Enigma Otiliei

George Călinescu

Romanul „Enigma Otiliei” se încadrează în categoria celor realiste prin perspectiva

narativă obiectivă ce implică un narator distant care coordonează destinele personajelor. De
asemenea, realismul este demonstrat şi de veridicitatea întâmplărilor prezentate, de
desfăşurarea cronologică a evenimentelor în timp şi spaţiu reale, de stilul sobru. Textul lui
Călinescu ilustrează realismul de tip balzacian prin utilizarea tehnicii detaliului şi prin cele
două teme mari abordate: paternitatea şi moştenirea. Insistenţa asupra detaliilor se remarcă
încă de la început când naratorul prezintă amănunţit înfăţişarea tânărului Felix, apoi strada
Antim cu un amestec urât de stiluri arhitectonice care formează „o caricatură în moloz a unei
străzi italice.” Pe măsură ce Felix înaintează, privirea naratorului se opreşte asupra locuinţei
lui Costache Giurgiuveanu, imagine degradantă a proprietarului. Destul de detaliat sunt
prezentaţi şi cei din casa unchiului său: Pascalopol, Aglae, Aurica, Simion, Titi. Tipologiile în
care se încadrează personajele reprezintă o altă caracteristică prin care încadrăm romanul în
realismul balzacian. Moş Costache ilustrează tipul avarului, Stanică Raţiu pe cel al
parvenitului, Otilia şi Delix intră în categoria orfanilor, Pascalopol reprezintă imaginea
moşierului, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica e fata bătrână, Simion senilul
şi Titi bolnavul psihic. Romanul este şi unul modern datorită prezenţei intelectualului în
formare.
Temele centrale ale omanului sunt reprezentate de moştenire şi de paternitate. O
situaţie relevantă pentru tema moştenirii este dată de încercările permanente ale unor
personaje de a pune mâna pe averea ascunsă a lui Costache. Aglae se află aproape în
permanenţă în casa fratelui ei pentru a supraveghea ce se întâmplă, fiind convinsă că doar ea îi
merită banii, Otilia şi Felix fiind nişte străini de familia lor. Pe de altă parte, apare şi Stănică
Raţiu ce se dovedeşte extrem de abil, reuşind să pună mâna pe avere. Felix, Otilia şi
Pascalopol nu intră în acest joc al moştenirii, deşi Aglae o bănuia pe Otilia că urmăreşte doar
averea, fiind o profitoare. Tema paternităţii este evidenţiată prin felul în care se raportează toţi
la Otilia cu gândul de a o proteja. Tocmai de aceea titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei”. Moş
Costache o numeşte „fetiţa mea”, ţine la ea, dar amână momentul înfierii fetei din zgârcenie.
Pascalopol o vede mai întâi ca pe o fiică şi îi îndeplineşte toate capriciile fără a avea pretenţia
unei relaţii mai apropiate. Deşi tânăr. Felix simte nevoia de a o ocroti, dorindu-şi chiar să o ia
de soţie. Otilia demonstrează însă un caracter puternic prin faptul că nu acceptă sacrificiul de
care era capabil Felix şi îl părăseşte pentru a nu fi o piedică în calea carierei sale.
Patru dintre elementele de structură şi de compoziţie ale textului, semnificative pentru
ilustrarea viziunii despre lume a scriitorului sunt: perspectiva narativă, incipitul, acţiunea şi
finalul.
Perspectiva narativă este obiectivă şi oferă o viziune de ansamblu asupra
evenimentelor. Naratorul obiectiv şi omniscient construieşte în detaliu imaginea personajelor
şi le conduce destinele spre un deznodământ neaşteptat.
Incipitul fixează acţiunea în coordonatele spaţio-temporale ale realităţii. Indicii
temporali sunt extrem de precişi: „într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte
de orele 10”. Se menţionează apoi prezenţa tânărului ce intră pe strada Antim cu o valiză în
mână.
Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri narative şi urmăreşte ultima parte din
viaţa lui Costache Giurgiuveanu, iar în plan secund surprinde destinul Otiliei. Felix soseşte în
Bucureşti pentru a urma cursurile Facultăţii de Medicină, după cum şi-ar fi dorit şi tatăl său.
Orfan fiind, îşi caută tutorele legal în casa căruia trebuia să locuiască, însă Moş Costache se
preface că nu îl cunoaşte şi îi spune că acolo nu locuieşte nimeni. La a doua încercare de a fi
primit în casa unchiului său îşi face apariţia şi Otilia cae este încântată de tânăr şi îl prezintă
celor aflaţi în caa tatălui ei vitreg. Familia Tulea era acolo pentru a-l ţine sub supraveghere pe
Costache. Până la urmă acesta se îmbolnăveşte, Stănică Raţiu îl deprimă tot mai mult, iar
bătrânul moare, fără a bănui că parvenitul va intra în posesia banilor săi. Felix se îndrăgosteşte
de Otilia, este gelos pe Pascalopol care îi oferea multe fetei. Acceptă cu greu despărţirea
bruscă de ea şi mai ales decizia fetei de a se căsători cu Pascalopol. El reuşeşte apoi să se
afirme în plan profesional, dar are parte şi de o căsătorie împlinită. Se întâlneşte după multă
vreme cu Stănică Raţiu şi află că Otilia a divorţat de moşier, s-a recăsătorit cu un conte şi a
plecat în America de Sud. Pascalopol îi confirmă cele spuse de Stănică, menţionând că i-a
redat libertatea tinerei pentru că o vedea nefericită. Felix, copleşit de amintiri, se duce pe
strada Antim, găsind casa neîngrijită şi nelocuită.
Finalul reia cuvintele lui Moş Costache, păstrate în memoria lui Felix: „Aici nu stă
nimeni!” De data aceasta vorbele respective au ecou în realitate deoarece locuinţa avarului a
rămas părăsită. Felix a rămas doar cu amintirea acelor vremuri.
După părerea mea, romanul „Enigma Otiliei” scoate în evidenţă un personaj feminin
puternic, în ciuda vârstei fragede. În primul rând, Otilia îşi demonstrează maturitatea
interioară atunci când Costache Giurgiuveanu începe să îşi facă mustrări de conştiinţă datorită
amânării înfierii fetei. Otilia ştie că este zgârcit şi îl asigură că acele acte nu sunt atât de
importante, precum relaţia lor de familie. În al doilea rând, Otilia se dovedeşte puternică şi
atunci când renunţă la dragostea ei pentru că ştie că ea ar putea distruge cariera lui Felix. Prin
rândurile pe care i le scrie după două săptămâni numeşte iubirea lor „ o dragoste nepotrivită
pentru marele lui viitor”. În concluzie, după cum o arată şi titlul, Otilia a fost şi a rămas „o
enigmă” pentru toţi cei care au cunoscut-o.