Conversatia

- strategii conversationale -

Marinescu Cristina Eugenia

Grupa 3, Seria 1, Asistenta Sociala

 Relatiile interumane sunt imposibile fara transmiterea si receptarea de mesaje, derulate in
planul social amplu, care la randul sau, nu ar exista in absenta proceselor de comunicare.

Comunicarea reprezinta ansamblul proceselor fizice si psihice prin care relationam cu

una sau mai multe persoane, in vederea atingerii unor obiective.
Din punctul de vedere al lui Alex Macchielli, comunicarea interumana este vazuta ca un
sistem concomitent, verbal, gestual, atitudinal si comportamental ce trebuie studiat global ca
sistem.
Marina Popa, in lucrarea “Comunicarea, aspecte generale si particulare”, pune accentul
pe latura sociala a comunicarii, si considera ca unul dintre atributele esentiale ale omului este
acela de a comunica. Prin comunicare individul se umanizeaza, isi ordoneaza comportamentele
sub influenta experientei sociale, isi intelege locul si rolul sau printre ceilalti. Comunicarea este
cea care il defineste pe om ca membru al unei societati si, in acelasi timp, este cea care confera
identitate societatii umane.
Conversatia este arta si mestesug in acelasi timp si necesita talent, dar mai ales exercitiu.
Prin definitie, conversatia se inscrie in sfera interactiunii verbale, cu aspect dialogat, care
presupune existenta a cel putin 2 participanti. Se opune monologului din punct de vedere al
numarului participantilor si al contributiilor lor. Conversatia este unul din tipurile familiare, in
cadrul caruia doi sau mai multi participanti isi asuma deliberat rolul de emitator.
Conversatia se particularizeaza prin faptul ca este creata continuu, prin interactiunea unor
indivizi cu obiective definite, se deruleaza intr-un context, dar este si creatoare de context. Este
structurata ca o succesiune de interventii alternative ale unui emitator si ale unui receptor.
Majoritatea conversatiilor devin jocuri in care fiecare incearca sa isi maximizeze
timpul de vorbire. In timpul conversatiei, oamenii tind sa acorde putina atentie celor spuse
interlocutorului, in schimb, se afla permanent in cautarea acelor momente in care pot, la randul
lor, sa ia cuvantul. Exploatarea acestei tendinte poate furniza informatii importante, cum ar fi
nevoia general umana de a fi ascultat si de a se face auzit.
In “arta conversatiei” este important atat ceea ce spuneti, dar si cum spuneti. In situatiile
de comunicare interpersonala se aplica regula conform careia prima impresie conteaza si
“primele 10 cuvinte conteaza”. Un rol decisive au vocea, mimica, tinuta personala, dar si
formulele de adresare si subiectele abordate. Altfel spus, arta de a conversa implica
comportamentul fizic ( prin gesturi, privire, postura – demonstreaza atentia si interes pentru
celalalt si pentru ceea ce spune), comportamentul si atitudinile intelectuale, comportamentul
psihic si aptitudinile necesare pentru a conduce cat mai firesc conversatia.
Conform lui C. Rogers (1970) este important sa evitam atitudinile de rutina, necontrolate.
Trebuie sa ne implicam in constientizarea situatiei. Este necesar sa se ajunga in acel punct in care
comportamentele adoptate in cursul unei conversatii sa poata facilita continuarea comunicarii si
aprofundarea ei, dincolo de tatonarile inerente.
Formulele de inceput inspirate pot demara conversatii foarte placute. Salutul reprezinta
mai mult decat o regula de politete, el deschide o poarta spre celalalt care permite inceprea unei
realtii. Totodata, salutul semnifica acceptarea interlocutorului si recunoasterea acestuia( in sens
contradictoriu se resimte fustrarea careia ii da nastere lipsa salutului).
Odata cu salutul avem ocazia sa cunoastem starea de spirit a interlocutorului ( spre
exemplu: privirea – poate exprima disponibilitatea/lipsa disponibilitatii fata de celalalt; axa
capului informeaza asupra pozitiei de putere revendicata; expresiile faciale – pot exprima
deschiderea/inchiderea, distanta fata de interlocutor; intonatia – starea emotionala).
Salutul eficient este acel care are o semnificatie si este dublat de diponibilitate ( vocea
limpede, distincta si energica, privire directa, zambet, atitudine indreptata catre interlocutor si
distanta adaptata situatiei).
Diversitatea cauzelor care determina dificultatile si perturbarile aferente procesului de
comunicare face obligatorie existenta posibilitatilor de reglare, de adaptare, de transformare.
Elementul central al acestei reglari este reprezentat de feedback, care ii permite receptorului sa
isi emita reactiile si emitatorului sa le inregistreze. Abilitatea locutorului de a raspunde adecvat
feedback-ului este esentiala pentru eficientizarea comunicarii (exemplu: “ascult”, “inteleg”,
“sigur”, “nu sunt sigur ca am inteles bine…”).
Relatiile interpersonale nu se pot rezuma la atingerea unor obiective clar formulate ( ex:
obtinerea de informatii). In situatia in care relatia este la inceput, avem nevoie de cat mai multe
date despre interlocutorul nostru, dar si de subiecte care sa sustina consolidarea relatiei in
perspectiva.
Irena Chiru precizeaza ca analiza formulelor tipice recurente intr-o conversatie a permis
sistematizarea lor in tipuri clasice ale conversatiei intre barbati si tipuri clasice de conversatii
intre femei ( barbatii – masini, “ai vazut, au castigat…” si femeile – produse mai scumpe/ieftine
haine)
In conversatie sunt preferate referirile pozitive in detrimentul celor negative (ex: nu
“chiar iti place acest loc oribil?”)
 Formule care inchid conversatia sunt comentariile personale(“sa vedeti ce vis ciudat am
avut”, “vreti sa va povestesc despre…”), remarci ( “ce sa va spun eu”, “cum se face ca nu aveti
copii”), intrebari privind aspectul fizic ( “ sunteti la regim?”)
Cliseele verbale reprezinta expresiile care se repeta devenind deranjante , expresii
invechite, care fie incheie conversatia, fie incurajeaza interlocutorul sa raspunda printr-un cliseu
propriu (ex: expresii “sincer”, “pe cinstea mea”, prin care se incearca valoarea adevarului, “da?”,
“ok?” – obliga interlocutorul sa fie de acord cu punctul de vedere al vorbitorului si sa raspunda
cu “da”; “doar” si “numai” – minimalizeaza semnificatia a ceea ce urmeaza sa fie spus: “voi rapi
doar 5 minute din timpul dumneavoastra”).
Expresii care irita: “stiti dumneavoastra”, “cum sa va spun?” denota nesiguranta
vorbitorului in raport cu ceea ce afirma fiind un mod de a spune “stiu ca nu ma exprim clar, dar
sunteti suficient de inteligent sa intelegeti”. Ca reactie, interlocutorul se vede nevoit sa
demonstreze ca a inteles apeland la alte raspunsuri tip cliseu precum “cum sa nu…”, “da,da…”.
Pentru a mentine fluenta conversatiei se recomanda utilizarea codurilor, a formulelor de
genul “vreti sa spuneti ca…?”, “de exemplu?”. Fiecare pod trebuie urmat de tacere din partea
celui care aplica si insotit de orientare spre interlocutor, prelungirea ultimului sunet, ceea ce
transforma podul din afirmatie in intrebare, inclinarea capului in semn de aprobare si incurajare a
interlocutorului sa continue.
In etapa de final a conversatiei este important sa va asigurati daca interlocutorul isi
mentine disponibilitatea in relatia cu dumneavoastra. Pentru a incheia in mod onorabil o
conversatie putem relua aspectele importante, putem face referire la o viitoare intalinire, si
exprima bucuria legata de intrevedere.

Tacerea in comunicare

Buffon afirma ca stilul e omul insasi, dar nu e mai putin adevarat ca afirmatia poate avea
in vedere atat stilul exprimarii verbale, cat si modul in care se intelege vorbitorul sa se serveasca
de avantajele tacerii. Fiecare om are modul sau propriu de a-si gospodari tacerile. Unii stiu sa
maximizeze beneficiile pe care le poate aduce tacerea, altii dimpotriva, se dovedesc utilizatori
neinspirati ai acesteia, tac atunci cand nu trebuie, si vorbesc cand nu se cade. A sti sa asculti dar
si sa intervii in discutie exact atunci cand este cazul este o arta care iti poate aduce nu numai
avantaje momentane, ci si un renume de intelept.
 Potrivit unein cercetari efectuate de David Lepoutre, tinerii din periferia nordica a
Parisului, al caror debit verbal amenintator nu e intrerupt decat de pauze de respirat, ii trateaza
drept inapoiati pe cei care au o vorbire lenta, fie isi gasesc mai greu cuvintele si isi presara
discursul cu taceri. Le Breton mentiona in lucrarea sa “Tacerea” o ancheta intreprinsa la un
colegiu din Maryland din care rezulta ca femeile care fac pauze scurte in vorbire sunt privite mai
favorabil decat cele care fac pauze mai lungi. Primele trec drept persoane cooperante, simpatice,
sociabile, pe cand celelalte sunt percepute ca timide, rigide si frustrate.
Cu totul diferit se prezinta lucrurile in alte spatii culturale. Amerindienii pun mare pret pe
tacere si mai ales la prima intalnire cu un strain, nu numai ca nu se grabesc sa initieze dialogul,
dar, daca interlocutorul pare prea dornic sa li se adreseze, il banuiesc de intentii necurate si, ca
urmare, se cufunda deliberat intr-un mutism total.
K. Reismann povestea despre vizitele pe care i le faceau vecinii laponi in cursul unui
sejur de cateva zile in nordul Suediei. Dupa fiecare replica urmau cel putin 10 minute de tacere,
iar fiecare vizita dura cam o ora. Iar in acest timp nu aveau loc decat 6-7 schimburi de replici.
Diferentele in ceea ce priveste regimul cultural al comunicarii verbale pot face ca in
circumstante identice, comportamentele sociale sa imbrace forme diametral opuse. In Europa si
in SUA, atunci cand un bolnav este vizitat la spital de rude sau prieteni, acestia vorbesc cu mai
multa insufletire decat in mod obisnuit, fac glume si povestesc intamplari amuzante, cu intentia
de a sustine moralul celui aflat in dificultate. La polul opus, traditia centrafricana cere ca
vizitatorii unei persoane suferinde sa o vegheze intr-o tacere deplina.
Uneori, chiar si acolo unde sociabilitatea se exprima prin verbalizare, tacerea poate fi
avatajoasa. Cel care este caracterizat drept tacut se hotaraste in sfarsit sa vorbeasca, cuvintele
sale sunt ascultate cu mai multa atentie si li se acorda o importanta, la care verbalizarea celuilalt
nu poate aspira.
In paramiologia populara nenumarate zicatori lauda beneficiile tacerii “Daca pasarea nu
ar fi cantat, nu ar fi fost vanata”, spun japonezii, “Cine vorbeste seamana, cine tace culege”,
“Vorba ce o scapi din gura, nu o mai poti prinde”. Este de preferat sa taci decat sa vorbesti si sa
nu mai poti indrepta greseala facuta.
De libertatea de a tacea sau de a vorbi dupa dorinta nu dispune insa oricine si oricand;
acest drept il administreaza de regula detinatorii puterii. In societatile patriarhale, femeii i se
cerea sa fie tacuta in prezenta barbatului. Chiar daca in Occidentul contemporan putina lume ar
mai subscrie la principiul de mai sus, cercetarile lui Zimmermann si West au demonstrat
persistenta unei asimetrii intre sexe in privinta dreptului de a interveni intr-o conversatie. Potrivit
constatarilor celor doi autori, 98% dintre intreruperi si dintre cazurile de suprapuneri de replici
sunt datorate barbatilor. Un fapt ce i-a surprins pe cercetatori este acela ca in niciuna dintre
situatii de intrerupere a replicilor de catre barbati, femeile nu au protestat si nici nu au incercat sa
ia cuvantul mai tarziu, dovada ca se simteau mai putin indreptatite sa vorbeasca decat acestia.
Tacerea poate semnifica deopotriva consimtamantul si refuzul. Complicitatea fericita a
indragostitilor ii scuteste de a-si exhiba verbal asentimentul, dupa cum retragerea intr-un mutism
total poate taia toate puntile unei realtii interumane. Exista taceri infricosatoare (linistea dinainte
furtunii) care iti ingheata sangele in vine. In secventele de suspans al unor filme, se recurge, in
vederea sporirii tensiunii, la o muzica alarmanta, generatoare de stari de anxietate. Tacerea
intensifica impactul psihologic al celor mai neinsemnate sunete.
Legamantul tacerii se poate prezenta ca un angajament sau ca un pact strict personal cu
divinitatea ( Gandhi nu vorbea in zilele de luni spre a se putea consacra meditatiei si rugaciunii,
si tot in India , asa-numitii Munivar, se obligau sa nu vorbeasca de-a lungul intregii lor vieti), dar
poate constitui si regula unei comunitati religioase ( cum se intampla in asezamintele monahale
ale trapistilor).Ideea care inspira asemenea atitudini este aceea ca vorbirea reprezinta o pricina
majora de pacat si ca orice cuvant folosit fara rost poate periclita mantuirea. Calugarilor din
Ordinul Sfantului Bruno, care traiesc izolati si nu se intalnesc intre ei decat Duminica pentru un
pranz desfasurat in tacere absoluta, li se permite ca in dupa-amiaza aceleiasi zile sa se plimbe
discutand cate doi, dar cu conditia sa isi schimbe partenerul dupa fiecare jumatate de ora.
Comunicare interpersonala este un proces global care integreaza cuvantul, mimica,
privirea, gestul si raporturile spatiale. Nu numai ca interlocutorii schimba informatii, ei se
angajeaza in realtii de cooperare verbala si non-verbala, si devin inseparabili.
 Bibliografie

 Chiru Irena, “Comunicarea interpersonala”, Editura Tritonic, 2009, Bucuresti

 Mihai Dinu, “Fundamentele comunicarii interpersonale”, Editura All, 2007, Bucuresti
 Mucchielli Alex, “Arta de a comunica”, Editura Polirom, 2005, Iasi, tradus de Giuliano
Sfichi, Gina Puica si Marius Roman
 Popa Mariana, “Comunicarea – Aspecte generale si particulare”, Editura Paideia, 2006,
Bucuresti