FIZIOLOGIA UMAMĂ

Sistemul sangvin şi funcţiile lui

I. Noţiune despre sistemul sangvin.
Sângele constă din partea lichidă (plasma) şi celulele sangvine suspendate în ea
(eritrocitele, leucocitele, trombocitele). Volumul plasmei constituie 55-60 % din volumul
sîngelui, iar volumul elementelor figurate 40-45 %.
La omul adult cantitatea de sânge constituie 7-8% din masa corporală, care
corespunde în medie cu 5-6 l. La copii şi adolescenţi cantitatea de sânge în raport cu masa
corporală e mai mare. Datorită activităţii inimii sângele în vasele sangvine se află în mişcare
continue şi circulă prin tot organismul. În stare de repaus curentul (fluxul) de sânge încetineşte în
vasele ficatului, splinei, a ţesutului celuloadipos, plămîni, în venele periferice a extremităţilor.
Aceste organe îndeplinesc funcţia de depou al sângelui. La o creştere a temperaturii corporale, la
un efort muscular, la ridicarea la înălţimi, la hemoragii sângele depozitat nimereşte în circulaţia
sangvină comună.
Pe parcursul întregii vieţi în organism se menţine o constantă relativă a volumului şi
compoziţiei sângelui, necătînd la o distrugere şi renovare permanentă a celulelor sangvine. Într-o
secundă la om se formează şi se distruge în medie 10 mln de celule roşii sangvine (eritrocite).
Formarea celulelor sangvine are loc în măduva osoasă, splină, nodurile limfatice. Se distrug ele,
în special, în ficat şi splină. Datorită rinichilor şi a glandelor sudoripare, şi deasemenea a regiunii
hipotalamice a creierului intermediar are loc reglarea nivelului de apă în sânge .
Sângele şi toate organele în care are loc formarea şi distrugerea părţilor lui
componente se numeşte sistem sangvin.
II. Funcţiile sângelui.
Sângele îndeplineşte în organism următoarele funcţii: 1) de transport, 2) reglatorie,
3) termoreglare, 4) protecţie, 5)de respiraţie, 6)hormonală, 7)de hemeostazie etc.
Funcţia de transport a sângelui constă în transportul unor substanţe ce se conţin
în sînge de la unele organe la altele. O importanţă mai mare are transportul oxigenului.
Circulând permanent, sângele distribuie ţesuturilor oxigen şi duce de la ele bioxidul
de carbon. Îmbogăţirea sângelui cu oxigen are loc în plămîni, şi tot aici el cedează bioxidul de
carbon, care apoi este expirat.
Sângele distribuie către toate organele şi diferite substanţe alimentare (glucoză,
aminoacizi, lipide etc), care nimeresc în organism cu hrana şi se absorb în sânge din intestin.
În procesul metabolismului în organism se formează şi produse de descompunere
(acidul lactic, amoniacul, ureea, acidul uric, creatinina etc).
Din celulele organismului ele nimeresc în lichidul tisular, iar apoi în sânge. O parte
din aceste produse se distribuie de către sânge la rinichi, la glandele sudoripare, plămîni şi sunt
eliminate din organism, iar altă parte – continuă să participe la metabolismul bazal.
De exemplu, acidul lactic poate nimeri iarăşi în sânge din ţesuturile organismului,
unde din el din nou se sintetizează glucidele.

1
 Funcţia de reglare a sângelui constă în reglarea activităţii diferitor organe şi
sisteme ale organismului. Unele ţesuturi (organe) în procesul activităţii vitale elimină în sânge
substanţe chimice, care posedă activitate înaltă. De exemplu, glandele cu secreţie internă elimină
hormoni, care au o acţiune mare asupra activităţii vitale a organismului. Transportându-le spre
alte organe, sângele asigură adaptarea organismului la condiţiile mereu schimbătoare a mediului
intern şi extern.
Sângele participă la menţinerea constanţei temperaturii corporale şi răspândeşte
căldura de la organele care o produc, spre organele, care se răcesc repede (pielea). Trecerea
sângelui de la organele interne în vasele pielii duce la înroşirea ei şi la creşterea temperaturii, şi
respectiv la intensificarea termolizei. Îngustarea vaselor pielii duce la micşorarea afluxului de
sânge spre ea şi la menţinerea căldurii.
Funcţia de protecţie constă în participarea sângelui la reacţiile de apărare
(protecţie) a organismului. Această funcţie este efectuată de diferite părţi componente a sângelui.
Plasma sangvină conţine substanţe speciale, de natură proteică - anticorpi, care se formează în
organism la pătrunderea bacteriilor sau a veninului lor, a proteinelor heterogene şi a altor
substanţe, şi le distrug sau le inactivează.
Ulterior, anticorpii nu dispar, ei se acumulează în sânge şi posedă specificitate,
adică acţionează nefast numai asupra acelor microorganisme, veninuri, proteine heterogene, care
au fost cauza formării acestor anticorpi.
Datorită prezenţei în sânge a anticorpilor organismul omului devine rezistent la
bolile infecţioase, anterior suportate. Acest fenomen se numeşte imunitate. Imunitatea poate fi
dobîndită, formată în rezultatul unei boli suportate şi înnăscută, transmisă prin ereditate.
Medicina contemporană dispune de mijloace puternice, care permit de a creia
artificial imunitatea la multe boli, cu ajutorul vaccinelor.
Un rol important în lupta cu microbii patogeni le revine leucocitelor. Ele activ
distrug bacteriile, care au nimerit în organism şi rămăşiţele celulelor moarte. Datorită acestei
funcţii a sângelui omul sau nu se îmbolnăveşte de loc, sau boala decurge într-o formă mai uşoară.
La funcţiile de protecţie a sângelui se referă şi coagularea sângelui. La orice lezare a
vasului, sângele, la început se scurge din vasul sangvin lezat, iar apoi formează un cheag –
tromb, care obturează vasul, şi hemoragia se opreşte. Trombul se formează din proteinele
plasmei sangvine la acţiunea substanţelor, care se conţin în trombocite – plăcuţele sangvine.
III. Eritrocitele, hemoglobina şi importanţa lor. Funcţiile eritrocitelor.
Eritrocitele – celule sangvine roşii. Diametrul lor la om este de 7-8 microni, grosimea de
2-3 microni. Ele au o formă de disc biconcav. Aceasta măreşte suprafaţa lor totală şi asigură o
trecere rapidă şi uniformă a oxigenului în interior.
Într-un mm 3 de sânge a unui bărbat se conţine în medie 5 mln.de eritrocite, la femei - 4,5
mln. Suprafaţa totală a tuturor eritrocitelor atinge mai mult de 3000m 2 şi de 1500 ori depăşeşte
suprafaţa corpului omenesc. Aceasta asigură fixarea oxigenului de către eritrocite, când sângele
circulă prin plămîni.
Culoarea eritrocitului este determinată de substanţa pe care o conţine hemoglobina. Ea
constă din partea proteică – globina şi patru molecule de hem. Molecula hemului, care conţine un
2
atom de fier, are proprietatea de a fixa şi a ceda molecula de oxigen. În acest caz valenţa fierului,
cu care se uneşte oxigenul, nu se schimbă, adică fierul rămîne bivalent.
Hemoglobina omului şi a animalelor diferă numai după structura părţii proteice, care
pentru fiecare specie de animale este specifică.
Conţinutul hemoglobinei în eritrocite este aproximativ de 90%, ce este condiţionat de
lipsa nucleului în eritrocite.
Funcţiile hemoglobinei.
Hemoglobina are proprietatea de a fixa şi a ceda uşor oxigenul. Alăturându-l,
hemoglobina trece în formă oxidă, numită oxihemoglobină (HbO 2). Această reacţie în organism
decurge în capilarele plămînilor. Un gram de hemoglobină poate fixa 1,34 ml de O 2 (oxigen).
Conţinutul hemoglobinei în 100 ml de sânge atinge 16,6g. Însă, de fapt, nivelul lui este mai
scăzut. Cantitatea totală de hemoglobină în sângele omului poate ajunge pînă la 700g.
Antrenamentul sportiv duce, de regulă la mărirea nivelului de hemoglobină. La sportivi nivelul
de hemoglobină, în mai multe cazuri, e mai mare decît la oamenii care nu se ocupă cu sportul.
Norma hemoglobinei la bărbaţi – 130-160 g/l, le femei – 120-140 g/l.
Un efort muscular de intensitate medie măreşte conţinutul de hemoglobină în sînge cu 4-
10 %. Revenirea la normă are loc peste 1-2 ore după terminarea lucrului. Încălcarea regimului
alimentar reduce conţinutul de hemoglobină.
Hemoglobina este materialul iniţial, din care se formează toţi ceilalţi pigmenţi ai
organismului (pigmentul pielii, bilei, urinei, fecalelor).
Cantitatea de oxigen, care poate să se conţină în 100 ml de sânge, în condiţii de trecere a
hemoglobinei totale în formă oxidă, se numeşte capacitatea de oxigen a sângelui. Ea depinde
de nivelul în sânge a eritrocitelor şi a hemoglobinei. Valoarea ei oscilează în limitele de 18-20 ml
de O2 în 100ml de sânge. Antrenamentul sportiv, aflarea îndelungată la altitudine şi un şir întreg
de alţi factori, contibuie la creşterea capacităţii de oxigen a sângelui, iar la unele boli ea se
micşoreză.
Cedînd oxigenul în capilarele muşchilor striaţi şi a organelor interne,oxihemoglobina se
transformă în hemoglobină redusă (Hb). Oxihemoglobina are o culoare roşie-aprinsă, iar
hemoglobina redusă – roşie-închisă. Prin aceasta se lămureşte diferenţa în culoarea sângelui
arterial şi venos.
Hemoglobina are proprietatea de a forma o legătură nestabilă cu bioxidul de carbon (CO 2),
transformîndu-se în carbhemoglobină (HbCO2). Acest proces are loc în capilarele ţesuturilor. În
capilarele plămînilor, unde nivelul bioxidului de carbon e cu mult mai mic, acidul carbonic se
disociază de la hemoglobină.
În organismul omului şi al animalelor pot fi formaţi şi alţi compuşi ai hemoglobinei. Din
categoria acestor compuşi fac parte methemoglobina şi carboxihemoglobina, care apar în urma
unor intoxicaţii.
Methemoglobina (MetHb) este o combinaţie stabilă a hemoglobinei cu oxigenul: în urma
formării methemoglobinei se schimbă valenţa fierului: fierul bivalent, care intră în molecula
hemoglobinei, se transformă în fier trivalent. În cazul acumulării în sînge a unei cantităţi mari de

3
methemoglobină aceasta nu mai eliberează ţesuturilor oxigenul fixat şi organismul moare din
cauza asfixiei tisulare.
Methemoglobina se deosebeşte de hemoglobină prin culoarea ei brună şi se formează sub
acţiunea unor oxidanţi puternici: fericianură, permanganat de potasiu, clorat de potasiu, anilină
etc.
Carboxihemoglobina (HbCO2) este o combinaţie stabilă a fierului hemoglobinei cu
oxidul de carbon (CO). Această combinaţie este de 150-300 de ori mai stabilă decît combinaţia
hemoglobinei cu oxigenul. Deaceea conţinutul chiar a 0,1 % de oxid de carbon în aerul inspirat
are drept consecinţă faptul că 80 % de hemoglobină se combină cu oxidul de carbon şi nu cu
oxigenul, ceea ce este periculos pentru viaţă.
Intoxicaţia uşoară cu oxidul de carbon este un proces reversibil. Dacă în asemenea cazuri
se respiră are curat, CO se disociază treptat de carboxihemoglobină şi este eliminat din organism.
Inspiraţia oxigenului pur măreşte de 20 de ori viteza de disociere a carboxihemoglobinei.
În cazurile grave de intoxicaţie este necesară respiraţia artificială (adică administrarea de aer cu
95 % de O2 şi 5 % de CO2), precum şi transfuzia de sînge.
Hemoglobina poate să se lege trainic cu oxidul de carbon. La un conţinut de 0,1% de oxid
de carbon în aer mai mult de o jumătate de hemoglobină intră în legătură cu el.
În acest caz, celulele şi ţesuturile nu sunt asigurate cu cantitatea necesară de O 2, şi în
rezultatul hipoxiei (insuficienţei de oxigen) apare slăbiciune musculară, pierderea cunoştinţei,
crampe şi poate chiar să apară moartea. Astfel, eritrocitele, cu ajutorul hemoglobinei, îndeplinesc
funcţia de transport a sângelui, adică transportă O 2 de la plămîni spre ţesuturi, iar CO 2, invers, de
la ţesuturi spre plămîni.
Grupele sangvine
În anul 1901 savanţii Ia. Ianschii şi K. Landştainer au găsit în eritrocitele sîngelui uman
2 factori aglutinabili: aglutinogenul A şi aglutinogenul B, iar în plasmă – 2 factori aglutinanţi:
aglutinina α şi aglutinina β.
În sîngele omului nu se găsesc nici odată împreună aglutinogenul A cu aglutinina α şi
aglutinogenul B cu aglutinina β; deaceea în organism nu se produce aglutinarea eritrocitelor
proprii.
Pe baza prezenţei sau absenţei aglutinogenelor şi aglutininelor sîngele oamenilor a fost
împărţit în 4 grupe sangvine. După clasificarea lui Ianschii, la persoanele din grupa I eritrocitele
nu conţin aglutinogene, iar plasma sangvină conţine aglutininele α şi β.
La persoanele din grupa II eritrocitele conţin aglutinogenul A, iar plasma sangvină -
aglutinina β.
La persoanele din grupa III eritrocitele conţin aglutinogenul B, iar plasma - aglutinina α.
La persoanele din grupa IV eritrocitele conţin aglutinogenele A şi B, iar plasma sangvină
nu conţine aglutinine.
Grupa sangvină se determină prin amestecul unei picături de sînge cercetat a omului cu
serurile standarde, care conţin anumite aglutinine.

4
 Pentru aceasta e destul să avem două seruri din grupa II şi III, fiindcă prin amestecul
acestor seruri cu eritrocitele (sau sîngele) persoanei cercetate rezultatele aglutinării sau lipsa ei
dau posibilitatea de a determina precis orice grupă sangvină.
Determinarea grupei sangvine are o mare însemnătate practică pentru clarificarea
posibilităţii transfuziei de sînge. Pentru acest scop e important de stabilit numai
inaglutinabilitatea eritrocitelor donatorului, deoarece plasma sîngelui întrodus, fiind dizolvată de
sîngele primitorului, nu provoacă aglutinarea eritrocitelor acestuia.
Posesorilor de sînge din grupa I li se poate face transfuzia numai a sîngelui de grupa I. În
schimb sîngele din grupa I poate fi transfuzat tuturor celorlalte grupe. Deaceea, posesorii acestei
grupe de sînge se numesc donatori universali.
Posesorilor de sînge din grupa IV li se poate face transfuzia de sînge de la toate celelalte
patru grupe, dar sîngele din grupa IV poate fi transfuzat numai posesorilor de sînge din grupa IV.
Posesorii de sînge din grupele II şi III pot primi sînge de la grupele II şi III, precum şi
sînge de la grupa I.
Sîngele din grupele II şi III poate fi transfuzat posesorilor de sînge din grupa
corespunzătoare şi, în afară de aceasta, din grupa IV.
Leucocitele, varietăţile şi funcţiile lor.
Leucocitele – celule sangvine albe, au nucleu de diferită formă. Într-un mm 3 de sânge a
unui om sănătos se conţine circa 6.000-8.000 de leucocite, în ultimii ani aceste valori prezintă o
tendinţă la scădere.
Cantitatea totală a lor în sânge poate să se modifice la acţiunea diferitor factori: travaliului
muscular, primirea hrănii, la boală. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză, iar
scăderea lor – leucopenie (poate apărea la persoanele vîrstnice).
Leucocitele sunt diverse după structură şi se împart în 2 grupe: granulocite şi agranulocite.
Primele conţin în citoplasma lor granule mici, colorate cu diferiţi coloranţi în culoare albastră,
roşie sau violetă; cele din grupa a doua nu conţin aceste granule. Se deosebesc 3 feluri de
leucocite granulocite: neutrofile (70 % din numărul total de leucocite), eozinofile (1-4 %),
bazofile (0-1 %) şi 2 feluri de leucocite agranulocite: limfocite (21-35 %) şi monocite (4-8 %).
Între diferite forme de leucocite există un animt raport procentual, numit formulă leucocitară.
Funcţia importantă a leucocitelor – este de protecţie. Ele pot să se mişte şi să treacă prin
peretele vaselor sangvine spre locurile de acumulare a microbilor. La un contact cu microbii vii
sau morţi, leucocitele le înglobează şi le distrug. Un leucocit poate omorî pînă la 15-20 de
bacterii. Acest fenomen se numeşte fagocitoză. El a fost descoperit de I.I. Mecinicov.
Leucocitele înglobează şi celulele moarte, eliberînd organismul de ele.
În procesul fagocitozei leucocitele pier. Celulele sangvine albe nimicesc bacteriile nu numai
prin calea fagocitozei. Ele participă şi la producerea anticorpilor, însă mai active în acest proces
sunt limfocitele şi monocitele.
Leucocitele se formează în măduva osoasă roşie, splină şi nodurile limfatice. Leucocitele
trăiesc 10-12 zile şi mai mult.

5
Trombocitele şi importanţa lor în coagularea sângelui.
Trombocitele sau plăcuţele sangvine, au dimensiuni de 2-5 microni, se formează în măduva
osoasă roşie şi splină. În 1 mm 3 de sânge se conţin circa 300-400 mii. Cantitatea totală a
trombocitelor se poate modifica la acţiunea diferitor factori. De exemplu ziua, ele de regulă, sunt
mai multe, decît noaptea; la un efort greu fizic cantitatea lor se măreşte de 3-5 ori. Durata vieţii
trombocitelor este de 5-7 zile. Se distrug ele în splină.
Funcţia trombocitelor este în legătură cu participarea lor la coagularea sângelui. La o
lezare, sângele se coagulează, în urma distrugerii trombocitelor şi transformării (sub acţiunea
substanţelor ce se conţin în trombocite şi plasma sangvină) proteinei lichide a plasmei – a
fibrinogenului în stare solidă – fibrină. Fibrele acestei proteine împreună cu celulele sangvine
formează cheaguri, care astupă plaga, reţin şi opresc hemoragia.
Coagularea sângelui este posibilă numai prin participarea ionilor de calciu.Dacă din sânge
se elimină calciu, el îşi pierde capacitatea de coagulare.Intensifică coagularea sângelui
temperatura ridicată, suprafaţa grunţuroasă a plăgii şi vitamina K.
La unii oameni (mai frecvent la bărbaţi) este dereglată capacitatea de coagulare a sângelui.
Atunci, chiar o lezare nu prea mare a vasului poate duce la hemoragii abundente. Această boală
se numeşte hemofilie.
Plasma sangvină, componenţa ei. Proprietăţile fizico-chimice a plasmei.
Plasma sangvină a omului – este un lichid incolor. În componenţa ei intră circa
90-92% apă. Restul 8-10 % alcătuiesc substanţele organice şi sărurile minerale.
Funcţiile proteinelor plasmei sangvine.
În plasma sangvină se conţin 8% de proteine şi 0,1% de glucoză. Principalele proteinele a
plasmei sangvine sunt albuminele, globulinele şi fibrinogenul. Proteinele asigură: 1) repartizarea
apei între sânge şi lichidul tisular, 2) menţin echilibrul hidro-salin în organism, 3) participă la
formarea corpilor de protecţie, de imunitate, 4) la coagularea sângelui, 5) proteinele fac plasma
sangvină vîscoasă.
Datorită acestui fapt eritrocitele, leucocitele şi plăcuţele sangvine sunt repartizate uniform
în plasmă şi se află în stare de suspensie.

Importanţa glucozei a plasmei sangvine.

Glucoza plasmei serveşte una din sursele principale de energie pentru toate celulele
organismului. Cele mai sensibile la insuficienţa glucozei sunt celulele nervoase. Nivelul glucozei
în sânge în normă este relativ constant (0,07-0,12%), datorită trecerii glucozei din ficat şi
organele digestive în sânge. Totodată se compensează glucoza folosită de muşchi, inimă, encefal
şi alte organe. Aceste reacţii sunt reglate de sistemul nervos şi glandele cu secreţie internă. De
exemplu, micşorarea semnificativă a nivelului de glucoză în sânge, reflector excită centrii
corespunzători a creierului intermediar. Impulsurile nervoase, prin nervii simpatici, nimeresc în
ficat şi duc la disocierea glicogenului în el. Ca rezultat, nivelul glucozei se măreşte. Acţiune
asemănătoare are şi hormonul stratului medular al suprarenalelor – adrenalina. Hormonul
insulina, eliminat de pancreas, stimulează sinteza glicogenului în ficat şi micşorează nivelul
6
glucozei în sânge. În afară de proteine şi glucide în plasma sangvină există şi alte substanţe
organice (lipide, aminoacizi, amoniac, acidul lactic, etc.)
La un efort fizic nivelul acidului lactic în sânge poate să se mărească de 20 ori şi mai mult.
SISTEMUL VASCULAR

1. Funcţiile inimii
Din sistemul vascular face parte inima şi vasele sangvine (arterele, venele şi capilarele).
Datorită contracţiilor inimii sângele se pompează în organism prin circulaţia mare şi mică.
Circulaţie mare se numeşte drumul parcurs de sînge de la ventricolul stîng prin aortă şi
artere spre organe şi invers prin vena cavă inferioară şi superioară spre atriul drept.
Circulaţia mică este drumul parcurs de sînge de la ventricolul drept prin artera pulmonară
(sau trunchiul pulmonar) spre plămîni şi invers prin 4 vene pulmonare în atriul stîng.
Particularitatea circulaţiei mici constă în aceea, că prin artere circulă sînge venos, iar prin vene –
sînge arterial.
Circulaţia neîntreruptă a sângelui,este asigurată de organele vasculare – inimă şi vasele
sangvine.
Circulaţia sângelui este condiţionată de diferenţa de presiune în artere şi vene, şi este creată
de inimă, care lucrează ca o pompă. La o contractare a inimii tensiunea în cavităţile ei creşte, iar
la o relaxare - se micşorează.O importanţă mare în circulaţia sângelui o au muşchii scheletali:
contractându-se şi relaxându-se la un efort, ei formează pompe suplimentare care uşurează
activitatea inimii.
Inima este un organ muscular, cavitar. Cavitatea ei este împărţită de un sept longitudinal în
jumătatea dreaptă şi stângă, izolate una de alta.Trecerea sângelui din atrii în ventricule şi de aici
în aortă şi în artera pulmonară este asigurată prin valvulele care se află la intrarea şi ieşirea din
ventricule. Deschiderea şi închiderea valvulelor depind de presiunea din ambele cavităţi ale
inimii, adică de atrii şi ventricule.
Muşchiul cardiac constă din celule musculare separate, ce conţin miofibrile, care au o aşezare
transversală. Astfel, muşchiul cardiac după structură se aseamănă cu muşchii scheletali. Însă,
particularităţile lor funcţionale se deosebesc. Grosimea pereţilor musculari a diferitor părţi a
inimii este diferită. Mai mult sunt dezvoltaţi muşchii ventricolului stâng. La o contractare, ei
îndeplinesc un lucru mai mare decât muşchii ventriculului drept şi a atriilor.
Peretele ventriculului stâng la un adult are o grosime de 10–15mm, iar a celui drept de
5–8mm, pereţii atriilor au o grosime de 2-3mm.
2.Volumul inimii şi vascularizarea ei
Dimensiunile inimii sunt condiţionate de volumul cavităţilor şi grosimea pereţilor ei.
Aceasta, la rândul său, depinde de dimensiunea corpului, de vârstâ, sex, condiţiile de viaţă a
omului. Dimensiunile inimii se pot determina după caracterul sunetului la o ascultaţie a
medicului pe suprafaţa cutiei toracice. Însă, date mai precise se primesc cu ajutorul metodelor
instrumentale complexe – ca rentghenografia, ultrasunetul şi ecocardiografia.
Ultima metodă permite determinarea nu numai a volumului total al inimii, dar şi a grosimii
pereţilor ei, şi a volumului cavităţilor. Volumul inimii la bărbaţii maturi şi sănătoşi alcătuieşte
7
700-800 cm3, la femei - 500 - 600 cm3. Sportul duce la creşterea volumului cardiac. Aceasta se
întâmplă în baza îngroşării pereţilor şi lărgirii cavităţilor ei.
La sportivii de performanţă volumul inimii poate ajunge pînă la 1200 cm 3.O hipertrofie
fiziologică moderată este unul din indicii de adaptare a inimii la eforturile fizice. La o hipertrofie
fiziologică se măreşte aprovizionarea cu sânge a muşchiului cardiac.
Inima se aprovizionează cu sânge prin arterele coronare.Sângele nimereşte în ele în timpul
relaxării muşchiului cardiac.Volumul sângelui care trece prin arterele coronare la adult în stare
de repaos este de 250 – 350 ml. La un efort fizic aprovizionarea cu sânge a inimii se măreşte.
3. Proprietăţile fiziologice ale inimii
Muşchiul cardiac are următoarele proprietăţi fiziologice:
1. Excitabilitatea;
2. Conductibilitatea;
3. Contractilitatea;
4. Automatismul.
Excitabilitatea miocardului
Exitabilitatea inimii se manifestă în apariţia în ea a exitaţiei la acţiunea diferitor exitanţi.
Asupra exitabilităâii inimii acţionează componenţa şi temperatura sângelui care o irigă. În
procesul exitaţiei exitabilitatea se modifică. Imediat după acţiunea exitanţilor inima nu mai
răspunde la exitanţii repetaţi.
Perioada aceasta de inexitabilitate a inimii este numită stare refractară, durata căreia
coincide cu timpul de contracţie a inimii (sistola) şi la om durează 0,2-0,3 s. După terminarea
perioadei refractare exitabilitatea inimii treptat se restabileşte, concomitent cu relaxarea ei. Dacă
în acest moment se aplică un exitant inima răspunde cu o contractare suplimentară, numită
extrasistolă. După extrasistolă apare o pauză compensatorie, în timpul căreia decade un ciclu
cardiac.
Una dintre particularităţile fiziologice principale ale muşchiului cardiac este perioada
refractară lungă. Perioada refractară sau perioada inexcitabilităţii a fost descoperită de Marey în
anul 1876. Acţionând asupra inimii cu două excitaţii, Marey a observat, că a doua exitaţie
rămâne fără răspuns, dacă ea urmează îndată după prima. În această experienţă, pentru prima
dată , s-a constatat că ţesutul cardiac, care se află în stare de excitaţie devine inexcitabil pentru
următorul exitant şi nu răspunde la o nouă excitaţie.
În stare de excitaţie miocardul pierde capacitatea de a reacţiona cu încă un acces la o nouă
excitaţie.Această stare de inexcitabilitate se numeşte stare refractară absolută. Durata acestei
stări este egală cu 0,27 secunde.
Perioada stării refractare durează tot atâta timp cît şi o sistolă a inimii ca răspuns la o
excitaţie unică. De aceea, miocardul nu răspunde la excitaţiile repetate printr-o contracţie
tetanică. În cazul unei excitaţii cu frecvenţă mare, miocardul nu reacţionează la fiecare excitaţie
consecutivă, dar numai la fiecare a doua, a treia ori la a patra excitaţie, care se va produce după
terminarea stării refractare a miocardului.
După terminarea stării refractare absolute excitabilitatea se restabileşte treptat pînă la nivelul
iniţial. Aceasta este perioada stării refractare relative. Ea durează 0,03 secunde. În timpul acesta
8
miocardul poate răspunde prin excitaţie numai la acţiunea unor iritanţi foarte puternici, care
depăşesc pragul iniţial de excitare.
Imediat după această perioadă se observă o creştere de scurtă durată a excitabilităţii, numită
faza exaltatoare.
În cazul, când excitaţia se aplică pe ventricolul inimii în perioada refractară relativă în
diastolă, are loc o contracţie suplimentară a inimii, care se numeşte extrasistolă. După
extrasistolă urmează o pauză mai îndelungată, care poartă denumirea de pauză compensatoare.
Pauza compensatoare se explică prin faptul că impulsul, care urmează să vină din nodul Keith
– Flack, nimereşte în faza refractară a extrasistolei ventriculare şi se pierde. Cînd extrasistola se
termină, perioada refractară trece şi muşchiul ventricular poate să răspundă din nou prin
contracţie la impulsul care vine.
La unii oameni extrasistola se constată prin simplă ascultare a inimii atunci, cînd după două
contracţii, care urmează una după alta, survine o pauză îndelungată.Acest fenomen patologic este
cauzat de tulburări în activitatea sistemului de conducere a inimii.
Conductibilitatea este capacitatea inimii de a transmite excitaţia de la o porţiune la alta.
Capacitatea muşchiului cardiac de a produce tensiune şi de a se scurta în timpul excitaţiei se
numeşte contractare. Ea depinde nu numai de puterea excitantului, dar şi de gradul de întindere
preventivă a muşchiului, care este legat cu volumul de sânge ce nimereşte în inimă.
Cu cât e mai mare volumul sângelui cu atât e mai puternică întinderea şi contracţia inimii.
Însă aceasta nu se întâmplă tot timpul: dacă în inimă nimereşte prea mult sânge ea se întinde prea
mult şi contracţia muşchiului cardiac se micşorează.
O particularitate esenţială a muşchiului cardiac, care îl deosebeşte de cel scheletal este
automatismul, adică capacitatea unui organ, ţesut sau celulă de a se excita la influenţa
impulsurilor, ce apar în ele fără participarea iritanţilor externi. Nu toate sectoarele inimii posedă
acelaşi automatism. Excitaţia care provoacă contracţia inimii apare în regiunea deltei venelor
cave, în atriul drept şi sinusul venos, sau nodul Remack (la broaşte), sau în nodul sinoatrial, ori
nodul Keith – Flach (la oameni). Nodul sinoatrial posedă cel mai înalt grad de automatism şi este
conductorul ritmului inimii, numit centrul automatismului de ordinul întîi. De el depinde
frecvenţa bătăilor inimii.
Al doilea, după gradul de automatism, este nodul atrioventricular sau Aschof- Tawara (la
oameni) sau nodul Bidder (la broaşte), situat în atriul drept, aproape de inelul conjunctiv, ce
desparte atriul drept de ventricol. De la nodul atrioventricular se începe fascicolul His, care se
împarte în două ramuri (ramura dreaptă şi ramura stîngă a fascicolului His), dintre care una
merge spre ventricolul drept, iar cealaltă – spre ventricolul stîng al inimii, formînd ramificaţiile
lui Purchinie. Musculatura ventriculului posedă un automatism relativ slab.
Contractilitatea miocardului
Excitaţia miocardului provoacă contracţia lui, adică mărirea încordării sau scurtarea lungimii
fibrelor musculare.Contracţia miocardului, ca şi unda de excitaţie în el, durează mai mult decât
contracţia şi excitaţia muşchiului scheletal, provocate de un singur stimul, de exemplu de
întreruperea curentului continuu. Perioada de contracţie a fibrelor musculare cardiace coincide

9
aproximativ cu durata potenţialului de acţiune. În cazul unui ritm frecvent al activităţii inimii se
scurtează atât durata potenţialului de acţiune, cât şi durata contracţiei.
De regulă, fiecare undă de excitaţie este însoţită de contracţie.Totuşi poate să se întrerupă
legătura dintre excitaţie şi contracţie.
Un furnizor direct de energie, consumat la începutul contracţiei miocardului, ca şi a
muşchiului scheletal, îl constituie compuşii macroergici, care conţin fosfor, adenozintrifosfat şi
creatinfosfat. Resinteza acestor compuşi se produce pe contul energiei furnizate de glucide. În
miocard procesele aerobe predomină asupra celor anaerobe, care se produc mai intens în
musculatura scheletală.
4. Procesele electrice în inimă. Electrocardiograma.
Electrocardiografia este o metodă importantă şi foarte răspîndită de studiere a activităţii
electrice a inimii,când între porţiunile excitate şi cele neexcitate ale inimii apare o diferenţă de
potenţial, în timpul aplicării electrozilor pe anumite puncte ale corpului. Curbele înregistrate cu
ajutorul electrocardiografiei se numesc electrocardiograme. Electrocardiografia se aplică pe
larg în medicină ca metodă diagnostică, ce permite de a stabili caracterul unei serii de tulburări
ale activităţii cardiace. Pentru cercetarea electrocardiogramei se folosesc aparate speciale –
electrocardiografe.
Din cauza poziţiei asimetrice a inimii în cutia toracică şi datorită formei specifice a corpului
uman,liniile electrice de forţă se repartizează neuniform pe suprafaţa corpului. De aceea, forma
electrocardiogramelor şi voltajul undelor lor vor fi diferite în funcţie de punctele de derivare a
potenţialelor.
Pentru înregistrarea biocurenţilor inimii se folosesc o serie de derivaţii ale cardiogramei de la
extremităţi şi de pe suprafaţa cutiei toracice. Există trei derivaţii standarde clasice de la
extremităţi. Electrozii se aplică astfel: la derivaţia I: mîna dreaptă – mîna stîngă; la derivaţia a II:
mîna dreaptă – piciorul stîng; la dervaţia a III: mîna stângă – piciorul stîng.
Electrocardiograma la toţi oamenii sănătoşi este totdeauna constantă şi are cinci unde sau
croşete însemnate cu literele P, Q, R, S, T.
La analiza electrocardiogramei trebuie să se atragă atenţia asupra înălţimii, direcţiei, formei şi
duratei intervalelor dintre unde.
Unda P arată excitaţia atriilor.Această undă a electrocardiogramei reprezintă suma algebrică a
potenţialelor electrice, care apar la excitaţia atriului drept şi celui stîng; înălţimea undei – 1- 2
mm sau 0,05 - 0,3 Mv; lăţimea (durata) - 0,08 - 0,1s; direcţia - pozitivă.
Complexul QRS arată modificările electrice, condiţionate de excitaţia ventricolelor:
unda Q - înălţimea 1 - 3 mm, lăţimea 0,03s, totdeauna negativă;
unda R - înălţimea 10 - 12mm, sau 0,6 – 1,6s la derivaţia a II-a, iar la derivaţiile I şi a III-a –
mai mică şi pozitivă.
unda S - înălţimea 1 - 3 mm, totdeauna negativă.
unda T - arată intensitatea schimbului de substanţe,care are loc în muşchiul cardiac la contracţia
lui, înălţimea - 6,5mm, în derivaţia I şi II – pozitivă, iar în derivaţia a III-a poate fi negativă.
Intervalul de la începutul undei P până la începutul undei Q arată timpul necesar pentru
propagarea excitaţiei de la atriu pînă la ventricol. Mărimea acestui interval depinde de sistemul
10
 de conductibilitate a nodului ventricular şi a muşchiilor atriilor. Durata intervalului este de 0,12
- 0,20s.
Complexul undelor QRS caracterizează viteza de răspîndire a excitaţiei în muşchii
ventriculului. Durata lui – 0,06 - 0,1s.
5. Ciclul cardiac şi fazele lui
Lucrul inimii constă în contractarea şi relaxarea fibrelor musculare.Contractarea inimii se
numeşte sistolă, iar relaxarea ei – diastolă.
Un ciclu cardiac constă din 3 faze (etape):
1. Sistola atriilor – durează 0,1s.
2. Sistola ventricolelor – durează 0,3s.
3. Pauza generală – durează 0,4s.
La o frecvenţă a inimii de 75 bătăi/min ciclul cardiac este de 0,8s.
La o sistolă a atriilor tensiunea în ele creşte pînă la 5- 8mm Hg, iar la o diastolă ea scade pînă
la 0. Numai când tensiunea în ventriculul stîng se măreşte pînă la 65–75 mm Hg, iar în cel
drept pînă la 5–12mm Hg, valvulele se deschid şi sângele este expulzat din ventricole în aortă
şi în trunchiul pulmonar.
La o frecvenţă a inimii de 75 bătăi/min durata de expulzie a sângelui din ventricule este de
0,23–0,25s.
La un efort muscular durata ciclului cardiac şi a fazelor lui se micşorează, cu atât mai mult cu
cât lucrul fizic e mai greu.
La un efort fizic greu durata ciclului cardiac se micşorează în comparaţie cu starea de repaus
aproximativ cu 60 %, sistola ventriculelor - cu 39 %, iar diastola – cu mai mult de 70 %.
Deci, micşorarea duratei ciclului cardiac la un efort fizic are loc pe contul diastolei.
Aceasta ar putea duce la micşorarea volumului de sânge în cavităţile inimii şi a expulziei lui în
artere. Însă, aceasta nu are loc, deoarece la un efort fizic creşte puterea contracţiilor cardiace,ceea
ce măreşte viteza modificării tensiunii în ventricule, care asigură o expulzie mai mare a sângelui
din inimă.
Durata ciclului cardiac depinde şi de frecvenţa excitaţiei nodului sinuzal, activitatea căruia
depinde de impulsurile din sistemul nervos central, şi de componenţa substanţelor chimice din
plasma sangvină.
6.Frecvenţa contracţiilor cardiace
Frecvenţa contracţiilor cardiace se poate determina după puls, adică după oscilaţiile
ritmice ale peretelui arterial, care au loc odată cu contracţiile inimii.
Pulsaţia arterelor poate fi constatată uşor prin atingerea oricărei artere, accesibilă palpării.
La om frecvenţa cardiacă se poate determina după bătăile inimii în peretele cutiei toracice
(nivelul coastei a 5-a din stânga). Mai precis, pulsul se înregistrează cu ajutorul
electrocardiogramei.
Frecvenţa cardiacă în stare de repaus depinde de vîrstă, sex, dimensiunile corpului, modul de
viaţă. La adult el este de 60 – 70 b/min. La femei pulsul puţin e mai mare ca la bărbaţi; la copii
- mai mare ca la adult.

11
 La oamenii activi, în stare de repaus, frecvenţa cardiacă e mai mică ca la cei care duc un mod
sedentar. Frecvenţa cardiacă mai mică de 60 b/min se numeşte bradicardie. La sportivi acest
fenomen se întâlneşte destul de des. La mulţi din ei în stare de repaus contracţiile cardiace sunt
aproximativ de 40 b/min.
Frecvenţa cardiacă mai mare de 90 b/min se numeşte tahicardie.
Frecvenţa cardiacă depinde de poziţia corpului: în picioare ea este mai mare,decît pe şezute
sau culcat. Frecvenţa cardiacă este influenţată de factorii psihici. La o excitare emoţională (frică,
spaimă etc., la sportivi în aşteptarea startului) ea se măreşte. Activitatea musculară duce la
intensificarea contracţiilor cardiace. La un efort de intensitate mare ea se măreşte până la 160-
190 b/min, iar în mai multe cazuri şi pînă la 200–220 b/min. La un efort, care duce la
intensificarea contracţiilor cardiace pînă la 130-180 b/min, există o dependenţă liniară între acest
indice şi intensitatea efortului. La o intensificare mai mare a bătăilor cardiace această dependenţă
se dereglează.
Frecvenţa cardiacă la o activitate sportivă – este unul din indicii cei mai obiectivi şi accesibili
pentru înregistrarea intensităţii efortului efectuat.
Măsurarea pulsului în timpul antrenamentelor permite de a controla intensitatea efortului
efectuat. Un mare ajutor pentru aceasta îl acordă un aparat special numit cardiolider. Sportivului
i se dă un efort de o intensitate anumită, care induce o frecvenţă anumită a contracţiilor cardiace.
Dacă sportivul îndeplineşte un efort de o intensitate mai mare sau mai mică în comparaţie cu cel
iniţial, atunci cardioliderul dă semnal, care permite de a regla intensitatea efortului de
antrenament.
7. Manifestările mecanice şi acustice ale activităţii cardiace
Contracţiile cardiace sunt însoţite de o serie de manifestări mecanice şi acustice, la
înregistrarea cărora se poate obţine o informaţie despre dinamica contracţiei inimii.
Activitatea inimii este însoţită de fenomene acustice, numite zgomote cardiace. Zgomotele
acestea se pot auzi, dacă aplicăm pe cutia toracică, la nivelul inimii, urechea sau tubul acustic –
stetoscopul. În cazul acesta se aud 2 zgomote: primul - apare la începutul sistolei ventriculelor,
iar al doilea – la începutul diastolei lor.
Dacă aplicăm pe piept un microfon sensibil, unit cu un amplificator şi un oscilograf, putem
înregistra zgomotele cardiace în formă de curbe, înscrise pe o fotopeliculă sensibilă. Metoda
aceasta se numeşte fonocardiografie. Experienţele făcute pe animale şi examinarea oamenilor
sănătoşi au arătat, că primul zgomot e cauzat, mai ales de oscilaţiile cuspidelor întinse ale
valvulelor atrioventriculare şi ale fibrelor tendinoase, fixate de ele. Aceste oscilaţii au loc în
timpul fazei de contracţie izometrică şi la începutul fazei de expulzare rapidă a sângelui din
ventricule.
Un anumit rol în geneza primului zgomot cardiac îl au fenomenele acustice,cauzate de
contracţia fibrelor musculare ale miocardului. La sfîrşitul primului zgomot cardiac se constată
oscilaţii, care depind de deschiderea valvulelor semilunare.
Al doilea zgomot cardiac apare în urma închiderii valvulelor semilunare ale inimii în
momentul când, după terminarea sistolei ventriculelor, presiunea din ele devine mai mică decât

12
cea din aortă şi din artera pulmonară. Sângele, îndreptându-se înapoi spre inimă, întâlneşte în
calea sa valvulele semilunare şi le închide cu putere, provocând oscilaţiile lor.
Zgomotul al treilea apare peste 0,1 - 0,18s după terminarea celui de al doilea, în urma
oscilaţiilor peretelui cardiac, în momentul împlerii rapide a ventriculelor cu sânge. Zgomotul al
patrulea precedă primul şi este cauzat de oscilaţiile peretelui ventriculelor, în momentul umplerii
lor suplimentare cu sânge, în timpul sistolei atriilor.

8. Volumul sistolic şi minut – volumul sangvin

Funcţia fiziologică de bază a inimii este expulzarea sângelui în sistemul circulator. De aceea,
cantitatea de sânge expulzată din ventricul constituie unul din principalii indici a stării
funcţionale a inimii.
Cantitatea de sânge, expulzată de ventricul pe minut, se numeşte minut – volumul sangvin.
El este identic pentru ventriculul drept şi cel stâng. Când omul se află în stare de repaos, minut -
volumul sangvin constituie în medie 4,5–5,0 l. Împărţind minut–volumul sangvin la numărul de
contracţii al inimii pe minut, aflăm volumul sistolic al inimii.
Deci, volumul sistolic este cantitatea de sânge, expulzată de ventricolele inimii la fiecare
contracţie a lor. Această mărime depinde de cantitatea de sânge, care intră în inimă şi de puterea
contracţiilor cardiace.
Când ritmul contracţiilor cardiace e de 70–75b/min volumul sistolic al sângelui este de
65–70 ml.
Minut - volumul sangvin şi volumul sistolic nu sunt mărimi constante, din contra, ele se
modifică în funcţie de condiţiile în care se află organismul, şi de activitatea lui. În timpul
travaliului muscular minut–volumul creşte până la 25-30 l, ceea ce poate fi cauzat de accelerarea
contracţiilor cardiace şi de mărirea volumului sistolic. La oamenii neantrenaţi minut–volumul
creşte, de obicei, pe contul accelerării ritmului contracţiilor cardiace.
În schimb, la oamenii antrenaţi, în timpul efortului de o intensitate medie se constată mărirea
volumului sistolic şi o accelerare mult mai mică a ritmului contracţiilor cardiace. În timpul unui
efort muscular de intensitate mare, de exemplu, în timpul competiţiilor sportive, care necesită o
încordare enormă, chiar şi la sportivii bine antrenaţi, pe lângă mărirea volumului sistolic se
constată şi accelerarea contracţiilor cardiace.Accelerarea ritmului cardiac, odată cu mărirea
volumului sistolic condiţionează creşterea simţitoare a minut–volumului, deci şi mărirea
vascularizării muşchilor, datorită cărui fapt se creează condiţii, care asigură o mare capacitate de
muncă.
La oamenii antrenaţi numărul contracţiilor cardiace poate ajunge în cazul unui efort de
intensitate mare şi la 200 b/min.

RESPIRAŢIA
Importanţa respiraţiei pentru organism
Energia, necesară pentru existenţa organismului şi asigurarea activităţii lui vitale este
eliberată în celule şi ţesuturi, în special în rezultatul oxidării substanţelor organice complexe.

13
 Procesele de oxidare în organism au loc datorită transportului de O 2 la toate celulele
corpului. Fără aprovizionarea ţesuturilor cu oxigen viaţa omului şi a animalelor superioare este
imposibilă. Respiraţia este un indice inalienabil al vieţii.
Respiraţia reprezintă totalitatea proceselor complexe, în rezultatul cărora are loc
consumul de oxigen de către organism şi eliminarea bioxidului de carbon (CO2).
Mişcările ritmice a cutiei toracice asigură unul din aceste procese – respiraţia externă.
Respiraţia externă – se numeşte schimbul de aer între mediul ambiant şi alveolele
pulmonare.
Respiraţia internă sau tisulară – este consumul O2 de către celule şi eliminarea CO2.
Aprovizionarea celulelor cu O2 este asigurată de sânge.
Sângele care trece prin plămîni se satură cu O2 şi se eliberează de CO2.
Trecînd prin capilarele ţesuturilor, sângele cedează O2 şi se satură cu CO2.
Deci, respiraţia – este o funcţie fiziologică complexă, care asigură viaţa organismului şi
constă din următoarele procese:
1. respiraţia externă;
2. schimbul de gaze în plămîni între sânge şi aerul alveolelor;
3. transportul de gaze de sîngele;
4. schimbul de gaze în ţesuturi;
5. respiraţia tisulară.

Mecanismul mişcărilor respiratorii.

Mecanismul pătrunderii aerului în plămîni.
Respiraţia constă din actul de inspiraţie şi expiraţie.
Actul inspiraţiei se realizează prin mărirea volumului cavităţii toracice care are loc:
1. în urma ridicării coastelor, din cauza contracţiei muşchilor intercostali;
2. în urma coborîrii diafragmei, care apasă asupra organelor cavităţii abdominale.
La inspiraţie volumul plămînilor se măreşte, presiunea în ei scade cu 2 mm Hg decît cea
atmosferică şi aerul atmosferic pătrunde în plămîni. Inspiraţia este un act activ. Cînd se termină
inspiraţia muşchii respiratori se relaxează şi începe actul de expiraţie, în mod pasiv, fără
participarea muşchilor, adică se coboară coastele, diafragma este împinsă de organele cavităţii
abdominale în sus şi volumul cutiei toracice se micşorează. Presiunea în plămîni creşte cu 3-4
mm Hg şi aerul este expulzat din plămîni.
În cavitatea pleurală presiunea în timpul inspiraţiei obişnuite e cu 9 mm Hg mai joasă
decît cea atmosferică, iar în timpul unei expiraţii – cu 6 mm Hg.
O asemenea presiune e numită vegetativă, dacă în mod convenţional considerăm că
presiunea atmosferică este egală cu zero. Presiunea vegetativă din cavitatea toracică are o mare
importanţă pentru circulaţia sângelui prin vene.
Pereţii venelor mari din cavitatea toracică se dilată uşor şi de aceea presiunea negativă se
transmite, şi asupra lor, şi se uşurează întoarcerea sângelui în inima dreaptă.
14
 Mecanismul modificării volumului plămînilor în timpul respiraţiei poate fi demonstrat cu
ajutorul schemei Donders.
Tracţiunea elastică a plămînilor.
Tracţiunea elastică a plămînilor depinde de 2 factori:
1. prezenţa în peretele alveolelor a unui număr mare de fibre elastice;
2. tensiunea superficială a peretelui alveolar.
Aproape 2/3 din tracţiunea elastică a plămînilor depinde de tensiunea superficială a
peretelui alveolar. Ţesutul elastic dilatat al plămînilor tinde să se comprime. Forţa, cu care se
comprimă ţesutul elastic al plămînului – aşa numita tracţiune elastică a ţesutului pulmonar – se
opune presiunii atmosferice, care extinde plămânul din interior. Suprafaţa internă a plămânului
prin bronhii şi trahee comunică cu aerul atmosferic, dar suprafaţa externă – cavitatea pleurală –
nu comunică.
Deoarece forţa tensiunii superficiale nu este aceeaşi în toate alveolele, unele din ele ar
putea colaba şi aglutina în timpul expiraţiei, celelalte alveole rămînînd dilatate.
Aceasta însă nu se întîmplă, deoarece suprafaţa internă a alveolelor este acoperită cu o
peliculă subţire de substanţă insolubilă în apă numită surfactan (eng. – surface – suprafaţă), care
împiedică colabarea alveolelor, şi se formează în mitocondriile celulelor epiteliului alveolar.
La deschiderea cavităţii toracice (în traumatisme, operaţii) presiunea din cavitatea
pleurală devine egală cu cea atmosferică, plămînii se colabează şi apare pneumotorax deschis.
Pneumotoraxul deschis bilateral duce la moarte.
Capacitatea vitală a plămînilor şi componentele ei.
În stare de repaus omul inspiră şi expiră aproximativ 500 ml de aer, care se numeşte
volum curent sau aer respirator.
În afară de 500 ml de aer respirator omul mai poate inspira suplimentar vre-o 1500 ml de
aer – aer complimentar, precum după o expiraţie liniştită el mai poate expira vre-o 1500 ml de
aer, numit de rezervă. Chiar şi după o expiraţie maximă profundă în plămîni mai rămîne aer,
aproximativ 1000 – 1500 ml, pe care e imposibil de expirat numit rezidual.
Tot volumul respirator de aer la inspiraţie şi expiraţie constituie capacitatea vitală a
plămînilor, care depinde de vîrstă, sex, starea sănătăţii şi antrenamentul respiraţiei.
La un bărbat capacitatea vitală a plămînilor (CVP) este de 3200 – 8000 ml, la femei de
2500 – 5000 ml.
Mărimea absolută a CVP se determină cu ajutorul spirometrului sau după nomograma lui
Sorinson, când la unirea cu rigla a vîrstei (scara din stînga) şi înălţimei (scara din dreapta) se
determină pe scara medie mărimea CVP.
La sportivi CVP e mai mare (mai ales la înnotători, la canotaj, schiori, alergători la
distanţe medii şi mari).
Rezistenţa muşchilor respiratori poate fi apreciată după proba lui Rozental, determinînd
CVP cu spirometrul de 5 ori la rînd, cu un interval de 15s.
Dacă la ultima măsurare mărimea CVP nu scade, înseamnă că muşchii respiratori sunt
bine dezvoltaţi, micşorarea CVP vorbeşte despre o dezvoltare slabă a muşchilor respiratori.

15
 CVP se determină după antrenamente şi competiţii. Dacă CVP devine mai mică înseamnă
că efortul efectuat a dus la oboseala semnificativă a musculaturii respiratorii.
După o expiraţie profundă în plămîni mai rămîne înca aproximativ 1500 ml de aer, pe
care e imposibil de expirat. Acesta este aerul rezidual.
Frecvenţa, adâncimea şi minut–volumul respiraţiei.
Volumul respirator este egal aproximativ cu 500 ml. În stare de repaus omul face
aproximativ 16 mişcări respiratorii, timp de 1 min. Deci, în medie prin plămîni, timp de 1 min
trece aproximativ 8 l de aer.
Cantitatea de aer, pe care omul o expiră şi o inspiră, timp de 1 min se numeşte minut-
volum respirator (MVR) sau ventilaţie pulmonară. Mărimea MVR depinde de dimensiunile
corpului, vîrstă, sex şi de intensitatea proceselor de oxidare din organism.
Ventilaţia pulmonară se petrece permanent şi condiţionează intrarea în plămîni a aerului
atmosferic, şi eliminarea aerului din plămîni. Datorită ventilaţiei pulmonare în alveole nimereşte
O2, iar din ele se elimină CO2.
La un efort fizic ţesuturile, mai ales muşchii scheletali, au nevoie de mai mult O2, decît în
stare de repaus şi produc mai mult CO2.
Aceasta duce la majorarea minut-volumului respirator atît din contul intensificării
respiraţiei, cît şi în urma măririi volumului respirator. Cu cît efortul e mai mare, cu atît şi minut-
volumul respirator e mai mare.
Dacă în stare de repaus volumul respirator este aproximativ de 3 ori mai mic decît
volumul de rezervă a inspiraţiei şi expiraţiei, atunci la un efort acest raport se modifică. Volumul
respirator se măreşte pe contul aerului, care în stare de repaus este de rezervă.
Teoretic judecînd, este mai convenabil de a mări minut-volumul respirator, mărind în mai
mare măsură profunzimea respiraţiei, decît frecvenţa ei. De aceea, şi se recomandă de a respira
mai adînc. Însă, cercetările asupra sportivilor de performanţă au constatat, că la un efort greu
mulţi din ei respiră frecvent şi superficial.
La un efort mare la sportivii de performanţă frecvenţa respiraţiei ajunge pînă la 60-80 în
1 min, iar profunzimea – 30-40% de la capacitatea vitală a plămânilor (CVP). Totodată, minut-
volumul respirator (MVR) ajunge pînă la 150-180 l.
Însă, practic respiraţia cu o profunzime nu prea mare şi medie este mai convinabilă
organismului: ea are loc pe contul lucrului muşchilor respirator – a diafragmei şi a muşchilor
intercostali.
Respiraţia cu o adîncime profundă necesită participarea muşchilor suplimentari: pectoral
mare, a muşchilor abdominali, trapezi şi altor. Începînd să funcţioneze, ei necesită o cantitate mai
mare de O2 şi astfel „folosesc” O2 muşchilor care nemijlocit îndeplinesc mişcări.
Dacă în stare de repaus pentru asigurarea funcţionării musculaturii respiratorii este
necesar aproximativ de 5 ml de O2 în 1 min, atunci la un efort această valoare ajunge pînă la 500
ml şi mai mult.
În afară de aceasta, minut-volumul respirator nu este mărimea, care limitează realizările
sportive, deoarece accesul oxigenului (O2) către ţesuturi este limitat de posibilităţile sistemului
vascular. De aceea, nu are sens special de a tinde spre mărirea MVR la efort.
16
 În procesul antrenamentului reflector se dezvoltă (produce) combinaţia optimă a
frecvenţei şi profunzimii respiraţiei, la care lucrul sistemului respirator a omului necesită mai
puţine cheltuieli energetice. Prin aceasta şi se lămureşte (explică) diferenţa individuală
considerabilă în frecvenţa şi profunzimea mişcărilor respiratorii în timpul executării exerciţiilor
fizice. Capacitatea de lucru a muşchilor respiratori se poate controla măsurînd valoarea
pulmonară maximă spontană a ventilaţiei pulmonare.
Pentru aceasta omul îmbracă masca respiratorie, şi tot aerul expirat se acumulează în
sacul de cauciuc.
Experimentatorul respiră 30s cu o frecvenţă şi profunzime maximă. Volumul de aer, din
sacul de cauciuc, se măsoară cu ajutorul ceasornicului gazos şi se înmulţeşte la 2, pentru a afla
ventilaţia în 1 min. Pentru sportivi sunt caracteristice mărimile 200 l şi mai mult, iar pentru cei
care nu se ocupă cu sportul 70-80 l.
Cu cît e mai mare CVP, cu atît mai mult poate să se mărească minut-volumul respirator
(MVR) la acelaşi lucru a muşchilor respiratori.
De aceea, pentru a calcula mărimea maximă spontană a ventilaţiei pulmonare, CVP
exprimată în litri, se înmulţeşte la 70 şi se împarte la 3.
Schimbul de gaze în plămîni. Transportul gazelor prin sînge.
Schimbul de gaze în ţesuturi.
Schimbul de gaze în plămîni.
Trecînd prin capilarele circulaţiei mici, sângele se îmbogăţeşte cu O2 care nimereşte în el
din alveolele pulmonare şi cedează bioxidul de carbon. Acest proces se numeşte schimb gazos
pulmonar.
Trecerea O2 din aerul alveolar în sânge şi a CO2 din sânge în aerul alveolar are loc
datorită diferenţei de presiune parţială a fiecărui din aceste gaze în sânge şi în aerul care umple
alveolele. Aerul atmosferic prezintă un amestec de gaze: azot, oxigen, CO2 şi altele.
Presiunea parţială se numeşte acea parte a presiunii totale a amestecului gazos care îi
revine fiecărui gaz în parte. Această parte depinde de conţinutul procentual al gazului în amestec.
Cu cît el e mai mare cu atît e mai ridicată presiunea parţială a gazului dat.
Presiunea parţială se poate determina, cunoscînd presiunea amestecului gazos şi
conţinutul procentual al gazului dat în acest amestec.
Aşa, la nivelul mării, presiunea aerului – presiunea atmosferică este egală cu 760 mm/Hg.
Deoarece O2 în aerul atmosferic este de 21% presiunea parţială a lui va fi de 159 mm/Hg.
Antrenamentele şi competiţiile sportive se petrec deseori în localităţile muntoase, şi
necătînd la aceea că nivelul de O2 în aer la diferite înălţimi este de 21%, la ridicarea în munţi
aerul devine mai rarefiat, adică presiunea lui sumară, atmosferică devine mai mică, şi ca urmare
presiunea parţială a O2 se micşorează.
De exemplu, la înălţimea de 3000m, presiunea atmosferică este egală cu 530 mm/Hg, iar
presiunea parţială a O2 este de 110 mm/Hg.
Conţinutul O2 în aerul alveolar este mai mic ca în cel atmosferic. Aceasta se lămureşte
prin aceea că din 500 ml de aer pe care omul îl inspiră la o inspiraţie liniştită aproximativ 150 ml,
rămîne în trahee şi bronhii şi numai 350 ml de aer nimereşte în alveole.
17
Tabela
Aerul atmosferic prezintă un amestec de gaze: azot, oxigen, CO2 etc.
Aerul O2 CO2 N (azot şi alte gaze)
atmosferic 20,94 % 0,03 % 79,03 %
alveolar 14,20 % 5,70 % 81,10 %
expirat 16,30 % 4,00 % 79,70 %
După cum reiese din des. 76 în alveole se conţine 1500 ml de aer, care alcătuieşte
volumul rezidual a plămînilor, şi încă 1500 ml – volumul de rezervă expirat, adică din 3000 ml
de aer alveolar la o respiraţie liniştită la fiecare inspiraţie se reînoieşte numai 350 ml – puţin mai
mult de o zecime parte. În timpul expiraţiei aerul alveolar se amestecă cu cel atmosferic, care se
conţine în trahee şi bronhii. De aceea, în aerul expirat e mai mult oxigen şi mai puţin CO 2 decît
în aerul alveolar.
La un efort fizic ventilaţia pulmonară se măreşte, în schimb creşte şi necesitatea în oxigen
şi eliminarea de CO2. De aceea, conţinutul aerului alveolar tot timpul (şi în repaos şi la efort) se
menţine constant.
Presiunea parţială a O2 în aerul alveolar la nivelul mării este de 102 mm/Hg, iar presiunea
parţială a O2 în sângele venos, care vine spre plămîni este numai de 40 mm/Hg.
În legătură cu aceasta O2 trece din aerul alveolar în sânge, adică din partea presiunii mai
mari spre partea presiunii mai mici. În sângele arterial, care pleacă de la plămîni, presiunea
parţială a O2 este de 100 mm/Hg. Presiunea parţială a CO 2 în sângele venos este mai mare, decît
în aerul alveolar, de aceea CO2 trece din sânge în alveole.
În rezultatul acestor procese, de la plămîni se scurge sângele arterial, bogat în O 2 şi
eliberat de surplusul de CO2. Trecînd din aerul alveolar în sânge, O2 pătrunde prin membrana
pulmonară – peretele care desparte alveolele de capilare. Permiabilitatea membranei este
apreciată după mărimea capacităţii de difuzie a plămînilor, care în stare de repaus este egală cu
25 unităţi convenţionale, iar la un efort fizic – 80 şi mai mult.
Mărimea maximă a ei se observă la aşa un efort, la care frecvenţa cardiacă este de 120
b/min. La o creştere ulterioară a intensităţii efortului capacitatea de difuzie a plămînilor aproape
că nu se măreşte. Însă, şi mărimea aproape de 80, asigură posibilităţile efectuării efortului greu.

DIGESTIA
Importanţa proceselor digestive pentru activitatea vitală.
Se ştie, că pentru existenţa organismului este necesar pătrunderea din mediul extern a
apei şi a substanţelor alimentare. Nimerind în organism substanţele alimentare sunt supuse
prelucrării fizice şi chimice, se descompun, se absorb şi sunt folosite de organism ca material
plastic pentru ţesuturi, şi ca sursă de energie.
Digestia este un proces de prelucrare fizică şi chimică a substanţelor alimentare.
Prelucrarea fizică a hranei constă în fărămîţarea, amestecarea şi dizolvarea substanţelor
conţinute în ea. Prelucrarea chimică constă în acţiunea fermenţilor (catalizatori biochimici), care
se conţin în sucurile digestive, asupra substanţelor alimentare, în rezultatul cărora ele se
descompun în substanţe mai simple, care pot fi absorbite în sânge.
18
 De exemplu, proteinele alimentare, se descompun pînă la aminoacizi, lipidele – pînă la
acizii graşi şi glicerină, iar glucidele – pînă la monozaharide.
În organism se află multe glande digestive, activitatea cărora este reglată pe cale nervoasă
şi umorală.
Lucrările lui I. P. Pavlov despre fiziologia digestei.
I.P. Pavlov cu colaboratorii săi a elaborat pe organele digestive la animale, operaţii care
au permis de a lămuri mecanismele de acţiune a diferitor glande digestive. Una din primele
operaţii a fost efectuată pe glanda salivară. Ductul glandei salivare a fost scos la cîine în afară şi
cusut sub pielea obrazului. Aceasta a permis de a strînge salivă curată, neamestecată cu hrana şi
de a lămuri mecanismul formării şi eliminării ei. S-a constatat, că acest proces are loc pe cale
reflectorie.
La un miros sau la o vedere a hranei, la acţiunea diferitor excitanţi, care au coincis
anterior cu primirea hranei, cîinele elimină salivă după mecanismul reflex-condiţionat, iar la
nimerirea hranei nemijlocit în cavitatea bucală, şi la acţiunea ei asupra receptorilor tunicii
mucoase – după mecanismul reflexelor necondiţionate.
Activitatea glandelor stomacale I.P. Pavlov a studiat-o prin două operaţii. Prima a constat
în tăierea esofagului, capătul căruia a fost cusut în pielea gîtului. La acest animal, în acelaşi timp,
în stomac se introducea o fistulă, care permitea de a colecta suc curat, neamestecat cu hrană. La
hrănirea animalului operat astfel hrana iese prin orificiul esofagului în afară.
Alimentarea imaginară a animalului provoacă eliminarea salivei şi a sucului stomacal.
După experiment hrana amestecată de cîine se introducea prin orificiu în stomac şi astfel
alimentaţia nu se deregla. Aceste experienţe au demonstrat, că eliminarea sucului în stomac
începe pînă la intrarea hranei în el.
A doua operaţie, elaborată de I.P. Pavlov a constat în aceea, că din stomacul cîinelui se
forma “stomacul mic”, creat dintr-o bucată tăiată din peretele stomacului, şi complet izolat de
“stomacul mare”.
În “stomacul mic” se introducea o fistulă, care permitea de a obţine sucul stomacal
eliminat, fără impurităţi de hrană.
La această operaţie nervii stomacului mic şi a celui mare se păstrau complet, de aceea
activitatea stomacului mic oglindea lucrul stomacului mare. Aceste experienţe au permis de a
studia lucrul glandelor stomacale în toate perioadele digestiei.
În rezultatul acestor experienţe s-a constatat, că la începutul digestiei sucul gastric se
elimină după mecanismul reflexelor condiţionate şi necondiţionate, iar mai tîrziu, asupra
activităţii glandelor gastrice acţionează substanţe chimice, absorbite în sânge la prelucraea
hranei.
Eliminarea reflex-condiţionată a sucului gastric la mirosul şi privirea hranei poate să
înceapă cu mult înainte de primirea ei. Acest suc I.P.Pavlov la numit apetisant. El pregăteşte
stomacul pentru primirea şi prelucrarea hranei. Eliminarea reflex-necondiţionată a sucului gastric
începe la nimerirea hranei în gură, la mestecarea şi deglutiţia ei.
Cercetările ulterioare a proceselor digestive în laboratorul lui I.P.Pavlov au descoperit
mecanismele activităţii pancreasului, ficatului, şi a glandelor intestinului. Totodată s-a constatat,
19
că cu cît mai sus sunt situate glandele în tractul digestiv, cu atît mai mare importanţă au
mecanismele nervoase în reglarea funcţiei lor; activitatea glandelor, care se află în partea
inferioară a tractului digestiv este reglată, mai ales, de factorii chimici.

Particularităţile digestiei în diferite segmente ale tractului digestiv. Importanţa

fermenţilor. Digestia în cavitatea bucală.

În cavitatea bucală hrana se mestecă şi se umectează cu saliva. Fermenţii salivei: amilaza

şi maltaza – contribuie la digestia glucidelor complexe. Amilaza descompune amidonul pînă la
dizaharide (C12H22O11), maltaza acţionează asupra dizaharidelor, transformîndu-i în
monozaharide (C6H12O6).
În afară de fermenţi în salivă se întîlnesc şi substanţe proteice. Unul din ei – mucina –
face ca bolul alimentar să fie lunecos, uşurînd deglutiţia.
După cum s-a menţionat, eliminarea salivei are loc pe cale reflex – necondiţionată.
Centrul de salivaţie este situat în bulbul rahidian. Nervii eferenţi a glandelor salivare sunt cei
parasimpatici şi simpatici. Excitarea nervilor parasimpatici este însoţită de eliminarea abundentă
a salivei lichide, iar excitarea nervilor simpatici – de eliminarea salivei dese, care conţine multă
mucină.
Cantitatea şi compoziţia salivei eliminate depinde de caracterul substanţelor, care
nimeresc în gură. La nimerirea hranei se elimină salivă deasă, bogată în fermenţi şi mucină. La
hrana uscată se elimină mai multă salivă decît la cea umedă. La nimerirea în gură a substanţelor
respingătoare (acid, nisip, pietre etc.) se elimină multă salivă lichidă.
Deglutiţia se petrece reflector. Hrana mestecată şi umectată cu salivă trece spre rădăcina
limbii şi apoi este împinsă în faringe. Contracţiile muşchilor faringelui condiţionează trecerea
bolului alimentar în esofag. Calea de trecere a hranei tari de la cavitatea bucală pînă la stomac
este de 8-9s, iar a hranei umede de 1-2 s.
Digestia în stomac
În stomac hrana se află de la 4 pînă la 8 ore, în dependenţă de compoziţia, cantitatea şi
particularităţile de activitate a stomacului.
Prelucrarea mecanică a hranei în stomac are loc datorită contracţiilor muşchilor netezi a
peretelui stomacal. Prelucrarea chimică a hranei se realizează sub acţiunea sucului gastric,
eliminat de glandele tunicii mucoase a stomacului.
Sucul gastric conţine fermenţi proteici – proteaze şi ferment lipidic – lipaza. Din
fermenţii proteici o importanţă mare are pepsina, care se elimină în formă neactivă sub formă de
pepsinogen şi devine activă la influenţa acidului clorhidric, care se conţine în sucul gastric.
Pepsina descompune proteinele pînă la stadiu intermediar. Descompunerea finală a lor pînă la
aminoacizi are loc în intestin.
Sucul gastric are o reacţie acidă, deoarece conţine HCl. El joacă un rol important în
digestie:
1) activează pepsinogenul şi hormonul gastrina, care se formează în mucoasa
stomacului şi intensifică secreţia lui;
20
 2) coagulează laptele, ce uşurează digestia;
3) nimerind în duoden, participă la formarea hormonilor, care reglează activitatea
stomacală, a pancreasului şi ficatului;
4) reţine dezvoltarea proceselor de putrefacţie în stomac şi intensifică activitatea lui
motorie;
5) participă la procesul complex de trecere a bolului alimentar din stomac în intestine.
Eliminarea sucului gastric este un proces complex, care constă din 3 faze:
I faza se numeşte a reflexelor complexe. Sucul gastric în acest timp este eliminat după
mecanismul reflexelor condiţionate şi necondiţionate.
II faza – stomacală – începe din momentul pătrunderii hranei în stomac. Hrana asigură o
acţiune mecanică asupra mucoasei stomacale şi intensifică eliminarea sucului. În afară de
aceasta, la o prelucrare a hranei în stomac se formează un şir de substanţe, care absorbindu-se în
sânge intensifică eliminarea sucului gastric.
III faza – intestinală – începe la trecerea bolului alimentar din stomac în intestine. La
digestie în intestinul subţire se formează substanţe, care fiind absorbite în sânge stimulează
activitatea glandelor stomacale.
Impulsurile nervoase, care reglează activitatea secretorie a stomacului, nimersc în el prin
nervii vagi. Excitarea capătului periferic a nervului vag anterior secţionat induce o eliminare
abundentă a sucului stomacal. Excitarea nervilor simpatici, dimpotrivă, inhibă secreţia
stomacală.
Eliminarea sucului gastric depinde de componenţa şi cantitatea hranei, care nimereşte în
organism. De exemplu, substanţele extractive care se conţin în carne prezintă un excitant
puternic al glandelor stomacale; secreţia gastrică creşte pînă la maximum, deja în primele ore a
digestiei. Absorbindu-se în sînge produsele de prelucrare a carnei intensifică activitatea glandelor
stomacale, timp de multe ore.
La o hrană glucidică eliminarea maximă a sucului stomacal are loc în faza reflexelor
complexe. Apoi, secreţia se micşorează, prelungindu-se la un nivel scăzut, timp de 8-9 ore.
De rînd cu substanţele alimentare, care stimulează activitatea glandelor stomacale, există
şi altele care au o acţiune inhibitoare. La ele se referă grăsimile, soluţiile concentrate de NaCl
etc.
Funcţia motoare a stomacului este asigurată de contracţiile muşchilor netezi, situaţi în
peretele stomacal. Ele condiţionează amestecul bolului alimentar şi trecerea lui în intestin.
Bolul alimentar trece din stomac în duoden cu porţii separate, ceea ce condiţionează o
prelucrare mai bună. Un rol important la această trecere joacă muşchii pilorului. Asupra stării lor
acţionează acidul clorhidric (HCl), factorii nervoşi şi unele substanţe chimice care se formează în
timpul digestiei.
La trecerea bolului alimentar în duoden, conţinutul de acid clorhidric, care se conţine în
sucul gastric, acţionează asupra mucoasei duodenului şi în mod reflex provoacă contractarea
muşchilor pilorului. În această împrejurare, orificiul dintre stomac şi duoden se închide şi rămîne
închis pînă cînd bolul alimentar din duoden nu va fi neutralizat de sucul intestinal şi bilă.

21
 Cînd muşchii pilorului se relaxează, orificiul se deschide. Asupra activităţii muşchilor
pilorului acţionează componenţa hranei. De exemplu, grăsimea, nimerind în duoden,
condiţionează contracţia lui şi reţine bolul alimentar în stomac.
Digestia în intestin.
Din stomac bolul alimentar nimereşte în duoden, unde este supus acţiunii sucului
intestinal, pancreatic şi a bilei, care au o reacţie bazică şi conţin fermenţi, care disociază
proteinele, lipidele şi glucidele. Aceşti fermenţi se elimină în stare neactivă. Fermentul, care
disociază grăsimile – lipaza, este activat de bilă.
Fermenţii proteolitici se activează cu un ferment special a sucului intestinal –
enterochinaza. Sucul pancreatic se elimină după mecanismul reflexelor condiţionate şi
necondiţionate. O importanţă mare pentru eliminarea lui are totodată şi hormonul secretina,
produs de mucoasa duodenului şi de partea superioară a intestinului subţire.
Secretina nimereşte în sânge şi acţionează asupra pancresului, mărind eleminarea sucului
lui. Formarea secretinei se intensifică la acţiunea acidului clorhidric asupra mucoasei intestinale.
Ficatul este una din glandele digestive principale. El elimină bila, necesară pentru
digestie. Bila se formează în continuu de către celulele hepatice şi se acumulează în vezica
biliară. În duoden ea nimereşte în timpul digestiei.
În componenţa bilei intră acizii biliari, pigmenţii biliari şi alte substanţe organice şi
neorganice. Bila activează fermenţii sucului pancreatic şi intestinal. Importanţa ei majoră constă
în digerarea grăsimilor. Ea activează fermentul lipaza, care descompune grăsimile, le transformă
în emulsie şi măreşte dizolvarea acizilor graşi, care uşurează absorbţia lor. În afară de aceasta
bila mai intensifică peristaltica intestinului şi inhibă în el procesul de putrefacţie.
Intensificarea formării bilei în timpul digestiei şi eliminarea ei din vezica biliară are loc
pe cale nervoasă şi chimică. Privirea şi mirosul hranei, şi deasemenea, excitarea de către bolul
alimentar a mucoasei stomacale şi duodenale intensifică eliminarea bilei în duoden după
mecanismul reflexelor condiţionate şi necondiţionate.
Ca excitanţi chimici a ficatului servesc substanţele extractive, care se conţin în hrană, şi
produsele de digerare a proteinelor, care se absorb în sânge.
Formarea bilei se intensifică şi la acţiunea secretinei şi a altor hormoni. Din duoden bolul
alimentar numit chimus, trece mai departe în intestinul subţire, unde, în special, şi are loc
digerarea lui. Glandele mucoasei intestinale elimină suc digestiv, care conţine mulţi fermenţi. Ei
disociază glucidele, grăsimile şi produsele de digerare a proteinelor – polipeptidele. Eliminarea
sucului intestinal are loc în mod reflex la acţiunea excitanţilor mecanici şi chimici asupra
pereţilor intestinului.
Centrii acestor reflexe sunt situaţi în ramificaţiile nervoase nemijlocit în pereţii
intestinului. Din excitanţii chimici un rol mai important au produsele de digerare a proteinelor,
condimentele etc.
Glandele mucoasei intestinului gros elimină în mod reflex sucul digestiv la acţiunea
excitanţilor mecanici şi chimici. Însă, el conţine puţini fermenţi şi rolul lui de digerare nu este
mare. În intestinul gros se digeră celuloza, care nimereşte în organism cu legumele şi fructele. În
această parte a intestinului se găsesc multe bacterii, care duc la fermentaţia glucidelor şi
22
putrefacţia proteinelor, la acţiunea cărora conţinutul celulelor vegetale se eliberează şi se supune
disocierii şi absorbţiei.
Putrefacţia proteinelor în intestinul gros duce la formarea substanţelor toxice pentru
organism. Ele se absorb în sânge şi prin vena portă nimeresc în ficat, unde se neutralizează.
În intestinul gros are loc concentrarea masei care nimereşte aici condiţionată de absorbţia
apei. Din resturile hranei nedigerate din pigmenţii biliari şi bacterii se formează masele fecale.
Defecaţia se produce în mod reflex. Centrul acestui reflex se află în măduva spinării, activitatea
căruia este reglată de părţile superioare a sistemului nervos central.
Pentru prelucrarea hranei o importanţă mare au mişcările intestinului, care asigură
amestecul hranei şi trecerea ei de-a lungul intestinului. Aceasta are loc datorită contracţiei
muşchilor netezi, situaţi în pereţii intestinului. Aceşti muşchi posedă automatism, adică pot să se
contracte fără acţiunea excitanţilor externi. Însă asupra lor acţionează şi impulsurile din sistemul
nervos central: nervii vagi intensifică mişcările lor, iar cei simpatici – inhibă.
Activitatea motorie a intestinului se intensifică la acţiunea excitanţilor mecanici şi
chimici asupra tunicii mucoase a lor.
Acţiune mecanică asigura rămăşiţele de hrană vegetală de calitate inferioară; acţiune
chimică – multe substanţe, în special acetilcolina, care intensifică activitatea lor motorie, iar
noradrenalina – inhibă.
Se disting mişcări peristaltice şi pendulare ale intestinului.
Mişcările pendulare constau în aceea, că pe o porţiune scurtă intestinul ori se scurtează,
ori se alungeşte, datorită contracţiilor ritmice alternative a fibrelor musculare longitudinale şi
circulare, şi conţinutul intestinal se deplasează ba într-o direcţie, ba în alta. Importanţa acestor
mişcări constă în amestecul conţinutului intestinal cu sucurile intestinale.
Mişcările peristaltice asigură trecerea bolului alimentar prin intestine în direcţia de sus în
jos, datorită faptului că mai sus de el se formează o strangulaţie inelară, datorită contracţiei
fibrelor circulare, iar mai jos, datorită contracţiei muşchilor longitudinali, se produce dilatarea
cavităţii intestinale.
Procesul de absorbţie
Absorbţia constă în faptul că apa (H2O) şi substanţele alimentare trec prin peretele
tractului digestiv în sânge şi limfă. Unele substanţe pot să se absoarbă deja în stomac. Însă, acest
proces, de regulă, se produce în intestinul subţire.
Un rol important în absorbţie îl joacă epiteliul suprafeţei interne a intestinului.
Mucoasa intestinului conţine vilozităţi, care măresc suprafaţa intestinului, datorită cărora
ea e mai mare cu mult ca suprafaţa corpului. Aceasta are o mare importanţă pentru absorbţie. În
interiorul fiecărei vilozităţi se află fibre musculare netede, care contractîndu-se asigură mişcarea
(oscilaţia) vilozităţilor. Vilozităţile conţin o reţea bogată sangvină şi limfatică, care au o
importanţă pentru absorbţie.
Absorbţia este un proces complex, care se realizează prin difuzie osmos şi filtrare. În
afară de aceasta, epiteliul intestinului îndeplineşte funcţie secretorie, asigurînd absorbţie
selectivă, unele substanţe se absorb mai intens ca altele. De exemplu, glucidele aproape tot
timpul se absorb sub formă de glucoză. Însă, fructoza, care are aceeaşi structură chimică cu
23
glucoza, aproape că nu se absoarbe. Proteinele se absorb după disocierea lor pînă la aminoacizi şi
numai în cantităţi mici sub formă de polipeptide. Lipidele se disociază în intestin pînă la acizii
graşi şi glicerină.
Trecînd prin peretele intestinului, aceste substanţe iarăşi se transformă în lipide, care se
absorb, mai ales, în limfă, apoi prin canalul toracic limfatic nimeresc în sânge.
Apa începe să se absoarbă în stomac, însă în special în intestinul subţire şi gros. Sărurile
de natriu (Na), caliu (K), calciu (Ca), dizolvate în apă, se absorb, mai ales, în intestinul subţire.
Timp de 24 ore în intestin se absoarbe circa 10 l de apă, din ei aproape 2,5 l nimeresc cu apa şi
hrana, iar restul cantităţii alcătuiesc sucurile digestive.
Excreţia.
Organele excretoare şi importanţa lor pentru activitatea vitală a organismului. Rolul
rinichilor în menţinerea homeostazei.
În celule şi ţesuturi, în procesul activităţii lor vitale se formează produse de
descompunere, care nu pot fi folosite de organism. Din aceste substanţe fac parte bioxidul de
carbon, amoniacul, ureea etc. Acumularea acestor substanţe în organism dereglează starea lui
funcţională şi poate duce la moarte. De aceea, ele trebuie eliminate din organism.
La om ca organe de excreţie servesc rinichii, glandele sudoripare, plămânii şi intestinul.
Prin rinichi şi glandele sudoripare se elimină produsele metabolismului proteic şi mineral, prin
plămâni – bioxidul de carbon (CO2), prin intestin – pigmenţii biliari, care se formează în ficat, şi
unele săruri.
În afară de eliberarea organismului de produsele metabolismului şi a substanţelor
eterogene (de exemplu, medicamente) organele de excreţie asigură constanţa compoziţiei şi a
particularităţilor mediului intern al organismului (homeostazie). Rinichii şi glandele sudoripare
participă la menţinerea constanţei presiunii osmotice. În afară de aceasta, rinichii ca şi plămânii,
asigură o concentraţie anumită a ionilor de hidrogen.
Funcţia rinichilor. Mecanismul de formare a urinei şi reglarea lui.
Rinichii sunt principalele organe de excreţie. Extirparea rinichilor duce la moarte. În ei se
formează urina, prin care se elimină atât produsele metabolice, cât şi substanţele eterogene şi
toxice, care au pătruns în organism.
Rinichii participă la reglarea metabolismului hidrosalin, asigură menţinerea echilibrului
acido-bazic şi formează unele substanţe biologic active (de exemplu, renina, care acţionează
asupra nivelului de tensiune arterială).
Mecanismul de formare a urinei este foarte complicat.
Pentru a înţelege acest mecanism este necesar de a ne aminti structura rinichilor.
Rinichii au 2 straturi: extern (cortical) şi intern (medular). Cavitatea rinichilor se numeşte
bazinet renal. De la ea pleacă ureterele, prin care urina nimereşte în vezica urinară.
Ca unitate structural-funcţională a rinichiului serveşte nefronul, care constă din
corpusculul Malpieg, două canalicule contorte şi drepte, care formează ansa lui Henle.
Corpusculul Malpieg şi canaliculele contorte sunt situate în stratul cortical al rinichilor, iar cele
drepte – în stratul medular. Canaliculele drepte se unesc cu tubul de colectare, şi contopindu-se
formează ductul excretor, care trece prin stratul medular şi intră în bazinetul renal.
24
 Urina formată se acumulează în vezica urinară, evacuarea căreia are loc periodic în mod
reflex. Nefronii au o dimensiune foarte mică. Suprafaţa canaliculelor renale este aproximativ de
35-40m2.
Corpusculul Malpieg constă din capsula lui Şumleanschi-Boumen, în interiorul căreia se
află o reţea de vase sangvine. Arteriola, care intră în capsulă se ramifică acolo în capilare, care
înainte de a ieşi din capsulă, din nou se unesc în arteriole.
Arteriola aferentă, care aduce sângele în capsulă, are un diametru mai mare ca cea
eferentă, care iese. Aceasta condiţionează o presiune mai mare în capilarele glomerulului, decât
în capilarele altor organe. Presiunea înaltă asigură filtrarea plasmei sangvine din capilare în
capsulă. Acest lichid filtrat se numeşte urină primară, care după componenţa sa se aseamănă cu
plasma sangvină, dar se deosebeşte prin lipsă de proteine. Moleculele proteice mari, ca şi
elementele figurate ale sângelui, nu pot trece prin peretele capsulei.
Timp de 24 ore prin rinichiul omului se infiltrează până la 1500-1800 l de sânge, din care
se formează circa 150-180 l de urină primară. Cea mai mare parte a ei, trecând prin canaliculele
urinare, se absoarbe iarăşi în sânge (procesul acesta se numeşte reabsorbţie) şi ca rezultat se
formează urina secundară (finală), în cantitate de 1,5 l.
Reabsorbţia urinei primare este condiţionată de paricularităţile sistemului sangvin al
rinichilor. Arteriola, la ieşire din corpusculul Malpieg, iarăşi se ramifică în capilare, care
înconjoară canaliculele renale. Aici şi are loc reabsorbţia. Ea se realizează selectat: nu toate
substanţele, aflate în urina primară iarăşi nimeresc în sânge.
De exemplu, mai intensiv se absoarbe în sânge din canaliculele urinare glucoza,
aminoacizii şi unele săruri. Dacă în sânge se conţine o cantitate mică de glucoză ea se reabsoarbe
toată, însă dacă concentraţia ei este mărită (0,15% şi mai mult) ea se reabsoarbe parţial şi o parte
nimereşte în urina finală, fiind eliminată din organism.
În legătură cu aceasta glucoza se referă la aşa numitele substanţe pragale, care se elimină
din organism prin rinichi numai la o depăşire a ei în sînge. Substanţele, care se elimină din
organism, independent de concentraţia lor în sânge se numesc apragale. Din aceste substanţe fac
parte creatinina şi sulfatele. Ele se elimină cu urina chiar şi la o concentraţie foarte mică a lor în
sânge.
Metabolismul bazal şi energetic.
Esenţa metabolismului bazal şi energetic.

Metabolismul în organism se caracterizează prin reacţii biochimice complexe, care

constau în asimilarea substanţelor alimentare pătrunse din mediul ambiant, transformarea lor
complexă şi eliminarea în mediul extern a produselor prelucrate. Aceste reacţii asigură constanţa
compoziţiei organismului, particularităţile individuale a tuturor organelor şi ţesuturilor şi
renovarea lor continuă.
Metabolismul serveşte drept sursă de energie pentru toate procesele vitale şi funcţiile
organismului. La descompunerea substanţelor organice complexe, energia potenţială chimică pe
care o conţin, trecere în altă energie.
Procesele metabolismului în organism se supun legii constanţei masei şi energiei.
25
 Descompunerea substanţelor complexe se numeşte disimilaţie. În acelaşi timp, în organism
are loc formarea ţesuturilor noi şi restabilirea celor distruse. Acest proces se numeşte asimilaţie.
Procesul de asimilaţie şi disimilaţie sunt inseparabile unul de altul şi determină creşterea,
dezvoltarea şi alte manifestări a activităţii vitale a organismului. La organismul în creştere şi
dezvoltare procesul asimilaţiei predomină asupra disimilaţiei.
La adult procesele de asimilare şi disimilare se află într-un echilibru relativ. Orice activitate a
organismului (de ex., sportul) duce la o intensificare a procesului de disimilaţie.
De aceea, pentru păstrarea echilibrului între venituri şi cheltueili a substanţelor şi energiei
e necesar de a asimila mai multe substanţe alimentare pentru a intensifica procesul de asimilaţie.
De aceea, alimentarea sportivilor trebuie asigurată cu 1,5 – 2 ori mai multă energie, ca cea a
oamenilor, care nu se ocupă cu sportul şi efortul fizic.
Metabolismul bazal şi cel energetic este reglat de sistemul nervos şi de glandele cu secreţie
internă. Această reglare prezintă un mecanism complex unitar, rolul principal în care îi revine
encefalului.
Toate procesele metabolice în organism se petrec prin participarea fermenţilor, catalizatorilor
biologici, adică a substanţelor de natură proteică, care accelerează reacţiile şi nu intră în
componenţa produselor finale.

Metabolismul proteic în organism. Importanţa biologică a proteinelor.

Noţiune despre echilibru azotat.

Proteinele, compuşi organici complexe, formate din aminoacizi. În componenţa

moleculei proteice intră azot, carbon, hidrogen şi alte substanţe. Aminoacizii se caracterizează
prin prezenţa în ei a aminogrupei NH2.
Proteinele se deosebesc şi prin conţinutul în ele a diferitor aminoacizi. În legătură cu
aceasta proteinele posedă specificitate, adică îndeplinesc diferite funcţii.
Proteinele animalelor de diferită specie, a diferitor indivizi a uneea şi aceiaşi specie, şi
proteinele diferitor organe şi ţesuturi a aceluiaşi organism se deosebesc între ele.
Specificitatea proteinelor permite de a le administra în organism numai prin organele
digestive, unde se descompun pînă la aminoacizi şi în această formă se absorb în sânge.
În ţesuturi, din aminoacizii transportaţi de sânge, se formează proteinele caracteristice
ţesutului dat.
Proteinele servesc ca material principal din care sunt formate celulele organismului.
Funcţiile proteinelor sunt multiple. Cu substanţele de natură proteică sunt legate aşa
manifestări de bază a vieţii ca: iritarea, conractarea muşchilor, funcţiile motore, procesele
digestive, capacitatea de creştere şi reproducere.
Proteinele intră în componenţa hemoglobinei şi a plasmei sangvine. Fiind unul din elementul
principal al ţesutului cartilaginos şi osos, proteinele îndeplinesc funcţia de sprijin. Fiind o parte
componentă a anticorpilor, proteinele neutralizează microbii, care nimeresc în organism.
Proteinele intră în componenţa fermenţilor şi hormonilor. Un rol important proteinele au în
menţinerea presiunii osmotice. Proteinele sunt şi surse de energie.
26
 La oxidarea în organism a 1g de proteină se degajă 4,1kcal de energie.
Ca produse finale a descompunerii proteinelor servesc amoniacul, acidul uric, ureea, care sunt
eliminate din organism, mai ales prin rinichi.
Proteinele nimeresc în organism cu produsele alimentare. Unele din ele (carnea, peştele,
brînza, caşcavalul, ouăle, mazărea, fasolele, soia) sunt bogate în proteine, altele (legumele şi
fructele) conţin proteine în cantităţi mici.
Proteinele nu pot fi înlocuite cu alte substanţe alimentare, deoarece sinteza lor în organism
este posibilă numai din aminoacizi. Pentru formarea aminoacizilor sunt necesari anumiţi
aminoacizi. În unele proteine, care nimeresc cu hrana se conţin toţi aminoacizii necesari
organismului, în altele - nu toţi. Organismul omului poate sintetiza unii aminoacizii sau să-i
înlocuiască cu alţii. Însă, 10 aminoacizi organismul nu este în stare să-i formeze, de aceea ei se
numesc indispensabili (de neînlocuit).
Pentru ca în organism să se petreacă sinteza proteinei lui necesare, în hrană trebuie să se
conţină toţi aminoacizii indispensabili. Proteinele, în componenţa cărora intră toţi aminoacizii
necesari organismului, se numesc indispensabili împlinite.
Din ei fac parte proteinele de origine animală (leucina, izoleucina, valina, metionina, lizina,
treonina, fenilalanina, histidina, arginina, triptofanul). Proteinele, care nu conţin toţi aminoacizii
necesari se numesc secundari. Din ei fac parte proteinele de origine vegetală. O valoare biologică
înaltă au proteinele ce se conţin în ouă, carne, lapte, peşte.
În organismul omului proteinele nu se depun ca rezervă. La o pătrundere abundentă a
aminoacizilor, după disocierea de la ei a grupei amine se formează glucidele şi lipidele.
Necesitatea adultului în proteine este de 100 g/24 ore (la eforturi mari–120-170g). Foarte
importante sunt proteinele pentru organismul în creştere. Lipsa în hrană a unor aminoacizi
indispensabili duce la dereglarea metabolismului, care se manifestă în reţinerea creşterii copiilor
şi nedezvoltarea organismului. La oameni şi animale constant se menţine un echilibru proteic
relativ, adică cîte proteine se cheltuie, tot atâtea trebuie să primească organismul cu hrana.
Despre cantitatea de proteine disociate se poate judeca după cantitatea de azot eliminată
din organism, deoarece în alte substanţe alimentare el aproape că nu se conţine.
Despre echilibrul proteic în organism se judecă după balanţa azotată, adică după raportul
cantităţii de azot administrată în organism şi azotul eliminat din el. Dacă această cantitate este
aceiaşi atunci o astfel de stare se numeşte balanţă azotată sau echilibru azotat. Ea se întîlneşte la
un adult, care se alimentează normal.
Starea, în care asimilarea azotului depăşeşte eliminarea lui se numeşte balanţă azotată pozitivă.
Ea este caracteristică pentru organismul în creştere, pentru sportivii, antrenamentul cărora constă
în dezvoltarea musculaturii scheletale, a calităţilor de rezistenţă. La unele boli şi la foame
asimilarea azotului e mai mică decît cea eliminată. Astfel de stare se numeşte balanţă azotată
negativă. O activitate normală a organismului e posibilă numai la un echilibru azotat sau la o
balanţă azotată pozitivă.
Metabolismul proteic este reglat de centrii nervoşi, situaţi în creierul intermediar. Acţiune
humorală au, în special, hormonii suprarenalelor, a hipofizei, tiroidei şi a glandelor sexuale.

27
 Metabolismul glucidic, importanţa lor în organism.
Rolul glucidelor la o activitate musculară.

Glucidele - grupa de substanţe formate din 3 elemente chimice : carbon, hidrogen şi

oxigen. Ele sunt larg răspîndite în natură. Mai ales, este bogată în glucide hrana vegetală:
crupele, legumele, fructele.
La un calcul a masei uscate (fără apă) glucidele alcătuiesc 2/3 din toate substanţele
folosite de om. Norma unui adult în glucide este de 400-800 g/24 ore. Din ele aproximativ 35%
le revine monozaharidelor (glucoza, fructoza) şi dizaharidelor (mai ales, zahărului de sfeclă ),
65% - le revine polizaharidelor, din care fac parte amidonul şi glicogenul.
Glucidele servesc drept sursă principală de energie. Ele sunt material energetic
convinabil: pentru oxidarea lor se cere mai puţin O2, deoarece în moleculele lor carbonice el se
conţine în cantităţi mai mari, decît în moleculele altor substanţe alimentare. La oxidarea 1g de
glucide se elimină 4,1kcal de energie.
Disocierea glucidelor cu eliminarea energiei poate avea loc atît în condiţii anaerobe, cît şi pe
cale de oxidare.Disocierea glucozei pînă la acidul lactic se numeşte glicoliză. Acest proces nu
necesită O2 şi de aceea se numeşte anaerob.
La o pătrundere suficientă a O2 în organism acidul lactic se oxidează pînă la apă şi CO2. Aceste
reacţii se numesc aerobe. Produsele finale de descompunere a glucidelor - H 2O şi CO2 – se
elimină din organism cu aerul expirat, cu sudoarea şi urina.
În tractul intestinal la prelucrarea hranei, glucidele se transformă în glucoză. De aici, ea se
absoarbe în sânge şi se transportă prin tot organismul. O cantitate mare de glucoză se absoarbe în
sânge, mai ales, după primirea hranei. Datorită interacţiunii hormonilor insulinei şi adrenalinei –
concentraţia glucozei în sânge se menţine la un nivel relativ constant de la 0,08% pînă la 0,12
%.
Insulina asigură formarea glicogenului din glucoză, care se depune în ficat şi muşchi.
Dacă concentraţia glucozei se micşorează în sânge, adrenalina contribuie la descompunerea
glicogenului pînă la glucoză. Metabolismul glucidelor se intensifică şi la acţiunea hormonilor
glandei tiroide.
La o dereglare a funcţiei glandelor cu secreţie internă apar modificări ale metabolismului
în organism. De exemplu, insuficienţa insulinei duce la o boală – diabetul zaharat, cînd
organismul pierde capacitatea de a transforma glucoza în glicogen. Concentraţia ei în sânge se
măreşte şi glucoza se elimină cu urina. Importanţa glucozei pentru organism nu se limitează doar
ca sursă de energie.
Glucoza intră în componenţa protoplasmei şi este necesară pentru formarea celulelor noi, mai
ales în perioada creşterii organismului.
Unii derivaţi a glucozei sunt parte componentă a bazei elastice a ţesutului cartilaginos, alţii
intră în componenţa unor substanţe speciale, care se conţin în secreţia glandelor mucoase şi în
salivă.
La un efort fizic rolul glucidelor în asigurarea organismului cu energie se măreşte. Ele primele
se descompun cînd apare brusc necesitatea în formarea energiei.
28
 De ex., la un efort maximal şi submaximal intens 70 – 90 % din toată energia cheltuită este
asigurată din contul glicogenului, adică prin disocierea glucozei.
La efectuarea unui efort de durată mare se cheltuie rezervele glicogenului din ficat şi muşchi.
Antrenamentele sistematice sportive contribuie la mărirea acestor rezerve. De aceea, sportivii
antrenaţi pot lucra mai mult ca cei care nu se ocupă cu sportul.

Metabolismul lipidic, importanţa lui în organism.

Lipidele - prezintă o grupă mare de grăsimi şi substanţe de tip lipidic de diferită structură
chimică. Din ele fac parte grăsimile neutre şi lipidele (fosfadele şi sterinele ). O particularitate
comună pentru toate lipidele este nedizolvarea lor în apă.
Cantitatea de lipide în organismul omului se poate modifica în dependenţa de caracterul
alimentaţiei, de vîrstă, de activitatea musculară, starea sistemului nervos şi activitatea glandelor
cu secreţie internă.
La o dereglare a metabolismului conţinutul grăsimilor în organism poate să ajungă pînă la 50
% din masa corporală (în normă - 10-20%).
Lipidele fac parte din substanţele, importante din punct de vedere biologic.
La oxidarea 1g de lipide se elimină 9,3kcal de energie, adică mai mult de 2 ori decît la
oxidarea aceleaşi cantităţi de glucide. Lipidele sunt parte componentă a protoplasmei, a nucleului
şi membranei nucleare.
Surplusul de grăsime în organism se depune ca rezervă sub formă de ţesut lipidic. El se
depune în ficat, muşchi, epiploon, în ţesutul celular subcutanat şi alte organe.
Grăsimea subcutanată, fiind un conductor rău al căldurii apară organismul de răceală.
Eliminările grase a glandelor sebacee fac ca pielea să nu fie uscată şi să nu apară fisuri.Ţesutul
gras din cavitatea abdominală menţine organele într-o poziţie anumită. Rezervele de grăsime se
folosesc la foame şi la un efort îndelungat. Ele se oxidează, eliminând energie.
Ţesutul lipidic îndeplineşte şi un rol mecanic în organism. El protejează vasele sangvine,
nervii şi organele abdominale de strivire, apărîndu-le de traume.
Lipidele servesc ca dizolvanţi a unor vitamine şi a altor substanţe activ biologice.
Lipidele nimeresc în organism cu hrana. În organele tractului digestiv ele se descompun pînă
la glicerină şi acizii graşi, care se absorb, mai ales, în vasele limfatice şi numai parţial, nemijlocit
în sânge.
La trecerea prin celulele mucoasei intestinului, din glicerină şi acizii graşi, iarăşi se
sintetizează lipidele, proprii organismului dat. În celulele organismului lipidele la acţiunea
fermenţilor celulari, numiţi lipaze, iarăşi se descompun în glicerină şi acizi graşi. Cea mai înaltă
activitate a lipazei o are ficatul, care serveşte locul central al transformărilor chimice a lipidelor.
În peretele intestinului şi în ficat din lipide, acidul fosforic şi colină se formează fosfatidele şi
steridele, metabolismul cărora are o importanţă mare pentru activitatea vitală a organismului.

29
 Fosfatidele au o importanţă mare pentru activitatea encefalului şi a muşchilor. În timpul
efortului formarea fosfatidelor şi utilizarea lor se măresc. Oboseala după un efort îndelungat duce
la micşorarea formării fosfatidelor.
Steridele se află în organism, mai ales, sub formă de colesterol, care se formează, în special,
în ficat şi intră în componenţa multor hormoni.
Metabolismul lipidic în organism este reglat de sistemul nervos şi de hormonii glandelor
endocrine. Dereglarea funcţiei creierului intermediar a hipofizei, a glandei tiroide, pancreasului
şi glandelor sexuale este însoţită sau de obezitate, sau de epuizarea organismului.
Acumularea în exces a grăsimilor în organismul sănătos are loc, mai ales, în rezultatul
alimentaţiei abundente.

Metabolismul apei şi a sărurilor minerale.

Apa este partea componentă a tuturor celulelor şi ţesuturilor. În oase se conţine circa
20% de apă, în ficat, creier, inimă, piele şi muşchi – 60-80%, în sucurile digestive şi alte lichide
ale organismului – pînă la 98-99%.
În corpul unui adult apa alcătuieşte circa 50-65% din masa corporală, la copii – 80% şi
mai mult (în dependenţă de vîrstă).
Apa intră în componenţa plasmei sangvine, a limfei şi lichidului tisular, este dizolvantul
substanţelor minerale şi organice. Cu participarea apei se petrec cele mai multe transformări
chimice în organism. Apa participă la reglarea temperaturii corporale. Evaporîndu-se, ea răceşte
corpul, protejîndu-l de supraîncălzire.
Viaţa fără apă e imposibilă. Omul fără hrană, primind numai apă, poate trăi pînă la 60
zile, iar fără apă numai 4-7 zile. Moartea survine mai repede în clima caldă, cînd omul pierde
multă apă prin evaporare.
Necesitatea omului în apă, timp de 24 zile este de 2-2,5 l. Circa 85% din ea trebuie să
nimerească cu hrana şi băutura, 15% se formează în organism în rezultatul diferitor reacţii
chimice.
Pentru organism este nefavorabil atît surplusul, cît şi insuficienţa de apă primită. La un exces
a apei se măreşte efortul asupra rinichilor. Din organism se „spală” sărurile minerale necesare
lui.
Administrarea insuficientă de apă (poate fi întîlnită la sportivi în timpul reducerii masei
corporale) duce la creşterea viscozităţii sângelui, care complică lucrul inimii. În afară de aceasta,
în organism pot să se reţină produsele finale a metabolismului azotat, care acţionează nefavorabil
asupra multor funcţii.
Eliminarea apei are loc, în special, prin rinichi şi în cantităţi mai mici prin piele, plămîni şi
intestin.
Raportul cantităţii de apă asimilată la cea eliminată se numeşte balanţă hidrică. Dacă
eliminarea apei din organism e mărită apare setea. La sete omul bea apă pentru restabilirea
balanţei hidrice. La pierderi mari de apă duc unele boli. La un efort fizic, mai ales în timpul cald,
creşte brusc eliminarea apei prin piele (uneori 4-5 l) şi prin plămîni (700-800 mg).
30
 Metabolismul apei este reglat de sistemul nervos central şi de glandele cu secreţie internă.
Balanţa hidrică în organism se menţine cu ajutorul presiunii osmotice a mediului intern. La o
insuficienţă sau exces a apei se modifică presiunea osmotică în lichidul tisular şi aceasta duce la
excitarea receptorilor speciali situaţi în ţesuturi, numiţi osmoreceptori, care informează despre
aceasta centrii nervoşi corespunzători.
La reglarea metabolismului hidric participă şi glandele cu secreţie internă, în special lobul
posterior al hipofizei. Hormonul ei, vasopresina sau antidiuretic, micşorează eliminarea apei prin
rinichi.
Asupra cantităţii de apă din organism acţionează şi cationii unor săruri. De ex., natriu
contribuie la reţinerea apei, iar calciu intensifică eliminarea ei.
Metabolismul sărurilor minerale în organism are o importanţă mare pentru activitatea lui vitală.
În componenţa celulelor tuturor ţesuturilor intră multe substanţe minerale (calciu, fosfor, caliu,
natriu, magneziu, fier, iod, sulf, clor, etc.). Unele din ele sunt componenţi ai legăturilor organice.
De ex.,fosforul intră în componenţa lipidelor, fierul în componenţa hemoglobinei. Însă, în
special, substanţele minerale din organism se află în formă de săruri şi a unor acizi.
Importanţa biologică a sărurilor minerale e multiplă. Ele formează masa principală a ţesutului
osos, determină nivelul presiunii osmotice a mediului intern a organismului, fiind activatori a
diferitor fermenţi, acţionează asupra metabolismului, participă la formarea sistemelor–tampon şi
la coagularea sângelui (calciu).
Ionii substanţelor minerale determină starea sistemelor biologice coloidale şi gradul dizolvării
proteinelor. Este extrem de mare rolul ionilor sărurilor minerale în apariţia potenţialelor electrice,
necesari pentru decurgerea în organism a diferitor procese fiziologice. De un anumit raport a
ionilor în celulă şi în lichidul intercelular depinde excitaţia ţesutului nervos şi muscular.
Toate elementele minerale necesare activităţii vitale nimeresc în organism cu hrana.
Metabolismul ionilor între celule, lichid tisular şi sânge se petrece după legea osmosului, adică
ionii trec în partea concentraţiei lor mai mici.
Eliminarea substanţelor minerale din organism are loc, în special, prin urină şi sudoare. Sărurile
minerale, participante în procesele metabolice, continuu se consumă, de aceea organismul
necesită completarea lor neîntreruptă. La un efort fizic sistematic creşte necesitatea organismului
în unele substanţe minerale.
La folosirea în exces a sărurilor minerale ele pot fi depuse sub formă de rezerve neînsemnate.
Un astfel de „depo” pentru fier serveşte ficatul, pentru fosfor şi calciu - ţesutul osos, pentru clor
– pielea.
Metabolismul sărurilor minerale este reglat de sistemul nervos şi glandele cu secreţie internă
(hipofiza, şi suprarenalele).

Importanţa vitaminelor pentru activitatea vitală a organismului.

31
 Vitaminele – sunt substanţe, care nu servesc ca sursă de energie, nu sunt material plastic
pentru celule, dar sunt necesare pentru desfăşurarea normală a proceselor biochimice în
organism. Ele posedă o activitate înaltă biologică, conţinîndu-se în organism în cantităţi infime.
Insuficienţa de vitamine duce la dereglarea metabolismului şi se manifestă sub formă de
boală, numită avitaminoză (la o absenţă totală a uneia sau altei vitamine) sau hipovitaminoză (la
o pătrundere insuficientă a lor în organism).
Din aceste boli fac parte scorbutul, rahitul, pelagra etc.
Necesitatea zilnică a organismului în vitamine se evaluează în miligrame sau chiar mai puţin.
Unele vitamine în organismul omului nu se formează şi trebuie să pătrundă cu hrana.La o
alimentaţie vegetală şi animală diversă organismul primeşte toate vitaminele necesare lui.
Necesitatea în vitamine se măreşte în timpul creşterii şi dezvoltării organismului şi la un efort
muscular intens sistematic. În legătură cu aceasta copiii şi sportivii trebuie să primească o
cantitate puţin mai mare de vitamine.
După dizolvare toate vitaminele se împart în 2 grupe: hidrosolubile (solubile în apă) - vitamina
B,C,P, şi liposolubile ( solubile în lipide)- A,D,E,K.
Majoritatea vitaminelor hidrosolubile intră în componenţa fermenţilor, care asigură
desfăşurarea reacţiilor de oxido-reducere în organism. De exemplu, la insuficienţa vitaminei B1
se dereglează metabolismul glucidic, care se reflectă, mai ales asupra funcţiilor sistemului
nervos. Totodată, se dereglează activitatea sistemului sensor şi funcţiile motore. La insuficienţa
vitaminei C, sau acidului ascorbic se măreşte permiabilitatea pereţilor vaselor sangvine. Aceasta
duce la hemoragii în piele, la sîngerarea gingiilor şi la alte simptome caracteristice unei boli
grave - scorbutul.
Vitaminele hidrosolubile nu se depun în organism chiar la o utilizare în exces a lor. Tot
surplusul lor se elimină cu urina. De aceea, zilnic hrana trebuie să conţină toate vitaminele.
Vitaminele grupei B se conţin, mai ales, în ficat, rinichi, carne, în crupele de hrişcă, ovăz,
lapte; vitaminele C şi P – se conţin în boabe (mure), fructe şi legume.
O particularitate comună a vitaminelor liposolubile este capacitatea lor de a se acumula în
organism. Datorită acestui fapt la o insuficienţă a lor dereglările în organism se desfăşoară mai
încet faţă de insuficienţa vitaminelor hidrosolubile.
Vitaminele liposolubile intensifică desfăşurarea proceselor metabolice, participă în reacţiile
biochimice, legate de creşterea şi dezvoltarea organismului, participă la formarea rodopsinei –
pigmentului vizual (vitamina A).
La insuficienţa vitaminei D se dereglează formarea ţesutului osos, ceea ce duce la apariţia
bolii, numită rahit. Vitamina E participă în procesele legate de reproducere. În afară de aceasta,
el asigură formarea proteinelor musculare. Vitamina K asigură sinteza fermenţilor, care participă
la coagularea sângelui.
Vitaminele liposolubile se conţin în produsele cărnoase, ficat, ouă, lapte şi în unele legume şi
fructe.
Activitatea înalt biologică a vitaminelor permite folosirea lor pentru îmbunătăţirea
metabolismului, iar cu scop tratativ pentru ridicarea capacităţii de lucru. Însă, vitaminele sunt
folositoare numai în cantităţi necesare organismului.
32
 Glandele cu secreţie internă.
Funcţiile glandelor cu secreţie internă.
Noţiune de hormoni.
Glandele cu secreţie internă, sau glandele endocrine se deosebesc de celelalte glande prin
aceea că nu au canal excretor.
Substanţele produse de ele se numesc hormoni, eliminaţi nu pe suprafaţa pielii, ca la
glandele sudoripare, şi nu în cavităţile organelor interne, dar în sânge. Toate glandele cu secreţie
internă au dimensiuni foarte mici. Cea mai mare glandă – tiroida - la adult, are o masă de 30-50g.
O particularitate deosebită a glandelor cu secreţie internă este vascularizarea lor bogată.
Ele primesc cu mult mai mult sânge, decât alte organe, chiar mari, ceea ce e în legătură cu
funcţiile glandelor endocrine: pentru pătrunderea hormonilor în sânge este necesar ca toate
porţiunile glandei să fie bogat vascularizate.
Hormonii sunt nişte substanţe organice. Printre ei se întâlnesc derivaţi relativ mai simpli a
aminoacizilor, proteine complexe şi steroizi.
Necătând la o diferită componenţă chimică, toţi hormonii posedă şi unele particularităţi
comune. În primul rând, ei, nimerind din glandă în sânge sunt transportaţi prin tot organismul şi
acţionează asupra organelor, topografic aşezate departe de locul glandei date. În al doilea rând, ei
posedă specificitate, adică fiecare hormon are acţiune numai asupra unei funcţii anumite a
organului dat şi nu poate regla alte funcţii. În al treilea rând, ei acţionează în concentraţii foarte
mici. De exemplu, hormonii glandei tiroide au acţiune chiar şi atunci cînd sunt dizolvaţi de o sută
de milioane de ori. În al patrulea rând, hormonii eliminaţi în sânge sunt distruşi nemijlocit în
sânge sau organe, asupra cărora acţionează. Distrugerea unor hormoni (de pildă, adrenalina) are
loc timp de cîteva secunde. Acţiunea hormonilor glandei tiroide se prelungeşte cîteva zile.
Esenţa acţiunii hormonilor constă în aceea, că ei excită sau inhibă activitatea organelor, şi
de asemenea acţionează asupra metabolismului şi creşterii ţesuturilor. Hormonii acţionează
asupra proceselor care se desfăşoară în celule: modifică permiabilitatea membranei lor şi
intensitatea reacţiilor oxidative, măresc sinteza (formarea) proteinelor şi fermenţilor.
Funcţia micşorată a unui oarecare organ poartă denumirea de hipofuncţie, iar cea mărită –
hiperfuncţie. Importanţa glandelor cu secreţie internă, rolul hormonilor în organism se studiază
prin observări asupra oamenilor cu hipo- şi hiperfuncţia glandelor şi în experienţele pe animale.
La animale sau se înlătură (extirpează) glanda, sau se administrează în sânge o cantitate mare de
hormon, sau se face transplantarea glandei de la un alt animal de aceiaşi specie.
Activitatea glandelor cu secreţie internă se află sub controlul sistemului nervos central.
Fiecare glandă conţine nervi vegetativi. Sistemul nervos central posedă capacitatea de a regla
unele sau altele funcţii ale organismului prin glandele endocrine, adică prin majorarea sau
micşorarea cantităţii de hormoni eliminaţi. O astfel de reglare a proceselor biologice a primit
denumirea de neuroreglare. Ea uşurează adaptarea omului şi a animalelor superioare la condiţiile
schimbătoare ale mediului intern şi extern (în special, la efort fizic).
Glanda tiroidă

33
 Această glandă este situată pe suprafaţa anterioară a gîtului, mai jos de cartilajul cricoid
al laringelui. Glanda constă din 2 lobi, uniţi printr-o punte. Ea este asigurată cu sânge din 4 artere
de bază şi cîteva secundare (mai mici). La microscop se vede, că glanda tiroidă constă din
foliculi mici- vezicule, împlute cu un lichid dens, în care se conţin hormonii eliminaţi de glandă.
Hormonul principal a glandei tiroide este tiroxina. După compoziţia chimică aceasta-i
aminoacid. O particularitate caracteristică a tiroxinei este conţinutul iodului în molecula lui.
Deaceea, o funcţionare normală a glandei tiroide e posibilă numai la pătrunderea suficientă a
iodului în organism. Necesitatea zilnică a omului în iod este de nu mai mult de 0,3 mg. Iodul se
administrează, în special, cu legumele şi apa.
În unele localităţi muntoase, unde solul şi apa, şi ca urmare şi hrana vegetală, sunt sărace
în iod, la oameni apar boli, legate de funcţia micşorată a glandei tiroide, deşi ea se măreşte mult
în dimensiunii (la om apare zobul), guşa endemică. Pentru profilaxia acestei boli în apă potabilă
şi sare se adaugă o cantitate nu prea mare de iodură de caliu.
Producerea micşorată a tiroxinei poate fi întîlnită şi la un conţinut normal de iod în
hrană. Insuficienţa funcţiei glandei tiroide la oamenii adulţi duce la apariţia edemului mucos:
pielea devine edemică, în urma acumulării în ea a mucozităţii şi reţinerii apei, masa corporală se
măreşte, încetinesc procesele metabolice, se înrăutăţeşte memoria. Această boală se studiază pe
animale, extirpînd la ei glanda tiroidă.
Însă, dacă glanda se extirpează în tinereţe are loc reţinerea creşterii, dereglarea
proporţiilor corporale (des. 40 p.75). La copiii, la care e micşorată funcţia glandei tiroide se
observă o reţinere în creştere şi nedezvoltare mintală.
Tiroxina acţionează nu numai asupra creşterii organismului. Ea reglează absorbţia
oxigenului, de aceea micşorarea funcţiei glandei tiroide este însoţită de agravarea
metabolismului. Totodată, se dereglează şi metabolismul caloric: se micşorează termogeneza,
scade temperatura corporală din cauza reducerii reacţiilor de oxidare în organism.
La o producere insuficientă a tiroxinei în organism se observă o dereglare a
metabolismului hidro-salin.
Hiperfuncţia glandei tirode se manifestă în intensificarea metabolismului, iritabilitate
înaltă, slăbire. La un efort fizic activitatea sistemelor vascular şi respirator se activează mai mult
ca la oamenii sănătoşi, iar capacitatea de lucru se micşorează.
La o pătrundere abundentă a tiroxinei în sânge se micşorează conţinutul de glucide în
ficat şi muşchi. Concomitent, în muşchi se micşorează cantitatea de ATP şi creatinfosfat.
Tiroxina duce la pierderea creatininei acumulate în organism, neintensificînd la aceasta formarea
ei. Surplusul de tiroxină acţionează şi asupra metabolismului vitaminelor: apare insuficienţa
vitaminelor B şi C.
Hormonii glandei tiroide sunt necesari pentru dezvoltarea normală a sistemului nervos.
La hiperfuncţia glandei pot să apară leziuni a nervilor periferici, în special a nervului vag, ce
dereglează activitatea normală a organelor interne.
Tiroxina joacă un rol important la adaptarea organismului la modificarea temperaturii
mediului ambiant. La o răcire a organismului secreţia lui se intensifică, provocînd creşterea
termogenezei.
34
 Funcţia internă a pancreasului
Cercetarea pancreasului la microscop a arătat, că în masa ţesutului glandular, care
produce suc digestiv se întîlnesc celule speciale, care elimină produsul activităţii sale nemijlocit
în sânge. Aceste celule, care posedă funcţie cu secreţie internă, se numesc insulele Langherhans
(după numele autorului care le-a descoperit).
În pancreas se enumeră circa 1 milion de aceste celule. După dimensiuni sunt foarte mici
şi alcătuiesc 1-3% din toată masa pancreasului.
Hormonul principal al pancreasului - insulina. Dacă la un cîine se înlătură pancreasul,
peste cîteva ore la el începe eliminarea urinei cu o cantitate mare de glucoză. Nivelul glucozei în
sânge de asemenea se măreşte. Cîinele devine mîncăcios, bea multă apă brusc slăbeşte. Astfel de
fenomen se observă şi la om, la o micşorare a funcţiei interne a insulelor Langherhans. Boala
legată de această dereglare se numeşte diabetul zaharat. Timp de 24 ore bolnavul elimină cu
urina pînă la 100g de glucoză, cantitatea de urină tot se măreşte .
În cazuri mai grave se măreşte aciditatea sângelui, apar dereglări a respiraţei şi pierderea
cunoştinţei. Tratarea acestor bolnavi se petrece prin administrarea insulinei.
Dacă unui om sau animal i se introduce prea multă insulină, nivelul glucozei în sânge
scade, deoarece ea se transformă în ficat şi muşchi în glicogen. Sistemul nervos central suferă o
insuficienţă acută a glucozei, care serveşte sursa principală de energie, ce asigură o activitate
normală a celulelor nervoase. Apar crampe, scade temperatura corporală, se pierde cunoştinţa.
Aceste simptome dispar la o administrare intravenoasă a glucozei.
Funcţia principală, pe care o îndeplineşte insulina în organism, este reglarea
metabolismului glucidic. Mai ales, insulina acţionează asupra metabolismului glucozei în ţesutul
muscular. La acţiunea ei se intensifică pătrunderea glucozei în celule musculare. Insulina
participă şi la metabolismul lipidic şi de asemenea activează sinteza de proteine în muşchii
scheletali şi cardiac. Metabolismul ionilor de magneziu, caliu, calciu la fel se află sub acţiunea
insulinei.
Funcţiile suprarenalelor
Denumirea glandelor suprarenale vorbeşte despre localizarea lor pe polurile superioare a
rinichilor. Masa suprarenalelor este de 5-15g. Fiecare suprarenală constă practic din 2 glande cu
secreţie internă independente – corticală şi medulară. Hormonii eliminaţi de ele sunt diferite.
Corticala suprarenalelor – constă din trei straturi sau zone:
- externă – glomerulară,
- medie – fasciculară,
- internă – reticulară.
Fiecare zonă se deosebeşte de altele după structură şi după hormonii eliminaţi. Toţi
hormonii corticalei sunt steroizi şi au o denumire comună- corticosteroizi sau corticoizi.
Zona glomerulară elimină hormoni, care poartă denumirea de mineralocorticoizi. Ei
reglează metabolismul mineral. Principalul hormon mineralocorticoid este aldosteronul, el
menţine la un nivel necesar conţinutul de natriu în plasma sangvină, limfă şi lichidul tisular. La o
insuficienţă a acestui hormon organismul pierde mult natriu, ce duce la modificarea mediului
intern al organismului şi la moartea lui. În doze fiziologice aldosteronul, acumulînd în organism
35
natriu împiedică la coborîrea tensiunii arteriale. Mineralocorticoizii participă, de asemenea, în
metabolismul caliului, calciului şi a magneziului.
În zona fasciculară se formează glucocorticoizii. Cei mai importanţi din ei sunt –
cortizolul şi corticosteronul, care reglează, în special, metabolismul glucidic. Ei inhibă folosirea
glucozei de către ţesuturile organismului, măresc cantitatea ei în sânge şi eliminarea cu urina.
În acelaşi timp, cortizolul inhibă sinteza proteinelor în muşchi. Surplusul îndelungat al
cortizolului reţine creşterea organismului tînăr şi duce la atrofia musculară.
Conţinutul normal de cortizol în sânge, din contra, asigură creşterea şi dezvoltarea
ţesutului muscular şi a sintezei de ATP în muşchiul cardiac. Deaceea, la o insuficienţă a
cortizolului puterea contracţiilor cardiace se micşorează, ce duce la micşorarea tensiunii arteriale.
La om cortizolul este principalul glucocorticoid. Corticosteronul are o importanţă mai mică. El
se elimină în cantităţi mai mici şi posedă o acţiune relativ mai slabă.
Zona reticulară a corticosuprarenalei produce hormoni, care au o acţiune analogică
hormonilor sexuali.
Extirparea corticosuprarenalei duce la moartea animalului în timp de cîteva zile. La ei se
dezvoltă o slăbiciune musculară, scade tensiunea arterială şi nivelul de glucoză în sânge, brusc
scade temperatura corporală, se măreşte concentraţia acizilor în plasma sangvină. Aceasta
vorbeşte despre importanţa vitală a hormonilor corticalei.
Hiperfuncţia corticosuprarenalei se manifestă în acele cazuri, cînd organismul nimereşte
în condiţii de existenţă extrem de grele. Eliminarea intensă a hormonilor corticali măreşte
rezistenţa lui la traume imense, boli infecţioase şi situaţii nervose (şoc).
Practic, orice proces de adaptare la condiţiile brusc modificate (în acelaşi rînd, plecarea în
localităţi cu altă climă, începerea antrenamentului sportiv) decurg cu participarea hormonilor
corticosuprarenali.
Starea, apărută la acţiunea asupra organismului a factorilor nefavorabili sau a condiţiilor
activităţii vitale, care brusc se deosebesc de cele obişnuite se numeşte stres (încordare). Deaceea,
hormonii suprarenali care asigură producerea reacţiilor de apărare şi adaptare a organismului se
numesc hormoni de stres. Importanţa biologică a reacţiei stresorice se manifestă în mărirea
rezistenţei organismului. La acţiunea stresului de putere moderată posibilităţile de adaptare a
organismului se măresc.

Stratul medular al suprarenalelor

Hormonul principal al medulosuprarenalelor este adrenalina. Însă, în sânge nimereşte şi
predecesorul lui chimic - noradrenalina, care se poate întîlni şi în multe sinapse nervoase, unde
joacă rolul de mediator- transmiţător al excitaţiei. Ambii hormoni se formează din aminoacidul
tirozina.
Eliminarea în sânge a unei cantităţi mari de adrenalină are loc în acele cazuri cînd
organismul îndeplineşte un efort fizic sau este supus unor emoţii puternice. Adrenalina măreşte
frecvenţa şi puterea contracţiilor cardiace, îngustează vasele şi ca urmare măreşte tensiunea
arterială.

36
 La acţiunea adrenalinei se intensifică activitatea sistemului nervos central, respirator,
consumul oxigenului de către ţesuturi. Adrenalina asigură descompunerea lipidelor, care la
rîndul său duce la intensificarea formării căldurii în organism. O acţiune importantă are
adrenalina şi asupra metabolismului glucidic: ea contribuie la descompunerea glicogenului în
ficat şi eliminarea glucozei în sânge. Glicogenul muşchilor tot este descompus de adrenalină şi
glucoza formată din el este folosită de muşchi. Deci, adrenalina mobilizează rezervele de forţă a
organismului şi favorizează adaptarea lui la efort fizic şi la alte acţiuni.
Hipofiza
Hipofiza este situată la baza creierului, în şeaua turcească. Este legată cu creierul printr-
un picioruş. Masa hipofizei la om este de aproximativ 0,6 g. Hipofiza constă din 3 lobi: anterior,
mediu şi posterior.
Lobul anterior şi mediu se numeşte adenohipofiză, iar cel posterior – neurohipofiză.
Adenohipofiza şi neurohipofiza sunt vascularizate independent una de alta.
Hormonii lobului anterior a hipofizei au o structură proteică. Ei se numesc hormoni
tropici, subliniind direcţia lor de acţiune. Hormonul somatotrop, sau de creştere, reglează
dimensiunile corpului. La extirparea lobului anterior al hipofizei, la animalele tinere, şi la o
hipofuncţie la copii, are loc oprirea creşterii. Omul pe toată viaţa rămîne pitic, dar dezvoltarea
mintală se menţine la un nivel normal. La o producere intensă a hormonului se intensifică
creşterea oaselor în lungime.
Dacă surplusul de hormon produs apare la adult, cînd osificarea cartilajului s-a terminat şi
înălţimea omului nu se mai poate mări, se observă o creştere a falangelor de la mîini şi picioare,
a mandibulei, a nasului. Acţiunea hormonului de creştere e bazată pe capacitatea lui de a mări
sinteza proteinelor. Acest hormon acţionează şi asupra metabolismului glucidic şi lipidic.
Hormonul adrenocorticotrop, sau corticotropina are o acţiune specifică asupra
corticosuprarenalei: în ea se intensifică formarea şi eliminarea glucocorticoizilor şi
mineralocorticoizilor.
Producţia mărită a hormonului adrenocorticotrop asigură supravieţuirea şi adaptarea
organismului la condiţii complexe, cînd organismul nimereşte în situaţii stresorice.
Hormonul tireotrop sau tireotropina acţionează asupra glandei tiroide. El asigură
creşterea dimensiunilor ei, intensifică circulaţia şi depunerea de iod în glandă. Concomitent, se
măreşte producţia tiroxinei şi ieşirea lui în circuitul vascular. La extirparea adenohipofizei,
glanda tiroidă se atrofiază şi se dezvoltă toate simptomele hipofuncţiei ei.
Hormonii lobului posterior a hipofizei conţin 9 aminoacizi. Aceşti hormoni au capacitatea
de a stimula formarea şi eliminarea în sânge a hormonilor lobului anterior. Un rol mai important
din hormonii lobului posterior are vasopresina sau hormonul antidiuretic. La o hipofuncţie a
lobului posterior a hipofizei se observă o eliminare a unei cantităţi mari de urină, care nu conţine
glucoză şi, ca urmare, apare setea exagerată. Cauza constă în aceea, că la o insuficienţă a
vasopresinei se micşorează reabsorbţia apei de către pereţii tuburilor renale. Dacă în organism se
administrează suplimentar vasopresină, are loc îngustarea arteriolelor şi creşterea tensiunii
arteriale.

37
 Lipsa acestui hormon nu duce la dereglări ale metabolismului. Însă, administrarea
vasopresinei în sânge duce la creşterea nivelului de glucoză şi la micşorarea concentraţiei de
acizi graşi.
Hipofiza este strîns legată cu hipotalamusul (porţiune a creierului intermediar), nu numai
anatomic, dar şi funcţional. În nucleii hipotalamusului există celule nervoase, care au capacitatea
de a produce hormoni. Nimerind în sânge, ei pătrund în lobul anterior al hipofizei şi stimulează
sau inhibă eliminarea hormonilor de creştere, adrenocorticotrop şi tireotrop. Aceasta
demonstrează, că sistemul nervos central poate regla activitatea glandelor cu secreţie internă nu
numai cu ajutorul impulsurilor nervoase, dar şi pe cale hormonală.
Spre deosebire de lobul anterior, cel posterior posedă legătura nervoasă cu hipotalamusul.
Axonii celulelor nervoase, situaţi în nucleele hipotalamusului, prin picioruşul hipofizar nimeresc
în lobul posterior. Celulele acestor nuclee produc substanţe biologic active, care servesc drept
bază pentru formarea hormonilor lobului posterior.
Sistemul senzorial
Funcţiile sistemului senzorial

Informaţia despre mediul extern şi despre starea internă a organismului sistemul nervos
central o primeşte de la organele de recepţie, specealizate în perceperea exitaţiilor. Multe organe
de recepţie se numesc organe de simţ, deoarece în urma exitării lor, şi în urma sosirii
impulsurilor de la ele în emisferele cerebrale apar senzaţii , percepţii, imagini, adică diverse
forme de reflectare senzorială a mediului extern.
Numai datorită informaţei, aduse de organele senzoriale, pot fi realizate atît reflexele simple,
cît şi diferite acte de comportare şi activitate psihică. Faptul acesta a fost constatat demult şi de
fiziologul rus U.M.Secenov, care scriea în opera sa clasică „Reflexele creierului” „că actul psihic
nu poate să apară în conştiinţă în lipsa exitării senzoriale externe”. Receptorii sunt terminaţiuni
nervoase sau celule nervoase specializate, care primesc excitaţiile şi reacţionează la anumite
schimbări din mediul extern.
Impulsuruile venite de la receptori prin fibrele nervoase aferente pătrund în sistemul nervos
central. De la primul neuron receptor exitaţia e transmisă la al doilea, apoi la al treilea şi ajunge
în scoarţa cerebrală, unde sunt realizate formele superioare ale analizei.
Tot ansamblul de neuroni ce participă la perceperea şi propagarea exitaţiilor, precum şi
celulele senzoriale ale scoarţei cerebrale au fost considerate de I.P.Pavlov drept sistem unic, pe
care l-a numit „analizator”.
Receptorii sunt segmentul periferic al analizatorului, iar neuronii aferenţi şi căile de
conducere – segmentul de conducere al analizatorului. Porţiunile scoarţei cerebrale, care
primesc exitaţia de la receptor, constituie segmentul central ale analizatorilor. Există numeroase
aparate receptoare, care se deosebesc după diferenţierea morfologică şi specializarea fiziologică.
Diferenţierea morfologică a receptorilor se manifestă prin deosebirile lor structurale şi prin
faptul că mulţi receptori se află în organe pluricelulare specializate (organe de recepţie), adaptate
pentru transmiterea excitaţiilor spre celulele receptoare sau spre terminaţiunile nervoase.
Specializarea receptorilor constă, în primul rînd, în adaptarea lor pentru perceperea unui anumit
38
fel de excitaţii – luminoasă, sonoră, chimică, mecanică, termică etc. - şi în al doilea rînd, în
excitabilitatea lor extrem de mare, adică în capacitatea lor de a fi excitaţi cu o cantitate minimă
de energie a excitaţiei externe.
Receptorii se împart în 2 grupe mari:
1. interiori;
2. exteriori.
Receptorii interiori – interoreceptorii trimit impulsuri, ce semnalizează despre starea organelor
interne (visceroreceptori) şi despre poziţia, şi mişcarea corpului, şi a diferitor părţi ale lui în
spaţiu (vestibulo-receptori şi proprioreceptori). Receptorii exteriori – exteroreceptorii –
semnalizează despre proprietăţile obiectelor şi fenomenelor din mediul înconjurător şi despre
acţiunea lor asupra organismului.
Receptorii se clasifică şi după natura fizică a excitaţiilor, la care sunt deosebit de sensibili.
După această clasificare ei se împart în: fonoreceptori, fotoreceptori, mecanoreceptori,
termoreceptori, chemoreceptori, baroreceptori.
Receptorii pot fi clasificaţi şi după senzaţiile ce apar în urma excitării lor. Potrivit acestei
clasificări deosebim organe ale: văzului; auzului; mirosului; gustului; perceperii căldurii şi
frigului; poziţiei corpului şi durerii.
Unii receptori pot primi excitaţii, care vin de la obiecte, aflate la o distanţă mare de organism.
Asemenea receptori se numesc receptori de distanţă.
Din categoria lor fac parte receptorii vizuali, auditivi, olfactivi. Alţi receptori – receptorii
de contact – pot percepe excitaţia numai la obiectele aplicate direct asupra lor, adică care vin în
atingere cu aparatul receptor.
Proprietăţile fiziologice de bază ale sistemului senzorial.
Ca şi toate ţesuturile vii, sistemul senzorial posedă excitabilitate şi proprietatea de a se
adapta la puterea excitantului care acţionează asupra lor. Despre excitabilitatea receptorilor se
poate judeca după cantitatea minimă de energie, adică după pragul de excitare. Pragul de
excitare a receptorilor e foarte mic. De exemplu, fotoreceptorii pot fi excitaţi doar de cîteva
cvante de lumină, iar organul lui Korti reacţionează la acţiunea energiei vibraţiei sonore, egală
cu: 1∙ 10-9 erg/cm2 sec.
Sensibilitatea multor organe de recepţie poate fi compărată cu sensibilitatea celor mai
perfecţionate aparate fizice moderne. Receptorii pot fi excitaţi şi la acţiunea aşa numiţilor
excitanţi neadecvaţi. De exemplu, o lovitură asupra globului ocular provoacă o senzaţie
luminoasă, cunoscută sub numele de „stele verzi”, iar acţiunea aceloraşi excitanţi asupra urechii
provoacă senzaţia de zgomot („îi ţiue urechea”).
Totuşi în cazul acţiunii excitanţilor neadecvaţi excitabilitatea receptorilor e mult mai mică, şi
ca să apară, de exemplu, senzaţia luminoasă la acţiunea loviturii asupra ochiului intensitatea unui
asemenea exitant trebuie să fie de miliarde de ori mai mare decît cea a exitantului adecvat.
Exitabilitatea receptorilor nu este constantă. Ea poate varia în urma modificărilor intervenite în
starea receptorilor, precum şi la influenţa impulsurilor venite din sistemul nervos central, care
modifică nivelul de sensibilitate a aparatelor de recepţie.

39
 O altă proprietate generală aproape a tuturor receptorilor este adaptarea la intensitatea
exitantului. Adaptarea se manifestă în micşorarea sensibilităţii faţă de exitantul permanent. În
mod subectiv adaptarea se manifestă în „deprinderea” cu acţiunea exitantului permanent –
mirosul, zgomotul, presiunea îmbrăcămintei etc.Întrînd într-o odaie, în care s-a fumat, omul
simte imediat mirosul de tutun, dar după ce stă aici cîteva minute el nu mai simte acest miros.
Exact la fel omul „nu simte” presiunea îmbrăcămintei asupra pielii, sau vre-un zgomot obişnuit.
Ieşind dintr-o încăpere întunecoasă, omul e „orbit” de acţiunea luminii solare, dar peste puţin
timp ochiul se adaptează la acţiunea luminii şi vederea se restabileşte. Capacitatea de adaptare au
aproape toţi receptorii, în afară de receptorii vestibulari şi proprioreceptorii.
O importanţă mare în activitatea sistemului senzorial au procesele de inducţie, în rezultatul
cărora exitaţia unui sistem senzorial duce la inhibiţia altui sistem. Se deosebeşte inducţie
concomitentă, cînd inhibiţia unui oarecare sistem senzorial are loc odată cu exitaţia altui sistem
şi inducţie consecutivă, cînd inhibiţia apare după exitaţie în aceeaşi centri. Acţiunea unor sisteme
senzoriale asupra altora se confirmă, de pildă, prin faptul, că muzica se percepe mai bine în
încăperele mai întunecate.
Exitaţia sistemelor senzoriale nu se termină după terminarea acţiunii exitantului, dar numai se
reţine pe un timp oarecare. Acest fenomen, numit „postacţiune”, asigură continuitatea senzaţiei
la acţiunea exitanţilor frecvenţi, intermitenţi (întrerupţi).
Pe fenomenul de „postacţiune” este bazată percepţia filmelor şi ascultarea muzicii –
postacţiunea asigură contopirea percepţiilor a unor cadre din film sau a unei melodii muzicale.
Recepţia vizuală. Funcţiile sistemului senzorial vizual.
Sistemul senzorial vizual asigură percepţia luminii şi culorii, a formei şi mărimii obiectelor,
îndepărtarea lor unul de altul şi percepţia mişcărilor. Receptorii sistemului senzorial vizual sunt
bastonaşele şi conurile, care se află în retină. Primii neuroni vizuali sunt situaţi aici. De la ei
fibrele nervului vizual transmit exitaţia în creier. Printr-un şir de neuroni intermediari exitaţia
este transmisă în partea occipitală a scoarţei cerebrale.
Aparatul extern a sistemului senzorial vizual este ochiul, care asigură imaginea obiectelor
observate pe retină. Razele de lumină, care intră în ochi, înainte de a nimeri pe retină trec prin
cîteva suprafeţe refractoare – suprafaţa anterioară şi posterioară a corneei, cristalin şi corpul
vitros.
Drumul razelor de lumină este o particularitate fizică a ochiului, numită refracţie. Proprietăţi
refractere posedă corneea şi cristalinul. Razele de lumină, nimerind în ochi, se reflectă şi se
focalizează pe retină, asigurînd o vedere normală.
La unele dereglări a refracţiei razele de lumină se focalizează sau înainte, sau după retină.
Dereglările acestea a refracţiei se numesc miopie şi presbitism, cînd obiectele privite se văd
neclare şi nedesluşite. Vederea la miopie şi presbitism se poate corecta prin lentile speciale. La
miopie ele trebuie să micşoreze proprietăţile de refracţie a ochiului, iar la presbitism, invers, să le
mărească.
Acomodarea ochiului.
Proprietatea ochiului de a se adapta la vederea clară a obiectelor, aşezate la diferite distanţe se
numeşte acomodare. Acomodarea se realizează prin modificarea curburii cristalinului, deci şi a
40
capacităţii lui de refracţie. La vederea obiectelor apropiate cristalinul se face mai convex,
datorită cărui fapt razele divergente se adună într-un singur punct. Raza de curbură a suprafeţei
anterioare a cristalinului se micşorează în timpul acomodării de la 10 pînă la 6 mm, iar a
suprafeţei posterioare - de la 6 pînă la 5,5 mm.
La copii elasticitatea cristalinului este înaltă, de aceea ei văd bine aproape. Punctul de vedere
apropiate la elevii claselor primare, care au o refracţie normală se află la 7 cm de la ochi. Cu
vîrsta (de obicei, după 40 ani) elasticitatea cristalinului se micşorează, capacitatea de acomodare
diminuează, iar punctul vederii apropiate se îndepărtează de ochi. În legătură cu aceasta în timpul
citirii, scrisului şi examinării obiectelor mici sunt necesari ochelari, care intensifică puterea
refracţiei ochiului.
Adaptarea ochiului la diferit nivel de iluminare. Funcţiile bastonaşelor şi a
conurilor.Vederea centrală şi periferică. Cîmpul vizual.
Procesul de adaptare a ochiului se realizează prin modificarea sensibilităţii receptorilor -
bastonaşelor şi a conurilor retinei. La micşorarea iluminării sensibilitatea lor se măreşte
(adaptarea la întuneric), iar la mărire - se micşorează (adaptarea la lumină).
Sensibilitatea bastonaşelor şi a conurilor la acţiunea luminii este condiţionată de prezenţa în
ele a substanţelor speciale fotosensibile. Pentru vederea normală la o diferită iluminare se cere o
diferită cantitate de aceste substanţe: la întuneric – mai multă, la lumină – mai puţină. La
adaptarea la întuneric ele se acumuleză, la adaptarea la lumină, invers, surplusul lor se distruge.
În legătură cu aceasta adaptarea la întuneric durează mult – timp de 30-40 min, adaptarea la
lumină - numai 1-2 min.
Formarea substanţelor fotosensibile este în legătură cu prezenţa vitaminei A în hrană, deaceea
la insuficienţa ei se dereglează adaptarea la iluminarea slabă. Bastonaşele şi conurile sunt
distribuite în retină neuniform. Conurile sunt mai multe în centrul retinei şi ele determină aşa
numita vedere centrală. Bastonaşe sunt mai multe la periferia retinei şi de ei depinde vederea
periferică. Funcţiile conurilor şi a bastonaşelor sunt diferite. Conurile determină culoarea
obiectelor şi servesc pentru examinarea lor.
Percepţia culorii este determinată de prezenţa în retină a 3 feluri de conuri. Toate ele se excită
la acţiunea culorii, însă unul din ei se excită mai mult la acţiunea culorii roşii, altul -la verde, al
treilea - la violet. La amestecul tuturor acestor culori apare senzaţia culorii albe. Bastonaşele se
excită la o iluminare slabă de amurg. Culoarea obiectelor de către bastonaşe nu se percepe.
Bastonaşele servesc pentru orientarea în spaţiu şi perceperea obiectelor ce se mişcă.
Spaţiul pe care îl vede ochiul nemişcat se numeşte cîmpul vizual. Mărimea lui depinde de
structura craniului facial, de repartizarea bastonaşelor şi a conurilor în retină şi de nivelul
excitării tuturor componentelor sistemului senzorial vizual.Cîmpul vizual are o formă de elipsă.
La examinarea (vizualizarea ) obiectelor albe radiusul (razo) extern a lui constutuie 90 0, cel
inferior 700, cel superior şi intern - circa 60 0. La examinarea obiectelor colorate cîmpul vizual e
mai mic (cel mai mic e la percepţia culorii verzi). Aceasta este condiţionat de aşezarea conurilor,
care percep diferite culori.
Acuitatea vizuală. Adîncimea vederii. Mişcarea ochilor.

41
 Refracţia şi acomodarea ochiului determină acuitatea vizuală. Ea se măsoară prin unghiul
minimal, la care omul încă vede bine 2 puncte separate (la majoritatea oamenilor el este egal cu
30-400).
Limita (hotarul) acuităţii vizuale normale este 1 minută unghială. În tabelele, folosite pentru
aprecierea acuităţii vizuale, ea se înseamnă cu cifra 1. Aşezarea obiectelor în spaţiul vizibil la o
îndepărtare diferită de la ochi se percepe ca adîncimea vederii. Adîncimea vederii, mai ales la
examinarea obiectelor apropiate necesită participarea ambilor ochi (vedere binoculară).Vederea
binoculară asigură capacitatea aprecierii distanţei între obiecte (apreciere a distanţei din ochi,
măsurătoare din ochi).
Pentru a vedea clar obiectele îndepărtate e necesar ca axele vederii (liniile imaginare, care trec
prin centrul retinei) să fie situate paralel. La examinarea obiectelor apropiate are loc o decalcare
(o unire) a axelor vederii spre centru. În normă, nivelul decalcării lor corespunde cu nivelul
acomodării. Vederea normală este asigurată de mişcările permanente a ochilor, care se realizează
prin contractarea şi relaxarea muşchilor lor externi. Datorită lor se menţine şi o poziţie normală a
axelor de vedere la examinarea obiectelor, aşezate la diferită distanţă de la ochi. În acest timp,
nivelul tensiunii muşchilor – antagonişti a ochilor trebuie să fie strict balansat (echilibrat).
La o dezvoltare inegală a lor balansul se dereglează şi pentru menţinerea poziţiei normale a
axelor de vedere este necesar de o tensiune suplimentară a acestor muşchi, în legătură cu ce
apare o oboseală rapidă a lor. Dereglarea balansului muscular se observă la 60% de adulţi.
Dereglarea brusc pronunţată este contrindicată pentru alegerea acelor profesii, în care vederea
joacă rolul principal (serviciu de aviaţie, etc.).

Sistemul senzorial vestibular.

Funcţiile sistemului senzorial vestibular.
Receptorii sistemului vestibular se referă la mecanoreceptori. Acei receptori care se află în
canalele semicirculare, se excită,în special, la rotaţia corpului.
Cei, care se află în vestibul (în utriculă şi saculă) percep, mai ales modificările vitezei şi
mişcările dreptliniare.Canalele semicirculare, în fiecare ureche sunt situate în trei cavităţi
reciproc perpendiculare, care asigură posibilitatea perceperii diferitor mişcări.
Canalele semicerculare au pereţii osoşi şi membranoşi. În interiorul canalului membranos se
află un lichid, endolimfa. Unul din capetele fiecărui canal este dilatat şi în el sunt situate celule
speciale, cilii cărora formează ciucuri, care atîrnă în cavitatea canalului. La rotirea corpului
ciucurile se mişcă şi cheamă exitaţia acestei părţi a aparatului vestibular. În vestibul există şi
porţiuni unde sunt situate celulele speciale.
Cilii lor se întretaie, formînd o placă (membrană) în care se află cristale de var, numite otolite.
Deaceea şi membrana se numeşte otolitică. Membrana apasă ,cu greutatea ei, asupra celulelor
sensibile a aparatului otolic.
La întoarcerea şi aplecarea capului, şi la accelerări dreptliniare şi încetenite (de pildă, la
rîdicarea şi coborîrea ascensorului) poziţia membranei se modifică. Astfel, energia mecanică de
elasticitate se transformă într-un impuls nervos.

42
 Două membrane otolitice sunt situate în diferite planuri (aspecte). Una din ele este curbată
(îndoită) şi se află în poziţie perpendiculară faţă de cealaltă. În rezultat, ele ca şi canalele
semicirculare, au posibilitatea de a percepe mişcările în toate trei direcţii.
Primii neuroni aferenţi sunt situaţi în nodul vestibular. Impulsurile de la ei se transmit în
encefal. Analiza lor superioară are loc în partea temporală a scoarţei cerebrale. La exitarea
sistemului senzorial vestibular apar diferite reflexe motore şi vegetative. Reflexele motore se
manifestă în modificare tonusului muscular, care asigură menţinerea ţinutei normale a corpului.
Rotirea corpului duce la modificarea tonusului muşchilor externi a ochiului, care este însoţit de
mişcări speciale a lor- nistagm.
La exitaţii considerabile reflexele vegetative se manifestă în paliditate, transpiraţie intensă,
greţuri, vomă, puls accelerat sau încetinit.
Exitabilitatea şi stabilitatea funcţională a sistemului senzorial vestibular.
Exitabilitatea sistemului senzorial vestibular se determină prin mărimea pragului de exitaţie.
Noţiunea „exitabilitate” a sistemului vestibular nu trebuie confundată cu noţiunea de
„stabilitatea funcţională”. Nivelul stabilităţii funcţionale a sistemului senzorial vestibular se
determină prin mărimea reacţilor motore şi vegetative, apărute la exitaţia lui. Cu cît mai puţin
sunt manifestate aceste reflexe, cu atît mai înaltă este stabilitatea lor funcţională. La o stabilitate
joasă chiar cîteva întorsăturii rapide a corpului în jurul axei verticale (de pildă, în timpul
dansului) duce la senzaţii neplăcute, ameţeli, pierderea echilibrului, paliditate. Exitaţii mai
puternice a aparatului vestibular apare la răul de mare sau avion.
Activitatea fizică, mai ales, pentru acele exerciţii care se caracterizează prin poziţia corpului
fără sprijin şi mişcările de rotaţie (în gimnastică, acrobatică, patinaj artistic etc.), măreşte
exitabilitatea şi stabilitatea funcţională a sistemului senzorial vestibular. Mărirea exitabilităţii lui
asigură o percepţie corectă a poziţiei corpului şi a modificării lui în spaţiu. Perfecţionarea
stabilităţii funcţionale a sistemului senzorial vestibular se manifestă în micşorarea reacţiilor,
apărute la exitarea lui.
Sistemul senzorial auditiv
Sistemul senzorial auditiv percepe oscilaţile sunetelor mediului aerian. Receptorii lui se referă
la mecanoreceptori. Ei sunt situaţi în melcul urechei interne şi au o structură complicată. Pentru
perceperea şi transformarea sunetelor servesc formaţiunii speciale – urechea externă, medie şi
internă.
Undele sonore, intrînd în conductul auditiv extern, duc la oscilaţiile timpanului, care desparte
urechea externă de cea medie. Aceste oscilaţii se transmit la sistemul osos (ciocănaşul, nicovala,
şi scăriţa) care se află în cavitatea urechei medii. Scăriţa se alăturează de ferestruica ovală,
închisă de membrană. Membrana percepe oscilaţiile oscioarelor şi le transmite la endolimfă –
lichidul, care umple ducturile interne a melcului.
Receptorul auditiv, numit organul lui Korti, după numele savantului, care l-a descris pentru
prima dată, este situat pe membrana bazală a canalului melcului. El constă din celule epiteliale
aprovizionate cu cili. Aceşti cili la oscilaţiile endolimfei se lovesc de membrana tegumentară. În
rezultat, energia mecanică se transformă în impuls nervos, care se transmite în celulele nervoase

43
a nodului spiralat şi mai departe, printr-un şir de neuroni, în porţiunea temporală a scoarţei
cerebrale, unde are loc analiza superioară a sunetelor percepute.
Înălţimea sunetelor depinde de frecvenţa oscilaţiilor undelor sonore, şi se măsoară în herţi
(Hţ). Cu cît e mai înaltă frecvenţa oscilaţiilor, cu atît e mai înalt sunetul. Omul percepe oscilaţiile
sonore în limitele de la 16 la 20 000 Hţ.
Mecanismul perceperilor sunetelor
Percepţia sunetelor de diferită înălţime are loc în rezultatul oscilaţiei endolimfei sub diferite
sectoare a membranei bazale; oscilaţiile sub sectorul lărgit, situat în vîrful melcului, dau senzaţia
sunetelor joase, oscilaţiile sub sectorul îngust, aflate la baza melcului – înalte. Spre bătrîneţe se
înrăutăţeşte percepţia sunetelor înalte. Puterea sunetului se determină în decibeli şi se percepe de
om în diapazoane foarte mari de la 1 la 140 Db. La vorbirea în şoaptă puterea sunetului
constituie circa 40Db, iar la un ţipăt – 80 Db. Sunetele puternice, de lungă durată, au acţiune
traumatizantă asupra aparatului auditiv şi duc la micşorarea, iar uneori şi la pierderea auzului.
La acţiunea sunetelor de diferită putere sistemul senzorial auditiv, se adaptează la ele.
Sensibilitatea lui se măreşte în condiţii liniştite şi se micşorează la sunete puternice. Direcţia
sunetului se determină după diferenţa în timp a percepţiei lui cu u
Sistemul nervos central
Funcţiile sistemului nervos central
Din sistemul nervos central face parte encefalul şi măduva spinării. Sistemul nervos
central reglează toate procesele ce au loc în organism, asigurînd adaptarea individuală a lui la
condiţiile modificate de existenţă; percepe acţiunea diferitor excitanţi asupra organismului,
execută analiza şi sinteza excitanţilor, iar apoi formează un şuvoi de impulsuri nervoase
centribegi, la acţiunea cărora se modifică lucrul unor sau altor organe, determină
comportamentul omului şi a animalelor şi interacţiunea lui cu modificările permanente ale
mediului extern.
Noţiunea de neuron.
Sistemul nervos constă dintr-un număr mare de celule nervoase – neuroni (des.1, p.9).
Fiecare celulă nervoasă constă din corp, prelungiri scurte – dendrite şi dintr-o prelungire lungă –
axon. Corpul şi dendritele celulei nervoase joacă rolul de bază în percepţia şi prelucrarea
semnalelor, care vin de la alţi neuroni. În afară de aceasta, corpul celulei faţă de prelungiri
îndeplineşte şi funcţia trofică (alimentară): dacă lezăm prelungirile neuronului, ele se atrofiază,
iar corpul celulei continuă să funcţioneze. Funcţia axonului constă în transmiterea impulsurilor
nervoase la alţi neuroni sau la organele executive – muşchi, glande, vasele sangvine.
Neuronul este unitatea structural – funcţională a sistemului nervos. Activitatea neuronului
constă în producerea impulsurilor nervoase. Transmiterea excitaţiei se realizează prin cale
electrică. Impulsurile produse de neuroni pot fi înregistrate aplicînd electrozii pe axon, sau
întroducîndu-i nemijlocit în corpul neuronului.
Sinapsele în sistemul nervos central.
Transmiterea excitaţiei de la un neuron la altul se realizează cu ajutorul sinapsei. Axonii
pot forma sinapse pe corpul altei celule nervoase sau pe prelungirile ei. Totodată, pe fiecare
neuron există o mulţime de sinapse, formate de axonii multor altor celule nervoase (des. 2 p.11).
44
 Sinapsa are o formă de buton sau placă. Ea constă din membrana presinaptică (placă),
spaţiul interstiţial şi membrana postsinaptică (des. 3 p.11). În interiorul butonului se află nişte
vezicule, umplute cu lichid. Acest lichid are o importanţă mare, deoarece în el se conţine o
substanţă chimică – mediator, prin intermediul căruia şi are loc transmiterea excitaţiei. În unele
sectoare a sistemului nervos ca mediator serveşte acetilcolina. Această substanţă participă şi la
transmiterea excitaţiei de la nervi la muşchi. Însă, pentru multe sinapse a sistemului nervos
central mediatorul încă nu este studiat, adică nu este cunoscută structura lui chimică. Probabil, în
diferite părţi ale encefalului excitaţia se transmite prin diferiţi mediatori.
Cînd impulsul nervos, transmis prin axon, ajunge la membrana presinaptică, bulele,
umplute cu mediator, se distrug şi mediatorul nimereşte în spaţiul
(interstiţiul) sinaptic. Lăţimea acestui spaţiu este foarte mic, de aceea în cîteva miimi de secunde
mediatorul ajunge la membrana postsinaptică şi intră în reacţie cu componentele ei chimice.
Totodată, se modifică şi permeabilitatea membranei postsinaptice pentru ionii de Na şi K. Aceste
procese chimice duc la modificarea potenţialului membranei postsinaptice. Aici, se formează
potenţialul postsinaptic excitant. El se numeşte postsinaptic pentru că apare după ce excitaţia
trece prin sinapsă. Cînd acest potenţial atinge cel mai înalt nivel, în celule apare potenţialul de
acţiune şi excitaţia începe să se răspîndească prin neuron la prelungirile lui.
Clasificarea neuronilor.
După funcţiile efectuate neuronii se împart în 3 grupe:
1. senzitivi, receptori senzoriali sau aferenţi, care percep cu
terminaţiunile lor excitaţiile şi o transmit în sistemul nervos central. Aceşti neuroni sunt situaţi în
afara sistemului nervos central, în ganglionii (nodulii) spinali sau în ganglionii analogici a
nervilor cranieni;
2. neuronii conectori, de asociere sau intercalari, constituie una
din cele mai numeroase grupe de neuroni în sistemul nervos central. Ei fac legătura dintre
neuronii receptori şi cei efectori (sunt situaţi în toate segmentele encefalului);
3. efectori sau eferenţi, asigură efectul activităţii sistemului nervos,
trimit impulsuri la organele funcţionale – muşchii scheletali, muşchii netezi ai organelor interne
şi a vaselor sangvine, la glande.
Majoritatea neuronilor efectori sunt situaţi în regiunea encefalului, cu excepţia părţii
neuronilor vegetativi.
De rînd cu neuronii excitanţi, în sistemul nervos central există şi neuroni inhibitori sau de
frînare. Mediatorul eliberat în sinapse duce la apariţia potenţialului postsinaptic inhibitor. El
slăbeşte potenţialul excitant a celulei şi împiedică răspîndirea excitaţiei. Deoarece în fiecare
neuron există o mulţime de sinapse ( pînă la 15-20 mii), efectul final depinde de aceea, care
cantitate de impulsuri inhibitori şi excitanţi concomitent se transmit spre neuron. Aceasta
demonstrează, cît de complicat este activitatea, chiar a unui neuron, ne vorbind de sistemul
nervos central în întregime.
Mecanismul activităţii sistemului nervos central.
Reflexul, arcul reflex.

45
 Reflex se numeşte reacţia organismului la excitarea receptorilor, în urma modificării
mediului extern şi intern, realizată prin intermediul sistemului nervos central. Rezultatul reacţiei
reflexe poate fi începutul, intensificarea, sau invers reducerea, sau încetarea unei oarecare
activităţi a organismului.
Modificarea stării funcţionale a organelor sau sistemelor se petrec tot după mecanismul
reflector.
De exemplu, la o concentraţie mică a oxigenului în aer respiraţia reflector se intensifică,
iar la o scufundare în apă are loc oprirea reflexă a respiraţiei.
Ridicarea tensiunii arteriale reflector duce la dilatarea arteriilor mici.
Importanţa activităţii reflexe în procesul de adaptare a organismului la condiţiile mereu
schimbătoare de existenţă a fost studiată detaliat de savanţii ruşi I.M. Secenov, I.P. Pavlov şi
urmaşii lor.
Pînă la apariţia lucrărilor lui I.M.Secenov reflex se numea reacţia organismului, apărută
la excitaţia receptorilor, însă realizată numai de părţile inferioare a sistemului nervos central.
Reflexul era considerat ca o reacţie constantă, totdeauna identică, care se reproduce
standard la excitarea unui grup anumit de receptori.
Reflexele, de obicei se studiau pe animalele cu exterparea emisferelor cerebrale,
animalele sănătoase în experienţe nu se foloseau. Ca rezultat a apărut o concepţie, că cu
organismul conduc, pe de o parte reflexele – reacţiile constante la excitanţii constanţi, iar pe de
altă parte – manifestarea activităţii psihice, care nu depinde de vre-o cauză oarecare externă, de
acţiunea excitanţilor asupra organismului.
Contrar acestor concepţii I.M. Secenov în lucrarea sa „Reflexele creierului” (1863) a
scris, că la baza tuturor, chiar celor mai complexe fenomene psihice, stau acţiunile reflexe, care
se formează şi se modifică la acţiunea mediului extern.
Ideile lui I.M.Secenov au fost confirmate experimental de I.P. Pavlov. Spre deosebire de
predecesorii săi I.P. Pavlov a studiat activitatea reflexă a animalelor sănătoase, a cercetat actele
reflexe a organismului integru.
Aceasta a dat posibilitatea de a dovedi, că reflexul este mecanismul de bază a adaptării
organismului la condiţiile modificate de existenţă.
I.P. Pavlov în lucrările sale reieşea din principiul, că toate reacţiile organismului au cauza
lor. Acest principiu el l-a numit principul cauzalităţii.
Al doilea principiu, de care se conducea I.P. Pavlov – principiul analizei şi sintezei. În
sistemul nervos central se realizează analiza tuturor excitanţilor, care acţionează asupra
organismului.
Unele din ele, sunt neesenţiale, se inhibă, altele mai importante se sintezează, în
rezultatul căreia se formează o reacţie integră, complexă a organismului.
Al treilea principiu al studiului lui I.P. Pavlov – este principiul structural. Fiecare proces
nervos, fiecare reflex decurge în anumite porţiuni a creierului. Toate manifestările activităţii
nervoase, în acelaşi timp şi a celei superioare, sunt bazate pe creier.
Arcul reflex.

46
 La orice reflex impulsurile nervoase trec o cale componentele căreia obligatoriu, trebuie
să fie următoarele:
1. receptorii, care primesc excitaţia;
2. neuronii centripeţi, aferenţi – prelungirile neuronilor senzoriali localizaţi în afara
creierului, în ganglionii senzitivi;
3. neuronii sistemului nervos central, localizaţi în acele părţi a creierului, unde se „încheie”
reflexul dat;
4. axonii neuronilor efectori, eferenţi – fibrele nervoase centrifuge, care conduc excitaţia
spre organele efectoare;
5. organele efectoare – muşchii, glandele etc., activitatea cărora se modifică la acţiunea
impulsurilor nervoase apărute.
Toată această cale prin care trec impulsurile nervoase se numeşte arc reflex, sau cale
reflexă.
În cel mai simplu caz, calea reflexă poate fi alcătuită numai din doi neuroni (des. 7 p.16).
Prin această cale pot fi realizate unele reflexe medulare.
În cazuri mai complexe calea reflectorie poate fi formată din 3 neuroni, cu unul intercalar
în măduva spinării (des. 8 p.16), sau din mai mulţi neuroni.
Ambele aceste desene sunt schematice, ele arată doar principiu după care e format una
sau altă cale reflexă.
De a acţiona asupra unui singur receptor, pentru ca impulsurile excitaţiei să treacă doar
printr-un axon la un neuron se poate obţine doar în experienţe speciale, folosind electrozi subţiri,
microscop şi alt utilaj în condiţii naturale întotdeauna se excită nu unul, dar mai mulţi receptori.

Măduva spinării.
Măduva spinării îndeplineşte două funcţii principale: reflexă şi de conducere. Ea
primeşte impulsurile de la exteroreceptorii suprafeţei cutanate, proprioreceptorii şi
visceroreceptorii trunchiului şi extrimităţilor (cu excepţia visceroceptive), care vin în sistemul
nervos central prin nervii vagi.
Măduva spinării inervează toată musculatura scheletală, în afară de muşchii capului,
inervaţi de nervii cerebrali.
Ea participă la toate reacţiile motore complexe ale corpului. Multe din aceste reacţii pot fi
rezultatul funcţiei reflexe a măduvei spinării, iar altele apar în urma reflexelor, realizate de
segmentele supraiacente ale sistemului nervos central. În acest caz măduva spinării nu este decît
un conductor al impulsurilor.
Informaţia sosită în măduva spinării de la receptori, e transmisă prin numeroase căi de
conducere din coarnele posterioare şi laterale ale măduvei spre centrii trunchiului cerebral şi
ajunge la scoarţa cerebrală şi cerebel. Din segmentele supraiacente ale sistemului nervos central
măduva spinării primeşte impulsurile sosite prin căile de conducere din coarnele anterioare şi
laterale. Aceste impulsuri exercită o acţiune excitantă sau inhibitantă asupra neuronilor
intercalari şi motori ai măduvei spinării, din care cauză se modifică activitatea musculaturii
scheletale şi a organelor interne.
47
 Funcţia de conducere a măduvei spinării constă în propagarea impulsurilor de la
receptorii periferici spre encefal şi de la aceasta spre aparatele efectoare.
La o secţiune transversală a măduvei spinării se vede, că centrul ei îl ocupă substanţa
cenuşie, care constă din celule nervoase.
Din toate părţile, ea este înconjurată de substanţa albă, care este prezentată prin fibre
nervoase – prelungirile celulelor nervoase.
În substanţa cenuşie se disting coarnele anterioare, posterioare şi laterale. O parte din
neuronii substanţei cenuşii sunt împrăştiaţi haotic, iar altă parte formează acumulări de nuclee.
Nucleele sunt situate în coarnele anterioare, posterioare şi laterale ale măduvei spinării.
Funcţiile rădăcinilor spinale.
Legătura dintre măduva spinării şi periferie este realizată prin intermediul fibrelor
nervoase ce trec prin rădăcinile spinale. Prin aceste rădăcini vin spre măduva spinării impulsurile
aferente şi pleacă de la ea spre periferie impulsurile eferente . Din ambele părţi ale măduvei
spinării se află cîte 31 perechi de rădăcini anterioare şi posterioare.
Funcţiile rădăcinilor spinale au fost determinate prin metodele secţionării şi excitării, şi
confirmate prin derivaţia potenţialelor bioelectrice.
Rădăcinile anterioare conţin fibre centrifuge, eferente, iar cele posterioare – fibre
centripete, aferente.
După secţionarea unilaterală a tuturor rădăcinilor anterioare la broască sau la un alt
animal dispar mişcările reflexe ale jumătăţii respective a corpului, dar sensibilitatea acesteia se
menţine.
După secţionarea unilaterală a rădăcinilor posterioare se menţine capacitatea de mişcare,
dar dispare sensibilitatea în segmentele corpului, inervate de rădăcinile spinale corespunzătoare.
S-a constatat, că prin rădăcinile anterioare trec nu numai nervii motoriai musculaturii
scheletale, ci şi alte fibre nervoase care merg spre musculatura netedă.
Fibrele, ce intră în componenţa rădăcinilor anterioare, reprezintă axoni ai celulelor
motore ale coarnelor anterioare, precum şi ai celulelor sistemului nervos vegetativ, situate în
coarnele laterale ale segmentelor toracale şi lombare ale măduvei spinării. Fibrele, ce intră în
componenţa rădăcinilor posterioare sunt prelungirile celulelor bipolare ale ganglionilor spinali
intervertebrali.
În rădăcinile spinale se află fibre nervoase de diferită grosime, care au o viteză diferită de
propagare.
După secţionarea bilaterală a rădăcinilor posterioare dispare sensibilitatea şi se dereglează
mişcările.
De exemplu, dacă unui cîine i se secţionează din ambele părţi ale măduvei spinării toate
rădăcinile posterioare, ce inervează labele posterioare, lăsîndu-se intacte rădăcinile anterioare, în
primele zile după operaţie, animalul nu se poate deplasa cu ajutorul labelor posterioare. După
cîtva timp, mişcările acestor labe se restabilesc, dar ele au un caracter anormal: sunt sacadate,
bruşte; labele se îndoaie şi se dezdoaie prea tare.
Astfel de mişcări se numesc ataxice. Ele se constată şi la om în bolile măduvei spinării,
urmate de lezarea căilor ascendente.
48
 Dereglarea coordonării mişcărilor e cauzată de încetarea şuvoiului de impulsuri aferente
apre creier, mai ales de la receptorii aparatului locomotor, adică de la proprioreceptori, precum şi
de la exteroreceptorii pielii. Lipsa informaţiei despre starea aparatului locomotor are drept
consecinţă, pierderea capacităţii de către creier de a controla caracterul mişcărilor şi de a
introduce corectări în toate etapele actului motor. Şi cu toate că impulsurile eferente vin de la
creier în muşchi, şi provoacă contracţia lor, procesul acesta nu e controlat, şi nu e reglat,
deoarece lipseşte legătura inversă, în lipsa căreia e imposibilă dirijarea actelor motore şi
executarea mişcărilor precise şi line.
Iată de ce după anestezie (adică după scăderea sau dispariţia sensibilităţii pielii mîinilor,
din cauza frigului sau după administrarea intradermică a cocainei, care paralizează receptorii)
sunt tulburate actele motore, ce necesită mişcări precise ale mîinilor (cîntarea la pian sau scrisul).
Pierderea sensibilităţii duce. de asemenea, la slăbirea tonusului muscular.
Reflexele măduvei spinării.
Una din principalele funcţii ale măduvei spinării este reflexă sau de încheiere. Aceasta
înseamnă că în măduva spinării pot fi realizate, încheiate (terminate) anumite reflexe. În condiţii
normale măduva spinării funcţionează în legătură strînsă cu toate celelalte segmente ale
sistemului nervos central, de aceea este greu de evidenţiat reflexele, ce aparţin numai măduvei
spinării.
Pentru studiul lor la animale se secţionează măduva spinării şi ca rezultat se dereglează
legătura cu creierul. În aceste condiţii, la excitaţia anumitor părţi a corpului, inervaţi de nervii
spinali, apar reflexe, care se termină (se încheie) numai în limitele măduvei spinării.
Reflexul de extensie.
Unul din cele mai importante reflexe a măduvei spinării este reflexul de extensie a
muşchilor – reflexele miotice, care apar, ca răspuns la întinderea muşchiului în urma loviturii
tendonului acestuia. El poate fi observat şi la om, ce se manifestă prin extensia piciorului în
articulaţia genunchiului după lovirea tendonului muşchiului cuadriceps femural (reflexul
rotulian), precum şii reflexul lui Achile, ce se manifestă în extensia piciorului în articulaţia tibio-
tarsiană după lovirea tendonului lui Achile.
Perioada latentă a reflexului la extensie este foarte mic, excitaţia trece prin măduva
spinării în mii de secunde şi impulsurile nervoase dovedesc şă treacă doar o singură sinapsă.
Aceasta vorbeşte despre aceea, că arcul reflex la extensie constă din doi neuronii: prelungirile
celulelor senzitive a nodurilor cefalorahidiene (primul neuron) nemijlocit transmit excitaţia
celulelor motoare a coarnelor anterioare a măduvei spinării (al doilea neuron). Toate celelalte
reflexe, mai complexe se realizează, de fapt prin participarea neuronilor intercalari, asociativi.
Reflexele la extensie joacă un rol important în activitatea organelor de locomoţie. La om
în ţinuta de lucru – în picioare sau pe şezute – asupra muşchilor permanent acţionează extensia
forţei lor de gravitate. De aceea, menţinerea poziţiei corporale e posibilă doar datorită tensiunii
muşchilor, care opun o rezistenţă acţiunii atracţiei pămîntului şi protejează corpul de cădere.
Reflexele tonice. Muşchii, care asigură menţinerea poziţiei corpului, se află în stare de
tensiune tonică, adică posedă tonus. Sub termenul de „tonus muscular” se subînţelege, de fapt, o

49
tensiune a muşchilor scheletali, care nu este însoţită de oboseală rapidă. La baza tonusului
muscular stau reflexele de extensie.
La majoritatea animalelor este foarte bine dezvoltat reflexul tonic de flexie a
extremităţilor posterioare, care se termină (încheie) în partea lombară a măduvei spinării. Acest
reflex stă la baza poziţiei pe şezute.
El este exprimat mai bine la broscuţe, şobolani, iepuri, care niciodată nu se culcă pe o
parte, dar se odihnesc pe şezute.
Cîmpul receptiv al acestui reflex este pielea suprafeţei inferioare a tălpii. În aceasta se
poate convinge, ridicînd animalul în aer; labele posterioare în acest timp se dezdoaie (se
extensează) (deşi nu complet, din cauza apariţiei reflexului de extensie).
În primele trei segmente a părţii cervicale a măduvei spinării are loc coordonarea
reflexelor tonice cervicale, apărute la exitarea receptorilor pielii. La realizarea acestoa reflexe se
includ şi alte segmente ale măduvei spinării. Reflexele tonice cervicale nu dispar după
secţionarea encefalului, adică sunt cefalorahidiene. Se manifestă ele în următoarea. La înclinarea
capului în urmă, labele anterioare a animalului brusc se dezdoaie, iar cele posterioare se îndoaie.
La aplecarea capului înainte, invers, are loc îndoirea labelor anterioare şi dezdoirea celor
posterioare. Aceste modificări ale tonusului muscular se pot uşor de observat pe pisica
domestică, arătîndu-i hrana de sus sau de jos (des. 12 p.24). Dacă capul animalului e întors la
dreapta, laba anterioară şi cea posterioară din dreapta se dezdoaie, iar partea stîngă se îndoaie şi
invers. Acelaşi lucru se întîmplă şi la rotirea gîtului în jurul axei longitudinale.

ENCEFALUL
Bulbul rahidian.
Partea encefalului, situată între emisferele mari şi măduva spinării se numeşte trunchi
carebral. Spre deosebire de măduva spinării, trunchiul cerebral nu are structură, segmentară,
substanţa lui cenuşie nu ocupă un loc anumit, dar este împrăştiată sub formă de nuclee separate.
În trunchiul cerebral se află nucleii a zece perechi de nervi cerebrali, care inervează pielea,
tunicile mucoase şi muşchii capului, şi organele interne: inima, plămînii, ficatul, intestinele,
glandele.
Bulbul rahidian ocupă acea parte a trunchiului cerebral, care nemijlocit aderă la măduva
spinării. Ca şi măduva spinării, bulbul rahidian îndeplineşte funcţia reflexă. Însă, reflexele ce se
„încheie” aici sunt mai complexe ca cele medulare. În bulbul rahidian se află centrii vitali
importanţi, care reglează respiraţia, circulaţia sangvină, digestia. Prin participarea bulbului
rahidian se realizează aşa reflexe ca masticaţia, deglutiţia, voma, de sugere şi reflexele de
protecţie – strănutul, tusa, clipirea.
Rolul bulbului rahidian în reglarea tonusului muscular.
Acţiunea centrilor bulbului rahidian asupra motoneuronilor.
Dacă la un animal se înlătură o parte a encefalului, lăsînd numai bulbul rahidian şi
măduva spinării, de regulă la el se dezvoltă o tensiune brusc manifestată a muşchilor – extensori;
extremităţile un timp îndelungat rămîn drepte. Extensorii gîtului la fel sunt în tensiune, iar capul
50
se aruncă pe spate. Cu alte cuvinte, după secţionarea bulbului rahidian de la sectoarele superioare
se încordează toţi acei muşchi, care în normă se opun acţiunii forţei de gravitaţie. Dacă însă la
acest animal se secţionează bulbul rahidian de măduva spinării, tensiunea muşchilor dispare.
Aceasta înseamnă, că în bulbul rahidian există celule nervoase, care aduc în stare de excitaţie
motoneuronii coarnelor anterioare a măduvei spinării, ce inervează muşchii – extensori.
Starea muşchilor animalului, apărută la secţionarea sau extirparea encefalului mai sus de
bulbul rahidian se numeşte regiditate decerebrală.
Pentru apariţia şi menţinerea şi menţinerea regidităţii decerebrale în centrii nervoşi
trebuie să nimerească impulsuri de la muşchii tensionaţi. Dacă se întrerupe şuvoiul acestor
impulsuri, de exemplu la secţionarea rădăcinelor posterioare, regiditatea dispare. De aici
urmează, că la baza regidităţii decerebrale stă reflexul, care se realizează prin bulbul rahidian şi
măduva spinării la transmiterea impulsurilor de la muşchii extinşi de forţa de gravitaţie, adică
reflexul de extindere. În organismul integru acest reflex este deprimat, adică frînat de acţiunea
părţilor superioare ale creierului.
Reflexul de poză.
În bulbul rahidian este situat nucleul nervului vestibular, în care vin impulsurile de la
receptorii aparatului vestibular. El participă la reglarea tonusului muscular. Receptorii aparatului
vestibular, care se află în urechea internă, se excită, în special, la modificarea poziţiei capului în
spaţiu. Cînd capul este ridicat, tonusul muşchilor – extensori creşte, la aplearea capului el se
micşorează. Reflexele de la receptorii vestibulari se termină în bulbul rahidian, şi contribuie la
fixarea extremităţilor într-o poziţie anumită. Aceste reflexe, ca şi cele tonice medulare se numesc
reflexe de poziţie sau reflexe pozo-tonice. Datorită lor se asigură poziţia corpului, comodă pentru
a începe mişcările în direcţia acţiunii excitantului.
Funcţia de conducere a bulbului rahidian.
Bulbul rahidian îndeplineşte şi funcţia de conducere. Aici trec fibrele nervoase, care
transmit impulsurile de la măduva spinării la creier, şi totodată şi căile nervoase descendente spre
măduva spinării. Unele din ele în bulbul rahidian se încrucişează, adică trec pe altă parte a
creierului (de la dreapta spre stînga şi invers), altele se întrerup, trecînd pe alt neuron. Aici se
termină căile, ce vin de la scoarţa cerebrală la nucleele nervilor cranieni.
Creierul mijlociu (mezencefalul).
Mezencefalul prezintă partea trunchiului cerebral, situată înaintea creierului intermediar.
Creierul mijlociu constă din coliculii cuadrigemeni şi pedunculii cerebrali.
În nucleele coliculilor cuadriagemeni se încheie aşa numitul reflex de veghe, care asigură
reacţia excitantului neaşteptat (neprevăzut). Prin participarea coliculelor cuadriagemeni anteriori
se realizează reacţiile la semnalele luminoase neaşteptate. Animalul cu emisferele extirpate, dar
cu păstrarea mezencefalului ca răspuns la un astfel de excitant întoarce în părţi ochii, capul şi
corpul.
Coliculii cuadriagemeni posteriori realizează reflexele sonore, de orientare – întoarcerea
urechei, a capului şi trunchiului în direcţia sunetului neaşteptat.
O particularitate importantă a reflexului de veghe este modificarea, redistribuirea
tonusului muscular.
51
 Tonusul muşchilor – flexori la manifestarea acestui reflex creşte, ce formează o poziţie
(animalul parcă se aşează) comodă pentru începerea mişcărilor.
La un animal normal, sănătos reacţia de orientare e mult mai vioaie şi include mai multe
componente, decît la animalul cu emisferele extirpate, deoarece în afară de mezencefal la această
reacţie participă şi centrii superiorii subcorticali vizuali şi auditivi, şi scoarţa cerebrală.
În afară de reflexele de orientare vizuală mezencefalul participă şi la acomodarea ochiului
la obiectul privit, şi îndepărtat la diferite distanţe.
La baza mezencefalului se află o aglomerare de celule nervoase, numite substanţă neagră.
Aici se realizează coordonarea reflexă a mesticaţiei şi deglutiţiei şi totodată coordonarea
mişcărilor de deglutiţie cu cele respiratorii.
Substanţa neagră la om este dezvoltată mai puternic ca la animale. Neuronii ei participă
în coordonarea mişcărilor nu mari, dar exacte a degetelor mîinii (la scris, cusut etc.).
Funcţiile nucleelor roşii.
Nucleele roşii sunt importanţi centri motori a mezencefalului. Dacă centrii bulbului
rahidian sunt în stare să provoace numai tensiunea tonică a muşchilor (rigiditatea de
decerebrare), atunci mezencefalul cu ajutorul nucleelor roşii pot regla tonusul muscular, de a
conduce cu el.
În nucleele roşii nimeresc şuvoaie de impulsuri de la cerebel, nucleele subcorticale,
scoarţa cerebrală şi formaţiunea reticulară. Nucleele roşii trimit semnale prin căile conductoare
speciale a motoneuronilor coarnelor anterioare a măduvei spinării. Spre formaţiunea reticulară
tot se transmit semnalele de la nucleele roşii. Se consideră, că anume încetarea şuvoiului de
aceste impulsuri, care în normă micşorează excitabilitatea neuronilor formaţiunii reticulare,
aduce în decerebrare la apariţia regidităţii musculare.
Funcţia de conducere a mezencefalului constă în aceea, că prin el se transmit toate
impulsurile ascendente spre cerebel, creierul intermediar şi emisferele mari, şi totodată impulsuri
descendente spre bulbul rahidian şi mezencefal.

Cerebelul.
Cerebelul constă din două emisfere, din doi lobi nu prea mari laterali şi partea
medie.Suprafaţa emisferelor cerebelului este acoperită cu substanţă cenuşie, care constă din trei
straturi de celule nervoase. În grosimea cerebelului printre substanţa albă sunt situate aglomerări
de neuroni – nucleele cerebelului. Cerebelul este legat cu alte segmente a sistemului nervos
central prin fibre nervoase, adunate în fascicole groase – pedunculii cerebrali.
La studiul funcţiei cerebelului se efectuează extirparea lui la animale.
Observînd care funcţii la ei se dereglează se poate de concluzionat despre rolul
cerebelului în organismul sănătos.
La cîini şi pisici, la care s-a extirpat cerebelul, se dereglează repartizarea tonusului
muscular.
Totodată, se micşorează tonusul acelor muşchi, care în normă se opun forţei de gravitaţie.
Aceasta limitează posibilitatea de menţinere a poziţiei corpului. Dacă se ţine un animal în

52
condiţii imponderabile, el se v-a mişca nu mai rău ca cel sănătos. Există observaţii, care
demonstrează că cîinii fără cerebel, incapabili normal să meargă, înnoată bine.
După extirparea cerebelului animalul nu poate mult să se mişte, el repede oboseşte. Forţa
musculară brusc cade. La oamenii bolnavi, cu leziuni a unei jumătăţi a cerebelului, forţa
musculară pe partea bolnavă e de două ori mai mică, ca la cei sănătoşi.
Pentru bolnavii cu cerebelul exterpat este caracteristic tremurul muşchilor şi mişcările
ondulatorii ale părţilor corpului. Tremurul muşchilor dispare în timpul somnului, cînd
musculatura e relaxată şi se intensifică la încercarea de a face vre-o mişcare, mai ales la
începutul şi sfîrşitul ei. Dacă omul cu cerebelul lezat încearcă să atingă cu degetul un obiect
mărunt la distanţa mîinii întinse, traectoria mişcării mîinii lui de multe ori se abate de la linia
dreaptă (des. 19 p.33).
La lezarea sau extirparea cerebelului se pierd toate mişcările line. Cînd cîinele fără
cerebel încearcă să meargă, mişcările lui sunt incompatibile după mărime şi forţă: labele sau sunt
larg desfăcute sau se încrucişează (des. 20 p.34). Dereglări grave a mersului apar şi la oamenii
bolnavi.
Legătura cerebelului cu alte părţi ale creierului.
Pentru a înţelege mecanismul acţiunii cerebelului asupra funcţiei motore ale organismului
şi cauzele acelor dereglări care apar la exterparea cerebelului, trebuie de cunoscut care sunt
legăturile lui cu alte părţi ale sistemului nervos central.
În cerebel nimeresc impulsuri de la toţi receptorii, care se excită în procesul executării
mişcărilor: de la receptorii pielii, a tendoanelor, aparatului vestibular.
În cerebel se transmit, de asemenea semnalele de la receptorii vizuali şi auditivi.
Deci, el primeşte informaţia despre toate modificările poziţiei corpului şi a părţilor lui în
spaţiu, despre direcţia şi viteza mişcării. Dispunînd de această informaţie, cerebelul poate acţiona
asupra nucleelor roşii, formaţiunii reticulare, iar prin ele – asupra motoneuronilor măduvei
spinării şi a muşchilor (des. 21 p.34).
Cerebelul are o acţiune inhibitoare asupra reflexelor de la receptorii muşchilor.
Foarte largă este legătura cerebelului cu formaţiunea reticulară, impulsurile descendente a
căreia joacă un rol important în reglarea tonusului şi în contractarea muşchilor scheletali. În
timpul executării mişcărilor neuronii formaţiunii reticulare (împreună cu alte nuclee motore ale
trunchiului cerebral) corejează funcţia motoneuronilor măduvei spinării.
Aceasta se manifestă, în particular, în creşterea forţei de contracţie a muşchilor anume în
acele momente ale mişcării, cînd aceasta-i necesar. După exterparea cerebelului formaţiunea
reticulară nu mai îndeplineşte funcţia aceasta de corecţie, ce duce la dereglarea coordonării
mişcărilor.
Acţionînd asupra neuronilor nucleelor roşii, la care ajung impulsurile de la zona motorie
a scoarţei cerebrale, cerebelul modifică excitabilitatea acestor nuclee şi astfel participă la
reglarea mişcărilor complexe libere. La exterparea cerebelului aceste mişcări se deformează.
Rolul cerebelului în coordonarea mişcărilor.

53
 Importanţa funcţională a cerebelului constă în coordonarea diferitor componente a
mişcărilor complexe, care asigură exaccitatea lor. Asupra coordonării mişcărilor libere el
acţionează nu numai prin nucleele roşii, dar şi datorită legăturilor cu scoarţa cerebrală.
Vorbind despre rolul cerebelului în reglarea activităţii motore este necesar de a menţiona,
că extirparea lui nu duce la incapacitatea completă de a se mişca, nu cheamă excluderea
(decăderea) unui oarecare tip de mişcare, dar numai dereglează activitatea de coordonare a unor
muşchi sau a grupei de muşchi.
Acţionînd asupra tuturor centrelor motore de bază, cerebelul reglează activitatea lor,
astfel coordonînd lucrul lor. În afară de aceasta el joacă un rol important în procesul de învăţare a
noilor mişcări.

Rolul cerebelului în reglarea funcţiilor vegetative.

Cerebelul are legături nervoase multiple nu numai cu centriimotori, dar şi cu cei
vegetativi a tuturor părţilor creierului, acţionează asupra glandelor cu secreţie internă. Astfel, el
participă la reglarea activităţii sistemelor vascular şi respirator, a aparatului digestiv,
metabolismului bazal şi energetic al organismului.
Neuronii cerebelului pot să stimuleze şi să inhibe centrii vegetativi, participînd astfel la
coordonarea lucrului lor.
Creierul intermediar (Diencefalul).
Formaţiunile principale ale diencefalului sunt talamusul şi hipotalamusul, funcţiile cărora
constau în reglarea proceselor vegetative din organism.
Funcţiile talamusului. Talamusul este colectorul tuturor căilor aferente (senzoriale) (cu excepţia
celor olfactive), ce vin spre emisferele cerebrale. El constituie un fel de poartă, prin care trece
spre scoarţa cerebrală toată informaţia de la receptorii excitaţiilor din mediul extern şi intern al
organismului. Leziunile locale ale unor nuclee ale talamusului pot lipsi scoarţa cerebrală de un
anumit fel de informaţie (vizuală, auditivă, gustativă, tactilă, etc.).
Straturile intermediare ale substanţei albe împart talamusul în trei regiuni: anterioară,
laterală şi medială. Fiecare din ele reprezintă o aglomerare a mai multor nuclee. În prezent se
disting circa 40 de nuclee ale talamusului.
Toate nucleele talamusului se împart din punct de vedere funcţional în două grupe mari –
specifice şi nespecifice. Această împărţire se bazează pe caracteristica morfologică a terminaţiei
fibrelor, ce vin de la nucleele talamice în scoarţa cerebrală, şi pe caracteristica electrofiziologică
a modificărilor activităţii electrice a scoarţei în urma excitării acestor nuclee.
Fibrele de la nucleele specifice – căile talamice specifice – se termină în straturile 3-4 ale
scoarţei cerebrale şi formează sinapse cu un număr limitat de celule ale zonelor senzoriale şi
asociative. În schimb, fibrele de la nucleele nespecifice – căile talamice nespecifice – dau un
număr mare de ramificări în diverse porţiuni ale scoarţei cerebrale şi antrenează în procesul
excitării un mare număr de neuroni corticali.
Nucleele specifice ale talamusului au legături directe cu anumite porţiuni ale scoarţei
cerebrale, pe cînd cele nespecifice transmit, de obicei semnalele în nucleele subcorticale, de la
care impulsurile intră concomitent în diverse segmente ale scoarţei.
54
 Excitarea nucleelor specifice provoacă modificări ale activităţii electrice numai în
porţiuni limitate ale scoarţei cerebrale. În schimb excitarea nucleelor nespecifice provoacă o
„reacţie de activare” în regiunile întinse ale scoarţei.

Funcţiile hipotalamusului.
Hipotalamusul – este o porţiune complex organizată a creierului intermediar, în
componenţa căruia intră 32 perechi de centri nervoşi – nucleele hipotalamusului. Toate ele au o
vascularizare bogată. Nici la o porţiune a sistemului nervos central nu se întîlneşte o astfel de
reţea ramificată de capilare, ca la hipotalamus. Capilarele lui se deosebesc printr-o permeabilitate
foarte mare, de aceea prin pereţii lui din sînge în ţesut pot uşor trece substanţele chimice.
Neuronii hipotalamusului posedă sensibilitate mare la modificarea acidităţii sîngelui, la
conţinutul în el a bioxidului de carbon, oxigenului şi glucozei.
Impulsurile de la receptorii muşchilor, a pielii şi a organelor interne nimeresc în nucleele
hipotalamusului prin talamus şi unele segmente ale encefalului.
Fibrele, ieşite din nucleele hipotalamusului, se îndreaptă spre mezencefal, bulbul rahidian
şi măduva spinării, formînd acolo sinapse pe neuronii vegetativi. Există de asemenea o legătură
nervoasă a hipotalamusului cu hipofiza.
Rolul hipotalamusului în reglarea funcţiei vegetative.
Excitarea cu curent electric a regiunii posterioare a hipotalamusului la un animal duce la
o excitabilitate totală a neuronilor: la animal se dilată pupila, se intensifică şi se aprofundează
respiraţia, se măreşte frecvenţa contracţiilor cardiace, se măreşte tensiunea arterială.
La o stimulare electrică a regiunii anterioare a hipotalamusului are loc constricţia pupilei,
contracţiile cardiace devin mai rare, apar şi alte simptome a excitabilităţii centrelor
parasimpatice. Mai ales se observă diferenţa în reacţiile de excitare a centrelor anterioare şi
posterioare a hipotalamusului pe exemplul activităţii tractului gastro-intestinal.
Stimularea centrelor posterioare inhibă activitatea lui, iar excitarea nucleelor anterioare
intensifică activitatea motorie şi eliminarea sucurilor digestive. Însă, nu se poate vorbi despre o
aşezare clar delimitată a centrelor simpatice şi parasimpatice în hipotalamus.
S-a constatat că şi neuronii simpatici şi cei parasimpatici se găsesc în toate nucleele
hipotalamusului.
Hipotalamusul joacă un rol important în reglarea temperaturii corporale: lezarea regiunii
anterioare a hipotalamusului dereglează mecanismele de cedare a căldurii, în rezultatul cărora
organismul se supraîncălzeşte, iar dacă se distruge regiunea posterioară, organismul îşi pierde
capacitatea de a produce căldura şi se răceşte.
Hipotalamusul are o importanţă mare în reglarea metabolismului bazal în organism, şi
mai ales a metabolismului hidric. Lezarea hipotalamusului duce la dereglarea metabolismului
glucidic, cînd nivelul de glucoză în sînge sau creşte sau scade. Dereglarea activităţii
hipotalamusului modifică şi metabolismul lipidic, şi duce sau la obezitate, sau la o iepuizare
puternică.
Astfel, centrele hipotalamice au o importanţă mare în reglarea trofică a ţesuturilor.

55
 Acţiunea hipotalamusului asupra organismului poate fi realizată nu numai prin centrele
nervoase a altor regiuni a encefalului, dar şi prin glandele cu secreţie internă.
Hipotalamusul este un reflator al activităţii, şi în afară de aceasta, el şi singur participă la
eliminarea hormonilor. Dirijînd activitatea centrelor nervoase vegetative şi a glandelor cu
secreţie internă, hipotalamusul asigură reacţiile de adaptare a organismului la efort fizic, şi la
diferite situaţii vitale complexe.
Rolul hipotalamusului în formarea reacţiilor comportamentale.
Excitarea unor nuclee a hipotalamusului duce la micşorarea semnificativă a tonusului
muscular. Însă aceasta nu înseamnă, că în porţiunea dată a encefalului „se încheie” reflexele
motore. Căderea tonusului muscular la animale este în legătură cu adormirea, deoarece
hipotalamusul participă la reglarea somnului şi a stării de veghe.
Experienţele cu stimularea electrică a hipotalamusului, au demonstrat că el participă la
formarea multor reacţii de comportament, care sunt de fapt complexe (adică în ele se includ atît
muşchii scheletali, cît şi organele interne).
De hipotalamus, în multe, depinde, de exemplu, comportarea alimentară.
Excitarea unuia din nuclee duce la refuzul hranei de către anumal, chiar în stare de
foame. Dacă se distruge acest nucleu, apare „foamea de lup”. Excitarea altui nucleu duce la
mărirea necesităţii în apă.
Aceasta demonstrează, că simţul poftei de mîncare depinde de activitatea anumitor centre
hipotalamice.
La excitarea unor centre, situate în regiunea posterioară a hipotalamusului, la animal se
observă o reacţie de spaimă sau furie. De exemplu, pisica în timpul unei astfel de excitări se
aruncă asupra altei pisici, care se află alături, sau chiar asupra unui oarecare obiect situat în cuşcă
(des. 22 p.38).
Imediat după deconectarea curentului stimulant pisica devine iarăşi liniştită. În regiunea
anterioară a hipotalamusului există aşa zone, excitarea cărora cheamă la animal o plăcere
evidentă. Dacă şobolanul cu electrozii, introduşi în această zonă, întîmplător va apăsa o pîrghie,
care v-a include curentul ce pleacă spre electrozi, atunci ea de nerepetate ori va apăsa cu laba pe
ea.
Sistemul nervos vegetativ.
Toate funcţiile organismului se împart în 2 grupe: funcţiile vieţii animale sau somatice şi
funcţiile vegetative.
Funcţiile somatice sunt realizate de muşchii scheletali şi sunt supuse voinţei noastre
(libere). Ele se desfăşoară sub controlul scoarţei cerebrale.
Chiar mişcările reflexe, care par a fi realizate numai prin participarea măduvei spinării, în
organismul integru se supun acţiunii scoarţei cerebrale. De exemplu, în aşa mod încordînd
muşchiul, omul poate frîna (inhiba) reflexul rotulian.
La funcţiile vegetative se referă metabolismul bazal şi activitatea acelor organe care îi
asigură: circulaţia, respiraţia, digestia, excreţia.

56
 Spre deosebire de funcţiile vegetative somatice şi componentele vegetative a reacţiilor
motore de fapt nu sunt controlate voluntar. De exemplu, omul poate începe alergarea după
dorinţa sa, însă creşterea frecvenţei cardiace la aceasta nu depinde de voinţa lui.
Însă, scoarţa cerebrală are acţiune şi asupra funcţiilor vegetative, asigurînd o reacţionare
integră a organismului la modificarea mediului intern şi extern.
Centrele nervoase vegetative.
Centrele nervoase vegetative sunt situate în trunchiu cerebral şi măduva spinării.
O particularitate importantă a acestor centre este aceea cămajoritatea din ele mereu se
află în stare de tonus, adică produc impulsuri nervoase şi le trimit la periferiie spre organe şi
ţesuturi. Drept dovadă pentru aceasta serveşte, de exemplu, acel fapt, că după secţionarea
nervului vag frecvenţa contracţiilor cardiace la animal se măreşte. Deci, pînă la secţionare prin
nervul vag, de la centrul lui spre inimă, mereu se transmit impulsurii, care încetinesc frecvenţa
cardiacă.
Neuronii centrilor vegetativi participă la realizarea reacţiilor reflexe, numite reflexe
vegetative.
Impulsurile, care cheamă aceste reflexe pot nimeri în centrii vegetativi de la receptorii
organelor interne prin fibrele nervoase vegetative. De exemplu, la creşterea tensiunii arteriale în
circulaţia mică se excită receptorii, situaţi în pereţii arterelor pulmonare, care în mod reflex induc
după sine dilatarea vaselor sangvine a intestinului, muşchilor şi a pielii. Reflexele vegetative pot
să apară şi de la receptorii muşchilor. De exemplu o tensiune bruscă, chiar a unui grup mic de
muşchi, duce la creşterea reflexă a tensiunii arteriale.
Toate centrele vegetative, nodulii şi nervii după particularităţile de structură şi funcţie se
împart în două grupe: simpatice şi parasimpatice. Partea efectoare a arcului reflex, atît a căilor
nervoase simpatice, cît şi parasimpatice, constă din dui neuroni. Unul din ei este situat în limitele
creierului. Axonii lui iese din creier şi se termină în nodulul nervos – ganglionii vegetativi.
Aici, este situat alt neuron, axonul căruia trece nemijlocit spre organul inervat – glandă,
vas sangvin, intestin etc.

Scoarţa cerebrală.
Scoarţa cerebrală după structură şi funcţie este cea mai complicată porţiune a sistemului
nervos central . Scoarţa acoperă toată suprafaţa emisferelor mari şi are o grosime de 1,5-3mm. În
scoarţă se enumeră 12-18 miliarde de neuroni aranjate în 6 straturi (des. 25 p.43).
Impulsurile, care vin da la toţi receptorii organismului, în final, nimeresc în scoarţa
cerebrală – în zonele ei senzitive. Ele, de fapt sunt specializate, adică în fiecare din ele prin
talamus trec impulsuri de la anumite tipuri de receptori. Însă impulsurile de la fiecare tip de
receptor parţial nimeresc în zonele senzoriale învecinate.
În scoarţa emisferei drepte şi stîngi există cîte 2 zone, care primesc informaţia de la piele,
muşchi, tendoane şi organele interne. În porţiunea occipitală a emisferelor sunt situate zonele
vizuale, unde vin impulsuri de la retina ochiului.
57
 În porţiunea temporală sunt situate zonele auditive, care primesc impulsuri nervoase de la
receptorii urechei interne.
În scoarţă vin, de asemenea, semnalele de la receptorii gustativi şi olfactivi.
Toate zonele senzitive a scoarţei sunt înconjurate de zone asociative, în care la fel nimeresc
impulsuri de la receptori. Particularitatea zonelor asociative constă în aceea, că ele nu sunt strict
specializate şi pot reacţiona la excitaţia diferitor receptori.
Aceste zone joacă un rol important în realizarea analizei şi sintezei excitaţiilor, care
nimeresc în scoarţa cerebrală. La om zonele asociative ocupă o suprafaţă cu mult mai mare ca la
animale.
Importanţa zonelor motore ale scoarţei cerebrale.
Zonele motore a scoarţei sunt situate în circumvoluţiunea anterioară centrală.
În al 5-lea strat al zonei motore sunt situate celulele piramidale. Prelungirile lor scurte –
dendritele – se ramifică în straturile superioare a scoarţei, iar axonii trec prin toate segmentele
creierului spre motoneuronii coarnelor anterioare a măduvei spinării.
În zonele motore există destul de mulţi neuroni senzitivi, iar celulele piramidale motore
se întîlnesc şi în zonele senzoriale.
Înaintea zonelor motore se află zonele premotore, care la fel conţin celule piramidale.
Impulsurile de aici se duc nu numai direct în măduva spinării, dar şi la nodulii bazei creierului,
nucleele roşii şi la substanţa cenuşie, şi formaţiunea reticulară.

Importanţa scoarţei cerebrale ca organ

a activităţii psihice.
Aprecierea importanţei scoarţei cerebrale pentru activitatea organismului se face în
procesul observării asupra animalelor cu scoarţa exterpată. Cîinele fără scoarţă cerebrală poate
efectua destul de complexe mişcări, care sunt reglate de centrii mezencefalului, talamusului,
nucleelor subcorticali, însă la el sunt puternic dereglate percepţiile semnalelor, care vin din
mediul înconjurător. Deşi la un astfel de cîine sunt păstraţi ochii şi căile vizuale, şi de asemenea
aparatul auditiv, el însă nu vede obiectele, nu reacţionează la sunete, la mirosul şi văzul hranei
puse înaintea lui. El nu poate exista de sinestătător şi necesită o alimentare artificială.
La o lezare a creierului sau hemoragie cerebrală, care cuprinde zona motorie, la om apare
paralizia muşchilor părţii opuse a corpului.Cel mai mult se dereglează capacitatea de a efectua
mişcări exacte cu degetele mîinii.
Treptat mişcările se restabilesc complet sau parţial în dependenţă de gradul lezării.
La animalele superioare, devierile de la normă a activităţii vitale a organismului la
lezările scoarţei cerebrale, sunt exprimate mai puternic, decît la cele inferioare. Mai ales, ele sunt
pronunţate la om. La specializarea funcţiilor unor sectoare separate a scoarţei de asemenea este
mai înaltă. Nou-născutul fără scoarţa cerebrală nu poate trăi.
Scoarţa cerebrală se consideră nu numai organul percepţiei excitaţiilor, transmise din
mediul extern şi intern, şi nu numai conduce cu acţiunile motore complexe. Cu activitatea
scoarţei este legată învăţarea, acumularea experienţei de viaţă. Dacă în măduva spinării urmele

58
şuvoiului trecut de impulsuri se păstrează cîteva secunde, în trunchiul cerebral şi nucleele
subcorticale – cîteva ore, atunci în scoarţa cerebralăele pot să rămînă pe toată viaţa.
Datorită acestei particularităţi scoarţa are o foarte mare însemnătate biologică ca organ nu
numai de prelucrare, dar şi de păstrare a informaţiei. În viaţa omului scoarţa cerebrală joacă un
rol încă mai mare, fiind baza activităţii psihice, a vorbirii – ca mijloc de comunicare.

LISTA TEMELOR PENTRU REFERAT LA DISCIPLINA

„FIZIOLOGIA UMANĂ”

1. Efectul efortului fizic asupta sistemului sangvin.

2. Modificarea structurii și funcției inimii la un efort fizic.
3. Acțiunea efortului fizic asupra tensiunii arteriale a unui sportiv de performanță și a
unui sportiv incepător.
4. Tehnica corectă de respirație a unui sportiv la un efort fizic.
5. Modificarea respirației la un efort fizic de diferită intensitate.
6. Acțiunea efortului fizic asupta digestiei.
7. Alimentația corectă a unui sportiv de performanță.
8. Modificarea glandelor cu secreție internă la un efort fizic.
9. Importanța suprarenelelor la adaptarea organismului la mediul extern.
10. Importanța și rolul organelor senzoriale la diferite probe sportive.
11. Modificarea funcției renale la un efort fizic.
12. Acțiunea inotului asupra funcției renale a unui sportiv de performanță.
13. Rolul analizatorului vestibular în probele sportive.
14. Adaptarea sportivilor la diferite altitudini.
15. Bioritmurile umane și rolul lor în activitatea sportivă.
16. Importanța sistemului nervos în sportul contemporan
17. Importanța scoarței cerebrale în activitatea sportivă.
18. Metodele de cercetare în fiziologia umană.
19. Rolul vitaminelor pentru organism.
20. Cheltuielile energetice în timpul efortului fizic.

REGULILE DE PREZENTARE A REFERATULUI

1. Referatul trebuie să conțină:
A) Pagina titulară
B) Cuprins
C) Introducere
D) Descrierea temei alese
E) Concluzii
F) Bibliografie
G) Un volum de 8-10 pag. Tapetate.

59
REFERATELE TREBUIE PREZENTATE PÂNĂ LA DATA DE 28
DECEMBRIE PE ADRECA: lica.erhan@mail.ru

SUCCES!!!

60