie de ea, ţine-o şi dă-o în schimb pe
cea veche avvei. De n-ai însă nevoie de aceasta, dă-o şi pe ea avvei.
 Faptul de a muri faţă de orice om te face să te moşteneşti cetatea şi comorile ei.
 Ceea ce nu e de folos este şi păgubitor, iar ceea ce păgubeşte trebuie lepădat.
 Ucenicul serios şi dornic să se facă monah se păzeşte pe sine de întâlniri cu alţii
căci din ele se nasc dispreţul, moleşeala, nesupunerea şi cumplita îndrăzneală. De
aceea se spune despre avva Ioan Colov că nu pierdea nicidecum timpul cu astfel de
întâlniri. Iată, aceasta înseamnă a fi fără grijă faţă de orice om!
 Ce este liniştea? Ea constă în a-şi aduna cineva mintea oprind-o de la a da şi a
lua, de la dorinţa de a place oamenilor şi de la celelalte lucruri vătămătoare. Dar să
ştii că mila este mai mare ca jertfa căci sub masca liniştii se poate ajunge foarte uşor
la mândrie până ce omul nu s-a câştigat pe sine însuşi, adică până ce n-a ajuns fără
prihană căci abia atunci se naşte în om cu adevărat liniştea – când am purtat crucea.
 Retragerea din relaţiile cu ceilalţi se recomandă numai celui nesporit duhovniceşte
pe care aceste relaţii îl ispitesc.
 Când omul coboară în smerenie sporeşte. Rămânerea în chilia ta te face lucrător
pentru că eşti ferit de necazuri iar aflându-te fără de griji înainte de vreme, vrăjmaşul
îţi pregăteşte mai multă tulburare decât odihnă şi astfel te va aduce în stare să spui:
“mai bine nu m-aş fi născut.” Cât priveşte stingherirea de către oameni Părinţii au
spus: “Se află vreun om gemând de moarte care să ia minte la prieteniile lumii
acesteia?” Deci nici tu nu le da şi nu primi nimic de la ei şi aşa se vor înstrăina de la
tine. În privinţa slujirii tale de către frate, de-ţi faci ceea ce-ţi trebuie prin tine însuţi te
ajuţi pe tine, dar de faci aceasta prin altul, ce prisoseşte din osteneala lui o ia acela.
 Dacă se întâmplă că cineva voieşte să-mi dăruiască un lucru şi am nevoie de el
dar îmi văd inima că vrea să-l primească din patimă ce să fac? Se întâmplă aici ca şi
cu hrana – tu ştii că avem nevoie de hrană în fiecare zi dar nu trebuie să o primim cu
plăcere şi pentru plăcere. De vom primi mulţumind lui Dumnezeu Care ne-o dă şi
ocărându-ne ca nevrednici de ea, Dumnezeu face din ea un lucru sfânt şi o
binecuvântare. Astfel, Dumnezeu va alunga patima de la tine.
Credinţă

 Dacă sunt multe valurile mării, nu este oare cineva care să-L trezească pe Iisus ca
să certe vânturile şi să facă linişte pentru a-L cunoaşte ca Dumnezeu şi a I se închina?
 Toţi suntem slabi sau bolnavi în privinţa credinţei putând-o afirma cel mult prin
cuvânt. Numai cel ce s-a vindecat de o boală fără mijloace ajutătoare arată că a
crezut cu adevărat.
 De crezi cu adevărat că Dumnezeu este cel ce te-a adus aici, încredinţează-i Lui
grija de tine, aruncând asupra Lui toată grija ta şi El va rândui precum voieşte ale tale.
Iar de te îndoieşti pentru vreun lucru, sau pentru boala trupească ori pentru niscaiva
patimi sufleteşti, trebuie să te îngrijeşti singur precum ştii căci îndoiala ce apare în cel
ce a lăsat toată grija lui Dumnezeu, necazul unei mici supărări, îl face să spună
totdeauna: “Dacă m-aş fi îngrijit de trup n-aş fi astfel.” Dar cel ce se predă pe sine lui
Dumnezeu din toată inima, trebuie să se predea Lui până la moarte căci el ştie mai
bine decât noi ceea ce este de folos sufletului şi trupului nostru şi cu cât îl lasă să fie
mai chinuit în trup, cu atât îi aduce mai multă uşurare de păcatele săvârşite. Căci
nimic nu cere Dumnezeu de la noi decât mulţumire, răbdare şi rugăciune pentru
iertarea păcatelor. În măsura în care crezi mai puţin că se îngrijeşte Dumnezeu de ale
tale, te îngrijeşti tu însuţi mai mult de tine. Aceasta pentru ca nu cumva venindu-ţi
totuşi vreo supărare de pe urma aşa zisei lăsări în grija lui Dumnezeu, să dai vina pe
el. Cel ce se lasă din credinţă tare în grija lui Dumnezeu să o facă cu gândul de a
suporta chiar moartea căci abia atunci se arată deplina lui credinţă că Dumnezeu îl va
scăpa când i se părea că nu mai este scăpare pentru el. Aceasta bineînţeles dacă va
vrea Dumnezeu să-l scape.
 Dacă Dumnezeu ne dă bunătăţile veşnice cele negrăit de mari şi de preţioase, oare
nu va putea El bunul cu mult mai mult să ne dea acest mic dar al sănătăţii?
 Zis-a Domnul către Marta: “De crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu.”, crede deci
şi tu şi vei vedea pe Lazăr înviat din morţi stând la masă cu Iisus şi vei vedea şi pe
Maria şezând lângă sfintele Lui picioare izbăvită de grijile Martei.
 Iar despre ochii bolnavi, puternic este Cel ce i-a plăsmuit să-i lumineze împreună
cu ochii dinăuntru cu care dacă am vedea, după cuvântul Mântuitorului, n-am mai
avea nevoie de cei dinafară care văd deşertăciunea lumii.
 Să cunoaştem tăria cea mai mare a puterii care vine să se unească cu noi, a puterii
Stăpânului nostru Iisus Hristos care ne-a dat putere să călcăm în picioare “şerpi,
scorpioni şi toată puterea vrăjmaşului”.
 Dumnezeu ne cere nouă numai cât putem, dar noi nu dăm nici cât putem datorită
moleşelii noastre pricinuită de voia noastră. De fapt nu vrem să dăm cât putem, chiar
dacă aş da cât pot, aceasta ar fi şi ea cu mult sub ceea ce este necesar pentru
curăţirea mea de păcate, pentru mântuirea mea. Dar mila lui Dumnezeu împlineşte
nu numai ce nu pot de fapt să dau, ci şi ceea ce lipseşte din ceea ce pot să dau. Se
cere numai să crezi în dărnicia Lui. Aceasta este îndrăzneala credinţei şi Dumnezeu
va da datorită credinţei, nu numai pe măsura credinţei noastre, ci şi cât este nevoie.
 Frica de Dumnezeu dă putere, ea nu slăbănogeşte; cu cât mai mare este frica de
Dumnezeu în cineva, cu atât este mai prezent El în acela cu puterea Lui care se
răspândeşte din El. De aceea cel plin de frica de Dumnezeu este plin de puterea Lui
căci în frica aceasta este trăirea prezenţei covârşitoare a lui Dumnezeu. Frica de
Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică de altceva, te ajută împotriva patimilor îţi
mobilizează şi întăreşte toate resursele de luptă. În frică Dumnezeu este trăit ca Cel
ce nu poate fi definit, este o frică ce-ţi deschide orizontul de dincolo de lume care în
acelaşi timp te atrage, care te face să te pocăieşti de păcate, şi să urmăreşti binele
simţindu-l pe Dumnezeu ca susţinător al binelui.
 Zi întotdeauna gândului tău: “Eu şi Dumnezeu suntem singuri pe lume şi de nu
voi face voia Lui, nu voi fi aflat ca al Lui, ci ca al celui străin.” (Trebuie să mă port ca
şi cum n-ar fi altul pe lume în afară de mine şi de Dumnezeu, de aceea nu pot face
decât sau voia mea sau a lui Dumnezeu. Dar dacă o fac pe a mea nu voi fi socotit ca
al lui Dumnezeu, ci ca o fiinţă autonomă, străin de Dumnezeu sau ca a celuilalt a
cărui voie o fac căci făcând voia mea, mă dovedesc robul orgoliulua meu sau a celui
ce mi-a insuflat mândria.
 Să privim la Azaria şi Anania, care având încredere în Dumnezeu că poate să-i
scape din cuptor, ziceau împăratului: “Avem în ceruri pe Dumnezeu care poate să ne
izbăvească din mâinile tale şi din cuptorul de foc. Şi chiar dacă nu o va face, noi
zeilor tăi nu ne închinăm.” (Daniil 3,16-17) Dumnezeu nu i-a slăvit îndată ce i-a lăsat,
până ce-au fost aruncaţi în cuptor, iar când s-a arătat tuturor desăvârşita lor încredere
în Dumnezeu i-a izbăvit şi i-a slăvit pe ei lăsând prin ei pildă celor zăbavnici în a
crede în Dumnezeu, care zice: “Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.”
 Unii călugări auzind de apropierea unor tâlhari voiau să plece din mănăstire.
Dumnezeu care ne-a izbăvit până acum de toate necazurile, negreşit că ne va izbăvi şi
ne va apăra de orice rău. Să aruncăm, deci asupra Lui toată grija noastră (I Petru 5,7)
şi toată nădejdea. Oriunde v-aţi afla să nu vă fie teamă de nici un rău prin rugăciunea
sfinţilor. Staţi tari în credinţa în Hristos cântând cu Proorocul: “Domnul este ajutorul
meu şi nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?” Luaţi seama să nu vadă omenii că
avîndu-L pe Dumnezeu, vă temeţi de oameni, căci este scris: “chiar de-aş umbla în
mijlocul umbrei morţii nu mă voi teme de rele că Tu cu mine eşti.” Spune sufletului
care se îndoieşte să aibă curaj: “Domnul puterilor este cu noi, ajutorul nostru este
Dumnezeul lui Iacov.” Vă îmbrăţişăm pe toţi în Domnul care zice: “Eu sunt, nu vă
temeţi.”
 Prelungirea bolii sau sfârşitul ei ţin de preştiinţa lui Dumnezeu, cei ce se lasă deci
cu desăvârşire în seama lui Dumnezeu sunt scăpaţi de grijă şi El face cum voieşte şi
cum este de folos. Deci fiecare se va folosi de mâncare după credinţa pe care o are.
Dar ce înseamnă după credinţa pe care o are? Dacă Dumnezeu a sfinţit toate şi le-a
curăţit spre a se împărtăşi cei ce cred, de ele, omul trebuie să ia cu mulţumire din cele
ce se găsesc nefăcînd nici o deosebire. Fiindcă nu cele sfinte şi curate vatămă ci
numai conştiinţa şi bănuiala fricoasă şi lipsa de credinţă, prin socotinţa că-l vatămă.
Acela fiind şovăielnic în credinţa lui face deosebire între acestea şi de aceea sporeşte
în el boala. Dacă crede însă în Cel ce a venit şi a “vindecat toată boala şi neputinţa în
popor”, crede că puternic este El să vindece nu numai bolile trupeşti ci şi pe ale
omului dinăuntru. Însă de face deosebire, se fereşte de cele “vătămătoare” neavînd
încredere că le poate suporta şi aşa a fost biruit în cugetul lui dovedindu-se în felul
acesta ca neavînd o credinţă fermă. De aceea feriţi-vă să luaţi ceva cu patimă, căci
aceasta vatămă sufletul şi trupul. (Cel ce face deosebire între mâncăruri ca unele ce-
ar putea să-l vatăme trupeşte şi sufleteşte, dovedeşte că n-are credinţă că Dumnezeu
îl poate feri de ambele feluri de vătămări, sau că-l poate vindeca de toată boala
trupească, fapt care-l fereşte şi de patima sufletească. Unul crezând că toate sunt
bune şi sfinţite ca creaturi ale lui Dumnezeu şi că Dumnezeu poate vindeca orice
boală şi-l poate feri de orice vătămare, prin credinţa lui fermă are siguranţa că
Dumnezeu îl va vindeca de orice boală şi de aceea se foloseşte de orice mâncare fără
nici o reţinere. Toate lucrurile, întrucât s-au creat ca daruri ale lui Dumnezeu pentru
noi sunt prin aceasta sfinte şi deci nevătămătoare, dar cei ce le deosebesc, unesc cu
ele o patimă şi prin aceasta le fac vătămătoare. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus
că lucrurile au un sens pur care este de la Dumnezeu dar noi legăm de unele sensuri
o patimă, dacă putem desprinde patima de ele, acestea nu mai sunt vătămătoare.
Deci în libertatea omului stă putinţa folosirii curate sau a întinării lucrurilor. Trebuie
să ne curăţim noi înşine de patimă ca să putem vedea sau folosi lucrurile cum sunt de
fapt ele, adică curate. Omul le murdăreşte pe toate pentru că le vede despărţite de
Dumnezeu, dacă însă refacem legătura noastră cu Dumnezeu văzându-le şi pe ele ca
venind de la Dumnezeu le readucem la sfinţenia lor).
 De crede cineva că nu se vatămă însă simte durerea bolii, ce trebuie să cugete
ca să nu cadă în necredinţă? De mănâncă cu credinţă dar stăruie durerea, nicidecum
să nu intre în îndoială, căci Dumnezeu l-a lăsat în pătimirea aceasta ştiind că durerea
aceasta îl va izbăvi de multe patimi. El trebuie să-şi aducă aminte de cuvintele
Apostolului: “Când sunt slab, atunci sunt tare”. Să nu creadă cumva că aceasta se
datorează mâncărurilor ce i se par că-l vatămă, ci din îngăduinţa lui Dumnezeu căci
chiar de s-ar împărtăşi de cele socotite bune şi folositoare, cu nimic nu-l pot folosi
acestea fără voia şi lucrarea lui Dumnezeu.
 Puterile de la Dumnezeu se dau omului care este deschis lor prin credinţă.
Asemenea revărsări de putere se fac prin şi deci şi din spiritul nostru.
 Eu, preaiubite frate, în lâncezeala mea de odinioară nu m-am arătat vreunui
doctor, nici nu mi-am pus vreun leac pe rană, nu din virtute ci din lene, ferindu-mă să
umblu prin sate şi oraşe şi să îngreunez pe cineva făcându-l să se îngrijească de mine
nevrednicul, temându-mă de răspunsul ce voi avea să-l dau în ceasul pe care-l şi
aşteptăm, vrăjmaşilor mei. Fericit este cel ce poate să rabde, căci se face părtaş
răbdării lui Iov. Mă gândesc că sunt şi multe femei care au stăruit răbdând în durerile
lor trupeşti, lăsând totul în seama lui Dumnezeu, încât să mă ruşinez să-mi spun
bărbat cu numele. Cea care suferă de curgerea sângelui părăsindu-şi gândirea de mai
înainte, după ce văzuse că doctorii trupeşti nu i-au putut folosi la nimic măcar că
cheltuise tot ce avea, şi-a însuşit o altă gândire şi a alergat la Marele şi Duhovnicescul
Doctor ceresc, care tămăduieşte şi sufletele trupurilor. Astfel, boala a fugit speriată de
poruncă. Apoi cananeanca a lăsat pe oamenii lumii, pe vrăjitori, ghicitori văzând
deşertăciunea meşteşugului lor şi a venit la Stăpânul strigând: “Miluieşte-mă, Fiul lui
David” şi de la o margine a pământului la alta s-a vestit tuturor ceea ce i-a făcut ei
Doctorul de oameni iubitor. Le las pe celelalte oprindu-mă doar la acestea două,
gândindu-mă că doar voi putea ajunge şi eu cândva la credinţa lor ca să mă
învrednicesc la fericire, căci îmi ajung aceste două femei ca să mă dea de ruşine
nemaifiind nevoie să mai aduc vorba de credinţa şi de smerenia sutaşului care nu
numai că a lăsat doctorii şi vracii timpului şi a căzut la Stăpânul, ci s-a şi socotit pe
sine nevrednic să-L ducă în casa sa, ci I-a spus cu credinţă puternică: “Spune numai
cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”. Astfel marea lui credinţă a fost lăudată de
chiar Mântuitorul celor de faţă.
 Cine are credinţă în Hristos ca o teorie şi nu trage din ea nici o concluzie pentru
viaţa lui, având de fapt o credinţă lipsită de viaţă, de miezul ei cel viu şi roditor, este
tot un eretic pentru că mai mult compromite credinţa decât o slujeşte.
 Semnul că cineva are nădejde în Dumnezeu este să se scuture de tot gândul şi
grija trupului nemaiînchipuindu-şi cumva că are ceva al veacului acestuia căci altfel
şi-ar avea nădejdea în aceasta şi nu în Dumnezeu.
 În numele Domnului, de ai trebuinţă de ceva, spune-mi ca să-ţi dau! Frate,
Dumnezeu să-ţi dăruiască răsplată pentru buna intenţie, dar niciodată trebuindu-mi
vreun lucru, n-am spus cuiva “dă-mi”, ci vede Dumnezeu de am trebuinţă de ceva şi
înseamnă cuiva acest gând, iar acela îmi aduce iar eu primesc. Aceasta o spun pentru
că dacă cer eu, nu este trebuinţă ci poftă. (Dumnezeu are grijă de împlinirea
trebuinţelor oamenilor, nu a poftelor. Trebuinţele sunt cele ce ţin de firea dată de
Dumnezeu; poftele şi le stârnesc oamenii căutând cele peste trebuinţa firii, sau sunt
stârnite de demoni.)
 “Fiule, n-am voit să-l necăjesc pe acel frate, de aceea am aruncat toată grija
asupra lui Dumnezeu (I Petru 5,7), căutând să cunosc prin el voia lui Dumnezeu. Am
crezut că dacă vrea Dumnezeu ca noi să luăm acel loc, îl va convinge pe acel frate să
nu se supere, iar de se va supăra, se va arăta că Dumnezeu încă nu voieşte ca noi să
luăm acel loc. Iată însă că Dumnezeu la convins pe acesta şi el a primit cu bucurie
îndeplinindu-se astfel lucru cu pace.” S-a minunat atunci fratele de credinţa avvei, de
nădejdea neclintită în Dumnezeu, de iubirea lui faţă de aproapele şi de nelipirea faţă
de lucrurile lumii – căci nu l-a biruit nevoia şi apăsarea unei trebuinţe.
 Frate, credinţa în Dumnezeu cere ca dacă cineva se predă pe sine lui Dumnezeu să
nu se mai aibă pe sine în stăpânirea sa, ci să se supună Lui până la ultima suflare.
Deci orice vine peste el, să primească cu mulţumire de la Dumnezeu şi aceasta
înseamnă “a mulţumi în toate” ( I Tesaloniceni 5,18) Dacă omul nu primeşte cele ce-i
vin asupra, nu ascultă de Dumnezeu căutând de fapt să-şi impună voia sa. Deci
credinţa este una cu smerenia. Roagă-te pentru mine şi nu te descuraja pentru că altfel
mânii pe Dumnezeu, susţinându-ţi voia ta.
 Tristeţea care vine din neîncrederea în Dumnezeu dă proporţii mari greutăţilor
venite sau aşteptate pricinuind prin aceasta nu numai o inhibiţie, o paralizie a
puterilor sufleteşti, ci chiar o neputinţă de a mai suporta viaţa – aceasta înseamnă
moarte. Cine crede în Dumnezeu relativizează toate greutăţile vieţii, ştie că ele sunt
trecătoare, că Dumnezeu va interveni la cererea lui şi le va înlătura.
 Dacă credem că Dumnezeu nu minte şi că “celui ce crede, toate îi sunt cu
putinţă”, cum de n-ai dobândit ceea ce-ai dorit?
 Ce să fac dacă sunt ostenit de călătorie, iar unii nu mă găzduiesc şi nu-mi dau de
mâncare, mie fiindu-mi foame? Gândeşte-te, cine este Cel care are grijă de toţi şi îi
hrăneşte pe toţi. Dacă deci Acesta ar fi voit să te hrănească, i-ar fi îndemnat pe ei să te
primească, dar dacă nu te-au primit, este vădit că Dumnezeu nu a voit, deci nu sunt
nicidecum ei de vină, căci toate ce se fac spre cercarea şi mântuirea omului ca să
rabde şi să se osândească pe sine însuşi ca nevrednic.
 De cumpăraţi ocrotirea omului, nu vă va ocroti Dumnezeu! Nu căuta să placi
oamenilor căci unul ca acesta se înstrăinează de Hristos. Aceasta o arată Apostolul
zicând: “De aş mai plăcea oamenilor, n-aş mai fi robul lui Hristos.” Fă-le toate după
voia lui Dumnezeu şi-L vei avea pe El în ajutor.
 Dumnezeu vrea să-L avem pe El, sau gândul la El în tot ce facem şi noi ne
gândim numai la noi ca fiinţe autonome, ignorând total omniprezenţa şi măreţia lui
Dumnezeu ca şi cum am putea fi noi sau vreun lucru despărţit de fundamentul ultim
al lui.
 Păzeşte totdeauna pe Dumnezeu în duhul tău rugându-te pentru orice lucru şi
păzeşte cu hotărâre căile tale. Nu căuta să placi oamenilor şi vei primi harul lui
Dumnezeu, căci cei ce caută să placă oamenilor sunt străini de Dumnezeu şi Duhul
lui Dumnezeu nu este cu ei. Să ai duhul lui Dumnezeu şi El te va învăţa toate precum
e drept, căci fără el nu poţi izbuti cum se cuvine. Nu te teme de nimeni, ci adu-ţi
aminte de cuvântul: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme, ce-mi va face mie
omul?”
 Ce este îndoiala inimii şi ce înseamnă a fi îndoielnic? Îndoiala inimii stă în a te
întreba sau a avea mereu în suflet întrebarea: “Oare Dumnezeu are milă de mine sau
nu?” Dacă cugeţi că nu, aceasta este necredinţă, iar de nu crezi că Dumnezeu are mai
multă milă de tine decât poţi înţelege, pentru ce te mai rogi? Apoi a fi îndoielnic
înseamnă a nu te preda cu desăvârşirii morţii pentru Împărăţia Cerurilor, ci a te îngriji
mai mult de trup.
 Cine aleargă la rugăciunile Maicii Domnului şi a sfinţilor ca la nişte munţi,
aleargă de fapt la credinţa în Hristos. Cine nu crede că Hristos s-a născut din
Fecioară nu crede că el este Dumnezeu întrupat. Cine crede în rugăciunile sfinţilor
către Hristos, crede în credinţa lor în Acela ca Dumnezeu care deci ne poate mântui.
 Îndoiala produce şi ea o boală; când zici “nu cred că sunt sănătos” simţi cu
adevărat un început de îmbolnăvire.
 Dacă “celui ce crede toate-i sunt cu putinţă” unde este atunci credinţa ta? Sau
dacă ţi-ai ales starea unui mort, întreabă-l pe mort dacă o mai doreşte pe soţia sa sau
dacă nu va fi osândit pentru că venind ea, a curvit. Dacă i-ai lăsat pe morţi să-şi
îngroape morţii lor, pentru ce nu binevesteşti Împărăţia lui Dumnezeu? Unde s-a
ascuns de la tine cuvântul Scripturii: “Credincios este Dumnezeu care nu ne va lăsa
pe noi să fim ispitiţi” iar dacă le pătimim pe acestea din necredinţa noastră, să nu
învinuim soarele că nu luminează. De este puternic Cel ce-i zdrobeşte pe toţi
vrăjmaşii împreună cu noi şi pentru noi, pentru ce-l bârfim că stă departe de noi dacă
aceasta ni se trage din pricina necredinţei şi lenevirii noastre? Dacă nimeni nu-i mai
tare ca El şi te făleşti zicând: “Tu cu mine eşti” atunci de ce te mai temi şi tremuri ca
un copil având asemenea apărător? (De ce te vaiţi că nu poţi birui această întristare
când ştii că celui ce crede toate-i sunt cu putinţă? Unde este credinţa ta dacă socoteşti
că nu poţi birui întristarea pricinuită de despărţirea de soţie.)
 Dacă suntem sensibili la cuvântul lui Hristos în care lucrează Hristos Însuşi,
simţim în conştiinţă chemarea sau revendicarea Lui şi trebuinţa de a-I răspunde
afirmativ. Simţim în această chemare atractivă lucrarea Duhului lui Hristos cel viu şi
nu o poruncă cunoscută din litera Scripturii, privită ca exterioară lui Dumnezeu.
Simţim pe Hristos Însuşi prin Duhul Său în această revendicare dulce şi
necondiţionată, simţim o viaţă nouă pătrunsă în noi, această viaţă ne face sfinţi căci
în ea ne simţim uniţi cu Hristos, izvorul sfinţeniei noastre.
 Să folosim leacurile ca unii ce n-au ajuns încă la desăvârşire dar nu trebuie să ne
punem nădejdea în ele ci în Dumnezeu care dă “moartea şi viaţa” după spusa: “Eu bat
şi Eu vindec” (Deuteronom 32,39). Nu uita deci că nu se vindecă cineva fără
Dumnezeu.
 Roagă-te frate să ieşim cu pace din puţinele noastre zile căci nimic nu vine la
întâmplare şi “Cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El.” ( I Corinteni 6,7)
 Tot ce face omul din frica de Dumnezeu foloseşte sufletului său.
 Predând fiinţa ta ca pe o unealtă activă voii celui ce-ţi cere să faci ceva, care este
rânduit spre aceasta de Dumnezeu , trăieşti predarea ta absolută, care-ţi cere ceea
ce-i spre binele tău prin altă voie concretă. Prin aceasta îţi arăţi încrederea absolută
în Dumnezeu. Voia ta nu se mai interpune între tine şi El; când voia ta nu mai închide
intrarea spre interiorul fiinţei tale, atunci îl simţi pe Dumnezeu în suveranitatea Lui
de care atârni în mod absolut recunoscând această atârnare. A primi din ascultare
pentru Dumnezeu chiar şi moartea – aceasta înseamnă predarea totală lui Dumnezeu
sau aducerea ca jertfă lui Dumnezeu. Cel ce trăieşte în această dispoziţie este tot
timpul o “jertfă vie” lui Dumnezeu capabil de a devei o jertfă prin moarte. Dar cel
ce se predă lui Dumnezeu total primindu-l în sine se sfinţeşte căci nu face nimic
contrar lui Dumnezeu sau separat de el, ci numai ceea ce place lui Dumnezeu şi din
puterea lui Dumnezeu.
 Simţirea prezenţei lui Dumnezeu cel Atotputernic dă omului putere să-şi
stăpânească agitaţia şi frica manifestată în violenţă şi aroganţă celui ce nu-şi
cunoaşte modestele sale măsuri.
 Cel ce vine la Dumnezeu nu trebuie să se descurajeze şi să se teamă, altfel nu va
pune niciodată început căii lui.
 Dacă Dumnezeu te-a adus aici, El te va şi călăuzi, iar dacă ai venit prin voia ta,
scris este: “Le-a trimis după meşteşugirile inimilor lor”. (Psalmi 80,10)
 Deznădejdea paralizează orice iniţiativă şi orice efort spiritual; nu mai crezi în
tine, nici în ajutorul lui Dumnezeu.
 Nu poate muri cineva fără hotărârea lui Dumnezeu, chiar de-ar fi muşcat de zeci
de mii de şerpi veninoşi. (Chiar muşcătura însăşi se produce prin voia lui Dumnezeu.)
Rugăciune

 Rugăciunea şi răbdarea pot susţine împreună cu urcuşul continuu şi o neîncetată

tensiune, ca o căldură care dacă se răceşte, greu mai poate fi reaprinsă.
 Numele Domnului nostru Iisus Hristos este înfricoşător dracilor şi celor ce se
lasă stăpâniţi de patimile inspirate de aceia. Dar este înfricoşător prin blândeţea şi
curăţia umanităţii Sale, care înseamnă totodată o libertate de tot ce este rău, o putere
absolută faţă de rău. În El existenţa umană nu este supusă nici unei robii sau limitări
egoiste.
 Din rugăciunile sfinţilor se revarsă în noi o putere care ne susţine aşa cum în
cuvântul de încurajare al prietenilor simţim prezentă inima lor care ne dă putere în
dureri şi greutăţi. În puterea venită nouă prin rugăciunile sfinţilor şi care ne susţine
răbdarea se întâlneşte puterea lor cu puterea noastră trezită de puterea lor şi cu
puterea lui Dumnezeu din care sfinţii se întăresc în rugăciunea lor şi care ne-o
comunică. Este o comunicare între trei persoane: între mine, sfânt şi Dumnezeu care
este prezent între mine şi sfânt unindu-ne. “Unde sunt doi sau trei adunaţi (sufleteşte)
în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.”
 Cât despre citit, este de folos a citi “Vieţile Părinţilor” căci aşa se luminează
mintea în Domnul.
 Este de trebuinţă moartea faţă de oameni şi faţă de lucrurile trecătoare în sensul
de moarte a voinţei de a te folosi de ei şi de ele în chip egoist şi pentru a obţine
plăceri trupeşti în sensul de a refuza să fii oamenilor de ajutor şi de a te folosi de
lucruri pentru a ajuta prin ele pe oameni şi mai ales de a cunoaşte prin ele pe
Dumnezeu. Adică gândurile la oameni şi la lucruri trebuie adunate în gândul la
Dumnezeu spre slujirea Lui şi spre mântuirea oamenilor prin aducerea lor la El. În
Dumnezeu trebuiesc adunate toate pentru că toate sunt din el şi toate se desăvârşesc
în el. Gândindu-te în legătură cu Dumnezeu, ele sunt curăţite de orice atracţie
egoistă şi pătimaşă, sfinţindu-se.
 Trebuie să se pomenească la sfârşitul doxologiei de seară sau de noapte
sfintele Biserici, împăratul, conducătorii, poporul, săracii, văduvele şi cele de
asemenea? Şi cel căruia i se cere de către cineva să se roage pentru el, trebuie să o
facă chiar de este stăpânit de patimi? – Este bine să cerem în rugăciune pacea
sfintelor biserici şi cele următoare, dar să o facem ca nişte nevrednici care nu avem
putere spre aceasta. Aceasta este poruncă apostolică şi e bine să ne rugăm pentru cel
ce ne-o cere căci este un cuvânt al Evangheliei şi al Apostolului: “Celui ce cere, dă-i”
(Matei 5,42) şi “Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă vindecaţi.” (Iacov 5,16) Şi iarăşi:
“Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea.” Ba unii se rugau şi
pentru Apostoli (Fapte 12,5). Deci cel ce nesocoteşte porunca, se osândeşte pe sine
însuşi, iată pentru ce putând sau neputînd, eu mă silesc spre aceasta din pricina
poruncii.
 Cererile marelui Bătrân către Dumnezeu puse în mişcare de cererea celui ce-l
roagă să le facă, se adresează în acelaşi timp sfinţilor ca să-şi adauge rugăciunea lor
la rugăciunea lui şi a celui ce a determinat rugăciunea lui. Astfel toate se împletesc:
cele de jos se întemeiază pe cele mai de sus şi acestea sunt puse în mişcare de cele
mai de jos. Este o întâlnire de întregire, o sobornicitate a completării în rugăciunea
tuturor într-un fel în jurul celui mai de jos, deşi acesta şi-a adresat cererea celui mai
de sus. Este în ea o urcare de la cei mai de jos la cei mai de sus şi o coborâre a
acestora la cei mai de jos, dar toţi urcă prin această rugăciune întregitoare spre
Dumnezeu, sau Dumnezeu îi face să se unească în această sobornicitate a rugăciunii
în El. Nimeni nu urcă spre Dumnezeu şi în Dumnezeu singur, ci toţi împreună –
aceasta este Biserica.
 Rugăciunea în izolare nu are efect deplin; dacă mă rog singur pentru mine şi nu
vreau să cer şi rugăciunea altora pentru mine dau dovadă de mândrie şi “Dumnezeu
celor mândri le stă împotrivă”. Dacă nu mă rog pentru alţii dau iarăşi dovadă de
egoism, iar dacă rugăciunea pentru altul nu este însoţită şi de rugăciunea aceluia
iarăşi rămâne fără rezultat. Aceasta în cazul când acela mi-a cerut să mă rog pentru
el, dar el nu însoţeşte rugăciunea mea cu a lui. Când însă eu mă rog pentru altul care
este încă în valurile necredinţei, poate să aibă efect asupra lui, dar cumva el trebuie
să afle că mă rog pentru el şi să fie cât de cât transpus într-o sensibilitate de
dragostea mea pentru el. Numai însoţită de iubirea a doi sau a mai multor inşi,
rugăciunea are efect. Rugăciunea are şi un rost de unificare a persoanelor, un rost de
extensiune şi de susţinere a Bisericii ca o comuniune de dragoste în Dumnezeu.
 Cine crede în Dumnezeu, Îl are pe Dumnezeu lângă el. Credinţa şi rugăciunea
sunt semnul lucrării lui Dumnezeu în om. Când te gândeşti la cineva eşti în
comunicare cu el, cu atât mai mult eşti în comunicare cu Dumnezeu când te gândeşti
la Dumnezeu cu încredere în El şi când îi adresezi cererile tale de ajutor.
 Cine se roagă pentru altul câştigă el însuşi căci săvârşeşte un act de iubire şi
sporeşte în ea ridicându-se la o stare superioară. Apoi se roagă şi pentru sine căci
prin însăşi faptul că se roagă, se pune în legătură cu Dumnezeu de la Care vine
bunătate şi putere. Deci rugându-te pentru altul continuu, te rogi şi pentru tine
continuu şi câţi pot să facă aceasta? Apoi cine poate să-i aibă mereu în minte pe toţi
în mod continuu? Dar cel desăvârşit îi poate avea virtual pe toţi în gând. În orice caz
rugăciunea cuiva pentru altul îl uneşte cu acela în cugetul lui. Astfel rugăciunea este
un mijloc de unire între oameni pentru că este un mijloc de unire între ei.
 A avea grijă de Dumnezeu înseamnă a te gândi la El şi la împlinirea poruncilor
Lui prin care înaintăm în vieţuirea în El şi în grija de semeni şi prin aceasta împlinim
adevărata grijă de noi.
 Nu te încovoia, frate, nici nu te preda deznădejdii, ci rugându-te neîncetat, zi:
“Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă de patimile de ocară” şi vei afla mila lui
Dumnezeu.
 Aţi osteni inima ta înseamnă a te ruga pururea lui Dumnezeu să nu te lase să
rătăceşti sau să umbli după voile tale. Prin aceasta vii la deosebirea gândurilor
(dreapta socoteală). Seamănă deci cu nădejde ca să seceri fără să slăbeşti.
 Din mreaja demonilor, de robia nevăzută a lor şi de sub robia văzută a patimilor
omul nu poate scăpa decât intrând în relaţia de dialog direct cu Dumnezeu prin
chemarea numelui Lui. Numele lui Dumnezeu chemat te pune sub ocrotirea lui
Dumnezeu, te opreşte de la rele, te scoate din egoism în care omul nu este propriu zis
singur, ci sub robia celui rău.
 Ia aminte cu toată grija la psalmodie, la rugăciune şi la citit ca să poţi lua de la
cele spuse, căci dacă primim să ne ocupăm de gândurile vrăjmaşului, niciodată nu
vom putea face nimic. (Numai conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu trezită de chemarea
numelui Lui poate atrage sufletul de la un gând necuvenit. Numai ea mă scoate din
limita puterilor mele; alte gânduri invocate de mine împotriva acelui gând nu mă
poate ajuta să-l biruiesc pentru că sunt susţinute numai de slaba mea putere. Numele
nu este doar o copie a întregului, ci întregul lui real care fără a înceta să fie şi în afară,
este şi înăuntrul celui ce-i rosteşte numele.)
 Dacă vrei să te rogi pentru multe lucruri odată ce Dumnezeu ştie de care lucruri
avem trebuinţă, roagă-te zicând: “Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, călăuzeşte-mă
după voia Ta!” iar de vrei să te rogi împotriva patimilor, zi: “Tămăduieşte-mă după
voia Ta”. Dacă te rogi împotriva ispitelor, zi: “Tu şti ce-mi este de folos, ajută
slăbiciunii mele şi fă sfârşit ispitelor după voia Ta!”
 La rugăciune stăruie în înţelegerea cuvintelor.
 A chema numele Domnului înseamnă a-l chema pe Dumnezeu Însuşi şi Dumnezeu
vine când este chemat căci atunci i se deschide inima. Deci unde este chemat
Dumnezeu, este de faţă Dumnezeu Însuşi.
 Noi ne vom ruga iar tu foloseşte puterea ta pentru a câştiga smerenie, supunere şi
neţinere la voia ta în ceva, căci din aceasta se naşte mânia. Să nu judeci nici să
dispreţuieşti pe cineva căci din aceasta vine tocirea inimii şi orbirea minţii, născându-
se astfel nepăsarea şi învârtoşarea inimii. Veghează neîncetat gândind la legea
dumnezeiască din care se încălzeşte inima de focul ceresc. Să nu te moleşeşti nici să
te împuţinezi căci nu-ţi cere Dumnezeu ceea ce este peste puterea ta. Păzeşte-ţi gura
de la cuvântul fără rost şi nu primi în mintea ta să cugeţi câtuşi de puţin la cele rele.
 Cât despre mâncare, băutură, somn, tuturor să le premeargă mulţumirea. Cugetă la
cuvântul Apostolului: “Fie de mâncaţi, fie de beţi, fie că faceţi orice altceva”. Păzeşte-
o pe aceasta în toate şi te va păzi Dumnezeu, căruia îi mulţumeşti.
 Observăm cât de mult face sfântul Varsanufie dependentă aflarea adevărului în
lucruri nesigure de rugăciunea către Dumnezeu. Numai în responsabilitatea trăită
faţă de Dumnezeu sau în faţa lui Dumnezeu prin rugăciune, înţeles ca Persoană
infinită omul este ferit să afirme sau să preia afirmaţii greşite. Rugăciunea ca mijloc
de aflare a adevărului nu exclude osteneala cercetării, iar osteneala la aceasta aduce
şi o sporire a înţelegerii duhovniceşti a omului care îl îndeamnă şi ea pe om la
rugăciune şi-l deschide luminii iubitoare ce-i vine de la Dumnezeu prin ea. Deci
descoperirea înţelesurilor adevărate şi mai adânci ale Scripturilor depinde şi de
creşterea omului prin osteneala sa în timp, dar şi de înşiruirea de generaţii de
cercetători care au descoperit urmaşilor întrebări noi şi putinţa de a găsi sensuri noi
şi mai adânci ale Scripturii, prin răspunsurile la ele. De aceea unele greşeli pe care
le găsim la învăţătorii vechi s-au datorat şi faptului că s-au grăbit să dea răspunsuri
într-un timp necopt. Căutarea este şi ea s-ar putea spune o rugăciune când este
făcută din răspunderea în faţa lui Dumnezeu, şi rugăciunea o căutare, căci prin
amândouă omul se adânceşte în taina izvorului tuturor care este Dumnezeu. Dar este
trebuinţă ca omul să-şi înţeleagă căutarea prin rugăciune şi rugăciunea ca efort de
apropiere prin înţelegere de izvorul dumnezeiesc şi tainic al tuturor.
 Pomenirea numelui lui Dumnezeu opreşte toate relele şi întăreşte neputinţa
noastră. (deci poţi vorbi cu alţii şi să te gândeşti permanent la Dumnezeu; iar gândul
la El te ţine treaz şi în cele ce le vorbeşti cu cineva. Aceasta se întâmplă când
vorbeşti de lucruri serioase, pline de răspunderea în faţa lui Dumnezeu.)
 Când îl rog pe Stăpânul Însuşi, cum trebuie să zic? – “Miluieşte-mă Stăpâne
pentru Sfinţii Tăi mucenici şi pentru Sfinţii Părinţi şi-mi iartă păcatele pentru
mijlocirile lor.” Căci şi Proorocul zicea: “Pentru Avraam, robul Tău”, ba Însuşi
Domnul a zis: “Voi apăra cetatea aceasta pentru Mie şi pentru David, robul Meu.”
 De mă aflu între oameni şi aceştia încep să grăiască fără rost, să rămân sau
să plec? – Dacă nu eşti nevoit de vreo treabă să rămâi, pleacă, iar de este nevoie,
mută-ţi mintea la rugăciune neosîndindu-i, ci recunoscându-ţi slăbiciunea ta.
 Oare este bine ca vremea convorbirii să se cheme numele lui Dumnezeu? –
Trebuie să se cheme numele lui Dumnezeu în vremea convorbirii cât şi înainte şi
după ea, în tot timpul şi în tot locul căci s-a scris: “Neîncetat să vă rugaţi”. Aşa se
alungă ispita.
 Cum poate să se roage cineva neîncetat? – Când cineva e sigur trebuie să
psalmodieze cu gura şi să se roage şi în inimă. Dar de e cineva în piaţă sau cu alţii, nu
e nevoie să psalmodieze cu gura, ci numai cu cugetul, dar trebuie să-şi păzească ochii
ca să nu hoinărească şi să cadă astfel în cursele vrăjmaşului.
 Psalmodierea nu înseamnă numaidecât cântare; orice după un anumit timp de
practică capătă un anumit ritm, o armonie interioară care este un fel de cântare.
Numai rugăciunea grăbită nu are această ordine ci este lipsită de ritm şi armonie.
Aceasta ridică cuvintele rugăciunii peste înţelesul ei mărginit, produce sentimentul
că Dumnezeu este un mister care le uneşte pe toate într-o rânduială. Produce
simţirea prezenţei şi ajutorul Lui. Numai adunată în Dumnezeu creaţia scapă de
dezordine.
 “Puterea” cuvintelor înseamnă şi înţelesul lor. Ele au în ele o putere; cuvintele
au puterea asupra celui ce le rosteşte sau le aude când acela este conştient de sensul
lor, sau pătrunde la el.
 Omul se poate linişti oriunde şi în orice slujbă dacă îl cheamă pe Dumnezeu în tot
ce face.
 Oare este bine să stărui în rugăciunea : “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”
sau e mai bine a citi din Sfânta Scriptură şi a rosti psalmi? – Trebuie făcute
amândouă; puţin din una şi puţin din cealaltă, căci s-a scris: “Aceasta să o faceţi şi
aceea să n-o lăsaţi.”
 Cât priveşte psalmii, nu lăsa învăţătura lor căci aceasta îţi dă putere şi luptă-te ca
să-i rosteşti pentru că mult folosesc. Ceea ce-ţi întrece puterea nu căuta să auzi căci
deocamdată ai învăţături care te folosesc pe măsura ta.
 De ţi se întâmplă să trebuiască să faci un lucru după ce ai chemat pe Dumnezeu şi
ai cerut rugăciunea Sfinţilor şi ai rămas în îndoială, totuşi fă-l căci aceasta este voia
lui Dumnezeu şi eu Îl voi ruga pe El pentru acel lucru. Iar, dacă întrebat fiind, ţi se
cere să răspunzi îndată dat fiind că nu se mişcă mai repede mintea, trimite-o la
Dumnezeu şi El îţi va da ce să răspunzi fără grijă. (Dumnezeu cu care mintea se pune
îndată în legătură, te va face să răspunzi în mod cumpănit şi plin de răspundere
întrebării ce ţi se pune.)
 Mă văd că toată ziua sunt împrăştiat şi nu reuşesc să pomenesc numele lui
Dumnezeu! – Mulţi aud mereu despre o cetate şi apoi li se întâmplă să intre în ea fără
să ştie că aceasta-i cetatea de care a auzit. Frate, toată ziua te gândeşti la Dumnezeu şi
nu ştii? A şti de o poruncă a lui Dumnezeu şi a se ocupa de împlinirea ei înseamnă a
sluji lui Dumnezeu şi a te gândi la El. (Chiar dacă nu pomeneşti numele lui
Dumnezeu în mod expres, împlinind o poruncă dată de El, tot pomenire a Lui
săvârşeşti, căci cine lucrează în curtea unui stăpân chiar de nu se gândeşte direct la el
în mod permanent, îl are pe el în slujirea sa.)
 În privinţa pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu, fiecare o poate pe măsura sa, dar
smereşte-te numai!
 Când nu poţi întreba un bătrân trebuie să te rogi de trei ori pentru orice lucru şi
după aceasta, ia seama spre ce înclină inima ta măcar şi cât un fir de păr şi fă aceasta.
Căci e vădită înştiinţarea şi ea se arată neîndoielnic inimii.
 Când mă îndoiesc de un lucru dacă să-l fac sau nu, spune-mi ce să fac? –
Când se iveşte trebuinţa să faci un lucru roagă pe Dumnezeu de trei ori cerându-i să
nu rătăceşti şi dacă rămâi în acelaşi gând, fă ce-ţi spune el căci în acest caz îţi vine de
la Dumnezeu şi nu de la tine. Când nu dobândeşti siguranţă, întreabă-i pe Părinţi.
 Ceasurile şi cântările sunt predanii bisericeşti pentru conglăsuirea întregului
popor, la fel, la fel în mănăstiri ele sunt pentru conglăsuirea obştii de călugări.
Skitioţii însă, nu au nici ceasurile şi nu cântă nici imnuri, ci săvârşesc lucrul de mână
şi meditează, fac câte puţină rugăciune de unul singur iar la vecernii skitioţii spun cei
doisprezece psalmi spunând la sfârşitul fiecăruia în locul doxologiei: “Aleluia” şi fac
apoi o rugăciune. La fel şi noaptea spun doisprezece psalmi iar după aceasta se aşează
la lucrul de mână. (Avva Varsanufie) Monahii din Sketis cunoşteau numai două oficii
divine: vecernia, după apusul soarelui şi privegherea. O veghe de noapte de patru ore
până la răsăritul soarelui care în parte consta şi din lucrul de mână căruia îi dedicau de
altfel întreaga zi. Monahii pahomieni nu lăsau din mână acest lucru nici măcar la
rugăciunea comună întrucât considerau că acesta nu împrăştie mintea, ci dimpotrivă o
ajută să se concentreze. Skitioţii ţineau următoarea rânduială: “Când te aşezi la lucru
de mână trebuie să spui din inimă psalmi, iar la sfârşitul fiecărui psalm să te aşezi
zicând: “Doamne, miluieşte-mă pe mine ticălosul!” De eşti hărţuit de gânduri,
adaugă: “Dumnezeule, vezi necazul meu şi ajută-mă.” Deci, când ai făcut trei rânduri
de plasă, scoală-te la rugăciune şi plecând genunchiul apoi sculându-te, spune la fel
rugăciunea amintită.” (Sfântul Vasanufie) Metoda este simplă: ea constă din aceea de
a întrerupe munca (împletitul plaselor) la mici intervale pentru a ne scula la rugăciune
şi la închinările legate de ea. Astfel Macarie Alexandrinul şi ucenicul său Evagrie
făcea zilnic o sută de rugăciuni respectiv o sută de îngenuncheri. Aceasta pare să fi
fost regula obişnuită (se găsesc şi alte cifre întrucât fiecare îşi avea măsura sa
personală). În timpul lucrului mintea nu lâncezea ci era ocupată cu meditaţia, adică cu
repetarea versetelor scripturistice, chiar psalmi întregi care în acest scop erau
memoraţi pe de rost. Unei astfel de meditaţi îi urma de fiecare dată o scurtă rugăciune
de împunsătură care era făcută şezând. Aceasta nu era fixă în ce priveşte conţinutul şi
putea fi schimbată după preferinţă atunci când era preluată o anume “formulă”. Nici
mai sus numitele “rugăciuni” nici această scurtă rugăciune de împunsătură nu erau
deosebit de lungi şi nici nu trebuiau să fie astfel. “Cât priveşte prelungirea rugăciunii,
dacă stai în picioare sau dacă te rogi neîncetat potrivit Apostolului, nu trebuie să o
reiei ori de câte ori te ridici căci mintea ta este le rugăciune toată ziua. (Sfântul
Varsanufie)
 La rugăciunile mai lungi există întotdeauna pericolul împrăştierii fiindcă scade
rapid concentrarea sau şi mai rău, demonii seamănă în ea neghina lor. “Stând la
rugăciune trebuie să te rogi să fii eliberat de “omul cel vechi” sau să zic “Tatăl
nostru”, ori să le faci pe amândouă şi apoi să şezi la lucru de mână. (Sfântul
Varsanufie)
Curaj-frică

 Ce să fac părinte că mi-e frică? – Locuitorii cetăţii se tem de barbari până ce nu au

ajutorul împăratului, dar când află că a sosit în cetate generalul, nu se mai tem ştiind
că acum are cine să-i apere. Chiar de vor auzi că se apropie barbarii, nu se
îngrijorează având pe cel ce se luptă pentru ei. Deci şi noi, dacă credem în Dumnezeu,
nu ne vom mai teme de draci căci ne va trimite ajutorul Lui. (Sfinţii Varsanufie şi
Ioan)
 Un frate se înfricoşa tare de tâlhari şi a destăinuit Bătrânului frica sa. – Dumnezeu
nu părăseşte pe nimeni căci a zis: “Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13,15),
dar ne predă necredinţei noastre. Sunt oare mai mulţi tâlhari care năvălesc decât
carele şi puterile lui Faraon? Şi ştim cu toţii că printr-un cuvânt şi la un semn al
Domnului au fost deodată înecate toate. Nu-ţi aduci aminte cum i-a orbit pe cei ce
veneau asupra lui Elisei? (IV Împăraţi 6,18) Cel ce ştie să izbăvească de ispite pe
credincioşi, Acela le-a făcut şi le face şi acum pe toate. Cum vom uita oare Scriptura
care zice: “Domnul te va păzi pe tine de tot răul, păzi-va Domnul sufletul tău”. Şi
cum vom da uitării cuvântul: “Vouă şi perii capului vă sunt număraţi”, ori: “Nici o
vrabie nu va cădea în plasă fără ştirea Tatălui vostru, nu e cu mult mai de preţ omul
decât o vrabie?” O, frică – fiică a necredinţei, până unde m-ai coborât! Aceasta-i
înspăimântătoare: orbeşte mintea, moleşeşte inima, împuţinează sufletul şi-i desparte
pe oameni de Dumnezeu. Este sora lipsei de nădejde şi-i mână pe oameni de la frica
de Dumnezeu în ţara pierzaniei. Frate, să fugim de ea şi să-l deşteptăm pe Hristos din
somn zicând: “Stăpâne, mântuieşte-ne că pierim!” şi El sculându-se, va certa năvala
vântului şi o va potoli, iar nouă ne va spune: “Eu sunt, nu vă temeţi!” Să părăsim deci
toiagul de trestie şi să luăm toiagul crucii în care se sprijinesc cei ce şchiopătează,
prin care se scoală morţii, întru care se laudă Apostolul, cu care am fost izbăviţi de
prădarea diavolului, noi înşine aşezându-ne lângă Cel ce S-a răstignit pentru noi, căci
El ne păstoreşte pe noi oile Sale şi prin El sunt alungaţi lupii poftitori de sânge.
(Crucea este puterea noastră de a ne depăşi, este puterea pregătită nouă de Hristos. El
a răbdat-o pentru a întări firea omenească din El împotriva cruţării egoiste şi pentru a
ne comunica această putere şi nouă. Pomenirea ei legată de semnul ei îl aduce pe
Hristos Însuşi în noi, pe Hristos care a întărit firea Sa omenească răbdând crucea şi
care, în urma acestei întăriri a biruit moartea. Nu putea învia Dumnezeu o fire
omenească moleşită îmbrăcând-o în viaţa largă netrecătoare care reprezintă o supremă
tărie ca pe un obiect. Ea însăşi trebuie să vină în întâmpinarea învierii sale, ca actul
acestei tării spirituale prin răbdarea durerilor opuse egoismului. Crucea este dovada
milei lui Hristos pentru noi, dar şi mijlocul pe care ni l-a dăruit pentru a ne întări şi a
creşte spre tăria vieţii generoase nesupusă morţii, îngustării egoiste. În cruce îl avem
pe Hristos cu puterea Lui atotiubitoare dar ca să ne însuşim şi noi această putere. Prin
ea alungăm diavolii care ne supun când suntem fricoşi din egoism, prin ea suntem
păziţi în păşunea întinsă a hranei nemuritoare adusă nouă de Hristos. Diavolul vrea să
ne facă fricoşi ca să ne predăm şi să devenim astfel robii lui. Hristos ne vrea puternici,
liberi, fraţi ai Lui şi ai tuturor, părtaşi la puterea generozităţii şi la slava Lui. Dracii ne
robesc pentru că de fapt nici ei nu sunt liberi fiind robi slabi ai patimii mândriei lor,
lucrând sub stăpânirea ei. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)
Discernământul – trezvia

 Dacă îţi apare vreun gând în minte, trebuie să-l cercetezi spunându-ţi: “Unde ca
sfârşi acest gând? Va sfârşi în gheenă.” Şi astfel gândul te va părăsi lăsându-te liniştit.
Deci fă cu toate gândurile la fel: îndată ce apare un gând cercetează-l şi de este rău,
taie-l degrabă.
 Canonul tău să fie luarea aminte la gândurile tale şi să ai frica lui Dumnezeu
spunându-ţi: “Cum ai petrecut timpul trecut? Mă voi pocăi măcar acum căci s-a
apropiat ieşirea mea şi voi răbda pe aproapele meu şi încercările venite de la el până
ce va face Domnul mila Lui cu mine ducându-mă la starea nemînierii scoţând din
mine pizma – puiul diavolului. Petrece puţinele zile ce ţi-au mai rămas cercetându-ţi
gândurile şi împotrivindu-te celor ce-ţi aduc tulburare.
 Să ai încredere că vei primi cele cerute, dar luându-le, păzeşte-le ca să rămână
harul la tine, căci mulţi au luat, dar după ce-au luat au căzut n-au păzit cu frică ceea
ce-au primit.
 A-şi păzi cineva inima înseamnă a avea mintea trează şi curată când este războit.
Căci mai întâi alunecă în nepăsare gândul şi când vrăjmaşul vede nepăsarea, îndată
aduce războiul. De vrei să afli dacă gândul ce răsare este duşman sau prieten, lasă
rugăciune şi întreabă-l: “Eşti de-al nostru sau al duşmanilor? Şi-ţi va spune adevărul.
Predarea vine din negrijă deci, însă să nu te împotriveşti căci aceasta doresc ei şi nu
vor înceta să te războiască, ci aleargă la Dumnezeu aruncând înaintea Lui neputinţa ta
căci El va putea nu numai să-i depărteze, ci chiar să le ia puterea de a lucra.
(Supunându-te ispitei lor, rămâi în planul gândurilor finite al aprinderii pentru ele, dar
alergând la Dumnezeu, ridici inima din planul lor punând-o în comuniune cu adâncul
infinit şi iubitor de Dumnezeu. Numai venind însăşi Dumnezeu în întâmpinarea ta cu
infinitatea Lui, te ajută să te desprinzi de planul celor finite care-ţi promit satisfacţiile
înguste ale unui egoism despărţitor. Dumnezeu va putea astfel să te depărteze de cele
finite, de finitul despărţitor al demonilor şi al gândurilor pătimaşe insuflate de ei în
conştiinţă şi le ia puterea asupra ta. Chiar conştiinţa trezită a neputinţei tale te
deschide infinităţii Lui căci pui în comparaţie neputinţa ta cu puterea infinită a Lui, ba
chiar trăieşti această deosebire între ele, le trăieşti simultan pe amândouă fără să le
despartă, ci conştiinţa ta umilindu-se de elanul iubirii cuprinzătoare a Lui.)
 Se cere a nu-ţi lăsa mintea să fie luată de sub stăpânirea ta de oarece gânduri,
căci atunci nu mai eşti liber în întregime odată ce o parte de tine – mintea – este
scoasă de sub voia ta. A aduce mintea la locul ei este a o aduce la postul de strajă în
faţa lui Dumnezeu ca un ostaş care stă de strajă în faţa Împăratului. Atunci eşti
stăpân pe ea şi pe ea şi pe tine, atunci se revarsă în tine darurile Lui, viaţa Lui,
iubirea Lui generoasă opusă egoismului pătimaş.
 Cel ce cunoaşte ce a voit să facă, venind în cetate, aceea se străduieşte să o şi facă
în inima lui neabătându-se la altele pentru că altfel cade de la ceea ce caută.
 Dacă nu iei aminte la tine, dacă eşti împrăştiat în tot felul de lucruri nu te poţi
întâlni cu Dumnezeu şi nu poţi prinde ajutorul ce ţi-l dă spre sporirea ta
duhovnicească. Un astfel de om nu are smerenie căci mu se întâlneşte cu mărimea
puterii lui Dumnezeu în taina fiinţei sale.
 Gândul şi judecata minţii implică o preferinţă pentru bine sau pentru rău, de
aceea poate exista şi o judecată sucită, şerpuită în ascuns, dar care-şi dă la suprafaţă
o aparenţă de dreptate, de logică. Chiar cel ce o formulează îşi dă în parte seama că
judecata lui, la aparenţă dreaptă, este în ascuns înşelătoare şi sucită. Părinţii
duhovniceşti ai Răsăritului au fost foarte preocupaţi de mijloacele prin care pot fi
deosebite aceste judecăţi sucite de cele drepte.
 Osteneşte-te întru durerea inimii să agoniseşti căldura şi rugăciunea căci ceea ce
le alungă este uitarea, iar aceasta se naşte din negrijă. Cât priveşte paza simţurilor, să
ştii că tot darul se dă prin osteneala inimii.
 Trezvia şi veghea este atenţia neîncetată la tine ca să nu intre nici un gând
îndoielnic în privinţa calităţii lui. Dar este şi o conştiinţă continuă a prezenţei lui
Dumnezeu unită cu rugăciunea căci numai din puterea sa omul nu poate să rămână
în această trezvie în mod neîncetat. Trezvia nu este numai o atenţie cu scop negativ
de neprimire a gândurilor necuvenite, ci mai ales o lucrare pozitivă; o atârnare
necontenită a gândurilor de Dumnezeu, iar aceasta nu se susţine nici ea cu puterea
noastră, ci are la baza ei un sentiment de răspundere pe care nu ni-l impunem numai
noi, ci este susţinut în noi mai ales de Dumnezeu. În sentimentul responsabilităţii
trăim relaţia justă între noi şi Dumnezeu, trăim poziţia noastră adevărată sau suntem
conştienţi de ceea ce suntem de fapt noi. Nu te poţi cunoaşte dacă nu te situezi exact
unde eşti, cum e cazul cu cei ce nu ştiu de Dumnezeu, căci a şti ce eşti înseamnă a
cunoaşte relaţia ta cu supremul izvor al existenţei tale
 Uitarea este ca o luare în prinsoare de patimile sau de duhurile nevăzute care le
aprind căci cel ce uită de sine este târât de patimi şi aceasta este una cu conştiinţa
dependenţei absolute a omului de Dumnezeu Cel personal şi deci cu smerenia, cu
realizarea sau înţelegerea poziţiei sale adevărate în cadrul realităţii. Iar conştiinţa
dependenţei de Dumnezeu este ca un foc continuu care-l ţine pe om treaz, este ca o
ardere spirituală continuă.
 Deci dacă vrei să te izbăveşti de uitare şi de luarea în robie, nu poţi altfel decât
câştigând focul duhovnicesc care le topeşte pe toate. Focul acesta îl câştigă cineva
prin dorul de Dumnezeu. Frate! Dacă inima ta nu se osteneşte cu durere să-l caute pe
Domnul nu vei putea nicidecum spori!
 Păzirea inimii de toate simţirile şi cugetele superficial plăcute care stau să fure în
fiecare clipă, este o durere continuă ce i-o impui, dar nu în suportarea ei este
totodată o bucurie mai înaltă.
 Frate, ostaşii buni se deprind şi în timp de pace totdeauna în meşteşugul
războiului căci nu se cuvine ostaşului să iscodească în vreme de încercare, căci s-a
spus: “M-am pregătit şi m-am tulburat” (Psalmi 118,60). Nu fi nepăsător faţă de
patima care te-a biruit, nici faţă de alta căci Părinţii spuneau că nepăsarea pierde cu
totul roadele monahului. Omul trebuie să aibă grijă în privinţa războiului până la cea
din urmă suflare ca să nu cadă în cursa întinsă de preavicleanul vrăjmaş pe care să-l
alunge Domnul de la noi cu Duhul gurii Lui.
 Dacă intră gândul nu te tulbura ci află ce voieşte să-ţi facă şi lucrează împotriva
lui fără tulburare chemîndu-L pe Domnul, căci nu în intrarea tâlharului în casă stă
răul, ci jefuirea celor din casă. Iar de iese cu necinste, slava este a stăpânului casei, iar
necinstea a celui care a ieşit fără să ia nimic. Când vine Domnul în pământul Iudeii,
adică în inima omului, El scoate dracii; strigă deci prin urmare către El ca
macedonienii către Pavel: “Treci prin Macedonia şi ajută-ne” şi ca apostolii:
“Stăpâne, mântuieşte-ne că pierim” şi El se va scula, va certa vânturile cele gândite şi
ele se vor linişti.
 Fiindcă ai zis: ”nu mă folosesc de dulgheria mea”, crede-mă frate, că tu nu ştii de
te foloseşti sau nu, ci îşi bat joc dracii de tine arătând gândului tău ceea ce voiesc,
spre a-ţi împlini voia ta şi a nu o asculta pe cea a părinţilor tăi. Căci cel ce voieşte să
stea în adevăr întreabă pe Părinţi de se foloseşte sau nu, şi crede ceea ce spun ei,
făcând astfel ceea ce-l foloseşte cu adevărat.
 Răul constă într-o răsturnare de valori acoperită abil de minciună. Binele este
prezentat drept rău, iar răul este îmbrăcat în mantia strălucitoare a binelui; patimile
care descompun viaţa, ca pricinuitoare de viaţă, virtuţile care-l îmbogăţesc pe om
sărăcindu-l, tăria stăpânirii de sine ca slăbiciune, lăsarea în seama mâniei – ca tărie.
Răul nu-l poate câştiga pe om decât mascându-se în bine, el nu poate câştiga decât
dându-se drept bine. El trăieşte în minciună de aceea viaţa care o dă este şi ea
mincinoasă, un şir de spasme ale plăcerii, continuitatea unui chin.
 Iertaţi-mă pentru Domnul căci vorbesc în prostie. Domnul a spus ucenicilor Săi:
“Acum nici voi nu înţelegeţi?”
 Dreapta socoteală constă în a lucra cineva după măsura sa, căci când omul face
ceva peste puterile lui nu poate continua mult. Iar Dumnezeu nu cere nimănui ceva
peste puterile sale. Fă deci după puterea ta şi cunoaşte-ţi slăbiciunea.
 Cel ce din grabă şi nu din dispreţ pierde un lucru fără să vrea, este osândit şi
el? Unul ca acesta trebuie să se ocărască pe sine şi să ceară de la Dumnezeu iertare ca
unul ce a fost fără de grijă. (în aceasta se arată că lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri
ale lui Dumnezeu şi dispreţuindu-le noi, Îl dispreţuim pe cel ce ni le-a dăruit. Multe
din ele poartă însă întipărite şi munca semenilor noştri şi astfel îi dispreţuim în acelaşi
timp şi pe ei în efortul lor prin neglijenţa noastră.)
Îmbuibarea – înfrânarea

 Cât despre poame, să nu le ceri din propria voinţă, dar de ţi le vor da, ia şi
mănâncă suspinând pentru osânda ce ţi-o va aduce plăcerea aceasta.
 Ce să fac părinte când patima nu se iveşte înainte dar se strecoară în vremea
mâncării? Să mă opresc de la mâncare? – Nu te opri ci luptă împotriva gândului
aducându-ţi aminte că mâncarea se va preface în ceva urât mirositor şi că vom fi
judecaţi ca unii ce ne-am săturat în vreme ce alţii flămânzesc sau se înfrânează cu
desăvârşire. De încetează pofta, mănâncă dar osândeşte-te tu însuţi, iar de stăruie –
cheamă numele lui Dumnezeu în ajutor şi te va odihni de acest război. De pune însă
stăpânire pe tine încât nu mai poţi mânca cu bună rânduială, încetează să mai
mănânci, iar de sunt unii care şed cu tine la masă, ca să nu bage ei de seamă, ia câte
puţin. Dacă-ţi este foame, împlineşte-ţi trebuinţa cu pâine sau altă mâncare de la care
nu ai război.
 Care este semnul lăcomiei pântecelui? – Când vezi cugetul îndulcindu-se la
gândul unei mâncări şi urmăreşti să o ai neapărat sau înaintea tuturor, să ştii că te
stăpâneşte lăcomia pântecelui. Ia aminte deci la tine însuţi şi la tot ce-ţi stă în putinţă
ca să te sileşti să nu iei cu grabă din ea, ci cu bună rânduială şi împinge mai vârtos
acea mâncare înaintea altora. Dar după cum am spus, nu trebuie să încetezi îndată a
mânca, ci păzeşte-te să nu te repezi la mâncare fără de rânduială. Vorbind de lăcomia
pântecelui Părinţii cer să nu întinzi mâna la masă înaintea altuia căci acesta este un
lucru necuviincios şi străin de buna rânduială. Un alt semn al lăcomiei pântecelui este
a voi să mănânci înainte de ora rânduită, lucru care nu trebuie nicidecum făcut decât
doar din vreo pricină binecuvântată. Dar în toate trebuie cerut ajutorul lui Dumnezeu
şi El ne va ajuta.
 Ce hrană să-mi rânduiesc zilnic? – A-ţi stabili hrana pentru fiecare zi în chilie
înseamnă a te lăsa prins de grijă şi de o nevoie fără rost. Lasă-te călăuzit de
îndrumarea lui Dumnezeu, căci zice: “Cel ce umblă drept, umblă cu încredere.”
(Proverbe 10,10)
 Cât priveşte mâncărurile, să nu ne îngrijim prea mult de trup căci se întâmplă ca
aceasta să fie uneori un război din partea dracilor ca să ne arunce în griji şi astfel,
stăruind noi în ele, să părăsim bunătăţile ce ne sunt puse înainte.
 Şi pentru că ai spus că suferi de slăbiciunea trupului şi că nu poţi face nimic, fă
după puterea ta ca să tai din pâine şi din băutură căci Dumnezeu a primit cei doi
bănuţi ai văduvei şi s-a bucurat mai mult decât toate darurile. Deprinde mai întâi de
toate neîndrăznirea şi te vei mântui.
 Când nu mănânci şi nu bei cu risipă nici din plăcere, acestea nu-ţi aduc osândă
nici nu sunt spre sminteală. Despre ele a spus Domnul că nu-l spurcă pe om.
 Mănâncă tăind cât poţi plăcerea de la fapta aceasta, sau aşteptând osânda pentru
ea.
 Cât despre mâncare, să-ţi fie dieta cuviincioasă şi cu frica lui Dumnezeu şi fi-i
încredinţat că nu vei fi osândit. Aceasta constă în a nu lua nimic cu poftă, ci orice ai
afla, să primeşti cu stăpânire de sine şi rămâi flămând şi nu sătul după ce ai mâncat.
 Omul să ia seama ca folosind la nevoie vreo mâncare plăcută să nu se lase biruit
de plăcere şi chiar de se va întâmpla şi aceasta, după ce a trecut să se ocărască pe sine.
 Actul mâncării nu trebuie nicidecum să rămână o faptă pur trupească, ci trebuie
să fie un prilej de mulţumire a lui Dumnezeu şi de alte gânduri sau convorbiri
folositoare. Mâncarea este şi un dar al lui Dumnezeu, componentele ei fiind în fapt
raţiuni plasticizate ca să nu mai vorbim de trup care e susţinut în viaţa lui de suflet şi
este la rândul lui o raţiune plasticizată împletită cu multe raţiuni plasticizate şi unită
cu raţiunea sufletului. Trupul nu este despărţit de suflet, mâncărurile nu sunt
pregătite fără raţiune omenească şi nepotrivite cu raţiunea plasticizată a trupului, de
aceea ele au rostul să întreţină trupul şi prin el, omul întreg.
Curvia – curăţia

 Să n-ai prietenie prea mare cu careva de aceeaşi vârstă căci această stare de suflet
nu te lasă să ajungi la plâns. Înfrânează-ţi ochii să nu ia aminte la cineva şi nu vei
umple inima ta de cumplita îndrăzneală care duce la pierzanie sigură.
 Tinereţea trebuie să se păzească în toate cu mare grijă căci diavolul îi doboară
repede pe tineri. Mai întâi încep să vorbească când se întâlnesc ca pentru folosul
sufletului, ba de multe ori chiar şi fără acest motiv. După aceea trec la altele cum ar fi
pofta, îndrăzneala, clevetirea şi alte multe rele. Aşa se împlineşte cu ei spusa:
“Începând de la duh, acum sfârşiţi în trup? Toate acestea le-aţi pătimit în zadar.” Aşa
ajung tinerii la cădere: de la a începe să vorbească unii cu alţii fără judecată şi de a
şedea împreună. Măsura iubirii lor întreolaltă aceasta să fie: să nu se clevetească unii
pe alţii, să nu se urască, să nu se iubească pentru frumuseţea trupului, nici pentru vreo
lucrare trupească oarecare; să nu şadă unii cu alţii fără de mare trebuinţă ca să nu cadă
în îndrăzneala care nimiceşte roadele monahului şi-l lasă ca pe un pom uscat căci
spune Apostolul că vorbirile rele strică obiceiurile bune. (I Cor. 15,33)
 Ce să fac părinte căci sunt tulburat de gândul desfrânării? – Chinuieşte-te cât
poţi că aceasta îţi stă în putere, dar nu te încrede în aceasta, ci în iubirea şi
acoperământul lui Dumnezeu. Şi nu lâncezi căci lâncezeala este începutul tuturor
relelor şi pe lângă aceasta păzeşte-ţi ochii cu desăvârşire.
 De e nevoie să vorbeşti cu unii, cheamă numele Domnului în ajutor zicând:
“Doamne Iisuse, acoperă-mă şi ajută slăbiciunii mele!” şi îndrăzneşte căci va sfărâma
săgeata vrăjmaşilor căci numele Lui pricinuieşte nelucrarea răului.
 Ce înseamnă cuvântul: “Ia seama să nu te răpească gândul curviei”? – Acest
cuvânt se potriveşte nu numai curviei, ci şi altor păcate; aceasta o pătimeşte mintea
din pricina împrăştierii, deci omul trebuie să se adune în sine zicând: “Doamne, iartă-
mă pentru numele Tău cel sfânt că din negrija mea mi s-a întâmplat acestea şi
izbăveşte-mă de împrăştiere şi de toată cursa vrăjmaşului că a Ta este slava în veci.
Amin.
 Când vrăjmaşul a uscat izvorul lacrimilor din inima ta, l-a umplut pe cel de sub
pântecele tăi.
 De unde vine pornirea trupului? – pornirea trupului vine din negrijă căci negrija
mână fără să-ţi dai seama să judeci şi să osândeşti pe aproapele şi aşa te trădează.
Când Israil slujea cu adevărat lui Dumnezeu, Acesta îl păzea de duşmani, dar când nu
se mai îngrijea să-I slujească cu adevărat, Dumnezeu îi lăsa pe duşmanii lui să-l
asuprească.
 Supărarea ta din pricina curviei vine de la gândurile tale împotriva aproapelui şi
de la judecarea lui, dar şi de la familiaritatea îndrăzneaţă cu cei cu care ţi-am spus să
nu mai ai această îndrăzneală.
 De multe ori am fost ispitit şi eu în tinereţea mea de către dracul curviei dar m-am
ostenit luptând cu gândurile, împotrivindu-mă şi neînvoindu-mă cu ele căci puneam
înaintea ochilor chinurile cele veşnice şi făcând astfel în fiecare zi vreme de şapte ani,
m-a uşurat Dumnezeu de ele. Acestei ispite îi pune capăt rugăciunea neîncetată
însoţită de plâns. Deci nu te lăsa slăbit de demoni ca să priveşti la acea faţă de care
eşti ispitit ori să intri în vorbă cu acela şi chiar de-ai ajunge fără voia ta să te întâlneşti
cu el, trage-ţi privirea de la el cu iscusinţă, cu frică şi cu hotărâre şi să nu-ţi predai
auzul glasului său. Iar dacă acel frate ar intra în vorbă cu tine de la sine sau s-ar aşeza
lângă tine fără să ştie că te ispiteşte depărtează-te de el cu iscusinţă în chip cuviincios
şi fără grabă. Spune gândului tău: “Adu-ţi aminte de judecata cea înfricoşătoare a lui
Dumnezeu şi de ruşinea ce o vor suferi cei ce fac cele spurcate.” Luptă deci cu putere
împotriva gândurilor tale şi vei afla prin rugăciunea sfinţilor ajutorul lui Dumnezeu.
 Din negrijă, uitare şi nepăsare mintea se orbeşte treptat şi ajunge să ia aminte la
cel pe care-l pofteşti, apoi grăieşte omul cu el născocind motive ca să-i grăiască şi să
şadă împreună cu el venind astfel pe toate căile la împlinirea poftei sale. A lăsa gândul
să zăbovească în acestea înseamnă a mări războiul care duce în cele din urmă la
cădere sigură, dacă nu cu trupul, măcar cu duhul prin îndulciri. Şi aşa ajunge omul să-
şi aprindă singur foc în sine. Însă inima celui ce voieşte cu adevărat să se mântuiască
se teme să primească sămânţa.
 Cel trimis la Judecata de apoi în iad e descoperit cu toate faptele lui de ruşine în
faţa tuturor, fapte pe care nici cel mai sofisticat raţionament nu le mai poate acoperi
pentru vreunii mai naivi. Iadul va locul celor cinici care-şi recunosc fără ruşine
caracterul urât al faptelor lor – este o resemnare într-o stare de scârbă pe care şi-o
recunosc toţi în mod reciproc.
Mânia – blândeţea

 O mare importanţă se acordă în aceste “Scrisori” iertării unora de către alţii şi

rugăciunii unora pentru alţii. Cererea de iertare înmoaie sufletul celui ce cere dar şi
celui căruia i se cere, precum îl înmoaie iertarea pe cel ce iartă şi pe cel iertat făcând
astfel cu putinţă comunicarea reală de putere şi de viaţă de la unul la altul căci
amândouă contribuie la înaintarea în smerenie şi la eliberarea de slavă deşartă.
Numai cerând rugăciunea altora ne smerim eliberându-ne de mândrie, precum în
rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia care nu se bucură de binele altuia. De
aceea, numai rugându-ne unii pentru alţii ne răspunde Dumnezeu cu împlinirea
rugăciunilor noastre.
 De ce mi se întâmplă să osândesc pe alţii chiar după ce am întrebat?
- Ai de îndurat ispita de a osândi pe alţii chiar după întrebare pentru că n-a murit în
tine înclinarea de a te socoti drept, de a te justifica mereu şi nici nu-ţi iei osteneala de
a te feri de această patimă. Osândeşte-te pe tine şi astfel va pleca degrab de la tine
osândirea altora.
 Când eşti răpit prin cuvânt sau prin faptă ca să greşeşti cuiva, grăbeşte-te să mergi
şi să-i pui metanie şi Dumnezeu văzând aceasta te va acoperi de faţa vrăjmaşilor tăi.
 Avva Varsanufie îşi încheie aproape întotdeauna scrisorile cerând iertare
adresantului deşi nu-i greşeşte cu nimic. El n-ar putea fi fericit deplin în Dumnezeu
dacă ar şti că cineva a rămas afară fiind tulburat de ceva împotriva lui. El trebuie să
lupte continuu să însenineze sufletul fiecărui om cu care a avut o legătură pe pământ,
de aceea cine nu iartă sau nu cere iertare nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, a
iubirii. Şi apoi cine poate spune că a făcut totul pentru altul? Poate că cineva să fie
tulburat chiar de o gelozie pe cei virtuoşi şi să nu se simtă bine văzându-i, de aceea
cei buni au trebuinţă să se smerească pentru a nu le da acelora sentimentul că se
socotesc superiori. Dacă totuşi nu-i poate fac să accepte societatea lor în Împărăţia
Cerurilor, rămân pe de o parte compătimitori pentru ei, dar pe de alta nu au ce să le
facă. Într-un fel aceia se simt “mai bine” în afara societăţii lor; este mai suportabil
pentru ei chinul ce le vine din dispreţul bucuriei de bine a celor buni, decât trăirea
silită în societatea lor.
 A cere iertare chiar celui ce i-ai greşit este mai greu decât a-ţi spune păcatul tău
altuia, dar iertarea ce i-o ceri şi-ţi vine de la el te pun din nou chiar cu el în
comunicare afectuoasă, căci umilindu-te în faţa lui, el te vede ieşind din duşmănia
faţă de el. Dar câtă vreme cererea iertării este semnul unei pocăinţe care-ţi înmoaie
inima ta şi prin ea dai dovadă despre aceasta celuilalt şi crezi că se poate înmuia şi
el, disperarea ce duce la sinucidere este o învârtoşare definitivă întrucât nu mai crezi
că celălalt şi Însuşi Dumnezeu se poate înmuia la inimă. Disperarea e o necredinţă în
iubirea lui Dumnezeu şi în capacitatea de iubire a oamenilor.
 Mila nu dispreţuieşte, ci pune în valoare pe sărac, văzându-l legat de Dumnezeu
ca un transparent al lui Dumnezeu prin care Dumnezeu pune la probă pe om.
 Nu pentru a-l alunga pe el ţi-am spus să-l slobozeşti, ci pentru slăbiciunea
gândului tău, că nu puteai suporta să fii ispitit de el. Căci noi suntem păcătoşi şi nu ne
este îngăduit să alungăm pe cineva, că de puteai să-i suporţi lenea ai fi luat plată
pentru aceasta. De fapt unii părinţi îi ziceau avvei Pimen despre un bătrân oarecare
ce-l suporta pe ucenicul lui leneş, şi a zis avva Pimen: “În locul lui eu i-aş fi pus sub
cap o perniţă.” Şi au zis aceia: “Şi ce-ai fi spus lui Dumnezeu?” – “Doamne, Tu ai zis:
Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi apoi vei vedea să scoţi şi paiul din
ochiul din ochiul fratelui tău.
- A făcut deci, bine bătrânul că nu l-a mustrat pe frate?
- Nu fără rost l-a lăsat bătrânul nemustrat, căci de multe ori a făcut aceasta,
dar el n-a primit mustrarea. Deci, văzând că nu se îndreaptă, a lăsat lucrul la
judecata lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeu ştir mai bine ce e de folos, căci fratele
meu e mai bun decât mine.” Aceasta o făceau cei desăvârşiţi neîndrăznind să
judece pe nimeni. Aceasta o făceau spre ruşinarea celor ce nu sunt nimic, dar îi
judecă pe toţi!
 Frate, nu căuta la altul, ci la tine. Nu iscodi cele ale lui căci nu-ţi va folosi la
nimic şi nimic nu tulbură atât de mult inima ca acestea. (Nu cerceta plin de curiozitate
umbrele din viaţa altuia, ci pe ale tale, căci făcând primul lucru vei fi tulburat
continuu de tendinţa de a-l osândi, iar de păcatele tale vei uit; astfel că prin aceasta
vei spori păcatele tale).
 Cine nu iartă, păstrează în sine o mândrie care împietreşte; nu se umanizează, nu
realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi în afară de ea omul pierde
condiţia de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate intra în împărăţia iubirii şi a
umanităţii scăpată de rigiditate.
Când rogi pe cineva să te ierte îl înmoi tot aşa de mult pe el ca şi pe tine atunci când
îl ierţi tu. Îl ajuţi pe acela să iasă din rigiditatea lui cum ieşi şi tu. Îl ajuţi să urce cu
tine în Împărăţia lui Dumnezeu izvorul iertării, pentru că e izvorul iubirii care vrea
să-i cuprindă pe toţi în ea, al puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simţi şi pe El
ca iertător, aceasta fiind cu adevărat atotputernicie a lui Dumnezeu.
 Dacă e o mare mângâiere să te audă cineva când eşti în suferinţă şi să te
compătimească, cea mai mare şi mai grea nefericire e să nu te audă , să nu vrea să te
audă şi să nu te compătimească nimeni – acesta e iadul fără nici o lumină. I-ai
dispreţuit pe toţi, eşti uitat de toţi; te-ai obişnuit să n-ai încredere în nimeni, ţi se
închide poarta comuniunii de către toţi pentru că tu însuţi ţi-ai închis-o pe a ta şi nu
mai eşti în stare să ţi-o deschizi. S-a înţepenit în starea încuiată şi ai pierdut cheile.
 Împreuna-pătimire a altuia cu mine, numai durerea altuia pentru mine mă poate
înviora, readuce la viaţă din moartea trândăviei şi a nepăsării. Durerea altuia pentru
mine mă poate trezi şi pe mine la durerea pentru ticăloşia mea, aşa cum Petru a fost
adus la plâns când a văzut că Hristos va primi moartea pentru el şi pentru toţi.
 Dacă se întâmplă că în legăturile de nevoie cineva te supără, poartă-te cu dulceaţă
faţă de aproapele care-ţi este dator cu ceva, spunându-ţi: “Dumnezeu ştie ceea ce este
de folos, poate El a voit aşa ca să nu aflu vreo plăcere pentru trup, ci mai degrabă o
suferinţă”. Adu-ţi aminte totdeauna de sfatul: “În toate mulţumiţi” şi vei avea odihnă
căci făcând aşa nu vei mai fi robul supărării, ci eşti ocrotit de Dumnezeu prin
mulţumirea care o aduci. (Nemulţumirea îţi menţine sufletul într-o continuă neodihnă,
tulburare, agitaţie care nu te lasă să te gândeşti la Dumnezeu şi să te întâlneşti cu El
socotind că în El ai totul, în orice împrejurare, în fiecare necaz. Nemulţumirea
desparte de Cel ce te chiverniseşte şi le umple pe toate, ea nu te lasă să te bucuri nici
de ceea ce ai – nemulţumitului i se ia darul).
 Mila este o putere eficientă pe plan spiritual.
 Nu căuta pricină cuiva pentru toate, ci fă-te lui plăcut în toate şi să nu gândeşti rău
despre cineva ca să nu te faci tu însuţi rău, căci cel rău cugetă cele rele, iar cel bun –
cele bune. (Gândind rău despre altul, te-ai făcut însuţi rău căci gândul este al tău, se
imprimă în tine şi te înveninează.
 Frate, îţi vorbesc ca sufletului meu. S-a scris: “Cunoştinţa voastră să nu fie
sminteală fraţilor mai slabi.” (I Cor. 8,9). Fratele care te slujeşte este simplu, deci nu
căuta să-l învăţaţi să fie înţelept căci vei stârni mânia lui. Îndestulează-te cu
împlinirea de către el a trebuinţelor tale. Este bine să nu-i trezeşti vreun gând de
înţelepciune ca să nu-i tulburi inima.
 Omul progresat duhovniceşte este în acelaşi timp puternic şi simţitor; are o inimă
plină de bărbăţie dar şi de delicateţe în bunătatea şi curăţia lui. N-are nimic
grosolan şi trivial fiind statornic în această stare. În aceasta stă puterea şi
delicateţea, sensibilitatea lui fermă pentru tot ce e bun şi contrară pentru tot ce e rău.
“Dragostea niciodată nu cade” cu toată delicateţea ei sau pe măsura delicateţii ei.
Dar paradoxul mai are şi alt sens: omul progresat duhovniceşte este aspru cu sine şi
delicat cu alţii.
 Ce voi face avvo căci sunt stârnit cu uşurinţă la mânie? Dacă te-ai lupta să
mori faţă de orice om şi să câştigi puţină smerenie te-ai odihni şi te-ai scoate din
multe primejdii. Să se smerească inima ta înaintea lui Dumnezeu şa bunătatea Lui îţi
va veni în ajutor în toate. (Să mori oricărui om, nu prin indiferentism, ci prin a nu da
importanţă cuvintelor şi comportamentului său care-ţi stârneşte mânia sau alte patimi.
Să fii sensibil faţă de tot ce-ţi aduce gânduri de păcat. Este o moarte care, întrucât se
împacă cu smerenia este una cu îngăduinţa, cu înţelegerea slăbiciunilor omeneşti dar
şi cu păzirea curată de ceea ce-ţi poate provoca paguba din ele.
 Viaţa de unul singur neîncălzită de dragostea altuia care ne este apropiat ca o
rudenie strânsă, e rece şi fiind aşa pe pământ, desigur că ea nu va putea fi fericită
nici în cer căci fericirea constă în căldura comuniunii. Deci, dacă n-ai făcut nimic
pentru alţii, nu le-ai putut câştiga dragostea lor, iar faptul căn-ai făcut nimic sau n-ai
făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, va fi un ghimpe dureros care te va face să suferi
veşnic. Iacov este simbolul pentru Dumnezeu, fiii lui Iacov suntem toţi, deci nu pot
vedea faţa lui Dumnezeu fără să-l am cu mine şi pe Veniamin, un alt fiu al lui. “Nu
voi putea vedea faţa lui Iacov tatăl lui Iosif, neavându-l pe Veniamin cu mine.”
(Facere 44,34)
 Toţi suntem slabi, toţi ne descurajăm când suntem singuri, dar primim putere
unul de la altul – este o experienţă pe care o facem mereu. Chiar numai simplul
cuvânt al altuia ne întăreşte, cu atât mai mult e întărită rugăciunea noastră de
rugăciunea altuia. Este un fluid de putere care trece de la unul la altul.
Smerenia – mândria

 Fă-te ca Iov “bând batjocura ca apa”.

 Lucrarea vădită, cu ostentaţie sau chiar neacoperită din negrijă a poruncilor
deseori stârneşte pizma şi resentimentul celorlalţi, fiind catalogată de ei (precum şi
este de fapt) contrară smereniei; de aceea pentru ocolirea acestor neajunsuri trebuie
să faci acest lucru cât mai disimulat şi mai acoperit.
 Cel ce rabdă aceste arderi cu fierul înroşit se va mântui iar cel ce are în nări răul
miros al său, nu simte alt miros, chiar de-ar sta deasupra tuturor mortăciunilor. Şi cel
jefuit de tâlhari n-are ce da altora. Ia seama iubitule că toţi suntem stăpâniţi de lene şi
nu putem fi cu totul fără griji, ci să ne socotim drept ceea ce suntem: pământ şi
cenuşă. Şi am îmbătrânit hrănind slava deşartă.
 Tăierea voinţei se arată în acelaşi timp în “tăierea voii faţă de aproapele”,
desigur nu pentru a-i îndeplini capriciile şi îndemnurile lui la rău, ci pentru a nu-l
domina. Aceasta o facem pentru a-l ajuta, renunţând la voia de a lua ceea ce ne
place nouă pentru a face ceea ce este de folos aproapelui. Cel mai greu însă este să
fii stăpân pe voia ta.
 Când ţi-ai tăiat voia, ai câştigat netulburarea căci nu mai voieşti nimic pentru
tine. O tai în folosul aproapelui ascultând pe Dumnezeu; acesta îţi face străvezie
prezenţa feţei bucuroase a Domnului, pe El îl vezi de câte ori îţi tai voia, de câte ori
te-ai depăşit prin aceasta. Vezi privirea Lui în acelaşi timp iubitoare şi stăpânitoare,
o vezi stăpânindu-te prin iubire. Când simţi că nu mai eşti prin voia ta, simţi că eşti
prin Dumnezeu te simţi asigurat în El. Toate aceste virtuţi fiind moduri ale
comuniunii. Nici un bine nu e făcut de unul singur sau în izolare, binele este un
produs al comuniunii, aceasta ca să nu se laude nimeni în mod egoist. De fapt însăşi
existenţa ne vine de la ceilalţi, ne vine şi e susţinută de toţi şi de cosmosul întreg, iar
acesta e susţinut de Dumnezeu.
 Plângi, jeleşte-te, nu căuta să fii luat în seamă şi nu te preţui în nici o privinţă.
(Când te socoteşti a fi nimic, eşti mult mai mult decât cel ce n-are această convingere
căci acela fiind nimic, nu are nici măcar conştiinţa că e nimic; el este nimic în grad
sporit. A avea conştiinţa că eşti nimic înseamnă a avea conştiinţă, şi prin această
conştiinţă cunoşti nu numai nimicul tău ci şi măreţia lui Dumnezeu. Şi într-un fel
omul prin conştiinţă participă mai mult la Cel de la care este fiindcă ştie de măreţia
Creatorului său. El poate da prin smerenie în veci ce va da şi altora.)
 Cât despre gândul de a pleca în pustie, părinţii au spus că sunt trei lucruri de preţ
şi dacă le păzeşte monahul pe ele poate vieţui şi în mijlocul oamenilor şi în pustie şi
oriunde s-ar întâmpla, iar acestea sunt: să se defaime pururea pe sine însuşi, să-şi
arunce voinţa la spate şi să se aştearnă sub picioarele a toată făptura. (Dacă te
socoteşti cel mai de jos, nu poţi cădea în mândrie, dacă te socoteşti cel mai de jos,
nu-ţi mai place să te înalţi, nu te mai ispiteşte mândria şi nu mai poţi socoti pe altul
mai jos decât tine; nu mai vrei să te afirmi, să ieşi în evidenţă. Nu te mai temi că
părerea cuiva te coboară mai jos.)
 Dumnezeu ar putea să dea ajutorul Său şi omului în izolarea sa dar El face clară
lucrarea Lui când dă fiecăruia prin celălalt. Prin aceasta leagă pe fiecare nu numai
de Sine ci şi prin celălalt astfel că impune fiecăruia o răspundere pentru aproapele
său şi susţine iubirea între ei. Îl fereşte pe om de mândria de a socoti că n-are nevoie
decât de ajutorul lui Dumnezeu, deci de a-i dispreţui pe ceilalţi. Cât de mult îmi
încălzeşte viaţa interesul celuilalt pentru mine! Este şi celălalt capabil să mă
întărească cum sunt şi eu capabil să-l ajut; omul nu este anulat dar iubirea reciprocă
ce-i înnobilează îi face mai capabili să se înalţe la simţirea lui Dumnezeu, însă nu
numai această nobleţe produsă în ei de iubire îi ridică la simţirea lui Dumnezeu, ci şi
experienţa pe care o fac cunoscându-şi puterea lor limitată de a se ajuta în unele
situaţii fără un ajutor ce le vine amândurora de la Cineva mai presus de ei – de la
Dumnezeu, ultimul izvor al puterii.
 Frate, s-a împlinit cu mine prin tine Scriptura care zice: “Poporul Meu, cei ce vă
fericesc pe voi, vă amăgesc.” (Isaia 9,16) O astfel de fericire (laudă) nu ne lasă să
vedem ruşinea faptelor noastre, ea îi vatămă precum socotesc, chiar pe cei ajunşi la o
măsură mai înaltă şi-i desparte de credinţa în Dumnezeu, căci zice Domnul: “Cum
puteţi crede în Mine primind laudă unii de la alţii?”
 Firea se slăbeşte în cei ce caută laudele de la alţii sau se dovedeşte slabă căci ce
va face când nu va mai fi lăudat? Cu siguranţă că laudele ce i se aduc pentru că s-a
simţit că le doreşte şi are putere să le impună, nu sunt sincere şi nu vor ţine mult, mai
ales după ce nu va mai avea puterea să le impună. Chiar cei ce-l laudă pe cineva de
nevoie îl osândesc în sinea lor în vreme ce la arătare îl laudă iar când nu vor mai
arăta interesul să-l laude, îl vor osândi pe faţă. Laudele le caută de obicei cel ce se
arată cunoscător al poruncilor însă nu şi împlinitor al lor, ca om duhovnicesc. Cel ce
împlineşte personal poruncile se va face tuturor slujitor, deci se va smeri; prin
aceasta el este duhovnicesc şi nu caută lauda, el nu vrea să arate că cunoaşte
poruncile, căci cine caută aceasta de fapt nu le lucrează ci vrea să se laude cu ştiinţa
sa, dar aceasta rămâne de fapt o cunoaştere la suprafaţă, nicidecum una existenţială.
Aplicarea în practică a cunoştinţelor se imprimă în fiinţa proprie, acela vesteşte
împlinirea poruncilor cu viaţa sa.
 Iertaţi-mă că m-am lăsat atras de întrebări copilăreşti părăsind grija desăvârşirii.
(Purtătorul de Dumnezeu părinte arată limpede că cel ce se străduieşte la mântuirea
sufletului nu trebuie nicidecum să caute darul ştiinţei, căci “ştiinţa îngâmfă” cum
zice Apostolul).
 Se cuvine să întrebi despre patimi şi cum să-ţi conduci viaţa căci aceasta este în
primul rând necesar şi duce la smerenie, iar smerenia este mântuirea prescurtată: “M-
am smerit şi m-a mântuit Domnul” spune oarecare dintre sfinţi. “Monahul smerit nu
va iscodi cele înalte, însă cel mândru ca cerceta judecăţile.” (Sfântul Ioan Scărarul)
(Spunând bătrânul “iertaţi-mă că m-am lăsat atras de întrebări copilăreşti” dă de
înţeles că astfel de întrebări sunt pline de cuget copilăresc şi de multă neştiinţă, ba pe
lângă acestea, aruncă omul în cumplită mândrie).
 A te supune cuiva pentru Dumnezeu înseamnă a te supune lui Dumnezeu Care
cere aceasta. Dumnezeu de fapt ne cere să ne supunem unul altuia, aceasta fiind
contrariul mândriei care dezbină. A asculta fiecare cuvântul celuilalt înseamnă a se
supune fiecare celuilalt şi prin el lui Dumnezeu. Înseamnă a se supune amândoi lui
Dumnezeu Care a dat fiecăruia cuvântul pentru celălalt şi e ascultat de celălalt.
 Vorbirea este pentru a întreţine şi pentru a încălzi frăţia între noi, ceea ce nu se
îndeplineşte acolo unde nu ne înţelegem unul pe altul prin cuvinte. Rostul acesta al
vorbirii este cuprins în termenul “cuvânt” – coventus (venire la un loc în înţelegere).
Nu ne este dat cuvântul ca să ne mândrim unul faţă de altul căci aceasta ne desparte.
Ca să venim la buna înţelegere trebuie să ne vorbim unul altuia fără mândrie, cu
smerenie, atenţie şi delicateţe unul altuia. De cuvânt ţine smerenia şi respectul
reciproc, omul trebuind ca prin cuvânt să înfăptuiască “venirea laolaltă” –
convenientia. Fiul lui Dumnezeu Însuşi ni s-a făcut pildă de smerenie însuşindu-şi
cuvântul omenesc, dar acesta pentru că El Însuşi este sânul potenţial al cuvintelor, de
El atârnăm ca cuvinte întrupate, în El suntem chemaţi să ne unim prin cuvinte, El ne
cere să ne vorbim şi să ne răspundem unii altora pentru a ne uni cu El.
 Dumnezeu cerându-mi prin celălalt să ţin seama de acela şi de El, mă trezeşte la
realitate din somnul mândriei care mă face să mă socotesc o existenţă autonomă,
stăpân peste tot şi peste toate, întins cu sărăcia mea într-un păcat infinit asemenea
celui beat care nu mai ştie de nimeni şi de nimic, nici chiar de sine. Prin cuvintele
altuia sunt trezit la realitatea de netrecut dar şi bucuroasă a datoriilor mele, a
graniţei mele dar şi a unei realităţi cu adevărat mai bogate decât a mea şi a lui, de
care prin împlinirea datoriilor şi prin iubire mă pot împărtăşi.
 Dă mâna fratelui tău care este în tulburare şi vei avea şi tu pe cineva care-ţi va
întinde mâna în vremea încercării. (E cu neputinţă să nu te fi văzut vreunii când i-ai
ajutat pe alţii şi aceasta va face şi pe vreunul din ei să-ţi ajute la nevoie, dar prin acela
te ajută Dumnezeu.
 Dezgustul, plictiseala te apasă când nu-ţi găseşti rostul având grijă de altul, dar
nu numai grija pentru viaţa lui trecătoare, ci mai ales pentru cea veşnică. Aceasta
înseamnă să-ţi vezi rostul lucrând pentru veşnicia ta şi a altora în Dumnezeu căci
fără Dumnezeu nu ţi se deschide vederea spre veşnicie şi grija pentru viaţa trecătoare
sfârşeşte într-o plictiseală de moarte.
 A-ţi tăia voia când şezi în chilie înseamnă a dispreţui plăcerea trupească în toate,
iar voia trupului stă în a-l mulţumi pe el în orice lucru. Ca să nu-l mulţumeşti deci pe
el, taie-ţi voia ta când şezi în chilie. A-ţi tăia voia când eşti cu oamenii stă în a muri
faţă de ei şi a fi cu ei ca şi când n-ai fi. Voia cea de la draci este pornirea de a-ţi apăra
“dreptatea” şi de a te încrede în tine – atunci să ştii că ai căzut în cursă.
 Voia ce-ţi vine de la draci sau pe care ei te fac să ţi-o socoteşti drept voinţa ta, este
de a te justifica în tot ceea ce faci şi în a socoti că nu poţi greşi. Este lauda cu propriile
păcate; în felul acesta ţi-ai închinat eu-l demonului; este dovada mândriei egoiste ce-
şi apără iubirea de sine.
 Frate, ai spus: “Sunt bolnav cu sufletul şi cu trupul”, pentru ce nu te mărturiseşti
ca să te faci sănătos în voia ta? Nu ştii ce este de folos sufletului şi trupului, dar ce
este de folos voii tale, zeci de mii de specialişti nu ştiu ca tine. Nu vezi că eu te muşc
mereu , una după alta? De poţi răbda, rabdă căci eu vorbesc ca un lipsit de minte şi de
aceea vorbeşti şi tu la fel. Iar vorbindu-ţi, arăt că nu ştiu ce-i este de folos. (Cea mai
bună metodă de a vindeca o voinţă egoistă e răbdarea în care e o altă voinţă; este o
experienţă pe care nu o poare trăi nimeni aşa de mult ca cel ce practică răbdarea –
numai el trăieşte acest efort. Sfântul Varsanufie socoteşte îndemnurile ce le dă prin
scrisorile lui ca tot atâtea muşcături ale celui ce primindu-le cu răbdare îşi vindecă
voinţa de a răspunde cum nu se cuvine. Voinţa care nu primeşte sfat, este o voinţă
slabă care nu lucrează spre întărirea omului şi spre pace între oameni. Sfântul însă ia
asupra sa vina fratelui care nu primeşte cu răbdare sfaturile date. Pentru că el îl
provoacă pe acela prin voinţa sa de a-l învăţa, să reacţioneze în apărarea voii sale;
sunt impasurile ce apar adeseori în raporturile cu oamenii. Vreau să-l învăţ pe altul să
renunţe la voia sa pentru binele lui, dar poate că el vede în aceasta, nu fără dreptate
pornirea de a-i impune voia mea din cine ştie ce interes. Cel care dă altuia sfat, numai
dacă ajunge la o smerenie care face cu totul evident faptul că nu dă sfat decât când
este cerut cu stăruinţă, şi-l dă numai spre binele celui ce-l cere, poate să evite efectul
rău pentru acela şi pentru sine. Dar ca să ceară cineva cu stăruinţă un sfat şi apoi să-l
urmeze, i se cere şi lui să fi ajuns la o culme a smereniei. Este un drum ce trebuie să-l
facă amândoi pentru a se putea folosi fără nici o primejdie unul pe altul, ca să evite
fricţiunile între oameni în practica sfătuirii unuia prin celălalt.
 În conştiinţa neputinţei noastre de a fi şi de a ne mântui prin puterea noastră e
conştiinţa că Dumnezeu este Cel ce ne-a creat, ne susţine şi ne mântuieşte. Prin
aceasta ne deschidem puterii Lui; în smerenia noastră stă putinţa deschiderii noastre
lui Dumnezeu ca să ne umple de putere.
 Cel ce este lăudat trebuie să-şi spună: “Ei au despre mine această părere pentru că
nu ştiu cu adevărat cele ascunse ale mele.”
 Îţi spun adevărul că nu sunt nimic, dar din ascultare îţi spun ceea ce am în inima
mea. Nu te asigur că e numaidecât aşa, dar spun ceea ce pot. (Un paradox: dacă
răspund cererii tale de a-ţi da un sfat este primejdia să mă mândresc, pe de altă parte
n-am dreptul să nu fac ascultare, deci prefer riscul să fiu ispitit de mândrie împlinind
cererea ta decât să o resping. Şi voi lupta împlinind-o să nu fiu totuşi biruit de
mândrie. De aceea iată, îţi spun de la început, înainte de a-ţi da sfatul cerut că nu
sunt nimic şi nu ştiu nimic, deci nu te asigur că ceea ce-ţi spun este bun, dar spun
ceea ce am în minte.)
 Domnul vrea să ai pe tot omul mai presus de tine! Deci arată ascultare în toate, fie
în privinţa mâncării, a băuturii sau a oricărui lucru. De vei fi bârfit, bucură-te că îţi
este de mare folos şi dacă te va necăji careva, rabdă căci cel ce va răbda până la sfârşit
se va mântui.” În toate mulţumeşte lui Dumnezeu căci mulţumirea mijloceşte la
Dumnezeu pentru orice neputinţă. (Mulţumirea către Dumnezeu te justifică pentru
neputinţa de a face fapte mai însemnate cerute de Dumnezeu. Rămâi legat de
Dumnezeu măcar prin mulţumirea pe care o aduci.)
 În toate osândeşte-te pe tine ca cel ce ai păcătuit şi ai greşit şi nu te va judeca
Dumnezeu. De vei face aşa îţi va ajuta Dumnezeu să afli putere.
 Iar despre patimi nu e nevoie să-ţi scriu despre fiecare din ele, căci printr-un
singur cuvânt ţi-am arătat leacul lor. Fiindcă zice Domnul: “Voi locui în cei smeriţi.”
(II Cor. 6,16). Oare socoteşti că poate locui peste tot ceva din răutatea vrăjmaşului
acolo unde îl vede locuind pe Domnul? Înţelege dar că nu se poate arăta răufăcătorul
în palatele dregătorilor.
 Dacă-ţi place cea ce-ţi spun – împlineşte, dacă nu, iartă-mă pentru toate. (Este o
ultimă încercare de a înmuia sufletul adresatului în cazul că n-ar vrea să împlinească
ceea ce i se cere, deci ar rămâne învârtoşat. Dar cerându-i sfântul şi pentru acest caz
iertare, mai încearcă odată să-l înmoaie şi din scrisoarea următoare se vede că a
reuşit făcându-l şi pe acela să ceară iertare. Chiar dacă nu i-a greşit aceluia cu
nimic, îi dă o pildă de smerenie care poate să înmoaie mândria lui, iar rugându-se
celui ce eventual se încăpăţânează în mândrie, sporeşte el însuşi în smerenie).
 Pofta de a fi mai mult îi zugrăveşte cuiva un chip măreţ al său care-l stăpâneşte
ca o vrajă şi-l face să se mânie când nu i se arată cinstea la care se aşteaptă pe
măsura acestui chip. Vraja îl face să se închipuie mai presus de realitatea sa.
 Îmi aduc aminte că Părinţii spun să stăm în chilie şi să ne amintim de păcatele
noastre, dar când mi le amintesc nu sufăr durere pentru ele. De multe ori doresc să mă
pocăiesc dar nu izbutesc – spune-mi ce împiedică pocăinţa de nu vine? – Frate,
glumeşti când spui că voieşti, căci nu voieşti cu adevărat. A intra în chilie înseamnă a
intra în suflet şi a-l cerceta pe el, a aduna gândul nostru de la orice împrăştiere şi abia
atunci ne îndurerăm şi ne pocăim. (Gândul la alt om te face să uiţi de tine, nu te mai
gândeşti la tine în mod atent, ci la el surprinzându-i o multitudine de aşa zise
defecte.) Deci, ceea ce împiedică pocăinţa să vină la noi este voia noastră şi de nu-şi
taie omul voia sa, inima lui nu se îndurerează. Dar ceea ce opreşte pe om să-şi taie
voia sa este necredinţa, iar necredinţa se naşte din voinţa omului de a se bucura de
slava oamenilor. Domnul a zis: “Cum puteţi crede când primiţi slavă de la oameni şi
nu căutaţi slava de la unicul Dumnezeu.” De nu te vei osteni cu durere să-ţi tai voia ta
chiar dacă inima ta nu o vrea, ce folos vei avea din întrebarea ta? De vrei să plângi cu
adevărat pentru păcatele tale ia aminte la tine însuţi şi fii mort faţă de orice om. Taie
acestea patru: voia, dorinţa de a-ţi arăta dreptatea şi cea de-a place oamenilor – atunci
abia vei vedea că-ţi va veni cu adevărat pocăinţa şi te va acoperi Dumnezeu de orice
rău. Frate, adevărat îţi zic: Ia aminte la tine, bucură-te când eşti lovit, ocărât, înjurat,
certat; depărtează de la tine viclenia şarpelui şi nu înţelepciunea. Iată calea mântuirii;
de-ţi place – păzeşte-o şi Dumnezeu îţi va da mâna, iar de nu o voieşti, tu vei vedea!
 Când importanţa slavei deşarte de la oameni începe să ia pentru cineva proporţii
mari, el nu mai vede importanţa lui Dumnezeu în viaţa lui. Ea poate scade atât de
mult, încât însăşi existenţa lui Dumnezeu nu mai contează pentru el.
 Uneori ocoleşti prilejurile de a-ţi astâmpăra setea de laudă în mod direct dar
cauţi să te pui în arătare măcar pe o cale ocolită a justificării păcatelor sale sau a
laudei faptelor bune.
 Taie voia ta prin care vrei să te afirmi faţă de alţii sau în faţa lor, cea de a-ţi
satisface plăcerile prin ei, setea de a arăta că ai avut dreptate în cuvânt sau faptă,
sau voinţa de a place oamenilor ca să obţii cu orice preţ lauda sau stima lor. Uneori
o iei înainte de faptă cu afirmarea ta, alteori te lauzi după ce ai făcut-o de este bună,
iar de vezi că este criticată o aperi. Apoi se întâmplă să ţii să dai impresia că nu vrei
să te afirmi ci să slujeşti altora, dar de fapt o faci cu scopul de a te afirma pe această
cale ocolită şi mai subtilă. În toate te mulţumeşti cu tine, cu oamenii şi în parte cu
lucrurile, deci nu ai trebuinţă de Dumnezeu, şi făcând astfel, desigur că nu te poţi
pocăi. Pocăinţa ca nemulţumire de sine este contrară acestei mulţumiri. Până ţi se
pare că-ţi astâmperi setea cu apa stătută a băltoacei din tine sau din oameni, nu
cauţi izvorul pururea curat şi curgător care e Dumnezeu. Până eşti închis în
preocuparea de tine şi de părerea oamenilor despre tine nu ţi-a devenit Dumnezeu
transparent.
 Ascultarea şi tăierea voii tale de suprafaţă printr-o altă voie mai adâncă e tăierea
voii pătimaşe a egoismului prin voia de a-ţi stăpâni egoismul plăcerilor care te ţin în
îngustimea orizontului biologic individualist şi de a te ridica în lungul orizontului
dumnezeiesc şi altruist. Este mai multă încordare a voii în a asculta decât în a te
opune. Voia egoistă este un capriciu uşuratic, un răsfăţ, de aceea se spune că nu se
poate tăia voia neascultătoare fără osteneala inimii şi a trupului. Se numeşte voie ce
se cuvine tăiată “voie proprie” pentru că prin ea omul se slujeşte numai pe sine în
mod egoist, deci în primul rând pe sine. Dar şi voia prin care taie cineva această
“voie proprie”, e voie care-l are pe om ca subiect dar ca subiect care-şi pune voia în
slujba lui Dumnezeu şi a semenilor şi prin aceasta în slujba eu-lui său destinat la o
viaţă înaltă şi netrecătoare. El face oarecum voia altora, dar nu voia egoistă a lui, ci
voia care slujeşte binele lor identic cu binele propriu. În acelaşi timp face voia lui
Dumnezeu Care urmăreşte binele său şi al semenilor.
 A-ţi tăia voia înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, înseamnă să te jertfeşti,
dar eu-l prin care trăiesc patimile egoiste este un “eu” de suprafaţă, un eu prin care
nu trăieşti în adâncul, plinătatea şi autenticitatea ta. Acest eu de suprafaţă trebuie
omorât pentru ca să iasă la iveală adevăratul tău subiect în comuniune cu Dumnezeu
şi cu oamenii.
 A se lepăda cineva de sine şi a-şi lua crucea înseamnă a-şi tăia în toate voia sa şi a
primi nesocotirea din partea altora.
 Dacă ţii să arăţi faptele tale bune, îi umileşti pe alţii şi nu dovedeşti că Cel ce ţi-a
dat puterea să le faci este Dumnezeu. De aceea Mântuitorul a spus: “Când veţi fi făcut
toate acestea spuneţi: Slugi netrebnice suntem căci ceea ce eram datori să facem am
făcut.”
 Dacă vrei să te izbăveşti de patimile de ocară, taie de la tine îndrăzneala faţă de
orice om şi mai ales faţă de cei spre care vezi că înclină inima ta prin patima poftei;
prin aceasta te eliberezi de slava deşartă căci slava deşartă e soaţa dorinţei de a place
oamenilor, iar aceasta e soaţa îndrăznelii – cum ştim, îndrăzneala e pecetea tuturor
patimilor.
 Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine? – Frate, nepreţuirea de sine înseamnă
a nu se socoti cineva pe sine înseamnă a nu se socoti cineva pe sine deopotrivă cu
altul şi a nu spune despre un lucru bun – “eu l-am făcut”. (Nepreţuirea de sine este o
detaşare de sine, o nepreocupare de valoarea sa şi o împăcare cu această atitudine
faţă de tine şi din partea altora. Ea nu are sens decât în conştiinţa curată a relaţiei
tale cu Dumnezeu căci numai în relaţie cu El socoteşti că tot ce este şi tot ce faci
datorezi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ştie ce face El pentru tine şi câtă silinţă ai pus
pentru a înmulţi darul ce ţi l-a dat. Aceasta-ţi dă o linişte continuă, o netulburare de
pe urma faptului că nu eşti recunoscut de ceilalţi în valoarea ta. Eşti liber de tine şi
de părerea celorlalţi şi îl socoteşti numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când te
închipui lucru mare nu mai vezi realitatea cu adevărat mare şi bogată care este
Dumnezeu deci nu mai eşti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale).
 O osteneală fără smerenie îl face pe om să-şi atribuie lui ca izvor ultim puterea
de a împlini faptele lui, deci de a nega provenienţa puterii de la Dumnezeu. În
smerenie este conştiinţa omului de a avea totul, deci şi puterea arătată în osteneală
de la Dumnezeu. Dacă n-ar fi această conştiinţă, n-ar fi nici smerenia sau smerenia
ar fi fără rost; pentru ce să mă smeresc în faţa unei lumi cu care sunt una în sens
panteist? Nu mă pot smeri decât în faţa unei conştiinţe înzestrată cu puterea de a
crea toate, deci pe mine şi de care depind întru toate. Unde este delicateţea
smereniei, este conştiinţa de Dumnezeu, altfel este justificată orice aroganţă
grosolană cu toate conflictele născute din ea.
 Sporirea stă în a primi să ţi se poruncească fără să te împotriveşti, iar dispreţuirile
sunt de două feluri: una din inima ta, alta din osândirile şi ocara ce ţi se aduce din
afară. Dar este mai mare cea care-ţi vine din afară, căci cea din inima ta nu cere atâta
osteneală pentru a o suporta ca cea de la oameni care pricinuieşte o mai mare durere
în inimă. Iar zdrobirea inimii stă în păzirea inimii tale!
 Nu trebuie să caute omul cu dinadinsul o grăire smerită ci ajunge să zică “Iartă-
mă!” sau “Roagă-te pentru mine!” (Când spui altuia “Iartă-mă” nu te mai poate
domina căci sau răspunde iertându-te, deci nemaisocotindu-te dator cu ceva, sau
refuză să te ierte şi în acest caz este un pătimaş care rămâne inferior ca unul ce e
robit de patimă. Dar în acest caz nu-l dispreţuieşti, ci-l compătimeşti nu din
superioritate ci din durere pentru suferinţa lui; la fel se întâmplă când spui “Roagă-
te pentru mine”)
 Nu trebuie să alerge de la sine după fapte de smerenie căci aceasta şi a urmări să
vorbeşti smerit pricinuiesc slavă deşartă nelăsându-l pe om să sporească. Adevărata
sporire stă în a primi să ţi se poruncească fără să te împotriveşti.
 De este lăudat cineva de altul, este bine să nu răspundă ca să-şi arate
modestia? – Mai mult foloseşte tăcerea, căci dacă răspunde se află pe sine primind
laudă iar aceasta nu este altceva decât slava deşartă. Asemenea şi ceea ce se arată ca
modestie în răspuns este de fapt slava deşartă, căci cele pe care le spune el în acest
caz despre sine, dacă le-ar spune altul, nu le-ar suporta. (Răspunzând cu modestie
voieşti de asemenea să-ţi atragi admiraţia pentru modestia pe care o afişezi. Când
răspunzând la o laudă cu cuvintele: “nu sunt chiar aşa” sau “n-am făcut cine ştie ce
lucru mare”, dacă ai auzi că le spune altcineva n-ai putea suporta, dar spunându-le tu,
le poţi suporta iar asta vădeşte că nu le spui crezându-le cu adevărat, ci le spui doar ca
să auzi dezminţirea lor. numai atunci refuzi cu modestie reală laudele când eşti în
stare să nu te superi nici dacă ai auzi pe altul spunând despre tine bine sau rău. În
acest caz ai fi într-o perfectă obiectivitate faţă de tine, dar văzându-te cum te vede
altul e mai uşor să fii obiectiv cu tine decât cu altul. Numai obiectivitatea cu tine te-ar
arăta perfect liber, chiar faţă de tine.
 Iartă-mă frate că nu văd la mine nici un bine şi de aceea n-am găsit ce să-ţi
răspund.
 Frate, cel ce voieşte să fie monah nu trebuie să aibă nici un fel voia sa în vreun
lucru; aceasta ne-a învăţat Domnul zicând: “Am venit în lume nu ca să fac voia Mea”
(Ioan 6,38) căci cel ce voieşte să o facă pe aceasta iar pe aceea să nu o facă, se arată
pe sine în stare de mai multă deosebire a lucrurilor decât cel ce porunceşte şi astfel e
batjocorit de draci. Deci trebuie să asculţi în toate, chiar de ţi-ar părea că ceea ce ţi s-a
poruncit e un păcat, iar dacă ţi se pare ceea ce ţi se cere greu, întreabă-l şi lasă lucru
pe seama hotărârii lui căci dacă vrei să faci tu deosebire între lucruri, îţi atragi
necazuri. Alege dar odihna crezând că orice ţi s-ar spune e după Dumnezeu iar ceea
ce e după tine aduce întristare căci “tot pomul bun face roade bune”.
 Ce înseamnă a vorbi cu smerenie? – A spune ceva cu smerenie înseamnă a
spune ca unul care nu învaţă, ci ca unul care l-a auzit de la avva sau de la părinţi.
Ceartă slava deşartă şi dispreţuieşte-o, iar după ce ai vorbit pocăieşte-te înaintea lui
Dumnezeu zicând: “Iartă-mă că am vorbit din slavă deşartă”.
 Dacă vreunul din cei mai presus decât mine mă întreabă un lucru, trebuie ca eu să-
i spun ceea ce socotesc că este de folos? – Tu n-ai nimic de spus căci nu cunoşti voia
lui Dumnezeu ca să ştii ce foloseşte; deci dacă te întreabă careva dintre ei, spune-i cu
smerenie: “Iartă-mă că nu ştiu”.
 Fereşte-te de mândrie şi de voinţa de a te îndreptăţi (justifica) căci aceasta
împiedică pocăinţa. (Smerenia e susţinută de frica de Dumnezeu; ea se opune
mândriei slavei deşarte şi voinţei omului de a se justifica care tocesc sensibilitatea lui.
Cel ce se justifică nu recunoaşte că a păcătuit, el nu vrea să se pocăiască, deci nu
foloseşte putinţa de a se îndrepta, de a-şi schimba cursul vieţii. Aceasta este o altă
formă de mândrie şi a tocirii responsabilităţii; acestea îl închid pe om în îngustimea sa
din care nu se vede lumina mai presus şi de toate a lui Dumnezeu. Plecare în faţa
altuia cu recunoaşterea greşelii săvârşite trebuie să se facă nu numai cu smerenia
susţinută de frica lui Dumnezeu ci şi cu discernământ ca nu cumva să-l facă pe cel
căruia i se adresează să creadă că cel care i-o face a greşit fără să fie adevărat. Această
plecare în faţa altuia este şi ieşirea din sinea sa superficială, e situarea în taina
recunoscută şi respectată a altuia, dar şi în taină deschisă în infinit a lui Dumnezeu.)
 Dacă vezi că îl judeci pe cineva că a făcut sau a zis ceva rău, dă repede anatemei
acest gând şi spune-i: “E mai bun fratele decât mine”, şi va înceta gândul acela.
 Trebuie să socotim că toate cele ce ies din gura sfinţilor sunt spre folosul celor ce
le aud, tot aşa trebuie să socoteşti şi când neîntrebînd tu, îţi spune un Părinte de la
sine, mişcat de un gând după Dumnezeu cum s-a întâmplat şi în trecut de multe ori.
Căci oarecare dintre Bătrâni voia să intre într-o cetate şi un alt Bătrân i-a spus de la
sine: “De vei intra, vei cădea în curvie.” Acela n-a ascultat şi intrând, a căzut.
 Îmi şopteşte gândul să nu-i întreb pe sfinţi ca nu cumva primind răspuns şi
nesocotindu-l, pentru slăbiciunea mea să greşesc. – Acest gând este înspăimântător,
să nu-l suferi nicidecum! De păcătuieşte cineva cu ştiinţa se osândeşte pe sine însuşi,
iar de greşeşte din neştiinţă nu se osândeşte niciodată, dar patimile lui rămân
nevindecate. Deci, tu întreabă aşa: “Spune-mi Părinte ce-mi este de folos căci ştiu că
dacă-i spui nu pot să păzesc, dar totuşi întreb chiar şi numai ca să mă dispreţuiesc pe
mine că am trecut cu vederea ceea ce-mi este de folos”.
 “Dreptul de la întâiul său cuvânt se face pârâşul său” (Pilde 18,16) Cel ce pare să
voiască după Dumnezeu dar e împiedicat de cineva iar din această privire îl osândeşte
şi-l bârfeşte, arată prin aceasta că gândul lui încă de la început nu era după Dumnezeu
căci s-a spus: “Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei.” Fiindcă cel ce şi-a pus în gând
ceva după Dumnezeu şi a fost împiedicat să-l împlinească, mai degrabă se smereşte şi
se socoteşte pe sine nevrednic, iar pe cel ce l-a împiedicat îl consideră prooroc.
 Smerenia stă în a tăia în toate voia proprie şi a fi fără de grijă în toate. (Voia
manifestată în patimi este o voie slabă, o voie robită, aceasta trebuie tăiată de o voie
mai înaltă, de voia adevărată prin care devenim cu adevărat stăpâni pe noi înşine.
De aceea numai prin ea ne eliberăm de robia patimilor.)
 A nu lua sfatul Părinţilor pentru o lucrare care pare bună conduce în cele din urmă
la rău. Nicăieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva să facă ceva de la sine, căci a nu
cere sfat este mândrie, iar “celor mândri, Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le
dă har”. Cine deci altul este smerit decât cel ce-şi pleacă grumazul înaintea bătrânilor
şi cere sfatul lor în frica de Dumnezeu?
 Adevărata smerenie stă în “a-ţi tăia voia” pe care Dumnezeu ţi-o lasă şi în a ţi-o
tăia nu cu părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu Cel nevăzut fără să fii sigur de
aceasta, ci în faţa celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în
mod real şi o tai din conştiinţa că o faci în faţa lui Dumnezeu de a cărui prezenţă îţi
stă mărturie un altul ajutându-te să arăţi în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu
nu vrea să se lase evaporată prezenţa Sa în subiectivitatea noastră, ci vrea să-şi facă
simţită în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul care are conştiinţa întărită de
comunitatea bisericii începută de Apostoli că-ţi vorbeşte în numele lui Dumnezeu.
 Unii s-au împotrivit stareţului care voia să-i alunge dintr-un loc pentru oarece
motiv. – Peste tot vedem că împotrivirea pe mulţi i-a pierdut, de pildă pe cei din jurul
lui Datan şi Aviron care s-au răsculat împotriva lui Moise. Şi ce s-a întâmplat acum e
semn rău căci dacă nu s-au întors de la hotărârea lor la cererea avvei, cine îi va
întoarce? Iar a nu ne lăsa convinşi de caneva e semn de răscoală a gândului şi răscoala
este din îndemnul diavolului căci diavolul s-a răzvrătit de la început iar cei ce fac
acelaşi lucru se fac fiii lui, deci ce li se va întâmpla acestora? Aceştia s-au scos pe ei
din smerenie astupându-şi urechile ca să nu-l audă pe Cel ce zice: “De vă vor alunga
pe voi din cetatea aceasta plecaţi în alta” şi “Celui ce voieşte să-ţi ia haina dă-i şi
cămaşa”. Aceştia s-au supus însă răului, iar răul nu naşte nici un bine căci este scris:
“nu poate pomul rău să facă roade bune”. Au călcat prin aceasta rânduiala Părinţilor
prin neascultarea lor căci Părinţii zic că de pleci să locuieşti în oarecare loc, întreabă
mai întâi dacă nu superi pe cineva pentru aceasta şi faci tulburare. Iar dacă aceasta a
fost poruncită de ei când e vorba de supărarea altora, cu cât mai mult când acest lucru
pricinuieşte întristare stareţului? Acest lucru numaidecât trebuie să se sfârşească
astfel: cei care au greşit să ia şi pe alţii şi să-l roage pe avva lor să-i ierte nerăsplătind
răul cu rău căci este scris: “noi cei tari trebuie să purtăm slăbiciunile celor
neputincioşi”. Dar şi Domnul zice: “De nu veţi ierta oamenilor greşalele lor nici Tatăl
vostru Cel din ceruri nu va ierta greşalele voastre.” Astfel se va slăvi Dumnezeu
întrucât aceasta va fi spre zidirea multora. (A rămâne în smerenie este a rămâne în
acord cu voia lui Dumnezeu şi deci în comunicare cu el. Opoziţia dintre noi întrerupe
comunicarea, dar voia noastră e făcută să rămână în acord cu voia Celui care ne-a
creat căci nu noi l-am creat pe El. Iar Dumnezeu creându-ne a voit ceea ce este bun
pentru firea noastră, a voit ceea ce are să aleagă şi voia noastră cea adevărată. Acordul
cu voia Lui ne susţine în comunicare cu Cel din care ne-a venit şi ni se susţine viaţa.
Voia care susţine voinţa noastră e cea care rămâne în acord cu voia lui Dumnezeu,
aceasta e voia conformă fiinţei noastre. Voia contrară lui Dumnezeu e o voie contrară
fiinţei noastre, ea roade fiinţa noastră, o ţine în sărăcie şi chin.
 Cine este ucenic adevărat ascultă în toate de avva său până la moarte şi prin toate
câte le face avva se zideşte neîndrăznind să facă deosebiri în cele spuse de el, nici să
întrebe “pentru ce aceasta?”, “cu ce scop cealaltă?” căci de face aşa nu mai este
ucenic al avvei ci judecător şi toate acestea nu vin decât din cea mai rea voie a
omului. Dacă deci avva cuiva spune să facă un lucru iar ucenicul se împotriveşte, e
vădit că acesta vine să împiedice acel lucru şi să golească de putere cuvântul avvei.
Unul ca acesta trebuie să cugete cine este părintele său: acela al cărui cuvânt a fost
zădărnicit sau al cărui cuvânt s-a împlinit? De voieşte deci să facă voia sa este fiul
diavolului şi oricine face voia acestuia – face voia diavolului. Însă chiar de-şi
împlineşte acesta voia sa nu ajunge nicidecum la odihnă căci ce află între ele decât
neascultarea care este pieirea sufletului? Dacă se vede cineva deci pe sine smintindu-
se de părintele său trebuie să plece de la el ca să nu-şi piardă sufletul purtând astfel
vina osândirii celorlalţi cărora le-a sucit mintea neştiind de a făcut bine sau rău avva,
ci smintindu-se fără rost de dragul părerii sale. Iar dacă a făcut voia sa, nu s-a făcut
mai drept ca avva, şi apoi de ştie mai bine ce e de folos decât părintele său, pentru ce
să mai rămână ucenic la el? Să plece mai bine ca să-i înveţe pe alţii! Fiilor, nu vă
lăsaţi înşelaţi de diavol ca să rămâneţi păstrându-vă voia spre vătămarea voastră; de
altfel niciodată nu se va împlini voia voastră căci răul nu se desfiinţează nicicum cu
alt rău – răul se nimiceşte numai când predaţi voia voastră lui Dumnezeu ca să facă El
ce voieşte. Eu, fraţilor v-am scris ca să vă cruţ, lucrul pe care-l ştie Dumnezeu; de
primeşte cineva acestea, îi vor fi spre mântuire, iar de nu să scuipe dacă vrea pe cele
scrise – aceasta stă în puterea lui. E ceea ce au şi făcut unii în inima lor, iar alţii ne-au
bârfit cu buzele. Iertaţi-mă! (Cel ce vrea să-şi facă voia sa contrară avvei nu are
odihnă nici când începe să se împotrivească nici când îşi vede împlinită voia sa, căci
în cazul din urmă a dus la capăt dezbinarea între sine şi părintele său, aceasta
neaducându-i nici pe departe linişte. Dar şi până la împlinirea voii sale se află în
tensiune agitată şi chinuitoare provocată de neascultare, se află într-o tulburare a
nefirescului care nu-i conferă liniştea propice cugetării la Dumnezeu, liniştea
rugăciunii. Ca atare ea înseamnă vătămarea sufletului căci sufletul fără comuniunea
cu Dumnezeu este mort, de aceea cel ce nu-şi pune voia sa de acord cu voia avvei,
mai bine să plece decât să-şi împlinească voia sa ducând până la capăt (deci la
pieire) împotrivirea sa atrăgând poate şi pe alţii la răzvrătire, deci la pieire pentru
care negreşit va da socoteală în ziua judecăţii).
 Fiindcă avva vrea să mă cruţe, oare trebuie să întreb eu: “Porunceşte să fac
acel lucru.”? – Ca să nu pui voinţa ta câtuşi de puţin în acel lucru, zi: “Ce porunceşti
să fac?” căci cel ce voieşte un lucru şi întreabă despre el, chiar de i se porunceşte de
altul să-l facă, poartă el însuşi răspunderea pentru primejdie pentru că-şi face voia
proprie.
 Dacă aud că cineva vorbeşte rău de mine, ce să fac? – Ridică-te îndată şi fă
rugăciune mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase
miluieşte-l pe acest frate şi pe mine sluga nevrednică şi ne acoperă de cel rău cu
rugăciunile sfinţilor.”
 Cine-şi ascunde gândurile ocroteşte, cloceşte răul şi minciuna în sine. El se
închide în sine uneltind mai departe împotriva altora. Astfel pierde comuniunea cu
ceilalţi care dă bucurie, care îi aduce încurajarea şi viaţa. Închizându-te faţă de alţii
nu te poţi deschide nici lui Dumnezeu precum nici invers. Spunându-ţi gândurile rele
duhovnicului, îi spui lui Dumnezeu dezlipindu-te de ele căci lepezi egoismul şi intri în
comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.
 Vai frate în ce nenorocire a căzut neamul nostru! Unde am ajuns şi cu ce ne
pierdem timpul! Cu ce ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit cele simple şi de
trebuinţă mare căutând cele înalte şi pierzătoare împlinindu-se cu noi cuvântul: “Vai
celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele întortocheate.” (Sirah 2,16) Cu
adevărat frate am lăsat plânsul pentru mine şi plâng pentru tine unde ai căzut. Am
părăsit plânsul pentru păcatele mele şi te plâng pe tine copilul meu; tremură cerul
văzând iscodirile oamenilor, se clatină pământul văzând cum voiesc oamenii să
cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt flecărerile deşarte ale oamenilor care-şi
închipuie că e ceva în ele, cuvinte ale oamenilor leneşi care spunând că sunt înţelepţi
au înnebunit. (Romani 1,22) Şi dacă vrei să înveţi, ia aminte ce spune Domnul nostru
Iisus Hristos lumina noastră, Împăratul nostru: “Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe
ei”. Deci ce roade au ei: îngâmfarea, dispreţul, găunoşenia, nepăsarea, sminteala,
înstrăinarea de lege sau mai bine zis de Dătătorul legii, sălaş al diavolilor. Acestea nu
îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului;
ele nu scot ci mai vârtos afundă în mocirlă; ele usucă lacrimile şi învârtoşează inima.
 Frate, de voieşti să te mântuieşti nu te arunca în acestea altfel îţi mărturisesc
înaintea lui Dumnezeu că vei cădea. Desparte-te de acestea şi păşeşte pe urmele
Părinţilor – câştigă-ţi smerenia, ascultarea, plânsul şi nevoinţa, sărăcia, nebăgarea în
seamă de către ceilalţi şi toate câte sunt şi vei afla în “Cuvintele şi Vieţile Părinţilor”.
Fă roade vrednice de pocăinţă şi nu te uita la mine că vorbesc şi nu fac.
 Nu ne este nouă îngăduit să cercetăm acestea căci timpul care ni s-a dat e pentru a
ne cerceta patimile noastre, a ne plânge şi a ne tângui.
 Fraţilor, e timpul potrivit a spune ca Apostolul: “M-am făcut nebun dar voi m-aţi
silit”. De fapt mă silesc pentru voi să cercetez şi să grăiesc cele peste măsura mea care
nu folosesc sufletului, ci mai vârtos îl vatămă. L-am uitat pa Pavel Apostolul care
zice: “Să se depărteze de la voi toată mânia, iuţimea, hula împreună cu toată
răutatea”. Iar eu adaug: “împreună cu lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de
arginţi şi celelalte patimi pentru care trebuie să ne tânguim şi să plângem neîncetat ca
prin mulţimea lacrimilor să se spele toată întinăciunea lor; să ne putem face din
întinaţi – curaţi, din păcătoşi – drepţi, din morţi – vii şi să ne gândim că şi pentru un
cuvânt vom da socoteală căci s-a spus: “Vei răsplăti fiecăruia după faptele lui” şi
iarăşi “Va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, aducând
fiecare cele făcute prin trup, fie bune fie rele”. Cu acestea trebuie să ne străduim cu
care s-au străduit şi Părinţii noştri cei din jurul avei Pimen şi cei după aceia. Să ne
străduim să nu fim băgaţi în seamă, a nu ne lăuda pe noi înşine, să ne socotim pământ
şi cenuşă. Opusă stării acesteia este străduinţa de a ne socoti cunoscători, erudiţi
(gnostici), a spori în mândrie, a ne preţui pe noi înşine şi a ne lăuda în orice lucru..
iertaţi-mă, oare nu pentru că sunteţi nelucrători aţi ajuns la acestea? De e aşa,
coborâţi-vă în piaţă unde va veni Stăpânul şi vă va lua la via Lui. De-ar fi fost în
inima voastră ghimpele cu privire la acel răspuns înfricoşat nu v-aţi mai fi gândit la
acestea. A uitat proorocul “să-şi mănânce pâinea sa” iar nefericiţii de noi petrecem
fără de grijă şi în adâncă nepăsare pentru aceasta şi cădem în atâtea răutăţi. Fraţilor,
nu cere Dumnezeu acestea de la noi, ci sfinţenia, curăţia, tăcerea şi smerenia. (Sfântul
Varsanufie consideră că nu trebuie să se ocupe cu asemenea probleme teoretice şi
speculaţii, ci să-şi vadă de felul cum poate să-şi cureţe cât mai repede patimile. Chiar
a cere lui Dumnezeu să-l lumineze în asemenea probleme, socoteşte că e un chin
pentru el, căci prin aceasta îl supără oarecum pe Dumnezeu deoarece arată că este
preocupat mai mult de teorie decât de pocăinţa sa.)
 Iată mi-aţi auzit toată prostia. Liniştiţi-vă acum şi ocupaţi-vă cu frica de
Dumnezeu încetând cu desăvârşire grăirea deşartă; luaţi aminte la patimile voastre de
care vi se va cere socoteală în ziua judecăţii, în vreme ce despre acestea nu vi se va
cere pentru că n-aţi ştiut sau n-aşi aflat. Plângeţi şi vă tânguiţi deci, umblaţi pe urmele
Părinţilor voştri şi “alergaţi ca să apucaţi”.
 Am citit unele lucruri într-o carte de dogmatică şi îmi văd inima tulburată şi mă
feresc să vorbesc despre acestea, dar nici a tăcea nu pot din pricina gândurilor. Ce
porunceşti să fac Sfinte Părinte? – Fiule, diavolul vrea să te arunce într-o ocupaţie
nefolositoare; a semănat în tine o îndeletnicire necerută de trup căci trupul ce-l ai îţi
cere să plângi şi să te tânguieşti pentru păcate. Vorbeşte numai pentru a nu spori răul!
 Fii treaz fratele meu, veghează, deşteaptă-te din somnul adânc şi din beţia care te
stăpâneşte. Unde este smerenia, unde ascultarea, unde tăierea voii în toate? Căci dacă-
ţi tai voia în una iar în alta nu ţi-o tai, e vădit că şi în ceea ce ai tăiat-o ai arătat o altă
voie: cel ce se supune, se supune în toate. (Când odată îţi tai voia, iar altă dată nu,
arăţi că tu însuţi hotărăşti când să asculţi şi când nu. Nu te laşi condus cu adevărat de
hotărârea părintelui duhovnicesc sau de voia lui. Arăţi în felul acesta şi când “îţi tai
voia” că o faci pentru că vrei tu, pentru că-ţi afirmi astfel voia ta. Dacă nu tai voia ta
nu realizezi comuniunea deplină cu altul, ci ţii voia ta ca un zid între tine şi acela;
astfel obişnuit a te ţine închis prin acest zid faţă de cel căruia îi eşti dator cu ascultarea
în numele lui Dumnezeu, te ţii închis faţă de Dumnezeu.)
 Ce să fac dacă sunt ostenit de călătorie şi unii nu mă găzduiesc? – Gândeşte-
te, cine este Cel ce are grijă de toţi dându-le toate cele de trebuinţă? Dacă deci Acesta
ar fi voit să te hrănească i-ar fi îndemnat să te primească, dar dacă nu te-au primit e
vădit că Dumnezeu nu a voit, deci nu ei sunt de vină căci toate se fac spre cercarea şi
mântuirea omului ca să rabde şi să se osândească pe sine însuşi ca nevrednic.
 Când vorbeşti despre “Viaţa Părinţilor” şi despre “Cuvintele” lor trebuie să te
osândeşti zicând: “Vai mie că vorbesc despre virtuţilor Părinţilor şi eu n-am câştigat
nimic din ele. N-am ajuns la nici o sporire şi stau pe scaun vorbind altora ca să-i
folosesc; oare nu se va plini prin aceasta cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveţi pe
altul, pe tine nu te înveţi?” Dar trebuie să iei aminte cui vorbeşti şi dacă ştii că se va
folosi vorbeşte, de nu e nevoie să cheltui vorbă căci s-a scris: “Fericit cel ce grăieşte
la urechile celor ce ascultă”. E mai bine să nu te afli dând “cele sfinte câinilor şi
aruncând mărgăritare porcilor”.
 Oare nu trebuie să cercetez cele stabilite (dogmele) ca să le cunosc când aud
vreo împotrivire? – Nu studia nimic din cel ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici
nu rosti cuvinte primejdioase, ci mulţumeşte-te cu mărturisirea dreptei credinţe
necăutând nimic mai mult.
 De socoteşte cineva de la sine că un lucru este bun şi nu prin întrebarea Părinţilor
e în afara învăţăturii şi n-a lucrat potrivit legii; iar de face ceva prin întrebare,
împlineşte legea şi proorocii, căci a întreba este semnul smereniei. Omul fără sfătuitor
îşi este el însuşi pricină de război, deci e mai de folos să întrebe pe cineva cu
smerenie decât să umble după voia lui, căci de fapt Dumnezeu e cel ce pune în gura
celui întrebat ce să spună pentru smerenia inimii şi pentru dreptatea celui ce întreabă.
(Însăşi experienţa ne adevereşte că atunci când cineva se smereşte cerând un sfat, se
trezeşte în noi răspunderea de a ne sili să cugetăm la găsirea unui răspuns bun.
Deschiderea inimii aceluia ne face şi pe noi să ne deschidem inima, iar această
întâlnire reală între cei doi prin deschiderea inimii se face simţită şi transparentă
prezenţa lui Dumnezeu căci ne-am depăşit pe noi înşine şi unul pe altul în faţa unui
for superior nouă.
 Nu te lăsa niciodată atras în disputele despre credinţă căci nu-ţi cere ţie
Dumnezeu aceasta, ci crezi drept precum ai primit de la Sfânta Biserică la Botez şi
împlineşte toate făgăduinţele şi poruncile Lui. Pe acestea să le păzeşti şi te vei mântui.
Nu trebuie nicidecum să vorbeşti despre dogme căci acestea sunt mai presus decât
tine, ci roagă-te lui Dumnezeu pentru păcatele tale. Cu acestea să se ocupe mintea ta
iar de vei fi întrebat despre unele ca acestea, spune: “Acestea întrec puterile mele,
iertaţi-mă sfinţi Părinţi.”
 Oare nu trebuie să cercetez măcar cele stabilite ca să le cunosc când aud vreo
împotrivire? – Nu studia nimic din cele ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu
rosti cuvinte primejdioase, ci mulţumeşte-te cu mărturisirea dreptei credinţe necăutînd
nimic mai mult. În privinţa Scripturilor dacă nu cunoşti ceea ce eşti întrebat sau
despre ceea ce se discută, nu spune nimic din cugetarea ta căci aceasta este nebunie.
 Cel ce răspunde la învăţătura primită arată prin aceasta că este mai deştept
trădându-şi astfel orgoliul şi lipsa de smerenie, iar cel ce caută să-şi impună sfatul
sau învăţătura cu orice preţ este asemenea celui dintâi.
 Mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine recunoscându-te vinovat chiar dacă se
întâmplă să nu fii – tu vei spori făcând aceasta conştient fiind că nu eşti vinovat, apoi
vei adăuga la aceasta şi mulţumirea de a-l vedea pe acela împăcat şi cu inima
înmuiată. Bunătatea biruie până la urmă răutatea sau comuniunea – răceala
singurătăţii egoiste.
 Dacă nu-mi văd limpede păcatul şi nu mi se pare drept să mă învinovăţesc, ce
să fac? – Spune aşa: “Că am păcătuit este clar, dar păcatul meu s-a ascuns acum de la
mine.” Aceasta este încă o învinovăţire de sine. (Memoria nu reţine toate faptele şi
gândurile mele dar ele se întipăresc în felul meu de a fi şi a mă purta. Astfel câteodată
revin în amintire dintr-un inconştient pe care-l port cu mine.)
 Nu este nimeni care să nu aibă nevoie de sfat decât singur Dumnezeu, Care a
făcut înţelepciunea.
 Păzeşte-te de supărarea împotriva celui ce te ocărăşte.
 Cele ce se fac dintr-un gând propriu, chiar de-ar părea bune nu plac lui
Dumnezeu.
 Când faci voia lui Dumnezeu, Dumnezeu îşi face voia Lui prin tine sau El
lucrează prin tine.
 “Ştiinţa cu nume mincinos” stă în a te încrede în gândul tău că aşa e un lucru.
 Nu te grăbi să dai pe cineva (eretic) anatemei, oricine-ar fi căci cel ce se socoteşte
pe sine păcătos trebuie să-şi plângă păcatele şi nimic mai mult, căci fiecare trebuie să
se cerceteze pe sine însuşi.
 Nu urma judecăţii tale ca să nu te primejduieşti din pricina neştiinţei.
 Cel smerit cu inima are odihnă în sufletul său necăutînd să impună altora prin tot
felul de mijloace ca să-şi menţină o părută superioritate. El nu e chinuit de teama de a
nu fi băgat în seamă de ceilalţi.
 Spune cu smerenie care este adevărul celor ce te întreabă ceva: “Iertaţi-mă că
rătăcesc”.
 Ceea ce-ţi întrece puterea nu căuta să auzi, căci deocamdată ai învăţături care te
folosesc pe măsura ta.
 Frate, nu te repezi la fapta deosebirii gândurilor ce-ţi vin căci aceasta nu ţine de
măsura ta. De aceea te vor tulbura cum vor ca pe unul ce nu cunoaşte meşteşugirile
lor. când însă te tulbură zi-le lor: “Nu ştiu cine sunteţi, Dumnezeu care vă ştie nu vă
va lăsa să mă amăgiţi.” Şi aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu zicând:
“Doamne, sunt în mâinile Tale, ajută-mă şi mă scoate din mâinile lor!” Iar gândul care
zăboveşte în tine şi te războieşte, spune-l bătrânului tău şi acela te va lecui pe tine prin
Dumnezeu.
 Întrebările arată şi ele o nemulţumire a omului cu starea în care se află, deci o
voinţă de trecere peste ea, de ieşire din ea. Este o frământare spre viaţă nu o
împăcare cu nesimţirea păcătoasă.
 Este o îndrăzneală obraznică şi nesimţită care toceşte sufletul făcându-l să ia în
râs şi să dispreţuiască toate sentimentele delicate, tot respectul pentru valorile
superioare. Smerenia susţine o sensibilitate delicată în om chiar faţă de fiinţa lui
proprie, chiar faţă de trup ştiind că chiar acest complex organic plin de taine este dat
omului de Dumnezeu pentru a-i fi un mediu de manifestare a sentimentelor curate şi
faptelor bune ale sufletului. Smerenia este opusul obrăzniciei grosolane care pe toate
le murdăreşte, care n-are respect pentru nimic pentru că nu înţelege nimic din
realitate, pentru că nu vede nimic din prezenţa lui Dumnezeu.
 De ce ceri pâine de la cel ce mănâncă râşcove?
 Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fratele nostru cel mare a confirmat voinţa lui
Dumnezeu de a fi ajutat fiecare din noi printr-un alt om, printr-un frate al nostru
întru umanitate. A arătat prin aceasta marea importanţă a fratelui în existenţa
noastră şi importanţa mea ca frate în existenţa altora iar prin aceasta răspunderea
noastră, a unuia faţă de altul, ca fraţi. Când ne-a făcut Dumnezeu aşa, a pus o
temelie voinţei de a-l face pe Fiul Său, Frate al nostru prin care să ne mântuim sau
să ne asigurăm viaţa de veci. Iisus a aşezat în sine ca frate al nostru toate
posibilităţile comunicării de putere de la un frate la altul, nesfârşitele resurse de
milă. El a trăit în mod culminant responsabilitatea fratelui pentru fraţi, valoarea ce o
au fraţii Săi umani pentru El; conţinutul emoţional ce-l dă vieţii proprii interesul meu
pentru fratele, interesul fratelui pentru mine, căldura şi sensul ce-l dă vieţii omeneşti
relaţia dintre frate şi frate. În Iisus însă responsabilitatea nelimitată pentru frate nu e
împreunată cu durerea de a nu-i putea asigura viaţa veşnică aşa cum voiesc dar nu i-
o pot oferi, de a asigura de fapt valoarea eternă a fratelui simţită de mine, căci în El
această responsabilitate de frate poate şi realiza pe seama fraţilor ceea ce doreşte el:
eternizarea lor. Coborând Fiul lui Dumnezeu din cer ca să se facă Frate al nostru a
coborât suprema nobleţe care-i poate mobiliza pe oameni prin iubirea reciprocă
reală.
 Este o îndrăzneală bună şi una rea: cea bună e cea care are încredere în mila lui
Dumnezeu; cea rea este obrăznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a nu se
smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiţi şi de a trece peste regulile bunei cuviinţe
între oameni. Ea este unită cu neruşinarea şi cu obrăznicia. Aceasta pare un act de
libertate dar nu e deloc aşa căci adevărata libertate se află în smerenie, aceasta
hrănindu-se din iubirea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu. Între cel smerit şi
Dumnezeu este o relaţie de iubire în libertate. Obraznicul, îndrăzneţul şi neruşinatul,
dimpotrivă este împins la îndrăzneala sa de desfrâu sau de mândrie.
 Nu te moleşi ci lucrează cât se întinde timpul înaintea ta; fii ascultător, supune-te
şi-ţi va veni într-ajutor Dumnezeu, Cel care “celor smeriţi le dă har, iar celor mândri
le stă împotrivă”. Zi neîncetat: “Iisuse, ajută-mă” şi-ţi va ajuta.
 Nepreţuirea de sine ţine locul ostenelii! Cel ce voieşte să ţină smerenia adevărată
să nu se preţuiască în ceva – şi aceasta este adevărata smerenie.
 Când eşti mereu cu cineva, ajungi cu el la o familiaritate îndrăzneaţă care te
lipseşte de seriozitate.
 Un frate l-a întrebat pe marele Bătrân dacă este de folos să vieţuiască în retragere.
– Cel ce voieşte să păşească pe calea lui Dumnezeu să nu-şi ceară lui cinste căci calea
lui Dumnezeu ce este oare dacă nu să-şi arunce în toate voia înapoia sa şi să se
socotească pe sine nemernic şi cel din urmă dintre toţi? Numai unul ca acesta poate
păşi pe calea aceasta căci cel ce nu-şi taie voia şi nu-şi pune nădejdea în Domnul, nu
poate. Aceasta este viaţa şi mântuirea pe care trebuie să o râvnească şi să o
dobândească, căci altă cale afară de aceasta nu este. Frate nu te lăsa batjocorit!
 Vreau să iau pe cineva să-mi slujească dar stau pe gânduri dacă îmi va folosi cu
adevărat. – Să ştii că avem şi noi Stăpân şi dacă ne vom supune şi noi Stăpânului
nostru, va face şi pe slujitorii noştri să ni se supună. (Când te vede slujitorul tău
supunându-te lui Dumnezeu, se va supune şi el ţie pentru Domnul, sau Domnului
împreună cu tine.)
 Când voiesc să-l mustru pe cel ce greşeşte, îmi spune gândul: “Mai rău
păcătuieşti, cum deci îl mustri pe el neîndreptându-te întâi pe tine?” şi aceasta îmi
opreşte mustrarea. – aceste gând este de la diavol, ca acela să rămână neîndreptat iar
tu să dai socoteală pentru el în ziua de apoi. Spune deci gândului: “Că mai mult
greşesc eu, este vădit şi o recunosc, dar nu vreau să dau socoteală pe lângă asta şi
pentru fratele meu, căci Dumnezeu îmi cere îndreptarea lui.” Deci după ce l-ai
mustrat cu cruţare şi cu frica lui Dumnezeu, spune-ţi cuvântul Apostolului: “Tu cel ce
înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi?” Astfel te vei afla îndreptându-l pe acela cu
smerită cugetare. (De-l voi mustra, voi da socoteală numai pentru mine dar nu şi
pentru el. Mai bine este deci să dau socoteală numai pentru greşelile mele decât
pentru ale altuia din pricină că n-am făcut totul ca să-l îndrept. Mustrarea trebuie
făcută “cu frică de Dumnezeu” pentru păcatul propriu şi ca acela să vadă că n-o fac cu
mândrie, ci văzând că o fac “cu frică de Dumnezeu” să simtă mustrarea ca făcută din
ascultarea mea de porunca lui Dumnezeu şi aceasta să aibă efect şi asupra lui, simţind
şi el frică de această poruncă.)
Patimi – ispite

 Îţi poruncesc să nu mă tulburi cu cererea unei convorbiri căci nu fac deosebire

între oameni atât timp cât trăiesc!
 A răspunde răului cu rău, a căuta satisfacerea plăcerii, dă impresia că întăreşte
fiinţa noastră. Pe aceasta se întemeiază argumentarea părută raţională a ispitei.
Trebuie să demascăm falsitatea acestei argumentări arătând că “întărind” prea mult
trupul, întărim pentru un timp ceea ce este pieritor slăbănogind însă în acelaşi timp
puterea şi libertatea noastră ca subiect. Peste tot cei doi bătrâni văd mântuirea
omului prin a ceea ce este netrecător în fiinţa lui. Cel bun este tare şi puternic:
săvârşirea binelui este o întărire reală a existenţei; ontologicul deplin implică eticul
– Hristos întăreşte pe om pe cruce comunicându-ne tăria Lui de a suporta şi noi
greutăţile şi ispitele, ne face şi fiinţa noastră tare pentru că o face bună.
 Ispita ca o sămânţă a răului este primită de om prin cedarea lui, prin faptul că nu
luptă ca să nu se semene ea în el. Omul primeşte ispita printr-un act de slăbiciune,
este o cedare în faţa falsei argumentări.
 Îngerii răi – demonii, pot face rău oamenilor prin distrugerile de produse în
natură deoarece există posibilitatea de lucrare tainică a spiritului asupra naturii.
 Omul păcătos este ros de patimi ca de nişte viermi, este sfâşiat de ele trăindu-şi
starea de descompunere prin ele. Este închis de ele în temniţa egoismului său
întunecat. Sub masca satisfacţiilor de scurtă durată ca nişte spasme, oferite de lume,
se ascunde o mare nefericire.
 Dacă ne-am depărtat de rele şi ne-am înstrăinat de meşteşugarul lor – diavolul, cu
noi este Dumnezeu. Dacă ni s-a făcut amară dulceaţa lumii şi ni s-a îndulcit dorinţa de
faptele cele bune având totdeauna vieţuirea în ceruri (Filipeni 3,20), cu adevărat cu
noi este Dumnezeu. De vedem pe toţi oamenii ca pe unul şi toate zilele deopotrivă, cu
adevărat cu noi este Dumnezeu. Dacă-i iubim pe cei ce ne osândesc, ocărăsc,
dispreţuiesc şi ne păgubesc ca pe cei ce ne iubesc şi ne laudă, cu adevărat cu noi este
Dumnezeu. Semnul de a fi ajuns cineva la măsura aceasta este că îl are întotdeauna cu
sine pe Dumnezeu căci de fapt Dumnezeu chiar este totdeauna cu el, iar cel ce nu este
în felul acesta şi nu-l are pe Dumnezeu cu sine, le va avea negreşit pe cele ale celui
potrivnic şi urmarea o cunosc toţi cei ce au minte.
 Este propriu celor desăvârşiţi să lase gândul să intre în inima lor ca apoi să-l
scoată, tu însă nu lăsa focul în pădure ca să nu o ardă. Nu lăsa să-ţi ia hainele ca să nu
fii nevoit să le iei înapoi cu mare luptă şi sudoare. Deci nu te juca cu tulburarea căci
sigur nu vei rămâne neclintit în această luptă!
 În ceea ce priveşte boala ta, dacă trupul primeşte hrană în fiecare zi şi totuşi
slăbeşte, atunci este de la draci.
 Când ne închipuim persoane cu care ne certăm avem de-a face cu ispita
despărţitoare a diavolului din pricina mândriei sau a ambiţiilor noastre din pricină că
ne amintim de niscai jigniri ce ni s-au adus. Când ne închipuim persoane care stârnesc
în noi pofta desfrâului care în beţia ei uită de toate, avem de-a face cu mişcări iscate
în noi de îmbuibarea care-i stăpânită şi ea de egoismul lor. Ispitele din plăcere ne vin
noaptea iar cele de mândrie – ziua.
 Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci dar pe
urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în vicii. Omul
are o dulceaţă în sine şi o răspândeşte şi în afară; omul bun îi îndulceşte pe toţi pe
măsura bunătăţii lui, de aceea toţi sfinţii comunică o dulceaţă sufletească. Omul rău
îi amărăşte şi îi agită pe toţi. Atât bunătatea cât şi răutatea au o forţă iradiantă: de
aici se vede că atunci când cineva devine rău fără să fi suferit vreo influenţă văzută
pe măsura răutăţii lui, trebuie să fi primit această influenţă de la fiinţele nevăzute.
 Ai păcătuit? Linişteşte-te din tulburarea păcatului şi nu lua în seamă cele rele, ci
cele bune căci cel bun ia în seamă cele bune, iar cel rău – cele rele (Mt.12,35). Ridică-
te iarăşi susţinut de mâna lui Dumnezeu şi să nu crezi gândurilor tale căci dracii îţi
arată lucrurile precum voiesc ei. Asigură-te deci împotriva lor căci sunt cumplit de răi
şi plini de furie împotriva noastră – Domnul să-i alunge pe ei degrabă de la tine!
 Pizma diavolului orbeşte inima ta ca să cugeţi cele rele în locul celor bune şi cele
amare în locul celor dulci şi aşa să ai parte de osândă împreună cu cel ce zice binelui
rău şi dulcelui amar şi cu cel ce socoteşte lumina întuneric şi întunericul lumină
(Isaia 5,20). (Aceasta este minciuna care nu împiedică numai cunoaşterea realităţii,
ci conduce viaţa celui ce o susţine sau şi-o însuşeşte şi celor amăgiţi de el pe drumul
fals, pe drumul eşecului lor, al strâmbării fiinţei umane, a slăbirii ei şi a unirii ei cu
nefiinţa. Luând întunericul drept lumină toată fiinţa se scufundă în întuneric
nemaivăzând nici un sens al existenţei, toată fiinţa se cufundă în felul acesta în non-
sens).
 Trebuie oare să îmbrac veşmânt rânduit anume pentru slujba Liturghiei, sau
să să-mi acopăr cu o haină până la călcâie? Agoniseşte-ţi mai degrabă hlamida
duhovnicească care îi face plăcere lui Dumnezeu. Haina până la călcâie înseamnă
omorârea mădularelor. Spune-mi frate, dacă omul poartă o porfiră întreagă din mătase
şi este desfrânat, îl curăţeşte cumva veşmântul de curvie sau de alte patimi? Deci ce
va fi cu cei vrednici de Sfintele Taine dar sunt lipsiţi de veşminte? O singură haină
ne-a poruncit Domnul să purtăm – pe cea a curăţiei.
 Însăşi reţinerea de la păcate înseamnă izbăvirea de ele căci aceasta aduce tăria
manifestată de ea şi o transformare în fiinţa omului, dat fiind că reţinerea înseamnă o
frică continuă de Dumnezeu, un fel de trăire a puterii lui în om.
 Răbdarea bolilor şi a necazurilor cu sentimentul că sunt o certare a lui Dumnezeu
spre îndreptare şi însănătoşire, produce şi ea o mutaţie treptată în fiinţa omului
împreunată cu scăparea de păcate prin reţinerea de la ele. Păcatul şi virtutea sunt stări
totale ale fiinţei umane care se modifică prin liberul arbitru al omului. Acolo unde se
neagă păcatul şi virtutea se neagă libertatea şi putinţa de schimbare în bine sau în rău
a firii omeneşti prin libertate omul fiind considerat ca o bucată a naturii în care se
împlinesc legile firii fără voia lui.
 Sunt tulburat de patimile sufletului meu; spune-mi pentru Dumnezeu ce să fac ca
să mă uşurez de ele? Frate, cel ce voieşte să se mântuiască şi doreşte cu dinadinsul să
fie copilul lui Dumnezeu să agonisească: smerenie, supunere, ascultare şi
neîndrăzneală. Ia seama că ai spus: “Ce să fac?” şi iată că ţi-am zis! Şi îţi dau
chezăşie că nu vei mai fi stăpânit nici de vrăjmaşi, nici de patimi.
 Semnul învoirii stă în a place acel lucru omului şi a se îndulci în inima lui
cugetând la el cu plăcere. Iar când cineva se împotriveşte gândului şi luptă cu
sârguinţă să nu-l primească arată că nu primeşte învoirea ci mai vârtos o respinge, iar
această luptă pricinuieşte omului probare şi sporire.
 Când cineva este ispitit de pofta sa, este semn că n-a avut grijă ci şi-a lăsat inima
să se pogoare la cele săvârşite de el mai înainte şi astfel îşi aduce singur asuprăşi
mânia din pofta proprie.
 Diavolul caută să pună stăpânire pe om prin toate păcatele şi patimile. Omul este
chemat să lupte pentru a scăpa de orice formă de stăpânire a lui pentru ca înlăturând
orice acoperiş al celor relative care îl pot stăpâni să se afle în comuniune nemijlocită
cu Dumnezeu Cel absolut nesupus planului celor relative, libertatea iubirii depline,
Dumnezeu fiind iubire, nu-l face pe om rob, nu-l stăpâneşte propriu zis. Când omul
ajunge sub vreo stăpânire, s-a despărţit de Dumnezeu , s-a supus domniei forţelor
inferioare care întrerup legătura cu Dumnezeu.
 Demonii îţi aduc gânduri ispititoare pentru că nu le cunoşti rafinatele uneltiri,
sau Dumnezeu îi lasă să facă aceasta pentru a spori şi tu în cunoaşterea subtilităţilor
binelui ce se opune subtilităţilor mincinoase ale răului.
 Păzeşte-ţi limba de la grăirea deşartă, pântecele de plăcere, iar pe aproapele
păzeşte-l de mânia ta. Agoniseşte neîndrăznirea, nepreţuirea de sine, dragostea faţă de
toţi şi ţinerea lui Dumnezeu în minte gândindu-te că curând te vei arăta în faţa Lui. Să
le ai pe toate acestea în tine şi pământul tău va aduce câte o sută roadă lui Dumnezeu.
 Alungarea patimilor – patimile sunt necazuri şi Domnul nu ne-a ferit de ele ci a
zis: “În ziua necazului cheamă-Mă pe Mine şi te voi izbăvi şi Mă vei slăvi.” deci în
orice patimă nimic nu e mai de folos decât a chema numele lui Dumnezeu. Cât despre
împotrivirea în cuvânt, ea nu este cu putinţă oricărui om, ci numai celor puternici
cărora dracii li se supun, căci dacă vreunii din cei neputincigşi încearcă una ca
aceasta, dracii îşi râd de el ca de unul ce vrea să se împotrivească aflându-se deja sub
puterea lor. La fel certarea lor este cu putinţă numai celor mari care au putere, nouă
celor slabi nu ne este dat decât să alergăm la numele lui Iisus căci patimile sunt draci
după Sfânta Scriptură şi aceştia ies în numele lui Iisus. Deci ce voieşti mai mult de
atât? Dumnezeu să te întărească şi să-ţi dea putere în frica Lui.
 Dacă mănâncă cineva vreo mâncare şi se vatămă la stomac, la splină sau la ficat şi
prin îngrijirea şi priceperea doctorului se vindecă, numai e cu negrijă de sine ca să nu-
l ajungă ceva şi mai rău, ci îşi aduce aminte mereu de primejdia dinainte cum a spus
şi domnul celui vindecat de El: “Vezi, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai
păcătuieşti ca să nu păţeşti ceva mai rău.”
 Răul nu se poate desfiinţa cu rău niciodată!
 Există o pace din partea patimilor de scurtă durată – este mulţumirea fiarei care
s-a săturat, e pacea trupului obosit de spasmul plăcerii, dar patima se va trezi din
nou.
 Când te luptă vreun gând rău cheamă fără tulburare numele lui Dumnezeu şi va fi
alungat acel gând.
 Ce să fac, căci sunt tulburat de războiul lăcomiei pântecelui, al iubirii de
argint şi al altor patimi? Când te războieşte patima lăcomiei luptă cu toată puterea
pe care o ai după Dumnezeu ca să nu dai trupului ce pofteşte, iar faţă de iubirea de
argint, la fel. Până ce te necăjeşte războiul să n-ai nimic de prisos peste haină. Luptă-
te tot aşa în ceea ce priveşte vasele şi în cele mai mici lucruri.
 Cel ce începe să înainteze în bine este împresurat de pizma şi mânia diavolului,
dar şi a multor oameni prin care el lucrează.
 Voile despărţite de voia lui Dumnezeu nu sunt voi deplin libere, ele nu sunt voia
cea adevărată căci aceasta este robită de mândrie ori de alte patimi. Ea este multiplă
căci tu însuţi eşti sfâşiat supunându-te când unui stăpân, când altuia, neputînd avea
nici o consecvenţă. Voia cea adevărată se afirmă când afirmă voia lui Dumnezeu.
Atunci este omul cu adevărat liber şi unitar, sau el însuşi, căci face permanent ceea
ce corespunde subiectului său ca fundament veşnic al existenţei sale fericite în
fundamentul ultim al lui.
 Cele contrare firii sunt patimile; fără ele poate omul trăi căci nu fac parte din
fire, deci părăsindu-le pe acestea pentru Dumnezeu, nu dă ceva din ceea ce îi este
necesar, dar cel ce dă din ale firii sale, aduce o jertfă lui Dumnezeu. Însă prin
aceasta se ridică pe un nou plan de existenţă mai presus de fire. Jertfa este sfinţită de
Dumnezeu când este primită.
 Lucrând Dumnezeu în noi ca Persoană liberă şi iubitoare, nu înăbuşă voia
noastră, ci se aşează pe linia ei, deci o ajută şi pe ea să se împlinească. Numai
forţele impersonale sau numai cel ce vrea să te domine îţi stinghereşte voinţa, cel ce
te iubeşte însă îţi promovează libertatea, te încurajează, te ajută să lucrezi tu însuţi
căci se bucură să-i răspunzi cu iubirea ta liberă lucrând de bunăvoie cele bune care
corespund şi voii lui. Binele este iubirea întreolaltă sau este produsul ei.
 Dacă vrăjmaşul stăruie să ne războiască în acestea socotind să ne prindă în cursa
neruşinării lui şi să ne surpe, să nu ne lăsăm răpiţi, ci după întâiul atac să luăm aminte
la al doilea şi tot aşa în continuare căci s-a scris: “De şapte ori într-o zi cade dreptul şi
se ridică.” (Psalmi 24,16). Dar a se ridica înseamnă a lupta, iar cel ce luptă cade şi se
ridică până ce la sfârşit arată cine este. Dar în toate să avem grijă să chemăm numele
cel sfânt al lui Dumnezeu căci unde este Dumnezeu, acolo sunt toate cele bune. Dar
tot aşa de adevărat este că unde e diavolul sunt toate cele rele şi e vădit că de vorbim
pentru a plăcea oamenilor sau cu tulburare în chip rău, acestea sunt de la diavol.
 Somnul are şi el dulceaţa lui căci este şi un somn al firii integrale a omului în
care se odihneşte şi sufletul nu numai trupul.
 Dacă cineva este bolnav şi are nevoie de baie, nu este păcat să facă, dar dacă este
sănătos baia îi aduce refacere, odihnă însă şi moleşeală trupului.
 Nimic altceva nu-i de folos omului decât să nu ia şi să nu facă un lucru cu patimă.
 Animalele, lucrurile, energiile naturii sunt unelte indirecte ale sufletului, şi de
acestea toate ne folosim prin intermediul trupului. Trupul este o unealtă directă prin
care ne facem toate celelalte unelte indirecte. Tot cosmosul este un fel de trup lărgit
al omului; toate ale lumii sunt simţite de suflet prin trup devenind prin trup nu numai
obiecte ale sufletului, ci şi un câmp simţit şi mijloace de lucrare asupra lumii. Toate
se adună în cunoaşterea şi simţirea sufletului prin trup. Curăţind simţirile trupului,
curăţim simţirea tuturor împreună cu sufletul. Când nu folosim trupul pentru lucrarea
binelui prin el, ci numai pentru satisfacerea poftelor lui din folosirea lucrurilor, îl
facem slujitor egoist al răului. Trupul ca unealtă a sufletului câştigă în lucrările cu
care se obişnuieşte o dexteritate uimitoare care nu se poate explica fără lucrarea
minţii prin el. Toţi muşchii palmei capătă o flexibilitate conformă cu lucrul ce-l
împlineşte. Ochiul prinde nuanţe din formele văzute şi din sentimentele spirituale ale
persoanelor faţă de ele. Trupul este ecranul trăitor al tuturor imaginilor unite cu
revelaţiile spirituale ale sufletului.
 “Binele făcut îţi trezeşte mulţumire ori de câte ori te gândeşti la el, deci în veci.”
a spus Sfântul Grigorie de Nissa.
Trândăvia – osteneala

 Trebuie să cânţi puţin şi să spui puţine pe dinafară, să cercetezi şi să păzeşti puţin

gândurile căci cel ce are multe feluri de mâncare la masa sa are plăcere să mănânce
din toate, iar cel ce mănâncă un singur fel în fiecare zi nu numai că n-are plăcere în
ea, ci cu vremea se şi scârbeşte. Stă în puterea celor desăvârşiţi să se împărtăşească în
fiecare zi de acelaşi fel de mâncare fără a se scârbi. Cât despre cântare şi despre
rostirea pe dinafară să nu te legi pe tine, ci fă după puterea dată ţie de Domnul. De
citit şi de rugăciune să nu te lipseşti. Fă puţin din aceasta, puţin din aceea şi aşa vei
cheltui ziua plăcând lui Dumnezeu. Părinţii desăvârşiţi ai noştri n-au avut o regulă
(pravilă) pentru că toată ziua le era lor pravilă: să cânte puţin, să rostească puţin pe
dinafară, să-şi cerceteze puţin gândurile, să se ocupe puţin cu mâncarea …… iar
acestea toate cu frica lui Dumnezeu.
 Oricine laudă dulceaţa cuvintelor lui Dumnezeu, dar nu se hrăneşte din ea o face
să pară amară. . Oare nu e amar cuvântul: “De voieşte cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie.”? Iar de este dulce pentru ce vrând să
împlinim voia proprie îl respingem? Cel ce se arată pe sine cunoscând calea care duce
la cetate întreabă de ea fie din dispreţ, fie ca să ispitească pe cel întrebat şi să râdă de
el, iar de cunoaşte calea dar nu umblă pe ea este judecat ca unul ce o nesocoteşte.
Deci, dacă cineva arată fratelui său calea, dar nu are grijă să meargă el însuşi pe ea, e
socotit vinovat.
 “Nu căuta pe Domnul şi nu întreba unde locuieşte.” (Sisoe) Ce-ţi voi spune deci
ţie care ai părăsit străduinţa de a cerceta păcatele şi doreşti să mă vezi pe mine
“Vierme împuţit, pământ şi cenuşă”? (Iov 42,6) (Să nu căutăm să aflăm teoretic prea
multe despre Dumnezeu, izvorul puterii noastre, ci să ne folosim de ea. Nu cere unui
sărac ca mine, spune bătrânul, să-ţi dau cunoştinţa lui Dumnezeu pe care nu o posed.)
 Ceasurile şi cântările sunt predanii bisericeşti şi bune pentru conglăsuirea
întregului popor; la fel în mănăstiri pentru conglăsuirea celor din obşte. (Cântând toţi
laolaltă se produce o unitate de cuvânt de gândire şi simţire a celor din biserică, o
simfonie.) Cei din Schit însă nu au ceasurile, nici nu cântă imnuri, ci săvârşesc lucrul
de mână, meditează şi fac puţină rugăciune de unul singur. Iar stând la rugăciune
trebuie să te eliberezi de omul cel vechi, să zici Tatăl nostru sau să le faci pe
amândouă, apoi să şezi la lucrul de mână. Cât priveşte prelungirea rugăciunii când
stai în picioare, dacă te rogi neîncetat potrivit Apostolului (I Tes 5,17), nu trebuie să o
reiei de câte ori te ridici căci mintea ta e toată ziua la rugăciune. Dar când te aşezi la
lucrul de mână trebuie să spui din inimă sau să rosteşti psalmi, iar la sfârşitul fiecărui
psalm să te rogi şezând: “Dumnezeule miluieşte-mă pe mine ticălosul.” De eşti hărţuit
de gânduri atunci adaugă: “Dumnezeule, Tu vezi necazul meu, ajută-mă!” Când deci
ai făcut trei rânduri în plasă, scoală-te la rugăciune şi plecând genunchii şi sculându-te
spune la fel rugăciunea amintită. La vecernii, cei din Schit spun 12 psalmi şi la
sfârşitul fiecăruia în locul doxologiei (Slavă Tatălui…) spun Aliluia şi fac o
rugăciune; la fel şi noaptea spun precum voieşte: unul spune psalmi din inimă, altul
îşi cercetează gândurile sale sau citeşte Vieţile părinţilor. După ce citeşte 5-8 foi trece
pe urmă la lucru de mână. Cel ce cântă sau rosteşte psalmi din inimă trebuie să-i
rostească cu buzele dacă nu-i prin apropiere cineva.
 Ţi-am spus-o de multe ori: Trezeşte-te din somnul cel greoi căci nu ştii ceasul în
care va veni Domnul!
 În privinţa somnului de noapte, roagă-te de două ori seara socotind apusul
soarelui. Slăvind astfel pe Dumnezeu, dormi apoi şase ore, apoi scoală-te la
priveghere şi petrece aşa celelalte patru ore. Vara fă la fel dar scurtând timpul şi
spunând mai puţini psalmi pentru scurtimea nopţilor.
 În privinţa hainelor, cel slab trebuie să aibă pentru neputinţa lui haine de vară şi
de iarnă, iar cel ce a ajuns să suporte cum zice Apostolul foamea, setea şi golătatea,
poate petrece timpul cu o singură haină. Dar să nu ne înălţăm frate în cuget, ci să ne
lăsăm duşi spre cele smerite şi să nu murmurăm având două sau trei veşminte.
 Frate, sunt uimit şi mă minunez când cei din lume dorind să câştige se războiesc,
dispreţuiesc fiarele sălbatice, cursele tâlharilor, primejdiile mării şi însăşi moartea
nedescurajându-se câtuşi de puţin datorită bogăţiei râvnite, chiar dacă nu sunt singuri
că o vor dobândi. Iar noi ticăloşii şi moleşiţii care-am primit putere să călcăm peste
şerpi, scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului, noi care am auzit: “Eu sunt, nu vă
temeţi!”, care ştim limpede că nu ne luptăm din puterea noastră, ci din puterea lui
Dumnezeu care ne întăreşte şi ne înarmează, suntem atât de lipsiţi de curaj – mai
fricoşi decât femeile. Dar de unde vine aceasta? De acolo că trupurile noastre n-au
fost străpunse de frica Lui (Psalmi 118,120), că glasul suspinului nostru nu ne-a făcut
niciodată să mâncăm pâinea (Psalmi 101,56). Ia aminte că moleşeala, nepăsarea şi
iubirea de trup nu ne lasă nici să răsuflăm. De vrei să fii râvnitor, osteneşte-te, sileşte-
te, teme-te de Dumnezeu şi El va face voia ta, căci a spus că “va face voia celor ce se
tem de El”. (Psalmi 144,19)
 Cât despre citit, este de folos a citi “Vieţile Părinţilor” căci aşa se luminează minte
în Domnul.
 Crede mie frate că ştiu un om pe care-l cunoaşte numai Domnul ajuns la o astfel
de măsură, că odată sau de două ori, ba chiar de mai multe ori pe săptămână este
cucerit de hrana duhovnicească şi dulceaţa ei îl face să uite cu totul de hrana simţită.
Apoi când vine la împărtăşirea de ea nu voieşte să se împărtăşească simţindu-se sătul
şi scârbit de ea. Iar dacă totuşi se împărtăşeşte, se defaimă pe sine zicând: “Pentru ce
nu sunt întotdeauna aşa?” şi doreşte să mai primească din aceea. (Se afirmă aici taina
necuprinsă a intimei legături dintre suflet şi trup. La urma urmelor, trupul este
raţionalitate plasticizată şi sensibilizată plină de lucrarea spiritului uman şi în ultimă
instanţă de Duhul dumnezeiesc. De ce n-ar susţine atunci Duhul acest suport al vieţii
spirituale printr-o lucrare intensă a Lui în sufletul omenesc, deci şi în trup fără să
recurgă la noi adaosuri de materie pe care el să o prefacă în materie vie şi însufleţită a
trupului? În afară de aceasta, materia este în ultimă analiză energie concentrată. Poate
că noi, prin puterea spiritului nu actualizăm toată energia concentrată în trupul nostru.
O lucrare mai intensă a Duhului poate actualiza lucrând direct asupra trupului, sau
prin spiritul nostru mai multe zăcăminte de energie condensată în trupul nostru. Mai
condensate sunt aceste energii în oase, alipirea lor de carne poate avea ca urmare o
umplere a cărnii de mai multe energii încât se poate trăi o vreme mai îndelungată fără
o hrană nouă. Dar aceasta poate fi şi urmarea concentrării tuturor gândurilor într-un
singur gând îndreptat spre Dumnezeu, ceea ce atrage în gândul astfel concentrat dar şi
în oasele unificate şi lipite de trup puterea Duhului Sfânt care actualizează mai multe
energii concentrate în ele.)
 Iarna nu se bea mult, de asemenea trebuie să se mănânce mai puţin, adică din
toată cantitatea bucatelor se micşorează a 12-a parte, iar din vin şi apă câte o jumătate
de pahar de fiecare. Dacă te ţii tare şi nu oboseşti, este bine să bei odată pe zi, iar de
nu poţi, bea de două ori, dar de fiecare mai puţin. În vremea mişcărilor şi războaielor
gândurilor trebuie să mai tai puţin din măsura obişnuită, încă o a 12-a parte şi o
jumătate de pahar de băutură încât mâncarea să fie micşorată cu două uncii, iar
băutura cu un pahar.
 Cei ce se cârmuiesc pe ei înşişi bine şi cu dreaptă socoteală, ţin seama de trup şi
de înclinarea lui căci a mânca după poftă înseamnă a pofti să mănânci nu după
trebuinţa trupului ci din lăcomia pântecelui. Iar de vezi că cineva din înclinare doreşte
mai multe legume verzi decât uscate, dar nu din poftă, ci pentru că este mai uşor,
aceasta este ceva deosebit căci există firi care primesc mai bucuros bucate dulci,
altele sărate sau acre. Aceasta nu este patimă sau lăcomie. Dar a pofti şi a dori
mâncarea este poftă şi ea este slujitoarea lăcomiei pântecelui. Deci când lucrează
împotriva ei şi te foloseşti de mâncare din trebuinţă, nu o faci din lăcomia pântecelui.
 Noi punând piciorul pe prima treaptă a scării să nu voim să urcăm îndată la cea
mai de sus. Dacă înfăptuim cele de la mijloc ajungem prin înfrânare şi la cele mai
multe căci cei ajunşi la această măsură pot să fie precum zice Apostolul şi sătui şi
flămânzi pentru că s-au învăţat în toate. (Rămân stăpâni pe ei înşişi şi când sunt sătui
şi când sunt flămânzi pentru că s-au deprins să se stăpânească în ambele cazuri.)
 A fi moleşit, a nu voi să sporeşti cum ţi-o cere însăşi firea, înseamnă a te lăsa
stăpânit şi purtat ca un obiect. Dar fiind om nu poţi fi redus prin trândăvie la starea
totală de obiect, ci devii robul patimilor. A fi moleşit înseamnă a te lăsa închis în
închisoarea neputinţei şi monotoniei plictisitoare, înseamnă a cădea din plinătatea
fiinţei într-o existenţă părută, într-un coşmar în care nu faci şi nu mai poţi face nici
un gest de eliberare, ci cu tine se fac, deşi ţi se pare că faci tu însuţi lucruri care nu le
faci de fapt tu. Aceasta este moartea sufletească de pe pământ care culminează în
viaţa de apoi.
 Dormitul pe scaun te duce cu timpul la smerenie, însă predă-te lui Dumnezeu în
frica Lui.
 Ascultă frate! Ai ajuns slăbănog de vrei să fii slujit de altul? Nu-ţi dai seama că
aceasta este spre osândă, mai ales pentru un tânăr care mai degrabă ar trebui să
slujească altuia? Crede-mă că eu până ce n-am primit înştiinţare de la Dumnezeu să
mă liniştesc în izolare, mă slujeam singur chiar în vreme de boală pregătindu-mi
puţină mâncare şi aprinzând focul. Nu face ceea ce faci că de nu vei muri în chip
păcătos, ci de ai vreo nevoie, nu vorbi mai mult de ea decât este trebuinţă, căci cel ce
nu şi-a zidit chilia sa cum o va zidi pe a altuia? Nu ştii că Domnul a zis: “Fiul Omului
n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească”? nu te lăsa abătut de la cestea că de nu
“sângele tău va fi asupra ta” (III Împăraţi 2,38). Am întrebat şi am auzit că un tânăr
nu foloseşte alt tânăr chiar de l-ar adăpa cu cunoaşterea întregii Scripturi.
 Veghează frate că eşti muritor şi vremelnic. Strânge calul tău în frâul cunoştinţei
ca nu cumva privind ici şi colo să înnebunească după femei, mai bine zis după bărbaţi
şi să te arunce pe tine călăreţul lui. Roagă-te lui Dumnezeu ca să “întoarcă ochii tăi ca
să nu vadă stricăciunea”. De vei dobândi o inimă de bărbat vor fugi de la tine toate
războaiele. Fă-te usturător ca spirtul pe rană şi nu lăsa să se adune împuţiciunea şi
necurăţia. Dobândeşte plânsul ca să te înstrăinezi pe tine de îndrăzneala ce destramă
sufletele celor ce au câştigat-o pe aceasta. (Calul e altceva decât călăreţul; pofta
trupului şi vrerea păcatului stârnită de această poftă altceva decât adevăratul stăpân
peste toate cele din care se constituie omul, deşi voia subiectului poate ceda şi se
poate pune într-o anumită măsură în slujba poftei şi a păcatului. Subiectul este târât
oarecum fără voia lui sau cu pe jumătate de voie în cele pe care pe de altă parte le
simte contrare lui, putând fi dus prin repetiţie până la moartea sufletească încât omul
să devină un fel de automat, sau obiect purtat de impulsuri regulate în colo şi-ncoace.)
 Nu toţi care sunt în mănăstire sunt monahi, ci cel ce face lucrul monahului pentru
că s-a spus: “Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor,
ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri.” Deci de ce-ţi râzi de tine frate
nenorocit căci de întrebi şi nu stărui, ci întrebând iarăşi le spui altora căutând slava
deşartă şi să placi oamenilor. Pentru aceasta culcându-te eşti ispitit şi vine asupra ta
demonul care te înăbuşă şi pentru aceasta îngăduie Dumnezeu să fii pedepsit prin
îndepărtare ca să te ocărăşti pe tine însuţi, dar tu nu înţelegi. Acesta este timpul care
ni s-a dat să ne cercetăm patimile noastre şi de a ne tângui. Când şezi în chilia ta şi
eşti supus ispitelor ocărăşte-te pe tine în toate şi aruncă neputinţa ta înaintea lui
Dumnezeu şi El te va ajuta şi-ţi va da putere ca să sporeşti întru El.
 Când ai vreo suferinţă în trup, te înfrânezi de la lucrurile care te vatămă, atunci de
ce dar nu lupţi să te înfrânezi când suferă sufletul? Foloseşte puterea ta şi Dumnezeu
te va ajuta pentru rugăciunile sfinţilor căci însetează să vadă mântuirea noastră Cel ce
s-a jurat pe sine că “nu voieşte moartea păcătosului, ci să se-ntoarcă şi să fie viu.”
Adaugă şi tu cei doi bănuţi ai tăi şi-L vei bucura pe El ca şi văduva aceea. Leagă-ţi
barca de corabia Părinţilor tăi şi aceştia te vor cârmui spre Iisus.
 În privinţa limbii, a pântecelui şi a îndrăznelii fă şi tu ce poţi ca să te-nfrânezi căci
fără osteneala, trezvia şi plânsul din inimă, nu pot fi ţinute. Adu-ţi aminte că “mult
poate rugăciunea lucrătoare a dreptului”.
 Nu căuta să te slujească cineva, ci slujeşte-te singur!
 Trebuie întru totul să ne lipim de Sfinţii Părinţi şi din pilda vieţii lor, din vorbirea
şi suspinul acestora să ne umplem de pocăinţa cea după Dumnezeu. Aceasta se
aseamănă cu ceea ce făceau oile lui Iacov, care privind la nuielile din apă, zămisleau
şi năşteau după chipul lor pestriţ. Astfel dacă întipărim şi noi pildele lor ca să ne
folosim în acelaşi fel de lucruri, nu vom întârzia să păşim pe aceeaşi cale cu ei.
 A fi desăvârşit înseamnă după Sfântul Apostol Pavel a tinde mereu în sus: “Cele
dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte întinzându-mă” (Filipeni 3,13). Aceasta este
desăvârşirea omului: tensiunea continuă, neoprirea, nealunecarea în jos, este
desăvârşirea în mers cu privirea aţintită la ţinta finală.
 De voieşti să te mântuieşti cu adevărat, ascultă cu fapta: ridică de la pământ
picioarele tale şi înalţă-ţi mintea la cer şi acolo să-ţi fie cugetarea ziua şi noaptea.
Dispreţuieşte-te cu toată puterea ta, noaptea şi ziua, luptându-te să te vezi puţin mai
prejos de orice. Aceasta este calea cea adevărată şi afară de ea nu este alta pentru cel
ce voieşte să se mântuiască în Hristos care-l întăreşte pe el. Cel ce voieşte să alerge!
Cel ce voieşte să alerge! Cel ce voieşte să alerge! Să alerge să ia cununa. Îţi dau
mărturie despre aceasta înaintea lui Dumnezeu cel viu Care voieşte să dăruiască viaţa
veşnică tot celui ce voieşte. De voieşti, lucrează frate!
 Binele îl câştigi mişcându-te, numai cel ce rămâne leneş în cele rele, nu se mişcă,
nu aleargă, iar mişcarea este susţinută de voinţă. Cel ce “se lasă în voia răului” nu se
mişcă propriu-zis, este inert pentru că nu se foloseşte de voinţă. Cel ce vrea să facă
binele, să fie bun, voieşte să fie mereu mai bun, să facă tot mai mult bine. În rău se
alunecă tot mai jos, aproape lipsit de orice voinţă; binele are o ţintă niciodată deplin
ajunsă – e Dumnezeu. Răul n-are nici o ţintă sau îndeamnă doar la repetarea unei
plăceri de scurtă durată. Fericirea veşnică încununează o voinţă ce se întăreşte
continuu. Trândăvia nu realizează pe om şi de aceea nu se încununează cu fericirea
plinătăţii netrecătoare a vieţii.
 Cel ce voieşte să biruiască se şi sileşte pe sine fie la post, fie la priveghere, fie la
orice alt lucru. De pildă, dacă e dator să nu mănânce cum e obiceiul până la ora nouă
dar slăbiciunea îi cere să mănânce la ceasul al treilea (9), să se silească să nu mănânce
până la ceasul al şaselea (12). Cu privegherea, la fel, căci astfel silinţa se împotriveşte
lucrării dracilor. În ceea ce priveşte pogorământul, aceasta este un ajutor dat trupului.
(Nevoinţa aceasta perseverentă şi tenace este un mijloc de întărire a voinţei sau a
spiritului împotriva pornirilor inferioare care-l robesc pe om. Pofta e printre primele,
mânia – dintre ultimele. Numai omul întărit prin nevoinţă, omul liniştit şi generos se
poate face lăcaş al Duhului Dumnezeiesc. Numai el este liber pentru relaţia de iubire
adevărată cu Dumnezeu şi cu semenii. Numai acest om este tare şi nu e preocupat din
slăbiciune pentru sine. Demonii îl slăbesc pe om cu aparenţa că-l fac să se preocupe
de sine sau cu acest scop.)
 Fraţilor, plâng şi mă tânguiesc pentru mânia ce ne ameninţă căci toate le facem
împotriva a ceea ce trebuie. Fiindcă s-a spus: “De nu va prisosi dreptatea voastră mai
mult decât a cărturarilor şi fariseilor nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”, şi
fărădelegile noastre au întrecut cu mult pe cele ale celorlalte neamuri.
 Împotriveşte-te răutăţii şi Domnul îi va aduce pe duşmanii tăi sub picioarele tale,
cei potrivnici ajungându-ţi în cele din urmă prieteni. Luptă-te până la moarte pentru
adevăr şi Dumnezeu va lupta pentru tine. Nu cere ajutor de la oameni, căci cel ce-şi
pune nădejdea în ei cade repede, iar ajutorul lui Dumnezeu întrece cu mult ajutorul a
zeci de mii de oameni. Pentru aceasta a zis Proorocul: “Domnul este ajutorul meu şi
nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul.” Sprijineşte-ţi deci inima ta în Domnul,
îmbărbătează-te şi fii tare, iar El va fi negreşit lângă tine. (Numai luptând cu toată
puterea, e prezent şi Dumnezeu în tine, luptând cu puterea Lui împreunată cu puterea
ta. Dacă lupt moleşit, Dumnezeu nu luptă cu tărie în mine. În tăria luptei mele este
prezentă tăria luptei lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să fii tare, dar nu sunt tare de nu
simt puterea mea încordându-se. Însă în încordarea aceasta este lucrător Dumnezeu pe
măsura ei.)
 Dacă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi aşa credem, să facem întru El tot ce
putem iar El îi va nimici pe cei ce ni se împotrivesc căci “El risipeşte sfaturile
neamurilor şi nimiceşte uneltirile cârmuitorilor. Iar voia Lui rămâne în veac.” (Psalmi
32,10) Susţine pe cât poţi adevărul şi luptă-te pentru el. Să stăm întru adevăr şi nu vor
întârzia duşmanii să vină la picioarele noastre. Astfel se va slăvi Dumnezeu prin robii
Săi.
 Sfântul Varsanufie cere ca omul să nu se robească unei legi pe care să şi-o dea
odată pentru totdeauna, ci să lucreze de fiecare dată aşa cum împrejurarea îi spune
că este de folos. Libertatea în bine, aceasta e recomandarea. Să nu se îngrădească
omul printr-o lege a repetiţiei formale.
 Să nu te moleşeşti cu trupul căci te va doborî! (Moleşeala trupului este moleşeala
sufletului; trupul trândav şi pretenţios a scăpat de sub puterea şi controlul sufletului
sau sufletul nu mai are putere asupra lui. Este un trup care cedează uşor la orice
ispită, care nu vrea şi de aceea nu mai este în stare să se încordeze fără greutate.)
 Frate, “silirea în toate” şi smerenia îl duc pe om de grabă le sporim.
 Să nu judeci pe cineva, să nu dispreţuieşti sau să sminteşti pe cineva. Nu gândi
despre cineva cele ce nu le-ai văzut la el căci aceasta-i spre pieirea sufletului. Ia
aminte la tine şi aşteaptă moartea cea grabnică. Spune-ţi cuvântul fericitului Arsenie:
“Arsenie pentru ce-ai ieşit din lume? Ce-ai venit să cauţi aici?” Aleargă spre Iisus ca
să-L apuci. De vrei să te mântuieşti iuţeşte-ţi pasul ca să te afli în această bună
împreună-vestire cu sfinţii Bătrâni. De vrei să te mântuieşti lucrează!
 Este o mare bucurie să ceară cineva un lucru cu frica lui Dumnezeu. Acesta va
îndrăzni să creadă că cererea lui se va împlini. Dar dacă ceri sămânţă pentru ogorul
tău, cultivă-l ca să-l pregăteşti pentru plivirea ei, căci despre pământul cel bun şi
cultivat se spune că a dat câte o sută de roade pentru una.
 Nu poate fi omul tare decât în Dumnezeu. Când este singur este slab. În omul
credincios nu se poate deosebi ce este al lui de ce este al lui Dumnezeu. Lui i se pare
că tot ce face, Dumnezeu face dar pune atâta râvnă ca şi cum totul ar depinde de el
căci fără râvna şi efortul lui n-ar lucra Dumnezeu, însă chiar râvna lui îşi are
provenienţa de la Dumnezeu. Va fi tras la răspundere dacă n-a lucrat aşa cum voieşte
Dumnezeu, sau va fi răsplătit dacă lucrează aşa. Dar n-ar fi putut lucra cum vrea
Dumnezeu dacă n-ar fi avut întărirea lui Dumnezeu şi e osândit când n-a lucrat aşa
pentru că n-a primit ajutorul lui Dumnezeu.
 Numai prin multe lupte repetate se întăreşte omul în aşa fel ca ispita să nu mai
aibă putere asupra lui.
 Ni se cere să facem ceea ce stă în puterea noastră şi nimic mai mult căci
acoperământul şi mila lui Dumnezeu va întări neputinţa noastră.
 De unde vine trândăvia şi ce trebuie făcut când se iveşte ea? Este o trândăvie a
firii din oboseală şi una de la draci. De voieşti să le deosebeşti cercetează astfel: cea
de la draci se iveşte în cineva înainte de timpul când are nevoie de odihnă, căci
începând să lucreze încă înainte de a isprăvi o treime sau o pătrime din lucrare,
trândăvia îl îndeamnă să lase lucrul şi să se scoale. Deci nu trebuie să primească
îndemnul ei, ci să facă rugăciune şi să şadă la lucrul lui cu răbdare. Astfel, văzând
vrăjmaşul că omul face rugăciune tocmai din pricina trândăviei, pentru a nu-i mai
prilejui asemenea faptă fuge. Cea a firii se iveşte când omul se osteneşte peste putere
şi se sileşte a lucra mai mult decât poate. Astfel trândăvia firii se naşte din neputinţa
trupului. În acest caz trebuie să-şi încerce omul puterea şi să-şi odihnească trupul în
frică de Dumnezeu. (Trândăvia care este produsă de o prea mare oboseală a trupului
are în ea ceva spiritual şi care arată în ea o influenţă a celui rău. Simt o trândăvie
pentru ceva şi atunci când fac ceea ce nu-mi produce o plăcere trupească, este un fel
de autosugestie, descurajare care tot prin autosugestie se poate învinge. Ea se învinge
cu voinţa dovedind astfel că ea provine şi dintr-o voinţă slabă.)
 Dacă din trândăvie se naşte o aţipire care mă împiedică de la lucrul pe care-l fac,
oare trebuie să mă ridic sau să rămân şezând? Să te ridici şi să nu încetezi a te ruga lui
Dumnezeu şi va alunga Domnul aţipirea de la tine.
 Foloseşte toată puterea ta căci mulţi au fost cu Iisus şi mulţi s-au înstrăinat de El.
 Cel ce caută cu adevărat viaţa veşnică se străduieşte să păzească cuvântul lui
Dumnezeu până la vărsarea sângelui în tăierea voii sale.
Suferinţă – răbdare

 Un mare rol în înaintarea omului spre chipul real al lui îl are răbdarea
necazurilor. Aceasta îl întăreşte pe om cu adevărat în spiritul lui, în vreme ce
căutarea de a se sustrage de sub ele îl moleşeşte spiritual. Prin răbdarea necazurilor
omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea de lume, ci de la Dumnezeu Cel
atotputernic şi iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu foarte multe necazuri,
însăşi robia şi slăbiciunile în care-l coboară pe om patimile ca alipiri excesive la
lume, arată incapacitatea ei de a-l îmbunătăţi de a face din el o fiinţă liberă. Omul
este unit prin spiritul său în mod deosebit cu Dumnezeu Cel netrecător şi infinit în
viaţa Lui, de aceea trebuie să cultive mai ales legătura cu El dezrobindu-se de lume
şi devenind prin aceasta stăpânul ei cu adevărat. Toate căutările de ocolire a
necazurilor alegând viaţa comodă prin ceea ce i se oferă de către lume sunt
împreunate cu egoismul care separă pe om de om, împiedicându-l prin aceasta în
înaintarea spre Împărăţia Cerurilor care este Împărăţia iubirii între el şi Dumnezeu,
între om şi semenii săi. De aceea sfinţii Varsanufie şi Ioan socotesc că nu există alt
drum spre Împărăţia Cerurilor decât suportarea cu răbdare a durerii, a necazurilor
şi chiar săvârşirea oricărui bine ei o socotesc împreunată cu suportarea unui necaz,
căci aceasta trezeşte invidii văzute şi nevăzute. În răbdarea necazurilor se manifestă
o relativizare a legăturilor noastre cu cele ale lumii; prin ea se face iarăşi
transparent sau simţit planul vieţii spirituale superioare caracterizată prin bunătate
şi iubire în viaţa de veci. Acest simţ al relativităţii celor pământeşti care slăbeşte
patimile noastre dă omului odihnă tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile şi
influenţele lumii acesteia, de aceea “odihna” este o altă importantă stare
duhovnicească accentuată insistent de cei doi bătrâni. Prin aceasta se arată că
lumea e făcută nu pentru a ne robi spiritul, ci pentru a fi transfigurată prin spiritul
nostru unit cu Dumnezeu ca să fie luată în stăpânire de spiritul nostru. Sfântul
Varsanufie explică această odihnă arătând că ea se dobândeşte ca arvună încă în
viaţa de aici prin răbdarea necazurilor produse de o prea mare lipire de lume, care
ne ţin într-o agitaţie chinuitoare; înaintăm spre marea şi netrecătoarea odihnă a
vieţii viitoare care nu este o încremenire, ci o bucurie netulburată, de iubirea în care
vom vieţui în veşnicie. Odihna veşnică la care ajung cei ce se întăresc de aici în
răbdarea necazurilor are şi ea o linişte a conştiinţei de a nu fi făcut rău altora, sau
de a fi obţinut iertarea pentru relele pricinuite altora.
 Taina suferinţei care înnobilează nu o pot înţelege decât cei subţiaţi prin
experienţele duhovniceşti. “Inima tare” constă în a suporta necazurile şi a rămâne în
iubire faţă de cel ce-ţi provoacă răul. “Inima tare” stă în stăruirea de a fi dulce cu
cei ce te adapă cu paharul amărăciunii.
 Te descurajezi în necazuri ca un om trupesc ca şi când n-ai fi auzit că te aşteaptă
necazuri cum i-a spus şi Duhul lui Pavel (Fapte 20,23) care-i mângâia pe cei ce erau
cu el pe corabie îndemnându-i să fie cu voie bună.
 Cine strigă în necaz împotriva altora strigă împotriva puterii arătată de Hristos
pe Cruce. Hristos şi-a arătat puterea răbdând şi neocărând pe nimeni. Aşteptând
necazuri şi mai grele decât cele de faţă, le vei simţi pe acestea mai uşoare şi prin
aceasta te vei simţi deasupra lor, deci şi odihnit. Libertatea şi odihna sunt
nedespărţite, dar la această stare nu se ajunge căutând comoditatea căci şi aceasta
ne robeşte leneviei făcându-ne totodată insensibili în sens egoist. Nu evitând
necazurile ne umanizăm, ci răbdându-le; aceasta este în acelaşi timp adevărata
mângâiere a Duhului sfânt care va mângâia duhul nostru – aceasta este adevărata
odihnă.
 Cel ce a răbdat până la sfârşit, arată că nu s-a lăsat copleşit de nici o greutate,
acela a câştigat deplin lupta pentru libertate în care s-a unit cu Duhul Sfânt – Duhul
libertăţii.
 Cel ce rabdă arderile cu fierul înroşit al necazurilor se va mântui.
 Să-l socoteşti pe cel ce te loveşte ca pe cel ce te mângâie şi pe cel ce te necinsteşte
ca pe cel ce te slăveşte, pe cel ce te necăjeşte ca pe cel ce te odihneşte, iar pe cel ce te
ocărăşte ca pe cel ce te cinsteşte.
 Răbdarea necazurilor ne face părtaşi la patimile lui Hristos, iar aceasta ne pune
n comuniune cu El. Prin aceasta ne împărtăşim de puterea Lui de a ne ridica mai
presus de noi înşine, mai presus nu numai de plăceri, ci şi de suferinţele care pot să
aibă o mare putere asupra noastră. Mila pentru alţii ne eliberează şi de unele şi de
altele. Hristos a pătimit pentru noi, dar nu ca să ne scutească pe noi de a mai face
ceva, ci ca să înnobileze firea noastră. Punând în firea Lui omenească această putere
ne-o comunică şi nouă. Altfel Hristos nu s-ar mai fi făcut începătorul unei vieţi noi a
umanităţii. Cei din occident au renunţat la orice efort de îmbunătăţire din puterea lui
Hristos, aceasta ducându-i la o mare slăbănogire, indiferentism şi libertinaj.
 Răbdarea necazurilor este un ajutor de întărire a subiectului uman. Cine rabdă,
stăruie sub greutăţi, nu fuge de ele nu dă loc slăbiciunii sau deznădejdii. Cel ce
rabdă învaţă astfel stăpânirea de sine, cel c stăruie răbdând atinge treapta supremă a
umanului de a fi subiect şi nu obiect purtat încolo şi încoace, fără voia lui. Împărăţia
Cerurilor este o comuniune a subiectelor libere, nesupuse fără voia lor răului şi
nerăbdării chinuitoare a subiectelor ce se bucură de comunicarea cu Tatăl, ca nişte
fii ai Tatălui, supremul Subiect liber, devenind şi ei stăpâni pe ei înşişi asemenea
supremului stăpân, nesupus nici unei forţe superioare Lui. În această împărăţie nu
pot intra decât cei ce şi-au întărit libertatea prin răbdarea stăruitoare a necazurilor
şi a supărărilor inevitabile ce le vin de la natura schimbătoare a lumii şi de la starea
încă nedesăvârşită a semenilor. Pildă ne-a dat în această privinţă Însuşi Hristos, dar
nu numai pildă ci şi putere punând în firea Lui omenească toată puterea stăpânirii
nepătimitoare de sine prin suportarea răbdătoare a pătimirii şi a morţii. Deci aşa
cum a întemeiat El Împărăţia Cerurilor pentru oameni sau Împărăţia sufletelor
umane ridicate peste robia de sub stăpânirea patimilor interioare şi a stăpânirilor
lumeşti exterioare.
 Pentru ce vă tulburaţi pentru nişte nimicuri ca nişte începători nepricepuţi? De ce
uiţi cuvântul: “Lipsiţi, strâmtoraţi, rău chinuiţi”? (Evrei 11,37) Părinţii noştri şi-au
ales lor necazurile iar noi nu ne ruşinăm să căutăm orice fel de odihnă. Cât despre
moartea ta, ţi-am spus şi ţi-o repet: nu vei mai zăbovi mult timp în trup.
 Nu s-a rugat Iisus pentru sine să treacă paharul de la El, ci pentru ca să ne înveţe
şi pe noi să ne rugăm când ne aflăm în mare strâmtorare şi rugându-ne să luăm
putere să răbdăm. Astfel nici El n-a primit şi nici noi nu primim prin rugăciune
depărtarea încercării şi a necazului, ci puterea de a răbda căci aceasta ne este de
folos pentru a ajunge la tăria stăpânirii peste toate cele ce caută să ne robească, nu
scăparea facilă de durere. Deci Iisus n-a obţinut ceea ce a cerut, nici noi, dar
obţinem altceva mult mai de folos. Rugăciunea nu este ascultată totdeauna pentru
ceea ce cerem, dar este ascultată totdeauna prin faptul că ni se dă putere să răbdăm
în ceea ce ni se lasă să suportăm.
 Dumnezeu a primit mai mare slavă prin răbdarea de către Iov a încercărilor
venite asupra lui, atât pentru că mărturia lui Dumnezeu pentru el s-a dovedit prin ea
adevărată cât şi pentru că s-a arătat cât de tari sunt cei ce se încred în El.
 Numai bucurându-te de boala care o ai ca fiind spre binele tău, aceasta îţi va fi
de folos.
 O, iubite frate, Domnul a răbdat crucea iar tu nu te bucuri de necazurile a căror
răbdare ne duce la Împărăţia Cerurilor? Drept ai spus că eşti necăjit, dar nu ştii că
atunci când cineva cere părinţilor să se roage pentru el lui Dumnezeu să-i dea ajutorul
său, i se înmulţesc necazurile şi cercetările spre probarea lui? Nu cere odihnă
trupească dacă Domnul nu ţi-o dă căci El a zis: “În lume necazuri veţi avea!” Domnul
să te ajute în toate. Iartă-mă pentru cele ce ţi le-am spus căci am vorbit ca unul care
cere multe fără să le aibă el însuşi, dar am spus cele ce le ştiu de la alţii care le-au
cercat cu fapta.
 Frate, “toată odihna trupului este un lucru de scârbă lui Dumnezeu” căci a zis El
însuşi: “Îngustă şi plină de necazuri este calea ce duce la viaţă”, deci în alegerea ei
există voia cea bună şi cel ce o ţine pe ea îşi alege sie-şi în tot lucrul un necaz de bună
voie după puterea lui. Nu ştii ce zice Apostolul: ”Îmi chinuiesc trupul meu şi-l port
robit”? Vezi că chiar fără să vrea, trupul, dumnezeiescul Apostol îl duce robit cu voia
sa? Cel ce are această voinţă bună a mântuirii, în orice lucru din cele trebuitoare lui
amestecă puţin necaz. De pildă: am prilejul să dorm pe o saltea de lână, dar aleg să
dorm pe una de paie şi aceasta numai pentru neputinţa trupului meu, ruşinându-mă că
alţii dorm pe pământul gol, pe scândură şi îşi pun sub cap o pernă de ogrinji ca cel
între sfinţi Arsenie şi mulţi alţii. Alţii încă şi-au pus sub capul lor mărăcini alegând
mai mult chinuirea. Am apa folositoare la bucătărie aproape? Trebuie să aleg ca un
iubitor de osteneală una mai îndepărtată ca să ostenesc trupul cu puţin necaz. Pot să
mănânc pâine bună şi curată? Trebuie să aleg una proastă ca să mă chinuiesc puţin,
aducându-mi în acelaşi timp de cei ce n-au gustat nimic copt mai ales de Stăpânul
nostru Hristos, Care a gustat fierea şi oţetul pentru mine. Aceasta este voia după
Dumnezeu, iar cea după trup caută odihna în toate cele dimpotrivă. Aceasta se
întâmplă când zic: “Închide repede uşa să nu mă tragă curentul şi să răcesc”, sau
“Vezi frate că ai afumat mâncarea şi nu pot s-o mănânc” şi celelalte. Aceasta este voia
cea rea; tai-o pe aceasta şi te vei mântui, iar de eşti biruit de ea, osândeşte-te pe tine şi
dă dreptate aproapelui. Deci, dacă “Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce se silesc”,
dacă nu ne silim, cum ne vom mântui?
 Totdeauna să amestecăm în cele ale noastre puţină strâmtorare şi necaz de orice
fel temându-ne de cele spuse: “Ai luat cele bune în viaţa ta.” (Luca 16,25) Nu este
bine să ne odihnim întru nimic căci cel ce caută aceasta îşi trăieşte lui şi nu lui
Dumnezeu, iar unul ca acesta nicicum nu-şi poate tăia voia sa.
 Să nu te leneveşti deci, ci lucrează şi nu pregăti hrana care putrezeşte, ci pe cea
care rămâne pentru viaţa veşnică şi o hrăneşte pe aceasta în Hristos Iisus Domnul
nostru întru Care întăreşte-te pururea.
 Frate, voia Stăpânului este să ne mântuim, pentru ce atunci noi nu voim? Căci nu
minte Cel ce-a spus: “Cereţi şi veţi lua.” (Cum nu s-ar bucura Hristos când i-am cere
să ne ajute să-I urmăm pilda ca să ne asemănăm cu El? Prin aceasta ne facem fraţi cu
el şi moştenim cu el Împărăţia Tatălui. De aceea s-a făcut şi s-a adus jertfă Tatălui ca
om predându-se cu desăvârşire Tatălui ca şi noi să ne facem din puterea Lui asemenea
Lui renunţând la egoismul nostru, predându-ne Tatălui şi unii altora. Chipul lui
Hristos este ţinta spre care înaintăm în eforturile noastre de desăvârşire şi din El luăm
puterea lor. mai ales din puterea Lui care a culminat în răbdarea crucii luăm şi noi
putere de a răbda.)
 Moartea din generozitate înseamnă ieşirea din închisoarea egoismului. Moartea
de pe urma păcatului înseamnă a te sărăci şi sufoca în strâmtorarea egoismului tău.
Noi purtăm în sine moartea din egoism chiar din sămânţa părinţilor din care ne
naştem, dar o putem preface în moarte din generozitate şi aceasta ne trece la viaţă.
Ne naştem în orice caz ca să murim: să murim de bună voie a iubirii faţă de alţii sau
de moartea din egoism.
 Cât despre fratele cel împreună cu tine, suportă-l după puterea ta căci cel sănătos
trebuie să-l suporte pe cel bolnav, până ce va face Dumnezeu ceea ce este de folos.
 Chinuieşte-ţi mult simţurile tale: vederea, auzul, gustul, mirosul, pipăitul şi vei
înainta prin harul lui Hristos căci nu ajunge cineva martir fără chinuri.
 Omul probat este un om tare; el devine tare dacă rezistă ispitelor – acesta fiind
sensul probării. Împărăţia Cerurilor este a oamenilor tari care prin probe au ajuns
de neclătinat de ispitele plăcerii şi ale durerii; care nu se lasă luaţi în stăpânire de
nimic ci stăruie în comuniunea liberei iubiri de Dumnezeu.
 Nu se poate scoate răul din fire fără încordarea ei. Păcatul, patima reprezintă o
slăbiciune a firii. Nu suferinţa pur şi simplu o întăreşte şi o izbăveşte de rău, ci
răbdarea ei care reprezintă o încordare o folosire a tuturor rezervelor de putere
însoţită de cererea cu încredere a ajutorului lui Dumnezeu, care şi ea reprezintă o
încordare a puterii. Şi înfrânarea de la plăcerile care ispitesc este o încordare, o
răbdare a ispitei fără încovoierea care cedează, dar numele de răbdare se foloseşte
mai propriu împotriva ispitei de a fugi ce durere, tendinţei de a ieşi de sub ea. Slava
firii este starea care nu mai simte nici atracţia superficială spre plăcere, nici durerea
trupului, când duhul a copleşit viaţa trupului. Dar de duh ţine şi voinţa. Fără a se
exercita în efortul voinţei, în duhul nu poate deveni puternic ca să copleşească
plăcerea şi durerea trupului. Acesta a fost rolul răbdării lui Hristos şi a crucii
suportate de el. Firea Lui omenească trebuia să meargă până la supremul grad al
răbdării care este răbdarea morţii pentru a se întări deplin. O cedare în ultimul
moment ar fi fost o alunecare din tot ceea ce a dobândit prin ce a răbdat anterior.
Trebuie să-ţi dai însuşi viaţa ca să o dobândeşti în suprema tărie a ei pe planul
superior oricărei slăbiciuni. Aceasta nu exclude faptul că Hristos a suferit şi din
compătimire cu noi sau ca să ne arate iubirea sa. Propriu-zis acestea au stat la baza
răbdării Lui prin care a învins slăbiciunile din firea noastră de pe urma păcatului,
slăbiciunea care mergea prin cedarea sub plăcere şi durere până la biruirea ei prin
moarte. Trebuia să se întâmple această întărire şi eliberare în pârga firii noastre
asumate de El pentru ca să treacă şi la noi puterea biruirii plăcerii şi durerii legate
de patimi. Hristos a pătimit pentru noi în sensul că numai El a putut întări cel dintâi
în mod real firea noastră prin Cruce şi din comunicarea cu El primim şi noi puterea
de a întări firea noastră liberând-o de slăbiciune. Răbdarea Lui este izvorul răbdării
noastre care ne întăreşte şi pe noi. – “Nu te amăgi deci, căci altă cale afară de
aceasta nu există!”
 Nu socoti că dacă ai fost lovit de cineva ai suferit mare lucru căci Însuşi Domnul
cerului şi al pământului a fost lovit. Nu te lăsa clintit ca să te muţi din locul tău şi să
te desparţi de fratele tău căci aceasta nu e după Dumnezeu, ci plinirea voii diavolului.
Iar dacă faci aceasta tot nu vei avea odihnă, ci-ţi va face şi mai rău căci din rău nu
iese nici un bine. Apoi aceasta este nesupunere şi înălţare a frunţii căci “unde este
ceartă şi zavistie, acolo e neorânduială şi tot lucrul rău” (Iacov 3,16). Nimeni nu se
tămăduieşte prin aceasta în veac căci numai cel ce-şi taie voia sa şi luptă să nu-l
iscodească pe aproapele, nici să nu spună vreodată: “Ce este aceasta sau aceea?” ori
“De ce aceasta?” Iar cel ce zice: “Vreau şi eu aceasta” se face fiu al diavolului şi
străin de Dumnezeu căci este vădit că face voia diavolului şi pe cea a lui Dumnezeu.
Deci roagă-te din tot sufletul pentru fratele tău şi iubeşte-l pe el în Hristos Iisus
Domnul nostru.
 Mulţi au plătit altora ca să fie înjuraţi pentru a învăţa răbdarea iar tu o înveţi fără
nici o plată.
 Frate, când lucrătorii au cerut plata de la stăpânul viei nu s-au lăudat cu altceva
decât cu un singur lucru: “Am răbdat arşiţa zilei şi greutatea ei.” Să răbdăm şi noi cu
mulţumire necazul ca să ne împărtăşim cu îmbelşugare de mila lui Dumnezeu şi să nu
ne descurajăm căzând astfel în robia trândăviei căci este începutul pierzaniei.
 Dumnezeu nu vrea să aibă decât fii puternici care se arată mai tari decât
greutăţile care le întâmpină şi mai presus de tentaţiile plăcerii. Dumnezeu Cel tare nu
vrea să aibă drept fii nişte cârpe plângăreţe!
 Sfinţii Varsanufie şi Ioan unesc răbdarea necazurilor cu mulţumirea. Prin ultima
se întăreşte şi mai mult răbdarea şi se arată ca fiind pentru Dumnezeu, căci dând
slavă lui Dumnezeu nu numai pentru cele plăcute, văzând şi cele din urmă, văzând
înţelepciunea şi iubirea pedagogică a lui Dumnezeu faţă de noi.
 Luptă-te ca să câştigi mulţumirea în toate!
Vorba deşartă – tăcerea

 A-l cerceta pe frate, bine este, dar a flecări este un lucru murdar şi această faptă te
pune la probă. Cercetează-i pe toţi dar păzeşte-te de vorbărie şi zi de pildă ca şi în
întâlnirile Sfinţilor Părinţi: “Cum te afli avva? Apoi: “Spune-ne nouă un cuvânt al
vieţii, cum aflăm calea lui Dumnezeu? Roagă-te pentru mine că multe păcate am.” şi
cele asemenea acestora. La sfârşit faceţi o rugăciune şi pleacă de la el cu pace.
 Ce să fac Părinte că mă tem de ruşine şi de dispreţ căci când cad în vreo
convorbire cu unii sunt atras şi robit de ea încât uit de mine iar de-mi aduc
aminte de mine, mi-e ruşine să-i părăsesc pe cei cu care vorbesc? – Ca să nu cadă
cel slab în acestea şi în iubirea de slavă, trebuie să fugă deîndată de vorba multă şi să
taie convorbirea dând ca motiv că avva i-a poruncit ceva şi că se grăbeşte. Iar
nesuportarea dispreţuirii vine din necredinţă. Iisus s-a făcut om şi a fost dispreţuit;
frate, eşti tu oare mai presus decât El? Aceasta este necredinţă şi amăgire a dracilor.
Cel ce doreşte smerenia poate oricât să zică “o vreau”, de nu suferă necinstiri nu
poate nicidecum să o dobândească. Să nu nesocoteşti ceea ce ai auzit căci altfel vei fi
dispreţuit prin însăşi fapta ta.
 Frica de Dumnezeu este în afară de orice fel de tulburare, neorânduială şi
zăpăceală, drept aceea de ne înarmăm înainte de orice întâlnire cu frica de
Dumnezeu şi luăm aminte la noi înşine cu multă atenţie, cum e vom mai tulbura şi
pentru ce vom mai râde, căci frica de Dumnezeu nu este râs. De aceea se spune de
cei nebuni că “îşi înalţă glasul lor”. apoi cuvântul celor nebuni este făr’ de
rânduială şi fără har, iar despre cel drept se spune că de abia zâmbeşte. Dacă deci
purtăm în noi pomenirea lui Dumnezeu şi gândul că trebuie să păstrăm în întâlnirile
cu fraţii smerenia şi cugetarea liniştită şi ne place să stăruim în acestea având în faţa
ochilor înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu, starea aceasta alungă din inima
noastră toate gândurile viclene. Acolo unde este linişte, blândeţe şi smerenie
locuieşte Dumnezeu. Să ne amintim de Sfântul Apostol Pavel care zice: “Cuvântul
vostru să fie totdeauna cu har şi cu sare dres” şi dacă vom stărui în acestea,
Atotţiitorul Dumnezeu ne va da cu mila lui o stare desăvârşită prin frica Lui.
 De îndrăzneală nu putem scăpa de nu ne vom sili să scurtăm vorbirea căci multa
vorbire nu foloseşte chiar de ar părea că se ocupă cu lucruri duhovniceşti. Cât despre
râs lucrurile stau la fel căci e rodul îndrăznelii, fiindcă de are cineva îndrăzneala
veseliei, prin aceasta se naşte în el râsul şi precum s-a zis de îndrăzneală că nu-l
foloseşte pe om, aşa nu trebuie să zăbovească sau să se reverse cineva nici în râsul ei,
ci să-şi strângă cugetarea ca să rostească cu cuviinţă. Să ştii că cei ce se revarsă în ea,
toţi vor cădea în curvie!
 Cel ce stă de vorbă cu vreunii trebuie să-şi arate faţa şi cuvântul vesele dar
cugetarea lăuntrică să suspine căci despre aceasta s-a scris: “suspinul inimii mele
înaintea Ta este pururea” (Psalmi 37,10)
 Starea lăuntrică înainte şi în timpul convorbirilor cu ceilalţi. – Precum
meşteşugarul nepriceput dacă stă de vorbă în vreme ce lucrează îşi primejduieşte
lucrul, aşa şi cel ce se foloseşte de veselie. El trebuie să se asigure cu grijă luând
aminte la cuvinte, la veselie şi la privire ca nu cumva să se abată cu totul de la plânsul
lăuntric. Deci unul ca acesta având să intre în vorbă cu cineva trebuie să-şi întrebe
gândul său ce trebuie să facă şi aşa să se pregătească pe sine căci s-a scris: “M-am
pregătit şi n-am fost tulburat.” (Psalmi 118,60) Iar a se pregăti înseamnă a deosebi
persoanele pentru a şti din ce pricină voiesc să vorbească cu noi şi a-şi pregăti
gândirea în frica lui Dumnezeu potrivit cu scopul celui ce vine. De vine cineva din
prietenie să se folosească cuvinte plăcute potrivite cu ea; dacă e să primeşti Părinţi,
fă-o cu bucurie ca Avraam care a spălat picioarele Stăpânului şi ale îngerilor
primindu-i cu bucurie. În fiecare caz împrejurarea ne va spune ce dispoziţie să
adoptăm. Când vom pofti pe cei ce vin la noi să ia ceva: fie de mâncare, fie de
băutură să o facem cu bună dispoziţie dar şi aceasta să fie ţinută sub pază ca să nu ni
se tulbure cugetarea.
 Fiindcă de multe ori lucrurile indiferente mă duc la vorbărie în care nu pot
ocoli păcatul, ce să fac? – Să ţinem măsura în felul acesta: de ştim că am vorbit o
dată biruiţi de un gând să ne oprim a doua oară pe cât e cu putinţă. De suntem biruiţi
şi a doua oară, să ne pregătim să dăm lupta şi a treia oară. În felul acesta ne vom
pregăti pentru tăierea tuturor convorbirilor următoare căci de va ajunge numărul lor la
zece şi cineva a fost biruit doar în nouă şi s-a oprit de la una, iată că a ajuns mai bun
decât cel ce a fost biruit în toate zece.
 Dacă în lucrurile bune este de folos tăcerea, cu cât mai mult în cele de mijloc?
Dar dacă nu putem tăcea, ci suntem biruiţi de dorinţa de a vorbi, să nu zăbovim în
aceasta ca să nu cădem din multa vorbire în cursa duşmanului. (De câte ori n-am
experiat că convorbirile ne-au făcut robi nu numai demonilor prin păcatele săvârşite
în cursul lor, ci ne-au produs şi duşmani văzuţi pentru că am spus vreun lucru ce n-a
plăcut celor de faţă, sau celor absenţi cărora li s-a comunicat.)
 Dacă dai impresia oamenilor că taci cu voia, aceia te pot socoti mândru şi că îi
jigneşti. De smerenie ţine să-ţi faci smerenia şi virtuţile neobservate.
 Tulburarea ce-ţi vine în cursul convorbirii este pricinuită pentru că nu ai
pomenirea lui Iisus în inimă, din a nu fi adunat în tine în timp ce vorbeşti, sau să ai
gândul la păcatele tale şi la datoria de a ne smeri. De aici vine pasiunea pusă în
convorbire – prea dăm multă importanţă celor ce le spunem, şi nouă ca şi când de noi
ar depinde ca să se cunoască adevărul.
 Cuvântul deşert iese din omul deşert şi întreţine deşertăciunea din el iar omul
deşert e cel ce şi-a îngropat bogăţia adâncurilor sale sau şi-a uscat. O răspândind
moartea deşertăciunii în jurul său.
 Când cuvintele nu slujesc scopului de a-i îmbunătăţi şi a-i umaniza pe oameni, de
a produce o apropiere între ei, ele mai mult încurcă viaţa lor. ele încurcă astfel
logosul relaţiilor dintre oameni, le umple de întunericul neîncrederii, le aruncă într-o
năclăială murdară, acoperă totul de non-sens.
 Dacă aud că cineva mă vorbeşte de rău pe mine, ce să fac? – Ridică-te şi fă o
rugăciune mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-l pe acest frate şi pe mine, sluga nevrednică şi ne acoperă de cel rău cu
rugăciunile sfinţilor.”
 De începe careva să-l bârfească pe altul şi observ, ce trebuie să fac? – Trebuie
să tai repede ori să muţi cuvântul la o convorbire folositoare. Dar nici în ea să nu
zăboveşti ca nu cumva din multă vorbărie să se ajungă la clevetire.
 Dacă începi să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aceasta e ca şi cum
ai învăţa pe ceilalţi, dar dacă învaţă cineva neavînd însă putere, cuvântul lui nu este
convingător, ci neroditor. Deci dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să mai
vorbeşti? (Orice discuţie despre Dumnezeu către altul e ca şi cum i-ai preda, dar de
n-ai putere să-i înveţi pe alţii convingându-i, nu te băga în vorbă.)
 De sunt cu prieteni de-ai mei şi încep aceştia să spună cele nefolositoare,
porunceşti să mut convorbirea la cele bune? – De ştii că primesc cu plăcere
cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte-le din “Vieţile Părinţilor” îndreptând convorbirea
spre mântuirea sufletului.
 Cel ce întreabă plin de preocupare de Dumnezeu trezeşte răspunderea şi în cel
întrebat astfel trece vibraţi conştiinţei prezenţei lui Dumnezeu de la cel ce întreabă la
cel întrebat, sau acesta însuşi se va simţi mişcat de răspunderea trezită în el, să se
roage lui Dumnezeu să-i dea cuvântul adevărat. Un interlocutor serios îl face şi pe
celălalt serios.
 Iar pentru că vorbeşti de sfinţi, urmează-le ascultarea şi credinţa arătată prin fapte
şi fiindcă vorbeşti de ascultare, să ştii că nu e una mai bună decât cea arătată în
supunere, căci în aceasta stă ascultarea. Şi a zis cineva: “Fiul ascultător va trăi.”
 Când ţi se cere vreun lucru să-l faci sau îi ceri tu cuiva ceva, răspunde-i până la a
treia oară: “Iartă-mă” şi dacă stăruie şi după a treia oară, atunci fă-o cu smerenie. Iar
tu la fel, cere-i de trei ori şi de nu vrea, lasă-l în pace căci cearta nu e bună. Şi pentru
orice lucru, fie că e vorba să suporţi ceva de la cineva, fie că-i întinzi mâna, roagă-te
până la a treia oară şi de nu vrea încetează cu pace. Şi nu-l necăji. Aceasta este
adevărata cale a lui Dumnezeu în care ia aminte la tine ca să lucrezi fără fâţâie, cu
inima curată căci în acest caz Dumnezeu îţi dă mâna şi te ajută prin harul Lui.
 Cât despre plăcerea de care vorbesc Părinţii, nu ştii ce este – cum nu ştiu mulţi –
căci tăcerea aceasta nu înseamnă doar a tace cu gura. Pentru că există un om care
grăieşte zece mii de cuvinte folositoare şi i se socoteşte ca tăcere şi este altul care
grăieşte o singură dată un cuvânt deşert şi i se socoteşte ca şi când ar fi călcat în
picioare toate învăţăturile Mântuitorului.
 Nu este bine să vorbeşti neîntrebat.
 Oamenii comunică în lucruri superficiale, materiale, din interese trecătoare şi
adeseori ignobile, pe când adevărata comunicare este cea în care se aduc la mijloc
problemele existenţiale, capitale şi grave ce determină omul la efortul de
autodepăşire, la deschidere, sinceritate şi iubire altruistă. Comunicând pe pământ
lucruri superficiale şi deşarte, cu atât mai puţin vom fi într-o comuniune strânsă între
noi şi Dumnezeu dincolo.
 Înţelepciunea lumii prin faptul că defineşte, închide ceea ce cunoaşte în margini
despărţitoare rămânând departe de realitatea în care toate sunt unite în chip tainic,
indefinibil. Unitatea aceasta a lor o vedem cel mai clar în Dumnezeu, dacă ne
deschidem lui.
Filocalia XII

Discernământ – trezvie
 Stăruie în inima ta luând seama la simţurile tale şi dacă vei împăca cu tine
amintirile lor, ai prins tâlharii care o fură, căci cel ce pătrunde în toată amănunţimea
gândurile sale cunoaşte pe cei ce voiesc să intre în el şi să-l întineze. (Nu ajunge
eliberarea de patimi adusă de necazuri, ci ne este necesară grija de omul interior şi
renunţarea la voile proprii pentru a dobândi virtuţile. Numai renunţând la propria voie
câştigăm virtuţile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort
este să renunţăm la împlinirea voilor proprii împlinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de
te îngrijeşti de porunci cu inima fierbinte, vei înţelege ce te tulbură şi din ce motive,
îndemnându-te să-ţi schimbi din lene, fără nici un motiv serios locul şi răzgândindu-
te, vei rămâne acolo unde te afli. Căci tulbură mintea ca să se mişte între multe, dar şi
să se lenevească, însă cei ce cunosc viclenia lor rămân neclintiţi mulţumind Domnului
pentru locul în care li s-a dat să rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Căci
îndelunga răbdare unită cu dragostea mulţumesc pentru osteneli şi greutăţi, dar
lenevia şi plictiseala unite cu iubirea de odihnă caută locul în care omul este slăvit,
însă slava celor mulţi slăbesc simţurile, iar robia adusă în mod necesar de patimi îl ia
în stăpânire şi ca urmare părăseşte înfrânarea cea ascunsă prin împrăştiere şi săturare.
(Când simţurile slăbesc, se amestecă în cele percepute răul – este luat în stăpânire de
patimi. Mai multă putere manifestă în simţuri cel ce rabdă şi se înfrânează, cel cu
mintea concentrată şi neîmprăştiată. O minte dispersată lasă simţurile slăbite să fie
invadate de cele ce aduc şi o slăbire minţii. Simţurile care au o tărie morală susţinută
de o minte tare, curăţă cele percepute de ispite.)
 Cel ce voieşte să intre în Împărăţie, să păzească faptele ei. Căci Împărăţia este
oprirea a tot păcatul. Vrăjmaşii îşi seamănă în acela gândurile lor, dar ele nu odrăslesc
fiindcă dacă mintea ajunge să privească dulceaţa dumnezeirii, săgeţile lor nu mai
pătrund în ea ci este îmbrăcată cu toate armele virtuţilor care o păzesc şi se îngrijesc
de ea şi nu îngăduie să fie tulburată, ci o fac să rămână cu vederea ei în cunoştinţa de
unde să fugă şi în deosebirea celor două căi şi de una să fugă, iar pe cealaltă să o
iubească.
 Numai când ai ajuns să cunoşti cele bune, cunoşti cu adevărat cele rele opuse lor,
în care te-ai complăcut, căci până n-ai ajuns să recunoşti cele bune prin osteneala
pentru ele nu cunoşti urâţenia celor rele în care ai trăit ci ai crezut că ele sunt bune. În
zadar îţi spuneau alţii că sunt rele – nu-i credeai, despre ele tu aveai părerea ta şi nu
erau mulţi care îndrăzneau să-ţi spună că greşeşti şi că ele sunt rele. Trăiai deci în
întuneric; deşi vedeai răul ce-l făceai prin faptele tale altora, nu-ţi păsa, căci îi
dispreţuiai pe aceia. Socoteai că numai tu şi părerile tale au importanţă. Privirea ţi se
lărgeşte şi vezi valoarea altora când ai părăsit faptele egoiste. Numai când ai ajuns să
cunoşti dulceaţa şi lărgimea celor bune ţi se descoperă urâţenia şi îngustimea celor
rele în care trăiai. O reală comparaţie între cele două moduri de viaţă nu poate face
decât cel ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a ridicat la cele bune, luptă în
mod hotărât să nu recadă în cele rele, dar sunt unii care nu fac aceasta.
 Păcatul sau răul este aşezat ca un zid întunecos în faţa minţii, de nu-L mai vede pe
Dumnezeu şi lărgimea tuturor în El. S-a aşezat ca un zid despărţitor de Dumnezeu,
din care se răspândeşte lumina explicativă peste toate. În acest caz, sufletul se goleşte
de un conţinut real; lumea însăşi devine inexplicabilă, strâmbată.
 De remarcat unirea între lumina dumnezeiască şi sfeşnicul omenesc al minţii.
Mintea nu poate lumina dacă nu are în ea pe Dumnezeu ca lumină, sau dacă nu vine
în ea lumina dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina minţii. Mintea închisă
lui Dumnezeu nu mai are în ea lumina reală, sau redusă la lumina ei nu mai vede
decât pe omul care are şi lumea în sine, deci o lumină îngustă care nu explică nici pe
om, nici lumea. Dar dacă mintea este făcută ca sfeşnic al luminii dumnezeieşti, numai
unită cu ea realizează ceea ce este propriu firi ei. Împlinirea poruncilor aduce omului
lumina lui Dumnezeu; împlinirea lor îi pun în lumină celui ce le împlineşte
importanţa fiecărui om chiar de este duşman. Îi arată pe Dumnezeu care-l ţine în
existenţă pe fiecare om, chiar dacă nu face voia Lui. Împlinirea acestor porunci
lărgeşte lumina cunoaşterii celui ce le împlineşte sau lumina lărgită a cunoaşterii îl
ajută să le împlinească. De aceea le-a împlinit pilduitor Iisus Hristos. Lumina este una
cu binele căci binele fiind totdeauna făcut altora lărgeşte orizontul celor cunoscute şi
valoarea lor.
 Cel ce voieşte să cunoască de s-a sălăşluit Hristos în el, va cunoaşte din gândurile
lui căci câtă vreme păcatul convinge inima lui, Dumnezeu nu s-a sălăşluit încă în el,
nici Duhul Lui n-a aflat odihnă în el. (Se dă relaţia dintre bărbat şi femeie ca chip al
relaţiei dintre Hristos şi inima omului. Cât timp inima se simte atrasă de gândurile
păcătoase, Hristos nu este în om, ca în femeia lui şi cât timp Hristos nu este în om,
nici duhul omului nu este odihnit căci păcatul îl ţine în agitaţie, iar Hristos îi aduce
odihnă precum îi aduce femeii prezenţa bărbatului. Deci trebuie ca Dumnezeu să se
sălăşluiască în om, ca omul să săvârşească faptele în Dumnezeu, ca sufletul să se
elibereze de păcat căci “Cel ce se lipeşte de desfrânată, este un singur trup cu ea, iar
cel ce se lipeşte de domnul, este un singur duh cu El.” Astfel, toată starea contrară
firii se numeşte desfrânată. (E contrar firii omului să nu fie cu Dumnezeu, mai precis
cu Hristos. Ea trăieşte în acel caz nu cu bărbatul ei firesc, ci cu satana, care e vrăjmaş
lui Dumnezeu. Trăieşte contrar stării care o face pe veci fericită, arătându-i sensul
adevărat al vieţii.) Dar de se eliberează sufletul şi trece peste cele ce caută să-l
împiedice în văzduh, rămâne în Dumnezeu şi primeşte Duhul Lui, după spusa: “Cel
ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El.” Hristos învaţă sufletul cum să se roage, ca
unul ce i se închină lui neîncetat şi este lipsit de El, iar El rămâne în suflet dăruindu-i
neîncetat odihnă, descoperindu-i cinstirile şi darurile Lui negrăite.
 Cercetează-te deci pe tine, frate ce lucru este al tău şi mintea va afla care dintre
ele rodeşte lui Dumnezeu şi care dintre ele se încrede în păcat, când ochii sunt răpiţi
spre plăcere, sau limba este biruită de vreo grabă, sau inima ta se îndulceşte cu
cinstirea omenească, sau urechile tale se bucură de vorbirea împotriva cuiva. Căci
toate acestea sunt păgubitoare minţii, fiindcă s-a scris în Levitic: “Aşa să spui lui
Aaron: Să nu aduci pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo pată ca să nu
mori.” (Lev. 22,18-20). Aaron este chip al minţii fiindcă duşmănia amestecă răutatea
ei cu pretenţia dreptăţii, a poruncit ca să se cerceteze înainte de a se aduce ceva lui
Dumnezeu, ca să nu moară. Iar a muri înseamnă a coborî de la contemplare şi a se
nevoi cu cei ce voiesc să întineze simţurile ei. (Adam după cădere n-a mai putut
mânca din pomul vieţii sau din curăţie căci din acesta nu se poate hrăni cineva decât
rămânând unit cu Dumnezeu, izvorul vieţii fără început şi fără sfârşit. Dumnezeu,
curăţia, viaţa sunt una. Hristos a reintrodus firea omenească asumată de El “în raiul
ascuns”, în raiul nevăzut, nu în natura văzută, ci în planul trăit spiritual. Întâi a
introdus firea asumată de El în raiul trăit spiritual apoi va introduce şi pe cei ce s-au
unit cu El. Dar curăţia la care a introdus firea sumată de El şi apoi pe cei uniţi cu El
prin credinţă, nu ce poate dobândi fără cunoştinţa Lui şi a poruncile Lui şi fără
păzirea acestora. Căci în poruncile Lui una cu cuvintele Lui, este modul de viaţă al
Lui ca om, conformă întru totul cu voia Lui dumnezeiască.)
 Cel lucrător şi iubitor de Dumnezeu trebuie să fie atent la orice gând al său şi să
se sfătuiască cu ele şi să le deosebească. Trebuie să distingă de vin de la trup sau de la
altceva căci până ce domneşte în vreunul din mădularele lui cele contrare ale firii,
încă nu e socotit “fecioară”.
 Monahul trebuie să ştie că sufletul are puteri îndoite: părerea, închipuirea şi
simţirea. (Părerea, închipuirea au şi ele o pretenţie de cunoaştere chiar dacă nu cunosc
realitatea adevărată. Simţirea este şi ea într-o legătură cu realitatea deosebită de
subiectul ei.) Cele în care se manifestă viaţa sunt voinţa şi alegerea. Prin simţire se
iveşte în suflet patima care se uimeşte în închipuire (fantezia), iar din închipuire se
naşte părerea. Apoi cugetarea cercetând părerea de este adevărată sau mincinoasă
stabileşte adevărul şi prin acesta devine discernământ. De aceea şi înţelegerea vine de
la a înţelege şi a deosebi adevărul. Iar ceea ce e distins şi stabilit ca adevăr, se
numeşte raţiune. În alt mod se cunoaşte că întâia mişcare a minţii se numeşte
cugetare, iar cugetarea despre ceva ce aduce înţelegerea şi aceasta are drept conţinut
înţelesul care exprimă legătura sufletului cu ceea ce înţelege, care e viaţa lui – iar
aceasta se numeşte reflexiune. Reflexiunea lărgită produce gândul care este cuvântul
lăuntric, pe care definindu-l zicem că este mişcarea nedeplină a sufletului ca dialog
interior nerostit, din care provine cuvântul rostit.
 De cunoaştem care sunt patimile sufletului şi care ale trupului, ale inimii şi ale
minţii, biruim uşor gândurile rele. Mândria este o boală a sufletului, slava deşartă la
fel precum şi închipuirea, deci toate cele asemănătoare sunt ale inimii iar ale minţii
sunt părerea, nălucirea, prostia, umflarea – ale minţii conducătoare. Suflările tulburi
ale duhurilor răutăţii vin asupra înţelegerii şi conştiinţei fie spre a le pricinui cununi,
fie ruşine, iar gândurile urâte care fac mintea uşor de robit şi le atrag în prinsoare
făcându-l pe om să se închipuie când împărat când căpetenie ori arhiereu peste cetăţi
şi ţări, stăpân peste tabere şi averi, ziditor de biserici şi mănăstiri, case de oaspeţi şi
spitale, sunt cele pe care le năluceşte şi le preschimbă deşertăciunea minţii în monahii
iubitori de slavă deşartă şi doritori de-a plăcea oamenilor şi în cei ce se cugetă oameni
mari. Ele sunt gânduri ce-şi fac cuiburi în ei din lipsă de frică, din nepăsare şi lenevie
căci de nesocotim poruncile lui Dumnezeu, revin în noi păcatele iertate mai înainte şi
se răceşte inima prin retragerea harului şi îndată se trimit în ea muştele păcatului,
gânduri viclene şi pătimaşe care murdăresc mintea conducătoare, tulbură inima şi
întunecă cunoştinţa.
 Este nevoie de luptă şi de trezvie multă ca să consimtă mintea cu inima şi cu
buzele la ora rugăciunii ca să nu mâniem pe Dumnezeu, în loc să-I slujim Lui să
amestecăm în tămâia rugăciunilor noastre mirosul iute al gândurilor rele şi să afle
jertfa rugăciunilor întinată ca a lui Cain. (Rugăciunile în care ne dăruim întregi lui
Dumnezeu, uitând de noi sunt o jertfă a arderii de tot dacă nu amestecăm gândul
capacităţii noastre în care ne afirmăm cu mândrie în faţa lui Dumnezeu, sau o socotim
ca o ispravă a voii noastre. Tăierea voii noastre e ca o moarte spirituală a noastră, ca o
vărsare a sângelui nostru.) Căci e cumplită şi pierzătoare încrederea ascunsă în
gândurile necurate. Fiindcă din gânduri se iveşte pe încetul înstrăinarea de
Dumnezeu. Căci când omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite păcat.
(Încântându-ne de gânduri, ne încântăm pe noi înşine de capacitatea noastră de a le
produce, deci ne mândrim în faţa lui Dumnezeu. Ele se amestecă ca un miros urât în
buna mireasmă a rugăciunii care trebuie să fie jertfa totală a noastră adusă lui
Dumnezeu.)
 Deci i se cuvine monahului să pătrundă în sufletul său ca să afle să judece, să
examineze, să biciuiască, să alunge din mintea lui gândurile urâte care sunt: jucăuşe,
fermecătoare, vânătoare, comunicative, ucigătoare. Căci sunt şi în suflet tulburări şi
zgomote produse de gânduri rele şi cetăţi ale relelor şi ale puterilor vrăjmaşe.
 De nu vom curăţi omeneşte căile, tulburările şi zăpăcelile produse de gândurile
rele degeaba ne vom osteni. Deci când vom pleca genunchiul spre cerere şi rugăciune,
la Dumnezeu, să luăm aminte de nu cumva cel rău a răpit vasele noastre bune prin
care slujim lui Dumnezeu. Iar vasele sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt
gândurile noastre. Dacă acestea sunt răpite de vrăjmaşii noştri, prin ce vom sluji lui
Dumnezeu? Nu are trebuinţă Dumnezeu ca trupul şi limba să se roage, iar gândurile
să fie răpite şi să rătăcească risipite în afară. Voia lui Dumnezeu este ca gândurile,
mintea şi cugetarea să fie îndreptate către El în chip neîmpărţit şi în acest caz
Dumnezeu nu se va despărţi deloc de noi căci este în chip nevăzut cu noi privind
mintea, înţelegerea şi gândurile noastre, văzând cu câtă ardoare îl căutăm, cum ne
străduim să luptăm cu gândurile urâte şi rele şi cum ne războim cu înţelesurile
viclene; de cântăm şi ne rugăm din tot sufletul. Căci stând în chip neobosit, cu
hotărâre, în chip cuminte şi treaz la rugăciune îndată sunt alungaţi demonii şi ne
încununează pe noi. Căci de ne vede îndreptaţi prin gândurile noastre spre căutarea cu
dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arată şi ne întăreşte, ne luminează sufletul,
îmbrăcându-l cu frumuseţe negrăită. Şi astfel ne dăruieşte ajutorul Lui şi toată
biruinţa, scăpându-ne de vrăjmaşii noştri nevăzuţi. Dar de ne vede leneşi, molatici,
zăbavnici şi nepăsători, stând la rugăciune cu mintea adormită, îşi retrage ajutorul de
la noi şi ne facem vas ce se mişcă pe mare fără cârmă, bătut neîncetat de valurile
ispitelor, clătinaţi ca o trestie de orice vânt.
 De voieşti să scapi de visurile necurate şi de nălucirile şi înrâuririle urâte ale
demonilor, nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii. Căci în modul
acesta ţi se luminează mintea şi-ţi va străluci lumina cugetată în inima ta, iar demonii
vor fugi de al tine plângând şi ţipând, iar sfântul înger te va împuternici împotriva
patimilor păcătoase. (Dumnezeu, îngerii şi demonii stau în jurul nostru şi lucrează
diferit asupra noastră în sufletul nostru.)
 Agricultorul semănându-şi sămânţa aşteaptă înmulţirea ei, dar dacă va lucra
împotriva vântului, întristarea îi va stăpâni inima pururea pentru păgubirea de seminţe
şi pentru zădărnicia ostenelilor pe care le-a depus cu pământul.
 Cel ce petrece pururea în inima lui, iese numaidecât din cele ale vieţii trupeşti căci
umblând în duh, nu poate cunoaşte poftele trupului deoarece acesta îşi face călătoria
în cetatea virtuţilor. El are virtuţile străjere la poarta vieţii curate de aceea şi uneltirile
demonilor rămân nelucrătoare asupra lui. Săgeţile dragostei lumeşti ajung cel mult
până la ferestruicile firii.
 Gândurile minţii şi mişcările inimii sunt cele ce încununează sau osândesc pe om.
(Anima nu este goală, ea arată viaţa în gândurile bune sau rele exprimând intenţiile şi
legăturile ei cu cele ce le cunoaşte: cu lumea, cu Dumnezeu şi gândurile ei aduc
încununarea sau osânda chiar dacă nu apucă să le prelungească în fapte. Prin inimă
sau prin cugetarea sau simţirea ei se arată că omul nu este singur, aceste gânduri de
rămân numai în legătură cu lumea sunt de la draci, iar de nu o văd pe aceasta ca
ultima realitate, sunt de la Dumnezeu. Deci omul este prin inima lui în legătură cu
ultimele izvoare ale binelui şi răului. Dar pentru că omul este cel ce primeşte cu voia
pe unele sau pe altele, el este încununat când primeşte gândurile bune de la
Dumnezeu, sau este dus la chinuri când primeşte gândurile plăcerii egoiste, de la
diavol.
 Monahul trebuie să fie atent numai la sine şi nu la lucrurile lumii, dar când este
atent numai la sine şi nu la cele ale lumi, vrând nevrînd dă de Dumnezeu căci cu totul
singur nu poate fi; iar de este atent numai la sine în legătură cu Dumnezeu, se va
bucura de linişte, nu va fi atras când de o poftă când de alta şi afectat de vreun necaz
sau de altul, de o frică lumească sau de alta. Va avea în sine numai frica de Dumnezeu
şi aceasta îi va da linişte.
 Din fiecare virtute este pericol să se nască o patimă îndată ce omul slăbeşte
gândul la Dumnezeu şi se gândeşte mai degrabă la sine cu mulţumire pentru virtutea
în care socoteşte că a înaintat sau când o virtute a fost dusă din încredere de sine prea
departe: de pildă, din prea mult post se poate naşte lăcomia pântecelui, din prea multă
osteneală – lenevia. Smerita cugetare şi măsura în toate sunt două mijloace care feresc
virtuţile de a deveni pricini ale unor patimi contrare.
 Lupta cea după Dumnezeu este întru osteneală şi în sudoarea ascunsă a inimii faţă
de gândul care te apasă ca să nu lase săgeata lui să rănească inima ta.
 Cel ce se linişteşte trebuie să se cerceteze în toată clipa, de a trecut peste cei ce-l
ţin în văzduh şi de s-a eliberat de ei avându-i încă în jur. Căci câtă vreme este supus
robiei lor, încă nu s-a eliberat. De aceea osteneala trebuie să dureze până ce se arată
mila.
 Ia aminte la tine cu amănunţime ca să te probezi în tot ce voieşti, grăieşti, te
întâlneşti cu cineva, mănânci, bei sau dormi, de este după Dumnezeu şi abia atunci să
te hotărăşti să faci. Deci să făptuieşti totul cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu şi
astfel mărturiseşte-te în toate lucrurile tale înaintea lui Dumnezeu ca să ai multă
legătură cu El şi îndrăzneală în rugăciune. (Înainte de a face orice lucru, să ne gândim
de este după voia lui Dumnezeu şi care este adevărata pricină sau motiv care ne
îndeamnă să-l facem. Să mărturisim aceasta deschis în faţa lui Dumnezeu despre
orice vorbă sau faptă, întâlnire, mâncare sau odihnă, la ce-ţi vine în gând spre
împlinire. Să nu porneşti la nimic fără a te gândi înainte de este sau nu cu voia lui
Dumnezeu ca să nu-ţi pară rău după ce ai săvârşit fapta. Aceasta înseamnă să fii în
dialog cu Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai după ce l-ai făcut, ci încă
înainte de-al face. Să nu te laşi condus numai de gândul personal ce-ţi răsare în minte,
să nu te simţi singur nici o clipă. Dacă Dumnezeu vede înainte ce ai să faci, întreabă-
L pentru orice lucru pe care te gândeşti să-l faci şi făcând aşa eşti în permanentă
relaţie cu El şi vei fi cu îndrăzneală în tot răspunsul ce i-l vei da pentru faptele
săvârşite.
 Viclenii draci se silesc asupra noastră neîncetat şi ca nişte străjeri iau aminte la
lucrarea noastră iscodind ce gândim noi, ce iubim şi la ce ne silim, şi astfel cunoscând
ei spre ce înclinăm, la aceea ne şi silesc pe noi. Că mai întâi ne luptă gândurile
patimilor făcându-ne vinovaţi întâi de gânduri şi pentru aceste gânduri caută dracii
pricină la noi. De aceea mai mult din voinţa noastră cădem în păcat. Dracii nu ne pot
sili la ceea ce noi nu voim şi nu primim, iar ei cunosc că nu-i vom asculta, ci mai întâi
ne încearcă puţin să vadă cu ce patimă ne împăcăm, apoi meşteşugeşte asupra voinţei
şi a poftei noastre, iar învoirea la patimă se face din voia noastră. Cursele sunt
bântuiala cea din pofte şi gânduri spurcate; acestea sunt uşile dracilor şi ale patimilor
prin care intră în noi robindu-ne. Pricinile intrării dracilor mai sunt: somnul cel mult,
îmbuibarea şi multa băutură. Mai întâi bat la uşa inimii punând gânduri pe ascuns ca
nişte tâlhari, fie că este străjer fie că nu, adică fie că le primim, fie că nu. Dacă le
primim încep a tocmi patima şi a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta şi gândurile
spurcate având mintea surdă şi mută către acestea, atunci nu ne mai pot dracii vătăma.
Multe feluri de curse ne întinde vrăjmaşul: uitarea, iuţimea, ignoranţa, iubirea de sine,
iubirea de îndulcire, îmbuibarea, curvia, neîndurarea, vorbăria, trândăvia, împuţinarea
cu sufletul, pizma, ura, făţărnicia, viclenia, cârtirea necredinţa, iubirea de agoniseală
calicească (strângerea de cârpe, petece, hârburi, etc.), îndoiala, iubirea de stăpânire
peste alţii, a place oamenilor, râsul, nepăsarea şi uitarea. După ce seamănă pârga
răutăţii, ne tulbură cu viforul cel mare, adică cu gândurile curviei, hulei, etc. neîncetat
ca să-i înfricoşeze pe cei ce se nevoiesc şi astfel să arunce monahul în deznădejde ca
să nu se mai roage şi să se nevoiască. De nu reuşesc aceasta atunci născocesc alt
meşteşug căutând ca facerea binelui să ne fie prilej de slavă deşartă. Ne îndeamnă
apoi a întocmi întrebări duhovniceşti cu fraţii, a face îndulciri cu mâncăruri şi băuturi,
la odihnă şi la altele sub cuvânt că facem bine. Deci puţin câte puţin, fără ca noi să
băgăm de seamă, ne întunecă mintea aruncându-ne astfel în braţele curviei, iar dacă
nici aceasta nu ne doboară, ne fac năluciri noaptea, pornesc oameni împotriva noastră
şi chiar ei înşişi se ridică cu mare înfricoşare asupra noastră. Dar ostaşul lui Hristos
nu bagă în seamă aceste ispite, ci le rabdă socotindu-le trecătoare. Încă şi altfel ne
luptă şi anume, cu înălţarea minţii făcându-ne să credem că suntem ceva, fiindcă
dracii sunt ca vânătorii alergând de colo unde văd că este vânat. Se reped unde văd
partea slabă a sufletului şi nu se depărtează nici nu slăbesc până nu ne aruncă în
groapă.
 Din împrăştierea gândurilor se face întunecarea minţii, iar din aceasta căderea în
păcat apoi deznădejdea, moartea şi chinul veşnic.
 Zburdarea sufletului se face din umblarea printre smintelile lumeşti, deci ni se
cade a fugi ca de foc de acestea şi a ne cerceta gândurile ca prin păzire să scăpăm de
faptele cele rele. De vom lăsa mintea slobodă la deşertăciuni, atunci se trezesc şi
patimile una câte una. Drept aceea, trezeşte-te cu mintea şi caută un loc care să fie de
plângere, netrebnic oamenilor şi depărtat de lume. Viaţa ta este pentru plâns,
asemănătoare dobitoacelor, căci în pustie chiar de vei şi pofti vreun lucru din cele ale
lumii, nu-l vei afla şi vei fi astfel fără de cădere din pricina depărtării căci numai prin
depărtare de cele ale lumii – în pustie se sting patimile.
Pocăinţă

 Dumnezeu cunoscând de la început răutatea diavolului şi faptul că prin ispita Lui

vom cădea în păcate, a dat firii noastre şi posibilitatea pocăinţei. Diavolul n-are
această posibilitate pentru că răutatea lui are alte proporţii şi nu se datorează
vreunei ispite străine, ci inclusiv propriei voinţe. În noi păcatul nu s-a născut exclusiv
din voinţa noastră şi nici nu s-a şters orice posibilitate de bine, deci de regret pentru
răul făcut. Regretul pentru binele nesocotit nu înseamnă şi puterea revenirii totale
prin noi înşine la bine. La aceasta ne ajută Dumnezeu, dar ajutorul lui Dumnezeu se
uneşte cu regretul nostru pentru binele părăsit, sau cu dorinţa lui. Binele nu ni se
impune cu sila; ajutorul pentru deplina revenire la bine pentru ieşirea din păcat, deci
pentru mântuire ne-a venit numai prin Hristos căci unindu-ne cu El ca om, ne unim
cu El ca Dumnezeu. (Filocalia XII)
 Pocăinţa a cărui posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului
Său când se va întrupa, este ca o candelă. Noi trebuie să întreţinem flacăra din ea cu
untdelemnul faptelor noastre şi numai de vom fi luminaţi prin lumina candelei ce ne
vine din Hristos, izvorul de lumină al tuturor, vom putea intra în Împărăţia luminii.
Numai de vom fi luminaţi cunoscând şi acceptând pe Hristos ca lumina lumii, ca sens
al existenţei; prin faptul că arată pe Dumnezeu ca Tată iubitor, având un Fiu iubitor,
vom avea parte în veci de lumină. Pocăinţa e candela luminată, care ne luminează
persoana, pentru că prin ea ne vedem cum ar trebui să fim şi vedem şi legătura
noastră cu Dumnezeu şi cu semenii. (Filocalia XII)
 Întunericul iadului este produsul întunericului dracilor care nu cunosc, sau nu
recunosc pe Dumnezeu deci sensul pozitiv al existenţei, astfel sporeşte întunericul în
care au început să trăiască sufletele care n-au voit să-L cunoască pe Dumnezeu, care
explică existenţa şi dă fericire din iubirea Lui ca plinătate de viaţă. (Filocalia XII)
 Pocăinţa fiind şi un regret pentru păcatele egoismului este şi o silinţă de revenire
în comunicare cu ceilalţi. Plăcerile trupeşti sunt însoţite de împrăştierea cugetării;
ele îl fac pe om să nu se concentreze în sine şi să vadă bucuria ce i-o aduce fapta
bună faţă de altul. Plăcerea împiedică de aceea cunoaşterea de sine a omului,
cunoaştere care e lumină proiectată în sine dar şi în relaţiile lui cu tot ce există,
inclusiv cu Dumnezeu. (Filocalia XII)
 Pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat – iar păcatul nu este unul, ci întreg
omul vechi se numeşte păcat, (Păcatul este întreg omul căzut în ceea ce este contrar
firii lui. Pocăinţa ne îndeamnă să ne opunem acestui om întreg căzut din
normalitatea firii. Este o silinţă a omului vechi întreg de a deveni un om nou al
binelui.) De aceea zice Apostolul: “Cel ce se luptă se înfrânează de la toate.”
(Filocalia XII)
 Să credem cu toată convingerea că Dumnezeu ia în seaeă pocăinţa noastră. Să nu
avem nici o îndoială şi să nu amânăm manifestarea ei în faţa lui Dumnezeu, căci şi
Dumnezeu o ia în seamă imediat. Amânarea încrederii că Dumnezeu va lua în seamă
pocăinţa noastră, înseamnă slăbirea ei. Cu cât ne încredem mai mult în Dumnezeu că
o ia în seamă, cu atât este mai puternică şi cu cât o amânăm mai mult, cu atât
slăbeşte mai mult şi o ia Dumnezeu mai puţin în seamă. Căci este o însuşire
importantă a lui Dumnezeu mila faţă de cei îndureraţi, iar unde este pocăinţă mare
este şi durere mare. Pocăinţa este astfel o întoarcere hotărâtă a omului de la viaţa
pătimaşă la o viaţă virtuoasă, o întoarcere din durere şi cu durere, ca atare este o
revoluţie afectivă în viaţa omului. (Filocalia XII)
 Moartea este noaptea de care sunt conştient şi deci mă chinuie. Cunoaşterea
iubirii lui Dumnezeu arătată de Hristos este lumină, este ziua, este sensul
satisfăcător al vieţii mele. Această ziuă, această lumină a îndepărtat noaptea care mă
înconjoară. Dar moartea aceasta nu este numai una cu întunericul şi cu moartea din
el într-un mod oarecum conştient, că el însuşi devine acestea. Pe de altă parte şi între
somn, beţie şi moarte este o identitate. Noaptea ne face să dormim şi ne îndeamnă la
beţie şi acestea ne fac să dorim noaptea. Somnul este şi el întuneric şi moartea
spirituală le măreşte, iar beţia la fel. Dar somnul spiritual nu este inconştienţă totală,
ci coşmar chinuit, sau un şir de coşmaruri, la fel şi beţia. În somn şi în beţie
strâmbăm şi facem fără sens toată realitatea – aşa va fi iadul. Somnul şi beţia nu sunt
una cu moartea, ca un fel de coşmar care întunecă şi strâmbă realitatea, ci şi una cu
patimile căci patimile te fac să te repezi la plăcerile momentane pierzând perspectiva
vieţii îndelungate a bucuriei nesfârşite. (Filocalia XII)
 Să nu cădem cu sufletul din faptele conforme firii căci el este pe de altă parte
schimbător din fire. Adică se poate abate prin fire de la cele conforme firii; se poate
abate “prin fire”, nu întrucât firea ar cere-o, ci întrucât firea îi dă şi această
posibilitate datorită libertăţii cu care este înzestrat. Poate cădea prin fire din starea
conformă firii. (Filocalia XII)
 Cel ce se gândeşte pururea la moarte, la focul veşnic, la viermele neadormit, la
întunericul cel mai dinafară, la plânsul cel nemângâiat, la scrâşnirea dinţilor, la
ruşinea ce-o avea înaintea scaunului înfricoşător al judecăţii lui Hristos, dinaintea
îngerilor şi a oamenilor, topeşte bucuria plăcerii şi întoarce toată pofta spre
Dumnezeu. (Filocalia XII)
 “Focul şi întunericul cel mai dinafară” este întunericul neînţelegerii ultime pe
care şi-au cultivat-o cei ce n-au voit sau nu s-au ostenit să cunoască adevărul că
toate au un sens numai dacă sunt de la un Creator conştient şi iubitor. Lipsa lor de
cunoştinţă fiind lipsa iubirii, ei n-au nici o bucurie ci trăiesc într-un chin nesfârşit
asemenea unui foc care-i arde. Amândouă sunt la marginea extremă a existenţei,
oarecum în afara ei, dacă gradul suprem al existenţei se arată în iubirea şi în
nemărginita cunoaştere a lui Dumnezeu, iubirea tripersonală supremă. (Fil. XII)
 Întunericul şi chinurile iadului sunt “întunericul cel mai dinafară” căci este zona
cea mai săracă a existenţei şi cei ajunşi în ea nu înţeleg nimic din rostul existenţei.
(Fil. XII)
 “Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici
stricăciune nu moşteneşte nestricăciunea.” (I Cor.15,50) Dacă noi nu ne silim să
înaintăm spre trupul înduhovnicit, nu vom moşteni nestricăciunea trupului lui Hristos
căci deşi nu pier definitiv nici trupurile în iad, ele vor suferi de anumite chinuri
proprii trupurilor stricăcioase: durerile produse de focul arzător, de înţepături, de
lucrarea viermilor. (Fil.XII)
 Cei din iad nu sunt lăsaţi acolo pentru că aşa vrea Dumnezeu, ci pentru că ei se
încăpăţânează să nu ştie de Dumnezeu. Este marea taină a libertăţii şi a mândriei
unora în afirmarea ei. Chiar în suferinţa lor, vor să-şi afirme cu încăpăţânare
sfidarea faţă de Cineva care este superior. (Fil.XII)
 Cel care n-a luptat aici pentru a câştiga credinţa, respectiv cunoaşterea lui
Dumnezeu şi-a pregătit o stare de încăpăţânare veşnică în necredinţă. (Fil.XII)
 Cel care a fost în comuniune cu cei păcătoşi pe pământ şi i-a aprobat, se va
descoperi în ziua judecăţii că a fost în comuniune cu diavolul. (Fil.XII)
 De ai fost un fel de învăţător al celui păcătos aici fără să-l îndrepţi, te vei afla
părtaş la pedeapsa lui în ziua judecăţii. (Fil.XII)
 Dreptatea lui Hristos va lăsa şi pe vrăjmaşii noştri să fie prezenţi în partea
stângă, la judecata finală pentru a arăta întrucât că le-am urmat lor iubind mai mult
păcatul decât virtutea. Îngerii ce vor sta de-a dreapta se vor bucura toţi de iubirea
fiecăruia care s-a îndreptat spre toţi. Iubirea va uni atunci pe toţi iar egoismul de pe
pământ arătat atunci pe faţă va singulariza pe cei ce l-au practicat. (Fil. XII)
 Hristos trebuia să arate, înainte de a se lăsa răstignit că e mai tare ca toate
încercările şi ispitirile, că e mai tare şi decât moartea. Aşa îi putea convinge pe
apostoli că a putut învinge moartea, deşi în moartea Lui arăta o şi mai mare putere şi
are o şi mai mare semnificaţie putând-o învinge chiar după ce se lasă El Însuşi dus în
stare de moarte şi învie nu pentru a reveni la viaţa istorică, ci deschizându-ne viaţa
în veşnicie. (Fil. XII)
 Mintea care nu mai este stăpânită de nimic din cele ale lumii se pregăteşte, îşi
adună simţurile îndreptate spre lume, spre o singură ţintă: să se pregătească prin
moarte spre trecerea la nemurirea vieţii viitoare împreună cu Hristos pe care-L
vedem ca model în aceasta. Simţurile i-au devenit un trup unic cu Hristos, deci
totodată un trup cu Hristos prin împărtăşirea cu El. Şi El Care a învins moartea prin
cruce imprimă trupului celui ce s-a împărtăşit de El această pornire spre moarte şi
spre trecerea prin ea la viaţa veşnică în unire cu El. (Fil. XII)
 “În ora crucii este o mare primejdie. Propriu-zis nu pentru Sine se roagă Iisus
Hristos să treacă paharul morţii, ci pentru noi. El putea să suporte prin sine acest
pahar, dar şi-a însuşit frica noastră de el cerând ajutor Tatălui ca să ne facă şi pe noi
să cerem acest ajutor în clipa încercării extreme. Numai cu ajutorul Tatălui putem
învinge crucea pe care am primit-o ca să o învingem şi pe ea după ce-am învins
celelalte patimi egoiste ale noastre prin pătimiri neplăcute. (Fil. XII)
 Ce trebuie cugetat despre bucuria ce va veni sufletului care s-a hotărât să
slujească lui Dumnezeu şi să-şi desăvârşească lucrarea? De fapt, la ieşirea lui din
lumea aceasta lucrul lui va merge înaintea lui şi se vor bucura cu el îngerii lui
Dumnezeu pentru că l-au văzut mântuit de stăpîniile întunericului. Când sufletul va
ieşi din lume, vor merge împreună cu el îngerii şi-l vor întâmpina toate puterile
întunericului voind să-l împiedice cercetându-l de are ceva de-al lor în el. Atunci nu
îngerii vor lupta pentru el, ci faptele pe care le-a făcut îl împrejmuiesc împotriva
acelora ca să nu se atingă de el. Iar când vor învinge faptele lui, vor cânta îngerii
înaintea lui până se va întâlni cu Dumnezeu întru veselie. Atunci, în acea oră va uita
toată osteneala şi toată suferinţa. Deci şi noi fraţilor să împlinim lucrarea noastră
lucrând bine scurta şi greaua viaţă de aici, ferind lucrul nostru de tot răul până ce ne
vom scăpa minţile de ispitele celor vicleni ce vor veni înaintea noastră, căci vor
cerceta cu putere tot lucrul nostru, fiind răi şi fără milă. Fericit cel în care nu se va
afla nimic de-al lor deoarece veselia şi bucuria lor va fi veşnică. (Fil. XII)
Retragerea

 Înainte de toate, întâia luptă este cea care însoţeşte înstrăinarea sau plecarea de
unul singur când părăseşti toate şi pleci în alt loc ducând cu tine o credinţă
desăvârşită, nădejdea şi o inimă întărită împotriva voilor tale. Căci făcând aceasta,
gândurile te învăluiesc în multe cercuri înfricoşându-te cu ispite, cu sărăcie aspră şi
cu tot felul de închipuiri făcându-te să te întrebi că de vei cădea în ele ce vei face
neavînd pe cineva care să se îngrijească de tine. Bunătatea lui Dumnezeu te probează
ca să se arate râvna ta şi iubirea faţă de El. În sfârşit, de vei fi părăsit sigur în chilie,
vor fi semănate în tine gânduri grele de frică şi de împuţinare care-ţi vor spune că nu
numai înstrăinarea mântuieşte pe om, ci şi păzirea poruncilor, aducându-ţi aminte de
cei apropiaţi de tine după trup, gânduri care te fac să zici: “Oare aceştia nu sunt şi ei
oare robi ai lui Dumnezeu?” Îţi sunt aduse în inimă temeri pentru impuritatea
aerului, despre slăbirea trupului din pricina lipsurilor, dar de va fi în tine iubire şi
nădejde, răutatea acestor gânduri nu te va înrâuri şi se va arăta în tine râvna faţă de
Dumnezeu sau faptul că-L iubeşti mai mult decât odihna trupului. Iar pe cei ce rabdă
(necazurile) greutatea înstrăinării, această greutate îi duce la nădejde iar nădejdea îi
păzeşte de cele de partea trupului. Căci nu ţi se cere numai înstrăinarea, ci să te
pregăteşti ca să lupţi cu vrăjmaşii şi să ştii să arunci pe fiecare la vremea lui, până,
ajungând la odihna nepătimirii te vei elibera, ca unul ce l-a biruit pe fiecare
răpunându-l la vremea lui. (Fil. XII)
 Nu putem fi săraci decât în Dumnezeu, cu ajutorul Lui, altfel egoismul ne
împinge spre îmbogăţire, spre încrederea egoistă în noi înşine care e una cu
amăgirea şi robia. Căci a ţine la avere înseamnă a te robi celor materiale. Sărăcia,
detaşarea, te face liber de ele, liber de toate. Dar numai conştiinţa că îl ai pe
Dumnezeu nu tulbură ci te face cu adevărat liber; numai în Dumnezeu eşti liber, în
conştiinţa că în El ai totul. (Fil. XII)
Credinţă

 Frica de Dumnezeu este o mărturie lăuntrică a sufletului despre prezenţa şi

puterea lui Dumnezeu. (Fil. XII)
 Să nu te tulburi niciodată, ci mai degrabă să ne străduim să privim spre şarpele de
aramă pe care l-a făcut Moise, după cuvântul Domnului. Căci l-a pus pe el în vârful
muntelui, ca tot cel muşcat de vreun şarpe, privind la el să se vindece (Numeri 21,8-
9) Domnul nostru Iisus Hristos s-a asemănat cu şarpele de aramă – Fiul lui Dumnezeu
s-a făcut om , care prin Adam a devenit şarpe sau duşman al lui Dumnezeu. Dar Fiul
lui Dumnezeu s-a făcut om fără păcat, ceea ce s-a arătat în faptul că s-a făcut un şarpe
de aramă fără venin sau fără vreo suflare păcătoasă. De aceea la porunca lui
Dumnezeu, Moise l-a închipuit pe Hristos prin şarpele de aramă. Ba într-un fel
Hristos Însuşi lucra prin acel şarpe de aramă, privirea la el vindecând pe cei pe care
veninul şerpilor ce-i muşcau pe oameni, le pricinuia acestora moartea. Dar Hristos,
omul adevărat, plin de puterea dumnezeiască, va scăpa pe oameni şi de moartea
veşnică. (Fil. XII)
 De caută cineva pe Domnul cu durerea inimii, Domnul îl aude, dacă cere întru
cunoştinţă şi se îngrijeşte cu frică, nu este legat de ceva din ale lumii, ca să-l ducă pe
el neîmpiedicat înaintea scaunului de judecată a lui Dumnezeu, după puterea lui. (Fil.
XII)
 Ia aminte la tine cu amănunţime, ca unul ce eşti totdeauna înaintea lui Dumnezeu,
ca să nu nădăjduieşti nimic de la nimeni decât de la El singur, cu credinţă. Iar de ai
trebuinţă de ceva, roagă-te lui Dumnezeu ca să ţi se împlinească trebuinţa după voia
Lui. Şi mulţumeşte lui Dumnezeu totdeauna ca Celui ce ţi-a împlinit-o, iar de-ţi
lipseşte ceva să nu-ţi pui nicidecum nădejdea în om, nici să te întristezi ori să cârteşti,
ci suportă cu hotărâre fără tulburare zicând: “Sunt vrednic de multe necazuri pentru
păcatele mele, dar de voieşte Dumnezeu, mă poate milui.” Astfel cugetând, ţi se va
împlini toată trebuinţa. Ia aminte apoi să nu voieşti să primeşti ceva de nu eşti
asigurat că Dumnezeu ţi-a trimis aceea din roade drepte şi astfel să o primeşti cu pace
şi cu conştiinţa împăcată. Iar cele ce le vezi venindu-ţi din nedreptate, luptă sau
viclenie, respinge-le şi le aruncă gândind că “mai bună este o părticică mică cu frica
lui Dumnezeu, decât multe vistierii cu nedreptate.” (Să nu primeşti nici o scăpare de
vreun necaz, sau vreo uşurare a vieţii prin vreo faptă nedreaptă a ta sau a altuia căci e
de preferat un lucru mai mic ce-ţi vine dintr-o faptă după Dumnezeu, decât un bine
mai mare venit pe cale necinstită.) (Fil XII)
Rugăciune

 Se recunoaşte aici o putere a numelui Lui însuşi, puterea de-a ne ajuta să

părăsim păcatele şi să ne bucurăm de mila Lui, de comuniunea cu El potrivit sărăciei
noastre. Când rostim numele lui Hristos cu credinţă, El Însuşi vine la noi. Numele
cuiva este o punte între el şi cei ce-l rostesc cu respect. Când cineva rosteşte numele
meu, eu sunt atras în legătura cu cel ce mi-l rosteşte. (Filocalia XII)
 De te scoli la slujba ta să nu fii nepăsător sau cu negrijă şi în loc să-L cinsteşti pe
Dumnezeu, mai vârtos să-L dispreţuieşti, ci rămâi cu toată frica cu mintea ta la
rugăciune. Nu te rezuma de pereţi şi nu-ţi muia picioarele sprijinindu-te într-unul şi
uşurându-l pe celălalt. Trezeşte inima ta ca să nu caute hoinărind cu gândurile şi astfel
Dumnezeu să primească jertfa ta. (Fil. XII)
 De cântaţi împreună, fiecare din voi să-şi facă rugăciunea lui, iar de este cu voi un
străin, rugaţi-l cu dragoste ca să-şi facă rugăciunile lui. Spuneţi-i aceasta până la a
doua sau a treia oară, fără ceartă. În ceasul aducerii darului tău spune gândurilor şi
simţurilor tale să stăruie în frica lui Dumnezeu ca să te învredniceşti de Taine şi să te
vindece Domnul. (Fil. XII)
 Omul să-şi predea toată inima sa ascultării lui Dumnezeu rugându-se cu adevărat
astfel: “Doamne, sunt înaintea Ta pentru că eu nu cunosc ce-mi este de folos. Luptă-te
Tu, căci eu nu cunosc răutatea lor.” Şi dacă lucrezi conform învăţăturii Mântuitorului,
El nu te va lăsa să rătăceşti în ceva, dar de nu împlineşti decât o poruncă sau două, nu
te-ai predat pe tine ascultării de El şi în acest caz nici El nu se îngrijeşte de tine. Căci
precum un locşor nu poate ajuta celui ce-l lucrează să-l curăţească de neghină şi de
aceea dacă se seamănă în el sămânţa, nu poate face să odrăslească cele după fire cu
cele contrare firii, ci acestea le îneacă pe primele pentru că sunt mai adânci în
rădăcini, aşa dacă nu te cureţi pe tine de voile trupeşti, nu te poţi păzi de păcat dacă
nu te fereşti de cele ce-l nasc. (Omul nu poate face cele ale omului pentru că nu se
poate elibera de puterile vrăjmaşului fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu ştie de fapt
ce-i este de folos fără lumina lui Dumnezeu de aceea voia omului în ea însăşi nu ştie
ce are de făcut spre folosul lui; este deci nevoit să se roage lui Dumnezeu pentru a-i
descoperi voia Lui ca să ştie ce să facă în interesul său. Omul nu cunoaşte prin el
însuşi nici răutatea, că e de la diavol şi că e răutate; el crede în mândria lui că tot ce
voieşte el supunându-se patimilor egoiste este bun.) (Fil. XII)
 “Domnul nostru este foc mistuitor” (Evrei 12,29) căci precum focul topeşte ceara
şi usucă noroiul, aşa şi meditaţia ascunsă topeşte gândurile urâte şi depărtează
patimile sufleteşti, luminează mintea, dă strălucire înţelegerii şi bucură inima. Fiindcă
meditaţia ascunsă loveşte demonii şi alungă gândurile urâte. (Meditaţia este reflecţia
la tainele dumnezeieşti nemărginite care se află mai presus de gândurile referitoare
la plăcerile trupeşti. Cugetarea la acele taine dă omului adevăratul sens al existenţei,
îl luminează şi-l umple de putere de la Dumnezeu.) Căci ceea ce luminează omul
lăuntric şi-l înarmează prin reflecţia (meditaţia) ascunsă se întăreşte de către
Dumnezeu, se împuterniceşte de îngeri, se slăveşte de către oameni. Meditaţia şi
citirea ascunsă este casa de nedefăimat a sufletului, turnul neclătinat şi ţărmul cel
liniştit care păstrează sufletul netulburat. Căci demonii sunt greu loviţi când monahul
se întrarmează cu meditaţia şi cititul. Meditaţia este făclia minţii şi deşteptarea
conştiinţei, ea topeşte desfrâul, slăbeşte iuţimea, alungă mânia, depărtează răutatea şi
scoate afară nedreptatea. Meditaţia dă strălucire conducerii minţii, alungă lenevia,
naşte străpungerea inimii, aduce frica de Dumnezeu, pricinuieşte lacrimile, naşte
smerita cugetare, privegherea bucuroasă de noapte şi rugăciunea netulburată.
Reflecţia alungă gândurile murdare, biciuieşte demonii, curăţeşte trupul. Aceasta îl
învaţă pe om îndelunga răbdare, aduce înfrânarea şi pregăteşte înţelegerea morţii.
(Fil. XII)
 Şezând la masă cu fraţii, de eşti mai tânăr nu spune minţii “nu mânca”, ci adu-ţi
aminte de păcatele tale ca să nu mănânci cu plăcere şi întinde mâna numai la cele
dinaintea ta. De este ceva înaintea altuia, să nu întinzi mâna ta la aceea. Hainele tale
să-ţi acopere picioarele iar genunchii să fie uniţi între ei. Nu întinde mâna ta spre cele
ce ţi se pun înainte spre mâncare. (Fil. XII)
Mânia – blândeţea

 Atunci când cineva vrea să răsplătească răul cu rău, poate să vatăme conştiinţa
fratelui chiar şi numai cu intenţia. Există o comunicare spirituală între suflete chiar
când nu se arată în fapte; e ceea ce psihologia constată prin fenomenul hipnozei şi al
sugestiei. Atâta doar că aceasta vede aceste fenomene numai când e activă şi voinţa,
pe când ele se produc chiar când voinţa nu la voieşte. (Filocalia XII)
 De este la tine un frate străin, fă cu bucurie lucrul care trebuie şi plecând el, fă-l
asemenea. Primeşte-l cu bunăvoinţă şi cu frica lui Dumnezeu ca să nu-i fie vizita spre
pagubă. Păzeşte-te să nu-l întrebi lucruri care nu-i sunt spre folos, ci fă-l să se roage.
Când şade la tine, întreabă-l “Cum te afli?” şi mulţumeşte-te cu acest cuvânt şi dă-i o
carte ca să citească şi să cugete la cele din ea. De vine după o osteneală, lasă-l s se
odihnească şi spală-i picioarele, iar de-ţi spune cuvinte necuvenite, roagă-l cu iubire:
“Iartă-mă, că sunt slab şi nu pot să port aceste vorbe.” De este slăbit şi hainele îi sunt
murdare, spală-i-le, iar de-i lipseşte ceva şi hainele-i sunt rupte, coase-i-le. De este
drumeţ şi ai la tine niscai credincioşi, nu-l pune mai presus de ei, dar fă milă cu el din
iubirea lui Dumnezeu, iar de este un frate în trecere pe la tine, pentru Dumnezeu şi-ţi
cere odihnă, să nu-ţi întorci faţa de la el, ci primeşte-l cu bucurie împreună cu
credincioşii care se află la tine. De este sărac, nu-l trimite fără nimic, ci dă-i lui din
binecuvântarea ce ţi s-a dat ţie de la Dumnezeu, odată ce cunoşti că cele ce le ai nu
sunt ale tale, ci sunt daruri de la Dumnezeu. Dacă un frate îmbie ceva, nu-l deschide
să afli ce are în el, dar dacă arată foarte preţios ceea ce ţi se îmbie, spune-i lui: “Dă-mi
să văd ce este în el.” (Filocalia XII)
 De eşti în casa cuiva şi gazda iese şi te lasă singur, să nu-ţi ridici faţa ca să
cercetezi cele aflate în casa lui; nici să atingi ceva, să deschizi vreo uşă, vreun vas sau
vreo carte. Spune celui ce iese: “Dă-mi să fac vreun lucru.” Şi ceea ce-ţi dă, fă-l fără
greutate. (Filocalia XII)
 Numai Dumnezeu are dreptul să judece căci El dă oamenilor soarta veşnică. Cel
ce judecă pe altul şi-l vorbeşte de rău îşi însuşeşte un drept al lui Dumnezeu şi putere
Lui, pe care de fapt nu o are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fără să poată fi de
fapt; vrea să-i ia locul lui Dumnezeu, fără să o poată face. (Filocalia XII)
 A te ruga pentru cei ce făcându-ţi rău, te-au ajutat să te mântuieşti, imitând pe
Hristos, e suprema treaptă a iertării. (Filocalia XII)
 De voieşti să urmezi Domnului nostru Iisus Hristos păzeşte cuvântul Lui şi atârnă
omul tău cel vechi pe cruce cu El şi pe cei ce te trag de pe cruce trebuie să-i opreşti
până nu mori. Şi eşti dator să suporţi dispreţul lor şi să odihneşti inima celor ce ce-ţi
fac rău şi să te umileşti pe tine faţă de cei ce voiesc să te stăpânească şi să ţii gura ta
închisă şi să nu judeci pe cineva în inima ta. Căci de-ţi vine un gând să judeci pe
aproapele pentru niscaiva păcate, gândeşte-te întâi la tine că eşti mai păcătos, iar cele
bune pe care socoteşti că le-ai făcut, să nu-ţi închipui c-au plăcut lui Dumnezeu.
Astfel nu vei îndrăzni să mai judeci pe fratele tău căci iubirea slavei de la oameni
naşte minciuna, iar refuzul ei cu smerenie face frica de Dumnezeu mai mare în inimă.
Să nu voieşti deci să fii prieten al celor mai slăviţi în lume ca să nu se depărteze slava
lui Dumnezeu de la tine. De faci lucrul tău de mână, să nu-l dispreţuieşti, ci ai grijă de
el în frica lui Dumnezeu. (Filocalia XII)
 Când nu poţi suporta cuvântul aproapelui şi vrei să-i răsplăteşti lui, se ridică în
inima ta războaie sângeroase din pricina celor ce le-ai auzit şi te fac să te întristezi de
cele ce le-ai grăit. Şi robia pune stăpânire pe tine şi te face să fericeşti pe cei ce în
parte se liniştesc şi-ţi înăspreşte inima faţă de cei apropiaţi ca faţă de unii ce sunt în
afara iubirii. Dar luptă-te mai degrabă să dobândeşti îndelunga răbdare, care biruieşte
mânia cu iubirea, care vindecă întristarea cu împăcarea. Acestea ţi dăruiesc de
rugăciunea către Dumnezeu, căci iubirea şi îndelunga răbdare desfiinţează mânia faţă
de cei de o fire; dacă aceasta persistă în tine, în loc să te mânii împotriva aproapelui,
te vei împăca având în tine plânsul şi smerita cugetare. Iar cel ce poate suporta pentru
Dumnezeu şi pentru pacea gândurilor sale cuvântul omului duşmănos şi neînţelegător,
fiul lui Dumnezeu se va chema şi unul ca acesta poate dobândi pacea sufletului, a
trupului şi a duhului.(Nu poate avea cineva pace cu semenii dacă nu are pace
înlăuntrul său; aceasta e şi o pace între minte (duh), simţire (suflet) şi trup. Dar pacea
interioară vine din pacea cu Dumnezeu şi aceasta o aduce în om Duhul Sfânt, care
aduce tot conţinutul interior al omului într-o simţire, căci numai în Dumnezeu
dobândim pacea interioară.) (Filocalia XII)
 A nu judeca pe altul înseamnă a-l iubi, iar îndelunga răbdare înseamnă a nu gândi
ceva împotriva aproapelui. (A nu mă măsura pe mine nu înseamnă numai a nu căuta
mulţumirea de măsura la care am ajuns, ci şi în a plânge în conştiinţa că nu sunt
nimic că n-am realizat nimic din îndatoririle mele. A nu judeca pe cineva înseamnă
să nu mă opresc numai la a nu-l osândi dintr-un indiferentism faţă de el, ci şi să-l
iubesc. În toate relaţiile faţă de celălalt nu trebuie să mă opresc la nesăvîrşirea
răului, ci să înaintez la săvârşirea binelui.) (Filocalia XII)
 În îndelunga răbdare trebuie să arăt numai reţinerea de la a răspunde la rău cu
alt rău, ci şi în a nu avea un gând de nemulţumire faţă de el. (Filocalia XII)
 Dacă n-am arătat iubire aproapelui, nu ne va ajuta Hristos când vom fi necăjiţi
de vrăjmaşii noştri, căci Hristos şi-a făcut cauza aproapelui nostru o cauză proprie.
Dar nici oamenii nu ne vor ajuta în necazurile noastre. Dacă n-am răspândit căldura
iubirii în jurul nostru, nu vom avea nici noi din apropierea noastră căldura
interesului faţă de noi. (Filocalia XII)
 De nu ierţi, nu eşti liber de stăpânirea unei patimi şi fără voia ta nici Dumnezeu
nu te poate face liber. Apoi nu putem fi liberi unul fără altul; ne condiţionăm în
libertate precum ne condiţionăm prin dependenţă unul de altul. Ne dăruim libertatea,
precum ne impunem robia şi ultimul izvor al libertăţii noastre este Dumnezeu. Dar
Dumnezeu ne-a creat astfel că nu putem primi libertatea de la El şi unul de la altul
fără voia noastră de-a ne face unul pe altul liberi. Nu ne poate elibera Dumnezeu de
patimă, dacă nu vrem să ne eliberăm şi noi. Nu-mi poate dărui nici altul liberarea de
patima împotriva lui dacă nu voiesc şi eu să mă liberez. Eliberarea de patimi ce ne-o
dăruim noi este condiţia ca să fim eliberaţi şi de către Dumnezeu – Dumnezeu ne
eliberează deodată pe amândoi când ne-am eliberat reciproc unul pe altul. (Filocalia
XII)
 Răutatea pe care o arăt altuia mă stăpâneşte în primul rând pe mine. Vreau să
dureze în veci răul asupra altuia, va stăpâni în veci răul asupra altuia, va stăpâni în
veci asupra mea. Vreau să fie el în gheena – voi fi eu; nu-l vreau eliberat pe el, nu
sunt eu liber. (Filocalia XII)
 Când şezând la chilie îţi vine să judeci pe aproapele, judecă-l ţinând seama de
păcatele tale cugetând că sunt mai mari cele ale tale decât ale lui. Iar de socoteşti că
faci cele drepte, să nu socoteşti că am plăcut lui Dumnezeu. (Chiar în cele morale,
omul când e tare, când e slab. Acestea se succed ca nişte perioade, în aşa fel că atunci
când este tare simte milă faţă de ceea ce e slab în el, până când această slăbiciune se
vindecă.) (Filocalia XII)
Smerenia – mândria

 Zis-a avva Isaia: de nu se va face omul pildă întru toate, nu poate locui împreună
cu aproapele. (Filocalia XII)
 Zis-a avva Isaia: “Nimic nu-i umileşte mai mult pe demoni, nu întăreşte sufletul şi
nu luminează mintea ca mărturisirea celor cugetate Părinţilor duhovniceşti; şi nimic
nu-i bucură pe demoni, nu întunecă mintea, nu împietreşte inima şi nu înnoroiază
conştiinţa ca ascunderea gândurilor. Când vrea monahul să-şi facă cunoscute relele
sale şi să-şi descopere gândurile urâte îl tulbură demonii şi încep să semene în inima
lui ruşine zicându-i: Acest bătrân se ţine duhovnicesc şi sfânt; curat şi fără pată, iar tu
vrei să-ţi aduci osânda şi să te faci dispreţuit de ceilalţi şi să produci sminteală? Nu te
gândeşti că-l vei face să te stăpânească şi să râdă de tine căci nu va păzi taina? Apoi,
până acum ceilalţi te cinstesc încă şi în vreme ce te socotesc toţi înţelept şi isteţ în
stare să deosebeşti lucrurile, vrei să ajungi dispreţuit şi de râsul tuturor? Mai rabdă
deci înainte de aţi mărturisi gândurile acestuia căci ce vătămare îţi va urma? Este
cineva care să nu treacă prin acestea? Ce alţii nu se tem de Dumnezeu?” acestea
şoptesc demonii către bietul monah căci ştiu că sufletul nicidecum nu propăşeşte
decât prin descoperirea gândurilor şi monahul nu cade decât dacă-şi ascunde
gândurile. (Omul are nevoie să-şi dezvăluie gândurile rele, egoiste ca să poată scăpa
de ele. Are nevoie de ajutorul altuia – însăşi comunicarea este un act de smerenie şi al
ieşirii din încrederea mândră de sine.) (Filocalia XII)
 Trebuie să ţinem pe cât putem ascunse ostenelile noastre pentru cel bune ca să nu
cădem în patima slavei deşarte. Mai ales prin limbă suntem ispitiţi să facem
cunoscute ostenelile noastre, dar aceasta e una cu a le preda vrăjmaşilor ca să le
folosească împotriva noastră, sau ca să facă pe unii şi alţii să ne laude şi astfel să
producă-n noi mândria. Dar vrăjmaşii se folosesc de ele şi pentru a ni le întoarce
asociate cu ispita mândriei. (Fil. XII)
 Cel ce-şi face numai voile lui trăieşte o sfâşiere a inimii neputînd să le
împlinească totdeauna. Până la urmă trăieşte o robie completă constând de fapt că nu-
şi face deloc voile sale, ci e stăpânit de patimi sau de legi, sau de alţii iar aceasta este
adevărata pieire a sa ca persoană proprie. (Fil. XII)
 Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu îşi cunoaşte păcatele şi viceversa; dimpotrivă: cel
ce nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu-i cunoaşte păcatele căci împotriva cui ar fi
păcătuit? Acela nu se cunoaşte nici pe sine, nici nu poate porni pe calea unei
îndreptări. (Fil. XII)
 Voia proprie nu e strâmtă şi nu voieşte să ne îngusteze, ci caută să facă orice.
Voinţa aceasta de lărgime care se împacă şi cu o lenevie, care nu vrea să i se
împotrivească să facă ceva dispreţuieşte strâmtorarea ce i-o impune voia lui
Dumnezeu, strâmtorare care pe de altă parte adânceşte pe om în cele proprii
spirituale, sau în cele bune. (Fil. XII)
 Dacă nu te cureţi pe tine de voile trupeşti şi nu te păzeşti de cele ce le nasc, nu te
poţi păzi de păcat iar aceasta e slăbiciunea sufletului – maica cea rea a păcatului.
Această trândăvie naşte o voie favorabilă ei şi voia aceasta şi lărgimea ei nasc
dispreţul. Inima care vrea să fie independentă naşte iubirea conlucrării cu lumea,
pornirea de a căuta cele ce nu se deosebesc de tine, pornirea de a-ţi preda auzul celui
ce-i vorbeşte de rău pe alţii, pornirea de a auzi cuvinte şi de-a le transmite altuia,
pornirea de-a căuta cele ale lumii, de-a căuta să înveţi cu orice preţ chiar pe cei ce
nu te întreabă, pornirea de-al muşca pe aproapele şi multe alte rele. (Fil. XII)
 Cel ce se teme de slăbiciunea trupului nu ajunge la starea cea după fire. (Cel ce se
teme de slăbiciunea trupului nu are putere să se cureţe de patimile care-l aduc la
starea neconformă firii, dar cade în rugăciune la Dumnezeu. Cerând ajutorul lui
Dumnezeu, primeşte putere să săvârşească ostenelile curăţirii de patimi şi să se
simtă odihnit chiar în aceste osteneli.) (Fil. XII)
 Ce este smerenia? Smerenia constă în a se socoti cineva pe sine înaintea lui
Dumnezeu că este păcătos şi că nu face nimic bun, iar fapta smereniei este tăcerea şi a
nu se măsura omul pe sine în vreo ceva (smerenia constă şi în a nu se măsura cineva
ca să constate până unde a ajuns prin vreo faptă a sa; a privi la ea cât de importantă,
cât de mare, a nu o lua în seamă). Smerenia mai stă în: a nu se sfădi, în supunere, în a
căuta mereu cu privirea în jos, a avea ochii morţi; a te păzi de minciună, a nu te lăsa
prins de vorbe deşarte, a nu te împotrivi nimănui, a te sili pe tine la osteneală, a răbda
defăimarea, a urî odihna, şi a nu supăra pe nimeni. Îngrijeşte-te deci să împlineşti
acestea întocmai ca să nu se facă sufletul tău lăcaş a toată patima şi să nu isprăveşti
viaţa ta fără rod pentru vecii vecilor. (Fil. XII)
 În cel ce nu vrea să ştie de Dumnezeu apare slava deşartă şi toate câte le urăşte
Dumnezeu locuiesc în sufletul iubitorului de sfadă şi al celui mândru. (Fil. XII)
 A se judeca întâi pe sine aduce smerita cugetare şi a renunţa la voia proprie în
favoarea aproapelui întru cunoştinţă. (Se cere renunţarea voii proprii în favoarea
aproapelui întru cunoştinţă, adică în conştiinţa valorii lui şi a datoriei mele faţă de
el, nu într-un mod sentimental pentru a-l câştiga prin aceasta pentru interesele mele.)
(Fil. XII)
 Ceea ce voieşte Dumnezeu de la om nu este altceva decât a se smeri pe sine faţă
de aproapele în toate şi a-şi tăia voia sa faţă de toate, a se ruga totdeauna ca să-i
dea omului ajutor mâna Lui şi să-şi păzească ochii de somnul uitării şi de amăgirea
robiei dat fiind că firea omului e schimbătoare şi lesne înclinată spre rău. (Fil. XII)
 A nu te măsura pe tine îţi aduce plânsul. (A nu mă măsura pe mine nu înseamnă
numai a nu căuta mulţumirea de măsura la care am ajuns, ci şi în a plânge în
conştiinţa că nu sunt nimic, că n-am realizat nimic din datoriile mele.) (Fil. XII)
 Dumnezeu nu voieşte de la om decât smerirea faţă de aproapele, tăierea voii lui
în relaţie cu acela. Dumnezeu îşi face cauza aproapelui cauza Sa căci El este
Creatorul şi Susţinătorul aproapelui şi vrea să o arate ca atare cu ajutorul omului.
Aceasta este şi o preţuire pe care o acordă Dumnezeu şi omului ajutat şi celui ce
ajută. Dumnezeu vrea ca omul să ajute pe om , dar şi să ceară la rândul său ajutorul
lui Dumnezeu în aceasta. Dumnezeu şi omul îşi cer reciproc grija de aproapele – este
şi în aceasta o treime. Doi îşi întăresc grija faţă de al treilea; Dumnezeu cere omului
grija aproapelui şi omul cere grija lui Dumnezeu pentru că uitarea omului de către
om cucereşte mai uşor pe om. (Fil. XII)
 Până ce este încă în război, omul se află sub frică şi cutremur fie că a învins
astăzi, fie că a fost învins sau că va învinge, ori că va fi învins mâine. Căci lupta
înconjoară şi strânge inima; numai lipsa patimilor este nerăzboită căci a primit
cununa şi nu se mai îngrijorează de cele trei (suflet, trup şi duh) căci sunt împărţite
când ajung să se împace între ele prin Dumnezeu. (Fil. XII)
 Fericiţi sunt ochii care se ruşinează întru cunoştinţă să privească spre Dumnezeu
şi se îngrijesc să-şi vindece rănile lor întru cunoştinţă, şi-şi cunosc păcatele lor
rugându-se pentru iertare. (Cel ce înaintează în cele bune se ruşinează înaintea lui
Dumnezeu de păcatele săvârşite pentru că le cunoaşte gravitatea, pentru că se
îngrijeşte să le vindece prin cunoaşterea combaterii lor. Cunoştinţa păcatelor este
unită cu cunoştinţa lui Dumnezeu împotriva căruia se săvârşesc. Cine nu-l cunoaşte
pe Dumnezeu nu cunoaşte nici anumite fapte ale sale ca fiind păcătoase. De
recunoaşterea lui Dumnezeu ca existenţă personală Care vrea binele ca viaţă în
armonie a tuturor şi a cărui voie neîmplinind-o oamenii ies din armonia care-i face
fericiţi, depinde orice cunoaştere a tuturor sau sensul lor.) (Fil. XII)
 Cel ce suportă defăimarea şi-şi supune voia aproapelui pentru Dumnezeu ca să
nu-l lase pe vrăjmaş să vină la mijloc arată că este lucrător. Cel ce ţine la voia lui nu
se află în pace nici măcar cu cei sfinţi, fiindcă nepăsarea, mânia şi aprinderea faţă de
ceilalţi urmează voii lui pe care ţine neapărat să şi-o facă. (Când îţi afirmi voia ta
împotriva aproapelui, laşi pe vrăjmaş să vă despartă unul de altul dar şi pe tine, sau
poate pe amândoi de Dumnezeu căci Dumnezeu nu poate fi acolo unde este
vrăjmaşul care desparte pe oameni între ei şi de Dumnezeu. Şi nu acolo unde îşi
afirmă omul voia sa este El activ sau arată că are putere, ci unde îşi calcă peste ea.)
(Fil. XII)
 Cel cu inimă învârtoşată spune în inima sa: “N-am greşit niciodată!”, iar cel ce a
dobândit smerita cugetare suportă mustrarea aproapelui zicând: “Da, am greşit.” Cel
ce însă o dispreţuieşte are în inimă gândul că e înţelept şi n-a jignit niciodată pe
nimeni, dar cel ce are frică de Dumnezeu se îngrijeşte de virtuţi ca nu cumva să
piardă vreuna din ele. (Fil. XII)
 În ceea ce priveşte dorinţa de a-i învăţa pe alţii trebuie să fim cu frică de a nu
cădea alăturea de ceea ce învăţăm căci câtă vreme cazi întru acestea, nu eşti în măsură
să înveţi pe alţii. (Fil. XII)
Patimi – ispite

 Când călătoreşti nu căuta nici la dreapta nici la stânga, ci repetă psalmii, roagă-te
lui Dumnezeu în tot locul unde te afli şi nu te amesteca nicidecum cu încredere cu
locuitorii lui. În locul sau în casa în care te opreşti nu fii cu îndrăzneală, ci fii cu sfială
în toate. La ceea ce ţi se pune pe masă întinde-ţi mâna când eşti îndemnat să mănânci.
Când mănânci să nu-ţi ridici faţa spre aproapele nici să grăieşti cuvânt deşert; să nu-ţi
întinzi mâna spre ceva spre a lua fără să spui: “Binecuvintează!” Bând apă să nu laşi
gâtlejul să gâlgâie asemenea oamenilor din lume; şezând împreună cu fraţii, de-ţi va
veni cumva flegmă să nu scuipi cumva înaintea lor, ci ridică-te şi o aruncă departe. Să
nu-ţi întinzi trupul în văzul oamenilor. De te încearcă vreun gând necuvios să nu-ţi
deschizi gura şi va pleca degrab acesta de la tine. Să nu-ţi deschizi gura la râs căci
aceasta înseamnă lipsă de sfială.
 Să nu pofteşti cu gândul sau cu privirea: fie haină, brâu sau culion şi să nu-ţi
împlineşti capriciul tău făcându-ţi ceva asemănător. De-ţi procuri o carte să nu o
înfrumuseţezi cu vreo podoabă căci aceasta este patimă.
 De greşeşti în ceva nu minţi din ruşine, ci fă metanie zicând: “Iartă-mă!” şi
greşeala trece. De-ţi spune cineva cuvânt aspru, să nu-ţi înalţi inima căci mânia lui
Dumnezeu nu întârzie. De eşti mustrat de cineva pentru vreun lucru nu te aprinde, ci
pune metanie zicând: “Iartă-mă, că nu voi mai face.” fie că ştii că ai făcut acel lucru,
fie că nu eşti vinovat, căci toate acestea sunt adevărata propăşire pentru cel tânăr.
 De afli cuvinte din afară, nu le spune pe acestea cuiva căci de le vei păzi în tine,
nu va greşi limba ta. De voieşti să împlineşti un lucru iar cel ce locuieşte împreună cu
tine nu voieşte aceasta, renunţă la voia ta ca să nu se nască certuri şi să se mâhnească.
Când voieşti să locuieşti cu un frate în chip trecător nu-i porunci în vreun lucru
oarecare şi să nu voieşti a fi capul lui. De locuieşti cu fraţii să nu te compari cu ei , iar
de-ţi vor porunci ţie vreun lucru pe care nu-l voieşti, luptă cu voia ta până ce îl vei
face ca să nu-i superi şi să-i pierzi prin descurajare şi ca să ai locuirea paşnică cu ei.
De locuieşti cu un frate şi-i spui că voieşti ceva, adaugă: “dar voi face cum voieşti” şi
dacă spunându-i ce voiai să faci îi ceri o hotărâre, fă ceea ce găseşte el de bine, cu
frica lui Dumnezeu. De locuiţi împreună şi lucru ce ţi-l cere este trecător, fă-l. De
sunteţi mai mulţi faceţi-l împreună şi nu cruţa trupul tău ţinând seama de conştiinţa
tuturor.
 Să nu lauzi cele ce nu le-ai cunoscut, iar de cele cunoscute să nu vorbeşti ca şi
când le-ai văzut. Să nu osândeşti pe cineva pentru chipul lui. De dai apă sau ceva de
trebuinţă să nu te arăţi nepăsător, ci gândeşte-te la Dumnezeu că a avut grijă de tine.
 Cel mai tânăr să se lase lipsit de toată frumuseţea trupească căci aceasta este spre
folosul lui (pentru a nu ispiti şi mai mult adăugând la frumuseţea specifică tinereţii,
eleganţa hainelor, pentru a nu se umple el însuşi de îngâmfare, părere de sine şi de
curvie). Cel tânăr să nu se poarte niciodată haină frumoasă până ce nu va ajunge în
vârstă căci aceasta-i spre vindecare.
 Să se folosească de vin până la trei pahare, însă doar în caz de mare trebuinţă; să
nu-şi descopere dinţii când râde, iar faţa să caute în jos cu ruşine. În vremea somnului
încinge-ţi trupul şi fii cu grijă ca să nu-ţi duci mâinile înăuntru căci trupul are multe
patimi hrănite din neştiinţă.
 De trebuie să porneşti la drum poartă sandale şi umblând, mâinile să-ţi stea
apropiate de brâu şi să nu te afli deloc înaintea altora. De mergi la drum cu niscaiva
fraţi şi se va afla printre ei vreunul pe care-l iubeşti pentru Dumnezeu, să nu
îndrăzneşti să i-o arăţi în văzul celorlalţi ca nu cumva să fie printre ei vreunul slab şi
să-i vatămi conştiinţa făcându-l invidios. Mergând la unii fraţi să nu te aştepţi să se
bucure de tine foarte, ci de e vor primi, să mulţumeşti lui Dumnezeu.
 Aflându-se unul mai mare şi vorbind cu cineva să nu fii nepăsător şi să şezi, ci
stai până ce ţi se va arăta ce să faci. De vei pleca în oraş, ochii tăi să caute numai în
jos ca să nu-ţi stârneşti patimile când vei fi în chilia ta. Să nu dormi la drum în casa
cuiva unde se teme inima ta să nu păcătuiască.
 De voieşti să mănânci într-un loc şi afli că o femeie trebuie să mănânce şi ea acolo
să nu şezi deloc căci mai de folos îţi este să se supere gazda decât să curvească inima
ta în ascuns. Pleacă de poţi până încă n-ai luat seama la haina ei. Mergând pe drum,
de-ţi va spune o femeie: “Pace ţie!”, răspunde-i în inima ta căutând cu ochii în jos.
 De te va sili un frate să grăieşti împotriva fratelui tău, să nu te laşi convins de el
păcătuind astfel înaintea lui Dumnezeu, ci spune-i cu smerenie: “Iartă-mă frate căci
sunt ticălos iar acestea pe care mi le spui le fac şi eu, deci nu pot să-i zic acestea
altuia.” De auzi că a spus cineva împotriva ta un cuvânt şi te întâlneşti cu acela în
vreun loc oarecare sau se apropie de tine, arată-i o faţă veselă şi binevoitoare după
puterea ta; nu-i spune cele auzite întrebând: “De ce ai spus asta?” căci s-a scris în
Pilde: “Cel ce ţine minte răul săvârşeşte fărădelege.” (Pilde 24,24)
 De vor locui cu tine nişte fraţi îngrijeşte-te ca ei să audă de la tine lucruri serioase
căci vei da seama pentru ei înaintea lui Dumnezeu. De-ţi iei o chilie să nu-ţi iei mulţi
fraţi cu tine că-ţi ajunge unul pentru slăbiciune şi nu profita de calitatea de gazdă.
 De pleci la drum şi voieşti să mergi la un frate şi nu va voi acesta să te primească
şi-l vei vedea apoi la drum, sau va veni la tine uitând de purtarea lui, fă cu el un bine
prisositor.
 De te odihneşti în chilia ta şi-ţi aduci aminte de cineva care ţi-a făcut un rău,
scoală-te şi roagă-te lui Dumnezeu din toată inima ca să-l ierte şi gândul răsplătirii
răului făcut de el alungă-l de la tine.
 De eşti ispitit noaptea prin închipuire de împreunare, păzeşte-ţi inima să nu cugete
ziua la trupurile din închipuire ca să nu te întinezi din această plăcere şi să-ţi
pricinuieşti o grea cădere, ci aruncă-te înaintea lui Dumnezeu cu toată inima ta şi te
va ajuta căci este îndurător cu slăbiciunea oamenilor.
 De faci nevoinţă să nu se încreadă inima ta în aceasta că ea te păzeşte, ci spune
cugetului tău că pentru neputinţa trupului “Dumnezeu ia seama la slăbiciunea mea.”
De te ocărăşte cineva nu-i răspunde ci rămâi tăcut şi dacă cercetându-te vei afla în
tine cele ce le-ai auzit de la el, căieşte-te ca unul ce-ai păcătuit iar bunătatea lui
Dumnezeu te va primi iarăşi.
 De te cuprinde în timp ce te linişteşti în chilie vreo slăbiciune să nu te descurajezi,
ci mulţumeşte-i lui Dumnezeu. De vezi sufletul tău tulburat, spune-i: “Nu-ţi mai
aduce nici un folos aceasta decât gheena în care vei pleca” şi te vei linişti în tine.
Liniştindu-te în chilia ta, primeşte să mănânci dând ceea ce este de trebuinţă trupului
tău, ca să te susţină în împlinirea slujirii tale ca să nu voieşti să o părăseşti, dar nu
mânca nimic cu plăcere sau poftă în gust fie că este mâncare bună sau rea. De se
iveşte trebuinţa unei vizite fie la un frate, fie la o obşte şi se găteşte ceva cu totul
dulce, nu lăsa trupul să se sature, ci să voieşti să revii repede la chilie ca să nu ţi se
facă trupul trădător.
 De te îndeamnă demonii la o nevoinţă peste puterile tale, să nu-i asculţi căci ei îl
înfierbântă pe om spre tot lucrul pe care nu-l poate până cade în mâinile lor.
 Mănâncă o dată pe zi şi dă trupului numai ceea ce este de trebuinţă sculându-te
încă mai voind să mănânci, iar veghea ta fă-o cu măsură nelipsind trupul de ceea ce-i
este de trebuinţă.
 Fă slujbele tale cu măsură şi cunoştinţă ca nu cumva din multa priveghere să ţi se
întunece sufletul de prea multă încordare. Îţi ajunge o jumătate de noapte pentru
priveghere lăsând-o pe cealaltă pentru odihna trupului. Foloseşte două ore înainte de a
te culca rugându-te şi cântând, apoi odihneşte-te. Când Domnul te scoală, fă-ţi
slujirea cu râvnă iar de vezi că trupul îţi este povârnit spre somn spune-i: “Voieşti
acum puţină odihnă pentru ca apoi să fii aruncat în întunericul cel mai din afară?” şi
dacă te sileşti puţin, degrab îţi vine şi puterea.
 Să nu ai prietenie cu oamenii de care conştiinţa ta ştie că sunt familiari şi altora,
ca să nu le provoci acelora sminteală cu ştiinţă.
 De te afli într-o vieţuire grea a trupului pentru Dumnezeu şi oamenii voiesc să-ţi
urmeze pilda cinstindu-te pentru aceasta, părăseşte-o şi treci la alta, ca osteneala ta să
nu se schimbe în lenevie, iar de simţi ispita slavei deşarte nu da atenţie oamenilor
ştiind că ceea ce faci este un îndemn de la Dumnezeu.
 Dacă te lepezi de lume să nu-ţi laşi ţie nimic şi de te crezi pe tine voind să ai ceva,
oboseşte-ţi şi mai mult trupul cu rucodelia ca să te linişteşti în chilia ta mâncându-ţi
cu umilinţă pâinea.
 De pleci în cetate, vinde lucrul tău de mână netârguindu-te pentru preţul lui ca cei
din lume, ci dă-l cuiva pe orice ca să nu pierzi puterea câştigată în chilia ta. De vinzi
ceva de care ai trebuinţă nu te târgui spunând: “De nu-mi dai atât nu ţi-l dau”, iar de
voieşti aceasta, sileşte-te puţin şi de nu primeşti preţul lui, acceptă fără multă vorbă.
De te tulbură gândurile oriunde te afli, spune-i: “Mă aflu ca toţi sfinţii care au fost
încercaţi de Dumnezeu în starea de sărăcie până ce a văzut că hotărârea lor este
credincioasă şi atunci i-a dus la lărgime.
 De-ţi îmbie un frate un lucru şi ai trebuinţă de el, nu te atinge de el fără să ţi-l
ofere acela sau să-i spui lui. Dacă un frate îţi spune ţie când pleci de acasă:
“Cumpără-mi un lucru”, de poţi aceasta, fă-o, iar de eşti cu alţii, să nu faci aceasta
fără părerea lor căci astfel îi superi pe cei ce locuiesc împreună cu tine.
 De apare nevoia să mergi în localitatea ta pentru vreun lucru păzeşte-te de
rudeniile după trup, să nu petreci cu ei, nici să-ţi însuşeşti spusele lor.
 De primeşti spre o trebuinţă a ta ceva de la un frate, să nu uiţi ci îngrijeşte-te să i-l
întorci degrabă, iar dacă lucrul este o unealtă, întoarce-i-o îndată după ce ţi-ai săvârşit
lucrul tău. De se va strica la tine, repar-o şi nu neglija aceasta. De-i dai ceva unui frate
mai sărac şi vezi că nu poate să ţi-l întoarcă, nu-l necăji sau strâmtora în vreun fel şi
de-i dai vreo haină, lasă-i-o lui.
 Păzeşte-te să nu te împărtăşeşti de Jertfă având vreun gând rău faţă de fratele tău
căci altfel te amăgeşti pe tine.
 Păzeşte-te de convorbirile cu ereticii voind să susţii credinţa cea dreaptă ca nu
cumva veninul cuvintelor rele ale lor să te otrăvească. De afli vreo carte cunoscută ca
eretică să nu voieşti să o citeşti ca nu cumva să se umple inima ta de veninul morţii, ci
rămâi în ceea ce ai fost luminat neadăugând şi nescoţând nimic din aceea. Păzeşte-te
de conştiinţa mincinoasă care se împotriveşte învăţăturii sănătoase cum a spus
Apostolul (I Tim. 1,10).
 Dacă eşti tânăr şi încă n-ai ajuns să-ţi robeşti trupul şi auzi de virtuţile înalte ale
părinţilor, nu te grăbi la ele voind să le trăieşti în odihnă, căci nu-ţi vin dacă nu le
practici lucrarea lor, dar de le practici, îţi vin de la ele însuşi.
 De ieşiţi împreună pentru un lucru trecător, fiecare din voi să ia aminte la sine şi
nu la fratele său şi să nu caute să-l dăscălească pe acela. De faceţi un lucru trecător la
chilie, orice, lăsaţi-l pe cel ce lucrează cu voi să lucreze cum voieşte, iar de zice:
“Faceţi iubire de mă învăţaţi, căci nu mă pricep!” şi de este unul care ştie, să nu-i
spună din invidie: “Nu ştiu”.
 De coace fratele tău pâine sau altceva şi nu este bine, nu cumva să să-i zici: “L-ai
copt rău!”, căci aceasta-i moartea sufletului tău, ci gândeşte-te că dacă ai fi auzit tu
aceasta de la altul te-ai fi supărat. Gândind în felul acesta te vei linişti.
 De cântaţi împreună şi unul va greşi un cuvânt, nu-i spuneţi repede aceasta căci îl
veţi tulbura. De a trecut cuvântul, să fie trecut, iar de spune: “Faceţi iubire şi spuneţi-
mi”, spuneţi-i.
 De mâncaţi la ceva la trapeză şi este vreunul între voi care nu vrea acea mâncare,
să nu spună că nu poate mânca aceea, ci să se silească pentru Dumnezeu până la
moarte şi Dumnezeu îl va linişti pe el.
 De faceţi un lucru împreună şi unul dintre voi îl strică din slăbiciune, să nu-l
certaţi, ci mai degrabă bucuraţi-vă cu el.
 De vă aduc niscai fraţi ceva veşti să nu-i întrebaţi ceva care să-i vatăme şi de vă
va lăsa acea veste la chilie şi unul dintre cei veniţi neputându-se înfrâna, spune unuia
dintre voi ceva vătămător, să nu spună cel ce a auzit acestea vreunuia dintre fraţi, ci să
tacă până ce va trece ceea ce au lăsat aceia de la ei ca să nu se umple inima lor de
veninul morţii.
 De pleci la niscai străini pentru vreo trebuinţă să nu întrebi pe vreunul de ceva ce
nu te interesează ca să poţi reveni nevătămat la chilia ta. Iar de auzi ceva din cele ce
nu le voieşti, revenind la tine să nu le spui fraţilor tăi. De vă aflaţi la străini să nu
îndrăzniţi să rostiţi vreo judecată despre nici un lucru în locul unde aţi intrat, ca să se
folosească şi alţii de pilda voastră, mai ales de tăcerea voastră ascunsă şi arătată.
 Toate patimile se află în cel slab cu inima şi în lenea lui fiindcă nu vede păcatele
lui, iar ajutorul lui Dumnezeu, nădejdea, blândeţea, conştiinţa şi părăsirea voii proprii,
silirea în toate cele bune sunt cuprinse în smerita cugetate.
 Mândria, sfada, gândul de a te socoti mai presus de fraţii tăi, dispreţuirea
conştiinţei, necugetarea la tine când fratele tău te supără şi întrebarea: “Ce am eu din
toate cele auzite ce mi se aduc?” ţin inima învârtoşată.
 De lucrezi cu un frate slab, nu-l judeca în ascuns voind să faci ceva mai presus de
el. Dacă fratele lucrează la un lucru şi îl strică, nu-i spune nimic de nu-ţi va zice: “Fă
iubire frate şi mă învaţă.” De ştii însă să-l înveţi dar taci, moarte-ţi este ţie aceasta.
 De faceţi lucrul vostru precum trebuie după puterea voastră să nu spui ce ai făcut
tu sau fratele tău căci aceasta arată lipsa de înţelepciune.
 De nu poţi spune fratelui tău un cuvânt de bucurie pentru că socoteşti că a făcut
ceva rău, cugetă că fratele îţi este stăpân fiindu-ţi frică să greşeşti în faţa lui de frica
pedepsei ce-o vei primi.
 De voieşti să te înfrânezi mai mult ia-ţi o chilie aparte şi nu-l necăji pe fratele tău
care poate este mai slab.
 Dacă un frate străin vine la voi şi aţi auzit dinainte despre el că este iubitor de
vreo pricină rea, nu cercetaţi aceasta prin cuvinte până nu se va arăta vouă scăderea
lui. Păziţi-vă să nu faceţi ceva ce ştiţi că de va înţelege fratele se va necăji.
 De voieşti să iei ceva şi ai nevoie de acel lucru, să nu murmuri împotriva fratelui
tău spunând: “De ce n-a înţeles de la sine să-mi dea lucrul?”, ci spune cu simplitate:
“Fă iubire şi dă-mi acest lucru de care am trebuinţă” căci aceasta este sfânta curăţie în
inima ta. Fiindcă de nu spui, ci şuşoteşti judecându-l vădit este că te afli în robia
patimii.
 De se iveşte între voi întrebare despre un cuvânt al Scripturii, cel ce cunoaşte
cuvântul şi-i ştie înţelesul după puterea lui, să lase voia lui în urma fratelui şi să-l
odihnească pe acesta în bucurie căci cuvântul care i se cere este să se smerească în
faţa fratelui său. (Dacă cunoşti înţelesul unui cuvânt din Scriptură de care se vorbeşte
dar îl cunoaşte şi altul, lasă-l pe el să-l spună căci cuvântul cel mai bun pe care-l
poate spune în această ocazie este smerenia. Din smerenie se arată cel mai clar că ai
înţeles mesajul Scripturii.)
 Cel ce cugetă la judecata dinaintea scaunului dumnezeiesc în faţa căruia va avea
să se înfăţişeze, să facă tot ce se poate ca să nu greşească cu gura lui căci altfel nu va
afla nici o mângâiere în acel ceas înfricoşător.
 Există o “înţelepciune drăcească” – ea este aceea care caută toate argumentele
ca să demonstreze inexistenţa lui Dumnezeu sau să-şi justifice mândria şi patimile
egoiste, dar această “înţelepciune” care se numeşte mai precis falsă cunoaştere sau
gnoză panteistă mai degrabă întunecă pe cel ce o adoptă lipsindu-l pe unul ca acesta
şi pe toate de sens.
 De voiţi să ieşiţi la un mic lucru trecător, să nu dispreţuiască unul pe celălalt şi să
iasă singur lăsându-l pe fratele său ca să-i sufere conştiinţa, ci să-i spună cu iubire:
“Vrei să mergem împreună?” şi de va vedea pe fratele său obosit în acel ceas sau cu
trupul slăbit, să nu stăruie zicând : “Trebuie să mergem acum”, ci să lase până
altădată şi să plece la chilia sa cu iubire compătimitoare. Păziţi-vă să nu vă împotriviţi
fratelui în ceva ca să nu-l necăjiţi.
 Dacă locuieşte cineva cu părintele sau cu fratele său, să nu-i fie conştiinţa
preocupată de cineva din cei dinafară, ci toate de cel cu care locuieşti căci aceasta este
pacea şi supunerea. De locuieşti cu unul mai mare ca tine să nu voieşti să faci o
binefacere unui sărac, dacă nu-l întrebi mai întâi pe acela; deci să n-o faci pe ascuns.
 De întrebi pentru gândurile tale, nu întreba după ce-ai făcut ceea ce ţi se pare că a
fost conform cu ele, ci întreabă-te despre ceea ce te războieşte acum, fie că e vorba de
o strâmtorare, fie de vreun lucru de mână.
 De voieşti să schimbi lucrul de mână sau să locuieşti cu un alt frate, sau ca să ieşi
de la vreunii întreabă cu libertate înainte de a fi făcut aceea (Nu întreba după ce ai
făcut un lucru, despre gândul care te-a îndemnat să faci acel lucru, ci întreabă-te
despre acel gând înainte de a face lucrul respectiv, aceasta ca să nu suferi de părerea
de rău că ai făcut un lucru înainte de a fi cugetat mai serios, dacă e bine să-l faci sau
nu).
 Să nu te întrebi înainte de a fi făcut, fie despre slăbiciunea sufletului, fie despre
patimile care te duc la acestea dar să nu te întrebi ca şi când nu le-ai făcut încă. Deci
întreabă-te despre rană, zicând: “Iată, am fost rănit.” aceasta, ca să te vindeci de ceea
ce te mână spre rană. (Să nu te întrebi despre gândul de-a face un lucru, de e bun sau
rău înainte de-a fi făcut acel lucru, dar cugetându-te în situaţia celui ce le-a făcut ca să
simţi toată bucuria sau respectul ce-ţi va veni după împlinirea lui). Iar de vorbeşti
despre gândurile tale, nu fi făţarnic şi nu spune unul faţă de altul, sau ca şi când ai de
făcut altceva, ci spune adevărul şi pregăteşte-te ca să faci ceea ce ţi se spune, fiindcă
altfel râzi de tine însuţi şi de bătrâni.
 De întrebi pe bătrâni despre vreun război să nu asculţi de cele ce-ţi vorbesc
înăuntru mai mult decât pe bătrâni, ci roagă-te mai întâi lui Dumnezeu zicând: “Fă
milă cu mine şi ceea ce voieşti, dă părinţilor mei să-mi spună”. Şi astfel ceea ce-ţi vor
spune părinţii, fă cu credinţă şi te va odihni Dumnezeu. (Rugăciunea oricui e primită
de Dumnezeu, deci deşi eşti mai mic duhovniceşte, roagă-te să-ţi spună cei mai mari
ceea ce este bun. În felul acesta primeşti ceea ce ţi se spune cu credinţa că vine de la
Dumnezeu. Prin aceasta nu-l umileşti pe cel mai mare căci admiţi că lui îi spune
Dumnezeu ceea ce nu eşti sigur că trebuie să faci.)
 Te va odihni Dumnezeu de locuieşti cu fraţii şi nu eşti mulţumit pentru niscai
motive, de pildă: pentru lucrul de mână, sau pentru legătura ce ţi-o impui sau pentru
odihna pe care nu o doreşti; pentru neputinţa de a răbda, pentru lenevie, sau pentru că
voieşti să te dăruieşti mai mult pătimirii folositoare, pentru că vrei să te linişteşti, sau
pentru că nu poţi purta jugul prezenţei lor, sau pentru că nu poţi face voia ta, pentru că
nu-ţi împlineşti trebuinţa ta, sau pentru că eşti slab şi nu poţi purta osteneala comună,
sau pentru orice motiv ce-ţi îndeamnă inima să ieşi cu întristare pentru ei, sau să fugi
pe ascuns, din necaz sau în vreme ce se iveşte între voi vreo lipsă de preţuire şi nu-ţi
aduce aminte de frăţietate, pune piedica ce ţi-o pune vreo răutate. Te va scăpa de
aceste înduri făcându-te să cauţi mai degrabă pacea, ca să fie odihnită inima ta
oriunde vei pleca. Deci aruncă dispreţul asupra ta nevorbind împotriva fraţilor cu care
te-ai ostenit şi să nu asculţi de vrăjmaşii ce te îndeamnă să preschimbi binefacerile lor
în fapte rele.
 Ocoleşte osândirea şi nu voi osânda fratelui tău să acopere osânda ta şi să nu cazi
sub vrăjmaşii unde vei avea să locuieşti.
 De pleci să locuieşti într-un loc, să nu voieşti să-ţi ridici degrabă chilie până ce nu
afli felul de vieţuire al locului ca nu cumva să ai acolo vreo pricină de sminteală, fie
pentru grija ce ţi-o dă, fie pentru că vei vedea pe vreunii care nu-ţi plac, fie pentru
slavă, fie pentru odihnă, fie pentru sminteală prietenilor. Căci de eşti înţelept, vei
cunoaşte în puţine zile tot ce-ţi va fi spre moartea sau spre viaţa ta.
 De predai chilia fratelui tău, ca să nu rămână în puţine zile, să nu ai pe fratele tău
ca să rămână sub stăpânirea ta.
 De ţi se dă o chilie ca să rămâi în ea câteva zile să nu strici ceva, nici să zideşti de
nu întrebi înainte pe cel ce ţi-a predat-o fie spre odihnă, sau nu, fiindcă aceasta este
împotriva conştiinţei.
 De locuieşti cu cineva, sau lângă el şi primeşti poruncă de la el, păzeşte-o pentru
Dumnezeu şi nu dispreţui porunca, nici în ascuns, nici la arătare, călcând-o.
 De te linişteşti în chilia ta şi te-ai legat pe tine pentru ora mâncării, fie că nu
mănânci ceva fiert, fie orice altceva şi ieşi între străini, păzeşte-te să nu spui cuiva
şezând la masă, zicând: “Iartă-mă, nu mănânc aceasta!” altfel toată osteneala a ajuns
deşartă în mâinile vrăjmaşilor, căci Stăpânul şi Mântuitorul a spus: “Fă în ascuns, ca
Tatăl tău să-ţi răsplătească la arătare.” Cel ce iubeşte ostenelile lui, le va păzi ca să nu
se piardă.
 De locuiţi împreună, de te va chema fratele tău la orice lucru de mână, fie
înăuntru, fie în afară, să nu spui: “Mai ai răbdare ca să-l mai ocolesc puţin”, ci
ascultă-l repede.
 De faceţi un lucru împreună, orice scădere vezi la alţii, să nu o laşi să se afle în
gura ta pentru a o spune fraţilor căci este moarte pentru sufletul tău; deci fă aceasta
dacă eşti înţelept.
 De locuiesc cu tine niscai fraţi şi se ostenesc cu tine o zi, odihneşte-i înainte de
ora mâncării.
 Nu lua aminte la tine, ci mai vârtos la judecata lui Dumnezeu şi să-L ai pe
Dumnezeu înaintea ochilor în tot lucru pe care-l faci.
 De pleci să locuieşti în vreun loc şi vezi acolo vreo meşteşugire care fie că aduce
pagubă lucrurilor, fie vreo vătămare, sau se fac lucruri necălugăreşti, să nu-ţi deschizi
nicidecum gura pentru a critica; iar de nu te poţi linişti, pleacă în alt loc numai de
criticat să nu critici căci aceasta este moarte.
 De eşti slab şi pătimaş păzeşte-te să nu laşi pe cineva să-ţi spună patimile
gândurile lui, căci acest lucru este pierzător pentru sufletul tău.
 De se iveşte între voi cuvânt pricinuitor de râs păziţi-vă să nu lăsaţi glasul să vi se
facă auzit căci este semn al necunoştinţei, al netemerii de Dumnezeu şi-al lipsei de
pază în voi.
 Deoarece mânia a intrat în toată lumea în zilele noastre nimic din ce auziţi să nu
vă tulbure, ci ziceţi în inima voastră: “Ce sunt acestea faţă de locul în care vom intra
pentru păcatele noastre?”
 Faceţi iubire pentru Dumnezeu ca să ştiţi să vă păziţi pentru că nu puţin lucru este
credinciosului să aibă măcar un lucru cât de mic.
 Iubirea cuiva să cerceteze Scriptura din curiozitate naşte duşmănie şi ceartă iar
plânsul pentru păcate aduce pace, căci nebunie este pentru monahul care şade în chilia
lui să-şi părăsească aducerea aminte de păcate şi să cerceteze Scripturile din
curiozitate! Cel ce-şi ocupă mintea cu întrebări prosteşti: cum a spus Scriptura – aşa şi
aşa, înainte de-a se fi dobândit pe sine vădeşte o inimă curioasă, uşuratică şi foarte
robită, însă cel ce veghează cu toată puterea să nu fie robit iubeşte să se arunce pe
sine pururea înaintea lui Dumnezeu. (Se cere să nu cercetăm Scriptura uitând de
Dumnezeu, ci având în primul rând în conştiinţă pe Dumnezeu. Abia atunci am
câştigat stăpânirea asupra noastră scăpând de robia păcatului. Cine cercetează
Scriptura uitând de Dumnezeu este stăpânit de mândria de-a cunoaşte din Scriptură
mai mult decât alţii nu pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu din trăirea Cuvîntului Său.)
 Cel ce caută vreo asemănare a lui Dumnezeu huleşte pe Dumnezeu, iar cel ce
caută să-l cinstească iubeşte curăţia în frica lui Dumnezeu.
 Cel ce respectă şi păzeşte cuvintele lui Dumnezeu l-a cunoscut pe Dumnezeu şi le
împlineşte ca unul ce se foloseşte. (Trăirea lui Dumnezeu ne dă puterea să împlinim
cuvintele lui Dumnezeu din scriptură. Cel ce-L caută pe Dumnezeu arată că-L
iubeşte, iar iubirea lui Dumnezeu îl ţine curat de păcate pe cel ce o are.)
 Să nu cauţi cele înalte, ci roagă-te Lui pentru ajutor ca să te cureţe de păcat căci
cele ale lui Dumnezeu vin de la sine dacă locul s-a făcut curat.
 Cel ce se sprjină pe sine, pe cunoştinţa sa şi ţine la voia sa câştigă duşmănia şi nu
poate scăpa de duhul întristării.
 Cel ce împlineşte cu fapta cuvintele Scripturii după părerea sa sprijinindu-se pe
înţelegerea lui, nu cunoaşte slava lui Dumnezeu, iar cel ce zice: “Nu ştiu, sunt om”,
dă slavă lui Dumnezeu. (Cel conştient de neştiinţa lui privitor la lucrurile spirituale,
acela primeşte în sine bogăţia cunoaşterii de Dumnezeu căci tocmai sentimentul de a
nu şti este produs de bogăţia copleşitoare a lui Dumnezeu. Această trăire întru
smerenie a bogăţiei lui Dumnezeu este ea însăşi o cunoştinţă a lui Dumnezeu
potrivită cu puterea lui de creatură infinit mai prejos de Dumnezeu.)
 Să nu voieşti să-ţi dezvălui gândurile în faţa tuturor, ci numai în faţa părinţilor, ca
să nu-ţi atragi întristare în inima ta.
 Păzeşte cu mare atenţie gura ta, ca aproapele tău să fie cinstit lângă tine. Învaţă
limba ta în cuvintele lui Dumnezeu întru cunoştinţă şi minciuna va fugi de la tine.
 Iubirea slavei de la oameni naşte minciuna. (Iubitorul de slavă pe lângă faptul că
prin minciună îşi atrage lauda, îi face şi pe cei ce-l laudă să mintă atribuindu-i laude
nemeritate.)
 De vorbeşte cineva de rău pe fratele său coborându-l şi descoperindu-i păcatul, să
nu voieşti să înclini spre aceasta ca să nu te ia în stăpânire cele ce nu le voieşti.
 Simplitatea şi voinţa de a nu te măsura pe tine însuţi curăţeşte inima de toate
relele.
 Cel ce grăieşte ceva şi are în inima lui prin viclenie altceva îşi face toată slujirea
către Dumnezeu deşartă. Să nu te lipeşti de unul ca acesta ca să nu te spurci de otrava
lui întinată. Umblă deci cu cei lipsiţi de răutate ca să te faci părtaş de curăţia lor.
 Curăţeşte-ţi inima faţă de toţi ca să se sălăşluiască pacea lui Dumnezeu în tine
căci precum de va fi muşcat cineva de un scorpion, veninul acestuia va pătrunde tot
trupul lui, aşa este răutatea din inimă faţă de aproapele.
 Prin patru lucruri sporeşte curvia în trup: prin dormitarea la tânăr, prin săturare de
mâncare, prin purtarea uşuratică, neserioasă şi prin împodobire.
 Prin patru lucruri se face sufletul pustiu: “Prin umblarea din loc în loc, prin
iubirea împrăştierii (umblarea din loc în loc, împrăştierea înseamnă neaprofundarea în
ceea ce se află în orice; înseamnă a rămâne mereu a rămâne la suprafaţa lucrurilor),
prin iubirea materiei şi prin superficialitate.
 Prin patru lucruri sporeşte mânia: prin darea şi luarea uşoară, prin impunerea voii
tale, prin voinţa de-a învăţa pe alţii şi prin a se socoti pe sine înţelept.
 A nu vedea cineva valoarea altuia înseamnă a-şi îngusta vederea, a se întuneca, a
nu primi ceea ce este în el lumină. Egoismul este starea care întunecă pe om
reducându-l la el însuşi în chip mincinos – este necomunicare.
 Uitarea îl războieşte pe om până la ultima suflare cerându-i luptă grea până la
agonie; ea este mai tare decât toate gândurile şi naşte toate relele surpând în fiecare
clipă cele zidite cu trudă de către om (remarcabilă caracterizare a uitării, ea nu ne lasă
să continuăm binele pe care l-am început făcându-ne să cădem din el, nu ne lasă să
creştem spiritual, este tot ce e mai contrar voinţei noastre de bine – ne invadează fără
să vrem. Acesteia îi trebuie opusă trezvia care cere o voinţă şi o conştiinţă mereu
vigilentă).
 Împreună cu Mântuitorul au fost atârnaţi pe cruce doi tâlhari; cel din dreapta L-a
slăvit şi L-a rugat: “Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta”, iar cel
de-a stânga L-a hulit. Aceasta înseamnă că înainte ca mintea să se trezească din
nepăsare este cu vrăjmaşul, dar când Domnul o va trezi din nepăsarea ei dându-i să
vadă şi să distingă toate, va putea să se urce pe cruce. Dar vrăjmăşia hulitoare rămâne
la cuvinte grele şi mintea slăbită de mândrie refuză osteneala şi se întoarce iar la
nepăsare. (Mintea trezită din nepăsarea ei se poate urca pe crucea mântuitoare, altfel
oricum tot va pătimi chinuri, dar chinurile unei cruci care n-o va duce la viaţa
veşnică căci nu va vedea în ea acceptarea jertfei de sine aduse lui Dumnezeu pentru
nepăsarea anterioară, ci se va încăpăţâna să-l ignore pe Dumnezeu şi să nu ceară
mila Lui.) Aceştia sunt cei doi tâlhari pe care Domnul Iisus Hristos i-a desfăcut de
prietenia întreolaltă, unul prin hulă despărţiu-se de nădejde, iar celălalt a stăruit
rugîndu-L până ce L-a auzit zicând: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Acesta este cel ce-a
ajuns după ce-a practicat tâlhăria să mănânce în rai din pomul vieţii.
 Cel ce voieşte să vină la odihna Domnului şi să nu fie biruit de vrăjmaşi se
desparte de oameni în orice privinţă spre a nu critica pe vreunul, a lăuda, a îndrepta, a
ferici pe cineva, a supăra în vreo privinţă pe aproapele, a observa scăderile lui, a nu
lăsa vreun ac de duşmănie în inima lui şi a supune voia sa neînţeleptului. De vei face
aşa, te vei cunoaşte pe tine şi vei înţelege ceea ce te vatămă. Însă cel convins de
dreptatea lui şi ţine morţiş la părerile şi la voia lui nu poate scăpa de duşmănie, nici
nu se poate odihni şi nici nu vede ceva din cele ce-i lipsesc.
 Să nu înveţi pe cineva de nu ţi-o cere, iar de ţi-o cere, spune-i adevărul după
Dumnezeu chiar cu preţul de a suferi moartea pentru aceasta căci aşa se arată omul
liber pentru Dumnezeu.
 Spunea avva Isaia despre dorinţa de a-l învăţa pe aproapele: “De unde ştiu eu că
am primit poruncă de la Dumnezeu să spun altuia – Fă aceasta sau aceea? Cât eu mă
aflu în pocăinţă pentru păcatele mele?” De-ţi cere totuşi cineva învăţătură spune-i
adevărul chiar de-ar fi să suferi şi moartea pentru aceasta. De se va întoarce iarăşi la
tine, întrebându-te acelaşi lucru deoarece nu pune toată râvna pentru a învăţa serios,
taie-l de la tine, căci unul ca acesta omoară sufletul tău. Căci este mare lucru pentru
om să-şi lase voia şi îndreptăţirea sa, pe care o socoteşte după Dumnezeu, şi să
păzească cuvântul celui ce-l învaţă după voia lui Dumnezeu.
 De-ţi spune cineva cuvinte nefolositoare să nu le asculţi nici o clipă ca să nu-ţi
vatămi sufletul tău. Să nu te împiedice motivul cum că s-ar supăra acela că nu asculţi
cele spuse de el şi să-ţi zici că vei asculta dar n-ai să le primeşti în inimă, căci nu eşti
mai presus de primul om zidit pe care L-a făcut Dumnezeu cu mâna Lui şi pe care nu
l-a folosit negrija. Fugi deci degrabă şi să nu voieşti nicidecum să-l asculţi, dar ia
seama ca nu cumva fugind cu trupul să voieşti să cunoşti cele spuse, căci de auzi cât
de puţin dracii nu se vor mulţumi numai cu atât, ci te va prăvăli în groapa pierzării.
 Din cele ce le văd, câştigul, cinstea şi odihna, îl războiesc pe om până la moarte.
 A-l învăţa pe aproapele este o cădere a sufletului şi a voi să-l readuci la firea cea
bună arată o boală grea a sufletului (pentru că se manifestă o mare încredere în sine a
celui ce întreprinde să-l înveţe pe altul).
 A judeca un membru al Bisericii înseamnă a dispreţui un mădular al lui Hristos
sau a lupta un mădular al trupului Lui împoriva altuia. Fiecare mădular însă trebuie să
ajute alte mădulare. Fiecare mădular însă trebuie să ajute alte mădulare.
 Toţi suntem ca într-un spital: unul este bolnav de ochi, altul are o bubă şi câte alte
slăbicini mai sunt. Unele din ele sunt vindecate dar când omul mănâncă ceva din cele
ce-l vatămă, iarăşi apare boala. Aşa este şi cu cel ce aflându-se în pocăinţă, judecă sau
dispreţuieşte pe careva. Oare cei din spital, suferind de diferite neputinţe, nu vor
gândi fiecare la boala sa, căci zăcând toţi în spital se păzeşte fiecare precum i-a spus
doctorul.
 De te-ai predat lui Hristos, pentru ce mai voieşti să umbli iarăşi în lume? Nu te
atinge, nu gusta, nu te folosi de ceea ce te-ai lăsat, odată ce-ai pornit pe această cale,
căci de ai averi şi vii, de ce nu ţi-ai luat şi femeie? Dacă ai murit cu Hristos prin Botez
şi ai înviat cu El prin credinţă, caută cele de sus unde este Hristos, nu cele de pe
pământ. De voieşti să împărăţeşti cu Hristos păzeşte poruncile Lui. Păzeşte-te pe tine
până la moarte să nu ai prietenie cu cei tineri.
 Să-ţi păzeşti ochii când îţi îmbraci hainele şi să nu bagi mâna în sânul tău căci
multe patimi ascunse are trupul!
 De eşti îmbiat cu vin , ia doar trei pahare şi să nu calci cumva porunca din
prietenie (unii bătrâni sunt de părere că trei pahare deja este prea mult).
 Să nu locuieşti într-un loc unde inima ta se teme că vei păcătui faţă de Dumnezeu.
 Să nu-ţi neglijezi rânduiala pravilei pentru ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi.
 Sileşte-te la meditarea Psalmilor pentru ca aceasta să te păzească de robia
întinăciunii.
 Iubeşte toată pătimirea neplăcută şi patimile vor fi umilite.
 Nu căuta să vezi cât de mare te-a făcut vreo faptă, sau cât ai crescut prin ea; deci
nu pune preţ pe ea.
 Să nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale ca să nu pricinuieşti sminteală
fratelui tău. Descoperă gândurile tale părinţilor tăi ca harul lui Dumnezeu să te
acopere.
 Nu descoperi oricui gândurile tale, ci numai celor pe care i-ai probat că sunt
duhovniceşti.
 De vezi vreo sminteală, dar nu de moarte, la fratele tău, nu-l dispreţui ca să nu
cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi!
 Fereşte-te să nu te laşi robit de cele în care ai păcătuit, ca să nu se împrospăteze
în tine!
 Nu fi iubitor de ceartă ca să nu se sălăşluiască în tine tot răul!
 Predă inima ta spre ascultarea părinţilor tăi şi harul lui Dumnezeu va locui în tine.
 Nu te face înţelept de la tine ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi!
 Obişnuieşte-ţi limba să spună: “Iertaţi-mă” şi smerenia va veni pe nesimţite le
tine.
 Nu fugi de osteneli şi ţi se va da repede liniştea. Cu cât te osteneşti mai mult în
cele bune, cu atât îţi vine mai repede şi mai sigur odihna şi liniştea de la Dumnezeu.
Te faci prin cele bune liber de grija de tine, te faci indiferent la necazuri şi apoi mai ai
şi mulţumirea binelui făcut.
 “Orbii văd”, înseamnă că cel ce priveşte lumea aceasta cu nădejde este orb; dar
dacă părăseşte această nădejde deşartă şi priveşte la cea adevărată, a văzut. (De fapt
cel ce priveşte lumea aceasta cu nădejde este orb. Dacă nu cunoaşte decât realitatea
terestră nu înţelege că aceasta înseamnă a nu avea de la ea decât moartea definitivă
şi neînţelegînd aceasta este orb. Cel ce însă are nădejde într-o viaţă deosebită de
lume, vede realitatea.) La fel “şchiopii umblă” înseamnă că cel ce voieşte pe
Dumnezeu şi iubeşte cugetările trupeşti ale inimii este şchiop, iar dacă le părăseşte pe
acestea pe acestea şi iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, umblă. (Cel ce rămâne la
lumea aceasta este şchiop adică nu se poate mişca din lumea aceasta, dar cel ce
iubeşte pe Dumnezeu poate umbla nemairămînînd paralizat în ea, se mişcă din ea.)
“Surzii aud”, înseamnă că fiind cineva în împrăştiere este surd prin robie şi uitare dar
de se adună în cunoştinţă, aude. (Cel împrăştiat cu mintea nu aude glasul lui
Dumnezeu, care-i arată drumul spre El şi trebuinţa de a-L urma. Nu aude ceea ce
este esenţial pentru viaţa lui – toate se confundă în auzul acestuia.)
 Fierea pe care a băut-o Mântuitorul pentru noi este pentru a nimici toată pofta cea
rea din noi ca să ne închidem gurile noastre, să nu îngăduim poftelor să iasă din trupul
nostru şi să se împlinească. Oţetul băut este pentru a stinge toată îndrăzneala şi toată
tulburarea deşartă. Scuipatul primit pentru noi este pentru a stinge toată voinţa de-a
place oamenilor şi iubirii slavei de la oameni. Ceasul al şaselea când s-a răstignit întru
acreala inimii împotriva păcatului pentru mântuirea noastră, este chin pentru noi spre
a ne întări împotriva a toată lenevia şi lipsa de curaj până ce va muri în noi păcatul
după cum s-a scris: “prin cruce a omorî păcatul şi vrăjmăşia în El” (Efeseni 2,16) (A
suporta păcatul pe care şi l-a însuşit în sensul că a luat vina pentru păcatul nostru, deci
şi acreala faţă de el, ca vrăjmăşie împotriva altora. Toate acestea le-a omorî. Trăia
aceste simţiri ale noastre fără să fie autorul lor personal ca să le omoare, sau să-şi
producă simţirea că le-a omorî, ca să ne transmită şi nouă această simţire.)
 Cel ce plânge, de aude cuvinte, nu zice de ele bine sau rău, de sunt bune sau rele
căci auzirea lor nu este primită. Nu ia aminte la cei mulţi de sunt buni sau răi, de sunt
alţii legaţi împreună cu el, nu ia aminte la ei nici nu cugetă împreună cu ei la ce au
făcut “căci fiecare poartă povara lui” (Gal. 6,5). Atras să-şi ascundă faţa întunecată,
nici un om nu pune vreun cuvânt pentru ea (celui cu faţa întunecată, necomunicativă
nu-i cere să şi-o arate). De frica chinurilor mărturiseşte cele ce le-a făcut socotindu-se
vrednic să fie judecat pentru cele ce le-a săvârşit.
 Fără efortul de a face fapte bune, inima se împrăştie în tot felul de înduri, iar
împrăştierea aceasta aduce uitarea datoriei de-a face binele. Uitarea poate apoi
înainta până la întunecarea totală a cugetării, omul nemaifiind preocupat de un sens
al vieţii sale şi al lumii. La starea aceasta ajunge cel ce-şi plânge simplu, într-un
oarecare interval de timp păcatele, netrecând la faptele bune contrare păcatelor. Iar
această împrăştiere, uitare şi întunecare este însoţită şi de o uscăciune sporită a
inimii.
 Până ce n-am trecut de la plânsul pentru păcate, la faptele care să le împuţineze,
nu pot transmite nici eu altora o influenţă bună, adică darul meu în acest sens, chiar
dacă-i rog să-l primească. Pentru că nu mă văd încă pe mine însumi odihnit prin ele,
deci în stare să-l comunic. N-am ajuns la această descoperire a mea pentru mine şi
pentru alţii, nici printr-o durere extremă pentru păcatele mele, sau printr-un vierme
care îmi muşcă neîncetat inima pentru ele – sunt într-o stare ambiguă.
 Când mănânc mă căiesc, dar căinţa mea nu este adevărată – e aceiaşi stare de
ambiguitate a celui ce începe să trăiască nemulţumirea stării sale păcătoase, dar n-
are încă curajul s-o părăsească. Mâncarea produce celui ce se află încă în păcate
plăcere dar începutul nemulţumirii cu ele îl face să se căiască de plăcerea mâncării,
dar nu să se ridice deasupra ei.
 Cugetă la tine însuţi în fiecare zi ce patimă ai biruit înainte de a-I arăta cele ce le
ceri. Precum pământul nu poate da rod fără sămânţă şi apă, aşa nu poate omul să se
pocăiască fără smerita cugetare şi osteneala trupului.
 Prin amestecarea undelor văzduhului înfloreşte sămânţa, iar omul înfloreşte prin
porunci iar mintea lui prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
 Credinţa în Dumnezeu şi frica de el se arată în neîntristarea conştiinţei.
 De se seamănă în tine plăcerea curviei când şezi în chilia ta, ia seama şi opune-te
gândului spurcat ca să nu te răpească. Sileşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu că el
ia aminte la tine şi că de cugeţi ceva în inima ta, toate sunt descoperite înaintea lui.
 Nu te grăbi în rugăciunile tale ca să nu te mănânce fiarele.
 Iubeşte-i pe cei credincioşi, ca să fii miluit prin ei; doreşte-i pe sfinţi, ca râvna lor
să te mănânce.
 Adu-ţi aminte de Împărăţia cerurilor ca dobândirea ei să te atragă încet spre ea.
Gândeşte-te la gheena ca să urăşti faptele care duc la ea.
 Sculându-te dimineaţa, în fiecare zi, gândeşte-te că vei da răspuns lui Dumnezeu
despre toată fapta şi nu vei păcătui faţă de El iar frica lui Dumnezeu va locui în tine.
Pregăteşte-te să-L întâlneşti şi vei face voia lui.
 Cercetează-te pe tine aici în fiecare zi în ce-ai rămas în urmă şi nu te vei înfricoşa
în ceasul de nevoie al morţii.
 Nu te crede pe tine credincios şi statornic până la răsuflarea din urmă. Să nu te
înalţi cu cugetul că eşti bun căci te vei încredinţa vrăjmaşilor tăi (cine se încrede în
sine, se încrede în sugestiile diavolului căci acesta îl face pe om să se mândrească cu
faptele sale, sau că a învins vreo patimă.
 Nu te încrede în tine cât timp eşti în viaţă până ce n-ai trecut peste toate stăpâniile
întunericului. (Dacă ai trecut peste toate stăpâniile sau ispitele întunericului, nu te mai
încrezi în tine care eşti o dovadă că eşti rob al unei stăpânii a întunericului, al
neobservării că nu eşti prin tine liber de tot păcatul, că eşti încă supus egoismului şi
nepredat deplin lui Dumnezeu.)
 Priveşte frate cu trezvie la duhul care aduce întristare omului căci multe vânări le
îndreaptă spre tine până ce te face neputincios. Căci întristarea după Dumnezeu este
bucuria de a te vedea pe tine în voia Lui. Ea este supărarea vrăjmaşilor, căci cel ce-ţi
spune: “Unde ai să fugi căci nu este pocăinţă?” este vrăjmaşul care spune aceasta
omului pentru a-l face să lepede înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu i se
opune omului, ci-i spune: “Nu te teme, vino iarăşi (la mine)!” căci văzând că omul
este neputincios îl întăreşte iarăşi spunându-i: “Ai inima cuminte faţă de gândurile
tale şi acestea ţi se vor uşura”, câtă vreme pe cel ce se teme de ele îl face să se
topească sub greutatea lor. Fiindcă cel ce se teme de lucrările lor, se arată că e
necredincios în Dumnezeu. Dar a nu se măsura pe sine (a nu căuta să constate la ce
măsură a ajuns) şi a se avea pe sine necunoscut arată pe om că nu e împins de
patimile lui spre a-şi împlini voile sale, ci ale lui Dumnezeu. Dar cel ce voieşte să-şi
spună cuvântul lui în multe, arată că frica lui Dumnezeu nu este în el. Căci frica lui
Dumnezeu este păzitoare şi ajutor al sufletului, întărire a voii lăuntrice de-a pierde pe
toţi duşmanii ei. (Întristarea după Dumnezeu are loc când se trăieşte la îndemnul
vrăjmaşului faptul de-a nu avea pocăinţa şi de-a părăsi şi de-a nu avea înfrânarea. Dar
dacă această stare e o întristare după Dumnezeu, ea nu i se impune, ci simte pe
Dumnezeu că-l cheamă la El şi-i întăreşte inima împotriva gândurilor amintite ce-i
vin de la vrăjmaşul. Numai cel ce se încrede în sine, măsurându-şi progresul nu se
află de fapt într-o legătură cu Dumnezeu, adică nu simte o întristare la ispita
descurajatoare a vrăjmaşului de-a părăsi înfrânarea. Deci e mai bine ca omul să aibă o
întristare la asemenea ispite şi a socoti că nu se cunoaşte, decât a se măsura pe sine cu
încredere. Avem aici nişte analize foarte subtile ale stărilor paradoxale ale sufletului.
Inima e conştiinţa plină de simţire a omului care-şi poate vedea gândurile ca opuse
ei.)
 Există patimi dar există şi virtuţi, însă de suntem leneşi ne facem vădiţi ca
trădători. (Pentru noi există şi virtuţi şi patimi pentru că nu avem calitatea
neschimbării în bine. Numai Dumnezeu o are pe aceasta, dar ne este normală
persistarea în virtuţi. Însuşindu-ne patimile ne facem trădători ai lui Dumnezeu şi a
firii noastre iar acestea ni se întâmplă din lene – deci lenea nu ne este proprie firii.)
 Bărbăţia inimii este un ajutor dat sufletului de-a fi după Dumnezeu, precum lenea
este un ajutor al răului spre rău. Puterea celor ce voiesc să dobândească virtutea stă
în aceea că de vor cădea nu-şi pierd curajul ci se îngrijesc iarăşi să se ridice.
 Uneltele virtuţilor sunt ostenelile trupeşti întru cunoştinţă; patimile se nasc din
lenevie (nepăsare).
 Nejudecarea aproapelui este un zid ridicat întru cunoştinţă faţă de cei ce ne
războiesc, iar judecarea lui dărâmă zidul întru necunoştinţă (Nejudecarea altuia este
un zid care mă apără prin cunoştinţa adevărată de cei ce mă războiesc căci
nejudecarea altora este cunoştinţa adevărată a nevredniciei mele, iar judecarea
altora dărâmă zidul meu de apărare prin necunoştinţă. A judeca pe altul înseamnă a
nu mă cunoaşte pe mine că nu sunt mai bun şi deci n-am nici un drept să-l judec).
 Păzire limbii îl vădeşte pe om că este făptuitor, iar needucarea limbii îl arată
departe de orice faptă bună. (Cine are grijă de limbă arată că se sileşte să facă fapte
bune, serioase, iar cel ce n-are grijă de limbă arată că n-are virtutea care să o
stăpânească. Omul care a întărit binele în sine nu vorbeşte fără rost, vorbăreţul,
flecarul arată că nu este întărit în cele bune, nici nu este preocupat de ele.)
 Mila naşte trecerea cu vederea prin cunoştinţă a greşelilor altora şi conduce la
iubire, iar lipsa de milă vădeşte împietrirea inimii. (Mila ne face să trecem cu vederea
greşelile altora cunoscându-ne pe noi înşine supuşi păcatelor. Ea ne conduce la
iubire; iar lipsa milei înseamnă lipsa virtuţii.)
 Nevoinţa sufletului constă în a urî împrăştierea, iar a trupului constă în sărăcie.
Căderea sufletului se arată în iubirea împrăştierii, iar îndreptarea lui în liniştea unită
cu cunoştinţa.
 Somnul pe săturate este tulburarea trupului, iar privegherea cu măsură este
mântuirea inimii. Somnul mult îngroaşă inima, iar privegherea cu măsură o subţie,
dar mai bine este să dormi în tăcere şi întru cunoştinţă decât a priveghea întru
deşertăciune. (În mod paradoxal somnul pe săturate aduce tulburare şi zăpăceală în
trup şi apoi prea multă odihnă trupească naşte pofte şi patimi. Somnul mult îngroaşă
inima, îl face pe om lipsit de sensibilitate, însă privegherea cu măsură îl
sensibilizează în lupta cu patimile.)
 Plânsul fără tulburare alungă relele.
 Nejignirea conştiinţei aproapelui naşte smerita cugetare. (Când nu rănesc
conştiinţa altuia arăt că nu mă socotesc a fi mare lucru şi practicând continuu
această comportare sporesc în smerita cugetare.)
 Slava de la oameni naşte şi întăreşte mândria.
 Căutarea mâncărurilor plăcute trezeşte cu uşurinţă patimile, împodobirea trupului
este o catastrofă a sufletului iar îngrijirea lui cu frica lui Dumnezeu este bună.
 Păzirea gurii trezeşte înţelegerea celor duhovniceşti: când gura ta tace întru
cunoştinţă, iar poliloghia naşte teama şi prostia.
 A renunţa la voia ta în favoarea aproapelui înseamnă că mintea ta vede virtuţile
lui, iar a ţine la voia ta faţă de cea a aproapelui arată necunoştinţa. (A afirma voia ta
mai mult decât a altuia este semn clar că eşti stăpânit de ignoranţă. A afirma voia ta,
înseamnă că nu-ţi cunoşti patimile, limitările şi slăbiciunea.)
 A spune gândurile tale lumeşti altora înseamnă că vrei să te impui ca să câştigi
slava lumii. Când le spui însă părinţilor duhovniceşti, le spui arătând că le dezaprobi
şi vrei să fii întărit în dezaprobarea lor şi atunci scapi de ele.
 Înaintea tuturor virtuţilor este smerita cugetare, înaintea tuturor patimilor este
lăcomia pântecelui.
 Sfârşitul virtuţilor este dragostea, iar sfârşitul patimilor este îndreptăţirea de sine.
(A se îndreptăţi cineva pe sine, înseamnă a îndreptăţi tot ceea ce face, deci şi orice
rău.)
 Cel ce nu se critică pe sine nu poate suporta mânia altora. (Cel în stare să se
critice pe sine suportă fără greutate mânia altora.)
 A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul să se întunece, iar a nu vedea nici o
trebuinţă de ea aduce cunoştinţa.. (Cel ce socoteşte lumea trebuitoare nu vede că totul
vine de la Dumnezeu, deci n-are cunoaştere adevărată.)
 Împacă-te cu toţi ca să ai îndrăzneală la rugăciune.
 Iubirea ostenelii este ura faţă de patimi, iar lenea le aduce pe nesimţite.
(Osteneala alungă patimile, lenea le atrage. Lenea te face să uiţi datoria de a face
binele, sau uitarea aduce lenea de a face binele.)
 Cel ce are moartea aproape în aşteptarea lui nu păcătuieşte mult, dar cel ce o vede
depărtată în timp se va împleti cu multe păcate. Cel ce zice: “Mai am până voi ajunge
la sfârşit”, s-a înfrăţit cu dulcea pătimire.
 Primeşte sfatul Părinţilor şi vei trăi tot timpul în odihnă.
 Ia seama la tine, şi dacă gândul îţi spune că fratele tău este supărat pe tine să nu-l
dispreţuieşti ci pune-i metanie cu glas întristat până-i vei risipi amărăciunea. Ia seama
să nu fii cu inima uscată faţă de fraţi, căci toţi trăim sub sila vrăjmaşului.
 De locuieşti cu fraţii să nu porunceşti nimic, ci osteneşte-te împreună cu ei.
 De te tulbură dracii în privinţa hranei, a acoperământului ori pentru sărăcie,
ispitindu-te cu vreo osândire, să nu te învoieşti, ci predă-te lui Dumnezeu cu toată
inima şi Acesta te va odihni.
 De te necăjeşte pizma, adu-ţi aminte că suntem mădulare ale lui Hristos şi că
cinstirea şi osândirea aproapelui sunt ale noastre ale tuturor şi te vei odihni. (Dacă mă
gândesc că toţi suntem mădulare a aceluiaşi trup al lui Hristos, nu-l voi mai pizmui pe
cel pe care-l văd mai cinstit decât mine, căci toată cinstirea adusă unui mădular are
efect asupra trupului întreg, deci şi asupra sa. Nici nu-l voi osândi pe altul, ca să nu
sufăr şi eu de osânda ce i-o aduc, fiind mădular al aceluiaşi trup.)
 De te necăjeşte vorbirea de rău a fratelui tău şi auzind unele ca acestea te vei
întrista, ocoleşte să-i răspunzi şi te vei odihni.
 Dacă dispreţuirea din partea aproapelui războieşte inima ta împotriva lui,
gândeşte-te că Dumnezeu te lasă în mâinile vrăjmaşilor pentru a te face destoinic în
lupte şi te vei linişti. (Dumnezeu te lasă prin dispreţuirea din partea aproapelui supus
ispitei vrăjmaşului, ca să-ţi dea prilej să rabzi fără supărare această încercare.)
 Dacă plăcerea femeilor îţi este foarte dulce, gândeşte-te la cele ce-au murit de la
început şi până acum, unde s-au dus, şi astfel te vei odihni.
 De toate ispitele ne scapă discernământul, comparând şi deosebind, dar este cu
neputinţă să dobândim discernământul dacă nu ne străduim mai întâi în
următoarele: întâi liniştea, liniştea naşte nevoinţa, nevoinţa naşte plânsul, plânsul
naşte frica de Dumnezeu, aceasta naşte smerenia, smerenia naşte prevederea,
prevederea naşte iubirea, iubirea naşte sufletul sănătos şi nepătimitor. Din toate
acestea omul cunoaşte că nu e departe de Dumnezeu. Deci, cel ce voieşte să ajungă
la aceste cinstite virtuţi să fie fără de grijă faţă de orice om şi să se pregătească de
moarte. Şi de câte ori se roagă, să înţeleagă ceea ce-l desparte pe el de Dumnezeu şi
o va înlătura şi va dispreţui toată lumea.
 Cere cu toată puterea ta de la Dumnezeu să trimită frica de El ca prin dorirea lui
Dumnezeu să piară toate patimile ce războiesc bietul suflet voind să-l despartă de
Dumnezeu ca să-l stăpânească pe el.
 Să nu cauţi să te odihneşti cât eşti cu trupul în război cu patimile, nici să te încrezi
în tine dacă te vezi odihnit în vreo vreme de patimi. Deoarece le opresc pe ele cu
viclenie pentru o vreme, gândind că poate omul socotind că şi-a desfăcut inima de ele
şi că se odihneşte, pot să sară deodată asupra bietului suflet şi să-l răpească ca pe o
vrabie. O fac aceasta gândind că de-l vor face pe om să se vadă mai tare ca el în orice
păcat, îl vor umili fără milă, făcându-i mai grea iertarea ca pentru cele de la început
pentru care s-a rugat să fie iertat.
 Negrija de om este absenţa voinţei de-a fi lăudaţi de oameni. Vreau să dau
omului toată atenţia, dar nu vreau să a nici o atenţie de la el. La această dispoziţie
pot ajunge dacă mă gândesc că moartea apropiată face toate cele pe care le oferă
lumea fără importanţă.
 Domnul nostru Iisus Hristos cunoscând marea lor cruzime şi îndurându-se de
neamul omenesc a poruncit: “Privegheaţi în orice clipă că nu ştiţi în care ceas va veni
furul.” Să priveghem ca nu cumva să vină şi să ne găsească pe noi dormind!
Învăţându-i pe ai Săi, le-a spus: “Luaţi seama, să nu se îngreuneze inimile voastre de
mâncare, de băutură şi de grijile vieţii acesteia şi să vină peste voi fără de veste ceasul
acela.” (Luca 21,34) Ştiind că cei răi sunt mai tari ca noi şi arătându-le celor ce-L
urmează că puterea este a Lui, deci să nu se teamă, le-a spus: “Iată, Eu vă trimit ca pe
nişte oi în mijlocul lupilor.” Dar le-a poruncit să nu ia nimic pe drum, căci deoarece
nu aveau ceva de-a lupilor, aceştia nu puteau să-i mănânce pe ei. Iar întorcându-se ei
sănătoşi după ce-au păzit porunca, s-a bucurat împreună cu ei mulţumind lui
Dumnezeu Tatăl pentru ei. Apoi le-a întărit zicându-le: “Am văzut pe Satana ca un
fulger din cer. Iată, v-am dat vouă putere să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată
puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma.” Deci apostolilor Lui le-a dat
stăpânirea şi puterea să păzească şi să împlinească poruncile lui cu teamă. Dar aceste
cuvinte nu sunt date numai acelora, ci tuturor care vor să-L urmeze, căci iubindu-i pe
ei, le-a spus cu iubire desăvârşită: “Nu te teme turmă mică! Căci a binevoit Tatăl
vostru să vă dea vouă Împărăţia” şi “Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie, şi veţi
avea pungi neînvechite şi comori neîmpuţinate în ceruri.” După ce au păzit ei şi acest
cuvânt le-a spus: “Pacea Mea vă dau vouă, pacea Mea las vouă”…….Cel ce voieşte
să mănânce şi să bea la masa Lui, să se suie cu El pe cruce, iar crucea lui Iisus este
înfrânarea de la orice patimă până ce le desfiinţează.
 Să ne ferim de întristare unită cu voinţa de-a ne măsura pe noi ca să vedem cât de
mari suntem, ca şi de cea adusă nouă de ocara altora sau de faptul de-a ne vedea legat
numele de evenimentele deosebite ale lumii căci acelea nasc întristarea.
 Nu-şi cunoaşte cineva păcatele până ce nu se desparte de ele, căci până ce le
săvârşeşte omul cu plăcere nu cunoaşte pe Dumnezeu faţă de care anumite fapte sunt
condamnate. În panteism nu există păcate, de aceea nici smerenie, rugăciune sau
plâns pentru ele. Tâlharul de-a dreapta a ajuns la toate acestea, cel de-a stânga
rămâne în întuneric, nepăsare şi mândrie.
 Trebuie războite cu mintea în chip bărbătesc şi urâte toate cele văzute contrare
fiecărui om şi combătute cu ura cea mai amară până la capăt. Şi acestea sunt relele ce
stăpânesc pe toţi fiii lui Adam: câştigul, cinstirea, odihna, lauda cu cele pe care le
vom părăsi, înfrumuseţarea trupului ca să fie curat şi frumos, căutarea veşmintelor
elegante. Acestea hrănesc plăcerea pe care şarpele a aruncat-o în inima Evei. Din ele
cunoaştem că suntem fiii lui Adam: din gândurile rele care ne-au făcut pe noi duşmani
ai lui Dumnezeu.
 Dacă te-ai făcut copil după cuvântul Mântuitorului care zice: “Lăsaţi copiii să
vină la Mine, că a lor este Împărăţia Cerurilor”, te-ai făcut cu adevărat mireasă a lui şi
Duhul cel Sfânt al Lui te-a moştenit pe tine încă fiind în trup. Iar de nu, aşteaptă
întristare şi suspinare amară pentru că ruşinea şi osânda te însoţesc pe tine înaintea
sfinţilor. Cunoaşte că, precum fecioara sculându-se în fiecare zi de dimineaţă, nu e
atinsă de altă grijă decât de a se înfrumuseţa pe sine pentru a place mirelui ei, pentru
aceasta uitându-se de multe ori în oglindă, ca nu cumva să afle ceva urât care să-i
strice aspectul, la fel sfinţii au mare grijă noaptea şi ziua să-şi cerceteze faptele şi
gândurile şi să vadă de sunt sub jugul lui Dumnezeu sau nu.
 A se linişti omul în chilie este a se arunca înaintea lui Dumnezeu şi a-şi pune toată
puterea împotrivindu-se oricărui gând rău al vrăjmaşului.
 Lumea este împrăştierea păcatului. (Păcătuieşte împrăştierea, sau împrăştierea
este păcat. Împrăştierea este produsă de atenţia exclusivă la lume, la cele ce ni le
oferă lumea făcându-ne să uităm de Dumnezeu.) Lumea înseamnă cele contrare firii
sau a împlini cineva voile sale după trup. (Lumea în sens rău este înţelegerea ei ca
simplu mijloc de satisfacere a voii proprii privitoare la trup. Este independenţa de
Dumnezeu şi reducerea trebuinţelor doar la cele trupeşti.) Lumea constă în a se
socoti pe sine trăind numai în veacul acesta. Lumea constă în a se îngriji cineva mai
mult de trup decât de suflet; în a te lăuda cu cele pe care în curând le vei părăsi.
“Lumea zace sub cel rău” (Ioan 5,19) şi a mai zis Mântuitorul despre ai Săi că i-a
luat din lume. Din care lume i-a luat dacă nu din toată împrăştierea păcatului, deci
cel ce voieşte să se facă ucenic al lui Iisus, să fugă de patimi căci de nu le va
desfiinţa, nu poate să se facă locaş al lui Dumnezeu, nici nu vede dulceaţa
dumnezeirii Lui dacă nu se desparte de ele.
 Lumea în sens îngust înseamnă a cunoaşte cineva pe Tatăl, ci a preţui numai
pofta trupului, a ochilor şi trufia acestei vieţi iar a nu cunoaşte pe Tatăl, înseamnă a
nu cunoaşte pe Dumnezeu ca iubire deci a nu se putea împărtăşi nici el de iubirea lui
Dumnezeu. Înseamnă a reduce totul la nişte plăceri trupeşti trecătoare, deci a nu
cunoaşte propriu zis un sens al existenţei. Omul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu
îngustează lumea la dimensiunile în care se percepe pe sine, sau la relaţiile sale ca
fiinţă redusă la ceea ce este trupesc şi trecător în ea. Lumea ne îndeamnă la păcat
când o socotim ca pe o realitate în sine, deci opusă lui Dumnezeu. aşa a folosit-o
diavolul pentru a atrage pe Adam şi Eva la păcat.
 Numai pe cei ce nu sunt din lume îi păzeşte Tatăl de cel rău căci numai pentru ei
se roagă Iisus Tatălui să-i păzească; pentru cei ce sunt din lume nu se roagă tatălui
să-i păzească de cel rău, cum nu se roagă nici pentru lume în general. Prin aceasta
arată că lumea este a celui rău şi de aceea şi cei din lume sunt ai aceluia. Prin lume
înţelege aici Iisus lumea aşa cum este cugetată de cel rău şi de cei ce fac voia lui: o
lume despărţită de Dumnezeu şi folosită exclusiv pentru pofte contrar voii lui
Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a dat omului prin libertate nu numai putinţa de a-şi
însuşi prin voia lor voia lui Dumnezeu, ci şi putinţa de a-şi însuşi voia celui rău.
Aceasta pentru că atât cel rău cât şi omul pot să cugete lumea nu numai ca operă a
lui Dumnezeu şi ca drum spre Dumnezeu, ci şi ca existând prin ea însăşi şi închizând
pe om în ea însăşi ca pierind definitiv ca toate obiectele din ea. Cei ce nu cugetă
astfel, ci văd în lume un drum spre Dumnezeu, cum este fiul Lui făcut om. Aceştia pot
ajunge unde este Iisus, Fiul Lui.
 În lumea văzută ca despărţită de Dumnezeu domneşte moartea; de lumea astfel
văzută şi trăită trebuie să ne despărţim. Iar moartea domneşte în lumea astfel văzută,
pentru că nu trăim în ea iubirea semenilor noştri. Despărţirea egoistă între noi ne
slăbeşte spiritual şi această slăbire a duhului nostru aduce inevitabil moartea
trupului pentru că această slăbire se datorează despărţirii de Dumnezeu. De aceea
spune Sfântul Ioan: “Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.” Deci iată
trei lucruri legate de lumea aceasta: despărţirea de Dumnezeu, moartea definitivă,
lipsa iubirii sau lumea unită cu Dumnezeu, biruirea morţii, iubirea.
 Vorbeşte şi diavolul necontenit încercând să ne convingă să folosim lumea
contrar voii lui Dumnezeu pentru egoismul nostru trupesc. Strâmbă raţiunile
lucrurilor prezentându-le ca mijloace de satisfacere a plăcerilor noastre trupeşti,
trecătoare. Dar se foloseşte şi Dumnezeu Cuvântul şi apoi întrupat de cuvintele şi de
raţiunile cele drepte ale lucrurilor spre a-L vedea prin ele pe El, ca Creator, ca să-l
iubim pe el şi să întărim duhul nostru ca să înaintăm în unirea cu el. Atât cuvintele
diavolului, cât şi ale lui Hristos au în ele intenţia şi forţa de a ne duce la fapte, nu au
un scop teoretic.
 Dar iată care sunt şi cele ce nasc sfada şi strică fără milă sufletul: flecăreala,
vorbirea sucită, schimbarea cuvintelor după plăcerea fiecăruia, îndrăzneala, vorbirea
æn doi peri şi oprirea cuvântului celuilalt. Sufletul care le are pe acestea este sterp de
virtuţi, deci nu fiţi fără grijă de viaţa voastră fraţilor şi nu daţi minţii motiv pentru nici
o lenevire în fapte căci aceasta vă va lipsi de timpul trebuincios de a ajunge la odihna
Fiului lui Dumnezeu care este smerenia în toate şi renunţarea la răutate, la ura faţă de
orice om şi neîncrederea în nici o faptă care nu este a lui Dumnezeu şi păstrarea
păcatului în faţa ta şi moartea faţă de orice faptă a răutăţii. Astfel Dumnezeu care nu
este mincinos, va veni în ajutorul nostru prin îndurările lui.
 Vrăjmaşii noştri nu încetează niciodată să ne surpe, deci nu neglija, nici nu-ţi
dispreţui conştiinţa. Nu te încrede deloc în tine cum că ai ajuns vrednic de Dumnezeu,
ci vezi-te în ţinutul vrăjmaşilor tăi. (Vrăjmaşii îţi vorbesc prin ispite şoptind în sinea
ta îndemnul la rele.)
 Răbdarea răului întru cunoştinţă înţelege nepăsările tale dinainte de ea, iar plânsul
simţurilor vindecă rănile produse de vrăjmaşii lăuntrici. (Suferirea răului cu
conştiinţa că acesta îşi are cauza în nepăsările anterioare te face să înţelegi
gravitatea acelora. Tâlharul de-a dreapta înţelege că suferă pentru nepăsarea de mai
înainte faţă de bine.) (Vrăjmaşii ne ispitesc prin înduri dar nu fără contribuţia
simţurilor care se află în atingere cu cele din afară, de aceea lupta împotriva
ispitelor lăuntrice este însoţită de reţinerea neplăcută şi dureroasă a simţurilor de a
se bucura de plăcerea atingerii celei dinafară.)
 Cunoştinţa sau conştiinţa luptând împotriva ispitelor lăuntrice naşte virtuţile şi în
acelaşi timp le păzeşte. Nu există luptă împotriva patimilor care întunecă şi pentru
virtuţile care luminează sensul vieţii fără cunoştinţa şi conştiinţa acestui sens.
Această cunoştinţă naşte virtuţile şi le păzeşte.
 A afla mulţumirea în vremea ispitei întoarce ispitele ce vin spre cele dinapoi şi a
nu crede că osteneala ta place lui Dumnezeu îţi pregăteşte ajutorul Lui ca să te
păzeşti. Căci cel ce-şi dă inima sa ca să ceară ajutorul Lui cu adevărat nu poate şti de
a plăcut lui Dumnezeu fiindcă până ce conştiinţa îl mustră pentru unele fapte contrare
firii, este străin de libertate. Până ce este cel ce-l mustră, este şi Cel Ce-l judecă şi
până ce se simte cineva osândit nu se poate vorbi de libertate pentru el. Dacă
rugându-te, deci, te vezi pe tine neosîndindu-te pentru nimic, eşti cu adevărat liber şi
ai intrat în odihna lui Dumnezeu după voia Lui. (Să nu fii mulţumit că ai rezistat
ispitei care te-a luptat căci aceasta te face să te încrezi şi să slăbeşti lupta, ceea ce-ţi
aduce din nou ispita pe care crezi că ai biruit-o. Numai când ajungi să nu te mai
încrezi în tine faci un efort mai mare şi ceri cu mai multă stăruinţă ajutorul lui
Dumnezeu, iar El îţi dă acest ajutor. Să nu crezi că cererea ajutorului lui Dumnezeu
de către tine a plăcut Lui şi El ţi-a dat acest ajutor cu adevărat, căci nu poţi fi sigur
că este aşa. De crezi că este aşa, te încrezi în tine şi încetezi a-L mai ruga fierbinte
pentru ajutorul Lui. Până ce te mustră conştiinţa pentru ceva contrar firii, ea te şi
judecă. Eşti sub judecata ei, nu eşti nicidecum liber sau nesupus osândei. Însă n-
avem voie să ne închipuim că am fi liberi de osândă înainte de judecata din urmă a
lui Dumnezeu; numai atunci ni se va da libertatea adevărată pentru că vom trăi
deplin iubirea lui Dumnezeu.)
 A judeca cineva pe aproapele, a-l nesocoti, a-l dispreţui în inima sa , a-l bârfi, a-l
certa cu mânie şi a-l defăima, îl face pe unul ca acesta străin de mila de care se fac
părtaşi sfinţii, odată cu virtuţile vrednice de cinste. Unele ca acestea desfiinţează
ostenelile pe care le face omul şi pierde roadele cele bune ale lor, căci de zice cineva:
“Îmi plâng păcatele mele” dar face din acestea, se amăgeşte pe sine şi este fără de
minte.
 Cel ce caută liniştea şi nu se îngrijeşte să taie în ea patimile, este orb în ceea ce
priveşte cele duhovniceşti.
 Cel ce lasă păcatele sale şi se îngrijeşte să îndrepteze pe altul se leneveşte în
cererea din toată inima şi este lipsit de rugăciunea către Dumnezeu întru cunoştinţă.
 Aceasta este bărbăţia omului: să se lupte cu păcatele lui de mai înainte de care se
roagă să fie iertat cerând să nu mai fie câştigat iarăşi de ele, fie cu inima , fie în
simţuri, fie în faptele sale.
 Dacă nu domneşte amintirea păcatelor neîncetat în inima lui şi aceasta nu-l
întoarce de la toate cele din lume, ca să nu-l stăpânească, nu se poate înfrâna de la
păcatele lui şi nu se poate simţi sătul de ele. Apoi, peste toate acestea nici nu se va
putea reţine să nu judece făptura lui Dumnezeu căci fapta celor ce plâng cu
adevărat, cu mintea şi cu simţurile lor prin aceste fapte văzute, este să nu-l judece pe
aproapele şi a răspunde cu rău, înseamnă a fi departe de plâns.
 A te face robul a ceva din lume producându-ţi închipuiri importante despre ceea
ce te leagă de ea înseamnă a nu înţelege lumea în adevăratul ei sens ca operă supusă
lui Dumnezeu, sau despre ceea ce este ea cu adevărat în mizeriile ei care sfârşesc cu
moartea fiecărui om. Este a nu vedea că ea nu este deloc singura şi ultima realitate.
A da importanţă prea mare vreunui element al creaţiei este orice judecată greşită
care o are cineva despre ceva din lume, sau despre oameni. Aceasta este o amăgire
care conduce la greşeli pentru că nu eşti în stare să cunoşti exact realitatea
înconjurătoare şi eşti prin aceasta şi lipsit de smerenie.
 A voi să cunoşti un lucru care nu este al tău este o ruşine şi o lipsă de învăţătură, o
robie grea care nu-ţi îngăduie să cunoşti păcatul tău.
 Când îmi spui de altul că este rău sau mai rău ca tine, judecându-l, te faci pe tine
mai rău ca el.
 De te osândeşte cineva şi suferi, nu este în tine plânsul adevărat. (Plânsul
adevărat este cel pentru păcatele tale, pentru insuficienţa ta. Dar de plângi pentru că
te simţi ofensat, nu suferi cu adevărat de slăbiciunea ta, de păcatul tău şi acest plâns
nu te îndreptează.)
 De se întâmplă cu tine o faptă de dare şi luare şi te vor lipsi unii de ceva şi te vei
supăra, nu este în aceasta frica lui Dumnezeu. De vor spune vreunii cuvânt împotriva
ta şi te tulburi nu este acea frică nici în aceasta. De te înjură vreunii şi te doare nu este
nici aici. De alergi la cei slăviţi ai lumii dorind prietenia lor, nu este nici aici. De vor
vorbi vreunii cu tine şi vei voi să le opui cuvântul tău, şi aici greşeşti, iar de se vor
trece cu vederea cuvintele tale şi te va durea eşti departe de sănătate căci toate acestea
îl arată pe omul cel vechi că trăieşte şi stăpâneşte, că nu sunt aici cele ce-l războiesc
pe el, nici plânsul adevărat al celui în care lucrează Dumnezeu.
 Întristarea pentru păcate face mintea să câştige simţurile trupeşti şi le stăpâneşte,
dar ea păzeşte simţurile spirituale ale minţii prin care aceasta intuieşte înţelesurile
lucrurilor.
 De orice purtător de venin pe care-l vede cineva, fuge cu frică, dar sufletul
neruşinat şi netrebnic rămâne în toate cele ce-l omoară şi nu se fereşte, nici nu se
desparte de ele, ci se îndulceşte şi se încrede cu inima în ele, de aceea îşi cheltuieşte
vremea în zadar, rămânând sterp.
 Pe calea virtuţilor sunt şi căderi, este şi vrăjmăşie, prefacere şi schimbare, sunt
măsuri, este micşorare, descurajare, bucurie, durere a inimii, propăşire şi silă. Este o
călătorie care nu are oprire, iar nepătimirea este departe de toate acestea şi nu are
nevoie de ceva căci este în Dumnezeu şi Dumnezeu în ea. (Este o remarcabilă
definiţie a nepătimirii: ea este în Dumnezeu şi Dumnezeu este în ea – deci are totul,
nu este lipsită de nimic. În patimi doreşti cu ardoare ceva, eşti supus lor, n-ai linişte;
în nepătimire ea este iubirea desăvârşită căci iubirea are în ea toată libertatea.
Dumnezeu este fără nici o patimă căci nu este supus la nimic şi nu este mărginit.)
Teama de vreo patimă este departe de nepătimire şi până ce se urcă în cineva vreo
învinovăţire, este departe de nepătimire. Mulţi oameni necercaţi au crezut că au ajuns
la ea aflându-se încă patimile în sufletul şi trupul lor nefiind încă deplin curăţit, de
aceea s-au abătut de la calea cea bună.
 Hristos ne cere toate calităţile amintite ale poruncilor ca să intrăm în Împărăţia
cerurilor, dar să le câştigăm pe acestea prin conştiinţă şi străduinţă. Ne cere “să ne
facem ca pruncii”, să redevenim ca ei după ce ne-am depărtat de calităţile lor prin
ispitele vieţii. Trebuie să redevenim ca pruncii dar prin luptă conştientă cu vicleniile
lumii şi aducând copilăriei conştiinţa despre bunătăţile ce le au copiii, ca simplu dar.
Prin conştiinţă şi printr-o voinţă slabă se actualizează potenţele păcătoase ale
omului, dar prin conştiinţă şi printr-o sporită cunoaştere şi printr-o voinţă întărită
sunt învinse păcatele cu actualizări ale acelor potenţe. Cuvântul lui Iisus prin care ne
cere să ne facem ca pruncii trebuie să ne umple de teamă şi teama aceasta trebuie să
fie o forţă pentru a-l împdini căci zicând : “Amin”, Iisus a spus că acesta este
adevărul, iar adevărul este El însuşi. Fiţi convinşi despre necesitatea a ceea ce vă cer
pentru că adevărul acestui fapt este întemeiat de Mine Care sunt Adevărul prin
excelenţă. Nerespectând ceea ce vă spun, nu Mă respectaţi pe Mine.
 Sufletul se aseamănă cu fierul care când este neîngrijit se acoperă de rugină, dar
când se pune în foc, focul îl curăţă şi cât timp este în flacără nimic nu se poate atinge
de el pentru că este arzător. Aşa este şi sufletul: cât timp rămâne cu Dumnezeu şi se
ocupă de El, se face foc şi ard toţi vrăjmaşii lui care îl fac să ruginească în timpul cât
este neîngrijit dar Dumnezeu îl curăţă şi-l face nou ca pe fier încât nu se mai
îndulceşte cu ceva din cele ale lumii, ci se odihneşte în firea lui de care s-a învrednicit
şi în care se afla mai înainte. Iar de părăseşte firea lui, moare căci aşa mor şi
animalele care din fire trăiesc în apă când sunt scoase pe uscat, asemenea şi păsările
cât timp zboară sunt neprimejduite, dar când coboară pe pământ se tem să nu fie
vânate. Aşa este şi sufletul: când părăseşte firea lui moare îndată, deci cei ce s-au
făcut vrednici şi şi-au însuşit darurile dumnezeieşti văd lumea ca o închisoare şi nu
voiesc să rămână în întunericul ei ca să nu moară. Nu poate sufletul acela să mai
iubească lumea chiar de-ar voi, căci îşi aminteşte de începutul lui pe care l-a avut
înainte de a se hotărî el însuşi să rămână în Dumnezeu. Şi ştie ce i-a făcut lumea şi
cum l-a făcut pustiu. (Lumea a făcut sufletul pustiu căci l-a coborât sub nivelul lui
firesc care este viaţa în Dumnezeu, de aceea a rămâne sufletul exclusiv în lume.,
înseamnă a muri căci lumea îi dă o viaţă finită, însă sufletul este făcut cu aspiraţia
după viaţa infinită şi veşnică.)
 Păzeşte-ţi inima şi să nu te leneveşti zicând: Cum pot să păzesc poruncile şi
virtutea fiind păcătos şi slab? Căci când părăseşte omul păcatele sale şi se întoarce la
Dumnezeu , pocăinţa sa îl renaşte. Este ceea ce spune Apostolul: “Precum am purtat
chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc.” (I Cor. 15,49) Vezi că s-a
dat omului să se schime prin pocăinţă şi să devină prin ea întreg nou? (Eu-l sau
subiectul rămâne acelaşi, ca o anumită permanenţă a acelei conştiinţe dar chipul sau
îmbrăcămintea sau pecetea se schimbă. Aceasta înseamnă o anumită dualitate a
omului. Pe de altă parte omul poate deveni din vechi nou, dar pe de alta rămâne într-
o entitate ca subiect. Se schimbă, dar cel neschimbat are o continuitate cu cel
dinainte. Schimbarea unită cu identitatea subiectului înseamnă pocăinţa.) Câtă vreme
pruncul se află la sânul mamei, aceasta îl păzeşte de tot răul, iar când plânge îi îmbie
sânul ei şi-l loveşte uşor peste faţă potrivit cu puterea lui ca să-l facă să primească
laptele ei cu frică şi să nu-şi ţină inima încăpăţînată. Apoi, fiindcă plânge i se face
milă de el fiindcă îl iubeşte şi-l mângâie cu drăgălăşenie până ce primeşte sânul ei. De
i se arată pruncului aur, argint, mărgăritare sau orice lucru al lumii, el ia aminte la ele,
dar aflându-se la sânul mamei, le trece cu vederea pe toate ca să se împărtăşească de
laptele ei. Apoi nici tatăl nu-l bate pentru că nu munceşte sau pentru că nu pleacă la
război cu duşmanii lui fiindcă este mic şi nu poate, are picioare dar nu poate sta pe
ele, are mâini dar nu poate ţine arma în ele. Astfel îi arată îndelungă răbdare până ce
creşte, iar când a crescut puţin şi vrea să lupte cu altul şi acela îl răstoarnă jos, tatăl lui
nu se mânie ştiind că este copil, dar după ce ajunge bărbat şi îşi arată râvna lui
duşmănind pe vrăjmaşii tatălui său, acesta îi încredinţează cele ale sale fiindcă este
fiul său. Dar dacă după toate ostenelile pe care părinţii le-au depus pentru el, acesta
înaintând în vârstă îşi urăşte părinţii şi nu vede binefacerile lor ci se împrieteneşte cu
duşmanii lor, ei îşi retrag iubirea de la el şi prin aceasta îl scot din casa lor şi nu-i mai
dau moştenirea.
 Omul are nevoie de un mare discernământ şi de tăiere a toată voia trupească, să
fie treaz şi cu luare aminte în toate căile lui ca să nu rătăcească şi să cadă în mâinile
vrăjmaşilor pocăinţei căci afirmarea dreptăţii proprii o sfâşie pe aceasta. Judecarea
celor păcătoşi o alungă, dispreţuirea celor leneşi îi împiedică apariţia căci s-a scris în
Pilde: “Toate cărările ei sunt strâmte şi cea leneşă n-a mâncat bucate. A făcut
bărbatului ei câte două haine de vison şi purpură. Este ca o corabie ce face negustorie,
adună bogăţie de departe.”
 Aducerea femeii la existenţă din coasta lui Adam este un chip al faptului că omul
cel nou primeşte existenţa din umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Căci din trupul Lui
cel fără de păcat ne naştem şi noi din nou. Precum fiecare soi se naşte din soiul
propriu, aşa se naşte şi omul îndumnezeit din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos
în care umanitatea este cel mai unită cu îndumnezeirea fiind a aceleiaşi Persoane a
Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu poate fi omul făptură nouă decât din Fiul lui Dumnezeu
făcut om.
 Să nu voieşti să-ţi ceară sfat sau cuvânt pentru timpul acesta, nici să te încrezi în
cel ce te întreabă. (Plăcerea de a-ţi cere sfat ascunde în ea mândrie şi vanitate; nu te
încrede în cel ce-ţi cere sfat căci poate o face ca să te linguşească ori să te încerce să
vadă ce ştii sau ce răspuns i-ai putea da, sau e pericol să te laşi furat de slava
deşartă.) Să ai neîncetat auzul atent şi mintea trează la cei ce grăiesc către tine şi
roagă pe Dumnezeu să-ţi dea să cunoşti pe care dintre ei trebuie să-l asculţi. Pune
toată puterea ta în a nu grăi având unele în gura ta şi altele în inimă.
 Cel ce ascultă în linişte trebuie să aibă frica de a se întâlni cu Dumnezeu până la
răsuflarea lui cea din urmă căci cât timp păcatul mai înduplecă inima lui, încă nu s-a
ivit în el frica de Dumnezeu şi este încă departe de mila Lui.
 Cel ce zice: “Nu-mi pasă de cele ce aud, văd şi vorbesc” se aseamănă orbului
căruia îi este ascunsă lumina. Înţelegeţi aceasta de la soare când un mic nor apărând
în dreptul lui îi acoperă lumina şi-i opreşte căldura. Dar acestea nu sunt vădite tuturor
ci numai celor ce au cunoştinţă. (Nu poţi fi indiferent la ceea ce vezi sau grăieşti;
aceasta este una cu orbirea, căci eşti în întuneric iar acest lucru nu poate veni decât
din păcatul care se aşează ca un nor pe lumina soarelui. Răul aflat în această
nepăsare nu este vădit decât celor ce, depăşind păcatul au ajuns la cunoştinţa a ceea
ce bun şi a ceea ce este rău.)
 Omul care îşi vede totdeauna păcatele sale, nu are limbă să vorbească cu vreun
om.
 Foloseşte puterea ta ca să scapi de aceste trei patimi care omoară sufletul:
câştigul, cinstirea şi odihna.
 Cine nu se luptă să se cureţe de patimile egoismului nu se roagă lui Dumnezeu să-
i facă parte de mila lui socotind că-şi câştigă el însuşi cele necesare.
 Vai mie că mănânc cele de care se scârbeşte Dumnezeul meu şi de aceea nu mă
vindecă pe mine!
 Taie de la tine orice poftă şi plăcere trupească până la cea mai neînsemnată. La fel
şi voinţa de a cunoaşte vreun om fără a fi de trebuinţă, de-a te atinge de un alt trup sau
de-a mânca puţin sau foarte puţin când nu este vremea, ca păstrându-te şi asigurându-
te prin cele mici, să nu cazi în cele mari, sau dispreţuindu-le pe cele mici să cazi pe
nesimţite.
 Ia aminte la tine cu amănunţime ca precum te îndepărtezi în fapte de viclenie, aşa
să te înfrânezi şi de la pofta ochilor şi a auzului, a gurii şi a pipăitului ca să ai ochii
totdeauna privind atenţi la tine şi la lucrul tău de mână şi să nu cauţi la vreun om dacă
nu vezi că este vreo trebuinţă binecuvântată pentru aceasta. Iar la vreo femeie sau la
vreun bărbat frumos să nu priveşti în general fără vreo trebuinţă. Nu le îngădui
urechilor să audă cuvinte nefolositoare, iar gura să tacă şi să nu vorbească de nu este
neapărată nevoie. De cunoşti acestea, pune-ţi toată puterea în a te îngriji de ele ca să
te acopere Domnul în ceasul ispitei.
 Patima îl desparte pe om pentru că îl închide în egoismul lui. Patimile sunt răni
ale sufletului: despărţirea de Dumnezeu ce-o aduc sufletului nu-l lasă pe acesta într-
o simplă neutralitate, ci-l îmbolnăveşte prin rănile ce i le pricinuiesc. Omul supus
patimilor nu răneşte numai pe alţii, ci se răneşte şi pe sine; el este sub starea
normală – cea conformă firii, se află în diferite neputinţe dureroase. Pocăinţa este
forţa care-l vindecă pentru că ea este puterea lui Dumnezeu şi prin ea omul se ridică
deasupra patimilor şi se îmbracă în haina virtuţilor ceea ce arată iarăşi că omul nu
poate fi într-o stare neutră, ci este îmbrăcat ori în patimi ori în virtuţi. Nici unele nici
altele nu sunt simple acoperăminte exterioare, ci forme urâte sau frumoase întipărite
în el. Cei ce vor fi aflaţi la judecata finală neîntipăriţi de formele strălucitoare ale
virtuţilor, ci de cugetările întinate ale patimilor vor fi aruncaţi în întunericul
egoismului, potrivit întunecimii proprii lor căci cine nu înţelege realitatea comuniunii
iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii se află într-un întuneric interior care se
prelungeşte în afara lui ca iad. Ziua Judecăţii de Apoi este numită “ceasul nevoii”
pentru că nimic nu-l poate scăpa pe om de osânda ce-i vine atunci – a pierdut toată
libertatea.
 Cunoaşterea mincinoasă nu este o cunoaştere reală şi totuşi dă impresia că este
cunoaştere. Patimile cuceresc prin impresia că susţin viaţa omului când de fapt nu
fac aceasta, ci o slăbesc, deci nu nimicesc existenţa total. Dumnezeu nu îi pierde total
pe îngerii şi pe oamenii pe care i-a făcut, ci îi lasă într-o existenţă chinuită.
Cunoştinţa mincinoasă continuă să dea impresia că este o cunoaştere a realităţii, de
fapt ea nu o scoate cu totul din realitate, dar o strâmbă în aşa fel că nu mai este
realitatea adevărată, ci o realitate strâmbată, o realitate devenită întuneric dar chiar
întunericul acesta are un fel de realitate, este cum se spune, mai jos, o realitate
minoră, ciuntită, dar este luată drept realitatea supremă întreagă.
 Patimile ne leagă sufleteşte cum legau fâşiile trupul mort al lui Lazăr. Ele au
originea în demoni şi nu sunt prezente decât unde sunt prezenţi ei. Numai Hristos le-a
asumat cu voia Lui şi erau ţinute în el ca patimi ireproşabile, de aceea au putut fi
desfiinţate prin moartea Lui.
 Vai nouă, că făcîndu-Se Fiul Omului, Cel ce este deofiinţă cu Tatăl, “n-a avut
unde să-şi plece capul” în noi deşi s-a înomenit pentru noi iar vulpile sau duhurile rele
şi viclene şi-au făcut în noi vizuini. (Era potrivit firii date nouă de Dumnezeu să ne
facem biserici veşnice ale fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat în acest scop. Dar în
loc de aceasta ne-am făcut vizuini şi locaşuri ale duhurilor rele, robi şi unelte ale
ispitelor lor urâte. Dar ceea ce-i mai mult – socotim că aceasta este o însuşire
proprie nouă: socotim murdăria curăţie şi întunericul lumină, însă în aceasta se
arată că suntem făcuţi pentru curăţie şi lumină.)
 Vai nouă că aţâţându-ne demonii cu amintiri şi înduri de desfrânare ne aflăm
bucurându-ne de ele. Vai nouă că părăsind gândul la rugăciune şi la Dumnezeu
cheltuim zilele noastre în împrăştieri şi flecăreli. Vai nouă că având trupul uşor
lunecos spre păcat îl aţâţăm şi noi prin săturare, moleşeală, înduri necurate, primirea
prin ochi şi urechi a deşertăciunilor, iar prin atingerea trupurilor ne facem cai
înfierbântaţi de iepe şi nu ne gândim nici la cinstea noastră cuvântătoare, nici la
chinurile veşnice.
 Păcatul ca faptă şi stare opusă lui Dumnezeu şi nefirească întreţine de obicei o
dezbinare în om căci sufletul nu se lasă cu totul liniştit, supus trupului care-şi
împlineşte plăcerile. Unitatea omului o aduce numai împlinirea celor bune care
mulţumesc sufletul şi pornesc de la el mai ales când se gândeşte la Dumnezeu.
Aceasta arată că omul este făcut de Dumnezeu pentru a sta în legătură cu El; aceasta
este starea lui firească.
 Păcatul recurge la tot felul de subtilităţi contradictorii; omul îşi apără păcatele
acoperindu-le cu pretenţia că nu le-a făcut, dar păcătuieşte şi prin aceasta căci
acoperindu-le le recunoaşte, dar totodată nu le recunoaşte.
 Necredinţa în Dumnezeu aduce omului toate amăgirile făcându-l să prefere
plăcerile trecătoare urmate de descurajarea deplină. Înălţimea în bine se arată în
unitatea între componentele persoanei umane. Coborârea în cele rele înseamnă şi o
dezbinare lăuntrică a omului căci sufletul lui nu se învoieşte deplin cu plăcerile
 trupeşti şi cu cât sporeşte satisfacerea acestora cu atât creşte o anumită dezaprobare
a sufletului căci omul nu poate ieşi cu totul din firea lui creată pentru sporirea în
bine.
 Pofta nu o poate tăia cineva dar poate să nu se facă robul ei căci nu putem
dezrădăcina gândurile, dar putem lupta împotriva patimilor. Fiindcă cel ce se
îndulceşte de gândurile sale şi face voia sa, nu va vedea slava lui Dumnezeu nici nu
biruieşte orice patimă, ci se aseamănă omului încins care umblă toată ziua şi nu
înaintează duhovniceşte prin osteneala sa. (Gândurile mână la activităţile exterioare,
nu te lasă să stărui în rugăciune ca unică gândire la Dumnezeu. Vrei să-ţi arăţi voia
de asemenea prin fapte exterioare, pe când în rugăciune nu mai ţii să-ţi arăţi voia
proprie.)
 Dacă Dumnezeu ne vrea liberi, căci vrea să-L iubim, iar iubirea nu este fără
libertate, demonii ne robesc prin patimi dându-ne impresia că suntem liberi dar de
fapt nu suntem căci nu ieşim de sub stăpânirea lor ca forme ale egoismului, contrare
lui Dumnezeu. Atât ele, cât şi demonii ne încântă cu părerea că facem voia noastră
ca să ne despartă de Dumnezeu. Demonii vor prin aceasta să fim ca ei.
 Orice patimă vine din necunoaşterea lui Dumnezeu Care este mai presus decât
noi înşine şi care ne fereşte de a ne socoti în stare să dobândim prin noi înşine
mântuirea sau viaţa de veci, deci să vedem realizând prin noi un sens al existenţei.
 Gândurile rele sau viclene nu-l lasă pe om să vadă existenţa aşa cum este având
izvor şi culme a ei pe Dumnezeu Care vrea să fim buni, să recunoaştem valoarea
tuturor oamenilor, să credem în viaţa viitoare. Gândurile din care lipseşte Dumnezeu
îngustează existenţa şi o închide în timp şi pe om în socotinţa că nu are decât o
scurtă viaţă pământească. Îl face orb faţă de existenţa infinită, veşnică şi plină de
sens.

Trândăvia – osteneala

 Fericiţi cei ale căror osteneli s-au făcut întru cunoştinţă, căci i-au odihnit de orice
povară şi ei au biruit reaua lucrare a dracilor, mai ales pa a celor ai laşităţii, care
împiedică pe om de la orice lucru bun. Ei caută să aducă o lene în mintea care voieşte
să stăruie în Dumnezeu, încercând să o depărteze de la această cale. Socotesc că dacă
este în noi iubirea, răbdare şi înfrânarea, nu vor putea dracii să facă nici un lucru cu
noi, mai ales de va cunoaşte mintea că lenea este cea care le distruge pe toate. Şi-o vei
dispreţui pe ea, dacă vei fi părăsit toată materia văzută. (Fil.XI)
 Urăşte toate cele din lume şi toată odihna trupească fiindcă acestea te fac duşman
al lui Dumnezeu, căci precum omul care are un duşman luptă cu el, aşa trebuie să
luptăm şi cu trupul nostru ca să nu se odihnească. (Fil. XI)
Suferinţă – răbdare

 L-am vizitat pe avva Petru când era bolnav şi se chinuia foarte, iar el văzând
tristeţea inimii mele pentru durerea lui mi-a spus: “De abia apropiindu-mă prin aceste
neputinţe, mă gândesc la ceasul acela amar căci sănătatea trupului nu-mi aduce nici
un folos pentru că-şi caută întărirea lui spre a se duşmăni cu Dumnezeu. Fiindcă
pomul care e udat în fiecare zi nu se usucă, spre a duce rod”. (Filocalia XII)
 Mântuitorul a suferit atâtea pentru noi şi la urmă moartea infamă; deci pentru
porunca lui să răbdăm şi noi cu hotărâre pentru păcatele noastre de ne înjură sau
vorbeşte cineva împotriva noastră pe drept ori pe nedrept. Iar de suntem duşi şi la
junghiere să ne arătăm ca o oaie neîmpotrivindu-ne de loc, ci mai degrabă, de putem,
să mângâiem pe cei ce ne fac aceasta, iar de nu, să tăcem deplin cu multă smerenie.
(Filocalia XII)
 Când suferi necazuri nu cârti ci socoteşte că-ţi vin pentru păcatele tale şi eşti
vrednic de ele. Apoi ele te ajută să te fereşti de păcatele viitoare şi te curăţă de cele
trecute. (Filocalia XII)
 Mergând cu Hristos până la moarte în răbdarea ocărilor, ele nu mai au putere să
ne supere şi să ne dezbine şi avem deci după aceea pace întru noi, ele
nemaiînsemnînd nimic pentru noi. (Filocalia XII)
 Să fii întotdeauna gata să asculţi de voia lui Dumnezeu ştiind că te aşteaptă fie
moartea, fie viaţa, fie orice necaz. Cunoaşte aceasta cu multă hotărâre şi credinţă şi să
aştepţi ispite mari şi înfricoşate ce vor veni asupra ta, chinuri necazuri şi moarte
năprasnică. (Filocalia XII)
 Ia aminte la tine însuţi cu amănunţime, ca unul ce aştepţi să-ţi vină ispita în
fiecare ceas, fie spre moarte, necazuri, fie spre mari primejdii. Şi suportă cu hotărâre
şi fără tulburare, ştiind că “prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia
Cerurilor”. (Filocalia XII)
 Omul poate urca mai uşor pe cruce, sau poate suporta mai uşor durerile ei când
simţurile nu mai trăiesc cu multă intensitate plăcerile sau durerile alipirii la cele
materiale. Durerile sporite simţite de om cu simţurile, urcându-se pe cruce fără să-l
scape de slăbiciunea lor este şi o pedeapsă a lui Dumnezeu, sau o lipsă a puterii lui
Dumnezeu în omul respectiv. Iar durerea sporită îl poate face să se revolte împotriva
crucii, ca tâlharul din stânga, sau să caute să scape de ea. (Filocalia XII)
 Fără conştiinţa puternică a ajutorului lui Hristos să nu căutăm Cruce; să nu ne
credem că o putem suporta fără ajutorul Lui. Dar conştiinţa necesităţii ajutorului lui
Hristos trebuie însoţită de conştiinţa păcatului nostru şi a neputinţei ce ne vine din
această cauză de-a suporta Crucea. “Port Crucea pentru că sunt sănătos, dar o pot
suporta cerând ajutorul Lui Hristos – El o suportă pentru mine. Numai aşa îmi este
de folos Crucea, nefiind învins de păcatul încrederii în mine şi de neputinţa de-a o
purta până la capăt.” (Filocalia XII)
Vorba deşartă – tăcerea

 Ia aminte la tine cu amănunţime şi sileşte-te să te deprinzi cu tăcerea ca să-ţi dea

Dumnezeu puterea să lupţi şi să te deprinzi cu ea. De ţi se iveşte trebuinţa să grăieşti,
să faci întâi proba în tine însuţi că este o trebuinţă binecuvântată şi voită de
Dumnezeu, ca mai degrabă decât să taci; deschide gura cu frică de Dumnezeu şi cu
cutremur având faţa în jos, cuvântul cinstitor şi supus. Astfel, de te întâlneşti cu
cineva, să vorbeşti puţin, din motive de iubire şi să taci repede, iar de eşti întrebat
despre ceva, ascultă apoi spune cât e nevoie şi nu grăi nimic mai mult. (Foarte mult
recomandă avva Isaia tăcerea deoarece aceasta înseamnă reflexie la tainele lui
Dumnezeu şi la taina propriei persoane. Persoana umană se comunică şi prin vorbire,
dar şi prin tăcere. Prin amândouă trăieşte şi face să fie trăită lumina şi taina ei. Ajunge
să o văd reflectând ca să-mi dau seama nu numai de taina ei, ci şi în lumina ei şi a lui
Dumnezeu. Cine vorbeşte tot timpul neîntrerupînd vorbirea de reflexie, cade într-o
vorbărie superficială făcând nişte conexiuni întâmplătoare – care gând îi vine primul,
acela îl spune. În tăcere se arată simţirea prezenţei lui Dumnezeu ca lumină şi taină
inepuizabilă. Unde nu e Dumnezeu nu e nici taină, nici lumină inepuizabilă. Se are
impresia că totul se poate înţelege, că totul se poate mărgini la mintea proprae.)
(Filocalia XII)