DATE GENERALE

Denumirea oficială
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)/ North Atlantic Treaty Organisation
- NATO /Organisation du Traite de'l Atlantique Nord - OTAN.

Data creării
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost înfiinţată la 4 aprilie 1949, prin
Tratatul Atlanticului de Nord, cunoscut sub numele de Tratatul de la Washington.
Constituirea organizaţiei s-a realizat în conformitate cu prevederile articolului 51 al
Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Este o organizaţie guvernamentală, în care ţările îşi păstrează suveranitatea şi
independenţa.Este o alianţă bazată pe cooperarea politică şi militară între ţările membre.
NATO reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este
permanent legată de securitatea Europei.

Obiective
Conform Preambulului Tratatului Nord-Atlantic, membrii Alianţei se angajează
să salvgardeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, bazate pe
principiile democraţiei, drepturile omului şi guvernarea legii. Scopul principal al NATO,
stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949, este de a apăra libertatea şi securitatea
tuturor membrilor organizaţiei prin mijloace politice şi militaré. Realizarea acestui
obiectiv poate fi pusă în primejdie dc riscurile unor crize şi conflicte care să afecteze
securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea, Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor
săi, ci contribuie şi la menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune.
Solidaritatea în interiorul NATO asigură faptul că nici o ţară nu este nevoită să se
bazeze doar pe eforturile naţionale în abordarea provocărilor legate de securitate. Alianţa
dă posibilitatea statelor membre de a-şi asigura obiectivele esenţiale de securitate printr-
un efort comun.
Misiunile fundamentale de specialitate ale organizaţiei sunt: asigurarea unui
mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituţii democratice şi soluţionarea
paşnică a diferendelor, să servească ca forum de consultări între aliaţi privind orice
problemă care ar afecta interesele lor vitale, să descurajeze şi să se apere împotriva
oricărei ameninţări de agresiune la adresa oricărui stat membru.
In vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, organizaţia este
pregătită să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în
managementul crizelor, inclusiv în operaţiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară
largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul
creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comune.
Membrii NATO - 26 state membre:
-Belgia (stat fondator)
-Canada (stat fondator)
- Republica Cehă (din 1999)
- Danemarca (stat fondator)
- Republica Franceză (stat fondator)
 - Republica Federală Germania (din 1955)
- Republica Elenă (Grecia) (din 1952)
- Republica Islanda (stat fondator)
- Republica Italiană (slat fondator)
- Marele Ducat de Luxemburg (slat fondator)
- Regatul Norvegiei (stat fondator)
- Regatul Ţărilor de Jos (Olanda)
- Republica Polonă (din 1999)
- Republica Portugheză (stat fondator)
- Regatul Spaniei (din 1982)
- Republica Turcia (din 1952)
- Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (stat fondator)
- Statele Unite ale Americii (stat fondator)
- Republica Ungara(din 1999)
- Martie 2004 - România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia şi Estonia

Calitatea de membru al Alianţei oferă garanţia ce stă la baza Tratatului

Atlanticului de Nord, care constă în faptul că statele-părţi la convenţie îşi acordă reciproc
ajutor, individual şi colectiv, în cazul în care se comite un atac armat împotriva unuia
dintre ele. Organizaţia asigură că nici un stat membru nu este obligat să se bazeze numai
pe eforturile naţionale şi pe resursele economice proprii pentru a face faţă provocărilor
de adresa securităţii sale. Totuşi, nici un stat nu renunţă la dreptul de a-şi duce la
îndeplinire obligaţiile faţă de propriul popor şi fiecare continuă să îşi asume
responsabilităţile de apărare proprii. Alianţa permite fiecărui membru să realizeze
obiectivele esenţiale de securitate naţională prin efort colectiv. Nu se intervine în
problemele interne ale vreunui stat membru, deşi consultările din cadrul organizaţiei se
pot referi la orice subiect. Statele se abţin să ridice în forumurile Alianţei chestiuni de
natură eminamente internă. In cazuri în care există dispute între state membre pot accepta
medierea secretarului general al NATO.
Emblema NATO: a fost adoptată ca simbol al Aliariţiei Nord-Atlantice de către
Consiliul Atlanticului de Nord, în octombrie 1953. Cercul reprezintă unitatea şi
cooperarea, în timp ce roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre pace pe care o
urmează cele 19 ţări membre ale organizaţiei.

Limbi oficiale de lucru: engleza şi franceza.

Documentele Alianţei mai sunt traduse şi în limbile: albaneză, bulgară, cehă, daneză,
estoniană, germană, greacă, islandeză, italiană, letoniană, lituaniană, macedoneană,
mongolă, norvegiană, olandeză, poloneză, portugheză, română, rusă, sârbă, slovacă,
slovenă, spaniolă, ungară.
Bugetul NATO
O parte provine din bugetele naţionale. NATO administrează bugetul comun prin
intermediul unor bugete separate - civil, militar şi de infrastructură. Regulile şi
procedurile care se aplică administrării financiare se bazează pe transparenţă.
Administrarea bugetelor este realizată sub directa coordonare a comitetelor de buget civil
şi militar şi a celui pentru infrastructură. Acestea sunt compuse din reprezentanţi ai
fiecărui stat membru. De asemenea, este realizată o supraveghere internă, modul de
utilizare a fondurilor fiind supus unui control atent realizat de un comitet internaţional de
revizori contabili, care sunt selecţionaţi de statele membre. Acest comitet înaintează un
raport Consiliului Nord-Atlantic.
Structura NATO:

Structura civilă

Cartierul general al NATO

Are sediul la Bruxelles, Belgia.Este atât sediul politic al Alianţei, cât şi sediul permanent
al Consiliului Nord-Atlantic. Reprezentanţii permanenţi şi delegaţiile permanente la
sediul permanent al organizaţiei: Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul
Atlanticului de Nord de un ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o
delegaţie naţională.

Secretarul general
Este înaltul oficial internaţional, numit de către guvernele ţărilor membre ca preşedinte al
Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru
planificarea apărării şi al grupului pentru planificare nucleară, precum şi preşedinte de
drept al altor comitete şi şef executiv al NATO. El este preşedintele Consiliului
Parteneriatului Euro-Atlantic şi al Grupului de Cooperare Mediteraneeană, preşedinte
asociat al Consiliului NATO-Rusia. Este, de asemenea, preşedinte asociat al Comisiei
NATO-Ucraina. Structura: Secretarul general Locţiitorul secretarului general

Secretariatul internaţional
Susţine activitatea Consiliului Nord-Atlantic şi a comitetelor sale subordonate.
Personalul reprezintă toate ţările membre. Are în componenţă:
-Biroul secretarului general;
-Cinci departamente operative;
-Biroul administrativ;
-Biroul inspectorului financiar.

Biroul secretarului general este alcătuit din:

-Cabinetul privat;
-Secretariatul executiv;
-Biroul de informaţii şi presă;
-Biroul de securitate al NATO;
-Secretariatul executiv.
Departamentul pentru probleme politice

Direcţia pentru probleme politice

- Secţiunea pentru probleme regionale şi multilaterale ale NATO
- Secţiunea planificare politică şi redactarea discursurilor
- Secţiunea pentru parteneriat şi cooperare
- Secţiunea dezarmare, controlul armamentelor şi cooperare în domeniul securităţii;
- Secţiunea coordonarea implementării şi verificării. Direcţia pentru probleme
economice.
Departamentul pentru planificarea apărării şi operaţii
Direcţia pentru politica de apărare şi planificarea forţelor armate
- Secţiunea politică de apărare
- Secţiunea planificarea apărării
Direcţia pentru operaţiuni şi gestionarea crizelor
- Secţiunea managementul crizelor
- Secţiunea operaţiuni ale Consiliului
- Grupul de menţinere a păcii.
Direcţia pentru parteneriat şi cooperare în domeniul apărării
Direcţia pentru politica nucleară Departamentul pentru sprijinul apărării
Direcţia de planificare, programe şi politică în domeniul armamentelor;
Direcţia pentru controlul spaţiului aerian (fosta Direcţie a sistemului de apărare
antiaeriană).
Statul Major de consultare, comandă şi control de la Cartierul general al NATO
Este alcătuit din şase ramuri:
- politici şi necesităţi;
- interoperabilitate;
- securitatea informaţiei;
- sisteme de informaţii şi tehnologie;
- managementul frecvenţelor;
- sistemul de comunicaţii, navigaţie şi identificare.
Departamentul pentru investiţii de securitate, logistică şi planificare pentru situaţii de
urgenţă civilă
Direcţia pentru investiţii de securitate; Direcţia de logistică;
Direcţia de planificare pentru situaţii de urgenţă civilă. Departamentul pentru probleme
ştiinţifice de mediu Biroul administrativ
Biroul pentru control financiar
Serviciul pentru buget şi trezorerie; Serviciul pentru control intern.
Biroul Consiliului superior pentru resurse
Oficiul preşedintelui Comitetelor pentru buget
Colegiul internaţional al comisarilor de conturi Organizaţiile NATO pentru producţie şi
logistică Structura militară: Comitetul militar
Se reuneşte cu regularitate, la nivel înalt - la nivelul şefilor de Stat Majoi Este cea mai
înaltă autoritate militară a Alianţei Nord-Atlantice desfăşurându-şi activitatea sub
autoritatea politică generală a Consiliului Nord Atlantic, a Comitetului pentru
planificarea apărării şi a Grupului pentri planificarea nucleară.
Preşedintele Comitetului militar
Este ales de către şefii de Stat Major şi desemnat pentru un mandat de trei înalţii
comandanţi ai NATO
-Comandantul Suprem al Forţelor aliate din Europa (SACEUR)
-Comandantul Suprem al Forţelor aliate din zona Atlanticului (SACLANT)
Statul Major militar internaţional (IMS)
Este condus de un director cu rang de general cu trei stele. Este numit de către ţările
membre, fiind selecţionat de Comitetul militar.
Directorul IMS este ajutat de cinci directori adjuncţi, fiecarc conducând câte un
departament separat:
Departamentul planificare şi politică; Departamentul operaţii; Departamentul informaţii;
Departamentul cooperare şi securitate regională; Departamentul logistică, armamente şi
resurse.
Centrul de criză al NATO
Inspectorul financiar al Statului Major militar internaţional
Personalul de consultare, comandă şi control de la Cartierul general al NATO
Organizaţiile şi agenţiile principale ale NATO
- Conferinţa specialiştilor NATO pe probleme de logistică (SNLC)
- Organizaţia NATO pentru întreţinere şi aprovizionare (NAMSO)
- Agenţia NATO pentru întreţinere şi aprovizionare (NAMSA)
- Sistemul de oleoducte al NATO (NPS)
- Organizaţia de gestionare a oleoductelor din Europa Centrală (CEPMO)
- Sistemul de oleoducte din Europa Centrală (CEPS)
- Agenţia de gestionare a oleoductelor din Europa Centrală (CEPMA)
- Comitetul şefilor serviciilor medicale militare (COMEDS)
- Directorii naţionali ai Conferinţei asupra armamentelor (CNAD)
- Agenţia NATO de gestionare pentru proiectarea, dezvoltarea, producţia şi
logistica sistemului de apărare antiaeriană de rază medie (NAMEADSMA)
- Agenţia NATO de gestionare pentru dezvoltarea, producţia şi logistica avioanelor
"EF 2000" şi "Tornado" (NETMA)
- Agenţia pentru gestionarea proiectării, dezvoltării, producerii şi logisticii
elicopterului NATO (NAHEMA)
- Biroul NATO de gestionare a "HAWK" (NHMO)
- Organizaţia NATO pentru standardizare (NSO)
- Comitetul NATO pentru standardizare (NCS)
- Grupul de conducere pentru standardizarea NATO (NSSG)
- Agenţia NATO pentru standardizare (NSA)
- înaltul Comitet pentru planificare în situaţii de urgenţă civilă (SCEPC)
- Comitetele şi birourile pentru planificare în situaţii de urgenţă civilă
- Centrul euro-atlantic de coordonare a răspunsului în caz de catastrofe (IÎADRCC)
- Comitetul NATO pentru gestionarea traficului aerian (NATMC)
- Comitetul NATO pentru apărarea antiaeriană (NADC)
- Grupul de lucru asupra studiului Comitetului militar privind apărarea antiaeriană
(MC-ADSWG)
- Organizaţia NATO de coordonare a sistemului (ACCS) de comandă şi control
aerian (NACMO)
- Organizaţia NATO de gestionare a programului sistemului aeropurtat de
supraveghere îndepărtată şi control (NAPMO)
- Organizaţia C3 a NATO
- Agenţia NATO de consultare, comandă şi control (NC3A)
- Personalul Cartierului general al NATO pentru consultare, comandă şi control
(NHQC3S)
- Subcomitetul NATO pentru coordonarea frecvenţelor (FMSC)
- Cooperarea gestionării frecvenţelor din NATO
- Serviciul sistemelor de informatică de la Cartierul general al NATO (ISS)
- Agenţia de operaţiuni şi suport (NACOSA)
- Comitetul consultativ NATO pentru războiul electronic (NEWAC)
- Grupul meteorologic al Comitetului militar (MCMG)
- Grupul de oceanografie militară (MILOC)
- Organizaţia pentru cercetare şi tehnologie (RTO)
- Colegiul de apărare al NATO (NDC) (Roma)
- Şcoala NATO (SHAPE) (Oberammergeu, Germania)
- Şcoala NATO pentru sitcme de comunicaţii şi informatică (NCISS) (Latina,
Italia)
- Grupul NATO pentru instruire (NTG) (Bruxelles, Belgia)
Organizaţii parlamentare şi neguvernamentale
- Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)
- Asociaţia Tratatului Atlantic (ATA)
- Confederaţia interaliată a ofiţerilor de rezervă (CIOR)

Tratatul Atlanticului de Nord

A fost semnat la Washington, la 4 aprilie 1949, creându-se o alianţă între 10 state
europene şi două din America de Nord (SUA şi Canada). Alte şapte state au aderai
ulterior, în perioada 1952-1999.
Tratalul începe cu un preambul în care se precizează că Alianţa a fost constituită în
conformitate cu prevederile articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite. Documentul este
structurat în 14 articole în care sunt stabilite angajamentele fundamentale pe care statele
membre urmează să le aducă la îndeplinire atât unul faţă de altul, cât şi faţă de Alianţă ca
întreg. Este prezentat scopul Aliaţilor care este acela de a promova relaţii de pace şi
prietenie în zona Atlanticului de Nord.
La vremea semnării documentului, obiectivul imediat al organizaţiei era să îşi apere
membrii împotriva capacităţii militare a fostei Uniuni Sovietice.
Articolul 2 extinde responsabilitatea Tratatului Atlanticului de Nord dincolo de
problemele apărării, pentru a include şi dezvoltarea condiţiilor proprii, care să asigure
stabilitatea şi bunăstarea, cât şi colaborarea economică între ţările membre ale Alianţei.
Articolul 3 stă la baza planificării colective de apărare, prin care statele membre se
angajează să îşi menţină şi să îşi dezvolte, individual şi împreună, capacităţile de apărare.
In art. 4 este prezentat cadrul de consultări între statele membre de câte ori ar exista un
risc în ceea ce priveşte securitatea. în acest articol se subliniază importanţa fundamentală
a procesului de largi consultări, care se desfăşoară în cadrul Alianţei şi se explică de ce
NATO îşi asumă noi misiuni menite să întărească securitatea în zona euro-atlantică.
Articolul 5 se referă la confirmarea specifică a dreptului la autoapărare individuală sau
colectivă, stipulat în art. 51 al Cartei ONU: Părţile (semnatare ale Tratatului Atlanticului
de Nod) au convenit că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, survenit
în Europa sau în America de Nord, va fi considerat ca un atac dirijat împotriva tuturor
părţilor şi, în consecinţă, ele vor conveni că, dacă un astfel de atac se produce, oricare
dintre ele, în exercitarea dreptului la legitimă apărare, individuală sau colectivă,
recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va asista partea sau părţile astfel
•ilacate luând imediat, individual sau de comun acord cu alte părţi, acea măsură pe care o
va considera necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi asigura
securitatea în regiunea Atlanticului de Nord. Orice atac de această natură şi orice măsuri
luate în consecinţă sunt imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste
măsuri vor lua sfârşit în momentul III care Consiliul de Securitate va lua măsurile
necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
El statuează că ţările semnatare ale Tratatului Atlanticului de Nord consimt ca un atac
armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele să fie considerai un atac împotriva
tuturor.
Art. 6 defineşte zona geografică căreia i se aplică articolul 5.
Art. 9 stabileşte instituirea Consiliului Nord-Atiantic, singurul organism creat direct de
către Tratat, acordând Consiliului, la rândul său, sarcina de a crea accle „organe
auxiliare" care vor fi necesare pentru a aduce la îndeplinire scopurile Tratatului.
Art. 10 prevede că: „Părţile semnatare pot, prin acord unanim, să invite orice alt stat
european să adere la tratat, dacă acel stat este în măsură să promoveze principiile
prevăzute în Tratat şi să contribuie la securitatea regiunii nord-atlantice (...)".

Conform prevederilor documentului semnat la 4 aprilie 1949, fiecare stat membru îşi
asumă răspunderi specifice referitoare la apărare şi securitate. Nici imul dintre aceste
angajamente nu afectează drepturile şi îndatoririle sale care decurg din Carta ONU.
Tratatul preconizează luarea unor măsuri în vederea e liminării atmosferei de conflict în
ceea ce priveşte economia ţărilor membre, precum şi încurajarea colaborării reciproce pe
plan economic.
Tratatul Atlanticului de Nord a garantat securitatea membrilor săi. Multe alte state
europene au beneficiat de securitatea asigurată de Alianţă.
Principalele instituţii politice ale NATO:
Consiliul Atlanticului de Nord
Este autoritatea politică a NATO, având atribuţii decizionale.
Este alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai tuturor statelor membre, care se reunesc cel
puţin o dată pe săptămână.
Consiliul se reuneşte şi la nivelul miniştrilor de externe, al miniştrilor apărării • iu al
şefilor de guvern, exercitând aceleaşi prerogative, statutul şi validitatea hotărârilor fiind
aceleaşi indiferent de nivelul reuniunii.
Difuzează declaraţii şi comunicate care prezintă orientările şi deciziile sale.
Comitetele NATO:
- Comitetul pentru planificarea apărării
- Grupul pentru planificarea nucleară (NFG)
- Comitetul militar al NATO
- Grupul executiv dc lucru
- Forţa operativă la nivel înalt pentru controlul armelor convenţionale
- Comitetul comun pe probleme de proliferare
- Comitetul director politico-militar al Partcneriatului pentru Pace
- Comitetul NATO de apărare antiaeriană
- Biroul C3 (consultarea, comandament şi conducerea operaţiunilor) NATO
(NC3B)
- Organizaţia NATO pentru gestionarea Sistemului de comandă şi control aerian
(ACCS) - Comitetul de direcţie
- Comitetul politic la nivel înalt
- Grupul consultativ asupra politicii atlantice
- Comitetul politic
- Grupul dc cooperare mediteraneeană
- Grupul politico-militar dc nivel înalt privind proliferarea
- Comitetul de coordonare a verificării
- Grupul de coordonare a politicilor
- Comitetul de evaluare a apărării
- Conferinţa directorilor naţionali pentru armamente
- Comitetul NATO pentru standardizare
- Comitetul pentru infrastructură
- înaltul Comitet pentru planificare în situaţii de urgenţă civilă
- Conferinţa înalţilor responsabili ai logisticii ai NATO
- Comitetul ştiinţific
- Comitetul pentru provocările societăţii moderne
- Comitetele bugetului militar şi bugetului civil
- Biroul principal al resurselor
- Grupul „apărare" la nivel înalt împotriva proliferării
- Grupul de nivel înalt
- Grupul de nivel înalt pentru protecţia împotriva armelor
- Comitetul economic
- Comitetul pentru informaţie şi relaţii culturale
- Comitetul pentru operaţiunile Consiliului şi exerciţii
- Comitetul NATO de gestionare a circulaţiei aeriene
- Organizaţia de gestionare a reţelei de oleoducte NATO din Europa Centrală -
Comitetul de conducere
- Comitetul NATO pentru oleoducte
- Comitetul de securitate al NATO
- Comitetul special.

Cronologia activitatii NATO

• Aprilie 1949 - miniştrii de Externe din 12 state (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa,
Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Canada şi Statele
Unite) au semnat la Washington Tratatul Atlanticului de Nord, care instituia o alianţă de
cooperare colectivă.
• Februarie 1952 - Grecia si Turcia au devenit membre NATO.
• Mai 1955 - Republica Federală Germania (RFG) a devenit membră NATO.
• Mai 1955 - a apărut Pactul de la Varşovia, ca reacţie la aderarea RFG la NATO.
• Martie 1966 - Franţa a anunţat prin vocea preşedintelui Charles de Gaulle intenţia de a
se retrage din structura militară a Alianţei.
• Mai 1982 - numărul membrilor NATO a crescut, ca urmare a aderării Spaniei.
• Noiembrie 1990 - membrii NATO şi cei ai Pactului de la Varşovia au semnat la Paris
Tratatul CFE (Forţele Convenţionale in Europa). Prin acest tratat, cele două părţi s-au
angajat să nu desfaşoare acţiuni agresive una impotriva celeilalte.
• Iulie 1991 - Pactul de la Varşovia a fost dizolvat, din acest moment au apărut primele
intrebări referitoare la rolul Alianţei in perioada post -Război Rece.
• Noiembrie 1991 - Alianţa a adoptat primul Concept Strategic public. NATO nu a mai
fost considerat un inamic al blocului comunist.
• Decembrie 1991 - Rusia s-a alaturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, care a
funcţionat ca forum de consultare între membrii NATO şi statele din Europa Centrala şi
de Est.
• Iunie 1994 - NATO a lansat Parteneriatul pentru Pace, care permite cooperarea
bilaterala dintre Alianţă si statele partenere. În perioada 1994-1996, în Parteneriatul
pentru Pace au fost incluse 33 de state, printre care şi Federaţia Rusă.
• Ianuarie 1994 - membrii Alianţei au semnat Declaraţia de la Bruxelles, care a stabilit
deschiderea NATO pentru aderarea altor state europene din Parteneriatul pentru Pace.
• Decembrie 1995, NATO a bombardat Bosnia-Herţegovina pentru a proteja "zonele
libere" ale ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite) din Bosnia de atacurile armatei sârbo-
bosniace a Republicii Srpska.
• Mai 1997 - Rusia şi NATO au semnat Actul Fondator NATO-Rusia şi au stabilit un
cadru de cooperare prin Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia.
• Iulie 1997 - la Summit-ul de la Madrid, Alianţa a lansat prima invitaţie de aderare
pentru state foste comuniste (Ungaria, Cehia si Polonia).
• Martie 1999 - Ungaria, Cehia şi Polonia au devenit in mod formal membri ai Alianţei
Nord-Atlantice.
• Martie - iunie 1999 - Alianţa a bombardat Kosovo pentru a pune capat acţiunilor de
purificare etnică declanşate de sârbi împotriva albanezilor kosovari. În semn de protest,
Rusia şi-a suspendat temporar participarea la Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia.
• Septembrie 2001 - după atacurile teroriste impotriva SUA, George Robertson, secretarul
general al NATO, a invocat pentru prima data articolul 5 al Tratatului Atlanticului de
Nord. Washingtonul a refuzat însă activarea prevederilor acestui articol.
• Mai 2002 - la Summit-ul de la Roma, Rusia şi NATO au creat Consiliul NATO-Rusia.
• Noiembrie 2002 - la Summit-ul de la Praga, Alianţa a lansat invitaţia de aderare pentru
România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia şi Estonia.
• Noiembrie 2002 - a fost adoptat Planul de Acţiuni pentru Ucraina, care a deschis
perspectiva unei cooperări intensificate şi extinse între Alianţă şi statul est- european.
• August 2003 - NATO a început prima operaţiune majoră in afara Europei, prin
preluarea comenzii ISAF (Forţa de Securitate şi Asistentă) în Afganistan.
• Martie 2004 - România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia şi Estonia au
devenit membri de facto ai Alianţei.
• Octombrie 2004 - Georgia a început procesul de cooperare cu NATO în cadrul IPAP
(Planul Individual de Acţiune cu Partenerii).
• Mai 2005 - NATO şi Armenia au semnat acordul pentru IPAP.
• Decembrie 2005 - Alianţa a încheiat acordul pentru IPAP cu Azerbaidjanul.
• Aprilie 2005 - Alianţa a lansat Dialogul Intensificat cu Ucraina.
• Septembrie 2006 - pentru a răspunde aspiraţiilor Georgiei la statutul de membru, NATO
a iniţiat cu acesta un Dialog Intensificat.
• Noiembrie 2006 - la Summit-ul de la Riga, şefii de stat şi de guvern ai membrilor
NATO au declarat ca Albania, Macedonia şi Croaţia ar putea primi invitaţia de aderare la
Summit-ul de la Bucureşti din 2008. Albania şi Macedonia au primit MAP în 1999, iar
Croaţia in 2002.
 ROLUL NATO RELATIV LA CONFLICTUL
DIN KOSOVO

Scena conflictului
Kosovo este situat în partea de sud a Serbiei şi are o populaţie mixtă, în care
majoritatea o reprezintă etnicii albanezi. Regiunea s-a bucurat de un grad ridicat de
autonomie în cadrul fostei Iugoslavii până în anul 1989, când liderul sârb Slobodan
Miloşevici a schimbat statutul regiunii, retrăgându-i autonomia şi trecând-o sub controlul
direct al Belgradului, capitala sârbă. Albanezii kosovari s-au opus energic acestei decizii.
Pe parcursul anului 1998, conflictul deschis dintre forţele militare şi de poliţie sârbeşti şi
cele ale albanezilor kosovari a provocat moartea a peste 1500 de albanezi kosovari şi a
alungat 400 000 de persoane de la casele lor.
Escaladarea conflictului, consecinţele umanitare şi riscul extinderii acestuia şi în
alte ţări au provocat o îngrijorare profundă în rândurile comunităţii internaţionale.
Nesocotirea de către preşedintele Miloşevici a eforturilor diplomatice îndreptate către
rezolvarea pe cale paşnică a crizei şi rolul destabilizator al forţelor militante albaneze din
Kosovo au constituit alte motive de îngrijorare.
La data de 28 mai 1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniştri de externe, a
stabilit cele două obiective majore ale NATO cu privire la criza din Kosovo, şi anume:
• să ajute la obţinerea unei rezolvări pe cale paşnică a crizei,
prin contribuţia adusă la reacţia comunităţii internaţionale; şi
• să promoveze stabilitatea şi securitatea în ţările vecine, cu precădere în Albania şi în
fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
La data de 12 iunie 1998, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la nivel de miniştri ai
apărării, a solicitat evaluarea posibilelor măsuri suplimentare pe care NATO le-ar putea
lua în condiţiile adâncirii crizei din Kosovo. Aceasta a dus la luarea în considerare a unui
număr mare de opţiuni.
La data de 13 octombrie 1998, în urma înrăutăţirii situaţiei, Consiliul NATO a
autorizat ordine de activare pentru atacuri aeriene. Această măsură era menită să susţină
eforturile diplomatice pentru determinarea regimului lui Miloşevici să îşi retragă forţele
din Kosovo, să coopereze pentru încetarea violenţei şi să faciliteze întoarcerea
refugiaţilor la casele lor. În ultimul moment, în urma altor iniţiative diplomatice ale
oficialilor NATO şi ai Statelor Unite, preşedintele Miloşevici a acceptat să se colaboreze,
iar atacurile aeriene au fost anulate.
Rezoluţia 1199 a Consiliului de securitate al ONU (UNSCR) exprima, printre
altele, adânca îngrijorare privind folosirea excesivă a forţei de către trupele de securitate
sârbeşti şi armata iugoslavă şi cerea încetarea focului de către ambele părţi implicate în
conflict. În spiritul rezoluţiei, au fost stabilite limite referitoare la numărul de forţe
sârbeşti în Kosovo şi la scopul operaţiunilor efectuate de către acestea, conform unui
acord separat încheiat cu guvernul sârb.
În plus, s-a convenit ca Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa (OSCE) să
instituie o Misiune de verificare în Kosovo (KVM) care să se asigure de respectarea
condiţiilor în teren şi ca NATO să stabilească o misiune de supraveghere aeriană.
Stabilirea celor două misiuni a fost aprobată prin rezoluţia 1203 a Consiliului de
Securitate al Naţiunilor Unite.
Câteva naţiuni nemembre NATO au fost de acord să contribuie la misiunea de
supraveghere.
Venind în sprijinul OSCE, Alianţa a constituit o forţă militară operativă
specială care să ajute la evacuarea de urgenţă a membrilor KVM, în cazul în care
reînceperea conflictului i-ar expune riscului. Această forţă operativă a fost desfăşurată în
fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei4, sub controlul general al Comandantului
Suprem al Forţelor Aliate în Europa.
În ciuda acestor măsuri, situaţia din Kosovo s-a schimbat la începutul anului 1999, în
urma unor acte de provocare venite din ambele părţi şi a folosirii excesive şi
disproporţionate a forţei de către armata şi poliţia specială sârbeşti. O parte din aceste
incidente au fost dezamorsate prin eforturile de mediere ale inspectorilor OSCE, dar la
jumătatea lui ianuarie situaţia s-a deteriorat, în urma escaladării ofensivei sârbeşti
împotriva albanezilor din Kosovo.
Au fost întreprinse eforturi noi internaţionale pentru a impulsiona căutarea
unor soluţii paşnice ale conflictului. Cele şase naţiuni ale Grupului de Conatct5 înfiinţat
în 1992, la Conferinţa de la Londra pentru fosta Iugoslavie, s-au întrunit la data de 29
ianuarie. S-a hotărât organizarea de urgenţă a negocierilor între părţile implicate în
conflict, care să se desfăşoare sub mediere internaţională.
NATO a sprijinit şi a reîntărit eforturile Grupului de Contact, aprobând la data de 30
ianuarie folosirea atacurilor aeriene în caz de necesitate şi Turcia recunoaşte Republica
Macedonia cu titlul său constituţional.
5 Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite. transmiţând un
avertisment ambelor părţi implicate în conflict. Aceste iniţiative concertate au culminat
cu o primă rundă de negocieri la Rambouillet, lângă Paris, între 6 şi 23 februarie, urmate
de o a doua rundă la Paris, între 15 şi 18 martie. La sfârşitul celei de-a doua runde de
convorbiri, delegaţia albanezilor kosovari a semnat acordul de pace propus, dar
convorbirile s-au încheiat fără ca o semnătură similară să fie obţinută şi din partea
delegaţiei sârbeşti.
Imediat după aceea, forţele de poliţie şi militare sârbeşti au intensificat
operaţiunile împotriva etnicilor albanezi din Kosovo, deplasând trupe şi tancuri
suplimentare în regiune, într-o încălcare flagrantă a acordului din octombrie.
În faţa acestei ofensive sistematice, zeci de mii de persoane şi-au părăsit casele.
La data de 20 martie, Misiunea OSCE de verificare în Kosovo a fost retrasă din regiune,
din cauză că obstrucţionările forţelor sârbeşti nu îi mai permiteau să îşi continue
activitatea. Ambasadorul Statelor Unite,
Richard Holbroocke s-a deplasat la Belgrad, într-o ultimă încercare de a-l convinge pe
preşedintele Miloşevici să pună capăt atacurilor asupra albanezilor kosovari, pentru a
evita atacurile aeriene iminente din partea NATO. Miloşevici a refuzat să se supună, aşa
încât la 23 martie a fost dat ordinul de declanşare a atacurilor aeriene (Operaţiunea Allied
Force).

Obiectivele NATO
Obiectivele NATO privind conflictul din Kosovo au fost stabilite în declaraţia întrunirii
extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic, desfăşurată la sediul NATO la data de 12
aprilie 1999, şi au fost reconfirmate de către şefii de stat şi de guvern la Washington, la
data de 23 aprilie 1999:
• încetarea controlabilă a tuturor acţiunilor militare şi încetarea imediată a
violenţelor şi actelor de represiune;
• retragerea din Kosovo a forţelor de poliţie, militare şi paramilitare;
• staţionarea în Kosovo a unei prezenţe militare internaţionale;
• repatrierea în siguranţă şi necondiţionată a tuturor refugiaţilor şi
persoanelor deportate şi accesul nestingherit al organizaţiilor de ajutor
umanitar în scopul asistării acestora;
• stabilirea unui angajament-cadru politic pentru Kosovo pe baza
acordurilor de la Rambouillet, în conformitate cu legile internaţionale şi
Carta Naţiunilor Unite.

Pe parcursul desfăşurării conflictului, realizarea acestor obiective, alături de

măsurile de asigurare a implementării lor totale, au fost considerate de către Alianţă drept
condiţii necesare pentru încetarea violenţelor şi suferinţelor umane din Kosovo.
La data de 10 iunie 1999, după o campanie aeriană care a durat 77 de zile, Secretarul
General al NATO, Javier Solana, a anunţat că îi dăduse instrucţiuni generalului Wesley
Clark, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, privind încetarea operaţiunilor
aeriene întreprinse de NATO. Această decizie a fost adoptată după consultări alături de
Consiliul Nord-Atlantic şi confirmarea din partea generalului Clark a începerii retragerii
complete a forţelor iugoslave din Kosovo. Retragerea se efectua în conformitate cu
Acordul tehnico-militar încheiat între NATO şi Republica Federală Iugoslavia, în seara
datei de 9 iunie. Acordul a fost semnat de general locotenent, Sir Michael Jackson, din
partea NATO, şi de către general colonel Svetozar Marjanovic, din partea armatei
iugoslave şi general locotenent Obrad Stefanovic din Ministerul Afacerilor Interne, din
partea guvernelor Republicii Federale Iugoslavia şi Republicii Serbia. Retragerea s-a
efectuat, de asemenea, în baza prevederilor acordului încheiat la data de 3 iunie între
Republica Federală Iugoslavia şi trimişii speciali ai Uniunii Europene şi ai Rusiei,
preşedintele Ahtisaari al Finlandei, respectiv domnul Victor Cernomîrdin, fost prim
ministru al Rusiei.
La data de 10 iunie, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat
rezoluţia 1244, salutând acceptarea de către Republica Federală Iugoslavia a principiilor
pentru o soluţie politică a crizei din Kosovo, incluzând încetarea imediată a violenţelor şi
retragerea rapidă a forţelor iugoslave militare, poliţieneşti şi paramilitare. Rezoluţia
adoptată cu 14 voturi favorabile, nici unul împotrivă, şi o abţinere (China), a anunţat
decizia Consiliului de Securitate de a stabili o prezenţă civilă şi de securitate în Kosovo,
sub auspiciile Naţiunilor Unite.
Acţionând în virtutea Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de Securitate a
decis că soluţia politică a crizei avea să fie bazată pe principiile generale adoptate la data
de 6 mai de către miniştrii de externe din Grupul celor şapte ţări industrializate şi
Federaţia Rusă - Grupul celor 8 - şi pe principiile incluse în documentul prezentat la
Belgrad de preşedintele Finlandei şi reprezentantul special la Federaţiei Ruse, care
fuseseră acceptate de Republica Federală Iugoslavia la data de 3 iunie. Ambele
documente au fost incluse ca anexe la Rezoluţie.
Principiile includeau, printre altele, încetarea imediată şi verificabilă a
violenţelor şi a represiunii în Kosovo; retragerea forţelor iugoslave militare, poliţieneşti şi
paramilitare; desfăşurarea unei prezenţe internaţionale civile şi de securitate efective cu
participarea substanţială a NATO în cadrul acesteia şi sub control şi comandă unice;
înfiinţarea unei administraţii interimare; repatrierea sigură şi liberă a tuturor refugiaţilor;
o transformare politică prin care să se asigure o auto-guvernare substanţială a provinciei
Kosovo; demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo (KLA); şi o abordare globală
adezvoltării economice a regiunii de criză.
Consiliul de Securitate a autorizat statele membre şi principalele organizaţii
internaţionale să stabilească prezenţa internaţională de securitate şi a hotărât ca
responsabilităţile acesteia să includă descurajarea reizbucnirii ostilităţilor, demilitarizarea
KLA şi asigurarea unui mediu de siguranţă pentru întoarcerea refugiaţilor, şi care să
permită prezenţei internaţionale civile să îşi desfăşoare activitatea. Totodată, Consiliul de
Securitate l-a autorizat pe Secretarul general al ONU să stabilească prezenţa
internaţională civilă şi i-a solicitat să numească un reprezentant special care să
supravegheze realizarea acestui proiect în practică.
În urma adoptării UNSCR 1244, generalul Jackson, desemnat drept comandant al noii
forţe civile şi de securitate şi acţionând la instrucţiunile Consiliului Nord-Atlantic, a
declanşat imediat pregătirile pentru desfăşurarea rapidă a Forţei de Securitate, care urma
să opereze sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU.

Forţa de Stabilizare (KFOR) condusă de NATO

Primele efective KFOR au intrat în Kosovo la data de 12 iunie 1999. După cum se
convenise în Acordul tehnico-militar, desfăşurarea trupelor KFOR a fost sincronizată cu
plecarea forţelor sârbeşti din Kosovo. Pe 20 iunie, retragerea sârbilor se încheiase, iar
KFOR îşi îndeplinise misiunea iniţială de desfăşurare a forţelor.
La întreaga lor capacitate, efectivele KFOR au ajuns la aproximativ 50 000 de
oameni. Toţi cei 19 membri NATO, precum şi 20 de ţări nemembre ale Alianţei participă
la KFOR, sub comandă şi control comune (printre acestea se numără 16 ţări partenere,
inclusiv un contingent rusesc de 3 000 de oameni).
Tot la data de 20 iunie, în urma confirmării de către Comandantul Suprem al
Forţelor Aliate din Europa (SACEUR) că forţele sârbeşti de securitate eliberaseră
Kosovo, Secretarul General al NATO a anunţat că, în conformitate cu Acordul tehnico-
militar, pusese capăt în mod oficial campaniei aeriene. Pe tot parcursul crizei, forţele
NATO au fost în prima linie a eforturilor umanitare de alinare a suferinţelor miilor de
refugiaţi care fuseseră obligaţi să părăsească teritoriul Kosovo în urma campaniei de
epurare etnică întreprinse de sârbi. În fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei6, trupele
NATO au construit tabere pentru refugiaţi, centre de primire a refugiaţilor, cantine pentru
situaţii de urgenţă şi au transportat sute de tone de ajutoare umanitare pentru cei aflaţi în
suferinţă. În Albania, NATO a desfăşurat forţe considerabile care să asigure acelaşi tip de
asistenţă şi a sprijinit Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi - UNHCR - prin
coordonarea zborurilor cu ajutoare umanitare, precum şi prin suplimentarea acestor
zboruri, utilizând avioane puse la dispoziţie de către ţările membre. Centrul Euro-Atlantic
de Coordonare a Măsurilor împotriva Dezastrelor (EADRCC), înfiinţat la NATO în iunie
1998, a jucat, la rândul său, un rol important în coordonarea sprijinirii operaţiunilor de
ajutorare întreprinse de către UNHCR. Încă de la începutul crizei, ţările membre NATO
şi comunitatea internaţională în general au fost deosebit de îngrijorate de situaţia
albanezilor kosovari care au rămas în provincie, ale căror suferinţe erau descrise de
refugiaţii care o părăsiseră. Toate mărturiile indicau persecuţii organizate, care includeau
execuţii în masă; folosirea civililor ca scuturi umane; violuri; expulzări în masă; arderea
şi jefuirea caselor şi satelor; distrugerea culturilor agricole şi a animalelor; eliminarea
actelor certificând identitatea, originea etnică şi drepturile de proprietate; înfometare,
inaniţie şi epuizare; şi multe alte încălcări ale drepturilor omului şi normelor
internaţionale ale comportamentului civilizat.

PROCESUL DE INSTAURARE A PACII IN FOSTA IUGOSLAVIE

Baza politica a rolului Aliantei în fosta Iugoslavie a fost definita cu ocazia

reuniunii miniçtrilor Consiliului Alanticului de Nord de la Oslo în iunie 1992. Cu acest
prilej, miniçtrii de externe din ñarile NATO au declarat ca sunt gata sa sprijine, de la caz
la caz, si în conformitate cu propriile lor proceduri, activitañile de menñinere a pacii
desfasurate sub responsabilitatea Conferintei pentru Securitate si Cooperare în Europa
(CSCE) - rebotezata ulterior, Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa
(OSCE) - în special punând la dispozitie resursele si expertiza Aliantei pentru operatiuni
de acest tip.
In decembrie 1992,ministrii de externe din tarile NATO au declarat ca Alianta
este de asemenea dispusa sa sprijine operatiunile de mentinere a pacii desfasurate sub
autoritatea Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite, caruia îi revine responsabilit atea
principala cu privire la problemele relative la pacea si securitatea internationala. Ministrii
au examinat operatiunile de mentinere a pacii si pe acelea de aplicare de sanctiuni sau de
embargo-uri întreprinse de tarile membre NATO,în mod individual si sub egida Aliantei,
cu scopul de a sprijini implementarea rezolutiilor Consiliului de Securitate care se refera
la conflictul din fosta Iugoslavie. Acestia au aratat ca Alianta este pregatita sa raspunda si
altor initiative ale Secretarului general al ONU, care ar putea solicita sprijinul Aliantei în
acest domeniu.
Operatiunile de control si de impunere de masuri
Intre 1992 si 1995, Alianta a adoptat mai multe decizii cheie care sau tradus prin
operatiuni desfasurate de fortele navale ale NATO, împreuna cu Uniunea Europei
Occidentale (UEO), pentru a controla si pentru a impune ulterior - aplicarea embargoului
si a sanctiunilor stabilite de Natiunile Unite în Marea Adriatica; si de fortele aeriene ale
NATO, cu scopul de a monitoriza si, ulterior, de a impune respectarea zonei de i n t e
rdictie aeriana stabilita de Natiunile Unite deasupra Bosniei - Hertegovinei. Alianta a
furnizat de asemenea sprijin aerian Fortei de protectie a Natiunilor Unite (FORPRONU)
din Bosnia-Hertegovina si a autorizat declansarea loviturilor aeriene pentru a elibera
cordonul din jurul orasului Sarajevo si din alte zone amenintate, considerate în mod
oficial de Natiunile Unite, ca fiind zone de securitate. Actiunile decisive desfaçurate de
Alianta în sprijinul Natiunilor Unite, precum si eforturile diplomatice ferme care au fost
facute, au permis scoaterea de sub asediu a orasului Sarajevo, au condus la o încetare
autentica a focului si au facut posibila o reglementare prin negocieri în toamna anului
1995, a conflictului.
Evolutia conflictului
Evolutia conflictului si a procesului care a culminat cu semnarea Acordului de pace în
Bosnia au fost lente si deosebit de greoi. Actiunile succesive desfasurate de Alianta în
sprijinul Natiunilor Unite între 1992 si 1995, sunt descrise în cele ce urmeaza.
De-a lungul acestei perioade, NATO a stabilit planuri de circumstanta pentru o serie de
optiuni referitoare la sprijinirea activitatilor Natiunilor Unite în cadrul acestui conflict. De
asemenea, Alianta a comunicat Natiunilor Unite planurile de circumstanta cu privire la
respectarea zonei aeriene deasupra Bosniei-Hertegovinei, la stabilirea unor zone de ajutor
si a unor zone de siguranta pentru populatia civila din Bosnia si la modalitatile de a evita
o extindere a conflictului în Kosovo si în fosta Republica Iugoslava Macedonia1.
Planurile de circumstanta erau de asemenea destinate protejarii ajutorului umanitar,
controlul armamentelor grele si protectiei fortelor ONU pe teren.
IULIE 1992
Navele NATO apartinând Fortei Mediteraneene Permanenta ale Aliantei, asistat de Forta
Aeriana de Patrula Maritima a NATO (MPA), a întreprins operatiuni de monitori z a re în
Marea Adriatica. Aceste operatiuni au fost desfasurate pentru a verifica respectarea
embargoului Natiunilor Unite cu privire la controlul armamentelor aplicat tuturor
republicilor fostei Iugoslaviei (Rezolutia Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite
(UNSCR 713)) si a sanctiunilor îndreptate împotriva Republicii Federale Iugoslavia
(Serbia si Muntenegru) (UNSCR 757).
OCTOMBRIE 1992
Avioane ale sistemului aero purtat de detectare si de control (AWACS) al NATO au
efectuat operatiuni de supraveghere în baza Rezolutiei 781 a Consiliului de Securitate a
Natiunilor Unite, care stabilise o zona de interdictie aeriana deasupra Bosniei-
Hertegovinei. Informatii privind eventuale încalcari ale acestei zone de excludere
aerieana au fost comunicate în mod regular autoritatilor competente ale Natiunilor Unite.
NOIEMBRIE 1992
In completarea operatiunilor de supraveghere maritima, fortele NATO si ale UEO din
Marea Adriatica au efectuat operatiuni vizând respectarea sanctiunilor si a embargoului
impuse de Natiunile Unite (rezolutia UNSCR 787). Aceste operatiuni nu se mai limitau
doar la simpla constatare a eventualelor încalcari, ci presupuneau si folosirea, în caz de
necesitate, a navelor de combatere, inspectie si dirijare.
MARTIE 1993
La data de 31 martie, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a adoptat rezolutia 816,
care autoriza impunerea respectarii zonei de interdictie aeriana deasupra Bosniei-
Hertegovinei si extindea interdictia la toate zboru rile avioanelor si elicopterelor din
spatiul aerian corespunzator, cu exceptia acelora care aveau acordul FORPRONU. In
cazul unor noi încalcari, rezolutia autoriza statele membre ale Natiunilor Unite sa ia toate
masurile necesare pentru a se asigura de respectarea interdictiei.
APRILIE 1993
O operatiune NATO de implementare (Deny Flight) a fost lansata cu acest scop pe 12
aprilie. La aceasta operatiune au participat într-o prima faza aproximativ 50 de avioane de
vânatoare si de aparate de recunoastere (ulterior, acest numar a crecut la mai mult de
200),provenind din diferite tari si care au dceolat de pe baze aeriene situate în Italia si de
pe portavioanele ce stationau în Marea Adriatica. (De la începutul operatiunii si pâna în
decembrie 1995, avioanele de vânatoare si fortele aeriene de sprijin au efectuat mai mult
de 100 000 de iesiri).
IUNIE 1993
Cu ocazia sesiunii comune desfasurata la 8 iunie, Consiliul Atlanticului de Nord si
Consiliul Uniunii Europene Occidentale au aprobat conceptul de operatiuni NATO si
UEO combinate, vizând sa impuna respectarea embargoului asupra armelor decretat de
Natiunile Unite în Marea Adriatica. Acest concept prevedea o operatiune numita Sharp
Guard, care presupunea desfasurarea unui dispozitiv unic de comanda si control sub
autoritatea Consiliului celor doua organizatii.
Controlul operational al Fortei multinationala întrunita NATO si UEO era delegat via
Comandamentul Suprem al Fortelor Aliate în Europa (SACEUR), Comandamentului
Fortelor Navale Aliate din Europa de Sud (COMNAVSOUTH) la Napoli.
In cursul operatiunii, aproximativ 74 000 nave au fost interpelate de fortele NATO si ale
UEO, aproape 6 000 au fost inspectate pe mare si putin peste 1 400 au fost dirijate çi
inspectate într-un port. Nici o încalcare efectiva a embargoului nu a fost semnalata, doar
6 nave au încercat sa acest lucru si au fost împiedicate. (La data de 18 iunie 1996,
embargoul asupra armelor decretat de Natiunile Unite a fost ridicat si operatiunea Sharp
Guard a fost suspendata. Consiliul Atlanticului de Nord si Consiliul UEO au declarat
totusi ca ambele organizatii, NATO si UEO erau pregatite sa reia operatiunile de control,
daca trebuiau impuse din nou sanctiuni de aplicare a Rezolutiei 1022 a Consiliului de
Securitate).
IULIE 1993
NATO a initiat misiuni de antrenament pentru a furniza instrumentele aeriene de
protectie (Close Air Support) Fortei de Protectie a Natiunilor Unite (FORPRONU) care
sa o asiste în îndeplinirea mandatului sau global.
AUGUST 1993
Un anumit numar de decizii au fost ap robate de Consiliul Atlanticului de Nord în cadrul
unei rezolutii adoptate de Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite cu privire la
protectia generala a zonelor de securitate (Rezolutia 836 a Natiunilor Unite). La data de 2
august, ca urmare a atacurilor repetate, s-a convenit adoptarea imediata a unor masuri mai
aspre, incluzând loviturile aeriene, împotriva acelora care se fac responsabili de
mentinerea cordonului în jurul orasului Sarajevo si a altor zone, si de împiedicarea
acordarii ajutorului umanitar în acesta zona.
Autoritatile militare ale NATO au fost însarcinate sa elaboreze optiuni operationale
pentru lovituri aeriene, în strânsa cooperare cu FORPRONU. La data de 9 august,
Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat o serie de “Optiuni operationale pentru loviturile
aeriene în Bosnia-Hertegovina” recomandate de Comitetul militar al NATO. Aceste
optiuni se refereau la procesul de alegere a tintelor si la dispozitiile NATO/ONU de
comanda si control pentru lovituri aeriene.
IANUARIE 1994
La Summitul de la Bruxelles, conducatorii tarilor aliantei si-au reafirmat disponbilitatea
de a lansa lovituri aeriene pentru a elibera cordonul din jurul orasului Sarajevo si a
zonelor de securitate si a altor zone amenintate din Bosnia-Hertegovina.
FEBRUARIE 1994
La data de 9 februarie, raspunzând unei cereri a Secretarului General al ONU, Consiliul
Atlanticului de Nord a autorizat pe comandantul Fortelor Aliate din Europa de Sud
(CINCSOUTH) sa lanseze lovituri aeriene - la solicitarea Natiunilor Unite- asupra
pozitiilor de artilerie çi a primelor pozitii de lupta din sau în jurul orasului Sarajevo,
despre care FORPRONU aflase ca erau la originea atacurilor îndreptate împotriva tintelor
civile din acest oras. Consiliul a stabilit, de asemenea, ca toate armele grele din zona de
excludere cu o întindere de 20 km în jurul orasului Sarajevo sa fie re t rase sau plasate
sub controlul FORPRONU în termen de 10 zile. In caz de nerespectare a acestui termen,
armele grele detinute înca de o parte sau alta, care s-ar afla în zona de excludere si nu
sunt sub controlul FORPRONU, vor fi supuse loviturilor aeriene.
La data de 28 februarie, 4 avioane de lupta care au violat zona de interdictie aeriana
deasupra Bosniei-Hertegovinei au fost doborâte de avioane ale NATO în cadrul primei
interventii militare a Aliantei din istoria ei.

APRILIE 1994
Pe 11 si 12 aprilie la cererea Comandamentului Fortei Natiunilor Unite, aparate ale
NATO au furnizat instrumente de protectie aeriana pentru protectia personalului
Natiunilor Unite aflat în orasul Gorazde, declarat zona de securitate de Natiunile Unite.
La data de 12 aprilie, dupa ce Secretariatul General al Natiunilor Unite a cerut NATO sa
sprijine eforturile ONU de stopare a asediului asupra orasului Gorazde si de aparare a
altor zone de securitate, Consiliul Atlanticului de Nord a anuntat ca vor începute atacuri
aeriene daca sârbii din Bosnia nu vor înceta de îndata atacurile.
La data de 24 aprilie, fortele sârbilor din Bosnia se retrasesera la 3 km de centrul regiunii
Gorazde si au permis convoaielor de ajutor umanitar si echipele medicale sa intre în oras.
Consiliul a declarat ca vor fi declansate atacuri aeriene împotriva sârbilor bosniaci daca,
dupa 27 aprilie, vor mai fi gasite arme grele, pe o distanta de 20 km în jurul
centrului orasului Gorazde.
IULIE 1994
Autoritatile militare ale NATO au fost însarcinate sa elaboreze planuri de circumstanta
prin care sa sprijine retragerea fortelelor ONU din Bosnia-Hertegovina si/sau din Croatia
daca acest lucru devine inevitabil.
AUGUST 1994
La 5 august, la cererea FORPRONU, avioane ale NATO au atacat un obiectiv apartinând
zonei de interdictie din Sarajevo. Aceasta actiune planurile si pregatirile sale vor
contribui la mentinerea unei forte a Natiunilor Unite în fosta Iugoslavie.
La data de 18 iunie, ultimii ostatici ai Natiunilor Unite au fost eliberati. Fortele de
mentinere a pacii ale ONU, care au fost izolate la centrele de colectarea de colectare a
armelor aproape de Sarajevo au fost retrase.
IULIE 1995
La data de 11 iulie, Natiunile Unite au solicitat din partea NATO furnizarea unor
instrumente de protectie aeriana pentru a proteja Castile A l b a s t re amenintate de
fortele sârbilor bosniaci care înaintau spre Srebenica, declarata zona de securitate de
Natiunile Unite. Sub controlul Natiunilor Unite, obiectivele desemnate de ONU au fost
atacate de avioane ale NATO. In pofida sprijinului aerian furnizat de NATO,zona de
securitate din Srebrenica a cazut în mâinile fortelor sârbe bosniace. Zona de securitate de
la Zepa a fost, la interval scurt de timp, ocupata de fortele sârbe bosniace.
La data de 21 iulie, s-a desfasurat la Londra o conferinta internationala despre Bosnia-
Hertegovina. La data de 25 iulie, Consiliul Atlanticului de Nord a autorizat elaborarea
unor planurilor menite sa descurajeze orice atac împotriva zonei de securitate de la
Gorazde, precum si apelul la mijloacele aeriene ale NATO, în caz ca aceasta zona de
securitate ar fi fost amenintata sau atacata.
AUGUST 1995
La data de întâi august, Consiliul a adoptat decizii similare de descurajare a atacurilor
asupra zonelor de securitate de la Sarajevo, Bihac si Tuzla. La data de 4 august,
bombardamentele NATO au lovit radarele de aparare aeriana ale fortelor sârbe croate
situate în apropiere de aerodromul de la Udbina si de la Knin, în Croatia.
La data de 30 august, ripostând tirurilor repetate ale artileriei sârbilor bosniaci asupra
orasului Sarajevo, avioanele NATO au lansat, cu sprijinul Fortei de Reactie Rapida a
Natiunilor Unite situata pe muntele Igman, o serie de atacuri aeriene asupra obiectivelor
militare ale sârbilor bosniaci din Bosnia. Operatiunile aeriene au fost declansate, dupa ce
comandantii militari ai Natiunilor Unite au convenit ca atacul declansat asupra orasului
Sarajevo, cu doua zile înainte venea de pe pozitiile sârbilor din Bosnia.
Operatiunile mai sus au fost decise în comun de Comandantul Fortelor Aliate din Europa
de Sud (CINCSOUTH) si Comandantul Fortelor de Pace al Natiunilor Unite, pe baza
Rezolutiei 836 a Consiliului de Securitate al ONU în acord cu deciziile adoptate de
Consiliul Atlanticului de Nord la data de 25 iulie si 1 august 1995 si puse în aplicare
de Secretarul general al Natiunilor Unite.
NATO si ONU aveau urmatoarele obiective comune: sa reeduca amenintarile care planau
asupra zonei de securitate de la Sarajevo si sa descurajeze orice alt atac în zona sau
asupra unei zone de securitate, sa oblige pe sârbii bosniaci sa-si retraga armele grele din
zona de interdictie totala din jurul orasului Sarajevo, sa asigure o libertate absoluta de
miscare a fortelor si personalului Natiunilor Unite, precum si a ONU si sa faciliteze
libertatea de acces pe aeroportul din Sarajevo.
SEPTEMBRIE 1995
La data de 20 septembrie, comandantii fortelor NATO si ai Natiunilor Unite au apreciat
ca sârbii bosniaci respectasera conditiile dictate de ONU si au suspendat atacurile
aeriene. Ei au subliniat totusi ca orice atac împotriva orasului Sarajevo sau a oricarei alte
zone de securitate, sau orice nerespectare a dispozitiilor privind statutul zonei de
interdictie de la Sarajevo sau orice interferenta în libertatea de miscare sau în
functionarea aeroportului din Sarajevo, vor fi analizate si ar putea duce la o reluare a
bombardamentelor.
OCTOMBRIE 1995
La data de 4 octombrie, dupa identificarea unui avion al Aliantei de catre un radat
antiaerian, avioanele NATO au tras trei rachete asupra a doua statii radar ale sârbilor
bosniaci. La data de 9 octombrie, ca raspuns la solicitarea fortelor de pace ale Natiunilor
Unite pentru sprijin aerian, aflate de doua zilei sub asaltul de artilerie al sârbilor bosniaci,
avioanele NATO au atacat un buncar de comanda si de control al armatei sârbe din
Bosnia, în apropiere de Tuzla.
NOIEMBRIE 1995
Ca urmare a conturarii unor perspective de pace din Bosnia,Alianta si-a reafirmat
disponibilitatea de a contribui la implementarea unui plan de pace. S-au facut pregatiri
pentru trimiterea în zona a unei forte sub conducerea NATO care sa vegheze la
implementarea aspectelor militare ale acordului de pace.
La data de 21 noiembrie, Acordul de pace privind Bosnia dintre Republica Bosnia si
Hertegovina , Republica Croatia si RepublicaFederala Iugoslavia (Serbia si Muntenegru)
a fost initiat la Dayton (Ohio, Statele Unite).
Incheierea Acordului de pace a permis Consiliului de securitate al Natiunilor Unite sa
suspende sanctiunile (Rezolutia 1022) si sa ridice embargoul asupra armelor în anumite
conditii (Rezolutia 1021). Aplicarea sanctiunilor NATO si UEO a încetat la data de 22
noiembrie 1995, sanctiunile puteau totusi sa fie impuse din nou daca conditiile stabilite
de Natiunile Unite nu erau respectate.
DECEMBRIE 1995
Acordul de pace privind Bosnia a fost semnat la Paris pe data de 14 decembrie. NATO a
pus capat operatiunii NATO de împlementare a masurilor (Deny Flight) lansata în aprilie
1993. La data de 15 decembrie, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a adoptat
rezolutia 1031, care prevedea transferul responsabilitatii acestor operatiuni de la ONU
catre NATO începând cu 20 decembrie si însarcina NATO cu implementare a aspectelor
militare ale Acordului de pace.
Incepând cu aceasta data, controlul spatiului aerian al Bosniei- Hertegovinei, în cadrul
acestei misiuni a revenit Fortei de Implementare (IFOR).
De asemenea, Consiliul Atlanticului de Nord a hotarât ca Operatiunea Joint Endeavour,
în acord cu Rezolutia Consiliului de securitate al ONU (Rezolutia 1037) va sprijini prin
mijloace de protectie aeriana fortele de pace ale Natiunilor Unite în regiunea Slavonie i
Orientale (UNTAES).
Controlul spatiului aerian al Bosniei-Hertegovinei si furnizarea de sprijin aerian pentru
misiunea UNTAES au fost asigurate în continuare de Forta de Stabilizare (SFOR) care a
fost creata, dupa IFOR, la data de 20 decembrie 1996. Furnizarea de instrumente de
protectie aeriana pentru misiunea UNTAES a încetat, în ianuarie 1998, odata cu expirarea
mandatului UNTAES.

FORTA DE IMPLEMENTARE CONDUSA DE NATO

Dupa semnarea la Paris la data de 14 decembrie 1995, a Acordului de pace cu privire la
Bosnia, NATO a creat o forta multinationala intitulata IFOR. Sarcina acesteia era de a
punere în practica aspectele militare ale acordului. IFOR a intrat în actiune la data de 16
decembrie 1995, în cadrul unei operatiuni numite “Joint Endeavour”.
In conformitate cu prevederile Acordului de pace, IFOR avea de îndeplinit urmatoarele
sarcini militare:
- sa vegheze la stricta respectare a acordului de încetare a focului;
- sa asigure retragerea fortelor din zona de separatie de-a lungul liniei
de încetare a focului, convenita pâna la teritoriile lor, precum si
separarea fortelor;
- sa asigure regru p a rea tuturor armelor grele în zonele de
cantonament si de cazarmament, precum si demobilizarea fortelor
râmase în zona;
- sa creeze conditiile necesare pentru o rapida si ordonata retragere a
fortelor Natiunilor Unite care nu fusesera transferate Fortei de
Implementare (IFOR) condusa de NATO;
- sa asigure controlul asupra spatiului aerian al Bosniei-Hertegovina.
Indeplinind aceste misiuni, IFOR a jucat un rol esential în tranzitia spre pace, în anul
imdeiat urmator semnarii Acordului de Pace de la Dayton. Ea a garantat un cadru sigur,
în care celelalte organizatii internationale însarcinate cu implementarea aspectelor civile
ale Acordului de pace sa poata sa-si desfasoare actiunile si în care putea începe
reîntoarcerea la o viata normala.
Structura de comanda a IFOR
In conformitate cu cele stipulate în Anexa 1 A, a Acordului de pace, operatiunea Joint
Endeavour a fost operatiune dirijata de NATO, aflata sub comanda si controlul politic al
Consiliului Atlanticului de Nord. Forta de Implementare avea o structura unica de
comanda. Intreaga responsabilitate militara pentru operatiune revenea Comandantului
Suprem al Fortelor Aliate în Europa (SACEUR) pe atunci, generalul George Joulwan.
Acesta a numit pe amiralul Leighton-Smith (Comandantul sef al Fortelor Aliate din
Europa de Sud (CINCSOUTH) prim comandant operativ al IFOR (COMIFOR). In iulie
1996, amiralul Smith a iesit la pensie si a fost numit comandant al CINSOUTH si al
COMIFOR amiralul Joseph Lopez. In noiembrie 1996, atunci când cartierul general al
IFOR a fost mutat de la sediul Fortelor Aliate din Europa de Sud (AFSOUTH) la sediul
Fortelor Terestre Aliate din Europa Centrala (LANDCENT), ge n e ralul Cro u ch a
devenit comandantul COMIFOR. El a fost înlocuit de generalul Shinseki în iulie 1997.

Participarea tarilor non membre NATO

Desi toate tarile NATO au participat la IFOR, aceasta a fost mai mult decât o operatiune
exclusiv NATO. Inca de la lansarea sa, forte non NATO au fost integrate în structura
unica de comanda alaturi de fortele statelor NATO, sub ordinele Comandamentului IFOR
si ale comandantilor de diviziuni multinationale. La încheierea misiunii IFOR , 18 tari
non membre NATO, majoritar participante la Parteneriatul pentru Pace, participasera la
Operatiunea Joint Endeavour.2 Fortele rusesti s-au alaturat Fortei de Implementare în
ianuarie 1996. Participarea Rusiei la Forta de Implementare a facut obiectul unor acorduri
speciale între NATO si Rusia. Contingentul rus era direct subordonat. General Col.
Leontiy Sevtsov, adjunctul rus al generalului Joulwan. Din punct de vedere operativ,
brigada rusa era plasata sub controlul tactic al Diviziunii Multinationale (Nord) condusa
de Statele Unite.

Principalele etape ale misiunii IFOR

Primele detasamente precursoare importante de 2600 oameni au început sa se desfasoare
în Bosnia si în Croatia la data de 2 decembrie 1995. Misiunea lor era sa stabilieasca
cartierele generale, mijloacele de comunicare si de logistica necesare pentru a primi
principale forte ale IFOR (cca. 60.000), c a re urmau sa fie desfasurate în regiun e.
Desfasurarea celor mai importante forte a avut loc la data de 16 decembrie, dupa acordul
finalul al Consiliului Atlanticului de Nord pentru Planul Operational (OPLAN) si dupa
adoptarea de catre Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite la data de 15 decembrie a
Rezolutiei 1031 care autoriza misiunea IFOR.
Transferul de autoritate de la Comandantul Fortelor de pace ale Natiunilor Unite catre
Comandantul IFOR s-a produs la data de 20 decembrie, la 96 de ore, dupa aprobarea de
catre Consiliul Atlanticului de Nord a planului de baza al acestei misiuni. In aceeasi zi,
toate fortele NATO si non NATO participante la operatiune au fost plasate sub comanda
si/sau controlul comandamentului IFOR.
La data de 19 ianuarie 1996, la 30 de zile dupa desfasurarea Fortei IFOR (Z+30),partile la
Acord si-au retras fortele din zona de separatie de o parte si de alta a liniei de încetare a
focului stabilita. La data de 3 februarie (Z+45) toate fortele se retrasesera din zonele care
faceau parte.
Cele 14 state care au contribuit cu trupe la forte IFOR au fost Albania,. Austria,
Bulgaria,Republica Ceha,Estonia, Finlanda,Ungaria,Letonia,Lituania, Polonia, România,
Rusia, Suedia si Ucraina. Patru alte tari au furnizat trupe: Egipt, Iordania, Malaiezia si
Maroc, care, cu exceptia Malaeziei, sunt participante la Dialogul NATO asupra Marii
Mediteraneene.
Transferul de teritoriu între entitatile bosniace era realizat la data de 19 martie (Z+90),
data la care era stabilita o noua zona de separatie de-a lungul liniei frontaliere de
demarcatie între entitati.
In termenii Acordului de pace, toate armele si fortele grele trebuiau sa fie amplasate în
cantoane sau demobilizate la 18 aprilie (Z+120).
Aceasta era ultimul obiectiv al reglemetarilor militare ale Acordului de pace. Din cauza
unor probleme tehnice, partile la Acordul de pace nu au respectat termenul pentru
retragerea sau demobilizarea fortelor, dar noua data pentru depunerea armelor grele
stabilita de SACEUR la 27 iunie 1996 a fost riguros respectata.

Implementarea în domeniu civil

Pentru a obtine o pace durabila în Bosnia-Hertegovina , este importanta ca dispozitiilor
civile ale Acordului de pace sa fie si ele integral puse în practica. Aplicând reglementarile
militare ale Acordului, IFOR a contribuit la crearea unui cadru sigur, de natura sa
favorizeze reconstructia civila si politica. Ea a furnizat de asemenea, un sprijin
important pentru îndeplinirea misiunilor civile în limitele mandatului sau si al resurselor
disponibile. Ea a cooperat diret cu Biroul Inaltului Reprezentant (OHR), Grupul
international de politie (IPTF), Comitetul International al Crucii-Rosii (CIRC), Inaltul
Comisariat al Natiunilor Unite pentru re f u giati (UCHR), O rganizatia pentru Securi t
ate si Cooperare în Europa (OSCE), Tribunalul Penal International pentru fosta
Iugoslavie (TPIY) si alte organisme, din care mai mult de 400 de organizatii
neguvernamentale care actionau în regiune. IFOR a pus la dispozitia acestor organizatii o
serie de mijloace de sprijin, cum ar fi instalatii de adapostire provizorie, de tratament
medical si de evacuare sanitara, de reparare si de recuperare a vehiculelor, precum si
asistenta în domeniul transporturilor, al informatiilor si al expertizei în materie de
securitate si alte forme de suport logistic.
De asemenea, IFOR a furnizat un sprijin important OSCE, asistând aceasta organizatie sa
se achite de misiunea sa de pregatire, de supervizare si de monitorizare a alegerilor care
s-au desfasurat la data de 14 septembrie 1996. Dupa aceste alegeri, IFOR s-a implicat în
misiunea Biroului Inaltului Reprezentant ajutând împreuna cu acesta partile sa creeze noi
institutii comune.
Pe rsonalul de geniu a IFOR a contri buit la refacerea si redeschiderea a mai mult de 50%
din drumurile Bosniei-Hertegovina si la reconstruirea si repararea a mai mult de 60 de
poduri, inclusiv pe acelea care leaga tara de Croatia. Acestea au luat parte de asemenea la
operatiunile de deminare si de reparare a cailor ferate, precum si la acelea de redeschidere
a aeroporturilor pentru transportul civil, la restabilirea alimentarii cu gaze, apa si curent
electric, la reconstruirea scolilor si spitalelor si la restabilirea principalelor mijloace de
telecomunicatii.
 FORTA DE STABILIZARE (SFOR) CONDUSA DE NATO
De la IFOR la SFOR
Dupa derularea fara incidente a alegerilor din septembrie 1996 din Bosnia, IFOR si-a
îndeplinit cu succes misiunea. Cu toate acestea, era evident ca mai ramâneau multe
lucruri de facut în domeniul civil si ca contextul ramânea potentialmente instabil si putin
sigur. La o saptamâna dupa alege ri , cu ocazia reuniunii neoficiale desfasurate la Bergen
(Norvegia), ministrii apararii din tarile NATO erau de parere ca Alianta trebuia sa
reevalueze modalitatea în care ea ar putea sa favorizeze instaurarea unui climat de
securitate stabil si dupa expirarea mandatului IFOR în decembrie 1996.
O luna mai târziu, Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat o hotarâre politica detaliata
cerând autoritatilor militare ale NATO sa studieze diferitele optiuni de securitate de dupa
IFOR. In noiembrie si decembrie 1996, a fost stabilit la Paris un plan de restructurare pe
o perioada de doi ani si elaborat la Londra sub auspiciile Consiliului de
Implementare/Instaurare a Pacii creat în urma Acordului de Pace. Pe baza acestui plan si
al studiului realizat de Alianta însasi cu privire la optiunile de securitate, ministrii apararii
si de externe din tarile NATO au decis ca o prezenta militara redusa era necesara pentru a
asigura stabilitatea necesara consolidarii pacii. Au decis crearea de catre NATO a unei
Forte de Stabilizare (SFOR), care a succedat IFOR la data de 20 decembrie 1996, în ziua
expirarii mandatului IFOR.

Rolul si mandatul SFOR

In virtutea rezolutiei 1088 din 12 decembrie 1996, a Consiliului de Securitate al
Natiunilor Unite, Forta de Stabilizare a fost autorizata sa aplice prevederile militare ale
Acordului de pace ca succesor legal al IFOR actionând în conformitate cu dispozitiile
capitolului VII al Cartei Natiunilor Unite (întarire a pacii). Regulile de participarre,
adoptate de SFOR erau aceleasi ca pentru IFOR si prevedeau o recurgere serioasa la
forta, daca aceasta devenea necesara pentru îndeplinirea misiunii sale si pentru propria sa
protectie.
Misiunea de baza a SFOR era sa contribuie la instaurarea unui climat stabil necesar
pentru consolidarea pacii. SFOR avea urmatoarele misiuni specifice:
- sa descurajeze sau sa previna reluarea ostilitatilor si sa împiedice
aparitia unor noi amenintari la adresa pacii;
- sa consolideze rezultatele obtinute de IFOR si sa promoveze un
climat propice continuarii procesului de pace;
- sa acorde în limita capacitatilor sale, asistenta selectiv a
organizatiilor civile.
SFOR era de asemenea,dispusa sa acorde sprijin de urgenta fortelor ONU si acelora din
estul Slavoniei.
Efectivele SFOR, de aproximativ 31 000 în Bosnia, reprezentau aproape jumatate din
acelea ale IFOR. Respectând dispozitiile Acordului de la Dayton implementate în cadrul
misiunii IFOR, forta SFOR mai mica ca dimensiuni a putut totusi sa-si concentreze
actiunea asupra aplicarii t u t u ror preve d e rilor din A n exa 1 a A c o rdului de pace.
Acestea presupuneau:
- stabilirea climatului de securitate în care autoritatile locale si
nationale, precum si celelalte organizatii internationale lucreaza în
prezent;
- acordarea de asistenta altor organisme (pe o baza selectiva si
dinainte stab i l i t a ) , tinând seama de re d u c e rea efe c t ive l o r
disponibile.
NATO a prevazut ca misiunea SFOR va dura 18 luni si ca nivelurile de forte vor putea fi
evaluate dupa 6 si 12 luni pentru a se stabili daca se poate trece de la stadiul de stabilizare
la acela de descurajare si de finalizare a misiunii SFOR prevazut pentru luna iunie 1998.
La prima evaluare a nivelurilor de forte efectuata în iunie 1997 s-a constatat ca, cu
exceptia unei ajustari cu ocazia alegerilor municipale din septembrie, nici o alta
modificare substantiala relativa la dimensiunea si capabilitatile SFOR nu va fi operata
pâna când Consiliul Atlanticului de Nord, dupa o prealabila consultare cu tarile
participante la misiunile SFOR nemembre NATO,nu va fi evaluat conditiile de securitate
din Bosnia-Hertegovina de dupa alegeri.
Structura de comanda a SFOR
Forta de Stabilizare este plasata sub un comandament unic si reprezinta o operatiune
condusa de NATO aflata sub controlul si comanda politica a Consiliului Atlanticului de
Nord, asa cum este stipulat în Anexa 1 A a Acordului de pace. Intreaga responsabilitate
militara incumba Comandamentului Suprem al Fortelor Aliate în Europa (SACEUR).
Acesta a numit pe Comandantul Suprem al Fortelor Terestre din Europa Centrala
(LANDCENT) în calitate de Comandantul al SFOR (COMSFOR).

Participarea tarilor non membre ale NATO

Ca si în cazul IFOR, toate tarile NATO care dispun de forte armate au furnizat trupe
Fortei de Stabilizare. Islanda, singura tara NATO fara forte armate, a acordat asistenta
medicala. Toate cele 18 tari non-membre NATO care au participat la misiunile IFOR, au
luat parte si la operatunile SFOR; este vorba de Albania,Austria,Bulgaria,Republica
Ceha,Estonia, Finlanda, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Rusia, Suedia si
Ucraina - toate tari partenere - precum si Egiptul, Iordania, Maroc si Malaezia3. Alte
patru tari (Argentina, Irlanda, Slovacia si Slovenia) s-au alaturat SFOR, ceea ce a dat un
numar de 22 de tari participante ne membre NATO.
Fortele tarilor non membre NATO au fost integrate în operatiune pe aceeasi baza ca si
fortele provenind din tarile membre. Participarea fortelor ruse la SFOR este reglementata
prin dispozitii speciale, dar, în general, toate fortele participante primeau ordine de la
comandantul SFOR prin intermediul sediilor divizionale multinationale. La sediul SFOR
de la Sarajevo lucreaza personal din 25 de tari membre si non
membre NATO.
Tarile non membre NATO care au contribuit cu forte au detasat ofiteri de legatura la
SHAPE (a se vedea cap.12); acestia au participat la operatiunile de planificare si au
contribuit la furnizarea de la Centrul International de Coordonare a fortelor necesare
operatiunii. La sediul NATO, tarile non-membre care au contribuit cu forte, sunt
consultate în legatura cu problemele cele mai importante ale misiunii si au posibilitatea
de a-si exprima propriile puncte de vedere sau de a se ralia deciziilor Consiliului
Atlanticului de Nord. Principalul mecanism de consultare
politica între tarile parcticipante la operatiune este asa-numitul Consiliul largit în format
NAC¡N (în prezent desemnat prin denumirea EAPC (SFOR)), în cadrul caruia Consiliul
Atlanticului de Nord se întâlneste cu statele participante non-membre NATO.
Consultarile cu acestia au avut de asemenea loc în cadrul reuniunilor EAPC si ale
Grupului de coordonare politica (PCG) în configuratia SFOR.

Participante la Dialogul NATO asupra Marii Mediterane

Participarea tarilor non-membre NATO nu numai ca contribuie la realizarea misiunii
SFOR, dar are o importanta mai mare în sensul ca o fera tuturor fortelor participante
provenind din tarile part e n e re o experienta practica a colaborarii cu fortele NATO si
demonstreaza ca tarile membre si non-membre NATO pot coopera strâns în cadrul unei
operatiuni desfasurate sub comanda NATO pentru cauza pacii. Acest lucru are un impact
puternic asupra situatiei în regiune si contribuie la întarirea securitatii în întreaga Europa
si nu numai.

Dispozitii civile

Aplicarea integrala a dispozitilor civile prevazute în Acordul de pace este fundamentala

pentru instaurarea unei paci durabile. Ca si Forta de Implementare, Forta de Stabilizare
(SFOR) ofera suport pentru îndeplinrea misiunilor civile, dar dat fiind efectivele reduse
de care dispune, ea a trebuit sa-si orienteze eforturile în functie de anumite prioritati si sa
le puna în practica în mod selectiv.
In conformitate cu instructiunile date de Consiliul Atlanticului de N o rd, SFOR a ofe rit
cl i m atul stabil necesar orga n i z a rii alege ri l o r municipale din septembrie 1997. Ea a
sprijinit, totodata, sub alte forme, actiunea OSCE cu ocazia pregatirii si desfasurarii
acestor alegeri. Ea va continua sa sprijine aceasta organizatie în misiunea ei de a asista
partile implicate sa aplice acordurile cu privire la masurile de încredere si de construire a
unui climat de securitate si la controlul sub-regional privind posesia de arme. Acest ultim
acord impune limitarea stocurilor de arme grele detinute de parti, în vederea prevenirii
riscului unei curse a înarmarilor la nivel subregional si realizeaza o reducere globala a
armelor grele în regiune.

SFOR sprijina în mod direct si permanent Biroul Inaltului

Reprezentant punând la dispozitia acestuia experti si tehnicieni însarcinati sa-l asiste în
domeniile telecomunicatiilor, de geniu si transport aerian si instrumente pentru
activitatile de informare. Asistenta de acest fel este asigurata conform reglementarilor
existente.
SFOR va continua de asemenea sa sprijine UNHCR în eforturile sale de a asigura
întoarcerea refugiatilor si a persoanelor deplasate. Ea ajuta în acelasi timp, UNHCR sa
aplice procedurile stabilite pentru a facilita întoarcerea acestora în zona de separatie care
constituie obiectul negocierilor dintre diferite organizatii implicate si partile la Acordul
de pace, de exemplu veghind ca nici o arma, cu exceptia celor SFOR, sa un intre în zona
de separatie. SFOR ajuta, de asemenea, UNHCR în evaluarea infrastructurii, a conditiilor
de adapost, precum si a factorilor economici si sociali în mai mult de 80 de orase.
Informatiile sunt ulterior transmise Centrului de informare privind repatrierile, cu scopul
de a-l ajuta sa-si gireze baza de date privind proiectele referitoare la acordurile
de repatriere.
Ca si precedenta IFOR, SFOR continua sa coopereze intens cu Grupul de politie
internationala (IPTF) al Natiunilor Unite punând la dispozitia acestuia mijloace de
supraveghere, de comunicare si transport si asigura securitatea activitatilor acestuia.
Echipa sa de sprijin pentru aplicarea legilor continua sa acorde asistenta tehnica IPTF, pe
care îl ajuta sa-si puna în practica politica referitoare la posturile de control.
Aplicarea Conventiei de arbitraj din 15 februarie 1997 de la Brcko beneficiaza de
asemenea de sprijinul SFOR, care contribuie la crearea unui climat stabil în oras si în
împrejurimi si acorda asistenta supervizorul international de la Brcko, Grupului
international de polite, UNHCR si altor organisme implicate în aplicarea Conventiei.
SFOR a mentinut la fel ca si IFOR asistenta acordata Tribunalului Penal International
pentru fosta Iugo s l avie (ICTY). SFOR asigura securitatea si asistenta logistica pentru
echipele de anchetatori ai TPI, supravegheaza si patruleaza pe teritoriile unde ar putea sa
fie descoperite. Consiliul Atlanticului de Nord a autorizat SFOR sa aresteze si sa
transfere Tribunalului Penal International pe indivizii acuzati de crime de razboi pe
care i-ar întâlni în momentul exercitarii functiilor sale. Un anumit numar de persoane au
fost astfel arestati si transferati imediat la Haga, unde îsi are sediul Tribunalul. Mai multi
s-au predat în mod spontan.
Sprijinul acordat aplicarii aspectelor civile este furnizat de fortele locale si de Grupul de
cooperare civilo-militara al SFOR (CMTF). Acesta din urma, cu sediu la Sarajevo,
cuprinde aproximativ 350 de persoane.
Initial compus în principal din rezervistii fortelor terestre americane, Grupul a devenit
multinational. Personalul CMTF are competente civile de nivel mediu si ridicat în 20 de
domenii functionale, incluzând dreptul, economia si finantele, agricultura, industria,
comertul si întreprinderile, geniul civil, transporturile, serviciile publice, gazarea,
serviciile sociale (educatie, sanatate publica etc.), cultura, administratie, gestiune si stiinte
politice.

Marele joc: SUA, NATO, războiul din Afganistan

SUA (şi Marea Britanie) au început bombardarea capitalei afgane Kabul în 7

octombrie 2001, cu rachete de croazieră Tomahawk lansate de pe nave de război şi
submarine; bombe au căzut din avioane şi la scurt timp după aceea forţele speciale
americane au început operaţiunile la sol, o sarcină care a fost efectuată, atât cu armata
regulată cât şi cu unităţi de marină. Bombardamentul şi operaţiunile la sol au continuat
mai mult de opt ani, şi ambele vor fi intensificate la niveluri record în scurt timp.
Forţele combinate ale Statelor Unite şi ale NATO ar reprezenta un număr uimitor, peste
150.000 de soldaţi. Prin comparaţie, în septembrie a acestui an (2009) au existat
aproximativ 120.000 de soldaţi americani în Irak şi doar o forţă mică a personalului altor
naţiuni, alocate Formării Misiunii NATO - Irak, care au rămas alături de ei.

Afganistan: precedente istorice şi de antecedentele

În ultimii zece ani, ne-am obişnuit ca cetăţeni ai Statelor Unite şi ai altor naţiuni
occidentale, şi din păcate, chiar din întreaga lume, ca Washington-ul şi aliaţii săi militari
din Europa şi cele denumite ca avanposturile armate la periferia euro-atlantică să fie
angajaţi în agresiuni armate din întreaga lume.
 Războiul împotriva Iugoslaviei, Afganistan şi Irak, operaţiuni mai mici cu profil
militar şi campanii surogat, precum cele din Columbia, Yemen, Filipine, Coasta de
Fildeş, Somalia, Ciad, Republica Central Africană, Osetia de Sud şi din alte ţări au
devenit o prerogativă de necontestat a SUA şi ai partenerilor săi din NATO. Atât de mult,
încât mulţi au uitat să ia în considerare modul în care acţiuni comparabile au fost sau ar
putea fi văzute dacă o altă naţiune decât cele vestice le-ar încerca.
Cu treizeci de ani în urmă, lat 24 decembrie primele trupe sovietice au intrat în
Afganistan pentru a ajuta guvernul unei naţiuni vecine la combaterea unei insurgenţe
armate cu baze în Pakistan şi clandestin (mai târziu destul de deschis), susţinută de
Statele Unite. În zilele de sfârşit ale acelui an, 1979, şi în cele de început ale următorului
trupele sovietice a crescut la aproximativ 50.000 de soldaţi.

Marele Joc

Este de remarcat, în acest sens, că în 1839 Marea Britanie a invadat

Afganistanul, cu 21.000 de soldaţi din propriile sale forţe şi din trupe coloniale indiene şi
în 1878, cu un număr dublu de soldaţi, pentru a contracara influenţa Rusiei în ţara în care
a ajuns să fie numită Great Game. La 23 ianuarie 1980 Preşedintele SUA, James Earl
(Jimmy) Carter a declarat în ultima sa Declaraţie privind Starea Naţiunii că „Implicaţiile
invaziei sovietice în Afganistan ar putea reprezenta cea mai gravă ameninţare pentru
pace, de după al doilea război mondial.”
La 1 decembrie 2009 Preşedintele SUA, Barack Obama a anunţat că vor fi
trimise încă 30.000 de noi trupe în Afganistan, în plus faţă de 68.000 deja existente acolo
şi două zile mai târziu, Secretarul Apărării Robert Gates a spus Congresului ... „că forţa
de 30.000 de soldaţi pentru Afganistan va creşte la cel puţin 33.000 prin includerea
trupelor de sprijin.” Asta e, peste 100.000 de soldaţi. Împreună cu forţe militare private şi
contractori de securitate al căror număr este chiar mai mare.
Trupele sovietice au stat în Afganistan puţin peste nouă ani. Trupele americane sunt acum
implicate în al nouălea an de operaţiuni de luptă în această ţară şi în mai puţin de patru
săptămâni vor fi implicate în al zecelea an calendaristic de război acolo.
La 25 noiembrie, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Robert Gibbs, şi-a asigurat
naţiunea că „Suntem în anul nouă al eforturile noastre din Afganistan. Noi nu vom pleca
de acolo în următorii alţi opt sau nouă ani.” Urmarea este că SUA ar putea duce un
război în Afganistan, care ar putea dura până în 2017. De şaisprezece ani.
Cel mai lung război din istoria Statelor Unite, înainte de acesta a fost cel din Vietnam.
Consilierii operaţiunilor militare ale SUA au fost prezenţi în ţară de la sfârşitul anilor
1950 şi mai departe sub acoperire au fost acţionat pe la începutul anilor 1960, dar numai
după un an de la incidentul din Golful Tonkin - 1965 - Pentagonul începe operaţiuni de
luptă majore în partea de sud şi bombardamente regulate în nord. Ultima unitate
americană combatantă a părăsit Vietnamul de Sud, în 1972, şapte ani mai târziu.
SUA (şi Marea Britanie) au început bombardarea capitalei afgane Kabul în 7 octombrie
2001, cu rachete de croazieră Tomahawk lansate de pe nave de război şi submarine şi
bombe au căzut din avioane, iar la scurt timp după aceea, forţele speciale americane au
început operaţiunile la sol, o sarcină care a fost efectuată de trupe ale armatei regulate şi
ale unităţi de marină. Bombardamentul şi operaţiunile la sol au continuat mai mult de opt
ani, şi ambele vor fi intensificate la niveluri record în scurt timp.
 De la sfârşitul ultimei veri SUA şi aliaţii săi din NATO au lansat regulat
rachete şi atacuri elicopter în interiorul Pakistanului. Dacă sovieticii ar fi încercat să facă
acelaşi lucru acum treizeci de ani - când propriile lor frontiere erau ameninţate -
răspunsul Washington-ului ar fi putut foarte uşor declanşa un al treilea război mondial.
URSS nu a implicat trupe ale nici unui partener al Pactului de la Varşovia în Afganistan,
în timpul anilor 1980. Într-o ironie istorică, ce justifică multe comentarii pe care le-a
primit nimeni, fiecare dintre aceste naţiuni are acum forţe ce deservesc NATO şi ucid şi
mor în teatre de război din Afganistan: Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,
România, Slovacia şi fosta Republică Democrată Germană (inclusă în cadrul unei
Republici Federale Unite, care are aproape 4.500 de soldaţi staţionaţi acolo).
Ei sunt în rândul trupelor celor aproape 50 de naţiuni care deservesc sau mai curând
servesc sub comanda NATO în războiul din Afganistan-Pakistan, care includ următoarele
ţări din Alianţă şi din mai multe programe de parteneriat ale sale:

Membrii NATO:

Albania
Belgia
Marea Britanie
Bulgaria
Canada
Croaţia
Republica Cehă
Danemarca
Estonia
Franţa
Germania
Grecia
Ungaria
Islanda
Italia
Letonia
Lituania
Luxemburg
Olanda
Norvegia
Polonia
Portugalia
România
Slovacia
Slovenia
Spania
Turcia
Statele Unite (35.000 de soldaţi, cu mult mai multe pe drum)
Parteneriatul pentru Pace / Parteneriatului Euro-Atlantic a Consiliului (EAPC):

Armenia
Austria
Azerbaidjan
Bosnia
Finlanda
Georgia
Irlanda
Macedonia
Muntenegru
Suedia
Elveţia (retrasă în ultimul an)
Ucraina

Ţări de contact:

Australia
Japonia (forţele navale)
Noua Zeelandă
Coreea de Sud

Carta Adriatică (se suprapune cu Parteneriatului pentru Pace):

Albania
Bosnia
Croaţia
Macedonia
Muntenegru

Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul:

Emiratele Arabe Unite

Comisia Trilaterală militară a NATO Afganistan-Pakistan:
Afghanistan
Pakistan

Diverse:
Columbia
Mongolia
Singapore

Lista de mai sus include şapte din cincisprezece foste republici sovietice (o altă evoluţie
demnă de atenţie), cu Republica Moldova, după acest an „Twitter Revolution” şi
Kazahstan, unde în cazul în care, în septembrie ambasadorul SUA presa guvernul pentru
a trimite trupe, candidate pentru implementările obligaţiilor din cadrul Parteneriatului
pentru Pace. (Ambele au trimis trupe în Irak mai devreme.) Participarea lor ar putea duce
la 60% din fostele state sovietice care au angajat trupe NATO în Afganistan. Prin
adăugarea Republicii Moldova, fiecare naţiune europeană (cu excepţia unor microstate ca
Andorra, Liechtenstein, Monaco, San Marino şi Cetatea Vaticanului), cu excepţia
Belarus, Cipru, Malta, Rusia şi Serbia, vor avea forţe militare de servire în cadrul forţelor
militare NATO din Afganistan.
Niciodată în istoria războinică a lumii, contingente militare de la atât de multe naţiuni -
cincizeci sau mai mult - n-au servit într-un teatru de război. Într-o singură naţiune. Trupe
din cinci continente, Oceania şi Orientul Mijlociu.
Chiar şi presupusa strânsă coaliţie realizată de către SUA şi Marea Britanie,
după invazia din Irak, în martie 2003 şi, până când trupele s-au retras pentru redistribuire
în Afganistan, consta în forţe de la treizeci şi unu naţiuni: SUA, Marea Britanie, Albania,
Armenia, Australia, Azerbaidjan, Bosnia, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Danemarca,
El Salvador, Estonia, Georgia, Ungaria, Japonia, Italia, Kazahstan, Letonia, Lituania,
Macedonia, Moldova, Mongolia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Coreea de Sud,
Spania, Thailanda şi Ucraina. Douăzeci şi două dintre cele treizeci şi unu de contribuabile
au făcut parte din fostul bloc sovietic (Albania de la distanţă), naţiuni din fostele republici
iugoslave care recent (1999) au aderat la NATO sau au fost pregătite pentru integrare cu
blocul. Ultimele trei războaie majore - şi împotriva celor din Iugoslavia, Afganistan şi
Irak - au fost folosite ca motive pentru testare şi instruire în vederea extinderii NATO la
nivel mondial.
Consolidarea unui răspuns internaţional rapid (lovitură) de forţă armată de
ocupaţie sub controlul NATO a fost avansată în continuare în această săptămână, prin
discursul lui Obama de creştere a trupelor mai întâi, urmat de eforturilor depuse de către
Secretarul de Stat Hillary Clinton, şi secretarul general al NATO Anders Fogh
Rasmussen pentru a recruta mai multe trupe aliate în cadrul reuniunii recent încheiate a
NATO (şi aliaţii) a miniştrilor de externe. La 4 decembrie „oficial NATO de vârf a
spus ... că cel puţin 25 de ţări vor trimite un total de aproximativ 7.000 forţe suplimentare
pentru Afganistan anul viitor 'cu mai mult decât' solicita secretarul de stat american
Hillary Rodham Clinton pentru întărirea alianţei”. La reuniunea NATO de la Bruxelles a
participat, de asemenea, un număr nedeterminat de miniştrii de externe non-NATO care
au oferit trupe pentru războiul din Afganistan, dar şi comandantul militar al tuturor
forţelor SUA şi NATO, generalul Stanley McChrystal şi ministrul afgan de externe
Rangeen Dadfar Spanta.
Peste 7.000 soldaţi din trupe NATO, ca "forţe suplimentare" ar fi adăugate celor
42.000 soldaţi non-SUA prezenţi alături de NATO şi 35.000 din forţele americane fac
acelaşi lucru, valoarea medie a cel puţin 85.000 de soldaţi sub comanda NATO, chiar şi
fără cele 33.000 noi trupe americane din Afganistan. Blocul cu cea mai mare desfăşurarea
de forţe străine înainte de acest lucru a fost în Kosovo în 1999, când, maximul Alianţei
Forţei Kosovo (KFOR) a constat din 50.000 de militari din 39 de naţiuni.
Combinarea forţelor Statelor Unite şi NATO ar reprezenta un număr uimitor, peste
150.000 de soldaţi. Prin comparaţie, din septembrie a acestui an au existat aproximativ
120.000 soldaţi ai trupelor americane în Irak şi doar o forţă mică a personalului altor
naţiuni, cele cu misiuni de instruire NATO - Irak, rămase cu ei.
 Dintre statele membre NATO, ministrul italian al apărării, Ignazio La Russa a
anunţat recent o creştere cu 1.000 de militari, aducând în total naţiunii la aproape 4500,
cu 50% mai mult decât au fost anterior staţionate în Irak.
Polonia va trimite alţi 600-700 soldaţi care, adăugate la cele deja în Afganistan, vor
constitui cel mai mare total de forţe militare poloneze în străinătate, în perioada post-
război rece şi cel mai mare număr de trupe în afara Europei derulat vreodată în istoria
naţiunii.
Marea Britanie va oferi un alţi 500 de soldaţi, totalul său ridicându-se la
aproape 10.000. Ministrul bulgar al Apărării, Nikolai Mladenov a declarat săptămâna
trecută, că „există o mare probabilitate că ţara va spori contingentul său militar în
Afganistan.” Pentru a indica natura angajamentelor noilor state membre NATO, în
momentul aderării la Alianţă şi ceea ce apoi devine prioritatea lor, cu trei zile mai
devreme Mladenov, vorbind de constrângerile bugetare introduse pe forţele armate, din
cauza crizei financiare actuale, a afirmat că „Ne-am putea reduce unele elemente ale
bugetului armatei, dar vor exista întotdeauna suficienţi bani pentru misiuni în străinătate."
Washington-ul a presat, de asemenea, Croaţia, care a devenit membru cu drepturi depline
al blocului din luna aprilie trecut, să furnizeze mai multe trupe şi prim-ministrul Jadranka
Kosor s-a grăbit să-şi ia angajamentul că „Croaţia, fiind membru al NATO, îşi va
îndeplini obligaţiile sale."
Ministrul apărării al Republicii Cehe, Martin Bartak, a vorbit după discursul lui
Obama legat de suplimentarea trupelor şi a ameninţat Parlamentul ceh afirmând că acesta
„va trebui să se explice aliaţilor de ce Republica Cehă nu vrea să ia parte la întăriri în
timp ce Slovacia şi Marea Britanie, de exemplu, îşi vor consolida contingentelor ...."
Slovacia a anunţat că va creşte mai mult decât dublu forţele sale în Afganistan.
Parlamentul german a reînnoit pentru încă un an dislocarea a aproape 4.500 de
militari în Afganistan, maximul permis de Bundestag, cu toate că discuţiile sunt în curs
pentru a creşte acest număr la 7.000, după o conferinţă pe tema Afganistan la Londra, pe
28 ianuarie. Forţele armate germane sunt angajate în primele operaţiuni de luptă la sol ale
naţiunii lor de după al doilea război mondial. Un raport de ştiri din 3 decembrie spune că
ambasadorul american în Turcia, James Jeffrey a făcut presiuni asupra Ankarei pentru a
oferi un „anumit număr” de trupe şi pentru a fi „mai flexibil”, în modul în care vor fi
desfăşurate, în sensul că Turcia trebuie sa scada, astfel -numitele obiecţii luptă şi să se
angajeze în lupta împotriva activ împreună cu aliaţii săi din NATO.
După întâlnirea cu vicepreşedintele SUA Joseph Biden pe 4 decembrie, primul ministru
ungar Gyorgy Gordon Bajnai a promis să trimită 200 de militari mai mult pentru zona
sud-asiatică de război, o creştere de 60% pentru că Ungaria are în prezent 360 de soldaţi
acolo. În ceea ce priveşte statele partenere ale NATO, SUA Adjunctul Asistentului
Secretarului Apărării pentru Rusia, Ucraina şi Eurasia al SUA, Wallander Celeste a fost
în Armenia pentru a se asigura că prima desfăşurarea militară a naţiunii în Afganistan, iar
Reprezentantul Special al NATO pentru Caucaz şi Asia Centrală, Robert Simmons, a
câştigat, de asemenea, o dublare a trupelor vecinului Azerbaidjan şi un angajament de
peste 1.000 de soldaţi georgieni pentru anul viitor (2010).
În timpul unei conferinţe de presă la sediul NATO, în prima zi a recentei Alianţe
a Consiliului războiului din Afganistan, din 3 decembrie, şeful blocului Anders Fogh
Rasmussen a exprimat recunoştinţa pentru a Emiratelor Arabe Unite pentru trimiterea
trupelor în Afganistan şi „găzduierea ... Conferinţei Alianţei Internaţionale privind
Relaţiile NATO-EAU şi calea de urmat în Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul in
octombrie anul trecut.” Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul a fost lansată la Summit-ul
NATO din Turcia în 2004, pentru creşterea parteneriatelor militare cu membri ai
Dialogului Mediteranean (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia),
precum şi Consiliul de Cooperare al Golfului (Bahrain, Kuweit, Oman , Qatar, Arabia
Saudită şi Emiratele Arabe Unite). Mai mult de opt ani de război în Afganistan, nu se va
termina în 2011, fără a aduce atingere obiectivelor lui Obama, nici nu va fi ultimul de
acest gen. Aceasta va continua să înghită vecinul Pakistanului cu ameninţarea, de
asemenea, propagându-se în Asia Centrală şi Iran. Criza cu care se confruntă lumea nu
este doar cea a războiului din Asia de Sud: este războiul însuşi. Mai precis, nepăsarea de
auto-proclamată superputere unică şi bloc militar face aceste capete să-şi aroge pentru ei
dreptul exclusiv de a ameninţa cu agresiunea militară naţiuni din întreaga lume.
 Bibliografie
 http://www.nato.int/cps/en/natolive/index.htm\
 Agentia nationala de presa rompres, Redactia documentare-
Publicati
 Organizatia tratatului atlanticului de nord (Octombrie 2002)
Manualul NATO - Organizatia tratatului atlanticului de nord,
editura - NEMIRA 1997
 http://www.nato.int/docu/other/ro/handbook2001.pdf
 http://www.nato.int/Kosovo/history.htm
 http://www.qmagazine.ro/articole/4231/strategia-sua-nato-in-
afganistan.html
 http://valahorum.blogspot.com/2010/01/marele-joc-sua-nato-
razboiul-din.html
 http://www.adevarul.ro/international/NATO-
_divergente_SUA-UE_0_353365270.html
 http://ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/anghel/8.htm
 http://militar.infomondo.ro
 http://www.nato-romania.ro/