Sunteți pe pagina 1din 1506

SINTEZE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MANOLESCU, NICOLAE
Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură /
Nicolae Manolescu. - P iteşti: Paralela 45, 2008
Index
ISBN 978-973-47-0359-3

821.135.1.09
821.135.1-95
Nicolae Manolescu

ISTORIA CRITICĂ A
LITERATURII ROMÂNE
5 secole de literatură

PARALELA 45
Introducere

Istoria literaturii la două mâini

1. Când am publicat, în 1990, prima ediţie aa fost considerată interesantă târziu, abia în a
primului volum din Istoria critică a literaturii române, doua jumătate a secolului XX. Istoricii literari
nu cunoşteam litografia lui M.C. Escher în care nu s-au grăbit însă nici atunci să aplice tezele lui
două mâini se desenează una pe alta. Abia la Jauss. Aşa încât istoriile literare au rămas, până
ediţia a doua, şapte ani mai târziu, căutând o în ziua de astăzi, fie nişte compilaţii didactice,
ilustraţie pentru copertă, mi-a căzut sub ochi fie, mult mai rar, opere atât de originale încât
o carte poştală cu Mâini care desenează, o litografie exclud orice trimitere la opiniile anterioare. în
din 1948. I-am intuit pe loc potenţialul pentru imensa Istorie a lui Călinescu nu există nicio
istoria literaturii la care lucram. Am descoperit trimitere la un nume de critic, în afara capitolelor
în cele două mâini care îşi încheie în aceeaşi consacrate unor critici, şi acelea parcimonioase,
clipă desenul cu manşeta celeilalte o foarte ci cel mult menţiuni de felul „cineva susţine că”,
nimerită imagine pentru o istorie care, din păcate, menite a marca, de obicei, nu preluarea, ci con­
se scrisese totdeauna, de la naşterea genului, la testarea ideii sau judecăţii din ele. A doua conse­
o singură mână. cinţă a didacticismului originar este confuzia
Până la un anumit punct, era normal să se nedemascată vreodată între istoria literaturii
întâmple aşa. Istoriile literare au reprezentat ini­ şi dicţionarul de autori. Cu cât era mai pre­
ţial o specie didactică. Sora lor mai mare, critica, tenţioasă o istorie literară, cu atât era mai
s-a ivit din necesitatea diferită de a consemna cuprinzătoare. In sumarul monumentalei cărţi a
pentru cititorii gazetelor cărţile ori evenimentele lui Călinescu numărăm câteva sute de nume.
literare. Istoria literaturii a fost o sinteză pentru Selecţia valorilor este reflectată eventual de
uzul şcolii a cărţilor sau evenimentelor dintr-o analize sau de cantitatea de pagini acordată unui
anumită perioadă. Didacticul nu pretinde origi­ autor. Istoriile literare au fost rareori şi prilejul
nalitate, ci doar metodă. O istorie literară utilă stabilirii ori restabilirii unui canon, precum
putea fi în mare măsură o simplă compilaţie. bunăoară acela de pe tavanul sălii Ateneului
Nici când De Sanctis, Thibaudet sau Călinescu Român, de la sfârşitul secolului XIX, în care
le-au scris pe ale lor, nu s-au simţit câtuşi de este Paisie, dar nu este Maiorescu. Ierarhia, mai
puţin obligaţi să se refere la comentariile şi la mult implicită, nu începea cu trierea numelor.
judecăţile predecesorilor. Receptarea literaturii Noţiunea de scriitor de dicţionar nu este nici astăzi

5
limpede fixată. E uşor de făcut următorul calcul: 2. în prefaţa la faimoasa lui Istorie a literatur
cât comentariu critic pot cuprinde câteva sute române de la origini până în prezent, G. Călinescu
de pagini consacrate câtorva sute de scriitori, a deosebea trei feluri de specialişti ai disciplinei la
căror operă e descrisă adesea fără ajutorul unei noi. Cei dintâi erau lingvişti şi istorici, interesaţi
bibliografii adăugate la sfârşit, aşadar consumată de literatura veche, dar nu sub raport estetic, ci
în corpul textului însuşi? Balanţa dintre analiză şi documentar, erudiţi descifratori de manuscrise
bibliografie înclină tot aşa de tare în favoarea şi izvoare, care faceau o „pioasă confuzie între
celei din urmă cum înclină balanţa dintre didactic cultură şi literatură”. Veneau la rând profesorii,
şi original în favoarea celui dintâi. Cât despre iubitori ai valorilor consacrate, din secolul XIX
introducerea receptării în istoria operelor, ea se mai ales (paşoptiştii, „marii clasici”), biografi,
află la început de tot: în studii de caz, nu încă în cercetători de teme, influenţe şi şcoli literare. In
istorii literare. Frecventarea literaturii noastre sfârşit, erau criticii epocii contemporane, publicişti,
de la primele texte în româneşte din secolul cronicari literari, singurii care percepeau valoarea
al XVI-lea şi până astăzi mi-a revelat, în cei artistică, dar care nu se aventurau de obicei mai
peste douăzeci de ani de când mi-am pus în jos de 1900. E uşor a descoperi figurile ilus­
gând să scriu o istorie, un spectacol al receptării trative, pe care Călinescu le propunea, pentru
cel puţin deopotrivă de fascinant cu acela oferit fiecare din aceste trei categorii: un N. Cartojan
de operele propriu-zise. Pentru perioadele mai sau un Sextil Puşcariu pentru prima, un
vechi, receptarea este adesea mai lizibilă decât D. Popovid sau un Ovid Densusianu pentru a
operele. De altfel, critica se învecheşte, măcar doua, un E. Lovinescu sau un Pompiliu
ca limbaj, mai încet decât poezia, romanul sau Constantinescu pentru ultima. Existau, fireşte, şi
drama, mult mai evident datate, mai cu seamă la cazuri mai complexe, ca al lui N. Iorga, care s-a
distanţe mari de timp. Cititorul de astăzi al ocupat (cu un succes variabil) de toate perioa­
cărţilor se întâlneşte cu cititorul de ieri: uneori, o dele, de la cea veche la cea modernă, şi a practi­
lume întreagă îi desparte. Mai este opera însăşi, cat toate metodele, de la paleografie la recenzia
pe care şi unul, şi altul o citesc, aceeaşi? Ce de carte nouă.
poate fi o istorie a literaturii, în care doi sau mai Plecând de la N. Iorga putem schiţa o altă
mulţi cititori calificaţi, din epoci diferite (era să clasificare a istoriei literaturii române decât
spun: din lumi diferite) refuză să se ignore, aceea călinesciană. Iorga e, într-un fel, pionier.
văzând lanţul de opere nu doar în raportul Imediat după 1900, când începe să le scrie pe
unora cu altele, dar şi în raport cu aceia care le-au ale sale, noi avem doar două-trei încercări
citit? O astfel de istorie nu poate fi, dincolo de notabile. De preistoria genului ţin, de exemplu,
civilitatea procedării, decât una scrisă la două Istoria limbii şi literaturii române a lui Aron
mâini, care se desenează reciproc şi simultan, Densusianu, publicată în două ediţii în anii ’80-
deşi aparţin unor vremuri diferite. Să intro­ ’90 ai secolului XIX, tratată nedrept de sever de
ducem în litografia lui Escher timpul şi să ne Călinescu pentru capitolul consacrat, în ediţia
imaginăm că o mânecă este contemporană, simpla, a Il-a, lui Eminescu. Densusianu e, desigur, un
cu năsturei banali, iar alta vine din trecut, este „ruginit”, dar înţelegerea poeziei eminesciene e la
dublă şi cu butoni de aur. Iată cum înţeleg eu nivelul epocii. Maiorescu, nu Densusianu ori
istoria literaturii române, o sută douăzeci şi V.A. Urechia, reprezintă excepţia. Şi, pe urmă,
cinci de ani după apariţia celei dintâi şi aproape chiar şi Hasdeu îl prefera pe Alecsandri lui
şaptezeci după cea mai impresionantă, critic şi Eminescu, aşa că nu avem de ce să ne mirăm că
literar, din toate câte au văzut lumina tiparului Bolintineanu era poetul prin excelenţă pentru
după aceea. A. Densusianu. O altă încercare mult mai com­
prehensivă este Istoria lui Enea Hodoş, un

6
manual pentru seminarul teologic dar cu apre­ până astăzi. Argumentul forte în sprijinul acestei
cieri pertinente şi lipsite de prejudecăţi. Iorga constatări ni-1 furnizează chiar acei cercetători
înfăţişează, el singur, primul tip de istoric lite­ recenţi care, strângând în antologie textele teo­
rar: acela enciclopedic. Atât în sensul că istoria retice (Paul Cornea) sau procedând la un exa­
literaturii e permanent raportată la istoria socială, men comparativ al lor (Florin Mihăilescu), au
a ideilor sau a instituţiilor, cât şi în sensul că vrut să dovedească bogăţia conceptului românesc
Iorga e autorul unor istorii ale multor domenii de istorie literară. Situaţia actuală a disciplinei
culturale, de la cărţi religioase la însemnări de datorează foarte mult (în unele privinţe, aproape
călătorie, de la biserică la literatură, aparţinând totul) lui Călinescu. Atât în bine, cât şi în rău.
unor autori români ori străini sau chiar comu­ Deşi în latură materială cunoaşterea literaturii a
nităţii romanice în întregul ei. Nimeni nu a mai progresat spectaculos în deceniile din urmă
avut pretenţia unei cuprinderi atât de vaste. A (ediţii de cronici, de texte religioase, „populare”
doua clasă de istorici literari, opusă, este aceea a etc., revelaţii documentare, stabiliri de surse etc.),
specialiştilor. îndeosebi ai perioadei dinainte de atât pentru secolele XVI-XVIII, cât şi pentru
1800. Ei sunt în general contemporani ai lui secolul XIX (prin seria de Documente şi manuscrise
Iorga, P.P. Panaitescu, Şt. Ciobanu, Sextil literare, prin câteva solide ediţii şi monografii
Puşcariu, N. Cartojan (cel care a fixat modelul critice etc.), o oarecare stagnare se constată
pentru secolele XVI-XVIH), urmaţi, după al tocmai în sintezele de istorie literară. Unul din
Doilea Război, de Dan Horia Mazilu, motive trebuie, cred, căutat în interpretarea
Gh. Mihăilă, Al. Duţu, Virgil Cândea. A treia îi unilaterală a teoriei călinesciene, care, de la un
cuprinde pe cei care au privit istoria din unghi punct, pare a justifica absorbirea istoriei de
precumpănitor critic sau teoretic. Ion Negoiţescu, către critică. S-a produs, pe nesimţite, o esca­
Marian Popa, Alex Ştefănescu, Ovid Densusianu, motare a obiectului propriu istoriei literare.
Ş. Cioculescu şi mai ales E. Lovinescu. Peri­ Istoria tradiţională, cu toate neajunsurile ei, se
oada lor favorită e secolul XIX şi prima jumă­ baza pe câteva idei foarte simple, dintre care
tate a secolului XX. O a patra clasă este aceea a cele mai importante sunt obiectivitatea docu­
istoricilor literari adevăraţi şi integrali, precum mentară şi periodizarea. Document poate fi
G. Călinescu, deocamdată unic locatar. în fine, orice, un certificat de naştere sau o operă, pre­
cei mai numeroşi sunt autorii de manuale, ferinţele istoricului de odinioară mergând totuşi
didacticii, unele restrânse la o epocă, altele par­ în mod clar spre cele dintâi. Documentele erau
curgând întregul curs: Gh. Adamescu, Al. Piru, considerate ca făcând parte dintr-o structură —un
D. Micu, Ion Rotaru etc. ansamblu de evenimente —care alcătuia o bio­
Meritul lui G. Călinescu în raport cu stadiul grafie sau o epocă. Pentru a da socoteală de
la care el a găsit istoriografia noastră literară în întreaga evoluţie a literaturii, se impunea perio­
1941 a fost enorm, subliniat deseori de atunci
A
dizarea ei. Chiar şi în anii studenţiei mele se mai
încoace. In mai multe rânduri, autorul însuşi s-a publicau frecvent „contribuţii” la aceasta din
referit la principiile de care a fost călăuzit. urmă. Ele urmăreau (nu neapărat declarat) aflarea
Trebuie spus că tradiţia teoretică privitoare la decupajului perfect şi infailibil al epocilor lite­
istoria literară era destul de săracă la noi înainte rare. Se înţelege că nu doar documentele (cără­
ca G. Călinescu să fi publicat articolele Tehnica mizile viitoarei construcţii), dar şi decupajul lor
criticii şi a istoriei literare şi Istoria ca ştiinţă inefabilă istoric (construcţia însăşi) era considerat obiectiv.
şi sinteză epică. Dacă am avut remarcabili practi­ Aceasta era o presupoziţie de necontestat:
cieni ai istoriei literaturii, clasificaţi de Călinescu documentele şi aranjamentul lor existau într-o
aşa cum am arătat, n-am avut decât teoreticieni ordine prestabilită şi independentă de subiecti­
sporadici. Situaţia a rămas în linii mari aceeaşi vitatea istoricului literar, ordine care trebuia

7
doar descoperită. Ţinta supremă şi ideală nu îndeosebi de provenienţă franceză (tematistă,
putea fi decât Istoria Literaturii, una şi aceeaşi richardiană, barthiană). Influenţa formaliştilor
pentru toată lumea. Călinescu a pus capăt acestor ruşi fiind şi ea considerabilă, e interesant de
pretenţii, afirmând că „istoria literară este forma notat că tocmai elaborarea de către Tînianov
cea mai largă de critică” şi că rostul ei „nu e de a unui nou concept de evoluţie în literatură n-a
a cerceta obiectiv probleme impuse din afară reţinut decât în treacăt atenţia, de mai mult
spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere succes bucurându-se teoria lui Bahtin despre
din care să iasă structuri acceptabile”. Meritul roman. Or, Tînianov —cu noţiunile lui comple­
acestei opinii nu mai trebuie subliniat. Dar nu e mentare de geneză şi variabilitate, una externă,
mai puţin adevărat că ea a putut la un moment alta internă —ar fi putut da un impuls teoriei şi
dat să creeze printre specialişti un soi de nesi­ practicii istoriei literare aflate în impas, mai ales
guranţă epistemologică. în definitiv, ei ştiau că teza aceasta fusese preluată şi corectată de
acum mai bine cum nu trebuie procedat decât Todorov, autor bine cunoscut la noi. Structu­
ce s-ar cădea să facă. G. Călinescu a creat o ten­ raliştii, concepând istoria literară cel mult ca pe
siune între istoric şi estetic tocmai crezând că le una de forme, erau despărţiţi printr-un abis de
împacă. Atâta vreme cât critica şi istoria mer­ Călinescu, la care istoria era una de valori.
seseră în paralel (Ibrăileanu mai credea că „una Paradoxul face ca, împreună, ei să fi contribuit
e critica estetică ori psihologică şi alta istoria decisiv la amânarea scrierii de istorii literare,
literară”, iar Lovinescu era prea sigur de sepa­ majoritatea studiilor preferând să apuce, cum
rarea obiectelor lor, părându-i-se incontestabil am arătat, calea sistematicii şi a sincroniei de
că istoria se ocupă orgolios cu operele vechi iar un ordin sau altul. Până şi descendenţii Artei
critica, mai failibilă, cu cele noi), această ten­ probatorilor a lui Vianu au părăsit examenul
siune nu exista şi lucrurile păreau mai puţin diacronic al stilurilor pentru o stilistică structu­
complicate. Tensiunea cu pricina a ieşit la iveală rală (abia ulterior Mihai Zamfir a reafirmat
abia când a fost conştientizată de Călinescu. posibilitatea unei stilistici diacronice, formulă ce
Urmarea imediată a fost înmulţirea studiilor părea până mai ieri aproape un nonsens).
care priveau literatura ca pe un domeniu siste­ Partizanii diacroniei n-au lipsit totuşi, deşi au stat
matic şi nu ca "pe ionul cronologic. Un sprijin un timp în umbra, dublă, a criticilor impre-
neaşteptat pentru ideea călinesciană de istorie a sionişti (călinescieni) şi a celor structuralişti. Ei
venit de la noua critică, inspirată de lingvistică, n-au rămas, fireşte, insensibili la modificarea
din anii ’60-’70. Curiozitatea e că la Călinescu conceptelor şi, fară a abdica de la spiritul istoric,
nu găsim nicio simpatie pentru studiul literaturii au căutat să-l acomodeze achiziţiilor teoretice.
din unghiul stilului, iar când, singura dată, în Se cuvine a fi menţionate mai ales cercetările
finalul Operei lui Eminescu, autorul schiţează un de istorie a curentelor şi a doctrinelor literare de
asemenea studiu, el nu pierde ocazia să se tipul celor consacrate de Z. Ornea junimis­
întrebe polemic ce utilitate are şi să răspundă: mului, sămănătorismului, poporanismului sau
„aproape niciuna”. In plus, dacă pentru Călinescu raportului tradiţiei cu modernitatea, sau de
limba rămăsese, ca pentru mulţi dintre stilis- D. Micu gândirismului. Principala acomodare
ticienii anteriori, ceea ce s-a numit mai apoi un s-a realizat prin îmbrăţişarea tezelor lui Jauss
idiolect, structuraliştii o descopereau acum ca despre estetica receptării (la care voi reveni).
sociolect. Orientarea structuralistă şi semiotică Gadamer şi alţi analişti ai fenomenului au rămas
era în principiu antiistoristă şi ea a dominat cer­ practic necunoscuţi la noi (deşi critica de către
cetarea noastră vreme de peste un deceniu. acesta din urmă a obiectivismului în istorie,
Până şi criticii „moderaţi”, călinescieni ori nu, ca şi tentativa lui de a depăşi aporiile iscate de
au sfârşit prin a adopta tacit metode noi, tezele lui Wellek ar fi trebuit să-i intereseze pe

8
urmaşii lui Călinescu). Un anume culturalism, tate din cele 280 de pagini consacrate epocii
pe care radicalitatea estetică a călinescianis- medievale, nu e vorba de nici o operă scrisă în
mului îl izgonise, revenea în forţă în studii cum limba română. In felul acesta, Grigore Ţamblac
ar fi acelea ale lui Paul Cornea despre public, devine „întâiul autor cunoscut al literaturii
succes, sociologie şi evaluarea statistică a litera­ române”, monahul Filotei, cel dintâi poet, Macarie,
turii, despre comunicare etc., în măsura în care un ctitor al naraţiunii istorice şi aşa mai departe.
de se dezinteresau de valoarea operelor şi chiar Un cercetător a publicat două ample tomuri
de noţiunea stricto sensu de text literar, jucându-şi închinate prozei oratorice româneşti din aceeaşi
cartea pe receptarea „necritică”, pe „popularitate”. epocă, în care, cu excepţia a doi autori, restul
(In paranteză trebuie spus, la H.R. Jauss rămâne n-au scris româneşte. Un altul a dat operei
destul de vag formulat raportul dintre orizontul parenetice în slavonă a lui Neagoe o asemenea
de aşteptare al. cititorului obişnuit şi cel al criti­ importanţă, încât a făcut din datarea ei cu certi­
cului, din tezele esteticianului german putând tudine în primul sfert al veacului al XVI-lea o
trage, alternativ, concluzia că receptarea pri­ „chestiune homerică” a literaturii noastre, cum
veşte publicul general al literaturii dintr-o anu­ zisese înainte Demostene Russo. Motivaţia ideo­
mită epocă sau doar elita cunoscătorilor.) In logică a acestor exagerări este absolut para­
studiile despre literatura de dinainte de 1800, doxală. In Prefaţa la o antologie de literatură
preocuparea pentru problemele similare (circu­ veche, publicată în 1969, autorii susţin, nici mai
laţia cărţii, public etc.) apare îndeosebi la mult, nici mai puţin, că „trăsăturile esenţiale ale
Al. Duţu. Tot în zona aceasta descoperim şi o culturii române, originalitatea ei, capacitatea de
variantă neştiinţifică a culturalismului cunoscută a exprima un ethos specific şi a da expresie
sub numele de protocronism. Termenul, inven­ unor orizonturi şi unor legi proprii de creştere”
tat de E. Papu la începutul anilor ’70, ca o s-ar fi constituit în perioada slavonă. Cu alte
replică la sincronismul lovinescian, nu s-a referit cuvinte, tocmai limba n-ar juca în acest proces
în mod special la literatura veche, dar în ea şi-a niciun rol, ea venind la masa gata pusă, când
găsit terenul cel mai fertil şi a dobândit o anu­ datele fundamentale sunt deja fixate. Ce para­
mită anvergură. Protocronismul nu poate conduce dox ciudat: trei sinonime — specific, propriu,
decât la reconfundarea esteticului în cultura- original — pentru a da culturii o însuşire de
litate. Dar ceea ce la Iorga şi la alţi istorici neconceput în absenţa limbii! A doua tendinţă
tradiţionali era doar o problemă de nedisociere este tot rodul unui paradox: protocronismul
naivă a planurilor, este la protocronişti o ideo­ încearcă să demonstreze că literatura noastră de
logie extrem de clară şi de tendenţioasă. In loc până la 1800 a stat în cele m ai... sincronice
să discrimineze nuanţat şi critic, protocronismul raporturi cu aceea occidentală. Şi unde ar fi
se complace în nebuloasa primară care e cultura trebuit meditat la faptul (absolut de necontestat)
secolelor XVI-XVIIL Cel puţin două tendinţe că, bunăoară, Varlaam tipărea Cazania cam o dată
se pot observa. Una este legată de afirmarea cu Descartes Discours de la methode, ne pomenim
unei tot mai mari vechimi a fenomenului cultural covârşiţi de pledoarii în favoarea existenţei la
românesc. Limita inferioară, de la care putem noi a unei literaturi de Renaştere şi chiar de pre-
vorbi de literatură (sau numai de cultură) Renaştere sau a uneia baroce, ori care afirmă
românească, a fost împinsă mereu mai departe. „rubedenia spirituală a lui Miron. Costin cu
Opere în slavonă, latină şi greacă sunt exami­ marii săi contemporani de la Curtea Regelui
nate fară clipire ca opere de literatură română. Soare”. Intr-un studiu despre Caracterele specifice ale
In cea mai consistentă dintre istoriile literare literaturii române, Tudor Vianu nota mai demult,
suferind de această exagerare (care e şi prima!), în legătură cu aceste ultime aspecte, că, dacă
aceea a lui G. Ivaşcu din 1969, în exact jumă­ literatura noastră trecuse înainte de 1800 printr-o

9
epocă de receptare a Antichităţii, aşadar printr-o
epocă umanistă, ea nu se dezvoltase totuşi într-o 3. Până la urmă, punctul de vedere cel m
producţie de Renaştere, deoarece „literatura pesimist cu privire la posibilitatea însăşi a isto­
Renaşterii, oriunde o întâlnim, a fost o literatură riei literare ca disciplină l-a exprimat tot Wellek,
de surse savante şi, uneori, o literatură livrescă”. în cunoscuta lui apreciere cu aspect de aporie:
Cu excepţia lui Cantemir, niciun alt scriitor din „cele mai multe dintre marile istorii ale litera­
veacurile XVII-XVTII nu îndeplineşte această turii sunt fie istorii ale civilizaţiei, fie colecţii de
condiţie. Putem admite, desigur, unele similitu­ eseuri critice. Primele nu sunt istorii ale artei,
dini sau telescopăti (căci culturile nu evoluează celelalte nu sunt istorii ale artei”. Aporiile rezultate
izolat unele de altele şi e normal să apară supra­ din teza lui Wellek sunt, de altfel, mai multe.
puneri ori, prin sărirea verigilor, chiar unele S-o reamintesc şi pe aceea care constă în faptul
fragile sincronizări), dar de aici şi până la a că „procesul istoric trebuie judecat după anu­
descoperi tuturor curentelor din alte părţi echi­ mite valori, dar scara valorilor este ea însăşi
valentul românesc este o mare distanţă. Proto- luată din istorie”. Vom cădea mereu peste ase­
cronismul îşi dezvăluie cea mai paradoxală menea cercuri vicioase: în planul obiectului, ne
nostalgie sincronistă. Şi el trebuie făcut, măcar putem de pildă întreba dacă valorile sunt absolute
în parte, răspunzător de pasul pe loc al teoriei şi universale sau relative şi receptate de fiecare
istorice la noi, căci a substituit pretutindeni dată altfel, dacă, totodată, există o mutaţie a
ideilor sentimentele, ca un curent de esenţă valorilor (cum credea Lovinescu) ori numai una
romantică, nostalgic şi retardatar ce se află. Un a contextelor sau, în fine, dacă o valoare trebuie
merit relativ al doctrinei, care se cuvine cu privită ca unicat sau ne este permis s-o înscriem
obiectivitate remarcat, este de a fi atras atenţia într-un tip mai larg (gen, specie); în planul
asupra necesităţii sincronizărilor locale, regio­ disciplinei ca atare, ne întrebăm dacă ea este
nale, cu unele din culturile sud-est europene, subiectivă sau obiectivă, dacă interpretează (şi
acolo unde Lovinescu preferase compararea valorizează) ori cunoaşte (şi restituie) şi, ca un
exclusivă cu Occidentul. După 1989, faptul cel corolar, dacă „istoriile” făcute posibile de unul
mai demn de remarcat este că, deşi apar câteva sau altul dintre răspunsurile la aceste chestiuni
istorii noi (I. Negoiţescu, D. Micu, Ion Rotaru), sunt complementare sau exclusive.
tendinţa generală este de părăsire a istoriei O primă încercare de a rezolva aporiile o
literare propriu-zise în favoarea studiilor multi- datorăm lui H.G. Gadamer, care, în Wahrheit
culturale, în care perspectiva asupra literaturii und Methode a tăiat nodul gordian, dacă pot
nu mai este estetică, dar sociologică, filosofică şi spune aşa, identificând pur şi simplu realitatea
altcum N-avem încă o istorie dintr-un astfel de istorică şi înţelegerea istorică, orizontul „actual”
unghi, dar avem câteva zeci de studii care-i cu cel „tradiţional”. Pentru Gadamer, tradiţia
abordează pe Maiorescu ori pe Lovinescu mai nu e o sumă de opinii şi judecăţi succesive, ci
degrabă ca teoreticieni culturali decât ca critici un tot organic şi potenţial, care este (reactua­
literari. Interdisciplinaritatea reprezintă un pro­ lizat în mod necesar în fiecare nouă judecată.
gres, dar eu rămân cu nostalgia esteticului. Şi „Noi trăim într-o permanentă stare de suresci­
sunt gata să accept pentru asta conceptul lui tare a conştiinţei noastre istorice”, spune
E. Negriei de expresivitate involuntară care salvează Gadamer în Introducerea la opera sa, atrăgând
pe ocolite esteticul din opere, la origine ori ca atenţia că ceea ce se transformă ne reţine mai
intenţie, neestetice. Cred în separaţia valorilor puternic decât ceea ce rămâne neschimbat (este
culturale la fel cum gânditori politici moderni o lege a spiritului uman). De aici a pornit
începând cu aceia din secolele XVII-XV1II H.R. Jauss (Uteraturgeschichte als Prvvokation):
credeau în separaţia bisericii de stat. „Tocmai această funcţiune creatoare a unei

10
înţelegeri evolutive, cuprinzând în mod necesar variază şi se poate măsura. Polii sunt: opera de
atât critica tradiţiei cât şi «uitarea» selectivă, consum (care satisface cvasicomplet aşteptările) şi
urmează a constitui baza unei istorii literare opera de avangardă (care şochează puternic
renovate de estetica receptării”, scrie el în 1967. aceste aşteptări). Reconstituirea orizontului de
Obligativitatea renovării cu pricina s-ar datora aşteptare în raport cu care a fost creată şi
nesoluţionării controversei dintre marxism şi receptată opera discreditează atât metafizica
formalism în privinţa raportului dintre literatură filologică a unei pretinse esenţe poetice atem­
şi istorie şi aceasta pentru că ambele concep porale, cât şi credinţa într-un sens obiectiv al
faptul literar în circuitul închis al unei estetici a operei, accesibil nemijlocit interpretului. în fond,
producţiei şi reprezentării. „Ele (continuă Jauss) literatura este istorică pentru Jauss în trei accepţii:
sărăcesc literatura de o dimensiune aparţinând în ca relaţie cu procesul istoric general (singura
mod necesar atât caracterului ei estetic, cât şi accepţie luată de obicei în considerare de istoria
funcţiunii ei sociale: dimensiunea efectului pro­ literară tradiţională); ca receptare a operelor într-un
dus de operă şi cea a receptării ei de către interval temporal anumit (diacronie); ca sistem
public.” Depăşirea dihotomiei (şi aporiei) dintre contextual la un moment dat (sincronie). în
istoric şi estetic este pusă de esteticianul german concluzie, Jauss pariază pe putinţa de „a lumina
pe seama introducerii factorului de receptare: dimensiunea istorică a fenomenelor literare prin
„Relaţia dintre operă şi cititor are implicaţii atât secţiuni sincrone”, cu alte cuvinte prin crearea
estetice cât şi istorice. Aspectul estetic constă în unei „noi istorii literare”, care conţine o multi­
aceea că deja receptarea de către primii săi plicitate de secţiuni sincronice în diacronie:
cititori echivalează cu o judecată de valoare „Istoricitatea literaturii se manifestă tocmai la
emisă cu referinţă la alte opere citite anterior. intersecţia dintre diacronie şi sincronie”. Lito­
Aspectul istoric iese în evidenţă odată cu pro­ grafia lui Escher îmi răsare din nou în faţa
cesul de dezvoltare şi îmbogăţire a acestui prim ochilor.
moment de comprehensiune a operei, proces ce Teza, foarte coerentă, lasă câteva întrebări
se va constitui dintr-un lanţ de receptări, cu fară răspuns, dar are meritul de a marca unele
putere de decizie asupra importanţei istorice a sugestii extrem de interesante: împletirea dia-
operei şi a rangului ei în ierarhia estetică.” Isto­ croniei cu sincronia; caracterul „etajat” al fie­
ricul literar redevine aşadar cititor, iar cititorul îl cărui interval; distingerea simultaneităţilor false
poartă în sine pe istoricul literar. Dacă însă opera de cele reale şi a succesiunii ca moştenire veri­
literară nu pare lui Jauss document obiectiv, ea tabilă de aceea întâmplătoare; o dialectică mai
nu mai este nici un monument etern, ci mai subtilă nu numai dintre estetic şi istoric, dar şi
degrabă o partitură oferind putinţa mai multor dintre literar şi social. Problema-cheie rămâne
execuţii. Problema delicată e aceea de a cunoaşte totuşi aceea de a şti ce loc ocupă în noţiunea de
execuţiile din diversele epoci. După Jauss, avem receptare a lui Jauss receptarea critică propriu-zisă
trei mijloace de a o face, toate indirecte, după şi dacă nu cumva orizontul de aşteptări de care
cum sistemul aşteptărilor epocii se obiectivează e vorba la el conţine mai degrabă componen­
într-o experienţă prealabilă a genului literar, în tele „succesului” operelor decât pe ale „valorii”
forma şi tematica operelor cunoscute şi în opo­ lor. Este, pe de altă parte, absolut clar că Jauss
ziţia dintre limbajul poetic şi cel practic. Altfel privilegiază pretutindeni „sensurile” operei, de
spus, scriitorul, ca şi cititorul, este preorientat şi unde şi metoda lui hermeneutică. Acuzaţia adusă
noi avem acces la orizontul acesta prin norma­ de el (şi de alţii) formaliştilor de a fi confundat
tivele de gen, prin vecinătatea altor opere şi prin noutatea cu valoarea se întoarce ca un bumerang:
opoziţia dintre ficţiune şi realitate. Distanţa dintre opera nouă se opune celei de consum prin
orizontul de aşteptare şi opera nou creată distanţa faţă de orizontul de aşteptare, dar nu e

11
deloc sigur că, în acest caz, măsurăm cu ade­ în Ecrits sur l ’histoire, Femand Braudel vor­
vărat o valoare şi nu doar un succes momentan. bise şi el despre „descoperirea istoriei în planuri
Nu cumva există, în fiecare epocă, mai multe etajate”, distingând „un timp geografic, unul
orizonturi de aşteptare? E curios, dar regula social şi unul individual”. Primul, lent, aproape
multiplicităţii nu e tocmai aici riguros obser­ imperceptibil, este timpul raporturilor dintre
vată. In chiar unul din exemplele oferite de oameni şi mediul în care trăiesc; el se referă la
Jauss (acela cu procesul Doamnei Bovary) există în acele infrastructuri stabile, cum ar fi condiţiile
mod limpede posibilitatea de a remarca cel puţin climatice ori practicile agricole ale popoarelor,
două feluri de aşteptare: aşteptările unui public de la care, ca de la un fundament doar aparent
oarecum liberal şi ale unor oameni de litere neclintit, se poate pomi spre a regândi totali­
(Baudelaire), satisfăcute în bună parte de realis­ tatea istorică. Al doilea, ceva mai ritmat, este
mul curajos al romanului flaubertian, şi aştep­ timpul grupurilor umane: al producţiei şi circu­
tările unui public conservator (întruchipat de laţiei mărfurilor, al salariilor, preţurilor ş.a.m.d.
oficialitate), scandalizat de ,^moralitatea” conţinu­ Cel de al treilea, cel mai rapid, este „timpul
tului operei, care sunt şi ale unor oameni de scurt, pe măsura indivizilor, al vieţii cotidiene”,
litere (Barbey d’Aurevilly), decepţionaţi şi ei, al cronicarului de odinioară sau al jurnalistului
dar din motive diferite, adică din pricina proce­ de azi. Istoria tradiţională l-a avut de obicei în
deelor literare folosite de Flaubert. în condiţiile vedere pe acesta din urmă, ea putând fi consi­
acestei multiplicităţi, nu cumva relativizarea derată de aceea o istorie prin excelenţă politică.
enormă a receptării (de la gustul total necultivat Descoperirea celorlalte temporalităţi s-a făcut mai
la receptarea cea mai avizată) face din ea un de curând şi ele au antrenat istoria generală în
operator dificil şi inutilizabil? Este incontestabil domenii care nu păreau să-i aparţină. Braudel
că estetica receptării a lui Jauss intră ca o com­ afirmă că sarcina istoricului modem ar fi să
ponentă azi de neînlăturat în istoria unei litera­ realizeze „suma” acestor trei istorii. Cum se
turi şi că ea completează procesul cu un segment vede, optimismul istoricilor propriu-zişi este
(acela care leagă opera de destinatar) multă incomparabil mai mare decât al istoricilor lite­
vreme ignorat ori neglijat. însă o putem oare rari. Conform tezei fondatorului şcolii franceze
preţui mai mult (şi fară riscuri) decât preţuim de la A.nnales, domeniul cultural s-ar afla situat
estetica producerii operei cu care ne-au întreţi­ în infrastructură şi ar fi caracterizat de o
nut decenii la rând pozitiviştii de toate culorile? temporalitate lentă. Cea mai leneşă şi mai greu
Tabloul astfel întregit (rotunjit) al istoriei litera­ de perceput dintre toate. O operă înseamnă mai
turii n-ar trebui să ne facă a nu vedea lucrul multe lucruri: o valoare simbolică, un text con­
simplu şi evident că, aşa cum nu se explică prin struit după anumite reguli structurale, ce decurg
circumstanţele producerii, literatura, arta nu se dintr-un gen sau dintr-o specie sau dintr-o
explică nici prin circumstanţele consumului. în structură lingvistică. Ca valoare, opera întreţine
fond, ceea ce contează este tot opera, aşa cum a anumite raporturi cu cititorii ei, cărora le poate
venit ea pe lume şi aşa cum a fost şi este citită. apărea mai „proaspătă” ori mai „fanată”. Există,
O istorie care pune opera în paranteză (fie din s-a observat de mult, un moment de apogeu, în
unghiul producerii, fie din unghiul receptării) care o operă, ca şi o femeie, se înfăţişează
nu-şi atinge în definitiv scopul care este acela în toată splendoarea ei. Aşadar, operele îmbă­
de a fi o istorie a literaturii. Dar cum să fie, în trânesc şi chiar mor, din motive care pot ţine
aceste condiţii, cu adevărat, şi o istorie a litera­ de ele însele, deşi e probabil ca Jauss să aibă
turii? Iată-ne întorşi la aporia lui Wellek. Să nu dreptate când susţine că nicăieri nu ne este mai
existe cu adevărat nicio speranţă? necesară ca aici estetica receptării. Lovinescu
scrie: „Odată cu timpul, partea vie, palpitul

12
operei de artă se scutură, lăsându-i mai mult sau nu e un dialog flotant între texte şi autori. Con­
mai puţin scheletul...”. Aceasta e, în fond, versaţia imaginară, peste variate distanţe de timp,
mutaţia valorilor (nu numai a celor estetice, nu se reia decât atunci când un autor ulterior
desigur, dar, în primul rând, a lor, socoteşte recunoaşte într-unul anterior un predecesor al
criticul român). Un fenomen general de entropie său şi descoperă la el o întrebare pe care şi-a
ar stăpâni lumea valorilor. Nu există decât valori pus-o el însuşi şi care-1 plasează dincolo de
perisabile. Aceasta, pe durate mari. Pe durate răspunsul de care dispune deja...”. Istoria lite­
mai mici, putem observa distorsiuni caracte­ raturii este şi istoria acestei ştafete intertextuale,
ristice ale timpului operei: gâtuiri, reculuri, reve­ prin care axa diacronică se proiectează pe axa
niri spectaculoase. Shakespeare a pierdut teren sincronică. Fiecare operă modifică (fie şi imper­
în secolele XVII şi XVIII, dar l-a recâştigat în ceptibil) ansamblul de opere. Mai vechea idee
XIX şi XX. Imediat după moartea unui scriitor călinesciană, pe care am preluat-o şi eu pe
important, timpul operei lui are tendinţa să se vremuri, a lecturii inverse într-o istorie critică a
rarefieze: cazul românului Arghezi ori al portu­ literaturii, poate fi amendată după cum urmează:
ghezului E ţa de Queiros. Reactualizările, apoi, dacă istoria literară nu urcă pe firul cronologic
pot fi uneori forţate. Istoria literaturii nu poate al operelor, din trecut spre viitor, căci nu poate
ocoli acest fapt. Ea trebuie să dea, între altele, şi face abstracţie completă de prezent, ea nici nu-1
imaginea gradului de conservare a operelor. coboară pur şi simplu; mai degrabă, ea citeşte
Trebuie să înfruntăm deschis riscul de subiecti­ fiecare operă în legătură cu toate celelalte, care
vitate al aprecierii pe care îl implică obligativitatea o preced sau care îi succed; încearcă să sesizeze
istoricului literar de a fi şi critic. Obiectivitatea ecoul (profund sau superficial) al fiecărei opere
deplină este o utopie. în această privinţă, în corpul (istoric constituit) al literaturii; suge­
Călinescu, Wellek, Gadamer şi Jauss se întâlnesc. rează felul în care acest corp se modifică în
Nu se poate face suma receptărilor succesive: timp (teribil de încet) prin influenţele sutelor de
orice receptare este o judecată pe cont propriu. impacturi suferite. Acesta este cel de al doilea
Factorul de arbitrar este atenuat de însăşi natura înţeles acceptabil pe care-1 putem da istoriei
acestei judecăţi care, fiind subiectivă, hic et nune, critice la două mâini: ea comportă o revalo­
nu se naşte din neantul capriciului momentan, rizare) şi o (re)interpretare permanentă a fiecărui
ci vine la capătul unui lung proces de aprecieri: text şi a literaturii în întregul ei, ca interglosare
altfel spus, istoria judecăţilor de gust garantează infinită. Prin această prismă, întreaga noastră
judecata de gust în istoria literară. O adevărată cultură este o suită de teme cu variaţiuni.
istorie literară este totdeauna o istorie critică a literaturii. George Steiner a extrapolat din matematică
Adică una scrisă la două mâini. Dar opera fiind expresia „topologii culturale”. Topologia este
şi un text normat stilistic, putem întrevedea şi o ramura matematicii care studiază proprietăţile
temporalitate internă la acest nivel: o diacronie unor figuri care rămân invariabile când figura
intertextuală. Operele nu doar se urmează unele este deformată. Prin constantele ei (verbale,
pe altele, într-un şir fără sfârşit, dar întreţin tematice, formale) supuse deformărilor în timp,
unele cu altele un dialog specific de la text la text. afirmă autorul lui După Babei, ţesătura culturii
Dacă literatura ca atare nu e un ansamblu este topologică. Mai mult: zona reformulării
haotic, ci unul relativ ordonat, faptul se explică alternative din cultură determină o mare parte
tocmai prin existenţa acestor întrebări şi răs­ din sensibilitatea noastră. Am devenit conştienţi
punsuri, a acestor provocări şi replici pe care de relaţia metamorfică dintre opere, de permu­
textele şi le adresează. în studiile lui mai noi tările, substituirile sau interanimările pe care aces­
(Pentru o hermeneutică literara), Jauss înfăţişează tea le suferă. Ultimul termen i-a fost sugerat lui
foarte sugestiv acest fenomen: „Tradiţia literară Steiner de o poezie a lui John Donne, în care se

13
spune că dragostea interanimea^ă două suflete, în sfârşit, Milan Kundera (care este, dintre
creând un suflet nou şi mai puternic, scutit de romancieri, alături de Vladimir Nabokov, cel
povara singurătăţii. O astfel de relaţie desco­ mai bun teoretician al romanului) vine în Le
peră Steiner între patru romane care alcătuiesc Vădeau, cu o teză la fel de simplă ca aceea a
o bizară figură: I m Nouvelle Heloise, scrie el, oului lui Columb: „Conştiinţa istorică, afirmă el,
generează sau serveşte ca focar pentru un este într-o asemenea măsură inerentă percepţiei
spaţiu topologic de lecturi şi provocări reci­ noastre artistice, încât a cest anacronism (şi
proce. în acest spaţiu putem plasa, în relaţie cu anume ca o operă de Beethoven compusă
un centru comun şi totodată în relaţie una astăzi) să fie în mod spontan (aşadar fară
cu alta, Volupte de Sainte-Beuve, riposta ime­ ipocrizie) resimţit ca ridicol, fals, neconvenabil,
diată a lui Balzac (din Le Lys dans la vallee) şi chiar monstruos [...] Altfel spus, dacă valoarea
capodopera lui Flaubert (L.’Educaiion sentimentale). estetică n-ar exista, istoria artei n-ar fi decât un
Balzac pare a-1 regândi pe Rousseau prin depozit imens de opere al căror şir cronologic
intermediul citirii acestuia de către Sainte-Beuve, ar fi lipsit de sens. Şi invers: numai în contextul
iar Flaubert scrie declarat pentru acesta din urmă. evoluţiei istorice a unei arte este perceptibilă
Aici e vorba de o reţea complexă şi de anumite valoarea estetică”. Iată replica cea mai bună
reguli de rescriere. Cele patru texte — dintre care s-a dat aporiei lui Wellek (deşi, evident,
care romanul lui Rousseau reprezintă arhetipul Kundera nu l-a citit, cum nu i-a citit în general
— se raportează unele la altele în alt mod şi pe academici): nu numai că e posibilă o istorie a
decât acela exterior cronologic (ca evenimente artei, dar arta însăşi nu poate fi apreciată ca
culturale), şi decât acela al diacroniei proprii valoare intrinsecă decât în perspectivă istorică. Şi,
genului romanesc (nu avem observaţii impor­ totodată, iată cea mai bună legitimare a istoriei
tante de făcut la acest capitol, cum am avea literare la două mâini: „Conştiinţa continuităţii
urmărind de pildă suita Comedia umană Les —
istorice, precizează Kundera, [este] unul din
Rougon Macquart —A la recberche du temps perdu)\ semnele prin care se distinge civilizaţia noastră.
temporalitatea priveşte aici patru „indivizi” şi In ochii noştri, totul capătă alura unei istorii,
conţine indiciul unei metamorfoze a lor prin replici apărând ca un şir mai mult sau mai puţin logic
succesive, prin continuitate „polemică”, obligân- de evenimente, de atitudini, de opere [...]
du-1 totodată pe interpret (căci aici herme­ Imposibil de închipuit că Apollinaire ar fi putut
neutica e calea regală de apropiere) să vadă scrie Alcools după Calligrammes căci, dacă lucru­
modul în care se conservă anumite constante rile ar fi stat aşa, atunci ar fi fost un poet diferit
(educarea tânărului de către o femeie căsătorită,
iar opera lui ar fi avut alt sens [...] Faimoasele
renunţarea, boala ameninţătoare etc.), în pofida
întrebări metafizice: de unde venim? încotro ne
„îndoirii” spaţiului topologic. Cele patru texte
îndreptăm? au, în artă, un înţeles concret şi clar,
sunt nu numai scrise unele în funcţie de altele,
şi nu sunt deloc fără răspuns.”
dar sunt citite neapărat în acest fel într-o
cultură care nu este în fond altceva decât un
4. Nu pot împărtăşi, pentru domeniu
palimpsest sau care, cum spune Steiner, îşi tră­
nostru, un optimism ca acela al lui Braudel
ieşte tradiţionalitatea ca pe ceva natural (şi
pentru istoria generală: nu întrevăd perspectivă
atunci putem adăuga seriei deschise de Heloise
apropiată unei istorii literare ca sumă a istoriilor
un roman cum este Sopbie’s Choice al lui Styron,
suprapuse, externe şi interne, evenimenţiale,
ca un ecou îndepărtat al cărţii lui Rousseau).
generice şi axiologice. Una din pricini, care a
„Nous ne faisons que nous entregloser”, scria
rezultat poate din ce am spus până acum, este
profetic Montaigne. dezvoltarea extrem de inegală în trecut a înseşi

14
nivelelor de abordare istorică. Dacă avem nenu­ considerată mai „obiectivă” decât altele. înlătu­
mărate istorii (unele parţiale) de tipul documen- rând istoria de evenimente literare, am consta­
tar-cultural şi un scenariu răsverificat, despre tat (cu un imens regret şi cu o sfâşiere lăuntrică
istoria stilistică şi critică ştim teoretic prea puţin, pe care o resimt şi acum) că se impunea să
iar aplicaţiile sunt foarte rare (şi totdeauna abandonez însăşi metoda epică a lui Călinescu.
parţiale). In al doilea rând, după atâtea argu­ înlocuind-o cu ce? Desigur, interpretarea şi
mente aduse împotriva ei, în timpul din urmă, valorizarea fiind unicul mod de a ne apropia de
istoria de tip documentar se află într-un prea texte şi de valori nerepetabile, aspectul critic al
mare discredit spre a nădăjdui că o vom recu­ paginii rămâne, slavă Domnului, intact, dacă nu
pera curând, ca să realizăm idealul braudelian. numaidecât calinescian. Este uimitor să constaţi
Se bănuieşte uşor de ce apare astăzi mult mai că istoriile literare au preferat dintotdeauna să
ispititoare o istorie critică şi stilistică (dacă am folosească pagina ce se cuvenea rezervată anali­
ocolit, în titlu, cel de al doilea termen, a fost nu zelor de texte —singurele noastre, totuşi, „obiecte
numai pentru că el se pretează lesne la confuzii, viguroase”, după expresia lui Starobinski —
dar şi dintr-o raţiune, dacă pot spune aşa, de pentru o mulţime de alte scopuri; pozitivismul
estetică a titlului!). Calea deschisă de Călinescu şi de ieri, pentru evocarea epocii şi pentru bio­
de numeroase contribuţii limitate la un segment grafie; adepţii lui Jauss, pentru descrierea recep­
sau altul al literaturii naţionale este departe de a tării; istoria mentalităţilor (aşa de în vogă de
fi curăţată de toate obstacolele. Cel mai mare când Jacques Le Goff a formulat necesitatea
ţine de metoda pe care vrem s-o folosim. Am relecturii unor opere medievale, iar Erwin
lăsat, fireşte, la o parte, cel puţin la prima vedere, Panofski a interpretat conţinutul operelor plas­
prezentările cadrului extern, biografiile şi toate tice ca simptom al unei sensibilităţi culturale),
accesoriile istoriei de evenimente culturale. Am pentru a descifra propria concepţie despre lume a
indicat doar anii de naştere şi de moarte ai auto­ societăţilor omeneşti. Dar eu sunt un cititor
rilor. Uneori, doar într-o perspectivă „internă”, care continuă a crede, în pofida agresiunilor din
am apelat totuşi la astfel de date, căci, deşi eu toate părţile, în ideea naivă că operele artistice
discut opere, acestea au fost gândite şi scrise de se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice
nişte oameni, în condiţii ce ne sunt de obicei pentru arta lor şi că, vorba lui Gadamer, ele
cunoscute. Tot aşa, dacă decupajul este acela pe conţin expresia unui adevăr inaccesibil pe orice
genuri (nu pe autori), am căutat să nu dez­ altă cale; şi că o istorie a literaturii nu poate fi,
membrez autorii, plasându-i în genul care mi în definitiv, altceva decât expresia îndelungă şi
s-a părut a-i caracteriza mai bine. M-am folosit, meticuloasă a unui gust. Pentru nivelul interme­
în fine, de elemente de receptare externă, pre­ diar, al evoluţiei genurilor, metoda cea mai
tutindeni unde am găsit de cuviinţă. Pe scurt, potrivită nu poate fi decât aceea a modelului din
decât „o puritate” deplină, mi s-a părut mai ştiinţele sociale. „Am comparat adesea modelele
importantă o eficienţă maximă, la capitolul cu nişte ambarcaţiuni, scrie Braudel. Interesul
comprehensiunii, şi deci nu m-am sfiit să rein­ pentru mine, odată ambarcaţiunea constituită,
troduc pe fereastră considerente pe care le este de a-i da drumul la apă, de a vedea dacă
alungasem pe uşă. Metoda căreia Călinescu pluteşte, pe urmă de a o face să urce şi să
i-a dat prestigiul geniului său este aceea nara­ coboare, după dorinţa mea, apele timpului”. Un
tivă. Călinescu a fundamentat-o teoretic în model are două însuşiri principale: reduce la o
studiile lui din 1938 şi 1947. El a crezut-o anumită scară fenomenul real şi-i stabileşte
singura posibilă. Mai aproape de noi, Braudel a funcţionarea în condiţii oarecum pure, de labo­
remarcat că „l’histoire-recit” conţine un parti- rator. Un model este o ipoteză de lucru. El nu
pris filosofic, ca orice altă metodă, şi nu poate fi se identifică niciodată cu fenomenul real, ci

15
doar cu aceea dintre proprietăţile lui pe care a bună bucată de vreme discuţiile despre postmo-
ales-o drept cea mai caracteristică. Un model nu dernism din România au alcătuit un talmeş-
e pur subiectiv (îl construiesc în raport de un balmeş de idei nu foarte ştiinţific şi în orice caz
obiect), nici obiectiv (nu coincide cu obiectul). confuz. O schiţă a evoluţiei canonice din lite­
Aceste lucruri se ştiu bine astăzi. într-o istorie a ratura română lipseşte deocamdată. (A sugerat
literaturii ca aceea de faţă, asemenea modele se una Ion Simuţ într-un studiu din 2007). Dacă
vor întâlni la tot pasul, căci eu nu mi-am vrem să introducem o minimă rigoare în
propus să străbat empiric literatura română de discuţie, o astfel de schiţă devine însă inevi­
la un capăt la altul (nici măcar, cum a spus tabilă. Ea nici nu e cine ştie cât de greu de
cineva, urmând „linia de creastă” a valorilor), ci alcătuit, fiind vorba de ceva mai mult de un
să văd ceea ce modelul construit de mine (dar secol şi jumătate de literatură în înţelesul nostru
după ce am citit şi am recitit operele) reţine ca de astăzi. Primul canon a fost acela al generaţiei
esenţial din fiecare roman, poezie, comedie sau paşoptiste şi formularea lui limpede o găsim în
eseu, ca şi din ansamblul pe care ele îl compun celebra Introducţie la Dacia literară din 1840 a lui
în fiecare perioadă determinată. In fine, conceptele Mihail Kogălniceanu. Vreme de o jumătate de
operatorii - romantism, influenţă, imitare etc. - veac, recomandările lui Kogălniceanu au făcut
sunt conţinute în acel model de istorie critică şi legea. Poezia, proza şi teatrul romantic româ­
stilistică a literaturii pe care l-am explicat în partea nesc —de la C. Negruzzi la Ion Ghica şi de la
a doua a Introducerii, ceea ce vrea să însemne (cel Heliade la Eminescu —au debutat cu manifestul
puţin în intenţia mea) că ele nu coincid tot­ din 1840 şi au fost susţinute prin efortul,
deauna cu conceptele consacrate de tradiţia, mai extrem de solidar sub raport artistic, al câtorva
ales didactică, a cărţilor de acest fel publicate la zeci de scriitori, în frunte cu Alecsandri. Con­
noi. testarea acestui prim canon se produce în
deceniul al şaptelea al secolului trecut, odată cu
5. Acestor concepte li s-a adăugat deJunimea şi cu publicaţia ei, Convorbiri literare.
curând unul nou: canonul. Prima lui evocare la Prima bătălie canonică acum are loc. Drept cea
noi se datorează lui Virgil Nemoianu, care a dintâi am fi putut-o considera pe aceea din anii
publicat în 'România literară, în 1990, un articol ’30-’40, culminând cu programul naţional şi
intitulat 'bătălia canonică şi care se referea la romantic, când se ivea într-o generaţie literară o
literatura americană. Sensul pe care îl dăm astăzi anumită conştiinţă, încă precară, a rupturii cu
conceptului nu mai este neapărat acela din trecutuL Heliade şi Kogălniceanu par cei mai
polemicile de peste Ocean. Voi reveni numai­ pătrunşi de necesitatea schimbării, iar Russo, de
decât la acest aspect. Mi se pare riscant să încep efectele ei (pe care le deplânge). Dar rezistenţa
cu o definiţie. Canonul se face, nu se discută. conservatorilor e atât de mică, iar nevoia paşop­
Aceasta ar trebui să fie axioma. Dovedită, între tiştilor de a se legitima prin literatura anterioară
altele, şi de ineficacitatea majorităţii încercărilor atât de mare, încât o bătălie canonică nu are de
de definire. Oarecare interes au stârnit în schimb fapt loc. Programul paşoptist e însuşit unanim
schiţele de istorie a canonului. Trebuie precizat şi fară luptă. Mult mai puternică va fi bătălia
şi că ele au fost anticipate de conştiinţa că dusă de junimişti. Ei îşi propun revizuirea cano­
schimbările se fac în literatură prin reformarea nului romantic şi o realizează cu spirit critic
paradigmei. De acest lucru au fost conştienţi şi polemic. Nu doar teoreticianul grupului,
scriitorii generaţiei ’80, promotorii ideii de post- Maiorescu, dar şi Caragiale, dintre artiştii săi,
modernism. Ei n-au vorbit de la început şi arată clar voinţa de ruptură, îi indică motivele şi
despre schimbarea lecturii, adică despre canonul ironizează fară menajamente literatura supusă
propriu-zis. Citiseră probabil cărţile lui Lyotard vechiului canon romantic (şi postromantic), opu-
şi Kuhn, dar nu şi pe a lui Harold Bloom. O nându-i una victoriană şi clasică. A doua bătălie

16
canonică în sens propriu va fi declanşată, în literatura contemporană. Tevatura a fost reluată
jurul Primului Război Mondial, de E. Lovinescu, după 1989, deşi era evident că revoluţia nu
în numele modernismului. Deşi se revendică de la putea da naştere imediat nici unei noi literaturi,
Maiorescu şi califică drept maioresciene gene­ nici unei noi lecturi. Un canon nou se întrevede
raţiile succesive de critici adevăraţi, Lovinescu abia în jurul anului 2000, când generaţia din
deschide drumul canonului modernist. După urmă pare tot mai dezinteresată de lecturile
canonul romantic-naţional (1840-1883) şi acela generaţiilor dinainte şi când nume, până deunăzi
clasic-victorian (1867-1916), în care trebuie sacre, de scriitori încep să fie ignorate de
cuprinse şi reacţiile de tot felul de la răscrucea urmaşii lor întru literatură. Trebuie să aşteptăm
secolelor XIX şi XX, canonul modernist ocupă însă ca şcoala şi critica să legitimeze acest nou
întreaga epocă interbelică, anticipat de mişcarea canon, la fel de restrictiv, deşi din motive
simbolistă de la începutul secolului şi nu doar opuse, ca acela proletcultist. Scriitorii postbelici
prelungit până în 1947, dar retrezit la viaţă sunt la fel de afectaţi ca şi aceia interbelici sau
de neomodemismul anilpr ’60-’70. Mai bine de clasici. E greu de presupus din acest motiv că
jumătate din secolul XX e dominată de canonul vom avea prea curând un acord sau măcar un
modernist. Următorul canon a fost considerat armistiţiu între scriitorii şi cititorii tineri, pe de
acela proletcultist din anii ’50. Termenul însuşi o parte, critică şi şcoală, pe de alta. Mai pro­
e mai potrivit aici decât cel de realism socialist, babil e că se va găsi un compromis. N-am nici
care se referă la literatură, nu la lectură. Prolet­ cea mai mică idee de cum va arăta canonul
cultismul este acela care rescrie trecutul literar rezultat din el. Un lucru e sigur: postmodernis-
şi operează o selecţie retrospectivă fără prece­ mul optzecist îşi trăieşte ultimele ceasuri: pre-
dent. Două dificultăţi ne împiedică totuşi să zenteismul, aşa-zicând, al generaţiei 2000, pune
luăm în serios canonul proletcultist. Prima este punct viziunii retro a postmodemilor, simpatiei
că din el lipseşte complet criteriul axiologic lor pentru trecut şi implicit pentru diferenţă.
natural. Cota de piaţă e şi ea stabilită în deceniul Prezenteismul e şi el o formă de globalizare,
6 în mod artificial: se cumpără ce se vinde, nu dar în timp, nu în spaţiu, şi va crea o stan­
se vinde ce se cumpără. A fost destul ca la un dardizare a bunurilor culturale asemănătoare cu
moment dat să scadă presiunea ideologiei ofi­ aceea a produselor de consum.
ciale, pentru ca lista canonică să redevină aceea
propusă de generaţia de critici interbelici, pe 6. îm i rămâne, în încheiere, de spus u
care criticii generaţiei ’60 au fixat-o definitiv. lucru (la care m-am mai referit în altă ordine de
Toţi scriitorii introduşi silnic în programele de idei) şi anume că toate istoriile literare visează
şcoală ori editoriale au dispărut de la o zi la alta. să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin
Imediat după 1960 au reintrat în atenţie natură. Există destule impurităţi şi în cea de
scriitorii eliminaţi în deceniul anterior. Nu fără faţă. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să
temei s-a vorbit apoi de o paradigmă neomo- scriu o operă perfectă (din acest punct de
dernistă. Lectura şi selecţia au păstrat canonul vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contra­
stabilit de critica modernă din prima parte a dictorie, în măsura în care nu exprimă un autor
secolului XX. Următoarea întrebare este dacă, abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi
din anii ’80 încoace, avem de-a face cu o de aici, cu lecturile, competenţa, temperamen­
schimbare de canon. întrebarea a fost de obicei tul, gustul şi capriciile mele. Şi pentru ca nota
confundată cu aceea care privea schimbarea de de relativitate implicată în această recunoaştere
paradigmă. In fond însă, paradigma postmo- să nu conducă la iluzii deşarte, va trebui poate
dernă care succede celei moderne nu a impus (oricât de lipsit de modestie aş părea) să reiau
şi un canon postmodern. încercările, puţine, au recomandarea făcută de un celebru filosof în
fost timide şi s-au referit aproape exclusiv la pragul uneia din operele sale: cartea mea va fi

17
înţeleasă cu atât mai bine cu cât cel care o va nu mă consider, în ce mă priveşte, decât unul
citi va fi reflectat el însuşi la operele comentate dintre zecile de cartografi, silitor şi modest
în ea. Nu ofer un manual destinat instruirii, ci, benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat
cel mult, o încercare menită să placă celor după ce a realizat, oricât de mare ar fi depăr­
instruiţi. Dacă, pe de altă parte, e adevărat, şi tarea la care se află harta lui de harta ideală pe
cât de frumos spus de către Călinescu în finalul care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o
prefeţei la Istoria lui, că literatura „poate sluji cred posibilă.
drept cea mai clară hartă a poporului român”,

18
S e c ol e l e XVI - XVIII
Literatura medievală
1521-1787

Orice cultură începe cu un miracol


al spiritului: limba.
Jacob Burckhardt
Poezia
Limba. Tradiţie cultă şi tradiţie populară.
Harta influenţei folclorului

Un contemporan mai puţin cunoscut al nuită a poeţilor români a fost de a se plânge de


primilor Văcăreşti, Ioan Cantacuzino, îşi pune, insuficienţa instrumentului lingvistic. Fiecare gene­
într-o Răsuflare, întrebarea cu privite la rolul raţie a luat-o de la capăt cu această plângere şi
limbii în poezie: cu angajamentul de a îndrepta lucrurile. Până
târziu, în secolul XIX, întâlnim poeţi care se
„lim ba noastră prea puţină simt datori să reformeze limba, pornind, ca
Nu-i a nimui proastă vină, Heliade, de la gramatică spre a ajunge la utopii
Căci însoaţă rău cuvântul filosofice. Primele mari opere poetice lasă să se
In pârlejul ce dă gândul. vadă, toate, efortul considerabil de prelucrare a
Mai cu vreme, şi cine ştie, limbii. Dosoftei, Budai-Deleanu, Eminescu. Este
Prisosire poate să vie. ca şi cum fiecare poet ar considera că ceea ce
Că scriitorii împodobesc s-a făcut înaintea lui nu e de ajuns. Niciunul nu
Limba, patria-şi slăvesc.” pare să aibă sentimentul tradiţiei în materie de
limbă poetică. „Pilda lui Costin şi a lui Dosoftei
Legătura între creşterea limbii prin poezie n-a făcut şcoală, şi în afara stihurilor la stemă,
şi cinstirea patriei o face, în acelaşi sfârşit de multă vreme bătaia versului nu se mai aude”,
veac XVIII, şi Ienăchiţă, în celebrul lui catren scrie G. Călinescu. Chiar dacă afirmaţia nu e
testamentar: riguros exactă, trebuie să admitem că Văcăreştii
nu par să aibă idee de poezia românească scrisă
„Urmaşilor mei Văcăreşti! mai înainte. Tradiţia cultă autohtonă se pierduse.
Las vouă moştenire O chestiune importantă este aceea de a şti
Creşterea limbii româneşti de ce continuitatea n-a fost asigurată de către
Ş-a patriei cinstire!” tradiţia populară. Motivul principal constă în
faptul că abia paşoptiştii, împreună cu întreg
Până la Eminescu, cel căruia limba veche îi romantismul european, descoperă valoarea lite­
va apărea, din raţiuni polemice, înţeleaptă şi rară a folclorului. înaintea lor folclorul nu se
bogată ca un fagure de miere, atitudinea obiş­ constituie ca model artistic. Dovadă, între altele,
23
atitudinea ambiguă a lui Budai-Deleanu şi a Şcolii iată explicaţia apariţiei şi dezvoltării paralele a
Ardelene în această privinţă. Până la romantici, celor două tradiţii de artă. Primii noştri poeţi
literatura populară nu prezenta încredere şi nici din secolele XVI sau XVII şi-au căutat, ca şi cei
nu era cunoscută. Paşoptiştii sunt primii care o de la 1800, modelele într-o literatură scrisă,
culeg, atunci când n-o fabrică pur şi simplu. chiar dacă aceea era slavonă ori latină, şi nu în
Poeziile ori basmele amuzau, erau divertisment folclorul românesc, la care au recurs doar acci­
pentru oamenii neşcoliţi, dar scriitorii de la dental. Există o deosebire radicală între scriitură
1800 voiau altceva şi-şi căutau modelele în altă şi oralitate şi era foarte natural ca aceşti dintâi
parte. Aşa se explică de ce, atestat din cele mai poeţi să vrea să fasoneze limba română în
vechi timpuri, folclorul n-a putut oferi acea funcţie de un cod scriptural, fie el şi străin de
garanţie de continuitate, atât de necesară, mai spiritul ei, decât să apeleze la codul folcloric,
ales în condiţiile tulburi ale epocii fanariote. care era oral. Nu s-a insistat niciodată destul pe
Trebuia să mai treacă timp până când Alecu această deosebire şi pe ideea că scrisul face
Russo să-şi dea seama că „poezia populară” literatura cultă la fel cum tonul face muzica.
este „întâia fază a civilizaţiei unui neam ce se Rarisime, prin efectul legii de mai sus, în
trezeşte la lumina vieţii” şi totodată o „arhivă a vremea veche, şi în fond cu totul întâmplătoare,
popoarelor”. Convieţuirea cu operele populare — atingerile dintre poezia cultă şi cea populară au
începută de prin secolul XI, când legenda Sfân­ devenit frecvente în romantism, atunci când
tului Gerard, episcop de Cenad, reţine cântecul folclorul a început să fie cules, şi au persistat în
nocturn de jale al unei femei care învârteşte întreaga poezie modernă şi postmodernă. Stu­
râşniţa, şi urmată pe toată durata Evului Mediu diind aceste atingeri, putem stabili o interesantă
prin prezenţa versurilor şi a poveştilor în împre­ hartă istorică a raporturilor dintre folclor şi
jurările cele mai diferite ale vieţii oamenilor poezia cultă. In secolele XVII şi XVIII, la
(Mihai Pop, în Istoria literaturii române 1964) — Dosoftei şi la autorii aşa-ziselor cronici versi­
n-a putut însemna prea mult pentru literatura ficate, singurul model activ pare să fie acela
cultă, în absenţa conştiinţei acestui titlu de prozodic: dincolo de metrică (versul trohaic de
nobleţe istorică. Nu trebuie să ne inducă în 6-8 silabe) şi de rima în general împerecheată,
eroare felul nostru de a vedea lucrurile. Oame­ nu e nimic semnificativ de relevat. Şi încă!
nii de odinioară aveau altă perspectivă asupra L. Gâldi, care s-a ocupat de acest aspect, a atras
lor. „Va să zică, iată cum s-a produs poezia la atenţia că ori de câte ori Dosoftei foloseşte
noi, afirma N. Iorga în Introducerea sintetică. hexasilabul trohaic, atât de popular în sonori­
cântecul bătrânesc de la Curte, cântecul epic, tatea lui, acelaşi picior apare şi în versiunea
alături de cântecul ciobănesc, ţărănesc, însoţind poloneză a lui Kochanowski a psalmilor. Să fie
actele vieţii obişnuite, ale vieţii ţăranului.” E o coincidenţă? Să fi avut poetul român în acelaşi
foarte probabil că aceasta a fost geneza poeziei timp două modele, unul intern şi popular, altul
populare, însă, dacă ne referim la cea cultă, extern şi cult? Greutatea de a răspunde nu e
constatăm că ea a mers pe o cale paralelă şi a diminuată prin împrejurarea că exclusiv psalmii
fost conectată, din capul locului, la alte surse. O de 6 şi 8 silabe din Psaltirea lui Dosoftei
raţiune a acestei situaţii ne face s-o bănuim au pătruns ulterior în folclor: semănând cu
constatarea aceluiaşi Iorga, când susţine că cântecele de stea, ei au fost crezuţi populari de
„anumite necesităţi [...] de ordin practic au Anton Pann, care i-a cules în Versurile musiceşti
trebuit totdeauna să creeze într-un moment o din 1830. Această confuzie dovedeşte cel mult
«literatură» care nu este scrisă şi nu este pro%a\ Se că respectivul gen se purta în folclorul secolului
începe totdeauna astfel, precizează istoricul. XIX, nu şi (deşi e posibil) că Dosoftei însuşi s-a
Faptul că poezia populară este orală şi nu scrisă — inspirat din el, când şi-a compus opera. Lui

24
Miron Costin îi era cunoscut vicleimul, care punct. Atât cântecul de lume de pe la 1800 cât
însă, ca şi cântecele de stea, are origine biseri­ şi romanţa de pe la 1900 mizează pe eficacitate,
cească şi cărturărească relativ recentă, mai vechi pe succes emoţional. în fond, ele provin dintr-o
fiind colindele, cântecele de lume, descântecele poezie (a trubadurilor) în care se urmărea
şi cântecele bătrâneşti. La Văcăreşti şi la producerea unui efect concret asupra iubitei.
Conachi constatăm, un secol şi mai bine după Erotocrit cânta Aretuzei serenade cu scopul de
Dosoftei şi Costin, influenţa preponderentă a a o seduce. Ceea ce lipsea acestor poezii cântate
cântecului de lume. Spre deosebire de doină, era gravitatea. Când poeţii moderni le vor
acesta apare în medii orăşeneşti şi pe la curţile redescoperi, e probabil că ei vor fi amuzaţi în
boierilor, fiind ocazionat de petreceri. Pus pe primul rând de a putea trata în registru gratuit şi
muzică de lăutari (în Ardeal li se zice ceteraşi), el ludic o convenţie aşa de „groasă” a seducţiunii
are subiect erotic, îmbibat de motive culte, ce erotice. Are dreptate Perpessicius că Eminescu
merg de la Horaţiu şi Ovidiu până la trubaduri însuşi a trebuit să încerce oarecare delectare
şi Petrarca, şi de o puternică lascivitate, care e, estetică în contact cu aceste cântece pe care
în acelaşi timp, aceea turcească, de harem, paşoptiştii le dispreţuiseră. Căzute în „folclor”
şi aceea galantă şi preţioasă din pastoralele şi după 1840 (Rosetti e probabil ultimul poet
idilele neoclasice europene. Cântecul de lume serios înainte de Eminescu în stare a le gusta),
se dezvoltă odată cu viaţa de târg; mai mult, marginalizate (Bolintineanu le găsea „obs­
satele înseşi încep să-l prefere, folclorul rural cene”), atacate de Maiorescu şi Caragiale
devenind astfel debitor celui orăşenesc, mai ales („orduri literare”, zice acesta din urmă, punând
după 1800. Lăutarii fiind iniţial robi boiereşti, totuşi pe Veta să fredoneze o cunoscută
răspândirea modei cântecului de lume pe la romanţă a lui G. Sion), ele îi aşteaptă pe poeţii
curţi se explică lesne. Mai apoi, când numărul moderni spre a-i fi din nou gustate, de data asta
lăutarilor liberi creşte, târgoveţii ca Anton Pann ca literatură pură, fară scop practic emoţional.
fac cunoştinţă cu el, culegând versurile fără Doina ţărănească, în schimb (în care se exprimă
niciun criteriu istoric (a se vedea între altele „ancestralul suflet românesc”, cum zice Blaga),
Istoria literaturii române, 1964). Succesul, mai ales e descoperită de paşoptiştii „serioşi”, mai ales
în Muntenia, este aşa de mare, încât asistăm la de moldoveni ca Alecsandri, iar mai apoi de
constituirea unei viguroase tradiţii poetice: prin ardeleni ca Şt.O. Iosif şi G. Coşbuc, adică exact
C.A. Rosetti şi, dacă acordăm credit lui de aceia care prizează şi cântecul bătrânesc
Perpessicius, prin Eminescu, la Minulescu, (balada), cu eposul lui solemn şi, nu o dată,
Arghezi, Ion Barbu şi până azi la Nichita eroic. O repartizare similară a ecourilor remar­
Stănescu şi Mircea Cărtărescu, cântecul de lume căm şi în poezia primei jumătăţi a secolului XX:
hrăneşte abundent poezia, cu sentimentalitatea dacă poezia tradiţionalistă şi ortodoxistă îşi
lui „joasă” licenţioasă, dar şi cu picanteriile şi înfige rădăcinile în stratul gros al folclorului
„deşănţările” lui simulate, cu pitorescul lui obiceiurilor, cu pasta lui etnografică sau reli­
verbal. Trebuie precizat că nu e nicio deosebire gioasă, perceptibilă în colinde, cântece de stea,
esenţială între acest vechi cântec de lume sau vicleim, cântece de nuntă şi de botez etc., lirica
„irmos veselitor”, cum a mai fost numit, probabil avangardistă (suprarealismul) sau pur şi simplu
spre a nu fi confundat cu melodia bisericească, novatoare (Arghezi, Ion Barbu) preferă zona
şi romanţa mai nouă. G. Călinescu a considerat-o folclorului infantil, a naivelor descântece şi
pe aceasta trivială în raport cu modelul lăutăresc blesteme, cu metrica lor adesea goală, meca­
şi a definit-o ca exprimând o „sinceritate anima­ nică, şi cu conţinutul lor bizar ori absurd.
lică” a „emoţiei”. Nu poate fi vorba de aşa ceva. Moderniştii (Maniu, Pillat) creează în stilul
Din contra, e la mijloc o strategie bine pusă la iconografic, bizantin şi decorativ. Un loc aparte

25
îl ocupă Blaga, la care conţinuturile magico- Crăciun în grajd, unde naşte, în timp ce se
religioase sunt interpretate cu seriozitate şi nu petrec tot soiul de fenomene supranaturale.
se degradează în clişeul ortodoxist. In legătură Ortodoxiştii au preferat variantele localizate, în
cu acesta din urmă, este caracteristic că orien­ care biblicii păstori de la câmpie au devenit
tarea tradiţională împrumută din folclor până şi păcurarii şi ciobanii trăitori la munte, avându-şi
procedeul autohtonizării subiectelor. Nu este strungile în vecinătatea pădurii de brad şi cobo­
invenţia lui Voiculescu sau Crainic popularea rând de acolo în căutarea staulului sfânt şi aşa
satelor de fiinţe angelice. Traian Herseni a arătat mai departe. După al Doilea Război, vom întâlni
că se pot deosebi cântecele de stea cărturăreşti o parte din aceleaşi atitudini, de la expresionis­
de cele populare prin faptul că numai ultimele mul de inspiraţie magic-folclorică al lui Ion
„localizează naşterea lui Iisus (dezvoltând destul Gheorghe la iconografia imnelor lui Ioan
de liber teza evanghelistă) în curţile lui Crăciun Alexandru, nelipsind nici ecoul folclorului urban
(personificat)”, căruia Maria, singură ori însoţită şi pitoresc, la Leonid Dimov, de exemplu, sau al
de Iosif, îi cere sălaş, dar e trimisă de hapsânul aceluia absurd infantil, la Cezar Baltag.

Problema originalităţii
Este tot mai evidentă de la un timp puse la punct încă din cele mai vechi texte
tendinţa de a împinge cât mai departe în trecut liturgice. Studierea acestora de către slavişti ruşi,
începuturile poeziei noastre culte. O antologie bulgari şi ucraineni a corectat opinia tradiţională
de poezie veche se deschide, de exemplu, cu care consideră că imnurile bizantine erau proză
Pripealele lui Filotei. Pot fi considerate însă curată. Descifrându-se sistemul de punctuaţie, a
aceste texte, compuse pe la 1400 în medio- fost sesizată o structură strofică, sprijinită pe un
bulgară, şi care erau menite a fi un fel de refren ritm silabic. Această poezie bizantină (compusă
la cântarea în biserică a psalmilor bizantini ai lui de autori faimoşi, ca Ioan Hrisostomul ori
Vlemnidis, drept cea dintâi poezie românească? Efrem Şirul) a circulat la noi în slavonă. Părerea
O sută de ani mai târziu, cărturarul ardelean lui Mazilu este că ea a fost aceea care a oferit
Nicolaus Olahus scria versuri în latină, vădit modelul tehnic şi sursa de figuri pentru poeţii
tributare lui Horaţiu şi Marţial. într-o poezie noştri de limbă slavă din secolele XVI-XVII
dedicată unui contemporan al său, autorul (Simion Dedulovici, Eustratie de la Putna,
însuşi evocă „muza latină”, pe care acesta ar fi Anastasie Crirnca) şi nu psalmii, care vor
izbutit „s-o facă din nou să răsune suav” şi-i pătrunde abia ulterior, pe filieră polono-ucrai-
recomandă să-l imite pe Vergilius, trecând, ca şi neană. E foarte probabil că aşa stau lucrurile şi
el, de la „bucolicul ritm” la acela potrivit cu că întreagă această poezie în slavonă, cuprin­
zugrăvirea unor „epice lupte”. Oare versurile zând de timpuriu imnuri, elegii şi ditirambi, iar
latineşti ale lui Olahus au contribuit în vreun fel ceva mai târziu psalmi şi naraţiuni versificate,
la naşterea poeziei româneşti? Alte limbi în care urmează destul de riguros un model răspândit
compun autorii vechi de versuri sunt slavona pe toată aria culturală ortodoxă şi va oferi, la
(Udrişte Năsturel), poloneza (Miron Costin), rândul ei, sugestii importante poeziei în limba
italiana (Petru Cercel), şi chiar greaca şi rusa română. Insă întrebarea rămâne aceeaşi: putem
(Milescu). Un bun cunoscător al perioadei (Dan identifica în ea cea dintâi poezie românească?
Horia Mazilu) afirmă că versurile în slavonă din Poezia românească nu poate să înceapă
secolul XVI au la bază o tradiţie şi o tehnică decât cu texte scrise în limba română. Faptul de

26
a se fi scris în Evul Mediu românesc în mai veche, al originalităţii. într-o istorie culturală ar
multe limbi nu ne îndreptăţeşte să socotim fi posibil să privim lucrurile în această pers­
respectivele texte ca aparţinând literaturii române. pectivă, dar nu şi într-o istorie critică, unde
Noi n-am avut, ca slovacii, mai multe limbi singura îndreptăţire ca un text să fie receptat ca
literare şi, la urma urmelor, creaţiile în alte poezie românească o oferă (pentru epoca veche,
fimbi decât româna nici nu sunt foarte nume­ fiindcă mai târziu problema se va pune în mod
roase. Ele nu sunt româneşti nici în conţinut diferit) limba română. Dacă noi citim acum pe
nici în formă. Au reprezentat mai curând un Olahus în traducerea din 1968 a lui Ştefan
epifenomen de la sfârşitul unei lungi tradiţii — Bezdechi, orice intuiţie ne este falsificată de
aceea bizantino-slavă —decât un fapt major de la straiul în care ni se înfăţişează. Şi, din contra,
începutul alteia, esenţiale pentru noi — aceea faptul că Psaltirea lui Dosoftei este traducerea
naţională. Ataşarea lor la literatura română (nici măcar foarte liberă) a textului biblic nu
denotă un complex de inferioritate mascat de prezintă pentru noi absolut nicio însemnătate,
proclamarea unuia de superioritate, ca şi în într-atât este de impresionant efortul mitropo­
cazul protocronismului. In plus, operaţiunea litului moldovean de a-şi crea limba poetică nece­
conduce la absurdităţi. Dacă Olahus este un sară uriaşei lui întreprinderi. Din această pricină,
poet român, atunci este şi Ovidiu din Ponticele şi linia despărţitoare trebuie să treacă printre ver­
din Tristele. Literatura română n-are nicio tre­ surile compuse în limbi străine (a căror tradu­
buinţă de aceste porniri anexioniste, care cere, mai veche sau mai nouă, face imposibilă
prezintă şi dezavantajul de a indica o clasificare perceperea lor ca artă literară a vremii când au
cel puţin curioasă a materialului: considerând fost scrise şi le sustrage competenţei noastre
numai poezia, am avea, mai întâi, operele în strict critice) şi versurile compuse în limba română
limbi străine (şi, fireşte, cu subiecte străine, (indiferent dacă sunt traduceri, prelucrări sau
provenite din acel fon d străin, de care vorbea originale), care ne dau savoarea intactă a unui
Iorga); ar veni la rând cele în limba română, dar moment din evoluţia limbii poetice, cu vocabularul
neoriginale, adică traducerile şi prelucrările (de şi sintaxa ei arhaică, cu metrii, rimele, structurile
pildă, Psaltirea lui Dosoftei); şi în fine, operele strofice, cu, în fine, expresivitatea ei uneori
originale (care încep cu Stihurile în stema domniei involuntară, dar cu atât mai remarcabilă. De
Moldovei aşezate de Varlaam în capul Cazaniei lui la Coresi la Dosoftei şi de acolo mai departe, la
din 1643). O astfel de clasificare este inaccep­ Budai-Deleanu şi, în cele din urmă, la Eminescu,
tabilă pentru că, pe de o parte, face din criteriul istoria poeziei noastre se confundă cu însuşi
cel mai important, acela al limbii, un criteriu drumul pe care-1 străbate limba română, cu eşe­
secundar, scoţând, pe de alta, în faţă criteriul, curile şi biruinţele ei.
cu desăvârşire nesemnificativ în toată epoca

Cele dintâi încercări


Gâldi a semnalat în Psaltirea slavo-română a românesc popular, cât şi efecte bazate pe para­
lui Coresi din 1577 şi în Tetraevanghelul aceluiaşi lelism; lipsea însă şi - nici nu putea fi altfel,
din 1560-1561 procedee de proză ritmică şi având în vedere modelele greco-slave —aplica­
unele clausule ritmate, concluzia lui fiind urmă­ rea principiului izosilabismului şi în domeniul
A

toarea: „Primele traduceri ale textelor biblice au poeziei culte. In această privinţă, poezia cultă,
valorificat atât anumite sonorităţi ale versului din diferite motive, lua o atitudine mai şovăitoare

27
decât poezia folclorică”. Mi se pare însă că de vară.../ Fum şi umbră sunt toate, visuri şi
influenţa populară nu se simte şi, cu atât mai părere”), şi, târziu de tot, la Heliade-Rădulescu,
puţin, poate fi probată la Coresi. In ce priveşte adaptate contextului politic de la 1848. Dar nu
paralelismul\ el este o caracteristică atât a textului poate fi trecută cu vederea strădania lui Coresi
ebraic originar, cât şi a celui slavon, ca de altfel de a găsi echivalenţe româneşti capabile să
şi efectul produs de anafore. Singurul procedeu impresioneze. Adevărata poezie, măcar în in­
inedit ar fi clausulele ritmate, dar ele se numără tenţie, din veacul al XVII-lea se compune
pe degetele de la o mână. Limba crudă încă a îndeosebi din versuri „la stemă” sau „versuri
lui Coresi are, e drept, o plastică uimitoare care politice”, cum mai erau numite, foarte des
se observă mai ales în absenţa elementului pro­ încercate după Varlaam, şi care trebuie trecute
zodic. Expresivitatea involuntară a unor pasaje în rândul producţiilor encomiastice ocazionale,
provine tocmai din faptul că noi le citim ca pe la fel cu, ceva mai târziu, epitafurile, epigramele
versuri libere (şi, încă, dotate cu un lexic arhaic (sau apostrofele), odele şi altele. Fără vreo
foarte pitoresc) şi nicidecum din prozodia lor valoare literară ori de limbă, ele interpretează
incipientă (cum ar fi uneori cazul la Dosoftei): motivele din diferitele steme ca pe nişte figuri
alegorice menite a glorifica virtuţile respecti­
„Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea vilor domnitori şi alcătuiesc prima tradiţie
mea către tine să viie poetică cultă, destul de bine onorată cantitativ.
Nu întoarce faţa ta de mine; O specie întrucâtva înrudită este a versificaţiilor
In ce zi tângesc, pleacă cătră mine urechea ta pe tema descălecatului şi a şiragului de dom­
In ce zi chemu-te, curând auzi-mă. nitori. Dosoftei şi Costin ne-au lăsat câte una.
Că periră ca fumul zilele meale Modelul a fost indicat în sinopsisurile (cro­
şi oasele meale ca uscarea uscară-se. nologiile) ucrainene în proză, dar el poate fi
Vătămat fuiu ca iarba şi usucă-se inema mea, mult mai vechi, fiindcă de la Vechiul Testament şi
că uitai să mănânc pâinea mea. Mahabharata, prin Theogonia lui Hesiod, care con­
De grasul suspinelor meale, lepiră-se oasele ţine listele de zei, şi prin Argonauticele atribuite
meale peliţei meale. lui Orfeu, şi până la aşa-zisele poeme-catalog
Podobii-mă nesăturatul pustiei. ale elinilor ori la unele opere ale clasicilor latini,
Fui ca pe noapte corb în turn. nicio specie nu s-a bucurat de un mai lung
Privigheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se interes decât această formă de „anale” istorice
în zid... sau mitologice. Din nenorocire, Domnii Ţării
Zilele meale ca umbra trecută şi eu ca fânul Moldovei a lui Dosoftei, care este singurul nostru
secaiu.” exemplu concludent, este cu desăvârşire insipid.
Stihurile de descălecatul ţării ale lui Costin nu
Imaginile nu sunt, desigur, originale, şi le constituie decât un cap de operă (la propriu,
vom reîntâlni la mulţi dintre scriitorii vechi, în nu la figurat). Dintre toate, cea mai mare şansă
proză sau în versuri, de exemplu la Dosoftei, a avut-o lirica religioasă şi filosofică, fiindcă a
mai bine strunite ritmic („Că-mi trec zilele ca dat poemul costinian Viiaţa lumii şi Psaltirea lui
fumul/ Oasele mi-s saci ca scrumul/ Ca neşte Dosoftei. O specie, în fine, care se impune de
iarbă tăiată/ Mi-este inima săcată...”), la refle­ pe la sfârşitul veacului XVII, cunoscând o
xivul Costin, unde capătă o abia presimţită adevărată vogă în cel de al XVIII-lea, sunt
muzicalitate eminesciană („Trec zilele ca umbra naraţiunile (cronicile) în versuri.

28
A existat un baroc românesc?
Toţi comentatorii au constatat în Viiaţa metricii polone decât aceea pe care o urmează
b an ii de Miron Costin, poemul lirico-filosofic în versurile scrise direct în limba poloneză
scris prin 1671-1673, vizionarismul moral, pri­ (Gâldi), este greoi şi şovăielnic, cu cezură nere­
virea amară aruncată deopotrivă asupra cosmo­ gulată (boala poeziei noastre medievale). în
sului şi asupra istoriei umane de către un spirit legătură cu Viiaţa lumii îndeosebi, s-a aprins
prăpăstios şi escatologic, care simte pretutindeni în deceniile din urmă o polemică referitoare la
fragilitatea, instabilitatea şi agonicul, exprimân- un presupus spirit baroc de care opera lui
du-se în stilul plastic şi tranşant al patimilor Costin ar fi animată. Mai cuminţi, cercetătorii
creştine (acelaşi de la Ivireanul), anticipând de altădată s-au mărginit să noteze imaginile
gnomismul din eminesciana Glossă. biblice sau bisericeşti. Chestiunea barocului,
ridicată întâi de Al. Elian, într-un articol din
„Şi voi, lumini
A m
de aur, soarile şi luna,
# ,
1967, şi considerată prea repede de G. Ivaşcu
Intuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa. (1969) „un fapt definitiv demonstrat”, a fost
Voi stele iscusite, ceriului podoba, discutată cu adevărat abia în cărţile lui Mazilu
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba. (1976) şi Istrate (1982). Mazilu a evidenţiat
în foc te vei schimonosi, peminte, ca apa. toate ecourile barocului -apusean la noi şi în
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa! culturile vecine. Ele sunt însă destul de puţine
Nu-i nimica să stea în veci, toate-s nişte şi nu vin din scriitorii cei mai de seamă ai
spume... curentului. în plus, când ajung în Principate
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm misionarii italieni, chiar pe vremea lui Costin,
viiaţa, Italia se afla în plină decadenţă culturală (Papu,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţă... 1977). Stilul baroc italian derivă nemijlocit din
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din clasicism şi are „o notă mai obosită decât în
lume; ţările iberice”, dacă e să dăm crezare autorului
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume. din urmă. Cum şi Ardealul are relaţii, prin
El sue, el coboară, el viiaţa rumpe, catolicism, tot cu Italia, iată-ne conectaţi la cel
Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe. mai slab focar baroc al momentului. După
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas 1700, când se uneşte Biserica transilvăneană cu
schimbă pasul. cea romană, legăturile cu Occidentul se înteţesc,
Anii nu pot aduce ce aduce ceasul. dar, cum observă G. Călinescu, „trebuie să
Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are treacă aproape un secol de la Unire ca să se
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare. vadă urmări mai cu miez pentru literatură”. în
Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte: secolul XVIII nu constatăm decât „o puternică
îndelungate împărăţii vremea întipărire de clasicism decadent”. Cât priveşte pe
primeneaşte.” oamenii secolului XVII, ei nu sunt în fond
atinşi de duhul apusean. Varlaam şi Descartes
Acest vestitor al apocalipsei şi-a propus în îşi publică operele capitale în acelaşi timp, dar ei
poemul său, după cum declară în Predoslovia- trăiesc pe planete culturale diferite. Mazilu
voroavă la cetitor, să facă „să se vază că poate şi în invocă apoi un argument al lui G. Ivaşcu şi
limba noastră a fi acest feali de scrisoare ce să anume că Miron Costin a primit educaţia nobi­
chiamă stihuri”. Avea idee de ritm, de rimă, limii polone, care era în contact cu literatura
deşi versul de treisprezece silabe pe care-1 folo­ barocă din Apus, împărtăşind iezuitismul Con­
seşte, împrumutându-1 dintr-o fază mai veche a trareformei. Cât de puţin convingător este
29
acest argument (completat de Mazilu cu amă­
nuntul că Miron Costin îşi petrecuse tinereţea „Trec zile ca umbra, ca umbra de vară,
în timpul domniei regelui Wladislaw al IV-lea, Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
care voiajase în Europa şi se desfatase la specta­ Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată,
colele baroce din Italia), ne-o arată o observaţie Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
mai veche, dar plină de bun-simţ, a lui Iorga, şi Nu le poate opri..
anume că autorul 1'/neţii kmii n-a trăit la Varşovia,
d la Bar, într-un colţ de Podolie arhaică, departe Şi nu înşiră Horaţiu în Ode numele atâtor
de inovaţiile capitalei. Este motivul pentru care oameni vestiţi, seceraţi de moarte? Moarte care
Iorga admite doar o influenţă a Renaşterii târzii nu alege, nici la poetul latin („Palida mors aequo
la noi, în secolul XVII, prin aceeaşi filieră pulsat pede pauperum tabernes regumaque
italiană şi poloneză. Există însă în studiul lui turres”), nici la autorii religioşi medievali, nici la
Mazilu şi argumente mai strâns referitoare la Costin („Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă
opera lui Costin. Comparând melancolia medie­ toate casă/ Domneşti şi-mpărăţeşti, pre nime nu
valului, care avea necontenit în cap ideea de lasă”). Epilogul, crede Mazilu pe urmele lui
moarte, cu angoasa barocă, autorul afirmă că Virgil Cândea, ar reprezenta un element de
aceasta din urmă nu se mai datorează pur şi conttabalans creştin la ideile baroce foarte
simplu conştiinţei oamenilor că sunt egali în faţa îndrăzneţe dinainte. Dar nu e nici urmă de
sfârşitului ineluctabil şi universal, cum era cazul erezie în poem, spiritul creştin fiind uniform
spiritelor religioase, ci că se nutreşte din înţele­ repartizat pretutindeni şi conchizându-se foarte
gerea mecanismului de corsi e ricorsi care ar firesc că viaţa lumii fiind o iluzie, singura con­
guverna lumea, contând, în plus, pe o indivi­ solare a omului este de a ajunge în ceruri:
dualizare a sentimentului morţii. Dar unde
putem descoperi o astfel de angoasă în poemul „Ia aminte, dară, o oame, cine eşti tu pe lume
lui Costin? După cum au arătat atâţia (Al. Piru, Ca o spumă plutitoare, rămâi fară nume.
D. Velciu), absolut toate motivele din care se Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte,
ţese filosofia Viieţii lumii provin din literatura în ceriu cu fericire în veci te măreşte.”
religioasă medievală şi din vechii poeţi latini.
Spiritul poemului este acela creştin, de la un Nu sunt mai convingătoare nici argumen­
capăt la altul, el fiind o lamentaţie tipică pe tele aduse în sprijinul barocului la Dosoftei:
tema universalităţii morţii, fară vreun accent „Este primul care făureşte o sinteză originală
individualist. Omnia sunt hominum tenui pendentia dintre un fenomen străin, în speţă barocul şi
filo este versul ovidian din care a luat naştere spiritul liricii populare”, scrie de exemplu Papu.
imaginea cu firul de aţă de la începutul poemului Dacă la Costin, contrastul baroc ar fi între
lui Costin. Motivul ubi sunt, care face pandant „realitatea spaimei disperate şi refugiul în «grădina»
fortunei labilis, se găseşte în Ovidiu, Ioan Hrisostom, iluziei”, Dosoftei s-ar manifesta între „tenebre”
Villon şi alţii, legiune. Arbitrariul divin din ludit şi „strălucire”, cum se vede din versurile
in humanis divina potentia rebus a dat pe „ceriul de psalmului 17 („Lumina scripeaşte supt svinte-ţi
gândurile noastre bate jocuri”. Oda lui Horaţiu picioare/ Cu negură groasă de grea strălu-
A d Vostumum începe cu câteva versuri („Eheu! coare”). Ar exista în psalmi şi unele din acele
Fugaces, Postume, Postume/ Labuntur anni meraviglia pe care le-a recomandat poeţilor
etc.”) în care tema e aceeaşi din virgilienele Giambattista Marino. Astfel de aprecieri sunt
Georg.ce („Fugit irreparabile tempus”) şi a ajuns la însă evident forţate. E probabil că psalmii nu
Costin în forma mai plină de mireasma provocau nicio uimire contemporanilor, care-i
bisericească din: vor fi ascultat cu cea mai curată emoţie creşti­

30
nească, şi e riscant să mizezi pe vreo meraviglia, lucrurile merg însă şi mai greu, căci nu se vede
tot aşa cum e imposibil de aflat o asemenea cum tenebrele şi strălucirile sale ar putea fi
intenţie la Costin, moralist, pilduitor şi cu o acelea baroce, rezultate dintr-o criză a valorilor
conştiinţă sfâşiată alimentată de Eclesiast mai umaniste, câtă vreme mitropolitul însuşi este, şi
degrabă decât de baroc. Niciunul n-ar putea într-un mod atât de vădit încât faptul n-a scăpat
spune ca Agrippa d'Aubigne: „Mon penser est contemporanilor, un medieval cuminte, înţelept,
bizarre et mon âme insensee”. Spectacolul resemnat şi complet lipsit de spirit tragic. De
angoasei individualiste lipseşte complet din vreo sfâşiere nici nu poate fi vorba.
pateticul poem al lui Costin. Cu Dosoftei,

Primul poet
DOSOFTEI
(26 octombrie 1624 - 13 decembrie 1693)

deplin călugăr şi cucernic* şi blând ca un miel în


ţara noastră pe-această vreme nu este om ca
acela”, scrie Neculce în letopiseţ, folosind
aceeaşi metaforă ca Sancho vorbind despre
Quijote. Boarea cuvintelor povestitorului o
aduce cu sine şi pe aceea a versurilor poetului
din veacul XVII, cel dintâi poet al nostru, şi ea
va mângâia nările atâtor iubitori ai limbii vechi
precum Eminescu, Arghezi, Voiculescu sau
Nichita Stănescu. Lui Ion Pillat, evocându-1 în
imagini eminesciene, îi va apărea ca păstorul de
inimi de odinioară care revine stingher, sub
razele lunii, ca să ne mustre pentru necredinţa
noastră, dar şi ca să ne aducă împăcarea:
„Patriarhal, în cârjă se-nalţă Dosoftei./ Păien­
jenişul vremii cu mâini uscate rumpe;/
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/
Şi barba pieptănată pe piept i se desface,/ Şi
dreapta şi-o ridică în biblic semn de pace.”
Capodopera lui fiind Psaltirea, Dosoftei a meş­
terit versuri întreaga lui viaţă cu o răbdare şi cu
o plăcere care ne pun pe gânduri. E foarte
probabil ca primul scop al transpunerii psal­
milor lui David în româneşte să fi fost acela
„Acestu Dosoftei mitropolit nu era om practic, ecleziastic, după cum crede un editor al
prostu de felul lui. Şi era neam de mazâl; pre său, mai ales că mitropolitul însuşi constată că
învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, „în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu
sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, mintea să grăiască, ca şi pre alţii să-nvăţ, decât

31
dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”. Nu uită peste trei sute de stihuri epigramatice, întocmite
să adauge că a tradus cartea „cu multă trudă şi după modelul mineelor greceşti, nu lipsite,
vreme-ndelungată, cum au putut mai frumos”, unele, de graţii caligrafice orientale („Antus, ca
„ca să poată trage hirea omului către cetitul ei”. rujea cea-nflorită-n grădină,/ Ş-au mutat viaţa în
Aici este un început de argument estetic. încât lumea cea senină”). A tradus alte versuri din
mi se pare că au dreptate cei care susţin cronograful lui Matei Kigalas şi aşa mai departe.
(Mazilu, Negriei) că există şi o anumită con­ Un studiu atent al versificaţiei Psaltirii a dat abia
ştiinţă poetică la Dosoftei, care secătuieşte toate Mihai Dinu (1986). Capitolul lui Gâldi (1971)
izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echi­ fiind superficial, cu omisiuni şi afirmaţii pe care
valenţă românească demnă de originalul biblic. textul nu le verifică, unele precizări sunt necesare.
Până la Budai-Deleanu şi la Eminescu, nimeni Forma strofică de departe cea mai răspândită în
nu va mai face la noi un efort la fel de Psaltire este distihul, corespunzând versetului
considerabil întru constituirea unei limbi poetice, biblic. Cu totul accidental apar catrenul (în
înainte de Dosoftei nu este, desigur, un gol. psalmii 53 şi 135) şi catrenul urmat de distih
Dar precarele încercări de versificare care l-au (psalmul 56). In psalmii 46 şi 47, distihurile -
precedat nu-1 explică şi nu pot constitui o dacă ne luăm după rimă — sunt grupate câte
tradiţie. Cel mai mare merit al lui Dosoftei trei, patru sau mai multe. In fine, psalmul 118
acesta şi este: de a fi oferit în Psaltire, pe are douăzeci şi două de strofe inegale, ce
neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică urmează ordinea literelor din alfabetul ebraic,
românească. în acest scop, el a uzat de toată de la a lefla to f Rima este, cu două excepţii (în
cultura lui lingvistică, împrumutând şi calchiind psalmii 82 şi 136), paroxitonă şi (cu excepţia
termeni din cinci sau şase limbi; a creat, tot­ psalmului 53) împerecheată. De ea s-a ocupat
odată, alţii nemaiauziţi, apelând la vorbirea şi, pe larg Mihai Dinu, descriind-o în termeni
poate, şi la poezia poporului, a silit cuvintele să fonologiei, şi ajungând la concluzia că Dosoftei
primească accentul trebuitor prozodiei lui pe a creat unicul sistem de anvergură din poezia
cât de naive, pe atât de sofisticate; a supus noastră supus altui cod normativ decât acela
topica la distorsiuni care ne duc cu gândul la unanim acceptat de la Văcăreşti încoace. Din­
unii poeţi din secolul XX; a organizat, în fine, colo de chestiunea rimării „incorecte”, care este,
un adevărat sistem de rime şi a încercat mai desigur, o prejudecată a istoricilor literari, Dosoftei
multe cadenţe şi mai mulţi metri decât găsim în este un foarte îndrăzneţ cultivator de rime rare,
toată poezia noastră de până la romantism. Mi din care unele nu vor fi încercate de nimeni
se pare perfect justificată bănuiala lui E. Negriei până la poetul Luceafărului. El rimează, astfel,
că „Dosoftei nu se conformă vocabularului verbe cu substantive sau cu adverbe, substantive
psalmilor biblici, ci regulilor prozodice”, mai cu adjective, nume proprii cu nume comune
mult, că e posibil ca varietatea de măsuri să se sau forme pronominale atone cu alte categorii
datoreze unor necesităţi de rimă (poetul tăind morfologice: stricăj nenică, pucioasă/ groasă, de-aş
versul exact acolo unde îi ieşea rima şi con­ depărta-mă/ teamă, aş aştepta-te/ parte, Slava/ sava,
tinuând cu lungimea respectivă). Chiar şi Ziv/ stârv, sătura-să/ masă etc. Unele din aceste
împrejurarea că prima traducere a psalmilor a rime rezultă din dislocări ale topicii. Exemple
realizat-o în proză, consacrând apoi trans­ de astfel de dislocări din raţiuni prozodice sunt
punerii în stihuri un deceniu de viaţă poate cu sutele în Psaltire şi în celelalte opere ale lui
arăta că mitropolitul moldovean era un Dosoftei. Spicuiesc două: „Auzât-am veche/
„obsedat al versificării” (Mazilu). Nici după ce a 'Ntr-auz de ureche/ Poveste trecută” şi „Lui
încheiat Psaltirea nu s-a potolit. Viaţa şi petrecerea sângur mântuitor lumii Hristos duce/ Al său cap
sfinţilor; tipărită ani buni mai târziu, conţine Evtasia, -n sabie, cu dulce”. Doar Şerban

32
Foarţă îl va întrece în răsfăţ pe Mitropolit. 60 de psalmi (cel trohaic e des întâlnit şi în
Ingambamentele sunt adesea foarte complicate: colinde, înjumătăţit în distihuri pentasilabice).
„Şi ca lumina tu mă fereşte,/ Supt aripi svinte, Sunt şi câteva cadenţe accidentale la Dosoftei,
de mă umbreşte/ De feţe strâmbe ce mă ia rezultat al refixării matriţei în care ar merita să
frică/ A le prăvirea”. In general, aceste dislocări fie considerat un pionier: amfibrahi, dactili,
sunt precedate de un enorm travaliu asupra anapeşti şi peoni.
corpului fonetic al cuvintelor (scurtate, deseori) Dar nu este la Dosoftei numai acest extra­
şi asupra regimului accentelor, din care se naşte ordinar efort tehnic, ci şi o calitate deopotrivă
ritmul multiplu şi savant al versurilor din de extraordinară a scriiturii, pe o gamă care
Psaltire. S-a atras atenţia asupra accentuării cuprinde suavul, grotescul, delicateţea, vigoarea,
din motive strict prozodice (prefaţa lui muzicalitatea, plasticitatea, solemnitatea, pam­
Al. Andriescu la ediţia din 1978), fapt compa­ fletul, rugăciunea, hula, sfiosul, sentenţiosul,
rabil cu teza lui M. Dinu despre rimă ca sistem plângerea ori bucuria. A străbate Psaltirea echi­
fonologie. Dosoftei aplica accentul acolo unde valează cu o călătorie printr-o ţară a minunilor
îl cerea versul (numai câteodată silaba accen­ poetice. Iată un portret solemn-amar al păcăto­
tuată coincide cu aceea din cuvântul originar). sului, care culminează în două versuri lapidare,
Unele versuri trebuie „scandate” cu ochii pe ca o inscripţie săpată în lespedea vorbelor (se
acest accent prozodic, dacă vrem să nu sfă­ cade precizat şi aspectul auroral al cuvântului,
râmăm cadenţa gândită de poet „Le-am făcut mai aproape de concret decât astăzi: amărăciune
altora să le faci cu cale” sau: ,Acolo le vine însemna încă amărala)-.
toană”. Toate aceste originalităţi sunt în fond
perceptibile mai ales în structura ritmică a „Gura i-este plină de amărăciune,
versurilor. Chiar dacă unele din ritmuri au fost De blăstăm, de hulă şi de-nşelăciune”
identificate în modelul polonez al lui Kochanowski
sau în anacreonticul grecesc, majoritatea repre­ O lamentaţie a celui ce se simte părăsit de
zintă o sinteză proprie a poetului român. In Domnul este foarte în spiritul biblic, dar cu
pofida multor neregularităţi, care fac indecidabilă aceeaşi concreteţe naivă a metaforelor:
cadenţa, baza ritmică a Psaltirii o dau, incon­
testabil, hexasilabii trohaici (simpli sau dubli), „Şi ca apa fui vărsat afară,
care apar în 29 de psalmi, şi octosilabii de Şi oasele mi să răşchirară.
asemenea trohaici (40). Şi unii şi alţii sunt Inema-n zgău mi să vestezeşte,
populari, cel puţin prin deprinderea urechii Ca o ceară când să răstopeşte,
noastre, şi nu întâmplător i-a cules Pann drept Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă,
cântece de stea. Pot fi consideraţi excepţii: Limba-n gingini lipită să neacă.”
heptasilabul iambic (anacreontic), care apare
doar de două ori, dodecasilabul (neregulat S-a spus pe bună dreptate că ultimul vers
ritmic), care apare de nouă ori, versul iambic de sună arghezian. După cum pare a suna eminescian
13 silabe (polonez), cu cinci apariţii, şi trohaicul suava elegie din psalm ul 20:
de 14 silabe, cu una singură. Nu am găsit
versuri de 16 silabe (semnalate totuşi de Gâldi, „Dumnezău mă paşte şi n-am lipsă,
Negriei şi alţii), adică octosilabul dublu. O La loc de otravă ce-mi întânsă.
problemă specială ridică decasilabul, căruia Sălaşul pe ape de răpaos,
M. Dinu îi contestă principial existenţa, când Şi cu hrană suflet mi-au adaos.”
ritmul e trohaic, dar poate fi totuşi descoperit în
Psaltire, ca şi acela iambic sau neregulat, în peste

33
Remarcabilă este simplitatea versului moral, poetului român elemente de comparaţie nu este
interior, al spovedaniei lirice: totdeauna aceea a ţării sfinte. Negriei a atras cu
drept cuvânt atenţia că Palestina lui Dosoftei
„Ca om jelnic care-şi plânge mortul este bântuită de ierni scitice, de vifore nordice,
Sunt trist, Doamne, şi mâhnit cu totul” acoperită de păduri întunecate, în care lucesc
A
tăuri de apă şi cutreieră bourii, cu munţi plini
In alt psalm vedem, din contra, oboseala, de smârcuri şi râuri cu bulboane. în psalmul 49,
sila, care umplu rugăciunea până la buză de o făpturile biblice de câmpie devin fiare silvestre,
apă sălcie şi în care un motiv foarte asemănător boii paşnici se prefac în zimbri, în vreme ce
cu acela pascalian al abisurilor se traduce într-un păsările înnegresc cerul. Cantitativul joacă aici
lexic arghezian: rolul pe care-1 va juca mai târziu în natura lui
Sadoveanu. Domesticitatea e fabuloasă:
„O, Dumnezău svinte, tu mă scoate
De pohoi de apă, toi de gloate, „Hiara codrilor cea multă
Ce-m vine la suflet, şi de gloduri Toată de mine ascultă.
Ca pâcle adânce, fără poduri. Am şi dobitoace multe,
Că sunt încungiurat de adâncuri Păsări încă am cu cârduri
De mă trage vivorul la smârcuri, De să ţân de hrană-n câmpuri.”
Strigând mi-au venita-mi ameţeală
Mi-au amuţit limba-n osteneală...” Un talent ieşit din comun dovedeşte poetul
în evocarea unor viziuni oribile şi terifiante.
Două aspecte se cuvin relevate. Unul este Pedepsirea fiilor lui Efraim din psalmul 77 nu
că Dosoftei are reprezentări extrem de precise mai constă nici măcar în nişte chinuri ale trupu­
ale lucrurilor înfăţişate, fie ele din ordinea natu­ lui ori ale sufletului. Cosmosul întreg suferă o
rală, fizică, fie din aceea morală. Pedepsele posedă anomalie, o regresiune pe scara materiei:
la el de obicei o plastică din care nu lipsesc
amănuntele anatomice, duse până în pragul fizio­ „Apele stă cu sânge-nchegate,
logiei decrepitudinii. In psalmul 57 avem câteva Şi fântânele toate-ncruntate.
pilde în acest sens. Dumnezeu e solicitat să-i Le-au prăvălit izvoarăle-n sânge,
certe pe păcătoşi. Insă cum? Să-i lovească Să n-aib-a bea-n sete ce-i va stânge.
„peste falei”, frângându-le dinţii, să le ia puterea Muşte câineşti le-au trimis să-i pişte,
aşa încât „să se slăbească din foaie” şi „arcul să-şi Şi-ntr-aşternut broaşte să le mişce.
tragă moale”, să li se scurgă toată vlaga, ca apa Cu gândacii i-au sterpit de poame,
vărsată în pământ. Acestea sunt de fapt curate Cu lăcuste i-au băgat în foame
chinuri, ca în poemul Vedenia de peste două Şi cu smida le-au făcut scumpete
veacuri al lui Vasile Pogor. Pentru discuţia refe­ Şi viile le-au întors în sete.
ritoare la baroc, este util să atrag atenţia că Murii le-au bătutu-le cu brumă,
fizicul ori corporalul se limitează totuşi aici la Şi de dobitoc n-au rămas urmă.”
ceea ce medievalii înşişi reţineau din trup. Nu
avem putreziciunea cadavrului, ci numai sche­ în acelaşi stil este ocara din psalmul 82, pro­
letele şi tigvele. Dosoftei e foarte departe de babil cel mai uimitor din toate, unde cascadele
imagini ca acelea din Stanţele în care D'Aubigne de nume proprii şi de catastrofe n-au egal în
vesteşte pe Baudelaire: „J'ouvre mon estomac poezia noastră înainte de Arghezi:
une tombe sanglante/ De maux ensevelis.. Al
doilea aspect este că geografia care furnizează

34
„Ce le dă, Doamne, spaime să fugă, Din dos pojarul să-i ocolească,
Să obosească de goană lungă, Şi deasupra să-i baţ cu smidă,
Când le-a veni somnul cel dulce Când vor da fuga, să dea-n osândă,
Ca Madiianul rău să-i apuce. Să li s-auză ocara-n lume,
Le fa, Doamne, ca lui Sisâra, Să ţâie minte svântul tău nume,
Să nu să-ntoarcă să-ş vază ţara. Paţă ruşinea şi grea ocară,
Şi ca lui Avim să li să facă Şi să le pieie vestea din ţară,
'N părăul lui Chiş, şi să nu-i treacă. Ca să cunoască că tu eşti Domnul,
Ca lui Aendor pologi să zacă, Şi eşti deasupra preste tot omul.”
Muştile muşini într-înş să facă.
Le fa boierii ca Oriv şi Ziv, Unii din psalmii lui Dosoftei sunt astăzi
Zerei şi Sâlman, să zacă toţi stârv. ştiuţi pe dinafară, cum se şi cade operei unui
Care grăiră să-ţ prade ţara mare poet. De pildă, acesta:
Şi-n svânta ta casă ce ţi-i de sfară,
Răpezâ-i, Doamne, din deal ca roata „La apa Vavilonului,
Şi-i prăvăleşte să-i calce gloata. Jelind de ţara Domnului,
Ca măciulia fulgi să cază Acolo şezum şi plânsăm
Şi ca pădurea focul să-i arză. La voroavă ce ne strânsăm...”
Din faţă viscol să-i prăvuiască,

Cronicile în versuri
Foarte populare la vremea lor şi, în general, Dosoftei şi Costin nu apar din solul tradiţiei şi
dispreţuite de istoricii literari, cronicile şi poves­ nici n-au avut urmaşi, în timp ce anonimii
tirile în versuri din secolul XVIII au totuşi, pe versificatori ai unor evenimente de toată mâna
lângă o netăgăduită însemnătate documentară, sunt legaţi prin fire groase de folclorul orăşe­
şi o valoare literară demnă de atenţie. N. Iorga nesc şi dau naştere unui stil. Rezervat e Negriei
le numea un „gen nenorocit” pe care-1 poate în privinţa valorii artistice a textelor. Mi se pare
salva „numai un mare talent sau o aplecare spre însă că suntem datori să le recitim astăzi cu mai
glumă”. Considerându-le tocmai din unghiul multă îngăduinţă, ca pe o operă fundamentală a
acestei din urmă aplecări, G. Călinescu le-a situat literaturii noastre vechi şi care, dacă n-a impus
„la mijloc între poezia solemnă şi cântecul niciun nume de poet, din pricina anonimatului
popular”, văzând în ele „o adevărată producţie la care s-a recurs din motive greu de lămurit în
mahalagească”, plină de stângăcii şi de absur­ unele cazuri, nu e mai puţin creaţia unor autori
dităţi, ducând cu gândul la suprarealişti, efectul deseori talentaţi şi culţi, care nu trebuie cu niciun
final fiind burlescul, prin care „premerg poeziei preţ reduşi la spiritul muntean al mahalalei.
muntene bufone”. Pe aceeaşi linie îl găsim şi pe Repertoriul lor este mai întins şi bate mai departe.
E. Negriei, în ochii căruia naraţiunile versificate Cum se va vedea, judecând după fonetică, multe
trec drept una din sursele cele mai bogate ale cronici provin din Moldova. E discutabil şi că
expresivităţii involuntare. Negriei şi-a pus însă, expresivitatea acestor texte este numai involun­
în plus, întrebarea dacă aceşti paria ai literaturii tară. Nu numai pentru că destule pasaje denotă
noastre medievale nu reprezintă cumva prima un umor conştient şi caută să obţină şi alte
manifestare organică de poezie românească. efecte literare, dar şi pentru că, în general, e
35
greu de separat imboldul informativ, din care res­ cele mai multe sunt din secolul XVIII. Aici tre­
pectivele producţii se vor fi născut, de o anume buie mutată data de început. Ultimii mohicani
dorinţă a autorilor de a-şi delecta, emoţiona sau ai genului sunt, după 1800, Pitarul Hristache,
îngrozi auditoriul. Iar acestea, oricât de rudimen­ Zilot Românul şi Alecu Beldiman. Şi, în sfârşit,
tare, sunt în definitiv scopuri estetice. bănuim că ele erau menite citirii cu voce tare
Dan Simonescu, cel care le-a publicat în într-un cerc de ascultători. Oralitatea e izbitoare
ediţie critică (1967), le fixează apariţia în timp peste tot. Este cam tot ce ştim despre ele.
între 1675, când Costin a scris cele şase versuri Din secolul XVII n-avem decât traducerea
despre originea latină a poporului român, şi 1806, din greceşte de către Radu Greceanu a Poveştii de
când s-a petrecut mazilirea lui Moruzi, domnito­ ja le asupra ucideriipostelnicului Constantin Cantacuşino.
rul Moldovei, la care s-ar referi ultima naraţiune Acest prim text arată că tipicul cronicilor în ver­
de acest fel. Datele nu pot fi acceptate fară suri era deja fixat; istorisirea debutează cu o
obiecţii. însăşi definiţia pe care editorul o dă invocaţie către ascultători, chemaţi să plângă groză­
cronicii ritmate („prezentarea analistică, în ver­ via uciderii postelnicului, urmată de un scurt
suri, a evenimentelor, fară preocupare din partea panegiric al acestuia şi de relatarea propriu-^să a
autorului de a le explica adânc şi competent”) întâmplării, la care autorul pretinde că „de faţă
exclude din discuţie opere de felul celei a lui m-am aflat”. Finalul s-a pierdut.
Costin, fie versurile cu pricina, despre originea Adevărata vogă a acestor compuneri începe
latină, ştiute într-o variantă mai veche din 1673, cu uciderea lui Brâncoveanu. Există mai multe
fie Istoria în versuri polone despre Ţara Românească şi copii şi versiuni (apropiate) ale unui text despre
Moldova din 1684, ca şi modele ale lor precum acest eveniment care a avut o imensă circulaţie.
rusescul Cântec despre oastea lui Igor, pomenit de Arhetipul s-a pierdut, dar poate fi datat cu
asemenea de Dan Simonescu. Naraţiunile în aproximaţie între 1716 şi 1730. Autorul ar fi un
versuri nu înfăţişează niciodată începuturi, descă­ cărturar mărunt al epocii, nu lipsit de talent.
lecări, ci numai sfârşituri, şi nu accentuează pe Cele 235 de versuri în octosilab trohaic se
vreo necesitate istorică, rămânând angajate în cel înlănţuie după un scenariu similar cu cel din
mai pur accidental al faptelor. Nu sunt, deci, Povestea tradusă de Greceanu: după apelul (invo­
opere istorico-didactice precum acelea costiniene, caţia) la ascultători (ce revine ca un refren: „Ia
nici cronologii, ca Domnii Ţării Moldovei a lui să-mi şezi şi să priveşti”), urmează motivul
Dosoftei. Le putem considera, mai potrivit cu fortuna labilis, pe care tragicul sfârşit al lui
natura şi rostul lor, reportajele vremii, anecdo­ Brâncoveanu îl ilustrează cu prisosinţă, apoi
tice şi senzaţionale. în locul lor, vom avea în relatarea mazilirii şi uciderii, în care se interca­
secolul XIX romanele în foileton, iar astăzi seria­ lează pasaje lirice (acelea ale plânsului coconilor
lele televizate. Modelul imediat l-a intuit Sextil domneşti: „Oh! Amară primăvară,/ Cum ne iau
Puşcariu. El este neogrecesc, dar, cu siguranţă, turcii din ţară,/ Lipsindu-ne den domnie,/ Şi
alături de baladele grecilor, trebuie să vedem şi ne duc în grea urgie”) şi, de asemenea, dialoguri
interferenţa cu cântecele noastre haiduceşti (în foarte vii, totul culminând cu jelania Doamnei,
condiţiile raporturilor dintre cult şi folclor pe care reevocă tema sorţii schimbătoare. Această
care le-am amintit mai devreme), după cum nu structură nu va fi modificată de aici înainte, chiar
trebuie omise posibile izvoare germane, ungu­ dacă va suferi uşoare alterări. Esenţial este şi ca
reşti sau chiar franceze, căci texte asemănătoare apelul-refren la cititori (ascultători) să sublinieze
din aceste literaturi au circulat în Transilvania, permanent relatarea (dialog, descriere, naraţiune,
ca şi în Apus, fiind adesea interzise (dar nu portret) prin idei pioase, de sugestie religioasă, şi
stârpite) de oficialitate, pentru stilul lor batjoco­ să arate atitudinea (blestem) faţă de păgâni sau
ritor la adresa unor principi şi prelaţi. La noi, de împilatori. Remarcabilă este şi Cronica Hotinului,

36
cu clare elemente de cântec bătrânesc, scrisă în Daţi să mergem în ceambur
versuri vioaie. Se povesteşte asediul respectivei Păr la Peterburh
cetăţi de către moscali. Turcii, care ţineau ceta­ Să punem suliţa la poartă
tea, nu se arată la înălţime şi însuşi vizirul fuge, Ca la ţara noastră.
ca Paşa Hassan al lui Coşbuc, „pre un căluşel Bezim patişâ
de Misir”. Finalul, în versuri mai scurte cu o Cheşchim maşala
silabă decât restul, este extrem de animat. Cu cât războiu au făcut
Povestirea conţine scene pline de haz, cum ar fi Nemică n-au isprăvit.”
aceea în care turcii încearcă să se salveze îno­
tând pe sub apa Nistrului. Glumeţ, autorul La aceste îndemnuri (care, în traducere, sună
pretinde că ei vor, în felul acesta, să lupte mai cam aşa: năvală, frate, încă o dată, să trăiască
bine (pronunţia e moldovenească): împăratul etc.), răspund cele ale comandanţilor
ruşi, presărate de înjurături pitoreşti. Să fie
„Mergu pe Nistru în gios expresivitatea numai involuntară?
Vesăli şi voioşi
Şi nici morţi nu scapă „Frunză verdi cardama
Că-i scot de-i dezbracă Gheneral mari striga:
Şi iar îi dă la apă, -Stupai raita, catanâ
La fiorin să margă. Căhrăman păgân paşa
Paşa încă-i sfatuieşti: Spune-mi, ce-ai făcut oastea ta?
— Daţi să înotăm epureşti, Iabena mâti canâli
Că Moscov ne grămădeşti Nu fugi tare la vali
Şi pe toţi ne prăpădeşti. Stă, câine, la meterezi
Decât rob la moscal, F ... a ta legi!”
Mai bine rob la şăitan,
Că şăitan şi cu Mehmet Se observă şi că spiritul religios se dimi­
Ni-aşteaptă cu zeiafet...” nuează treptat, evocarea evenimentului fiind
glumeaţă ori dramatică, chiar dacă totdeauna cu
Se înţelege că e vorba de petrecerea din intenţie moralizatoare. Ecourile fortunei labilis se
iad, ca la Creangă, altceva nemairămânându-le mai percep ici-colo, de exemplu în Istoria di
nefericiţilor. Cu zeiafet îi aşteaptă şi dracul, şi patima Gălaţilor de pe la 1759: „O! Ticăloasă
sultanul Mehmet. Unele imagini sunt sugestive: Galaţi!/ N-ai cunoscut ci-i sa păţi!”. Dar tema
pare să fie de aici înainte aceea a paradisului
„Că stă turcii la pământ pierdut, interpretat necreştineşte, ca o epocă
Ca nişte butuci la prund.” glorioasă care a apus şi căreia îi urmează o
ticăloşire generală. Iat-o exprimată stângaci în
Amuzant este amestecul de turcisme şi de Istoria ce au scos domnilor şi boierilor de prin 1773:
rusisme. Comenzile generalilor turci, pierzându-şi
pentru noi înţelesul, par absurdităţi eufonice „Oh! Lume înşelătoari,
şi ne fac să ne gândim la limbajul Domnişoarei Hus: De împăraţi învrăjbitoati!
Cum erai de dulci mieri
Acmu eşti amară fieri.
„Şi pe turci îi îndemna: Şi cu toate-mpodobită
— Iuruş, cârdaş, birdahâ Acmu ai căzutu pre urâtă.”
Să trecem în Leşascâ.

37
Uciderea lui Grigore Ghica, atribuită cândva şi închid uşile salonului unde capigiul îl primise
de Kogălniceanu străbunicului său Enache, pe vodă. Cuprins de panică, acesta cere îndu­
este, împreună cu aceea despre Brâncoveanu, rare, căci înţelege cursa care i s-a întins. Turcul
cea mai răspândită cronică în versuri şi una duce ipocrizia şi mai departe. El îl calmează de
dintre cele mai bune. începe cu obişnuitul apel Ghica, oferindu-i trabuc. Dar când acesta se
adresat ascultătorilor, la care se adaugă mărtu­ apleacă spre tabachera din mâna capigiului,
risirea autorului că ar avea nevoie de „o limbă haznatariul îl loveşte pe la spate cu hangerul.
ritoricească” spre a descrie cum se cuvine Deşi rănit, vodă se luptă vitejeşte cu bostangiii,
groaznica întâmplare din 1777. Exact ca şi înainte de a fi doborât Şeful gărzii aude de afară
cronica despre Brâncoveanu, şi aceasta constată zgomote suspecte şi chiar glasul slab al domni­
nestatornicia sorţii celor mari, care nici nu-şi torului şi se precipită să intre, dar e împiedicat
împlinesc nădejdile, nici nu scapă de urgii. de turci. între timp, gealatul retează capul lui
Tema biblică fiind aceea de la Costin, ea capătă Ghica şi-l dă capigiului să-l ducă la împărăţie.
nuanţă burgheză. Cronicarul se pamează de soarta Amănuntele scenei sunt uimitoare:
personalităţilor, fară să se gândească la aceea a
oamenilor obişnuiţi. Egalitarismul creştin a făcut „Iar trupul cel mult căznit
loc unui paradoxal elitism. în plus, nu mai avem Şi de cuţite răzbit
escatologia universală din Viiaţa lumii, ci eveni­ Şade spre faţa casei '(n)tins,
mente politice curente (maziliri de domni) sau Izvorând sânge dintr-âns;
chiar fapte diverse (cutremure, molime, incendii). Şi se bate ca un peşte
Tonul prea fatalist al câte unei reflecţii pare vag In sânge se tăvăleşte.”
în aceste condiţii („Dar ce să zicem mai mult;/
Ciasul morţii nu-i ştiut!”). Meritul constă în
G. Călinescu a acreditat ideea că astf
dinamismul relatării şi în naturaleţea dialogu­
de versuri stângace nu pot fi decât un mijloc de
rilor. Intervenţiile autorului au mult umor. Despre
petrecere, adică de amuzament. Ideea pare
convorbirea capigiului cu vodă, pe care venise
acceptabilă multora până azi. Dar versurile nu
să-l omoare, el ne spune de exemplu că „ce i-au
sunt uneori lipsite de dramatism şi denotă, în
zis, cum l-au mustrat” nu ştie, fiindcă nu s-a
gradarea faptelor şi în împrejurările concrete ale
„tâmplat acolo unde vorbea”. Subiectul este
următorul: capigiul sultanului, descins la Iaşi, se acţiunii, un spirit de observaţie acut. Prinderea
preface bolnav şi roagă pe domnitor (care este cu viclenie a lui Ghica şi apoi uciderea lui sunt
fratele străbunicului patern al lui Ion Ghica) să-l adevărate scene de teatru. Trupul celui măcelărit
viziteze, „având a vorbi multe”, „trebi mari şi e coborât cu ajutorul unei frânghii pe fereastră
lucruri nalte”. Nebănuind nimic, Ghica se duce şi îngropat pe ascuns în grădină, aşa cum se
la întâlnire, fără măcar să ia cu sine o gardă găsea, ceea ce smulge povestitorului o con­
îndestulătoare. Oamenii paşei îl întâmpină cu statare miloasă:
temenele prefăcute, îl sprijină de subsuoară, îl
ţin de poale, aşa încât nefericitul n-are cum „.. .neavând la a sa moarte
să-şi închipuie că: Măcar patru coţi de pânză
Pe trup să i să tânză.”
„.. .acele gătiri, toate,
Erau gătite spre moarte.” S-a exagerat mult dadaismul involuntar din
unele versuri, ce par scrise de Urmuz:
în timp ce puţinii soldaţi din paza Ivii Ghica
sunt trataţi cu ciubuce şi cafele („să nu ste pe la „Iar capul într-un cutie
perdele”), turcii, „devreme rânduiţi”, dau năvală S-au trimis la împărăţie.”

38
Măzdrace şi iatagane,
Nici spiritul de mahala nu e o trăsătură aşa Suliţi, hangere, cuţite
de caracteristică şi de generală, cum s-a sus­ Ca acele ascuţite.
ţinut, tot după G. Călinescu. La urma urmelor Măciuci, mari puşti ghintuite,
aceste cronici rimate nu sunt cu nimic mai Toate prin păreţi lipite.”
mahalageşti decât reportajele senzaţionale ori
faptele diverse din ziarele moderne. Autorii lor, In stilul Florilor de mucigai e prezentată plim­
dacă nu sunt boieri, sunt călugări şi târgoveţi, barea lui Mavrogheni prin oraş:
evident cultivaţi, care ştiu latineşte, greceşte,
ruseşte, fiind adesea apropiaţi de Curte (ca „Când facea vreo plimbare
Radu Greceanu, primul dintre ei). Difuzarea Nu mergea cu pompă mare,
acestor texte este extraordinară. Pitarul Hristache Ci călare voiniceşte
va zice despre a sa poveste „mavroghenească”: Şi la cap legat turceşte,
Cu galeongii dimpreună
„O poveste minunată Şi măzdrac ţinând în mână;
Când se-ntâmplă câteodată Şi pe unde nu gândiai
La vreo parte de loc P-acolo îl întâlniai,
Din al acei ţări noroc Tiptil, pe jos, şi călare
Toată firea e pornită Prin târg şi prin mahalale,
A n-o avea tăinuită Uneori în port turcesc,
Ci pentru pomenire Alteori călugăresc...
O pun spre publicuire.” Şi nimeni nu îndrăznia
Să stea la musaverea.
Această poveste a domniei lui Mavrogheni Că, cât era noaptea de mare,
compusă de pitar este, în mai multe privinţe, o In strajă facea plimbare
operă foarte interesantă, ce se cuvine aşezată la Şi te pomeneai cu el
locul ei într-o istorie a literaturii române. Echi­ Tiptil, în port fel de fel,
valentul în proză îl vom găsi în Hronograful lui Turceşte, călugăreşte,
Dionisie Eclesiarhul. Expresia participării la Schimbat ca doamne fereşte!”
evenimente este mai vie decât la toţi ceilalţi
autori. Pitarul alternează persoana întâi plural Acelaşi stil amuzat-văicăreţ este şi mai
(„Noi, după a noastră fire...”) cu persoana a departe. Mavrogheni face pregătiri de război cu
doua singular („Dacă mergeai şi la curte/ austriecii şi ruşii. Ii expediază pe boieri, înar­
Vedeai altele mai m ulte...”) —de fapt, relatarea maţi până-n gât, la Focşani, ca să dea piept cu
personală cu aceea impersonală —şi e atent la ruşii, dar îi cheamă înapoi de la jumătatea
amănuntul pictural sau care cade pur şi simplu drumului. Unii dezertează la duşman, ca de
sub ochi. Panoplia cu arme a lui Mavrogheni exemplu clucerul Câmpineanu, care, de groaza
este descrisă cu pensula unui Leonid Dimov domnitorului, lasă baltă moşie şi tot şi se duce
mai ingenuu: „numai călare cu trupul/ ca oaia când vede
lupul”. Aforistica pitarului e populară. Sosirea
„Te uitai prin spătărie, oştii turceşti în capitală este din nou plină de
Rămâneai la aporie, pitoreşti enumerări demne de Ţiganiada:
Vedeai săbii ferecate
Tot prin păreţi, spânzurate, „Iată şi turcii sosiră
Mai pistoale, buzdugane, Nenumărată mulţime

39
Cu tunuri şi cu tărime, Chiar vătaf de haimanale!
Unul şi unul delii, Cu-o grămadă de voinici,
Răzgrădeni şi vindelii, Toţi arnăuţi, socarici,
Hotoneri şi nicopeni, Avându-i pe lângă dânsul
Siştovani, turtucăeni, De nu puteai să-ţi ţii râsul;
Manafi, arapi, anatoleni, Şi da prin târg câte-o raită
Dăncălici şi giurgiuveni, Ca să-l vază lumea toată
Ortale peste ortale La ce treaptă a ajuns
Cu feluri de saltanale, Şi cât s-a-nălţat de sus.”
Gemea Ţara Românească A

Numai de oaste turcească.” In fine, Zilot Românul compune pe la 1800


una din cronicile despre uciderea lui Hangerli,
Dacă vede că turcii nu vor să se bată nici în vers lung de 15 silabe, alternând ici-colo cu
pentru bani, nici pentru ranguri boiereşti, pe versuri de 8. în Către cititori, autorul se reco­
care le distribuie cu generozitate, Mavrogheni ia mandă drept unul ce este „al părţii bunilor
el însuşi conducerea trupelor, lăsând la Bucureşti patrioţi iubit frate”. Zilot e un moralist pisălog,
să-i ţină locul în scaun vestitul Turnavitu. care, ca să-l veştejească pe Hangerli, o ia de la
Acesta este duplicatul caricatural şi ridicol al lui Adam, la propriu, regăsind, doar în caricatură,
Mavrogheni, un individ cocoşat, murdar şi rău motivul paradisului pierdut care i-a obsedat pe
îmbrăcat, care cutreieră oraşul însoţit de o toţi oamenii secolului XVIII. Povestirea e între­
bandă de haimanale. Portretul este absolut ruptă la fiecare pas de consideraţii etice şi de
extraordinar: sfaturi. Relatarea relelor lui Hangerli e însoţită
pe văicăreli bătrânicioase, de oftaturi, de între­
„în scurt, se afla al vremii bări retorice („O, săracă ţeară oarbă, ce socotişi
Al doilea Mavrogheni. că scăpaşi?”) sau de rugăciuni de pedepsire a
Avea în cap o căciulă tiranului. întinzându-se asupra unor detalii (huz-
Ţuguiată ca o sulă; metul de văicărit), autorul îl moralizează pe
Şi o-ghebă în spinare răposatul domnitor: („Te întreb, acum, ticăloase,
De nu facea cinci parale, să-mi spui: ce ţi-ai agonisit?/ Din atâtea pră­
De aba roşie ruptă, păstii ce făcuşi, doar ce-ai dobândit?”), a cărui
Cu aţă albă cusută, ucidere însă o narează mediocru şi în numai trei
Cu poturi, cu iminei, versuri.
Se deprinsese cu ei. Restul cronicilor în versuri, inclusiv Tragodia
Iar să-l fi văzut călare lui Beldiman, nu merită niciun cuvânt.

Ludicul şi parodicul
Foarte interesante versuri conţine prima tânărului Budai-Deleanu. Argumentele pro şi
piesă de teatru care s-a păstrat, Occisio Gregorii, contra sunt deopotrivă de convingătoare, aşa
o farsă şcolară, în stilul commediei dell'arte, cu încât chestiunea nu se poate deocamdată tranşa
probabil model unguresc, compusă prin anii (V. Mândra). In versuri de cronică rimată este
1777-1778 mai degrabă la Blaj decât la Oradea, redactat un Praeambulum care anunţă „lucrul
unde a fost însă descoperită, şi atribuită de unii groaznic” ce „în Moldova s-a tâmplat”, adică
40
uciderea lui Grigore Ghica pe care o ştim de la Testamentul rostit de Bachus cu acest prilej e o
anonim. Alte versuri se află în nişte pasaje de parodie villonescă, în care eroul, ascultând de
legătură sau chiar în textul propriu-zis. dorinţa Dumnezeului său — fireşte, acela „din
Horholinae cantis (Cântecul Horholinei, adică) tău”, nu acela din cer —de a fi mutat „în rai cu
din primul intermedium este un fel de blestem, cu dibolii” sau „în tău cu îngerii”, lasă tovarăşilor
elemente de folclor magic şi faceţios. Mirele de chefuri singura lui avuţie şi anume trupul.
aşteptat zadarnic este astfel probozit: Parodia religioasă este evidentă, începând cu
confuzia deliberată dintre rai şi iad, continuând
„Cum n-au venit cu apologia trupului ca unic bun al omului
Sara în şezătoare, (ceea ce nu poate duce decât la identificarea
Dumnezeu nu-1 scoale sufletului cu pântecele), şi culminând cu împăr­
De mâini, de picioare. ţirea acestui trup, ca şi cum ar fi al lui Hristos.
Scuture-1 frigurele, Modelul goliardic este clar (şi el urcă până la
Urască-1 toate fetele, Carmina buram cu topoii lumii pe dos), dar bat­
Trămure-1 babdiţele jocura este împinsă mult mai departe decât
Pă supt toate scaunele.” în cântecele bahice studenţeşti, glumindu-se în
fond pe seama sfintelor taine, cuminecarea şi
Caracter similar are jurământul pe care împărtăşania. în raport cu tradiţia ecleziastică,
domnitorul îl pretinde solicitantului unui post totul e pe dos în acest testament, lucru cu atât
de secretar, plin de formule bizar-absurde, mai curios cu cât piesa era pusă-n scenă la un
infantile sau licenţioase, probabil de inspiraţie colegiu unit şi se încheia cu strigarea protoco­
folclorică. E de remarcat că folclorul reprezintă lară „să trăiască Maria Thereza, Iosif II şi Grigore
aproape sigur un model pentru literatura cultă Maior”, ultimul fiind episcop şi unul din iniţia­
când aceasta este scrisă în scopuri de divertis­ torii spectacolelor date de scolasticii blăjeni.
ment, o dovadă în plus că nu era luat în serios. Oricât s-ar invoca ocazia carnavalescă („în
Ludicul şi suprarealismul naiv sunt învederate. numele fărşangului”), versurile sunt mai îndrăz­
In alt intermedium găsim cântece ciobăneşti în neţe decât tot ce s-a scris la noi până la acea
română, latină şi maghiară, care, evocând moartea dată. Bachus e un fel de Falstaff shakespearian,
lui Ghica, glorifică viaţa fericită a ciobanilor, iar testamentul lui musteşte de batjocură:
iubiţi de Dumnezeu şi care nu visează tronuri.
In toate trei limbile, versurile au aceeaşi măsură „Iacă-tă, dară, fiilor,
de 7-8 silabe trohaice. Se vede bine că octava şi cari mă cinstiţi, tuturor
trohaică e curentă în poezia populară din toată vă las în scris testământ,
zona, ca şi în cântecele goliardice latine ştiute supt păcat şi jurământ,
pe de rost de către seminariştii ardeleni de la ca toate ale mele să le daţi
sfârşitul secolului XVIII. Momentul, poetic, de precum minten vă învăţ:
cel mai mare efect este apariţia lui Bachus, foalele mieu, care-i sufletul meu, îl mâncaţi
în cinstea căruia se intonează un cântec vesel de şi în pomana mea vă uspătaţi.
petrecere, cu strofe în ungureşte şi în româneşte. Iară de-1 veţi împărţi
Sonorităţile bi şi trilingve trebuie să fi produs mai la mulţi va prisosi;
deliciul ascultătorilor. De exemplu, „Bâtăr dracu faceţi dară din maţe
râzime-ş/ Cu noi gradu îngrădească-ş”, deşi cărnaţe,
sunt în româneşte, sună prin accent ungureşte, din cele mărunte
dar şi latineşte, dacă facem comparaţia cu la citeră coarde,
„Siquis vivit jucundus/ Ego sâne Pitirus”. din vine

41
strune, facă-ş crăiţă cu ţof;
din măruntăi, din măduha în ea băgată,
tăieţăi, facă-ş carii capul cicilesc,
din plămâne pomadă şi sopon de Anglia;
bucate bune, cărora le sclipeşte pielea
şi în rânză cu acesta se vor spăla,
puneţi brânză. tare foarte or lumina” etc.
Cel ficat
meargă nemestecat; Este întâiul text limpede parodic şi el încheie
din peliţa lîngă plămână o epocă, răstumându-i criteriile morale domi­
facă-ş cele jingaşe mănuşi de mână, nante vreme de trei sute de ani.
din peliţa lângă plămână

42
Proza
Limbă sacră, limbă profană. Genurile

Nu e nimic mai fascinant decât să priveşti introducere şi de încheiere, sunt slavone, „des-
în puţul timpului şi să cauţi originile. în toate facându-se aceste coji, miezul limbii române se
literaturile europene, cele mai vechi monu­ înfaţişează curat şi limpede”, observase deja
mente de limbă cunoscute, după destrămarea N. Cartojan. Oricât ar fi de sigur însă că s-a
universalei latine, nu sunt niciodată cu adevăr scris româneşte şi mai devreme, sau imediat
cele dintâi. „Cel care ştie cât timp trebuie pentru după aceea, atestările lipsesc. Avem doar unele
ca o limbă nouă să dobândească o formă anu­ ştiri răzleţe, cum ar fi aceea despre un catehism
mită, care s-o facă aptă a fi scrisă şi cântată, ce s-ar fi publicat în 1544 la Sibiu. Originalele
poate să-şi dea seama că limba lui Ciullo, deşi traducerilor maramureşene, plasate de Iorga,
abia în stare de formaţie, trebuie să fi fost între­ Candrea şi Ciobanu (acesta presupunând cauze
buinţată cu câteva secole înainte”, scrie De interne) în secolul XV, s-au pierdut şi ipotezele
Sanctis în Istoria literaturii italiene despre o faimoasă emise în privinţa lor sunt nesatis făcătoare:
canzonă din duecento crezută pe atunci a fi cel husitismul ar putea explica precocitatea acestor
mai vechi text în italiană. Un singur original tălmăciri, dar s-a dovedit că el a găsit ecou la
anterior, după care a fost copiat pe la 820 în unguri şi la polonezi, nu şi la români, în vreme
saxona bavareză, are şi Hildebrandslied, poemul ce luteranismul n-ar explica un fenomen care
eroic socotit unul din cele dintâi texte germane. s-a petrecut anterior (Luther a publicat Biblia
E la fel de probabil ca nu mai puţin vestita lui în germană abia în 1534), aşa că data pro­
Sequence de sainte Eulalie, al cărei manuscris pusă ar trebui mutată cu cel puţin o sută de ani,
datează din 822, să nu fie nici ea prima poezie când are loc opera similară de tipărire a lui
în limba franceză. Nici la noi, cu câteva veacuri Coresi. S-a vorbit şi de o influenţă catolică, şi
mai târziu, lucrurile nu pot sta, în principiu, de una răsăriteană şi ortodoxă. O ipoteză deplin
altfel. Specialiştii sunt unanimi în a considera că convingătoare lipseşte încă, aceea a lui Ciobanu
scrisoarea boierului câmpulungean Neacşu, părându-mi-se cea mai apropiată de adevăr. In
adresată în 1521 judelui Hans Benkner din ce limbi se scria la noi înainte? Literatura
Braşov, textul cel mai vechi care s-a păstrat, nu religioasă (Filotei, Ţamblac, Vasile de Roman,
poate să fie şi primul în româneşte. Argumente Eustratie de Putna), ca şi cronicile moldovene
lingvistice şi grafice interesante aduce Ştefan (Macarie, Efirimie, Azarie) sunt în slavonă, care
Ciobanu. Deşi unele cuvinte, ca şi formulele de avea pentru ţările române însemnătatea latinei

43
pentru Occident —fiind aşadar în situaţia limbii limbă, cu sintaxa lui fastuoasă, cu demnitatea
sacre. Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, scrisă între stilului său, vizibilă mai cu seamă în cealaltă pre­
1517 şi 1519 la Curtea lui Neagoe Basarab, este doslovie, adresată Craiului Ardealului, unde
în greceşte. O versiune grecească cunosc, în lucrurilor celor mai delicate li se spune pe
secolul XVII, celebrele învăţături către fiul său, nume: „Că n-a făcut Dumnezeu oamenii pentru
atribuite aceluiaşi domnitor, scrise totuşi întâi în craiu, ce au ales Dumnezău şi au rânduit craii şi
slavonă în ultimii ani ai domniei lui Neagoe, domnii pentru oam eni...” Aşa se ajunge ca, în
operă mult discutată în timpul din urmă. In 1688, în prefaţa traducerii integrale a Bibliei, să
româneşte ar fi redactat logofătul Rudeanu o se facă observaţia că „până în zioa de astăzi...
cronică a lui Mihai Viteazul, din care n-avem n-a rămas nici un neam (măcară şi varvarii la
însă decât versiunea latină a lui Balthasar Walter, ceale de apoi hotară ale lumii depărtaţi) ca să nu
prelucrată şi aceasta după un intermediar citească întru a lor limbă Dumnezăiasca
polonez. Latina este, de altfel, cea de a treia Scriptură”.
limbă importantă în care circulă scrierile româneşti De interes literar nu sunt decât scrierile în
din secolele vechi, de la Olahus şi Milescu la limba română, care încep cu Letopiseţul lui Grigore
Cantemir. A patra ar fi poloneza lui Miron Ureche şi Cazania lui Varlaam la mijlocul seco­
Costin. In atare împrejurări, numeroşi cărturari lului XVII, primele noastre opere în proză.
români sunt poligloţi, vorbind până la zece Proza medievală se împarte în patru genuri de
limbi (uneori chiar mai multe): Udrişte Năsturel, bază. Sunt, mai întâi, textele oratorice, fie reli­
Nicolaus Olahus, Nicolae Milescu, Miron Costin, gioase, cele mai multe, fie laice, inexistente
Antim IvireanuL, Cantemir, Stolnicul Constantin înainte de secolul XIX. Tradiţia acestor compo­
Cantacuzino. Româna se impune treptat odată ziţii este veche şi chiar şi speciile au rămas în
cu traducerile lui Coresi, eşalonate pe aproape genere nemodificate. Un cercetător le enumera
un sfert de secol, de la Catehismul din 1559 la pe acelea din oratoria religioasă care au intrat în
Cazania din 1581. In prefaţa la Tetraevangheliarul literatură: cuvintele la sărbătorile bisericeşti,
din 1561, editorul citează epistola către corinteni panegiricele consacrate sfinţilor, predicile exege­
a Sfântului Pavel: „In sfânta besearecă mai bine tice şi cele pe teme morale. Oratoria laică a fost
e a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât zece mie dominată în epocă de trebuinţele ceremonia­
de cuvinte neînţelese în limba străină.” Justifi­ lului de Curte şi a fost prin excelenţă una enco­
carea aceasta va trece la toţi urmaşii, cu adaosul, miastică (Mazilu). Ea nu interesează literatura.
de la Varlaam mai departe, că trebuie scris nu Vine la rând proza istoriografică (sau cronicile),
doar româneşte, ci şi pentru românii de pretu­ variată şi bogată în toate provinciile locuite de
tindeni. Cel mai limpede s-a exprimat în acest români. Ceva mai târziu ia naştere proza erudită
sens mitropolitul ardelean Simion Ştefan într-una (sau savantă), istorică, filosofică sau ştiinţifică,
din predosloviile Noului Testament tipărit de el la în sfârşit, al patrulea gen cuprinde proza de
Bălgrad în 1648: „Aceasta încă vă rugăm să ficţiune, pe care o descoperim în aşa-zisele cărţi
luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţările populare, traduse cu începere din secolul XVI,
într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un citite şi răscitite, ca şi Psaltirea lui Dosoftei ori
chip; pentru aceaia, cu nevoe poate să scrie Cazania lui Varlaam, de către multe generaţii şi
cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru vinii într-un pătrunzând adânc în imaginea artiştilor moderni.
chip, alţii într-alt chip; au veşmânt, au vase, au In afara acestor genuri există, cu totul
altele multe nu le numescu într-un chip. Bine răzleţe, şi alte scrieri ce pot fi considerate
ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii monumente ale limbii sau ale poeziei noastre
aceia sunt buni cari îmblă în toate ţărâle, aşia şi de la începuturile ei. Al. Rosetti a cules două, pe
cuvintele, acele sunt bune carele le înţeleg toţi.” care le-a aşezat chiar în capul antologiei lui
Acest Nou Testament este şi un monument de literare. Una este faimoasa însemnare autografa

44
a lui Mihai Viteazul de pe spatele unui docu­ 1 noiembrie 1600, şi care se roagă a fi răscum­
ment din 1600, ce conţine în ciornă revendica­ părat. Scrisoarea, dovedind excelenţa genului
rea unor teritorii locuite de români. însemnarea epistolar în epocă şi facându-ne să regretăm că
(ce ar fi fost adresată lui Rudolf al II-lea al nu s-au păstrat şi alte pagini, este minunat de
Austriei) este uimitoare prin laconism, iar împre­ clară, într-o românească adorabilă. Se încheia
jurarea că această dintâi menţiune a unităţii aşa: „Deci iar mă rog domnilor voastre să nu
româneşti să fi fost redactată chiar în limba mă zăbăviţi aici, ce să mă scoateţi, măcar numai
română este emoţio-nantă: „Şi hotaru Ardealului. d-aş prăsi cu trupul, încă să ies în ţară, că eu
Pohta ce-am pohtic Moldova, Ţara Românească”. mor de dorul vostru: şi îmbătrânesc, şi am făcut
Nu e, iată, întâmplător că din cancelaria lui o barbă până în brâu. Şi să afle aciastă scrisoare
Mihai şi din aceea moldovenească a lui Petru a mea sănătoşi pre dumneavoastră, amin. Feciorul
Şchiopu ies, în ultimul sfert al veacului XVI, vostru, Cocrişel: şi simt (sunt) numai cu cămaşa.”
primele cărţi româneşti. AI doilea text este o Dat fiind că scrisoarea a fost descoperită în
scrisoare către părinţii săi a unui oarecare arhivele bistriţene, se poate crede că n-a ajuns
Cocrişel, un moldovean căzut în captivitatea niciodată la destinaţie, în Moldova prizonierului,
saşilor din Ardeal, după ce „au bătut Mihai care n-a fost aşadar răscumpărat.
vodă război cu ungurie”, adică înainte de

Oratoria religioasă
VARLAAM
(? -1 6 5 7 )

Nimeni n-a evocat mai plastic rolul lui


Varlaam decât Iorga, arătând cum acestui simplu
fiu de ţăran din părţile Odobeştilor (care, după
ce a stat douăzeci de ani egumen la Secul,
ctitoria lui Nestor Ureche, a ajuns mitropolit
fară să fi trecut prin scaunul episcopal), i-a fost
dat să scrie opera cea mai populară a întregii
noastre epoci vechi, şi anume Cazania din 1643.
La redactarea răspunsului împotriva catehis­
mului calvinesc, lipsitul de cultură înaltă Varlaam
a putut fi îndemnat de mai eruditul Udrişte
Năsturel, dar Cartea românească de învăţătură (ridul
sub care mai e cunoscută Cazania) „i s-a cerut
de spiritul vremii”, cum spune Iorga. Trecuseră
decenii bune de la ultima tâlcuire a evanghe­
liilor şi mitropolitul s-a simţit obligat să dea una
nouă, adaptată limbii de la jumătatea secolului.
Să-l ascultăm pe Iorga până la capăt:

„în această operă masivă, cu groasa slovă


ceteaţă, de tăietură galiţiană, este desigur o parte

45
originală, dar stilul este al autorului: Varlaam a Partea a doua cuprinde vieţi de sfinţi, ordo­
lăsat toată învăţătura câtă o ştia şi o putea şti şi nate calendaristic, la „praznicele lunilor preste
a vorbit pe înţelesul ţeranilor săi. De aici vine an”, începând cu Simeon Stâlpnicul (1 septembrie)
ion fapt pe care l-am constatat în Ardeal nu o şi sfârşind cu tăierea capului Sfântului Ioan (29
dată: în biserici părăsite prin praful îngrămădit august), plus câteva versuri, pe motiv curent de
de sute de ani poate, iese din când în când câte epocă, dar scrise într-o frumoasă limbă româ­
o foaie cu acea slovă mare, hotărâtă, în care A
nească. Chiar dacă nu sunt originale (în această
recunoşti imediat Cazania lui Varlaam. In privinţă părerile diverg: Liviu Onu dă ca sigur
biserică nu se mai slujeşte, glasurile au amuţit faptul, în tratatul academic din 1964, că e vorba
de multă vreme, în cuprinsul zidurilor pustii s-a de o traducere după Omiliile lui Calist, în vreme
îngrămădit pulberea uitării din an în an, din ce Ştefan Ciobanu afirmă că „nu există niciun
deceniu în deceniu, din secol în secol, şi cu fel de asemănare” între unele şi altele, judecând
toate acestea nu mor foile din Cazania lui după un exemplar al ediţiei din 1637 a cărţii
Varlaam, care arată ce legături existau cândva lui Calist, pe care l-a consultat), comentariile lui
între toţi românii, din toate satele cuprinsului Varlaam au netăgăduit acel merit de limbă, mereu
românesc, măcar de ar fi fost pe alocuri stă- semnalat. Moralistul creştin vorbeşte pe înţe­
pânitori de alt neam decât al călugăraşulm ajuns lesul tuturor, presărând expKcaţiile cu întrebări
mitropolit al Moldovei. Şi aceasta încă este retorice şi cu îndemnuri, fară niciun savandâc,
operă de unitate naţională, o unitate care se dar obţinând tocmai de aceea probabil un mare
face în suflete, pentru că ardeleanul cere acelaşi efect emoţional:
grai pe care îl cere şi moldoveanul şi mun­
teanul. Nu o dată, când vine, în satele de acum, „Cu adevăr se veseleaşte Dumnedzău de
un preot cu teologie şi vrea să introducă în pocăinţa păcătoşilor, iară dracii să scârbesc. Şi
mintea sătenilor lui elemente de cărturărie, aşa numai căt să găndeaşte păcătosul să să scoale
cum de multe ori nu le înţelege nici el singur, din păcate şi să întoarcă la pocăinţă, atăta-1
deşi a dat, sau, mai adevărat, tocmai pentru că a tămpină Dumnezău cu mila sa şi-l cuprinde cu
dat examene dintr-însele, se ridică din mulţimea agiutorul său.
aceasta un glas care zice: «Părinte, zici foarte Deci de te părăseşti, păcătoase? Ce te lene­
bine, dar mai bine după cartea cea veche.» Cartea veşti? Ce aştepţi? Fost-ai soţ feciorului celui
cea veche pentru toate provinciile româneşti curvariu când au fost în păcate? Fii-i soţ ş’acum
este această carte a părintelui Varlaam.” cănd să pocăiaşte. Scoală şi tu din păcatele tale,
părăseşte şi tu faptele ceale reale, suspină, lăcră-
A madză şi tu ca dănsu. Destulu-ţi iaste căt ai
In simplitatea şi naivitatea ei, Cartea românească
de învăţătură a avut o considerabilă însemnătate petrecut în răutăţi. Agiunge-ţi căt ai făcut voia
în crearea primului nostru „stil cărturăresc”, diavolului. Intoarce-te acmu bine de unde ai
deţinând în această privinţă în cultura românească, eşti rău. Apropie-te cătră Dumnedzău, cela ce
dacă păstrăm proporţiile, locul Bibliei lui Luther nu iubeaşte perirea păcătosului. Cadzi cătră
în aceea germană, după cum s-a remarcat cu mila lui că de mult te aşteaptă.”
drept cuvânt (G. Ivaşcu). Prima parte cuprinde
extrase din evanghelii şi comentariul lor potrivit La Ivireanul, o jumătate de veac mai târziu,
pentru treizeci şi două de duminici, după o explicarea faptului că Dumnădzău nu iubeşte
tehnică omiletică nu mult diferită de aceea pierirea păcătosului va prilejui pagini de subtilă
coresiană din Tâlcul evangheliilor din 1564, doar teologie. Varlaam e mai concis şi mai popular.
că modelele par a fi altele şi în orice caz mai El se mărgineşte de obicei să spună: „Inţălesul
numeroase (Mazilu). evangheliei aceştia acesta este” şi să dea o justi­
ficare limpede, sumară. El e omul rezumatelor
care se ţin minte: „Intr-această svăntă evanghelie
46
doao lucruri să arată: întăi, mărturia lui Natanail, Jitiile sunt nişte adevărate basme iar mira­
ce au mărturisit de Domnul Hristos că iaste fiul colele din ele au mişcat desigur imaginaţia ascul­
lui Dumnedzău şi împăratul Izrailteanilor, a tătorilor, la fel cu acelea folclorice. Succesul,
doa, cum Domnul Hristos iaste ştiutoriu gân­ Cazania şi-l va fi datorat cel puţin în egală
durilor şi inimilor omeneşti”. Dar poate că măsură acestei părţi din urmă, cu ficţiunile ei,
talentul lui Varlaam nici nu trebuie căutat în cu atmosfera ei înălţătoare, dar şi copilărească.
elocvenţa propriu-zisă, în rafinamentul predicii, Sufletul ascultătorilor se va fi pătruns de uimire
ca la urmaşul său din Muntenia, ci în felul aflând ei, de exemplu, că Sfântul Nicolae „de
ţărănesc de a înfăţişa chestiunile teologice. mitiitel arăta cum va fi”, „căci într-alte dzile a
Varlaam este, cu siguranţă, primul nostru săptămânei sugea ca ş-alalţi prunci, iară miercu­
povestitor, ale cărui istorisiri pot fi asemănate, rea şi venerea nu lua ţăţă în gură numai
în primitivitatea lor plină de farmec, cu picturile dănăoară într-o zi, ce ş-acesta cănd apunea
murale din bisericile medievale moldoveneşti, soarele”. De basm ţin multe din faptele sfân­
unde se văd aceleaşi episoade din viaţa sfinţilor tului. Şi alte legende abundă în ciudease (minuni)
ori aceleaşi mişcătoare scene ale Judecăţii din şi întâmplări excepţionale. Sfântul mucenic Tiron
Urmă. Jitiile din partea a doua a Cazaniei, adică caută într-o pădure un balaur şi, negăsindu-1, se
vieţile de martiri şi de asceţi (datând din secolele trage mai spre margine şi se culcă. II trezeşte o
V-VI şi traduse la noi relativ devreme), oferă „muiare giupăineasă”, care nu ştie că el a venit
povestitorului materialul din care se inspirau şi să omoare balaurul şi-l "sfătuieşte să nu stea
pictorii populari, lăsând imaginaţia destul de acolo, că e loc primejdios. De la ea află Tiron
liberă în privinţa amănuntelor. Se vede bine unde se pitea fiara şi o omoară. Extraordinară
cum Varlaam, o dată făcută legătura dintre este povestea alungării lui Simeon din mănăstire
motivul religios din predică şi evenimentele şi readucerea lui, în urma unui vis al arhiman­
vieţii cutărui sfânt, menite a-1 ilustra, nu-şi dritului. Detaliile psihologice şi de tot felul sunt
reprimă deloc plăcerea de a povesti şi chiar de a aici cu deosebire izbitoare. Ca şi dialogurile,
închipui unele detalii. Până şi în pasaje structu­ probabil primele din proza noastră. înainte de
rate evident după tipicul retoricii de amvon, cu Neculce, nimeni n-a scris în româneşte o nuvelă
oarecare amploare şi cadenţă a rostirii, cu inver­ comparabilă cu aceasta a lui Varlaam:
siuni de efect, cum ar fi acela în care se arată
mergerea Sfintei Paraschiva în pustie ca să se „Deci intră călugărul acela de-1 pără cătră
lepede de toate cele lumeşti, povestirea se umple arhimandrit şi dzise: «Acest nemernic va strica
de o mulţime de lucruri familiare ascultătorilor, tocmala şi obicina mănăstirei». Arhimandritul
evocate precis, savuros şi plastic: dzise: «Cum?» Călugărul răspunsă: «Noi am luat
a ne posti preste dzi numai, iară acesta de
„Cine va putea spune trudele şi usteninţele dumenecă să posteaşte pănă într-altă dumenecă,
ei? Lacrimile, suspinele, închinăciunile, cine le şi bucatele ce ia de la masă pre furiş le dă
va povesti? Că nu era altul nime acolo să poată mişeilor. Şi nu numai aceasta, ce şi putoare fără
vedea faptele ei cele sufleteşti, numai ochiul măsură iase din trupul lui, căt nime nu poate să
Celuia ce vede toate. Nu era ei acolo grije de să apropie dins. Deci, oare să hie el în mănăs­
pluguri, de boi, nici de cai cu rafturi scumpe, tire şi noi să eşim, oare să-l laşi să să ducă el de
sau de leagene, nici de veşminte şi de aşter­ unde au venit.» Aceasta deacă audzi arhiman­
nuturi, nici de măncări şi de mease, nici de casă dritul să miră şi să dusă unde petrecea Simeon,
sau de slujnice, ce numai de curăţiia sufletului şi şi află aşternutul lui plin de viermi şi de putoare
de răspunsul giudeţului ce va să hie şi de şi nu putu sta acolo. Ce chemă svăntul şi-i dzise
tămpinarea mirelui său Hristos.” lui: «Ce iaste aceasta, oame? De unde-i atâta
putoare? Pentru ce smenteşti fraţii şi străci

47
tocmala mănăstirei? Spune: cine eşti şi de unde dritul spămăntat şi chemă călugării şi le dzise
ai venit? » Iară svăntul Simeon căota în gios în lor: «Cum am vădzut eu, iară acel frate ce l-am
pământ şi tăcea. Nemica nu grăiea. Scârbi-să gonit au fost un şerb iubit lui Dumnedzău. Ce
arhimandritul şi dzise călugărilor: «Dezbrăcaţi-1, vă rog, fraţi, să vă duceţi să-l aflaţi priâns, iară
să vedem de vinde iase atăta puţiciune.» Şi vrură de nu-1 veţi afla nice unul din voi să nu mai vie
să-l dezbrace şi nu putură, că să lipisă hainele aicea!» Şi eşiră de-1 căotară pretutindenea şi
de trupul lui. Şi în trei dzile udăndu-le cu deacă nu-1 aflară să întoarsără de dziseră arhi­
uncrop şi cu unt, de-abia-1 dezbrăcară. Atunci mandritului: «N-am lăsat nice un loc să nu-1
aflară tărsăna aceea înfăşurată pregiur trupul lui him căotat. Numai în puţ pustiu nu l-am căotat,
şi să mirară. Şi cu mare nevoie în 50 de dzile de că nime nu cuteadză.» Şi dzisă arhimandritul:
abia-1 tămăduită cu multă pază. Şi dzise arhi­ «Faceţi rugă şi intraţi cu lumini.» Şi deacă făcură
mandritul: «Iată acmu eşti sănătos. Du-te unde rugă, slobodziră 5 călugări cu funi şi lumini. Iar
ţi-i voiea.» deacă-i vădzu svântul, strigă şi zisă: «Lăsaţi-mă
Atunce eşi din mănăstire şi află un puţ puţintel să-m dau sufletul, că am slăbit şi ce am
pustiu, fară de apă. Şi într-acela puţ era şerpi şi început nu putuiu săvârşi.» Iară ei trăgea-1 şi-l
aspide şi scorpii de lăcuia într-ăns şi multe împengea să iasă, cum are hi făcut vreun rău.
duhure necurate. Acolo sări svântul în lontrul Şi deacă-1 scoasără, dusără-1 la arhimandritul. Şi
puţului şi să ascunsă întru unghiu. Iară cănd fu cumu-1 vădzu arhimandritul, cădzu la picioarele
a şeaptea dzi, vădzu arhimandritul în vis mulţime lui şi dzise: «Iartă-mă, şerbul lui Dumnedzău
de voinivi cu veşmente albe, de cerca toată celui de sus, şi te rog să hii tu mie îndireptătoriu
mănăstirea cu lumini şi dzicea: «Acmu te vom şi mă învaţă să aib răbdare».
aprinde pe tine aicea de nu veri afla pre Simeon, După aceea petrecu svăntu în mănăstire
şerbul lui Dumnedzău!» Deşteptă-să arhiman­ 3 ani.”

ANTIM IVIREANUL
(c. 1650 —septembrie 1716)

Cam în acelaşi timp cu Bossuet la Paris, cu


Ilie Miniat la Veneţia şi Constantinopol şi
cu Hrisant Notara la Ierusalim, îşi rosteşte din
amvonul mitropoliei bucureştene predicile sale
Antim Ivireanul. Este o personalitate pe măsura
epocii în care trăieşte, sfâşiată între ambiţioase
proiecte şi presimţirea apocalipsei, între glorie
şi instabilitate, între opulenţă şi violenţă. Cineva
l-a văzut pe Antim proiectat simbolic pe fun­
dalul tragic shakespearian al epocii brâncoveneşti.
înainte de a fi păstor sufletesc, şi-a arătat talen­
tele multiple într-o operă de pură manualitate:
tipograf (şi-a construit singur la Snagov utilajele
necesare), caligraf, maestru de broderie, desena­
tor şi sculptor. Dacă, după cum iarăşi s-a suge­
rat, este riscant să-l comparăm pe cititorul 'Florii

48
darurilor şi al lui Varlaam şi Ioasaf cu marele lui cul. Nu mai este acela al lui Varlaam, dar nici cu
contemporan de la Paris, iubitor al lui Comeille, totul altul. La mitropolie ori la episcopia din
nu e mai puţin adevărat că între Curtea lui Râmnic veneau poporeni (nu chiar din cei de
Brâncoveanu şi aceea a lui Ludovic al XlV-lea rând), dar şi boieri, cărturari, unii de viţă nobilă,
se pot stabili unele asemănări şi că, totodată, dovadă această constatare pe care Antim o face
arta brâncovenească reprezintă un moment aproape de la început. Şi cât de frumos o
important al barocului (mai ales de sorginte spune: „De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost
italiană) din această parte a Europei. E destul să nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că
aruncăm o privire pe arhitectura Mănăstirii am treabă cu toţi oamenii câţ sunt în Ţara
Hurezu sau a palatului de la Mogoşoaia. Minia­ Rumânească, de la mic până la mare şi până la
turile ori ferecăturile care împodobesc cărţile un copil de ţâţă din păgâni şi din cei ce nu sunt
tipărite de Antim însuşi la Snagov, Bucureşti şi de o lege cu noi, căci în seama mea v-au dat
Râmnic ne arată că artistul cuvântului nu e străin, stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre
când potriveşte vorbele în frază, de rigoarea nişte oi cuvântătoare, şi de gâtul meu spânzură
delicată cu care tipograful rânduia literele şi sufletele voastre.” El, străinul de neam, veneti­
imaginile în teasc. întrebarea dacă oratorul religios cul, pe care mulţi dintre ai zilei îl vor fi privit de
trăia plenar în contemporaneitatea arhitecturii sus, s-a simţit obligat a se justifica printr-o meta­
civile brâncoveneşti trebuie să ne-o punem foră în spiritul lui Augustin sau al lui Godefroi de
aşadar. Inerţia artelor, genurilor şi speciilor este Breteuil şi a invocat gestul lui Dumnezeu, care
deosebită de la unele la altele. Intre zidurile nu şi-a făcut purtători de cuvânt din regi sau
baroce ale arhitecturii brâncoveneşti se puteau din filosofi, ci din oameni simpli: „Şi pentru
vedea icoane, se putea auzi o muzică şi se puteau aceasta n-au ales împăraţi şi crai, să facă pro­
asculta predici care aparţineau altor epoci, mai roci; n-au luat filosofi şi ritori, să trimită
vechi, înaintând mai lent în timp, conform pro­ propoveduitori venirii lui; n-au pogorât din
priilor istorii. Oratoria de amvon a lui Antim ceriu întunerece şi mulţime de îngeri, ce are pre
este o Cenuşăreasă, oprită a merge la balul lângă dânsul, mii de mii nesocotiţ şi nenumăraţ,
european la care arhitectura brâncovenească se ci au trimis oameni proşti şi mai vârtos păstori
simţea în largul ei. Sufletul vorbitorului a rămas de oi, ca pre Moisi, ca pre David, ca pre
medieval şi religios. Deşi s-a amestecat în poli­ Samuil...”. Nu cunoaştem direct efectul acestor
tică, a complotat, a trădat (şi a fost trădat), pie­ cuvinte, dar nu încape îndoială că meritul cel
rind ucis, ca mulţi dintre oamenii secolului său, mai mare al lui Antim a fost acela de predi­
acest gruzin poliglot care ne-a învăţat la perfecţie cator. El începe de fiecare dată fară ocolişuri,
limba s-a ilustrat mai cu seamă în sfera ecle­ stabilind rapid contactul cu auditoriul său: întreabă
ziastică, organizând aşezământul ce-i poartă şi se întreabă, reaminteşte, porunceşte, cicăleşte,
numele, dotându-1 cu un regulament de funcţio­ ceartă sau blesteamă; e când blajin, când vehe­
nare, scriind recomandări pentru preoţi, tipărind ment, când mânios, când batjocoritor, când insi­
cărţi bisericeşti şi un hronograf ilustrat. Didahiile, nuant; ameninţă dar şi seduce; captează atenţia
opera lui cea mai de seamă, îl arată învăţat, prin profeţii temerare, dar şi printr-o smerită
dialectician în cele sfinte, dar nu atât un cap recunoaştere a propriei nevrednicii; lirismul învă­
speculativ abstract, cât un pragmatic păstor al păiat merge mână în mână cu „tâlcuirea închi­
turmei sale. Ne izbeşte în ele „cuvântul acest puirilor” (cu interpretarea simbolurilor, adică).
dulce şi mângăietoriu”, pe care Antim însuşi îl Stilistica Didahiilor îşi află cu uşurinţă moti­
socoate cu modestie creştină a-i veni de la vele şi metaforele în literatura medievală. Didahiile
Dumnezeu, folosit mai cu seamă în scopuri de ar fi putut furniza cercetării lui Curtius despre
persuasiune. Predicatorul îşi cunoaşte bine publi­ Literatura europeană şi E rnl Mediu latin exemple

49
potrivite pentru aproape fiecare din clasele pro­ a învăţăturii” sau „undiţa cuvintelor”. Ele tre­
puse de acesta pentru epocile mai vechi. Topica buie privite în cuprinsul celui mai important
exordială a lui Antim cunoaşte toate motivele dintre tipurile de oratorie medievală şi anume
dedicării către Dumnezeu a operei proprii, acela indicat de Curtius drept al „oratoriei fas­
afectarea modestiei şi celelalte. Vorbitorul se tuoase”, care are ca subiect „lauda”. Antim este
plânge mereu de „gângăvia limbii” (ce expresie un maestru al cuvântării panegirice, comparând
admirabilă!) sau se întreabă cum va reuşi, „ştiin- bunăoară, pe întinderea unei jumătăţi de pre­
du-şi slăbiciunea învăţăturii şi sărăcia bunătăţilor”, dică, pe apostolii Petru şi Pavel cu soarele şi
să se facă înţeles de „atâtea cinstite obraze, luna. O topică a supralicitării avem în exemplul
împodobite cu florile bunătăţilor şi cu înţelep­ următor, în care enumerările de elemente natu­
ciune”. Un topos al inefabilului (mereu după rale ilustrează acelaşi canon medieval (care invoca
Curtius) descoperim la Antim când el se arată natura exclusiv în acest mod):
conştient de caracterul pur convenţional al
limbii, notând cât de slabe sunt în fond com­ „Dumnezeu... poate... să facă stele mai
paraţiile noastre: „Iată asămânarea aceasta a luminoase decât acestea ce strălucesc pre ceriu şi
obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpadă, lună mai iscusită decât aceasta ce ne povăţuieşte
nu doară pentru aceia să asămânează cum nu ar noaptea şi soare mai strălucitoriu şi mai luminat
fi mai strălucit obrazul lui (Hristos) decât soarele, decât acesta, care stinge cu lumina lui toate
sau veşmintele lui nu ar fi fost mai albe decât celialalte lumini şi ceriuri mai mari şi mai largi
zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem alt în rotocolime, şi păsări mai cu dulce glasuri şi
nimic mai strălucitor şi mai luminos decât flori cu mai multe mirosuri şi copaci mai nalţi
soarele şi mai alb decât zăpada”. lim ba lui Antim şi mai roditori şi vânturi mai sănătoase şi văz­
e temeinic inspirată nu doar de aceea vorbită duhuri mai de folos şi hiară mai multe la număr
româneşte, dar şi de limba întregii literaturi şi mai de multe feliuri şi mai multe lumi decât
medievale, care, pe deasupra graniţelor şi chiar aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime şi
a particularităţilor de cult, devenise un jargon în meşteşug mai minunat.”
care-şi avea canoanele perfect recognoscibile.
Când, într-un exordiu, Antim spune ascultă­ Lexicul este adaptat pe deplin ocaziei, dovadă
torilor: „Vă poftesc să vă deschideţi urechile că scrisorile către domnitor, care s-au păstrat,
inimilor voastre”, observăm numaidecât una sunt mai pline de expresii greceşti decât pre­
din obişnuitele la el metafore anatomice, cum dicile. Aceasta nu înseamnă că predicile sunt
le-a botezat Curtius, identificându-le încă din populare. Nu e posibil să apreciem corect în
Vechiul Testament. învăţatul german scrie: „Psi­ această privinţa. Popular sau cult sunt formulări
hologia modernă a stilului ar califica probabil relative, mai ales pentru epoca medievală. Cu
această clasă de metafore ca barocă. în acest dificultatea ne întâlnim şi la cronicari. Fapt e că
caz, barocul literar ar fi la fel de vechi ca Biblia Antim pare a fi conştient de diferenţa dintre
şi s-ar prelungi până la Heinrich von Kleist”. limba scrisă din epistolele către Brâncoveanu şi
Metaforele culinare, prin care se sugerează sur­ cea menită rostirii din amvon a predicilor, chiar
sele de hrană a spiritului, abundă şi ele în dacă le scria şi pe acestea. Dar, mai ales, el se
Didahii („ospăţul vorbelor”), ca şi cele ale navi­ arată un abil mânuitor al sintaxei. E. Negriei a
gării. O categorie interesantă o alcătuiesc meta­ insistat asupra acestui aspect, arătând cum repe­
forele pe care le-am putea numi retorice, în tiţiile de pe orizontala textului creează simetrii
măsura în care urmăresc captarea atenţiei: „mreajă pe verticala lui. Este atât de mare gustul lui

50
Antim pentru jocul acesta, încât criticul vede în căci până şi retorica e prescrisă riguros de
el expresia unei „euforii a noviciatului artistic” canonul medieval. Antim e pătruns de smerenie
şi chiar „semnele neîndoielnice ale gratuităţii”. la fel cum e de rostul pocăinţei, aşa încât e greu
In condiţiile în care serioasa cultură a mitropo­ de decelat la el cea mai mică pornire indivi­
litului se rezema pe conştiinţa unei largi tradiţii dualistă. Şi crede prea adânc în fericirea de apoi
în materie de oratorie bisericească, novice, vorbi­ pentru a preţui persoana umană mai mult decât
torul din amvon nu se putea simţi decât în îi îngăduia morala Bisericii. Paginile lui de pamflet
privinţa limbii în care-şi rostea cronicile. condamnă plăcerile, excesele, destrăbălările şi
Gratuitate, plăcere, acestea sunt, apoi, noţiuni cheamă la ascultare şi rugăciune. (într-un stil al
complet străine de spiritul medieval şi ele readuc probozaniei verde şi popular: „Fiind orbit de
în discuţie chestiunea Renaşterii şi a Barocului deşertăciunile cele lumeşti, nu ne bucurăm la
la noi. Ca şi în legătură cu Dosoftei şi Costin, altceva far' numai la lucrurile întunericului vea­
s-a vorbit despre stilul brâncovenesc al lui Antim cului acestuia; şi suntem porniţi cu toţii spre
ca despre unul individualist şi baroc. Să ne răutăţ, ca o roată când dă la vale şi nu să poate
oprim mai atent asupra problemei. Din cartea opri, şi suntem tot, cu totul, ca nişte dobitoace
foarte solidă pe această temă a Ivii Georges necurate, tăvălindu-ne în răsfăciunile cele spur­
Duby putem desprinde principalele trăsături ale cate...”). Avea exact cultura medievalului, în
spiritului medieval în artă şi care decurg, toate, care intrau cunoaşterea Bibliei şi atâta istorie şi
din „destinaţia unică” a artei acelor vremuri: literatură veche câtă erau de trebuinţă pentru
aceea de a „consacra bogăţiile lumii materiale exemple şi sentinţe. Umanismul lui (ca şi al lui
divinităţii şi de a-i permite omului ca, prin Ureche şi Costin) nu depăşea canonul medieval
aceste ofrande, să domolească mânia Atotpu­ alcătuit de Curtius şi reluat de Duby. Canonul
ternicului şi să dobândească mila sa”. întreaga fiind clasicist, el se funda pe cultul (şi pe arta)
artă medievală era, aşadar, sacrificiu şi ţinea cărţii, „accesoriu al liturghiei şi instrument de
„mai puţin de estetică decât de magie”: era un cunoaştere”, cum afirmă istoricul francez, cartea
raport cu sacrul. Cum toate gândurile şi ges­ trebuind „să fie împodobită aşa cum erau şi
turile omului medieval sunt orientate către altarul, vasele sfinte sau pereţii sanctuarului”.
Dumnezeu, arta îi va exprima devotamentul şi Meseria de tipograf, de gravor şi de pictor în
supunerea, fiind lipsite de elemente individuale, care s-a remarcat Antim ne relevă acelaşi
egoiste. Nu va asculta de un principiu al orizont medieval. Medievalii sunt oameni al
gratuităţii sau al plăcerii (plăcerea fiind în ochii Bisericii: aşa este şi Antim. Chiar dacă lucrurile
Bisericii un păcat), ci de acea permanentă n-au stat pe loc în Europa dintre anul 1000 şi
necesitate spirituală care transformă orice poezie aceea din pragul Renaşterii (perioada analizată
în rugăciune, în laudă adusă Atotputernicului. E de Duby), chiar dacă avem un prim umanism
lesne de recunoscut aici sensul tuturor pre­ încă din secolul XI şi o vârstă a raţiunii încă din
dicilor lui Ivireanul. Mitropolitul însuşi, când îşi secolul XIII, unitatea spiritului medieval nu e
proclamă scopurile, indică şi modurile de niciodată periclitată, în Apus, ca şi în Răsărit, şi
expresie în marginile cărora se mişcă iar acestea tocmai ea se observă bine la Antim, Dosoftei
sunt tipice pentru creştinul medieval: un mod sau Costin. Am putea-o formula aşa: nu există
instructiv („a povesti lucruri minunate”), unul artă medievală laică. Până şi în împrejurările
retoric („a îndulci cu vorba auzurile ascultăto­ „declericalizării” din secolul al XlV-lea apusean,
rilor”) şi unul revelatoriu („a descoperi taine spiritualitatea medievală rămâne creştină, doar
mari şi preste fire”). Nu există nicio libertate, că religia încetează a mai fi o problemă strictă

51
de ritual şi cuprinde masele. Această religie mai toţi istoricii. Fără să fie probabil original ca
populară, cum o numeşte Duby, este totodată exeget, el este totuşi unul erudit şi competent,
mai naivă şi mai plină de bună-credinţă, mai care nu numai trimite la izvoare, dar le şi prelu­
bântuită de spaime şi de superstiţii decât aceea crează adesea în funcţie de cerinţele momen­
a elitei ecleziastice din primele veacuri, iar tului şi ale publicului. Nimeni nu a avut darul
opera de artă îndeplineşte, acum mai mult decât lui de a, cum spune singur, „cerne cu ciurul
înainte, o funcţie religioasă. Ceea ce e valabil chibzuielii toată sfânta Scriptură". Bun cunoscător
pentru secolul XVI francez e valabil la noi al înţelesului fiecărui rând (reluând de mai multe
pentru secolele XV1I-XVIIL Această „religie ori, la aceeaşi sărbătoare, pagina sacră, a ştiut de
populară”, organică, simplă şi fantasmatică este fiecare dată să-i lumineze alt aspect), Antim îl
aceea în direcţia căreia îşi rostesc predicile prezintă în aşa chip, încât să joace viu înaintea
Varlaam şi Ivireanul, ea dictează fatalismul lui ochilor.
Ureche şi escatologia lui Costin. Dincolo de Neuitând o clipă că subtilităţile teologice
câteva fireşti, dar slabe ecouri dintr-o Europă trebuie să constituie pilde, Antim se lasă deo­
peste care trecuseră valurile succesive ale dată cu picioarele pe pământ şi se adresează
Renaşterii şi Barocului, nimic esenţial nu modi­ nemijlocit ascultătorilor săi:
fică spiritul medieval al scriitorilor noştri de
după 1600, nicio fisură importantă nu se vede „Dar putea-voi crede eu, iubiţii mei, cum
în peretele de convingeri, gusturi, moralităţi ori că aici, între turma mea cea cuvântătoare, să fie
sentimente ale autorilor de predici, de istorii şi oi ca aceştia, rătăcite, Lazari ca aceştea, păcătoş,
de versuri. împietriţi la inimă şi necăitori?”
Artistic vorbind, însuşirea de căpetenie a
Dihahiilor constă în bogăţia şi fineţea mijloa­ Numaidecât răspunde tot el, cu tactul cel
celor de persuasiune. E. Negriei a descoperit o mai delicat:
anumită schemă în toate predicile. Schema,
corectă în linii mari, pune însă pe acelaşi plan „Credinţa voastră cea multă nu mă lasă să
realizări artistice foarte deosebite. Naraţiunea, o crez (aceasta). Iar de să va întâmpla, prin
portretul şi descrierea sunt puţin semnificative depărtarea dumnezeiască, să se afle cineva întru
la Antim. Nu însă şi imnica didahiilor, rugă­ această nevoie ticăloasă şi vrednică de plâns, cu
ciunea, panegiricul şi lauda. Cât priveşte pamfletul multă scârbă de inimă îmi întorc cuvântul cătră
(caracterologic), el nu e singurul element prin dânsul şi-i zic, precum zicea Hristos către
care oratorul stabileşte contactul cu auditoriul. jidovi, pentru Lazăr: „«Unde l-aţi pus pre dân­
Persuasiunea este multiplă şi complexă în didahii. sul?» Unde ţi-ai pus, păcătosule, sufletul tău cel
Antim are conştiinţa procedeelor, a tradiţiei iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrednic?”
oratorice pe care se bizuia. Să nu uităm că el
trebuia să afle calea dreaptă către sufletele unor Oratorul ecleziastic stăpâneşte bine clapele
ascultători care nu erau totdeauna de obşte, ci instrumentului său: solemnitatea, familiaritatea,
oameni subţiri. Prestigiul său nu s-ar explica, în pilda, exaltarea, probozania, psalmodierea, poe­
aceste condiţii, dacă ar fi rămas un teolog ticul, trivialul, metodicul şi mesianicul.
mediocru şi un compilator, cum par a crede

52
Cronicarii moldoveni
GRIGORE URECHE
(c. 1 5 9 0 -1 6 4 7 )

Deşi s-a stăruit adesea asupra faptului că lui Ştefan cel Mare. Nacazaniile lui Ureche nu
„cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei” a mai sunt atât de uluite de ticăloşia umană cum
cărui operă „a slujit de urzeală tuturor croni­ erau văităturile lui Macarie. Diferenţa de ton
carilor următori” (M. Kogălniceanu), n-a avut, apare limpede bunăoară în portretul lui Iliaş.
în ce-1 priveşte, o tradiţie pe care să se spijine Dar şi în ironia unor aprecieri, cum ar fi una
cu nădejde, au fost, în schimb, mult mai rar chiar despre idolul cronicarului: „Ştefan vodă
observate motivele acestei situaţii şi natura fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-1 poate
specială a efortului pe care a trebuit să-l facă îmblânzi nimenea şi el odihna altora îi păriia că-i
Grigore Ureche pentru a crea istoriografia în iaste cu pagubă...”. Sau în pasajul despre sol­
limba română. Contemporanul său Varlaam şi daţii lui Matei Corvin luaţi prin surprindere de
mai târziu Antim Ivireanul au beneficiat, cel Ştefan: „Că nefiind tocmiţi de războiu, nimica
puţin sub două raporturi, de un avantaj net. de arme nu s-au apucam, ci de fugă...”. Cel ce
Oratoria lor de amvon găsea în Biblie, dacă nu strecoară astfel ironia prin strunga cuvintelor
un model specific (acesta furnizându-1 omiletica e un om nu numai instruit, dar care a băut şi
bizantino-slavă de dată mai recentă), în orice din alte izvoare decât acelea religioase. Tot
caz, sursa principală a lexicului şi a majorităţii episodul, unul din cele mai memorabile, al fugii
metaforelor întrebuinţate, iar părţi însemnate lui Rareş prin munţi, de unul singur, e scris în
din Biblie fuseseră deja traduse în româneşte. acest stil foarte subţire, educat de lectura
In al doilea rând, menite fiind rostirii, predicile clasicismului latin, şi care n-a îmbătrânit decât
lor se adaptau destul de firesc ambianţei limbii la suprafaţă. Iorga a mers până la a afirma că
vorbite de românii din toate provinciile şi Ureche este „un om de stil latin”, care „nu se
straturile sociale, chiar dacă între aspectul cult încurcă în amănunte”, preferând o expunere
şi acela popular al oralităţii vor fi existat, şi pe „sigură şi dreaptă”, iar alţii au arătat că por­
atunci, anumite deosebiri. Cu niciuna dintre tretistica denotă asemănări structurale cu aceea
aceste condiţii nu se întâlneşte, în schimb, psihologică şi moralist-atee a lui Titus Livius şi
Grigore Ureche. Exemplele care i se oferă se Tacitus (Pompiliu Constantinescu, D. Velciu).
află oarecum în contradicţie cu scopul urmărit
de el: o tradiţie istoriografică scrisă, dar care nu v\

este în limba română, şi o expresivitate româ­ AnCâfiix


neasca de tip oral, dar care n-a servit încă la
comunicarea ordonată scriptic a unor fapte isto­
rice. Ca să nu mai spun că intervine în cultura
cronicarului şi un spirit laic mai pronunţat decât
k oratorii de amvon: el i-a citit pe marii istorici
latini, care se predau în şcolile poloneze, iar Iscălitura lui Gligorie Ureache dvomic.
„letopiseţul nostru cel moldovenesc”, pomenit După Istoria literaturii române - G. Călinescu
de el de câteva ori, nu era numai acela mustind
încă de duh religios, imitat după sinopsisurile Problema esenţială pentru Grigore Ureche
bizantine, al cronicarilor slavoni din secolul este neîndoielnic aceea de a-şi scrie cronica în
XVI, dar şi succinta şi documentata cronică a româneşte. în secolul XVII, româna se află faţă
53
de slavonă în acelaşi raport în care se aflau într-armatu ca un viteazu, fiindu-i întru ajutoriu
faţă de latină romana rustica, adică italiana comună, şi dând vlhvă oştii lu i...”. Dar posibilităţile de a
în duecento, theodiscus sau germana populară cu găsi în naraţiuni româneşti astfel de procedee
începere din secolul VIII sau le roman, franceza sunt extrem de restrânse. Prea puţin din reto­
populară, în secolul IX. A scrie în limba vulgară rica bisericească a unui Varlaam este de folos
şi nu în aceea cultă nu reprezintă pentru cro­ istoriografului (deşi, dacă ne gândim la invo­
nicar doar o inovaţie, cu imense consecinţe de caţiile lui Macarie, silindu-se „a împodobi
ordin practic (subliniate de M. Scarlat, 1978: cununa povestirii cu vorbe de aur împletite”,
eliminarea publicului extern virtual şi totodată modelul slavon intern tocmai un astfel de stil
adâncirea influenţei asupra celui intern şi real), înzorzonat i-ar fi dictat lui Ureche). Şi peste tot
ci şi o mare dificultate în sine. A scrie cel dintâi este evidentă ciocnirea dintre modul de expri­
în limba în care vorbesc de când lumea ai tăi şi tu mare oral şi cel scris, pe care Ureche se
însuţi înseamnă a trece un prag important. străduieşte să le combine. Dereglarea topicii ori
Trebuiau create o sintaxă şi o topică specific contorsiunea sintactică sunt rezultatul acestei
scripturale, precum şi reglat un vocabular care suprapuneri. E. Negriei susţine că Ureche aderă
nu se poate rezuma la acela religios (singurul nu atât la o tradiţie retorică asumată conştient,
având, după Coresi, tradiţie scrisă), pretinzând cât la acele inconştiente tipare comode care
termeni administrativi, juridici, militari care nu survin în procesul redactării scrise, ascultând de
sunt prezenţi neapărat în vorbirea de toată ziua, primul impuls. Dar oare acest impuls să caracte­
dar există incipient în actele de cancelarie şi în rizeze „oralitatea povestitorilor şi, în general, pe
scrisorile oficiale. In sfârşit, procedeele înseşi a tuturor celor care, formulând repede şi
cerute de stilul istoriografie nu au precedente direct... nu elaborează?”. Cred, din contra, că
româneşti la jumătatea secolului al XVII-lea. regula priveşte scrisul, nu vorbirea, şi că greu­
Aşezând alături portretul lui Hanibal din Titus tatea întâmpinată de cronicar este de a aşterne
Livius şi acela a lui Ştefan cel Mare din Ureche, pe hârtie, nu de a povesti. De aici provin
Pompiliu Constantinescu a atras atenţia asupra hibridele din topica, sintaxa şi stilistica Letopiseţului
împrumutării de către cronicar atât a „canoa­ Ţării Moldovei. Anacoluturile, parantezele greşit
nelor retorice” clasice, cât şi a unor elemente plasate şi celelalte stângăcii sunt rodul întâlnirii
concrete de psihologie (vărsător de sânge nevi­ celor două serii de exigenţe opuse, ale oralităţii,
novat, neleneş, la războaie meşter). împrumu­ spre care Ureche este împins de dorinţa lui de a
turile similare au fost cu siguranţă operate şi se face înţeles de români hic et nune, şi ale
după modele slave sau poloneze. în ce priveşte testimoniului scris, care este, în definitiv, ţelul
naraţia, ca procedeu, dacă ea poate avea o tradiţie lui cel mai important. La urma urmelor, sub
orală românească, încă şi aceasta e limitată la această polaritate se ascunde alta, nu mai puţin
basmul folcloric, cu stereotipia lui. De exemplu, specifică: popular versus exalt. Chiar dacă „om
într-un pasaj ca următorul: „Şi dându războiu învăţat se vede că au fost”, după spusa Stolnicului
vitejaşte de îmbe părţile, s-au bătut acolo până Constantin Cantacuzino, Ureche pare să se fi
în sară, aşijderea şi vineri, şi sâmbătă toată zioa păstrat destul de grijuliu în vecinătatea limbii
până în sară”. Alteori, funcţionează modelul populare, căci de unde din altă parte putea el să
cărţii populare, cu mitosul ei creştin naiv (cunoscut ia unii din termenii necesari înlocuirii celor
cronicarului din foarte vechile traduceri), cum slavoni? Şi după ce model putea el să dea un
ar fi bunăoară apariţiile miraculoase de sfinţi în aspect românesc termenilor calchiaţi după slavonă
plină campanie militară a domnitorului Moldovei: ori turcă? Suntem ţinuţi la simple ipoteze. Are
„Zic unii să fie arătat lui Ştefan vodă la acest dreptate Ştefan Ciobanu: „Limba primelor
războiu sfântul mucenicu Dimitrie, călare şi noastre texte, oricât ar fi de apropiată de aceea

54
pe cate o vorbeau strămoşii noştri, este o limbă este sortită eşecului. în plus, toate aprecierile
cărturărească, în care traducătorii, neavând uneori noastre pornesc de la raportarea ei spontană la
cuvintele necesare, introduc diferiţi termeni limba de azi, ceea ce o umple de o boare arhaică
de-a dreptul din limba din care traduc”. Toate şi-i conferă o aparentă simplitate. în urechile
monumentele limbii noastre vechi fiind scrise de contemporanilor ea nu suna cu siguranţă la fel ca
rarii oameni cultivaţi, n-avem nicio certitudine în ale noastre. Dar cum anume suna, nu ştim.
în privinţa deosebirii dintre aspectul scris şi Nu este însă doar chestiune de limbă. Un
acela oral, nici în privinţa graniţelor dintre fel de dublă intenţionalitate se remarcă şi în alte
aspectul cult şi acela popular al limbii române cuvinte ale cronicii. Atitudinea însăşi a isto­
din veacul XVII. Un lucru e limpede şi anume ricului pare ambiguă: folclorică şi ştiinţifică. „Ci
că limba cultă fiind considerată slavona, româna eu, pe cum am aflat, aşa am arătat”, afirmă el în
trece drept vulgară, iar întrebuinţarea ei în scris predoslovie. N-are orgoliul „scriitorului” „de
înfrângea mai întâi o prejudecată. Doi cerce­ cuvinte deşarte, ci de dreptate”, şi, spre deo­
tători ai originilor scrisului la noi observă că, în sebire de atâţia „ce au scris mai mult den basne
textele literare, adică în acelea „prin intermediul şi den poveşti”, el „nu numai letopiseţul nostru,
cărora se realizează un act de cultură”, situaţia ce şi alte cărţi streine au cercat, ca să putem afla
este fundamental alta decât în textele neliterare adevărul”. însă chiar de la începutul cronicii ne
(scrisori, acte, documente), căci nu se pune izbeşte un fel ţărănesc de a-şi închipui atmos­
doar problema de a face din română o limbă fera naivă şi arhaică a descălecatului, aşa cum se
scrisă, ci şi aceea de „a o transforma într-un va perpetua ea (et pour causel) în toate legendele
instrument capabil să exprime idei şi senti­ noastre populare:
mente înalte, conferindu-i cu alte cuvinte
atributul de limbă literară’ (Gheţie şi Mareş, „Că umblându păstorii de la Ardeal, ce se
1985). Toată evoluţia în literatura noastră medie­ chiiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacile, au
vală trebuie aşadar legată nu atât de întrebuin­ dat de o hiară ce să chiiamă buor şi după multă
ţarea românei în locul slavonei, cât de treptata goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au
îndepărtare a aspectului scris (care devine acela scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiindu şi
literar sau cult) de aspectul ei vorbit (şi popular). hiara obosită, au ucis-o la locul unde să chiiamă
Căci orice limbă scrisă preia automat funcţiile acum Buorenii, dacă s-au discălicat sat. Şi hierul
culturale, devine cultă. Paul Zumthor a distins ţărâi sau pecetea cap de bour să însămnează.
monumentalul de documentai, adică faza scrisă, Şi căţeaoa cu care au gonit hiara aceia au crăpat,
literară a unei limbi, de aceea vorbită şi practică. pe care o au chiemat-o Molda, încă apei de pre
In cronica lui Ureche se află punctul istoric din numele Moldii i-au zis Molda, sau cumu-i zic
care se urneşte acest proces. In ea, prima oară, unii, Moldova.”
ar trebui să fie sesizabilă o anumită distanţă
între oral sau popular şi scris sau cult. Nu Această simplitate s-ar putea să nu fie
putem afirma cu precizie nimic mai mult: nici altceva decât expresia adaptării la un public.
că limba letopiseţului ar fi populară (poporul nu Umblat cum era prin şcoli poloneze, unde
scria), nici că e cultă, decisiv influenţată de venise în contact cu umanismul târziu şi cu
limba bisericească (slavonismele sunt totuşi rare); Antichitatea latină, ştiutor de limbi, cititor al
nici că este elementară sau, din contra, evoluată istoricilor polonezi, scotocind cu multă curio­
în raport cu standardele vremii (fiind prima zitate prin analele interne, marele vornic se
cronică scrisă, îi revine, într-un fel, obligaţia de arată un om avizat şi care adoptă o poziţie
a le crea). Orice încercare de a fixa statutul critică faţă de izvoare. Dar el are în legătură cu
acestei limbi în termeni mai neţi decât aceştia letopiseţul un ţel patriotic şi educativ precis: „Să

55
rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învă­ noţiunii de literatură în secolul XVII românesc.
ţătură”. De ar fi fost scris în latină, polonă sau A povesti fapte minunate sau înspăimântătoare
slavonă, deci pentru alt public, altfel ar fi arătat este un impuls omenesc prea adânc spre a ne
probabil Letopiseţul Straiul lui românesc a tre­ mira că autorul Letopiseţului putea să trăiască
buit să ţină cont de realitatea locului, adică voluptăţi de artist atunci când o lua de la Dragoş
a cititorilor potenţiali. Şi aceştia nu erau doar şi ajungea, pe urmele altora, până la Petru
mari savanţi, cum se vor dovedi după câteva Şchiopul, de unde era nevoit să se descurce
decenii Costin ori Stolnicul, ci şi boieri din cei singur, fiindcă „de adia înainte n-au mai scris
mai obişnuiţi, abia ştiutori de carte, pe mâinile nimenea până la Aron vodă”. Prezenţa unei
cărora cronica a încăput de îndată (cu urmările anume plăceri literare o simţim în toate operele
cunoscute). Este aproape cert că dubla înfăţişare oratorilor şi istoriografilor care nu sunt beletrişti.
a cronicarului se cuvine interpretată nu ca o Şi ce istorie a literaturii i-a ignorat vreodată pe
neputinţă a lui de a merge până la capăt pe Cicero ori pe Tacit, pe Bossuet ori pe Machiavelli?
drumul secolului său european (cum Milescu In fine, structura însăşi a cronicii, cuprinzând
şi Cantemir o vor face), dar ca dorinţă de a-şi „începătura şi adaosul, mai apoi scăderea care se
folosi învăţătura în scopuri mai degrabă prac­ vede că au venit în zilele noastre” după cum
tice. Rapida lui consacrare este dovada că a „se tâmplă de sârgu să adaoge povoiul apei şi
reuşit şi că publicul pe care şi l-a ales exista. Cu iarăş de sârgu scade şi să împuţinează”, poate fi
două sute de ani mai târziu, Maiorescu se va înţeleasă nu doar prin prisma concepţiei de
comporta la fel: şi la primul cronicar, şi la creştere şi descreştere a împărăţiilor, veche
primul critic român este vorba de o opţiune de când Biblia, dar şi ca urmare a unei compu­
care, oprindu-i de la o carieră europeană, poate neri atente, gradate, cu schimbări de ritm, cu
remarcabilă, le-a asigurat pionieratul autohton opriri şi suspansuri. Ureche era oricând gata să
într-un gen literar. Ca şi Cazania, ca şi Psaltirea în explice dozarea faptelor („ci de acestea destulu-i”)
versuri, letopiseţul a fost citit şi copiat imediat sau rostul de a săpa, din loc în loc, în piatra
după redactarea lui, interpolările, ca şi conti­ istoriei, cuvinte de „certare şi învăţătură” („iani
nuarea lui de către Costin arătând că stârnise socoteşte cum plăteşte Dumnezeu celora ce fac
emulaţie. Ca să aibă acest succes, trebuia să rau ).
răspundă unor aşteptări. De aici tot acel amestec Extraordinar, după toate acestea, este că
de noutate şi de vechime, de spirit ştiinţific şi Ureche a putut să pară de la început un clasic.
de providenţialism religios, de pipăire prudentă a Selectarea lui uimitoare arată că nu s-au simţit
izvoarelor şi de invocare a semnelor divine, de nici efortul, nici ambiguitatea expresiei. S-a
pătrundere psihologică şi de moralitate preo­ impus ca un maestru al artei primitive, deşi
ţească. Nu cred că se poate afirma tranşant că deloc rudimentare, eroice şi monumentale, dar
Ureche a fost un umanist sau, din contra, un fară emfază, cu care a ştiut să învie trecutul.
fatalist medieval. Letopiseţul conţine însă indicii Clasicitatea lui constă, în fond, în măreţia natu­
că, având cultura pe care i-o ştim (şi care, în rală şi aproape impresionantă cu care spune
pofida opiniei răspândite, este temeinică), auto­ totul, în stilul solemn şi concis de pisanie. Unele
rul a dorit s-o folosească într-un anumit fel. din frazele lui circulă fară a se mai pomeni
Ceea ce se vede este că rolul jucat de Ureche a numele autorului, cea mai celebră fiind aceea
urmat unei hotărâri personale şi nu întâmplării. din primele pagini ale cronicii: „Măcar că de la
In legătură cu aceasta se ridică şi întrebarea Râm ne tragem”. Este şi motivul pentru care
dacă a existat la el o intenţionalitate literară. Ureche a reprezentat izvorul de inspiraţie al
Răspunsul aproape unanim este că nu. Mi se multor generaţii. Meritele literare ale cronicii au
pare însă greşit să reducem lucrurile la absenţa fost de nenumărate ori relevate. Probabil că

56
excelenţa Ureche o atinge în descrierea câmpu­ scapă detaliul ca domnitorul a fost surprins în
rilor de luptă şi în portretistică. Nu e adevărat cămaşă de noapte:
însă că portretele sunt valabile mai ales scoase
din contextul lor epic, considerate adică nişte „Şi, într-un foişor, sus în cetate, unde
inscripţii lapidare, deşi există câteva exemple în Ştefan vodă odihniia în aşternutul lui, au răsipit
acest sens, cea mai des amintită fiind caracte­ uşa şi neştiind Ştefan vodă nimic de aceasta,
rizarea într-o frază a lui Iliaş, fiul turcit al lui s-au sculat, fiind numai cu cămeşa, iară ei cu
Rareş: „Ci nădejdea pre toţi i-au amăgim, că toţi, ca nişte lei sălbateci au năvălit asupra-i şi
dinafară să vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac multe rane facându-i, l-au omorâtu şi l-au scos
împuţit”. In fond, particularitatea artistică a afară”.
cronicii este de a ilustra, prin evenimente, por­
tretele morale, în special ale unor domnitori. Scena trebuie dezghiocată din învelişul ei
Lupta de la Baia este în esenţa ei aceea dintre de metafore curente (complotiştii ca nişte lupi
îngâmfarea prostească a lui Matei Corvin şi care pleacă la vânat ori ca nişte lei sălbatici,
viclenia de soldat bătrân a lui Ştefan, tot aşa acestea sunt topoi prezenţi în toată literatura
cum fuga de unul singur prin munţi a lui Rareş medievală, religioasă ori istorică) şi apoi dezli­
e menită a sugera mâhnirea celui de toţi părăsit, pită de foaia cu filigranul etic-creştin („Această
în filigranul fiecărei scene poate fi descifrat un plată au luat Ştefan vodă de la acei ce-i miluise.
astfel de portret. De aceea şi par atât de unitare Mai apoi de la Dumnezeu curându, peste
secvenţele epice. înfăţişând o bătălie, un exod puţină vreme, le-au venit şi lor osânda asupra,
sau o mişcare oarecare a masei anonime, este de au luat şi ei plată pentru moartea lui Ştefan
evidentă capacitatea cronicarului de a prinde în vodă”) spre a-şi căpăta proaspătul dramatism.
sinteză atât desfăşurarea acţiunii, cât şi culisele Când, foarte rar, e drept, această operaţie nu e
ei, atât faptele, trecute în revistă pe zile şi pe necesar a fi făcută, avem în Ureche un veritabil
ore, cât şi bănuitele lor motivaţii, de ordin prozator istoric, obiectiv şi pătrunzător. Capo­
militar, personal ori supranatural. „în istoriogra­ dopera artistică a letopiseţului este, cu toate
fia română el este cel ce descoperă perspectiva”, protestele lui Hasdeu, partea despre Ion
scrie G. Ivaşcu despre talentul lui Ureche de a Armeanul. în aceasta, toate elementele epice,
lua distanţă faţă de evenimente şi oameni, de etice, psihologice, dramatice, accidentul ca şi
a selecta cu simţul proporţiilor şi de a face din necesitatea, logica implacabilă a istoriei şi provi-
portret un mijloc de „caracterologie istorică”. O denţialismul sunt topite în pasta unei naraţiuni
istorie dramatizată, putem preciza, ca o a doua energice şi palpitante. Ion Vodă e prezent mai
trăsătură importantă. Ureche are intuiţia pla­ întâi ca un Richard al IlI-lea. Aşezarea lui în
nului de adâncime şi nu e atât iscusit ca scaun a fost „pre voia ţărâi”, căci poporul îi
povestitor, cum va fi Neculce, cât ca scenograf. iubeşte pe norocoşi, dar curând după aceea
Chiar dacă nu desfăşoară caierul, lăsând deseori domnul s-a arătat groaznic şi ucigaş. Vărsarea
firul netors, din pricina conciziunii lui structu­ de sânge devenise cotidiană şi „zi de zi izvodiia
rale, Ureche îşi reprezintă lucrurile foarte exact feluri de munci noao”. Tabloul cruzimii e remar­
în spaţiu, ca un veritabil martor ocular: Nici o cabil prin simplitate:
singură întâmplare nu i-a fost cunoscută direct
şi totuşi primul nostru cronicar are stofă de „Băgat-au în foc de viu pre vlădica
prozator realist, care „vede”. Omorârea lui Ştefan Gheorghie, de au arsu, dându-i vină de sodomie,
Lăcustă de către complotişti este exemplul cel auzind că are strânsură de avuţie. Mitropolitul
mai uimitor. Descriind scena, lui Ureche nu-i Theofan n-ar fi ieşit întreg de dânsul de nu ar fi
fugit prin munţi de groaza lui. Temniţile pline

57
de călugări. Şi îngroapă de vii pre Veveriţă şi mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le
pre popa Cozma şi pre Molodeţu călugărul, iar obosisă şi armile scăpa. Că acela prah să facusă,
din boieri şi din cei de cinste sabiia lui nu mai cât nu să cunoştiia care de care-i iaste, de
ştiia şi cu toate felurile de morţi îi omoriia.” săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia
dinspre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai
Aflând că sultanul l-a mazilit, Ion Vodă ştiia în cine dau.”
strânge ţara în jurul lui, jucând marea comedie a
blândeţii: denunţă grozăviile turceşti şi se pre­ E destul să se compare această scenă atât
zintă pe sine nu ca vrăjmaş, ci ca bun părinte. de vie în detaliile ei cu cele şapte-opt rânduri
Cuvântarea are efect: „Aşa Ion Vodă umplându consacrate luptei de la Cahul de Azarie spre a
pre toţi nădejde, cu glas mare strigară că lângă se sesiza întreaga evoluţie, de la consemnarea
dânsul vor peri, cum s-au şi tâmplat”. Antici­ neliterară a faptului istoric la proza adevărată.
parea finalului tragic încarcă cu electricitate Naraţiunea lui Ureche merge de altfel în cres­
atmosfera naraţiunii. Războiul începe cu hărţuieli cendo. înconjurat de turci, Ion Vodă acceptă să
mărunte. Oamenii lui Ion Vodă bat straja se predea, promiţându-i-se lui şi alor săi viaţa.
pretendentului la tron Petru Şchiopul, surprin- Crudul personaj de la început, care se prezintă
zându-1, ca şi pe Alexandru Vodă, dormind. Cu apoi într-o lumină eroică, sfârşeşte ca un martir.
maliţie descrie Ureche fuga celor doi, care Nimeni până la Ureche n-a mai perceput o
„lăsând totul în tabără au hălăduit numai cu astfel de complexitate în invidizii umani. Croni­
trupurile la Brăila”. Apoi Ion Vodă „jăcuieşte” în carul îi va povesti eroului moartea, la fel cum îi
treacăt Ţara Românească, punând acolo un povesteşte cruzimile şi vitejiile, aproape fară
domn al lui, arde Brăila, Tighina şi Cetatea Albă, comentarii, cu o gravitate şi reţinere a tonului
omorând numeroşi turci şi tătari. Aici povestirea care o fac zguduitoare:
capătă o turnură naivă: „Auzind împăratu tur-
cescu, sultan Selim, de semeţiia lui Ion Vodă şi „Văzându Ion Vodă tocmala şi făgăduinţa
câtă pagubă i-au făcut, au gândit ca să strop- mare şi jurământul tare de la turci că-i vor face
şască toată ţara Moldovei şi pre hanul său, pre pre voie de toate câte scrie mai sus, cum au
Ion vodă să-l prinză”. Oastea cu care sultanul pohtit el, s-au gătitu să meargă la paşa, în tabăra
trece Dunărea e aşa de mare, că nu poate fi turcească şi au împărţit tot al sau între cazaci şi
oprită. Ion Vodă caută să prindă „limbă” spre a di cătră toţi ş-au luat iertăciune şi însuşi al
afla mai multe, dar n-are parte decât de „un treilea tabăra turcească au mersu. Acolo, dacă
turc rău rănit, de n-au putut nimica dintr-însul l-au dobânditu, cu multă mânie l-au mustrat şi
să înţeleagă”. La Cahul, domnitorul se urcă l-au dat de viu, de l-au legat de coadile a doao
într-un pisc de deal ca să vadă cu ochii lui cămile şi l-au slobozit prin tabără de l-au
oştirea duşmană. Bătălia ce se încinge este fărâmat (atuncea zic să fie zis Ion vodă: «Caută
înspăimântătoare, descrisă cu ochii cuiva care că eu multe feliuri de morţi groaznice am făcut,
vede deopotrivă planul mare şi pe cel mic. iară această moarte n-am ştiut să o fi făcut.»)”.
Norocoasă este din nou expresia tacitiană de
esenţă morală: Prima noastră cronică este, în amestecul ei
inextricabil de observare rece a atrocităţii şi
„Ci moldovenii aşa sta, cum s-ar fi gătit să de creştinească perplexitate, de ironie cultă şi de
moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au inocenţă populară a stilului, o operă clasică a
făcut între amândoao părţile, că nu era loc a prozei istorice.
călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa

58
MIRON COSTIN
(1633 —decembrie 1691)

doamnei lui Ştefan vodă, s-au fârşit dzilele sale


şi Matei vodă domnul muntenescu, omu fericit
preste toate domniile aceii ţări, nemândru,
blându, direptu om de ţară, harnic la războaie,
aşea neînfrântu şi nespăimântat, cât poţi să-l
asameni cu mari oşteni a lumii”) şi aceleaşi
constatări providenţialiste („Iară di pe acele
vremi să cunoaşte paharul lui Dumnedzău
aproape de schimbare şi curundu spre alte mai
cumplite vremi”). Insă, treptat, ies la iveală
însuşirile proprii lui Costin, legate atât de stilul
omului, cât şi de faptul că aparţine unei gene­
raţii mai noi.
Mentalitatea, în primul rând, este alta,
reflectând o altă epocă. Familia lui Ureche,
atestată din timpul lui Alexandru cel Bun, are
trăsăturile oricărei nobilimi de spadă, cu lungă
tradiţie în urmă. Cronicarul însuşi îşi trăieşte
norocos maturitatea şi bătrâneţea sub domnia
lui Vasile Lupu, pe care Costin o va evoca, plin
de nostalgie, ca pe un timp de pace şi belşug.
Costin, în schimb, provine dintr-o familie mai
recentă de îmbogăţiţi peste noapte, tatăl său
fiind un om cu mult simţ practic, dar neştiutor
de carte, ca şi tatăl lui Dimitrie Cantemir, acela
Deosebirea între cronica lui Ureche şi aceea, din ordinul căruia va fi decapitat Miron. Când
care o continuă deliberat, a lui Miron Costin Miron se întoarce în ţară, pe la 20 de ani,
este, în unele privinţe, destul de mare, dar nu se domnia glorioasă a lui Lupu tocmai se sfârşea,
percepe de la început la lectură. O vreme avem făcând loc unei instabilităţi şi unei decăderi pe
impresia că sunt aceleaşi războaie sumar înfă­ care viitorul poet şi prozator le va resimţi
ţişate, care se sfârşesc cu mustrări şi tăieri de dureros. De aici, repetata lui plângere de „cum­
capete, în anul şi luna cutare, şi folosesc drept plitele vremi” care nu-i permit să scrie cartea
pildă urmaşilor („Cât l-au adus pe Răzvan la cum ar voi, de aici patosul cu care el se roagă
Ieremie vodă, după câtăva mustrare i-au tăiat să-i fie iertate greşelile („crede neputinţii ome­
îndată capul şi l-au pus într-un păru împotriva neşti...”). Tonul lui Costin este mult mai puţin
cetăţii. Iară pre unguri i-au gonit oştile până la senin decât al lui Ureche şi filosofia lui este în
munţi, cu mare vărsare de sânge. Fost-au acesta modul cel mai plastic rezumată de numeroasele
războiu la anul 7104 dechemvrie 5 zile. Aşa maxime presărate în cronică: „Binele pururea
s-au plătit lui Răzvan răul ce facusă şi el lui este gingaş şi pentru păcatele oamenilor, nu în
Aron Vodă”), aceleaşi portrete care înşiruie tră­ multă vreme stătătotiu”. Sau: „Orb nărocul la
sături morale („Peste scurte vremi după aşedzarea suiş şi lunecos a stare la un loc, grabnicu şi de

59
sârg pornitoriu la coborâş.” Autorul viziunilor gândul omenescu, singur de la sine la ce merge
apocaliptice din 1'fiinţa lumii este în gemene aici, şi la ce tâmplări apoi soseşte”, observă cu
şi nimic nu i se potriveşte mai bine decât vorba amărăciune cronicarul, după ce povesteşte cum
lui Seneca dintr-o epistolă: „calamitosus est s-a ţesut covorul de întâmplări nefericite. Vasile
animus futuri anxius”. Pare a-şi bănui tragica Lupu, deşi determinase căderea lui Alexandru
moarte. Costin este totodată şi un om mai Iliaş, nu acceptă domnia, pe care totuşi o dorea,
modern decât Ureche, letopiseţul Ţării Moldovei lăsând deocamdată pe boieri să-l cheme din
scris de el ia mai des în considerare cauzalitatea, Polonia pe Barnovschi. Un leah, vecin de moşie
ca şi aspectul uman-istoric al evenimentelor, în cu acesta, îl sfătuieşte înţelept „să nu-şi dea
pofida unui moralism de esenţă creştină asemă­ viaţa fară grije pe viaţa cu grije şi cumpănă,
nător, bazat pe cumpăna care atrage după faptă arătându-i lunecoasă lucrurile domniei de la
o răsplată. Factorii divini au dispărut practic din Moldova supt împărăţie păgână”. Barnovschi îi
scenă, coincidenţele şi neprevăzutul au fost răspunde imprudent: „Dulce este domnia de
secularizate. Explicaţiile fenomenelor sunt mul­ Moldova”. Costin comentează: „Şi apoi aşea au
tiple —economice, politice, psihologice —şi, de ieşita cuvintele leahului, cum au dzis”. Destinul
fiecare dată, aşezate în context european. O se află aici înscris în chiar imanenţa umană şi
linie groasă taie în două istoria din cronică, şi istorică. Se înţelege că din această mentalitate
anume când autorul simte nevoia să spună va rezulta şi o altă formă de a zugrăvi istoria.
„povestea lui Hmil hatmanul căzăcesc, de la Cea mai frapantă deosebire de clasicul leto­
care vremi (ahu!) s-au început şi răul nostru”, piseţ al înaintaşului este minuţia lui Costin,
căci acolo a fost „izvorul a tuturor răutăţilor abundenţa detaliilor, densitatea figurilor din tablou,
şi pustiităţii acestor părţi, începutul căderii şi lungimea unor episoade, repetiţiile şi digresiu­
împuţinării crăiei leşeşti, răsipa şi pustiitatea nile. Naraţiunea costiniană n-are deseori nicio
cazacilor, strângerea şi ţărâi noastre”: lanţul de fluenţă, e greoaie şi întortocheată, ca o apă de
cauze şi ansamblul perspectivei sunt absolut şes faţă de râul sprinten de la Ureche. Ca să nu-1
uimitoare şi ele arată cât de mult a evoluat de la rătăcească pe cititor, povestitorul trebuie să
Ureche interpretarea istoriei. Singurul element vină mereu cu precizări ca „precum s-a pome­
suprauman care apare la Costin merită să fie nit mai sus” ori „precum vedea povestea mai
totuşi reţinut.: „Neştiutoare firea omenească la gios”. Oştean el însuşi până pe la 40 de ani,
lucruri ce vor să hie pre urmă”, notează el de când a lăsat spada şi a luat pana, Costin este
fiecare dată când protagoniştii din teatrul primul nostru reporter de război. La Ureche,
istoriei nu sunt în stare să prevadă consecinţele multe bătălii sunt de obicei comprimate ca
actelor lor şi nici importanţa lor înşişi pe scenă. ştirile din telegramele agenţiilor moderne. La
Supuşi patimilor (studiate cu grijă de Costin), ei Costin, ele sunt descrise amănunţit, din toate
ştiu ce sunt şi ce vor, dar nu la ce-i pot conduce unghiurile de vedere, militar, politic, diplomatic,
simţirile şi dorinţele lor. Cu alte cuvinte, îşi cu prezentarea tipurilor de arme şi de arma­
ignoră destinul, iar destinul costinian este rodul ment, a erorilor tactice şi strategice. Tot aşa
implacabil al acumulării de porniri omeneşti sunt înfaţişate şi celelalte evenimente, însoţite
foarte subiective. Aici e o mare deosebire de de informaţiile cele mai pitoreşti care au putut
Ureche, la care destinul stătea tot în mâna lui fi culese, încât nu mai vezi doar relieful mare al
Dumnezeu. La Costin, deşi nu şi-l cunosc, lucrurilor, ci şi accidentele, neregularităţile şi
oamenii şi-l fac cu mâna lor. Cazul tipic îl excepţiile. Pânza amplă ieşită din filmarea
reprezintă relatarea despre revenirea din exil a îndelungată şi meticuloasă alternează cu prim-
lui Barnovschi Vodă, la cererea boierilor, ceea planuri în care apar chipuri şi gesturi şi se aud
ce se dovedeşte a fi pierzania lui. „Neştiutor cuvintele unora dintre eroi. Dialogul, întâm­

60
plător la Ureche, devine la Costin un procedeu vizirul devotat lui Lupu să nu strige pentru
frecvent Cronica e plină de conversaţii ferme­ domnia lui prea tare, „ce să tacă, să să lase pre
cătoare şi de extraordinare replici. Un sol leşesc mila împărăţiei”, căci, altfel, şi-a face singur
trece prin Moldova, dar refuză invitaţia la masă „perire”. La fel de captivante sunt dedesub­
a domnului Tomşa, cu o mândrie caracteristică. turile politice ale trădării logofătului Gheorghe
Solia e descrisă, întâi, cu detalii menite a sugera Ştefan, care duce la prăbuşirea lui Vasile Lupu.
exacerbarea vanităţii: „Ciubările la care adăpa Aşteptând sprijin unguresc, logofătul nu vrea să
caii, de argintu, şi cofe, şi barilce, la hamuri fie până una-alta la mâna domnitorului şi-i cere,
ţintele şi la haiduce cepragi de argintu. Intrând pentru orice eventualitate, îngăduinţa să se ducă
în Ţarigrad, au pus potcoave de argintu, numai la moşie, căci i-ar fi fiind jupâneasa bolnavă.
câte un cuiu bătute la cai, anume să cadă pe Totul e concret, detaliat, ca într-un roman istoric
uliţe”. Tomşa, care ştie că vizirul s-a schimbat modern. Lupu se află la liturghie când i se
între timp şi cel nou nu mai este prieten comunică dorinţa logofătului, care i se arată
leahului cel fălos, îşi zice în barbă: „Lase, cîine dinainte „cu faţa scornită de mare mâhniciune”.
leşe, că te voi purta eu!” şi ordonă să i se taie Abia pleacă Gheorghe Ştefan şi domnitorul are
solului toate tainurile de la popasurile moldo­ intuiţia trădării. Primeşte şi o scrisoare anonimă
vene. Hatmanul Calinovschi recomandă cui vrea în care e denunţat complotul. Costin îi repro­
să-l asculte metoda lui de luptă: „Şarpele, pănă duce întocmai textul. De la călugărul care
nu ridică capul din iarbă să-l loveşti”. Lupu, o adusese, Vodă scoate, cu ameninţări şi după
informat de trădarea unui boier, exclamă: „In dezlegarea acestuia de cuvântul dat de către
zadaru această slujbă acumu; să-mi hie spus mitropolit (care nu e altul decât Varlaam),
acestea pănă era în Iaşi logofătul”. Origina­ numele autorilor scrisorii, nişte boieri amestecaţi
litatea lui Costin provine din aplecarea (pe care şi ei în complot, dar apoi speriaţi de consecinţe.
lui Ureche nu i-o permite nici firea, dar nici După ce află de la ei ce este de aflat, Vodă pune
precaritatea documentelor) spre culisele istoriei. mâna pe un alt complotist, un serdar, dar nu se
El ne comunică, de câte ori ştie, ce se află în dă de gol că ştie ceva, jucându-se cu el cum
spatele evenimentelor, ce s-a discutat în cabine­ se joacă pisica cu şoarecele, speriindu-1 la urmă
tele principilor sau ale miniştrilor, zvonurile, foarte tare, când acesta înţelege capcana.
bârfele sau negocierile diplomatice. Dacă la Această veritabilă povestire poliţistă se bazează
Ureche aveam sub ochi numai faţa covorului, în întregime pe informaţii secrete, pe detalii ale
la Costin avem, de multe ori, dosul lui, cu fire şi anchetei şi judecăţii.
noduri cu tot. O istorie nu totdeauna eroică, în legătură tocmai cu astfel de pagini se
dar vicleană, machiavelică şi, mai presus de ridică şi problema caracterului memorialistic al
orice, politică. Stratagemele lui Vasile Lupu de a cronicii lui Costin, pe care cei mai mulţi
apuca domnia Moldovei sunt denunţate de câte l-au considerat neîndoielnic şi definitoriu, deşi au
ori vine vorba. Este, probabil, capitolul cel mai existat şi opinii contrare. S-a susţinut anume că
grăitor în această privinţă. Matei Basarab îl letopiseţul devine tot mai interesant pe măsură
sprijină pe Barnovschi, dar Lupu află de con­ ce se apropie de evenimentele contemporane.
ciliabulele lor secrete şi nu-1 mai însoţeşte pe Costin a putut participa direct la istoria moldo-
candidatul la domnie la Ţarigrad, făcând cale veană dintre 1653, anul întoarcerii lui în
întoarsă la Iaşi. Dar are grijă să trimită turcilor Moldova, şi 1661, când letopiseţul se întrerupe,
ştiri despre o pretinsă înţelegere a lui Barnovschi ca şi al lui Ureche, fară nicio explicaţie. De la
cu polonezii („O! îndrăcite a voitorului de rău N. Cartojan şi P.P. Panaitescu la G.G. Ursu s-a
veninuri!”, exclamă cu parapon cronicarul). statornicit obiceiul de a-1 considera pe Costin
Când Barnovschi ajunge în Turcia, e sfătuit de primul nosttu memorialist, cel puţin pentru

61
această parte, dintre 1653 şi 1661, a cronicii Miron Costin a fost de faţă (ori ar fi trebuit să
sale. Părerea opusă vine de la autoarea unui mic fie) modalitatea este aceea evocatoare a memo­
şi inteligent studiu, Magdalena Popescu care rialistului, şi nici că în toate cazurile când eve­
avansează teza că letopiseţul ar fi un „abecedar nimentele i-au rămas străine modalitatea este
al logicii istorice”, o scriere deci eminamente aceea a reconstituirii istoriografice. Evocarea
abstractă, care nu conţine oameni vii ori scene este cât se poate de vie pe multe pagini din
de viaţă, ci doar ilustrează tipuri şi situaţii prima jumătate a cronicii, bunăoară în acelea
universale. Dacă e aşa, atunci nu poate fi vorba despre Tomşa, despre războiul dintre turci şi
de memorialistică şi ar trebui să avem răbdare polonezi, despre uciderea lui Barnovschi sau
până la Neculce şi Radu Popescu. Mai mult, despre trădarea lui Gheorghe Ştefan. Niciunul
cronicarul s-ar fi oprit la 1661 tocmai fiindcă din aceste evenimente n-a fost trăit de Costin şi
prefera o istorie la care nu participase (deloc doar despre unul din ele a avut informaţii de
sau doar ca personaj marginal) uneia în care familie. Celelalte au fost pentru el istorice, tot
începea să deţină rolul unui protagonist. Ambele aşa cum sunt pentru noi astăzi. De altfel, exact
puncte de vedere au justificarea lor. Dar Costin după episodul cu logofătul trădător, Costin reia
e un prozator mai complex decât Ureche şi pe contul lui teoria aristoteliciană a superio­
nu-şi vădeşte lesne însuşirea dominantă. Ce rităţii văzului asupra celorlalte simţuri, ca să
argumente, au adus partizanii ideii că el a fost declare că de aici încolo, fiind el martor ocular,
un memorialist? Le descoperim sistematizate şi îi va veni „cu mult mai pre lesne a ne scrie de
simplificate la G.G. Ursu (1972). Cercetătorului aceste vremi”. însă ce urmează nu arată o
i se pare că e de ajuns să inventarieze eveni­ schimbare perceptibilă de atitudine literară. Cei
mentele la care cronicarul a participat ca să şapte sau opt ani de după domnia lui Vasile
scoată de aici concluzia că el s-a comportat faţă Lupu, când Costin e amestecat în multe, sunt
de ele ca un memorialist. Deosebirea de Ureche înfăţişaţi doar cu foarte rare ţâşniri memoria­
ar rezulta chiar din împrejurarea că acesta a listice, cum ar fi evocarea tifosului de care a
zugrăvit exclusiv evenimentele necontemporane. murit Ştefaniţă, probabil prima dată când un
Aşadar, regula ar fi că autorul letopiseţului al prozator român descrie simptomele unei boli.
doilea al Moldovei este istoriograf acolo unde, Memorialistul rămâne un istoriograf destul de
ca şi cel dintâi, se referă la lucruri pe care nu le-a plat. Ne-am fi aşteptat ca, de pildă, campania
trăit, devenind memorialist prin simplul fapt de a turcească din Ardeal, când era domn în
povesti altele, trăite nemijlocit Dacă regula Moldova Ghica, şi la care Costin a luat parte de
aceasta ar fi reală, ar trebui ca linia care îl separă la început la sfârşit, să fie relatată cu lux
pe istoric de memorialist să treacă prin capitolul de amănunte, cu observaţii directe şi pe un ton
al şaptesprezecelea. în acesta, Costin însuşi personal. Dar paragraful e succint, fară nerv, ca
narează evenimentul pe care el l-a considerat a şi cum Costin n-ar fi fost de faţă. Şi, la urma
sta la originea declinului Moldovei şi al întregii urmelor, nu e naiv să legăm mecanic partici­
creştinătăţi răsăritene. Dar apele nu sunt la fel parea nemijlocită de memorialistică? Dacă parti­
de net despărţite artistic cum sunt faptic. Iorga ciparea reprezintă oarecum condiţia minimă a
şi Călinescu au aprobat întrucâtva grăbit exis­ memoriilor, reciproca nu e deloc obligatorie.
tenţa unei tăieturi în cronică, pretinzând că Ca să fi scris memorialistică, îi era necesară lui
aceasta devine un adevărat roman în partea a Costin intuiţia unui procedeu literar care n-avea
doua. Este, de fapt, ceea ce au susţinut şi parti­ niciun precedent în proza noastră şi care era
zanii caracterului ei memorialistic. însă nu e destul de puţin frecvent la istoricii latini sau
deloc greu să observăm că nu în toate cazurile polonezi cunoscuţi lui. Autorul letopiseţului se
când cronica relatează întâmplări la care ştim că mişca într-o tradiţie pur istoriografică. Problema

62
nu este, de fapt, dacă el a avut ori nu experienţe n-au fostu avându ce paşte vara, ci le-au fostu
biografice care intrau în timpul evocat (dacă, dărâmându frunza. Şi atâta prafu au fostu, când
vorba lui Kogălniceanu, „cu aceeaşi mână purta să scorniia vântu, cât s-au fostu strângându
sabia spre apărarea patriei şi condeiul spre troieni la garduri şi la gropi de pulbere ca de
scrierea analelor naţionale”), ci dacă putea să le omet.”
valorifice complet, schimbând unealta istori­
cului cu aceea a memorialistului. Spre cinstea în schimb, la Costin tonul e mult mai per­
lui Costin trebuie spus că, deşi schimbarea nu sonal şi biografic, iar impresia provine din
s-a efectuat, cronicarul a fost foarte aproape de aprecierile nemijlocite şi banale ale privitorului
a-i pătrunde importanţa. E remarcabil chiar înspăimântat. Din păcate, acesta este aproape
faptul că el, teoretizând avantajele de a fi mar­ unicul exemplu clar din tot letopiseţul şi nu e
tor, nu uită niciodată să menţioneze că a fost corect să întemeiem pe el un prestigiu de
prezent în cutare sau cutare împrejurare. E memorialist:
drept şi că experienţele absolut personale sunt
limitate, evocarea subiectivă înlocuind de obicei „Eram pe atuncea la şcoală la Baru, în
reconstituirea obiectivă atunci când cronicarul Podolia, pre cale fiindu de la stat spre oraş.
posedă unele relatări anterioare. Nu cărţi sau Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor,
documente, ci povestiri, prinse cu urechea. Va cum să rădică deoparte de ceriu un nuor, sau o
fi marea plăcere a lui Neculce. Dar Costin pare negură deodată. Ne-am gândit că vine o furtună
a opri la atât dorinţa de a îmblânzi sobra şi cu ploaie, pănă ne-au tâmpit cu nuorul cel de
latineasca naraţie istorică a lui Ureche. Memo­ lăcuste, cum vine o oaste stol. In loc ni s-au
rialist cu adevărat n-are cum deveni. Face doar luat soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura
o jumătate de pas peste Ureche. Considerabil, mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai
fireşte, şi acesta. Ce e mai palpitant, psihologic şi sus, iar carile era mai gios, de un stat de om şi
epic, la Costin, e tocmai partea de repovestire a mai gios zbura de la pământu. Urlet, întunecare,
întâmplărilor din culise, cu trădări, comploturi asupra omului sosindu, să ridica oarece mai sus,
şi anchete. Nu e încă memorialistică, deşi e un iară multe zbura alăturea cu omul, fără sială de
soi de colportaj, care fisurează impersonalitatea sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o
istoricului, anunţând sensibilitatea de artist a lui bucată mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe
Neculce, însă într-un mod inteligent şi superior deasupra pământului, ca de doi coţi, până în trei
selectiv, fară picanteria „joasă” de la urmaş. Cel suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip.
mai înaintat pas pe calea pe care proza noastră Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acela
abia pornea este faimosul episod al lăcustelor. stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul, şi aşea,
Deşi este în multe privinţe o excepţie în cronică, stol după stol, cât ţinea de la aprândzu, până
merită să-l comparăm, spre a înţelege sensul îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros
modificării, cu seceta din vremea lui Petru dzăcea; nice cădea stol preste stol, ce trecea stol
Şchiopul descrisă de Ureche. Impresionantă, de stol şi nu să porniia pănă nu să încăldziia
seceta este prin biblica ei impersonalitate ca un bine soarele, spre aprândzu şi călătoriia până
tablou complet sustras ochiului omenesc: îndesară şi până la căderea la mas. Cădea şi la
popasuri, însă unde mânea, rămânea pământul
„Domnindu Pătru vodă ţara Moldovei, negru, împuţit. Nice frundze, nici pai, ori de
mare secită s-au tâmplatu în ţară, de au secatu iarbă, ori de sămănătură nu rămânea.”
izvoarăle, văile, bălţile şi unde mai nainte prin­
dea peşte, acolo ara şi piatră prin multe locuri Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea
au căzut, copacii au secat de secită, dobitoacile simplă de la Ureche. Fraza lui este grea, fastuoasă

63
şi alambicată, inspirată de topica latină, aşa cum împăratul şi urdzisăm şi începătura letopise­
s-a băgat imediat de seamă. împotriva opiniei ţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste
lui Călinescu, cel care a văzut în sintaxa costi- vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de
niană esenţiala contribuţie a cronicarului la proza griji şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare
noastră, cred că acesta e unul din punctele gându slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi
nevralgice ale limbii lui. Nefirească şi neplăcută, prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pămân­
fraza nu-i ajută povestitorului, deşi nu i se poate tului nostru şi nouă. Deci primeşte în ceastă
nega o anumită amploare şi chiar cadenţa, rod al dată, atâta din truda noastră, cât să nu să uite
unor simetrii şi repetări. Câteva sunt chiar în lucrurile şi cursul ţărâi, de unde au părăsit a scrie
episodul cu lăcustele citat mai sus. Multe com­ răposatul Ureche vornicul[...]. Cu această făgă­
paraţii sunt însă stereotipe şi şcolăreşti, deşi ele duinţă că şi letopiseţ întreg să aştepţi de la noi
au o origine îndepărtată în Biblie. S-a vrut de om avea dzile şi nu va hi pus prea vecinicul
acreditată de unii ideea că ar fi nepotrivit să sfat puternicului Dumnedzău ţărâi aceştiia
vorbim de umanism întârziat la Costin, deoa­ ţenchiu şi soroc de sfârşire.”
rece el avea formaţia nobilului european al
veacului XVII, educat la şcoala iezuitismului Bunul Dumnezeu îndurându-se, Costin scrie,
Contrareformei poloneze (G. Ivaşcu). Dar oare spre bătrâneţe, dacă nu letopiseţul întreg, cum a
nu chiar această şcoală este o „înflorire de promis, măcar partea ce lipsea la Ureche, şi
toamnă” a umanismului renascentist, cum spune anume aceea care se referă la perioada cuprinsă
Iorga, o decadenţă, una din doveei stând chiar între primul şi al doilea descălecat. De neamul
în artificiala ei retorică de manual? moldovenilor va fi una dintre cărţile de căpătâi ale
P.P. Panaitescu afirma că, în afară de Plutarh, Şcolii Ardelene, care va afla în ea multe din
Costin şi-a luat sursele direct de la istoricii argumentele latinităţii şi ale vechimii noastre pe
polonezi învăţaţi la Bar. S-a convenit ulterior că aceste meleaguri (acelea ale continuităţii, ori ale
e o exagerare, dar, oricum ar fi, Costin nu poate „persistenţei”, cum zicea Iorga, îi vor veni în
fi apărat prin spoieli de faţadă, care să-i dea minte abia lui Cantemir). Prefaţa este polemică
masca unui adevărat renascentist, de nu chiar a (toată scrierea va fi la fel) şi nu mai puţin
unui baroc. Stilul letopiseţului său divulgă reala memorabilă decât letopiseţul. Stând autorul
dificultate. „multă vreme în cumpănă” de a se apuca de o
Acest stil, stânjenitor în naraţiune şi por­ trudă care „sparie gândul”, prin îndrăzneala ei,
tret, deci în proza istorică, este mult mai nime­ „biruit-au gândul” să scoată la iveală în cele din
rit în proza de idei, pe care Costin o scrie, urmă „felul neamului”, de unde au venit stră­
întâiul, în literatura noastră. El se remarcă deja moşii lui, în ce parte de lume îi este ţara, ce
în predoslovia letopiseţului şi ajunge la apogeu în limbă vorbeşte şi aşa mai departe. Prefaţa urmă­
cealaltă scriere românească, De neamul moldovenilor. reşte cu mari sarcasme „basnele” lui Simion
Aici caracterul savant este la el acasă, ca şi Dascălul şi ale lui Misail Călugărul, a căror sursă
artificialitatea. Predoslovia la letopiseţ este de Costin declară a n-o fi putut afla în niciun
neuitat, în nobleţea ideilor şi în rostirea ei istoric serios. Ironia şi patosul se împletesc
solemnă, de aulă academică: într-una din cele mai înalte expresii ale dem­
nităţii limbii române din toate timpurile:
„Fost-au gândul meu, iubite cetitoriule, să
fac letopiseţul ţărâi noastre Moldovei din descă­ „Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatu
lecatul ei cel dintăi, carele au fostu de Traian nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi

64
viiaţa mea, Dumnezeu ştie cu ce dragoste grâu, vinuri dulci şi uşoare, untdelemn, mare
pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, bivşug şi de poame de tot feliul: chitre, năramze,
acum şi slăbită. De aceste basne să dea seama ei lămâi şi zahăr, şi oameni iscusiţi, la cuvântu
şi de această ocară. Nu ieste şagă a scrie ocară stătători, peste toate neamurile, neamăgei, blânzi,
vecinică unui neam, căci scrisoarea ieste un cu oamenii streini dintr-alte ţări nemăreţi, îndată
lucru vecinicu. Cându ocărăscu într-o zi pre tovaroşi, cum ar fi cu ai săi, cu mare omenie,
cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi supţiri, pentru aceia le zicu gentiloni, cum zicu
da seama de ale mele, câte scriu.” grecii... Aceia ţară ieste acum scaunul şi cuibul
a toată dăscălii şi învăţătura, cum era într-o
înainte de Descriptio Moldaviae, cărţulia lui vreme la greci Athina, acum Padova în
Costin întocmeşte un sugestiv tablou - istoric, Italiia.
geografic, etnografic, lingvistic —al Daciei şi al
ţărilor româneşti. Nu-i lipsesc acestui tablou nici Acest prozator de idei avea cunoştinţă că
puterea de persuasiune, nici însuşirile artistice. scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”.
Niciunde nu şi-a valorificat mai bine Costin Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu
fraza lui eminamente ideologică, mai modernă vorbi el însuşi în deşert şi a fi continuat, la
aici decât în letopiseţ, cu o mai apropiată de noi rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii”
redare a numelor proprii şi a altor cuvinte, cu o îl cheamă pe acela al lecturii. Din adâncurile
topică mai puţin silnică. Aici se găseşte, între unei medievalităţi mai neaşezate ca nisipul
alte bijuterii ale prozei noastre vechi, acea mării, dar nu lipsite de crepusculară grandoare,
descriere a Italiei (niciodată vizitată: iată chiar mângâie urechea noastră cuvintele nobile ale
dovada că lui Costin nu-i trebuie numaidecât să înaintaşului:
fie martor ocular, că el poate evoca memo­
rialistic inspirându-se din spusele altora), care „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite ceti-
sună odobescian, cu două veacuri înainte de toriule, să-ţi dăruiască după aceste cumplite
Istoria arheologiei: vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode
veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi
„Ieste ţara Italiei plină, cum să zice, ca o vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită
rodie, plină de cetăţi şi dă oraşă iscusite, mul­ zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de
ţime şi desime de oameni, târguri vestite, pline folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul
de toate bivşuguri şi pentru mare iscusenii şi cărţilor... Citeşte cu sănătate această a noastră
frumuseţuri a pământului aceluia, i-au zis raiul cu dragoste osteneală.”
pământului, a căruia pământu, oraşile, grădinile,
toată lumea, supt ceriu blându, voios şi sănătos,
nici cu căldură prea mare, nici ierni grele. De

65
ION NECULCE
(1672? - 1745)

veacul anterior şi înrudirea lui temperamentală,


dacă nu şi stilistică, cu muntenii contemporani,
între care Radu Popescu şi Anonimul
Brâncovenesc sunt cei mai însemnaţi ca scriitori
(Şerban Cioculescu, 1966; Valeriu Cristea,
1974). Spre deosebire de Ureche şi de Costin,
Neculce nu e ceea ce se cheamă un cărturar: e
lipsit de entuziasm pentru idealurile care-i
animaseră pe aceştia. Ca atitudine etică, letopi­
seţul său e mai curând o istorie secretă, inspirată
de raţiuni vădit personale, decât o operă de
educare a spiritului public. Autorul face figura
unui mic boier de ţară, prudent şi chivernisit,
intolerant, tălpiz, fricos de schimbări, cu piele
de iepure pe spate, cu parapon pe cei care au
reuşit mai bine decât el, precar ştiutor de limbi,
xenofob, dând vina relelor pe greci (deşi are
dublă ascendenţă grecească). Valoarea îi vine
din personalitatea savuroasă şi din geniul limbii
şi al povestirii. El redescoperă oralitatea populară,
un veac după ce Ureche descoperise scrisul
intelectual, şi, prin ea, tot acel caracter naiv,
Neculce îşi scrie letopiseţul după moartea local şi strâmtorat în orizontul moşiei proprii,
lui Cantemir şi a lui Radu Popescu, dar locul care se deosebeşte atât de mult de univer­
lui, prin tradiţie, se află în seria cronicarilor salismul şi europenismul costinian sau cantemirian.
moldoveni, pe care-i continuă. E adevărat, pe Chiar felul în care a ţinut să se întoarcă din
de altă parte, că această continuitate nu mai exilul rusesc, unde Cantemir a rămas şi şi-a
apare astăzi la fel de indiscutabilă ca ieri, când continuat opera, neînţelegerea lui pentru refor­
N. Iorga, după care s-au luat toţi istoricii de mele lui Petru cel Mare, indică o altă formulă
şcoală, l-a socotit pe Neculce, într-o pornire spirituală decât aceea a enciclopediştilor de
tipică de romantism ideologic, „un om de cinste, tipul lui Milescu sau Cantemir, deloc ameninţaţi
un moldovean cuminte şi cu frica lui Dumnezeu”, de depeizare şi găsindu-şi locul oriunde este
incapabil să defăimeze sau să linguşească, „un cultură. Până la un punct, deşi continuă cro­
bătrân foarte bătrân, cari, privind în urmă, în nologia faptelor de unde o părăsise Costin,
dunga din ce în ce mai umbrită a trecutului său, letopiseţul lui Neculce înfăţişează o reacţie
vede înşirându-se acele ce au fost, atât de la acesta şi anume reacţia autohtonismului la
liniştite, de orânduite, de frumoase”. Pînă şi europenism, a naţionalului la universal. Acum,
Şt. O. Iosif îl numea într-o poezie „bunul Ion spre mijlocul secolului XVIII, când îşi termină
Neculce”. S-a arătat, în anii din urmă, mai Neculce opera, această reacţie se produce
degrabă lipsa de legătură sufletească a croni­ pentru prima, dar nu şi pentru ultima oară în
carului din veacul fanariot cu moldovenii din cultura română. O vom mai întâlni de câteva

66
od. Un teoretician al spiritului etnic ar putea fi va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iara
condus la ideea că noi nu am fost niciodată va fi bine; cine precum îi va fi voia aşia va face.”
până la capăt europeni, fară să se fi produs Este aici ceva din duhul obştesc al iubitorilor
opoziţia localistă, că orice universalism este la de basme sau de ficţiuni în general, cum sunt şi
■oi corectat de naţionalism şi chiar de xeno­ aşa-zisele cărţi populare, pentru care verosimi­
fobie, că, în fine, perioadele dominate de cărtu- litatea istorică e secundară. Diferenţa de Costin
lărism elitist alternează cu cele în care se este izbitoare. într-o pagină a letopiseţului său,
iofuzează simţul popular cel mai „sănătos” cu referindu-se la viaţa lui Macedon scrisă de
putinţă. „vestitul istoric” Plutarh, bine cunoscut lui,
încă din predoslovia —lungă şi nesărată —a Costin precizează că ea nu trebuie confundată cu
letopiseţului lui Neculce, băgăm de seamă că Alexandria „den grecie ori dintr-altă limbă scoasă
marele ton costinian a făcut loc unei familiarităţi pre limba noastră”, care e „plină de basne
călduţe şi fară anvergură morală. Interesant e şi şi scornituri”. Tocmai acest roman popular şi
tâptul că Neculce a ţinut să anticipeze cronica suratele lui îi sunt însă simpatice lui Neculce,
propriu-zisă de acele patruzeci şi două de care-şi concepe legendele după chipul şi ase­
legende cunoscute sub ridul 0 samă de cuvinte. mănarea lor. La puţini alţi autori din secolele
^-Vuzite din om în om, de oameni vechi şi XVII şi XVIII se observă mai bine această
bătrâni”, acestea ne dau o idee clară de tipul de influenţă decât la Neculce şi la autorii de cronici
cultură al autorului, preponderent orală, cum versificate, cu care O samă de cuvinte are frapante
este şi expresivitatea limbii lui. Neculce nu asemănări, înainte de orice prin felul naiv-
pune temei pe sursele scrise, pe care nu le senzaţional de a privi întâmplările istorice şi
declară lămurit niciodată. Cercetătorii au stabilit psihologia protagoniştilor, în afara oricărei exi­
in cele din urmă numărul şi întinderea lor, dar genţe ştiinţifice, aproape exclusiv pentru ceea
asta nu schimbă cu nimic atitudinea croni­ ce este în ele captivant sau delectabil. Dorinţa
carului faţă de informaţie. Spre deosebire de care le stă la bază este aceea, foarte firească, de
Costin şi apoi de Cantemir şi de stolnicul a produce uimire. Şi nu ca „un capitol de istoria
Constantin Cantacuzino, care au o mentalitate românilor”, cum zicea Iorga, trebuie legendele
aproape ştiinţifică, Neculce rămâne la aceea citite, ci ca întâia noastră operă originală de
folclorică. E greu de apreciat în ce măsură imaginaţie.
stăpânea limbile ţărilor pe unde a stat (rusa, Căci dacă Neculce n-are multă cărturărie,
poloneza) sau limbi de circulaţie în acea vreme are un talent de prozator înnăscut, ca niciun
cum era greaca. Fapt e că printre izvoarele lui altul în întreaga noastră literatură medievală.
nu se găsesc decât cronici scrise în româneşte, Două trăsături sunt izbitoare în O samă de cuvinte
din care, fără a le cita, Neculce împrumută (şi vor fi şi în letopiseţ). întâi, faptul că aceste
adesea pasaje întregi. Compilaţia fiind metoda istorioare n-au mare lucru de legendă în ele,
vremii, la Neculce ea dovedeşte încă şi mai relatând întâmplări dintre cele mai obişnuite,
puţin spirit critic decât la alţii. Cronicarul e uneori chiar derizorii, şi numai împrejurarea că
convins că legendele din O samă de cuvinte „în sunt puse de obicei în sarcina unor personaje
letopiseţu nu sunt scrise”, ceea ce iarăşi nu este cu statut istoric le învăluie într-un abur eroic.
în toate cazurile adevărat, dar arată puţina Altfel, înfăţişarea foarte pământească a lucrurilor
preţuire acordată surselor culte ori ignorarea n-ar ridica nicio dificultate. în al doilea rând,
lor. Una peste alta, mentalitatea cronicarului se istorioarele cu pricina reprezintă un veritabil
vede şi din partea finală a recomandării —în triumf al spiritului anecdotic: nici descriere, nici
fond un lung titlu, după moda de atunci - a portret, nici comentarii: narativul pur, redus la
legendelor culese de el: „Decii cine va ceti şi le esenţă. Parcurgându-le, avem impresia că autorul

67
a evitat cu intenţie drumurile mari ale istoriei, leşilor, dar, aflând cine este, se înjunghie zicând
alegând potecile neînsemnate, care te scot în că „nu trebuiaşte să trăiască omul în lume, dacă
vecinătatea unor fapte mai puţin ştiute sau nu va avea năroc”; tăindu-se din porunca sulta­
aflate în spatele tabloului tuturor cunoscut, dar nului capul lui Barnovschi vodă, calul acestuia
cu atât mai atrăgătoare. Un copil de casă ar fi sare ca turbat, până ce pică jos mort, spre
trimis săgeata mai departe decât însuşi Ştefan uluiala turcilor, care cred abia acum în nevino­
vodă când cu construirea mănăstirii Putna, şi i văţia stăpânului lui; Gheorghe Ştefan, fiind
s-a tăiat pe acel loc capul. La moartea lui Ştefan, mare logofăt al lui Vasile Lupu, a fost văzut o
arcul şi un pahar de iaspis care au aparţinut dată sprijinindu-se ciobăneşte în toiag şi, întrebat
domnitorului au rămas la Putna: arcul l-au luat ce zice din fluier, a răspuns că-şi cheamă oile de
pe urmă nişte cazaci jefuitori, iar paharul l-a la munte, mod de a sugera că-i aştepta pe
stricat un călugăr, vrând să se fălească în ochii unguri să năvălească în ţară. Sunt şi câteva
unor tovarăşi de beţie. Când Ştefan s-a bătut cu legende construite ca nişte ample naraţiuni. De
ungurul Hroit şi a murit calul sub el, un aprod, exemplu, biografia spătarului Milescu, prima de
pe nume Purice, i-a dat calul lui, punându-se jos acest fel la noi, sau visul lui Rareş, când mergea
ca să se urce domnitorul cel mic de stat pe cu carele de peşte la Iaşi, sau, mai ales, extraor­
spinarea lui, înainte de a încăleca. Asemenea dinara povestire, scoasă parcă din Halima, despre
scene, care ne-au delectat pe toţi în cărţile un albanez şi un turc deopotrivă de tineri şi de
copilăriei, sunt însă mai degrabă umoristice săraci, care-şi caută norocul la Ţarigrad, jurân-
decât impresionante. Eroul iese, oricum, dimi­ du-şi să nu uite unul de altul de vor izbândi în
nuat din cele mai multe şi e destul să ne viaţă, turcul ajungând vizir şi punând pe albanez
amintim de portretele lui Ureche spre a ne da domn al Moldovei. Meritul acestor atât de cele­
seama că Neculce nu e sensibil la măreţie, la bre povestiri, încât au devenit pentru români
sublim, ci la senzaţionalul sau la caraghioslâcul arhetipale, constă şi în simplitatea lor fară cusur,
întâmplării. Când leşii ară Dumbrava Roşie, în stilul „jos”, familiar, lipsit de orice solem­
moldovenii îi zoresc cu un băţ ascuţit: „iar ei — nitate, pe care Neculce îl introduce în proza
zice Neculce ironic —să ruga să nu-i împungă, noastră.
ce să-i bată cu biciuşcile; iar când îi bătea cu Acest stil se remarcă de la început şi în cro­
biciuşcile, ei să ruga să-i împungă”. Logofătul nică. înscăunarea lui Dabija pare atât de obiş­
Tăutu dă cafeaua fierbinte peste cap ca pe vin. nuită, fără fastul ceremoniilor otomane, încât te
Rareş, fugărit de un popă, îi strigă: „Intoarce-te, crezi la Curtea împăratului Roş din Creangă
popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfârşită!”. Lucrurile decurg la fel de ţărăneşte: „Având
Bogatul negustor ţărigrădean Scarlat are albeaţă la cupariul trecere şi cinste la Poartă, au isprăvit
un ochi, de unde i se trag o groază de supărări. lucrul de domnie pentru Dabija vornicul. Şi eşind
Domnitorul Gheorghe Ştefan îşi face nevastă boierii înaintea vizirului, să ţinea de cela să-i
dintr-o fată luată în „carâtă” de pe drum, dar se aliagă de domniie. Iar Dabija vornicul nemică
ţine cu o slujnică. Astfel de lucruri nu se mai nu ştiia, nici în gând nu-i era. Ce cum intrară
povestiseră înainte. Darul de povestitor al auto­ în casă vizirul, fiind lucrul tocmit şi aşezat de
rului este învederat atât pe spaţii mici, cât şi în cupariul, şi întrebă vizirul care iaste Dabije. Şi
construcţii mai ample. Câteva dintre aşa-zisele arătându-1 boiarii, l-au îmbrăcat cu caftan de
legende n-au decât câteva rânduri, dar conţin, domniie”. Şi imediat ce isprăveşte cu înscău­
ca într-un degetar, materia unor adevărate nuvele. narea, cronicarul trece la obiceiurile domnului,
Astăzi, ele pot fi savurate în toată conciziunea pe care le istoriseşte cu voluptăţi de anecdotist:
lor, ca acele „ficciones” povestite de Borges: un „Acest domnu avea obiceai, când şidea la masă
tătar prinde în luptă şi omoară pe hatmanul şi videa niscaiva oameni săraci dvorind prin

68
ogradă, învăţa de lua câte doao, trii blide de pe cale de a-şi pierde capul, dar se nimereşte să
bucate din masa lui şi pâne şi vin şi le trimitea aibă o blană rusească de vulpe neagră pe care
acelor oameni în ogradă, de mânca acei oameni”. i-o dăruieşte vizirului în schimbul unei vorbe
Dimensiunile la care se petrece totul nu sunt bune pe lângă sultan; hatmanul Buhuş îşi rătă­
regeşti, ci ţărăneşti. Boierii intră în „casa” ceşte calul, în învălmăşeala luptei, dar are noroc
vizirului, Dabija zăreşte pe fereastră oameni ce cu căpitanul Decusară care-1 scoate din încercuire
lucrează în „ogradă”. Graniţele dintre cei mari şi remorcându-1 la coada calului său. Până şi unele
cei mici sunt şterse, ca în folclor. Cu excepţia minuni, cum ar fi lăcrimarea unei icoane a
războiului ruso-turc din 1711, toate celelalte Fecioarei, sunt tratate ca nişte fapte diverse.
bătălii sunt povestite de Neculce pe scurt, fară Portretul nu mai e, decât în rare cazuri (marele
savantele detalii militare de la Costin, dar cu portret al lui Grigore Ghica), izolat în text, ca în
precizări care ţin mai degrabă de roman. Petru basoreliefurile de la Ureche şi Costin, ci legat
cel Mare se sperie auzind strigăte în tabăra firesc de mersul acţiunii. Din acest motiv poves­
turcească, dar Dimitrie Cantemir îi dezvăluie că tirea este fluentă, scutită de parantezele ori de
aşa se roagă turcii, în gura mare. „Iar împăratul comentariile costiniene, totul subordonându-se
s-au zâmbit a râde şi au dzis: «Măcar că sunt epicului. In destule locuri, letopiseţul are aspect
păgâni, dar să roagă şi ei tare lui Dumnedzeu.»” nuvelistic, viu, iute:
Argumentele pentru domnie de la Ţarigrad
sunt înfăţişate ca în comediile moderne de „Şi cându-1 duce pe drum, îl puseră într-o
moravuri: vizirul joacă o astfel de comedie în sanie cu doi cai, unul albu şi unul murgu, şi cu
faţa boierilor, în timp ce viitorul domn, Grigore hamuri de teiu, ca vai de dânsul. Ocări şi
Ghica, şade pitit după o perdea şi se amuză. La sudălmii de audzie cu urechile. Ş-ajungându la
fel de „neserioase” par şi intrigile sau vicleniile. Suceavă, la un sat, anume au poftit puţintel lapte
Aşa cum reduce istoria la o poveste cu ţărani, să mănânce. Iară femeia, gazda, i-au răspunsu că
Neculce vede în maşinaţiile politico-diplomatice «n-avem lapte să-ţii dăm, c-au mâncat Duca-
latura şugubeaţă sau neghioabă. El n-are capaci­ vodă vaceli din ţară, de-1 va mânca vermii iadului
tatea lui Costin de a sesiza esenţialul şi nici cei neadormiţii». Ce nu ştie femeia aceia iaste
ierarhia corectă a evenimentelor. Dar le poves­ singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dac-au
teşte cu mai multă sare şi piper. Informaţiile de audzit că iaste aşea, îndat-au început a suspina
ordin anecdotic primează asupra celor econo­ şi a plânge cu amar.”
mice, politice sau sociale, cu excepţia părţii
finale a letopiseţului, când autorul, mare vornic, Portretul aceluiaşi domn este rău, batjoco­
e la curent cu politica financiară a ţării, şi cu ritor. Neculce are limba ascuţită şi nu cruţă pe
excepţia capitolului despre Dimitrie Cantemir, al nimeni. E uimitor cum a putut vedea Sextil
cărui apropiat Neculce a fost. Se răstoarnă însă Puşcariu (1936) la el „ton blând” de om „ier­
raportul de la Costin: întâmplările mărunte nu tător de slăbiciunile altora” sau cum Ştefan
mai sunt marginale, ci ocupă partea centrală a Ciobanu a putut vorbi de „sentimentul de
tabloului, acolo unde eram deprinşi să aflăm dreptate” care străbate cronica dându-i „o deo­
războaiele, înscăunările sau detronările. Neculce sebită valoare etică”. Ironia e acerbă: „Bogat
are plăcerea faptului divers, din care cronica lui ne bine şi folos au rămas ţărâi şi de la Petriceico-
oferă nenumărate mostre. Iliaş-vodă tocmai îşi vodă pradă şi foamete mare!”. La liniile, clasice
îngropa tatăl, în taină, „cu multă grijă şi frică de ale portretului cronicăresc, Neculce adaugă
datornicii tătâne-su, să nu-1 prindză, să-l închi- bârfa groasă, de obicei cu substrat erotic:
dză”, când un ceauş al sultanului îl ia şi-l duce la „Doamna lui (Dumitraşcu Cantacuzino) era la
serai ca să fie căftănit domn; Duca e mazilit şi Ţarigrad, iar el aice îşi luasă o fată a unei

69
răchieriţă de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaia, distincte despărţite prin câteva decenii, şi anume
care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în în exilul de după 1711 şi apoi, spre sfârşitul
vedeală între toată boierimea, de-o ţinea vieţii (a murit în 1745), adică, prima dată, cu
în braţi, de-o săruta.” Acesta este ceea ce am sentimentul eşecului personal iar a doua oară,
putea numi portretul lumesc de la Neculce, în foarte bătrân, când puţini dintre protagonişti
deosebire de cel eroic de la predecesori, şi el îi mai trăiau, ceea ce explică psihologia recrimi-
priveşte pe oameni mai ales prin prisma natorie şi cam veninoasă a multor pagini. Neculce
defectelor lor. Ştefan al lui Ureche este o mare e un Procopius care plăteşte contemporanilor
personalitate, căruia nu i se omit unele scăderi, toate poliţele, încondeindu-i pentru posteritate.
dar şi ele colosale, în vreme ce personajele Cu excepţia aceluia al lui Dosoftei, toate por­
neculciene sunt adesea numai nişte oameni tretele sunt răutăcioase. Bătrânul cronicar dă şi
ticăloşi. Văităturile cronicarului în faţa mizeriei sfaturi posţfactum protagoniştilor unei istorii în
umane n-au nicio grandoare, din pricina amă­ care el a jucat doar un rol secundar. Filosofia
nuntelor extrem de crude şi dezagreabile pe lui întreagă o găsim rezumată fără voie într-un
care ni le furnizează: „Căutaţi, fraţii, iubiţii comentariu ce opune dom concepţii de viaţă:
cetitori, de videţi ce iaste omenie şi curvie „Nu feri ca tată-său Cantemir, să să puie
grecească! Că el, bătrân, dinţii în gură n-are. împotriva unei crăii cu o mână de oameni slabii.
Dimineaţa îi închie, de-i punea în gură, iar sara Paza bună trece primejdia re; mielul blând suge
îi deschie cu încrop şi-i punea pe masă. Oh, oh, la doo maice; capul plecat nu-1 prinde sabie.
saracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni Aşa bună chiverniseală fecea şi Antiohie-vodă
c-aceştea ai avut!” Neculce face figură de om atuncea.” Paremiologia aceasta, care e caracte­
simplu, uluit de grozăviile celor mari. N-are ristică ţăranului din Neculce şi pentru care, pe
nicio înţelegere pentru greşeli ori slăbiciuni, nu drept, Călinescu l-a apropiat de Creangă,
e „filosof’ deloc, mai curând un bătrân pus pe ascunde însă o gândire meschină. Deşi el însuşi
beşteleală. în această privinţă nu seamănă, deşi boier, care se bate cu vigoare pentru moşiile lui
a fost comparat, nici cu Creangă, care e jovial, şi ţine socoteală minuţioasă a cheltuielilor chiar
nici cu Saint-Simon, atât de pătimaş în sarcas­ şi la înmormântarea nevestei prea iubite, Neculce
mul lui, ci mai bine cu arhondologul Constantin are mereu o căutătură urâtă spre cei cu fală şi
Sion sau, dacă vrem să-l înnobilăm, cu bătrânul avuţie, plângându-se ipocrit de sărăcia proprie:
Tolstoi. Totuşi, grozăviile le povesteşte cu „Decii acel sol să ţinea pre mare, după cum li să
vădită satisfacţie, ceea ce ni-1 face suspect de şi cade să să ţie, că n-au călcare de nime şi sunt
oarecare ipocrizie. El delirează fatalist pe tema nelipsiţi de cele trebuitoare şi nu ştiu pedeapsa
grecilor inevitabili: „Aşa socotesc eu cu firea sărăciii aceştii lumi, ca noi”. Ca memorialist, se
aceasta proastă: cându a vrea Dumnedzeu să satisface adesea cu ştiri de a doua. mână, cu
facă să nu fie rugină pe fier şi turci în Ţarigrad zvonuri şi bârfe. îl împiedică să le trieze chiar
să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume, curiozitatea lui pentru latura senzaţională şi
atuncea poate nu vor fi nici greci în Moldova şi dezinteresul pentru ceea ce e măreţ. Psihologia
în Ţara Muntenească...”. Grecii fiind motivul indivizilor e pusă în aceiaşi termeni simpli, deşi
tuturor calamităţilor şi zâzaniilor, alte cauze expresivi: „Iar Duca-vodă, dac-audzii că şed
cronicarul nici nu mai caută. Xenofobia ţine loc Cantemireştii la casăli lor cu paci, îndată se-m-
de orice explicaţie. Bănuitor din fire, vede peste brăcă în cămeşe de ghiiaţă.” Sau: „Duca-vodă,
tot interesul personal cel mai meschin. De aici dacă vădzu aşea, să tulbură tare şi-ş aprinsă
se trage aspectul de istorie secretă pe care-1 poaleli de toate părţile.” Pe această bază naivă
capătă uneori cronica lui Neculce. Autorul o sunt aşezate toate, chiar şi schimbările de
scrie, după toate probabilităţile, în două perioade domnie. Un turc cu trecere la sultan îl preţu­

70
ieşte pe Dimitrie Cantemir, care cântă la lesul cronicarului. Cu toate acestea, nimeni n-a
tambură ca nimeni altcineva, şi-l cinsteşte cu scris un portret mai exact şi mai inspirat al lui
vin moldovenesc ori de câte ori are ocazia, aşa Dimitrie Cantemir decât Neculce. Nici pe Petru
că pune pentru el o vorbă la stăpân şi-i scoate cel Mare nu-1 iubeşte şi totuşi rândurile pe care
cât ai clipi caftan de domnie. în pofida rezer­ i le consacră, când cu vizita la Iaşi, sunt la fel de
velor lui, mai cu seamă faţă de ceea ce socoteşte memorabile.
riscant ori chiar extravagant în politica lui Cu Neculce revin în forţă, în proza noastră
Dimitrie Cantemir, Neculce îi face acestuia un istorică, spiritul popular şi oralitatea ajutate de
portret excepţional, din care abilitatea şi forţa un talent de narator incomparabil, care com­
de seducţie ies bine în evidenţă. Intuiţia croni­ pensează îngustimea concepţiei şi netemeinicia
carului rămâne, oricum, superioară ideilor sale. culturii. Cel mai mare povestitor român de
El nu e de acord cu imprudenţele lui Dimitrie până la Creangă şi Sadoveanu este acest bătrâti
Cantemir, cu jocul lui dublu, cu mersul pe din secolul al XVIII-lea plin de parapon şi bâr-
sârmă, şi-l sfătuieşte să aştepte rezultatul luptei fitor ca o babă.
dintre ruşi şi turci înainte de a se decide pentru Celelalte cronici moldoveneşti (ale lui Nicolae
unii ori pentru alţii; toate sfaturile lui Neculce Costin, Ioan Canta, Axinte Uricariul sau ale
sunt cuminţi şi lipsite de risc; noua politică a diverşilor anonimi) n-au valoare literară.
domnitorului nu e nici pe placul, nici pe înţe­

Spiritul cronicilor muntene


Neglijarea multă vreme a istoriografiei Avea dreptate Alecu Russo (aflat în exil la
muntene, socotită nu numai prea partizană ca Soveja şi căzându-i în mână Magazinul istoric
atitudine, dar şi lipsită, din această cauză, de pentru Dacia) să spună, într-o primă şi întâm­
prestigiu artistic, a fost cu siguranţă o eroare, plătoare paralelă: „II y a beaucoup de naivete
căreia din fericire i-au pus capăt G. Călinescu şi dans Ies chroniques de Constantin le Capitaine,
N. Cartojan. în ultimul deceniu se constată însă beaucoup de sarcasme contre Ies Moldaves,
eroarea contrară şi anume supraevaluarea ei, mais il est tres diffus, tres fatiguant et ne vaut
printr-o critică fără măsură, care, găsind aici un pas Miron et autres.” Nu aflăm, dincolo de
teren mai puţin călcat decât acela al cronicilor Milcov, niciun geniu nativ comparabil cu acela
moldovene, construieşte cele mai hazardate neculcian şi, chiar dacă aceasta nu le ştirbeşte
ipoteze. O astfel de cercetare, din unghi retoric, din expresivitate, nicio cronică munteană n-a
consacră zeci de pagini modestei alcătuiri a lui modelat conştiinţa scriitorilor din secolul XIX
Radu Greceanu, care ar ilustra exigenţele clasice în măsura în care au facut-o cronicile moldo­
ale encomiasticii, dar condamnă foarte aspru vene. E drept că au fost mai puţin cunoscute,
ideologia, vai, de clasă, a mult mai înzestratului dar chiar şi lipsa de circulaţie prin copii le
Anonim Brâncovenesc, ca şi cum ar exista vreo dovedeşte inferioritatea. La origine târgoveţi,
cronică medievală netributară spiritului de clasă. negustori şi funcţionari, iar nu boieri de ţară,
Exagerarea se observă şi în urcarea lui Radu muntenii sunt experţi în arta spectaculosului
Popescu la înălţimea artei lui Neculce. Orice istoric, îndeosebi al aceluia comic şi ludic, suflete
s-ar spune, cronicile muntene nu le egalează pe ranchiunoase şi guri otrăvite, certăreţi, pamfle­
cele moldovene nici sub raportul exemplarităţii, tari din născare, cărora le lipseşte însă simţul
nici sub acela al talentului literar al autorilor. grandorii umane şi naţionale, atât de emoţio­
71
nant la Ureche sau Costin, precum şi tradiţia atribuit de N. Iorga lui „STOICA logofătul
acestora. Nicio singură cronică nu s-a păstrat, LUDESCU, care au fost slugă bătrână la casa
de vor fi existat, în care să fie discutată bunăoară răposatului Constandin postelnicu”, cum se
problema originii limbii şi a poporului. Abia recomandă singur cu prilejul nefericit al tri­
Istoria Ţării Rumâneşti a Stolnicului Cantacuzio, miterii lui la ocnă din pricini de politică de
care este şi prima noastră „cronică” ştiinţifică, partid. Dacă pentru partea privitoare la înce­
se va referi la aceste lucruri. De la început, puturi, letopiseţul împrumută copios de unde
cronicile muntene au fost curtene şi oficiale. Şi poate, aşa încât e inutil să încercăm a-i găsi o
în vreme ce moldovenii s-au simţit obligaţi valoare (valoarea e totdeauna proprie), ceea ce
moral să se continue unul pe celălalt, într-o se referă la epoca apropiată (de pe la Matei
ştafetă a responsabilităţii faţă de istoria ţării, Basarab încoace) este uneori interesant. (Problema
muntenii au preferat să se răfuiască între ei, ca atare a originalităţii şi a aluviunilor a fost
luând-o uneori pe cont propriu de la capăt, ca discutată de Dan Zamfirescu în 1967.) Pecetea
să dovedească orgolios dreptatea partidei boiereşti stilistică a identificat-o perfect Ş. Cioculescu:
care-i stipendia. De aceea, independenţa de „cucernicia laicului crescut în climat pravo­
spirit a moldovenilor nu suportă comparaţie cu slavnic.” îţi vine a crede că autorul n-a fost
partizanatul muntenilor, care au îmbrăţişat logofăt boieresc, ci călugăr, atât este de frapantă
cu toţii o cauză, fie a unei fam ilii, fie a unui cultura lui biblică şi atât este de impregnat de
domnitor, dar niciodată pe a ţării lor, şi au duh bisericesc felul de a interpreta faptele şi
excelat mai cu seamă în injurie sau în linguşeală, oamenii. Tot ce e bun vine de la Dumnezeu,
trecând lesne de la una la alta, cu un con­ tot ce e rău de la dracul, care unelteşte să strice
formism fară scrupule. Cine s-ar fi aşteptat, de rânduielile celui de sus şi-şi vâră coada pre­
pildă, ca batjocoritorul comentator al domniei lui tutindeni. „Covârşiţi de nebunie şi plini de
Şerban Cantacuzino să fie una şi aceeaşi per­ diavolul”, nişte oşteni se pun contra lui Matei
soană cu lăudătorul lui Nicolae Mavrocordat, Basarab, dar Dumnezeu, văzând asemenea
punând în batjocură, ca şi în laudă, aceeaşi înde­ „călcare de lege”, trimite asupra lor „caznă,
mânare stilistică şi, în plus, uitându-şi cu non­ adică judecată, ca şi odinioară eghiptenilor”.
şalanţă (e drept, după 25 de ani) cele mai tari Explicaţiile evenimentelor se reduc la astfel de
idiosincrasii şi înălţând osanale acolo unde mai intervenţii dintr-o parte sau din alta. Iisus dă o
înainte spurcase? Editorii operei lui Radu Popescu ploaie cu piatră, dar norul îl ocoleşte pe bunul
nu republică de obicei dedicaţia aşezată de către Matei vodă şi-şi leapădă ghiulele asupra răului
acesta în capul compilaţiei scrise cu începere Vasile Lupu. La rândul lui, „diavolul, pizmaşul
din 1722 la indicaţia personală a lui Nicolae neamului omenesc, văzând pre Constandin
Mavrocordat, într-atât contrastează ea cu spi­ postelnicul că se porneşte spre fapte bune..., îl
ritul ludic-ironic considerat caracteristic pentru tot cerca, despre cum îi iaste obiceiul lui, să-l
cronicar: „Care aciastă mică şi puţină osteneală prinză în clucsa lui”. Până şi în antiturcismul
cu multă plecăciune o închin măriei tale, bunu­ său, cronicarul denotă mai mult o pornire reli­
lui stăpânului mieu, la care mă rog măriei tale să gioasă decât una patriotică. Ura lui întrebuin­
primeşti cu inimă bună...”. Să mai reamintesc ţează acelaşi vocabular: cine nu ţine partea
că Şerban Cantacuzino este unul din ultimii Cantacuzinilor nu poate fi decât un „spurcat”.
domni pământeni, iar Nicolae Mavrocordat E drept, din când în când, ea se dezlănţuie în
primul fanariot? memorabile imagini de blestem arghezian, cum
spune Călinescu, anticipând totodată paginile
întâia cronică munteană este, la sfârşitul antigreceşti ale lui Neculce. In naiva lui încrân­
secolului XVII, aşa-numitul letopiseţ Cantacu^inesc, cenare, deşi incapabil să-şi reţină mânia şi dis­

72
preţul, cronicarul scrie totuşi câteva rânduri evenimentele de după 1700, ci şi pe aceea,
viguroase despre răscoala seimenilor lui Matei anonimă, care apucă lucrurile de la descălecat,
Basarab, pline de toată acea grosolănie soldă­ la fel ca letopiseţul cantacuzinesc. Spre deo­
ţească, de beţiile, de înjurăturile şi de violenţele sebire de Ludescu, cu spaimele şi superstiţiile
fără seamăn pe care le ştim (dar nu e deloc lui de om bătrân, crescut în spirit creştinesc şi
sigur că le ştia şi Ludescul) din istoricii latini vorbitor numai al limbii scripturilor, Radu
care au zugrăvit revoltele legionarilor: Popescu are tonul unui om de lume, şcolit în
străinătăţuri, s-ar zice, unde a învăţat istorie şi
„Şi aşa fiind ei turbaţi, ca nişte porci făr’ de trei sau patru limbi, curtean şi diplomat încercat
nici o ruşine să suiră sus, în casele domneşti şi în solda domnilor succesivi. Alegerea lui de către
dederă năvală unde zăcea domnul lor căutând Băleni, dacă aşa s-a pus problema, ca să scrie
pre aceşti boiati supt căpătâiul lui, supt paturi, versiunea cea bună a istoriei, s-a dovedit noro­
prin poduri, prin cămări, prin Iade, până-i coasă. Letopiseţul Bălenilor înfăţişează într-un
găsiră. Şi aşa, dinaintea lui, i-au luat, cât să mod mult mai verosimil ticăloşiile Cantacuzinilor
cutremura locul de groaza lor, dezbrăcându-i de decât o face letopiseţul acestora cu ale Bălenilor.
haine, bătându-i nemilostiv, pân-i-au scos afară Ura lui Radu Popescu e mai puţin delirantă
la câmp, şi acolo i-au omorât, înaintea tuturor decât a lui Ludescu şi, exceptând pasajul refe­
oştilor [...]. După ce au dat Dumnezeu de s-au ritor la înscăunarea lui Şerban Cantacuzino (care,
vindecat Matei-vodă la picior, ieşit-au în pre­ să nu uităm, i-a ucis tatăl), celelalte sunt mai
umblare cătră Argeşi, şi învârtejindu-să de acolo, degrabă viclene, cu bune aduceri din condei,
iar dorobanţii şi semenii i-au închis porţile şi ţesând batjocura cu firul subţire al indiferenţei
i-au ieşit înainte, la şanţul cel mare, cu toate simulate şi jucând comedia perfectei ingenuităţi.
tunurile, oprind pre domnul lor ca să nu mai Dincolo de asta, ceea ce atrage atenţia lui Radu
intre în cetate, zicând că de acum înainte nu le Popescu, într-o măsură mai mare decât la toţi
mai trebuie să le mai fie lor domn, ci, sau să cronicarii, este ceea ce s-ar putea chema arta
iasă din ţară, sau să să călugărească. Deci aşa au spectacolului. Cam totul stă sub acest semn la
şăzut cu toţi boiarii lui, obidit din josul oraşului, cronicarul Bălenilor, care are ochi mai ales
3 zile. Şi nici pâine nu lăsa să-i aducă, să pentru spectacolele din viaţă şi din istorie, şi
mănânce din averea lui şi din toată cinstea ureche sensibilă la vorbirea străzii şi la comedia
domniei lui. Deci într-alt chip n-au avut cum limbii. El este un spectator prin excelenţă, în
mai face, ci le-au făgăduit să le dea bani din faţa lui aflându-se parcă necontenit o scenă de
dăstul. Atuncea de-abiia l-au lăsat de-au intrat teatru, pe care atrocităţile sau farsele, „meşte­
în târg, la scaunul lui. Iar ei nu să mai aşeza, ci şugurile” sau crimele, ospeţele şi petrecerile de
ca nişte lupi flămânzi şi ziua, şi noaptea zbiera tot soiul sunt jucate de actori reali. De altfel,
şi umbla pe la casele boiarilor, ca nişte calici, Radu Popescu descrie, cel dintâi la noi, un
de-i pedepsea şi le cerea de băutură. Nimenitea spectacol de acrobaţie şi scamatorie, în „drumul
nu le putea sta înpotrivă. Că umbla toţi beţi, Cotrăcenilor”:
zăcând prin pimniţe, cu muieri, cu copii cu
tot.” „Adus-au pehlivani de cei de joacă pe funii
şi de alte lucruri; adusese şi un pehlivan hindiu
Răspunsul partidei Bălenilor a venit prin harap, carele facea jocuri minunate şi nezăzute
pana ascuţită a lui RADU POPESCU (c. 1663- pă locurile noastre. Iute om era şi vârtos. Lângă
1729), dacă e să credem părerea destul de răspân­ altele, dă nu le putem lungi, făcea acestea mai
dită astăzi, care-i atribuie, fară totuşi argumente ciudat: punea de rând 8 bivoli, şi să răpeziia iute
convingătoare, nu doar cronica referitoare la şi, sărind peste ei, să da în văzduh peste cap şi

73
cădea în picioare, de ceia parte; alta: un cal că „l-am văzut cu ochii”, cum spune într-un
domnesc, gras, mare, îşi lega chica dă coadă-i, rând despre un grămătic bătut crunt. Nu sunt la
şi-l bătea comişălul cât putea, şi nu putea să-l el multe explicaţii, ca şi cum lucrurile fiind prea
mişce de loc; alta, un copaci mare den pădure bine ştiute, n-ar mai trebui decât arătaţi cu
adusese, neted, şi, înfipt, s-au suit pă dânsul ca degetul adevăraţii vinovaţi, care sunt, fireşte,
o maimuţă; deci, după multe jocuri, ce-au făcut Cantacuzinii. Tonul e nervos. Procesul lui Stroe
sus în vârfu-i, s-au slobozit de acolo cu capul în Leurdeanul este iarăşi un spectacol, ca cel cu
jos, şi au dat în picioare; alta: un tulpan lungu pehlivanul, dar atroce:
de mulţi coţi, îl ţinea oameni în mâini, cât era, şi
să răpeziia iute, şi mergea călcând pă tulpan, „El tăgăduia că nu ştie de acelea nimic; iar
şi nu să afunda; alta: să prindea mulţi oameni feciorii lui Constandin postelnic scoaseră neşte
câte doi în mâini, şi făcea chip ca o bute cu răvăşale, zicând că sunt ale lui, care-i scria lui
mâinile, şi mai lungu, şi să răpeziia iute, şi intra Grigorie-vodă [...] Ci unii zicea că le-au dat
cu capul pen gaura aceia, şi nu-1 simţea oamenii, Grigorie-vodă, alţii zicea că izvod au dat după
şi de ceia parte cădea în picioare. Ca acestea acelea, alţii într-alt chip zicea; iar noi am văzut
multe facea, care nu le ţinem minte.” neşte răvăşale, care după ce l-au închis pă Stroe
vornic iar în puşcărie, şi i-au făcut judecată dă
Dar nu doar pehlivanii, adică saltimbancii moarte, şi l-au pus într-un car cu doi boi, numai
de profesie, au plăcerea să se dea în spectacol, cu antiriul şi cu nădragii, şi au pus neşte priviţ la
ci şi unii domnitori, ca de pildă Radu Leon, car, şi i-au spânzurat răvăşalele acelea (ale cui
după ce primeşte caftanul: vor fi fost, Dumnezeu ştie) şi aşa cu acea pompă
l-au trecut prin târgu, şi l-au dus la mănăstirea
„ ...Ş i dându-i ploconul dă domnie, s-au Snagovului, dar nu l-au omorât, ci fără voie l-au
rugat să meargă la Ţarigrad să-şi vază casa, şi călugărit; că au şi strigat: «Doamne, doamne,
l-au lăsat; dar nu-i era pentru vederea casii, ci fară voie îmi iaste». Şi când să-i puie numele:
pentru mândreţea, ca să să primble pen Ţarigrad Silvestru, iar el zicea: «Nu Silvestru, ci Mahmet».
cu pompă domnească, să-l vază prietenii. Şi, într-acest chip fu călugăriia lui Stroe vornic.”
slobozându-1, au mersu pe la Ţarigrad, şi de
acolo au venit în ţară.” A fost mereu citată comedia pe care o
joacă vizirul împreună cu Grigore Ghica boie­
Când împărăţia trimite o agă la Bucureşti rilor munteni veniţi să obţină firman pentru
ca să constate voinţa boierilor, aceştia pun la Antonie Ruset şi înşelaţi cu subţire rafinament
cale o adevărată reprezentaţie populară menită oriental (scena este şi la Neculce). Multe alte
să-l impresioneze pe ambasador: personaje par să aibă aceleaşi talente ca şi vizi­
rul. Când banul Băleanu, numit caimacam, îi
„Deci boierii trimise dă olac la boierii ce eliberează pe boierii închişi de precedenta
rămăsese în ţară, dându-le ştire pentru turcul domnie, aceştia îşi iau obezile abia scoase şi le
ce vine, zicându-le să scoaţă ţară multă înaintea aruncă la picioarele unuia dintre împilatori: „şi-i
turcului, să să jăluiască de Radu-vodă şi de zicea să le puie în gât.” Schimbările de domnie
greci, şi au făcut. Au scos tot feliul, muieri, fete, atrag altele, iar cum ele se petrec adesea pe
care-i zicea că le-au ruşânat copiii, şi că ş-au neaşteptate, iau naştere situaţii comice, în care
bătut joc dă dânsele, oamenii carii zicea că rolurile se răstoarnă:
i-au prădat, i-au căznit şi altele.”
„Pă urmă prind plăiaşii şi pă Ilie armaş, şi,
Radu Popescu este un povestitor cursiv, aducându-1 p ân la o cârciumă lângă Bucureşti,
antrenant şi muşcător. El lasă deseori impresia legat, iată şi veste veni în toată ţara că iaste

74
Gligorie-vodă domn; care auzind Ilie armaş, au refuz sunt memorabile: „Dar ce aş vrea eu cu
început a înjura pe plăiaşi, de l-au dezlegat, şi domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa
au alergat după dânşii, şi le-au dat bătaie pan' la m ea...” Acestea lipsind în celelalte cronici,
moarte, şi l-au dus legaţi la Bucureşti.” ceremonia înscăunării este mult mai amplă şi
mai pitorească la Anonim, conţinând şi amă­
Partea din cronică referitoare la Brâncoveanu nuntul că unul din tunurile care trag salve ono­
ridică şi o problemă de originalitate a infor­ rifice nu-şi slobozeşte încărcătura, ceea ce se
maţiei. Despre domnia lui Brâncoveanu avem interpretează ca semn rău. Radu Greceanu (totuşi
trei cronici: în afara celei a lui Radu Popescu, cel mai consistent biograf al lui Brâncoveanu) nu
avem panegiricul, neinteresant literar, al lui Radu dă conţinutul negocierilor de la Viena, pe care
Greceanu, cărturar cunoscut al vremii, dar lipsit în schimb Anonimul le înfăţişează punct cu
de darul expresiei şi aşa-numitul Anonim punct Discuţia de la Braşov dintre generalul
Brâncovenesc, în care şi eu văd, împreună cu austriac Heissler şi ambasadorul lui Brâncoveanu
alţi câţiva (N. Cartojan, cel dintâi), cea mai este relatată de Anonim sub forma unui dialog
valoroasă artistic dintre cronicile muntene. foarte viu, care nu există în celelalte două cro­
Opinia cea mai răspândită a fost multă vreme nici, deşi ambasadorul nu era altcineva decât
că Anonimul i-a folosit pe Radu Popescu şi pe Radu Popescu însuşi, căruia Radu Greceanu îi
Radu Greceanu. Se impune acum tot mai mult era rudă prea apropiată ca să nu fi ştiut şi el de
opinia contrară că el a stat de fapt la baza cel ambasada cu pricina. Cu mai multe detalii decât
puţin a cronicii lui Radu Popescu. Datele de Radu Popescu povesteşte Anonimul păţania
redactare a celor trei texte fiind ele însele Doamnei lui Ştefan Cantacuzino la Schitul
controversate, nu putem socoti decisiv criteriul Dintr-un Lemn, din ziua chiar când la Ţarigrad
cronologiei. Lectura textelor arată, pentru inter­ erau decapitaţi Brâncoveanu şi fiii lui. Iar dacă
valul comun, o bogăţie de informaţii mai mare la judecarea lui Staicu, paharnicul complotist, e
Anonim, Radu Greceanu fiind cel mai sărac, redusă de Greceanu la nici o pagină şi foarte
prin lipsa lui de intuiţie nemijlocită a oamenilor searbăd relatată, ea devine la Anonim o nuvelă
şi a întâmplărilor, iar Radu Popescu nimerindu-se de sine stătătoare, atent condusă şi interesantă.
să fie, tocmai aici, extrem de succint. E deci Sunt şi câteva posibile relaţii directe, când între­
puţin plauzibil ca Anonimul să fi fost acela care barea cine de la cine a împrumutat nu poate fi
a împrumutat, cu atât mai mult cu cât ceea ce evitată. Bunăoară caracterizarea Cantacuzinilor
este mai atractiv la el nu se găseşte la ceilalţi, şi „carii pururea au fost ficleni domnilor şi n-au
anume mulţimea de amănunte concrete. E posibil fost odihniţi de nici un domn” de la Radu
totuşi ca, lucrurile fiind de notorietate publică Popescu este aproape identică la Anonim: „care
(unele sunt relatate şi de Neculce), să nu fie de felul lor era neodihniţi şi nemulţumitor
vorba în toate cazurile de un împrumut. De tuturor domnilor”. Ca să nu mai spun că ea este
altfel, împrumuturile ca atare se pot stabili. prilejuită de acelaşi eveniment. Asemănător e şi
Intervenţia boierilor pe lângă Brâncoveanu ca textul în care se relatează finalul domniei lui
să-l determine a accepta domnia este seacă la Brâncoveanu: modul cum stolnicul Constantin
Greceanu şi la Popescu, dar bine constituită Cantacuzino oferă imbrihorului turc toate notele
epic la Anonim (au citat-o mulţi, după domnului despre diversele lui tratative cu duş­
G. Călinescu, care însă o atribuie greşit lui Radu manii imperiului, apoi solia Cantacuzinilor la
Popescu): abilul personaj se lasă rugat, tras, Ţarigrad spre a grăbi uciderea lui Brâncoveanu,
împins, rosteşte cu acest prilej şi un discurs, în fine căutarea de către oamenii sultanului a
reprodus in extenso de cronicar, totul cu scopul averii acestuia. Atrage atenţia şi plăcerea celor
de a-şi asigura jurământul de credinţă al doi autori de a explica unele cuvinte, dând în
boierilor. Cuvintele cu care şi-a început el falsul paranteze sinonime mai de circulaţie, ca şi folo­

75
sirea exact a aceleiaşi expresii, când vor să „micii lumi” din jurul tronului sunt fară sens,
indice că n-au pierdut din ochi subiectul poves­ căci toţi autorii medievali au acelaşi orizont, dar
tirii: „Ci dar să venim la prochimen” (adică la indică locul unde ar trebui căutat autorul. I s-a
subiect). Dacă portretul lui Ştefan Cantacuzino, propus şi un nume, al uneia din rubedeniile lui
succesorul lui Brâncoveanu (mai plastic la Brâncoveanu, instruitul Preda Pârşcoveanu.
Anonim, care are această formulă de neuitat: Viitorul ne va lămuri dacă e cel bun. Revenind la
„spre zisele lui nu putea să razime cineva că cu prochimen, vorba lui, să spunem că Anonimul
ceasuri îşi schimba vorbele şi faptele”, acolo unde are acelaşi ton subţire, intelectual de la Radu
Popescu se mulţumeşte să zică despre el că era Popescu şi aşa de diferit de al lui Ludescul,
„cu totul nestătători la toate vorbele şi faptele neluându-se ca un bigot de toate ale lumii
lui”), cronica lui Radu Popescu ia amploare, în ticăloşii, mai dând-o pe glumă, deşi la nevoie
vreme ce a Anonimului se împuţinează ca un tăind în carne vie („să înşală ca un Bălăcean, că
om de bătrâneţe. De altfel, cu primii doi domni Bălăcenii totdeauna îşi întindea mintea după
fanarioţi, expediaţi într-o pagină şi ceva, ea se şi nişte păreri nebuneşti”). E familiar, ca şi Neculce,
încheie, lăsând celuilalt plăcerea de a deveni dar nu în felul ţărănesc al moldoveanului, ci ca
panegiristul lor. un târgoveţ destupat la cap şi fără complexe.
Anonimul are astfel de eficiente formule rezu­
La urma urmelor, nici nu este important să mative: „au vorbit cele ce au vrut, însă temeiul
răspundem la întrebarea dacă ANONIMUL vorbelor acesta au fost: că să ruga Constandin-
BRÂNCOVENESC a apelat la luminile lui Radu vodă să facă bine să să ducă (nemţii) din
Popescu şi Radu Greceanu sau invers. Oricum, Bucureşti în Ardeal”. Sau, auzind că turcii l-au
nu ştim cine este acest Anonim. Pare un poreclit pe ducele de Saxonia năkăran şi „cer­
apropiat al Curţii lui Brâncoveanu („că de multe când acest cuvânt”, află că el „pe rumâneşte va
ori şi noi am audzit pe Constandin-vodă să zică fărâm ă potcoavă’ şi se lămureşte cu însu­
zicând”), ca şi ceilalţi doi cronicari, nu însă lipsit şirile poreclitului. Deseori, neştiind exact ce s-a
de obiectivitate faţă de domnitor (luând chiar petrecut, oferă mai multe versiuni. S-a pretins
deschis partea lui Antioh Cantemir, când a fost că iubeşte exagerat zvonurile, dar el nu se laudă
împiedicat de Brâncoveanu să se însoare cu una cu informaţii neverificabile, arătând clar sursa şi
din fetele lui Şerban Catacuzino), anticantacuzin neluându-şi răspunderea: fiind ţinut într-un rând
(nu aparţine aşadar facţiunii urmaşilor aceluiaşi Brâncoveanu la Adrianopol o lună, când sultanul
Şerban şi nici Stolnicului, judecat acesta foarte nici măcar nu i-a acordat audienţă, domnitorul ar
aspru pentru trădarea care a dus la moartea lui fi cheltuit mult ca să scape basma curată, „cum
Brâncoveanu) şi, după cum putem aprecia acum, spunea cei care au fost acolo”. Acest stil fluent
om citit, fin, nu aşa de pătimaş ca Radu şi neologistic al comentariilor nu exclude talen­
Popescu, deci fără să fi suferit probabil el însuşi tul narativ şi un simţ al spectaculosului compa­
de pe urma unora sau altora, excelent observator rabil cu al lui Radu Popescu. Extrădarea unor
şi povestitor. E legat de cancelaria domnească complotişti dă prilej lui Brâncoveanu să însce­
poate în partea ei diplomatică, deoarece cunoaşte neze o reprezentaţie mai puţin amuzantă decât
bine conţinutul unor tratate externe şi are ştiinţă crudă, iar cronicarului s-o relateze totuşi cu haz:
de ce s-a discutat, fie la Viena, fie la Braşov, fie
chiar în cabinetul vizirului, când acesta ar fi „Luară pe Staico şi cu ai lui băgaţi în feară
refuzat să accepte o candidatură la domnie cu şi în cătuşi şi-i puseră într-un car mocănesc şi
aceste autoironice vorbe: „deaca românii scot într-acel ceas îi porniră de-i aduseră în ţară, pe
domnii şi pun domnii, dar noi ce suntem şi ce care i-au descărcat din car la casa iazagiului în
păzim aici”. Obiecţiile pe care i le-a făcut recent Bucureşti şi au poruncit tuturor slujitorilor şi
un cercetător cum că se rezumă la îmbrăţişarea toţi oamenii târgului să să strângă să-i vază cum

76
îi aduc. Şi mult norod de oameni se strânsese Anonim Brâncovenesc e aşa de scurt şi, având şi
cât toate uliţele erau împănate dincotro veniia. unele goluri (între 1669 şi 1703, 1711 şi 1714
Şi ţinuse pe gâdea cu un ciomag mare în mână nu e nimic, iar între 1703 şi 1711, abia două
de veniia înaintea lor în chip de postelnic mare, pagini), devine prea succint tocmai când ne
că aşa să auziia, precum Staico vrea să fie domn trezise cel mai mare interes. S-a vorbit de rupe­
în Ţara Rumânească”. rea promiţătoarei cadenţe din pricină că eveni­
mentele se acumulaseră şi autorul n-ar mai fi
O nuvelă poliţistă este pasajul care se referă fost capabil să le cerceteze cu atenţie şi să le
la un tovarăş al complotistului Staicu şi anume ordoneze. Ipoteza însă nu se sprijină pe nimic.
Dumitraşcu. O alta, foarte asemănătoare ca Tot ce putem constata, dacă citim textul, este
subiect, este pasajul despre complotul unor că autorul pare să-şi fi pierdut treptat, nu
adversari ai împăratului de la Mosc, descoperiţi distanţa necesară (căci nu e cine ştie ce reflecţie
şi daţi în vileag tot cu ajutorul unei înscenări, în naraţiunea lui, ci mai degrabă un je t puternic
puse la cale de împărat. Deşi cronicarul n-avea de amintiri şi de impresii), dar pur şi simplu
aici elemente de observaţie nemijlocită, el se pofta de a scrie. Din ce în ce mai lacunar şi mai
arată un povestitor la fel de bun în specialitatea uscat, textul se destramă pe la margini ca un
comploturi şi înscenări. E păcat că splendidul tricotaj neîncheiat bine.

Proza de idei. Romanţul


i
cult
DIMITRIE CANTEMIR
(26 octombrie 1673 —21 august 1723)

Proza de idei începe cu De neamul moldovenilor


a lui Costin şi continuă cu Istoria Ţării Rumâneşti
a lui Constantin Cantacuzino, cu Hronicul şi
Divanul lui Dimitrie Cantemir. Toţi trei autorii
au fost preocupaţi de „începătură”, lucru cu
atât mai demn de relevat în cazul Stolnicului,
cu cât el este primul muntean atras de problema
vechimii noastre pe aceste meleaguri şi un savant
la fel de mare ca ardeleanul Olahus sau ca mol­
dovenii Milescu, Costin şi Cantemir. Biblio­
grafia consultată de el este impresionantă, iar
sursele, totdeauna indicate. (De aceea nu pare
probabil ca, atunci când a descoperit în Moldova
cronica lui Ureche, să fi cunoscut şi De neamul
lui Costin, cum s-a presupus, căci pe aceasta
din urmă n-o citează). Stolnicul nu mai este
cronicar, ci istoric adevărat. Critică şi el acea
„mare grămadă de minciuni” care ar fi Alexandria,
învinuindu-o că mai mult „bălmăjaşte”. Discută
izvoarele, cu o argumentare strânsă şi tenace,

77
A

cu premise clare şi concluzii aşijderea. Ii res­ pe un politician circumspect în Istoria ieroglifica,


pinge nu numai pe interpolatarii lui Ureche („că sub chipul păsării numită Brehnacea, socoate că
nu ştiu cu ce îndrăzneală şi cu ce neruşinare, „în multe ştiinţe şi meşteşuguri era deprinsă”.
acela ce o va fi scris întâi o va fi făcut!”), dar şi Din fresca de la Hurezu ne priveşte un bărbat
viziunile mitice despre descălecat ale acestuia, sever, cu gura strânsă de dispreţ, cu ochi sfrede­
încheierea lui va fi pe placul Şcolii Ardelene şi litori care parcă întreabă, şi care are (ce ciudat!)
în special pe al lui Maior (care reia pe larg fizionomia lui Balzac.
discuţia în Istoria pentru începuturile românilor în
Dachiâ): „...Valahii, cum le zic ei, iară noi, Cel mai de seamă intelectual român din
rumânii, sunt adevăraţi romani şi aleşi romani epocă este neîndoielnic Dimitrie Cantemir.
în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor este opera
i-au aşezat aici în urma lui Decheval”. Nu e mai unui Hasdeu al veacului XVIII, cu un plan
prejos imaginea pe care Stolnicul şi-a facut-o utopic şi nerealizat, în care autorul îşi pune mai
despre daci: „Stăpâniia dară şi lăcuia acest pământ multe întrebări decât şi-au pus înaintaşii lui într-ale
acele neamuri ce le zice dachi şi gheţi, oameni istoriei naţionale la un loc: „Care lucru precum
însă varvari şi groşi, idololatri, iară ostaşi mari şi ni să pare au stătut pricină pentru care noi ceşti
tari la bătaia războaielor, nepoftitori a să supune mai de pre urmă mai nici o ştiinţă fară prepus
altora, nici a să birui de alţii îngăduia”. Din putem avea: cine adecă iaste adevărat scith?
păcate, stilul acestei opere pline de remarcabile Cine ghet? Cine dac? Cine unn? Cine gherman?
idei este adesea de un comic involuntar, rosto- Cine sarmat? Cine slovan?”. Cartea reia, prin
gănesc, ca al pedagogului de şcoală nouă: „Că 1723, o istorie a moldovlahilor scrisă în latină la
nici unul în lume nu iaste carele den sine numai cererea Academiei berlineze. Din dorinţa de a
să ştie şi nici unul nu au aflat nimic, până când nu lăsa pe dinafară nimic, autorul n-a putut
n-au fost de altul învăţat”. Sau: „Mai iaste încă merge mai departe de primul volum (de la ori­
şi ceia ce zice că, supt Graţianu, goţii o au gini la descălecat). Circulaţia prin copii a Hronicului
cuprins şi o au luat (Dacia); iaste dară aici să este însă uimitoare. Ardelenii de la sfârşitul
întrebăm iară pe acest Martin: dară de la cine o secolului le vor descoperi la Blaj şi la Viena.
au luat?”. „Mersul volubil al frazei e cam cara- Bibliografia folosită o întrece pe a Stolnicului:
gialesc”, opina G. Călinescu. Dacă opera 154 de titluri. Cantemir e conştient şi mândru
Stolnicului nu merită un capitol într-o istorie de asta: „cum să dzice cuvântul, nici o piatră
critică a literaturii, autorul merită din plin un neclătită şi nici un unghiu nescociorât n-au
portret. Nu e nicio mirare. Istoria i-a fost lăsat”. Problematica este pe măsura izvoarelor:
atribuită atât de târziu, şi în pofida opoziţiei lui origini, teritoriu, continuitate, limbă, obiceiuri.
Aron Densusianu şi a lui Onciul, abia de către Ne surprinde accentul de purism latinist, care
N. Iorga, pentru ca paternitatea să-i fie din nou explică interesul Şcolii Ardelene pentru carte
contestată de curând (N.A. Ursu), cu oarecare (noi am fi „cea mai din lăuntru şi mai de treabă
temei. Stolnicul a fost eminenţa cenuşie a Ţării mădulare a împărăţiei romanilor”) şi arată
Româneşti de la cumpăna veacurilor XVII şi nu numai că basnele unui Simion Dascălul n-au
XVIII, prieten devotat şi deopotrivă duşman prins, dar că reacţia la ele a condus la exagerarea
înverşunat al mai multor domnitori, sfetnic al contrară. Stilul cărţii este încă mai rebarbativ
tuturor, diplomat şi intrigant („hoţul bătrân”, îi decât al Stolnicului, de un pedantism insupor­
spune Radu Popescu, plin de ură, deşi expresia tabil, chiar dacă, vorba lui Iorga, la vremea
e totodată simpatică), personalitate fără lirism, respectivă „pedantismul facea parte integrantă
aspră şi riguroasă, cu o cultură enciclopedică din ştiinţă, era, ca să zicem aşa, peruca ei”.
apreciată de însuşi Cantemir, care, pictându-1 ca

78
Curios este că Divanul, scris cu douăzeci şi Acest fapt este evident în prima lui operă.
cinci de ani mai înainte, este cu mult mai lizibil. Dialogul între înţelept şi Lume este un adevărat
Limba lui are chiar o anume dulceaţă. în materie poem oratoric, ritmat şi rimat, glumeţ şi patetic,
de stil filosofic, Cantemir se dovedeşte, s-ar concis şi luxuriant, furtunos şi calm, impregnat
crede, mai norocos decât în materie de stil istoric. de un enorm suflu liric în toată împletitura lui
Cuvântul către cititor debutează cu câteva fraze de întrebări şi de răspunsuri. Atât refuzurile
cadenţate şi muzicale, ce nu pot să nu vrăjească cazuistice ale înţeleptului, cât şi cochetăriile
urechea noastră învăţată, ce e drept, în proză, insinuante ale Lumii au, pe lângă inventivitatea
cu alte sonuri, şi care a uitat latina: filosofică, şi un anumit haz al ideii:

„Cinstite şi de trudă iubitoriule cetitoriu, „Lumea: Dară ce vrei să dzici? Au doară nu


iată trei, spre a sufletului dulce gustare, ţi să sunt frumoasă?”
întind meşcioare. în cea dintâi dară, ale lumii, înţeleptul: Ba frumoasă, de te voi socoti că
adecă a trupului, nebunii şi rele, sufletului stri­ eşti grozavă, că de a tale frumuseţe să nu mă
cătoare şi de tot omorâtoare pofte —şi, împo­ nebunesc.
trivă, a înţeleptului, adecă a sufletului înţelepciune, Lumea: Dară au nu sunt bună?
cunoştinţă şi spre lumeştile, să nu dzic trupeş- înţeleptul: Ba bună, de te voi precum rea să
tile, desfrânate pofte înfrânare, oprire şi pără­ fii cunoaşte, ca prin răutate bun să mă fac şi la
sire —să cuprinde. în cea de a doua, pentru ale mai mare bine să agiung.
lumii găsite minciuni şi bârfituri şi pentru a Lumea: Dară nu sunt înţeliaptă şi de toată
înţeleptului vorovite adevărat cuvinte marturi şi cunoşriinţa plină?
mărturii aducându-să, lumea de mincinoase, înţeleptul: Ba înţeliaptă, de te voi nebună
iară înţeleptul de credincios să dovedeşte. în ţinea şi prin a ta nebunie înţelept să mă fac...”.
cea mai pe urmă, care a treia iaste...”.
Printr-un soi de raţionament al reducerii la
Verbul la urmă, după model latinesc, dislo­ absurd, înţeleptul cere de la Lume avuţii, dre­
cările (aşa-zisul hiperbat), repetiţiile, antitezele, gătorii, stăpâniri regeşti (cam ca acelea oferite
rimele interioare şi celelalte figuri de limbă ori de Demiurg lui Hyperion în Luceafărul eminescian),
de stil caracterizează cel mai elaborat mod de spre a-i arăta apoi că numai împărăţia cerului
exprimare nu numai de la finele veacului XVII are cu adevărat valoare. La aceasta, Lumea răs­
românesc, dar din toată perioada medievală şi punde cu o inocenţă tot aşa de ispititoare cum a
chiar din epoci mai noi. Rezultatul poate fi fost cu mărul întins de Eva lui Adam:
discutabil, dar intenţia este vădită, ceea ce, într-o
vreme în care predomina expresivitatea involun­
tară, reprezintă o memorabilă excepţie. Autorul „O, dulcele mieu priiatin! Dară nu-ţi
Divanului n-a creat până la urmă limba filosofiei agiunge, nici te-ai îndestulat că pre lume orici-ai
româneşti, cum visa, şi nici un stil emulativ: a poftit nu ţ-au lipsit? Au fiind tu într-atâta cinste
rămas fară urmaşi, dar, în splendida lui unicitate, şi slavă, gândeşti că vei mai muri? Au asemeni-te
poate fi citit astăzi cu o încântare neegalată. Ca să cu ceilalţi oameni? Căci ca tine cine iaste? Sau
ne pătrundem de tăria limbii acesteia, nu ajunge cine ţie să potriveşte? Au doară lipseşte-ţi ceva?
să citim textul, trebuie să-l recitim. Ş. Cioculescu a Dară, bunule mieu priiatin, căci în multe gân­
denunţat la Cantemir o „superstiţie a stilului duri şi socotele dându-te, îţi izblăzneşti firea şi
ciceronian”, atrăgând atenţia că tânărul de 25 socoteşti acelea ce întristare îţi aduc? Iată, toate
de ani, ca şi, apoi, adultul principe moldav era câte-ţi plac înaintea ochilor le ai. însă acmu dară
înainte de orice orator şi iubea cuvântările publice. alte prepuneri, ce numai şedzi, bea, mănâncă şi te

79
veseleşte, că cât ai, nici odănăoară nu le vei nu atât o influenţă a barocului european, cât
svârşi”. una a spiritului vechii literaturi arabo-persane),
nu există o obscuritate propriu-zisă în Istorie.
Dar fiindcă nimic nu rămâne în Divanul Contemporanii, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi
fară replică, acestui cârpe diem al Lumii îi răspund avut nevoie nici măcar de „scara” personajelor.
lamentaţiile înţeleptului pe tema vanitos vanitatum, Aşa că mi se pare mai normal să acceptăm că
aceeaşi din poemul costinian, în variante de o nu din raţiuni esoterice şi-a scris Cantemir
fantezie superbă, după obiceiul lui Cantemir de povestea, ci din raţiuni ludice. Toate cifrurile,
a multiplica orice motiv în infinite oglinzi para­ numerice sau de alt fel, nu sunt la el decât nişte
lele. Conştiinţa zădărniciei atrăgând renunţarea, jocuri de om cultivat şi inteligent. Nu lipseşte,
înţeleptul o exprimă cu aproape aceeaşi delica­ desigur, intenţia pamfletară. Ea însă nu trebuie
teţe senzorială cu care Lumea lăudase bucuria exagerată şi nu .trebuie pretinsă o „operă de
de cele pământeşti. El susţine, în esenţă, că răzbunare” (Ş. Cioculescu, 1976) a „frustratului”
aceia care de toate s-au lepădat, alegând supli­ Cantemir. Istoria ieroglifică seamănă mai degrabă cu
ciul şi moartea, sunt cei fericiţi şi, ca să ne o alegorie foarte ingenioasă, animată de un uriaş
convingă de această răsturnare a ideilor curente, duh comic şi totodată benignă satiric, o scriere
apelează la ceea ce am putea numi persuasiunea în acelaşi timp naivă şi sofisticată, elementară şi
oximoronică: rafinată. Cea dintâi operă literară românească (în
sensul modern) este în fond una alexandrină,
„Ce unii intrând în foc, ca cum ari intra în care prelucrează în chipul cel mai savant-
roaă, alţii intrând în ger şi în gheţuş, ca şi cum artificial modelul romanţurilor populare medie­
ari intra în căldură şi în feredeu; alţii cu vine de vale. Este primul nostru romanţ cult. în Introducere
bou bătuţi, ca cum ari fi cu daruri dăruiţi; alţii (are şi o postfaţă!), autorul declară că scopul lui
de coadele a cai sirepe şi nemoliţi, cu iute aler­ a fost mai puţin epic decât retoric, ascuţirea
gătură târâţi şi pre a uliţilor pietre spârcuiţi, ca instrumentului lingvistic dându-i destulă bătaie de
cum ari fi în plimbări şi privelişti îmbla şi a cap. E adevărat că a scrie atâtea pagini de nara­
altora, a mulţi, alte multe fară măsură cumplite şi ţiune fictivă (oricâte prototipuri de oameni şi de
nesuferite pedepse pătimiia.” situaţii îi furniza experienţa directă) nu se putea
fară crearea unui limbaj adecvat, aşa cum şi
La sfârşit, înţeleptul şi Lumea încheie un studiul istoric şi filosofic pretinseseră unul, dar,
pact ideologic: trupul fiind lumesc, sufletul vine până la urmă, ceea ce ne captează interesul
de la Dumnezeu; macrocosmosul şi microcos­ rămâne tot plăcerea povestirii unor extraordi­
mosul reflectă această dublă faţă a lucrurilor. nare peripeţii, ca de Halima. Ar merita ca cineva
Acestea, în prima carte a Divanului. A doua să încerce a reda Istoria ieroglifică pe înţelesul
întreprinde critica moralei religioase pure, iar a copiilor mari sau mici din zilele noastre, elimi­
treia (copiată după Andrea Wissowatius, cum nând balastul şi uşurând fraza; s-ar observa
a arătat P. Vaida, 1972), pe a celei practice, însă atunci că partea rezistentă artistic e tocmai aceea
fără interes literar. de narare a unor uimitoare întâmplări dintr-o
Probabil că prima operă literară româ­ lume a animalelor şi păsărilor construită după
nească în deplinul înţeles al cuvântului este Istoria modelul celei omeneşti.
ieroglifică. S-a spus despre ea că este o istorie Subiectul este destul de simplu. împărăţia
secretă. Alţii au văzut în Cantemir un pasionat animalelor, aflată cu aceea a păsărilor într-un
de obscuritate, un ermetizant în limbaj. Dar, conflict mai vechi decât zidirea Babilonului, a
dacă exceptăm câteva poezii presărate în text, rămas fară epitrop şi, ca să-şi aleagă unul, tre­
de tipul „baroc” (în care trebuie să bănuim însă buie să aibă loc o obştească adunare. La aceasta

80
iau parte atât dobitoacele ce se ţin de pământ, Frumuseţea Helgei e imorală, ca şi relaţia ei
cât şi zburătoarele vecine şi prea puternice, al cu biata Cămilă, ceea ce Cantemir ne-o spune
căror epitrop este Corbul. Aşezate pe ranguri, în versuri echivoce, pline de aluzii erotice şi, în
jigăniile şi păsările se dispută pe tema epitropiei, fond, cifrate:
glasul lor fiind purtat de olăcari în toate
colţurile lumii: „Nu era dară, nici să putea afla „O, Helge, ficioară, frumoasă nevastă,
ureche în văzduh şi pre pământ carea de Cămila să ragă, tâlcul nu-nţăleagă.
straşnic sunetul veştii şi de groznic cuvântul Margă la Athina ce ieste s-aleagă.
poruncăi să nu să sfredelească”. Dacă divanul Ficioară nevastă, nevastă ficioară,
seamănă cu acela al fructelor din Poriko/ogos, Peste şease vremi roada să-i coboară,
tonul discuţiilor este de Ţiganiadă, din episodul Fulgerul, fierul, focul mistuiască.
polemicii despre forma de guvernământ. Cam Patul nevăpsit nu să mai slăvască.”
aşa decurge obşteasca adunare, în primele trei A '
capitole ale Istoriei ieroglifice. Cantemir este un înainte de Ion Barbu, acestea sunt primele
observator atent al psihologiei umane ascunse noastre versuri în cod (şi, desigur, cu cheie), în
sub măştile animaliere şi păsăreşti, dar şi unul al manieră Gongora-Marino (deşi Cantemir nu-i
particularităţilor păsărilor şi animalelor înseşi. citise), în care se insinuează că Helge nu fusese
Despre modul de a se exprima al Vulpii are fată Ia măritişul ei, dovadă patul nupţial ima­
această sugestivă caracterizare: culat, şi că născuse, numai după şase luni de la
nuntă, un copil conceput cu alt bărbat decât
„Cu acest feliu de învăluiri şi cu aceste sule Cămila. In versuri, ca şi în proză, Cantemir,
de bumbac, după ce Vulpea pre Lup împunsă, denotă acelaşi spirit ludic şi ingenios. Cu mai
pătrunsă şi pre cât putu în ura şi zavistiia multă inventivitate alegorică, el va descrie tem­
multor împinsă[...] şi în tot chipul cu podoabe plul secret (capiştea) al zeiţei Lăcomiei (boadza
îl învăscu şi-l desvăscu, îl îmbrăcă şi-l dezbrăcă, Pleonaxii), într-una din cele mai complexe şi
pănă mai pre urmă nu într-alt chip, ce vădzând somptuoase imagini spontan-baroce din câte
că mulţi urechea ascultării despre mulţimea avem. Ea figurează, desigur, Poarta Otomană:
vorovirii ei a întoarce începusă, cuvântul îşi
curm ă...”. „Lebăda îndată cu mine împreună sculân-
du-să, înlăuntrul capiştii intrăm. Unde în mijlocul
Nu mai puţin interesante sunt portretele. capiştii, boadza Pleonaxii într-un scaun de foc
De exemplu, acela al diformei Cămile, care o ia şedea, supt a căruia picioare un coptoraş de
de soţie pe frumoasa Helge, alcătuind un cuplu aramă plin de jăratec aprins a fi să videa. Iar din
monstruos: giur împregiur făclii de tot feliul de materie
arzătoare cu mare pară, vârtos ardea. La chip
„O, dreptate sfântă, pune-ţi îndreptariul şi veştedă şi gălbăgioasă, ca cei în boala împără­
vedzi strâmbe şi cârjobe lucrurile norocului, tească cad a fi să părea, cu sânul deschis şi cu
ghibul şi gâtul flocos, pieptul, botioase genun­ poale în brâu dinainte sumese, ca cum ceva
chele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute într-însele a pune s-ar găti, sta. Cu ochii închişi şi
urechile, lăboase copitele Cămilei cu suleaştec cu ureche plecată, ca când ce în poale i s-ar pune
trupul, cu albă peliţa, cu negri şi mângâioşi să nu vadă, iară ce materie ar fi carea s-ar
ochii, cu supţiri degeţelele, cu iscusit mijlocelul şi pune audzind să înţăleagă. în mâna dreaptă
cu rătungior grumăjelul Helgii, ce potrivire, ce cumpănă ţinea, în care de o parte, în locul dra­
asemănare şi ce alăturare are?” mului, piatra ce-i dzic ahortatos şi anevsplahnos
(căci pentru aceia doaî numere are) pusese, iar

81
de altă parte, chipul a toată lumea pus a fi să la descripţia poetică la caricatura grotescă. Răz­
părea. însă cumpăna din dreapta la pământ boiul purtat de muşte, albine şi ţânţari contra
atârna iară cumpăna din stânga ca pana în aer animalelor şi păsărilor este pe cât de comic, pe
giuca (că unde nesaţiul stăpâneşte, acolo toată atât de înspăimântător. Animalele sunt înţepate,
lumea decât bobiţa strugului mai mică ieste). băşicate, mursecate, pe corp, pe labe, pe bot, de
Iară în mâna stângă ţinea o leică, a căriia ţievie către micile vietăţi care pătrund odată cu aerul
pănă gios, la picioarele scaunului, agiungea şi în plămânii şi în ficaţii lor, umplând totodată
deasupra cuptoraşului celui de aramă într-o gaură văzduhul cu „micile lor trupuri ca un fum şi un
ce avea să sprijeniia. Deci, precât socoteala mea prav”. Nu mai este aici doar fantezia biblică de
agiungea, prin leică printr-aceia toate celea ce să la Dosoftei: se vesteşte aceea comic-terifiantă
punea trece şi în cuptoraşul cel de aramă se din Budai-Deleanu. în alt registru este „nuvela”
topiia, deciia în pară aprindzându-să scaunul în de spionaj care relatează urmărirea propriu-zisă
carele boadza şedea să făcea.” a Inorogului de către solii Corbului. Acesta stă
retras într-o paradiziacă poiană alpină, cu acces
dificil, în mijlocul „unor ape dulci şi răci curgă­
Sfârşindu-se fără rezultat obşteasca adu­
toare, ierbi şi păşuni în fel de fel crescătoare
nare, se pune la cale prinderea Inorogului, care
şi pomi cu livedzi de toată poama roditoare şi
se dovedeşte abia acum personajul principal. A
grădini cu flori în tot chipul frumoase şi de tot
patra şi a cincea parte din Istoria ieroglifică sunt
mirosul mângâios purtătoare”. înainte de roman­
consacrate urmăririi fabulosului animal. Cursa tici, nimeni n-a avut ochi pentru astfel de peisaje,
aceasta tulbură de la început ordinea cosmică. O a căror descriere pare, din pricina rimelor inte­
furtună colosală izbucneşte din senin şi închide rioare, muzicalizată. Ieşind Inorogul la păşune
toate căile de acces ale duşmanilor spre locaşul doar noaptea, nu poate fi de nimeni văzut.
Inorogului. Tabloul este bogzian şi totodată Trimisul Corbului, Şoimul, apelează la Hameleon
nespus de bogat în sonorităţi cum ar fi acelea să-l găsească. Hameleonului i se face im portret
din baladele romantice ale lui Bolintineanu: minuţios, scos parcă din Filolog. Inorogul acceptă
întrevederea cu Şoimul, formulând câteva con­
„Ce ei încă acestea orânduind şi fel de fel diţii. Loial, Şoimul ar voi să le respecte, dar
de laţuri, curse, mreji şi alte măiestrii în toate Hameleonul combină intrigi din cele mai abile
poricile şi căile întindzând strâmbătate ca aceasta ca să-l prindă pe duşmanul Corbului. El îl tră­
în multă vreme ceriul a privi, pământul a suferi dează chiar şi pe Şoim, înţelegându-se cu Dulăii,
neputând, de năprasnă din toate părţile şi mar­ pe furiş, şi anunţându-1 totodată pe Crocodil de
ginile pământului, holburi, vivore, tremuri, cutre­ posibila ieşire din ascunzătoare a Inorogului.
muri, tunete, sunete, trăsnete, plesnete scorniră, Grijuliu, se preface în faţa Bâtlanului că se teme
atâta cât tot muntele înalt cu temeliele în sus şi de o încălcare a înţelegerii din partea Şoimului.
cu vârvul gios răsturnară şi tot copacul gros, Denunţul nu e crezut, dar îl pune pe Hameleon
înalt şi frundzos din rădăcină îl dezrădăcinară, şi la adăpost de bănuieli. Hameleonul este per­
aşe, toată calea şi cărarea pre pământ şi prin aer fectul intrigant şi unul din personajele memo­
cu grele neguri şi cu întunecoşi nuâri, ca cu un rabile ale Istoriei ieroglifică. iată cum, alături de
veşmânt negru, căptuşind astupară şi tot drumul pictura animalieră, descoperim în cazul lui şi
de pe faţa pământului cu stânci pohârnite, cu observaţia tipologiei umane. Fără a urmări, ca
dealuri şi holmuri răzsipite şi cu păduri săciuite majoritatea comentatorilor, echivalenţa dintre
pretutinderelea închisără şi închiară.” măştile animaliere sau păsăreşti şi prototipurile
reale, trebuie să spun că autorul nu alternează
Au loc şi alte curioase fenomene naturale. mecanic planurile, ci încearcă să-şi facă perso­
Cantemir posedă o paletă intensă, mergând de najele plauzibile în amândouă deopotrivă. Citită

82
ca un romanţ cult (poetic, fantastic), Istoria fierte în aspidă până ce din zece ocale vor
ieroglifică nu e mai puţin uluitoare decât inter­ rămâne zece dramuri etc.), care-1 determină să
pretată ca alegorie satirică. Elementul satiric exclame: „vai de mine, vai de mine, dar unde şi
însuşi merită să fie curăţat de coaja alegoriei cine poate lucruri nevădzute, neaudzite ca
spre a fi valorificat în toată splendida lui gra­ acestea să afle?” şi să se trezească. Acest vis va
tuitate. Nu e câtuşi de puţin necesar să folosim fi tâlcuit de trei ori mai departe şi în trei feluri
„scara” spre a fi fermecaţi de imaginaţia scriito­ diferite. Dar în timp ce trădătorul visează,
rului, vizibilă până şi la nivelul lexical unde Inorogul cade în plasa întinsă şi, de supărare,
specialitatea lui sunt rafalele de sinonime: izbucneşte într-un blestem care-i traduce dorinţa
„Aşedară, şi într-acesta chip, Hameleonul după de a vedea modificate structurile geologice,
ce cât putu cătră toţi minciunile fiarsă, coapsă, cosmice şi mitologice ale întregului univers. Şi,
sără, pipără, înghiţi şi borî, într-un duh la locul ca şi cum proba bogăţiei poetice n-ar fi fost
de Inorogul să afla alergă”. Inorogul promite făcută cu asupra de măsură, Cantemir dublează
deci să vină la întâlnirea cu Şoimul. Dialogul magnificul blestem al Inorogului („sunete jelal-
dintre cei doi întrerupe captivanta poveste de nice, căialnice şi traghiceşti”) de plângerea
intrigă şi fară iubire. In partea a şaptea, meschin-ipocrită, burlescă a Hamaleonului. Trezit
Hameleonul are în aceeaşi noapte a trădării un din somn de „lăcrămoasele huiete” din cosmos,
vis straniu: orbecăind printr-o pădure extrem de Hameleonul aleargă speriat la Şoim, „voroava
întunecată, ajunge la un foc şi vede o şopârlă amestecând, limba bolborosindu-i, balele măr-
foarte mare, hrănindu-se cu spuză; foamea gându-i şi gura aspumându-i”, aşa încât „între
salamandrei („căci aşe să numiia jigania aceia”) cele multe brehăite, ceste puţine căptuşite
îi răscoleşte lui însuşi maţele şi începe a se văita cuvinte de-abiia să-nţelegea”.
prin somn; încearcă să se sature înghiţind jăratic, Inorogul scapă din prinsoare şi totul se va
dar arsurile foamei nu sunt nimic pe lângă cele isprăvi cu bine. Capitolul al zecelea este un
ale focului, ceea ce-i atrage o mustrare cu tâlc monolog-rechizitoriu făcut de Şoim Corbului,
din partea salamandrei („Nu tot stomahul toată care reproduce pasaje din capitolul al şaselea.
bucata mistuieşte, nici tot gâtlejul toată băutura Cantemir are multiple mijloace „ritoriceşti”.
priimeşte”), care-1 învaţă să mănânce ouă de Tot aici, el îşi citează singur cartea în carte, ca
şarpe spre a se lecui; ceea ce Hameleonul Cervantes prima parte din Don Quijote în a doua
făcând, se pomeneşte cu dureri încă şi mai parte a romanului, dar într-un context vădit
grozave, ca de naştere, căci puii şarpelui dau să parodic: Şoimul îl ameninţă pe Corb că riscă
iasă din ouă şi asta se întâmplă tocmai în pânte­ să-şi transforme în renume real porecla pe care
cele nefericitului animal, otrăvindu-1; amintindu-şi a primit-o în ... Istoria ieroglifică! Este un pro­
că leac contra otrăvii nu e altul decât cornul cedeu uimitor: „Şi nu numai — zice Şoimul —
Inorogului, Hameleonul aleargă la munte, unde după Istoriia ieroglificească cu numele Corb, ce
între timp avusese loc lupta dintre Inorog şi aşeşi de trup, cu suflet şi cu totului tot, acelaşi şi
Corb, primul biruind; cerându-i bietul Hameleon adevărat aşe să fii te arăţi.” Literatura noastră
învingătorului o împunsătură de corn, află că medievală nu cunoaşte o operă comparabilă cu
„puterea cornului mieu spre otrava care vine acest romanţ cult, ale cărui ecouri, din nefe­
din afară slujeşte, iară nu spre veninul carile ricire, vor fi la fel de târzii şi de restrânse (va fi
dinlăuntru să naşte” şi primeşte în schimb o publicat abia în 1883) ca şi ale operei lui Budai-
reţetă umoristică pentru suferinţa lui (corn de Deleanu.
cămilă, coamă de şarpe şi „unchii de pieşte”

83
Sursele imaginaţiei medievale
înainte de mijlocul secolului XVIII, ca prin pe numele său Gherman Vlahul, ceea ce i-a
lovitura de baghetă a unui vrăjitor, toate marile determinat pe unii să se îndoiască de valabi­
personalităţi dispar din scena literară: Cantemir litatea informaţiei. Dar din secolul XVI, din
în exilul rusesc, Neculce retras la moşia lui, epoca lui Mihai Viteazul, datează cu siguranţă
Radu Popescu în călugărie iar Stolnicul, spân­ prima tălmăcire a Alexandriei. Foarte devreme
zurat la Ţarigrad, capul său (veritabilă enciclo­ trebuie să fi circulat legendele şi vieţile de sfinţi
pedie) fiind umplut cu câlţi, după obicei, ca să (aşezate şi ele sub titulatura generală şi nu
poată fi arătat vizirului. Pe la 1740 se naşte tocmai exactă a cărţilor populare)', unele, incluse în
Ienăchiţă Văcărescu, ale cărui prime versuri văd Hronograful lui Constantin Manasses, au putut fi
lumina tiparului în 1787. Trebuie să treacă, cunoscute îndată după 1500 cronicarilor slavoni
aşadar, cincizeci de ani până când firul rupt să Macarie şi Azarie, care au utilizat versiunea
se înnoade din nou, interval în care literatura slavonă a celebrei opere bizantine. în româneşte,
română redevine populară, în sensul că autorii Hronograful a fost transpus fragmentar abia pe la
recad în anonimat iar operele lor în colportaj. 1620 de către Mihail Moxa. Din secolul XVII,
Chiar dacă cercetătorii (începând cu N. Iorga, posedăm copii după aceeaşi Alexandrie, după
dar informaţii convingătoare s-au strâns abia în Troada, după Varlaam şi loasafi iar din primii ani
timpul din urmă de către Al. Duţu, 1968 şi ai secolului XVIII sunt adoptările din Sindipa şi
1969) au atras atenţia asupra faptului că secolul din Archirie şi Anadan. Statutul literar al tuturor
XVIII nu e cu desăvârşire lipsit de miez, că acestora şi al altora mai târzii a fost de multe ori
tipăriturile şi traducerile cresc numeric după discutat, începând cu Hasdeu şi Gaster, conti­
mijlocul lui, este greu să nu observi dispariţia nuând cu N. Cartojan şi ajungând la Mihai
literaturii originale culte. Din ce se hrăneşte Moraru (1976, 1978). Scrierile au fost numite
totuşi imaginaţia puţinilor cititori? Mai întâi, din populare, deşi unele au autori cunoscuţi, mai
acele cronici versificate anonime, de care am ales din pricina felului în care s-au difuzat. „Ele
vorbit deja, şi care ţin loc de gazetă, de roman nicăieri nu se traduc, ci se transformă”, observă
şi de istorie. Apoi, din aşa-numitele cărţi popu­ deja Hasdeu în Cuvente den bătrâni. Sunt aşadar
lare, din ce în ce mai citite şi, spre 1800, masiv localizate şi „corupte” pretutindeni unde sunt
tipărite. Acestea sunt aproape singurele forme copiate şi de acolo merg mai departe în versiuni
de literatură care leagă generaţia lui Cantemir din ce în ce mai infidele faţă de original.
de aceea a lui Ienăchiţă, documente ale conti­ Răspândirea lor enormă, pe toată durata epocii
nuităţii noastre culturale în epoca fanariotă. vechi, atât în Asia, cât şi în Europa, în regiunile
Cronicile în versuri şi romanele populare consti­ de la gurile Dunării şi Balcani, ca şi în Occident,
tuie hrana unei societăţi care se laicizează treptat face din ele un fel de cărţi fă ră frontieră, care au
şi ireversibil şi din care doar o fărâmă are acces variante în nenumărate limbi: în indiană, arabă
direct la literaturi străine, restul trebuind să se şi persană, apoi, în egipteană, elină, bizantină,
mulţumească cu traduceri şi prelucrări. latină şi slavonă, în sfârşit, în română, italiană,
Cărţile populare au început să joace acest franceză, germană etc. Interesant este raportul
rol cu mult mai devreme. După datele culese de lor cu folclorul. Unii au afirmat că aceste cărţi
specialişti, primele traduceri ar fi din secolul ar fi, la origine, rodul absorbţiei unor motive şi
XV. Floarea darurilor, de pildă, ar fi fost prima personaje folclorice. Alţii au crezut că ele sunt
oară tradusă din italiană de către un dregător al opere culte, din care au căzut în folclor motive
lui Ştefan cel Mare (Dan Simonescu, 1963). Nu şi personaje, ca firimiturile de la o masă. Au fost
s-a găsit niciun exemplar datorat acestui dregător, clasificate de câteva ori şi într-un sistem tot mai
84
complicat. Dacă nu vrem să ne rătăcim în rabilă şi se produce la mai multe nivele. S-a
labirintul celor mai noi dintre aceste clasificări, spus de obicei că ele n-au fost receptate decât
ne convingem lesne că Gaster avea dreptate să târziu ca ficţiuni literare, contând mult timp ca
le distingă pe cele de aventură de cele religioase vieţi de sfinţi şi de eroi, exemplare, nu fru­
sau etice, chiar dacă situarea uneia ori alteia în moase, sau ca îndrumare utile de morală creş­
respectivele categorii poate ridica obiecţii. Mai tină, cerute de nevoile cultului. Abia către finele
importantă este ordinea pătrunderii lor la noi şi secolului XVIII ar fi intervenit elementul de
selecţia pe care gustul cititorilor a operat-o în desfătare estetică, permiţând lectura lor ca opere
epoci succesive. Cele mai vechi sunt scrierile cu de imaginaţie. Cele două planuri sunt greu de
caracter religios, apocrife ori nu, jitiile (adică disociat, în primul rând pentru că însăşi imagi­
vieţile de sfinţi), „viziunile” şi „miracolele” din naţia medievalilor diferă de a noastră. Ca să nu
Hronografe; vin la rând, în secolul XVII, flori- mai spun că oamenii simpli continuă uneori a le
legiile de maxime precum Floarea darurilor sau citi astăzi cu aceeaşi emoţie naivă ca şi cei de
Filologul, şi „romanţurile”, cu precizarea că odinioară în casa bunicii mele materne de la
acelea eroice, de aventură războinică, le preced Sibiel, am găsit, copil fiind, câteva foarte vechi
pe cele cavalereşti şi erotice (Erotocritul, Imberie şi jitii. Iar în aceea a unei bătrâne din satul Peştera
Margarona, Etiopica ş.a.) cu cel puţin o sută de de sub Piatra Craiului, am dat peste un exem­
ani, tot aşa cum primele cărţi de înţelepciune plar de asemenea vechi al Coborârii Maicii
sunt cele iniţiatice, pe temă filosofică (Sindipa, Domnului în Iad. Fapt este că nicio altă operă din
Varlaam şi loasaj) urmate, abia după 1700, de cele secolele XVI-XVIII nu pare să fi satisfăcut
satirice şi comice (Esopia, Bertoldo, Porikologos). Inte­ această imaginaţie mai copios decât legendele
resul trezit de această literatură la noi ţine până cu descinderea Maicii Domnului în iad, însoţită
în romantism (Heliade-Rădulescu a învăţat să de patru sute de îngeri, care îl aveau în frunte
citească pe Alexandria), însă cu mutarea treptată pe Arhanghelul Mihail, sau decât vieţile minu­
a accentului de pe religios pe laic şi de pe eroic nate şi îngrozitoare ale atâtor sfinţi şi martiri.
pe erotic. Acesta fiind sensul general, există Dovadă că pictura murală din biserici a împru­
destule excepţii. mutat din viziunile apocaliptice zeci de scene şi
Dat fiind locul pe care l-au ocupat în că nu numai Varlaam sau Dosoftei, dar Ureche
cultura a trei secole şi jumătate şi amploarea şi Neculce au fost atraşi de poveştile cu sfinţi
răspândirii, cărţile populare merită indiscutabil sau cu sihaştri care sar în ajutorul domnitorilor
un capitol într-o istorie literară. O părere oare­ (ca Sf. Procopie şi Daniil Sihastru în ajutorul lui
cum ciudată are G. Călinescu. Scriind capitolul Ştefan cel Mare). întreg acest fantastic infantil
din Istoria lui, el încheie astfel: „Insă un lucru (Sfânta Vineri e salvată de nişte nori, care o
rămâne clar: traducerile acestea sunt un simplu acoperă la momentul oportun, sau de viforele
fond cultural care n-a avut nicio urmare lite­ care rostogolesc peste duşmanii ei stâncile ca şi
rară.” Adică, niciun mare scriitor n-ar fi ieşit cum ar fi frunze; ea poate ţine în mâini, fără să
din lectura lor: niciun Dante din viziunile se ardă, apa clocotită cu care îl orbeşte pe
escatologice ale legendelor religioase, niciun împăratul cel Rău) sau înduioşător (Sfântul
Rousseau din florilegiile morale, niciun Swift Alexie se metamorfozează într-un cerşetor pe
din romanele satirice. Pusă aşa, problema este care abia-1 recunosc propriii părinţi) a lăsat
înşelătoare. La data respectivă era greu, dacă nu urme neşterse în primele noastre opere culte, la
imposibil, să avem scriitori ca aceştia. Dar scriitori impregnaţi de duh religios ca Varlaam
influenţa cărţilor populare asupra literaturii (care le-a repovestit), ca şi la savanţi ca Dimitrie
culte, aşa cum putea ea să arate între 1640 şi Cantemir (nu e apărat Inorogul, când e urmărit,
1830, de la Varlaam la Cipariu, este conside­ exact în felul în care e apărată Sfânta Vineri din

85
poveste?). E limpede, de asemenea, că, deşi cneazului polonez Samuil Korecki, închis la
criticată de spiritele „ştiinţifice” ale vremii ca o Ţarigrad, de unde coresponda cu soţia lui, fiică
scorneală, Alexandria a fost o lectură de căpătâi a lui Ieremia Movilă, aflată şi ea captivă, la
pentru mulţi şi pentru multă vreme. Avem tătari. Scrisorile dintre soţi ar fi în mod clar
ecouri până în secolul XIX, la paşoptişti. In fasonate de lectura Etiopicii lui Heliodor şi a
1839 Bariţiu, de exemplu, scrie cu umor despre Troadei (Dan Simonescu). Exemple de acest fel
lecturile dezordonate ale generaţiei lui: „Cea sunt numeroase. Viaţa trece în literatură şi lite­
dintâi carte ce ne căzu în mână îţi vei aduce ratura în viaţă. Cantemir citează Etiopica şi a
aminte că fu Alexandria; ştii cu câtă sete şi citit, probabil în greceşte, Porikologos (sau Istoria
dulceaţă o citeam; ştii că adevărurile ei atâta ne poamelor), dovadă obşteasca adunare de la înce­
pătrunsese de mult, încât pe când ne puseră putul Istoriei hieroglifice. E indiscutabil şi că el ştia
profesorii pe Curtius latinesc ca să-l explicăm în de portretele din F ilolog, amestecând în acelaşi
şcoală, noi le ţineam de minciuni acele care le mod trăsăturile reale de animale şi păsări cu
pomeneşte acest scriitoriu clasic despre marele altele imaginare sau apelând la animale mitice,
Alexandru; pentru că aici nu era pomenire de chiar dacă nu urmăreşte scopul educativ al cărţii
bătălia cu piticii şi istoria lui Poriu împăratul nu populare şi Istoria hieroglifică e mai mult decât o
era scrisă ca în Alexandriei'. N. Iorga a crezut, şi fabulă. Antim Ivireanul a consultat Filologul,
poate nu fară un oarecare temei, că onomastica din care şi-a luat zborul şi acea pasăre iubita
reală a fost puternic marcată de aceste lecturi şi cândva de poeţi, de la Neagoe Basarab la
că domnitori ca Lăpuşneanul au citit Alexandria Ienăchiţă şi Asachi, şi anume turturica (Cartojan).
şi Troada. Femeile, îndeosebi, spune el, „au adus Pe măsura trecerii deceniilor, interesul se
revoluţia literară de atunci, ele au adus poezia deplasează de la ceea ce am putea numi „Ies
romantică şi de aventură”. Mai mult „Gândiţi-vă chansons de geste”, adică romanţurile eroice,
la Mihai în ziua de la Călugăreni: cu paloşul în pline de ecourile războaielor, la romanţurile mai
mână intrând în rândurile oştirii turceşti, expu- paşnice, de „ciclu breton”, conform disocierii
nându-şi viaţa pentru glorie. Ceea ce-1 intere­ lui Thibaudet, în care predomină dragostea, cu
sează pe dânsul este momentul, este frumuseţea jocurile şi artificiile ei galante. Acest prag e însă
gestului care zdrobeşte totul în cale, chiar dacă trecut cu adevărat ceva mai târziu, într-o epocă
la capătul acelei căi el va rămânea mort în de care va fi vorba în capitolele următoare, şi
mijlocul celor omorâţi de dânsul. Pentru a avea când alte cărţi, unele tot „populare”, ca Erotocritul,
pe Mihai Viteazul, trebuia Alexandria, şi pentru a vor prelua ştafeta şi vor nutri imaginaţia oame­
avea Alexandria, trebuia starea de spirit cavale­ nilor simpli sau a celor învăţaţi, a poporului
rească care începe să se formeze la noi în întâia căruia îi place să asculte lecturi făcute cu voce
jumătate a secolului al XVI-lea”. Romantică va tare (chiar şi după 1800) sau a primilor poeţi şi
fi fost şi mama lui Antioh şi Dimitrie Cantemir, prozatori din noul veac. Folosul şi moda
de vreme ce a ales pentru fiul ei cel mare un cărţilor populare vor dura practic atât cât va
nume legat de aceeaşi poveste a macedonea­ dura „l’ancien regime”, feudal şi fanariot.
nului. O întâmplare similară este pusă pe seama

86
S e c o l u l XIX
N e o c l a s i c i s m şi l u m i n i s m
1787-1840

Pe când dincolo de Carpaţi mişcarea literară,


culturală era îndreptată mai mult spre erudiţie şi
manifestări având ca scop trezirea conştiinţei
naţionale, dincoace, în Principate, răsăreau vestiri
de o literatură ce avea să dea expresiune sufletului
românesc sub altă înfăţişare, aceea care era mărturia
însuşirilor poetice, pe care până atunci numai crea­
turile populare le pusese în lumină.
Ovid Densusianu
Prima poezie lirică________
m A

La răspântie de lumi. Intre Apus şi Răsărit

începuturile literaturii noastre artistice, în propriu-zisă acum se iveşte, urmând aceleia


sensul modern al termenului, au fost uneori medievale. E destul să ne aruncăm ochii asupra
legate de apariţia romantismului (G. Ibrăileanu, principalelor opere poetice spre a vedea că
Ş. Cioculescu). Ceea ce probabil a împiedicat puţine mai seamănă cu cele de odinioară: genu­
luarea în considerare, pentru acest extraordinar rile şi speciile sunt, în bună măsură, acelea pe
eveniment, a epocii dintre 1787, data primelor care le întâlnim până astăzi, în vreme ce unele
poezii ale lui Ienăchiţă Văcărescu, din Gramatică, din formele în vigoare în secolele XVI-XVIII,
şi 1830, data debutului lui Cârlova în Curierul mai ales în proză, abia îşi trag sufletul la
.Românesc, a fost bizarul ei amestec de nou şi periferia literară, supravieţuind vădit epocii care
vechi, de spirit de renaştere şi de spirit deca­ le-a dat naştere. Cărui fapt sa se fi datorat
dent. „Aceşti poeţi de început sunt, priviţi de remarcabilul fenomen? Istoriografia mai veche
aproape, nişte adevăraţi decadenţi”, afirmă a accentuat pe ideea influenţei franceze sau, cu
categoric Pompiliu Eliade în 1898. Iar N. Iorga titlul lui Călinescu, a descoperirii Occidentului.
subliniază că, în raport cu mijlocul secolului Obiecţiile aduse, cu deosebire în deceniile din
anterior (când, între 1730 şi 1744, „o generaţie urmă, acestui punct de vedere nu sunt tot­
trece fără ca noi să ştim bine ce s-a petrecut în deauna convingătoare, căci, dacă noi am avut
adâncul inimii acelor care au compus-o”), avem destule contacte cu Europa apuseană şi înainte
în jurul anului 1800 o puternică efervescenţă de secolul XVIII, cum se susţine pe drept
intelectuală (lesne de remarcat în numărul tot cuvânt, aceasta nu scade cu nimic din impor­
mai mare al operelor, originale şi traduse, tanţa redescoperirii ei la sfârşitul aceluiaşi secol
literare şi de alte feluri, în apariţia gazetelor şi a şi la începutul celui de după el. Era, să nu
unor instituţii culturale create pe măsura unui uităm, o altă Europă, trecută ea însăşi printr-o
public ce nu se putea imagina înainte). Tot el mare criză de conştiinţă, a cărei acţiune se
constată că poezia care predomină acum este dovedea în stare să primenească întreaga viaţă
lipsită de vlagă, dulceagă şi minoră, nepermi- din Principate, nu doar câteva din ideile de
ţându-ne să ne facem o „înaltă idee” despre suprafaţă. Unii dintre cei care cred că descope­
simţirea autorilor şi denotând un prost gust rirea Occidentului nu explică toate fenomenele
aproape general. Cu toate acestea, literatura de la noi au propus totuşi să numim epoca de la
91
răscrucea secolelor epoca Luminilor. Dar nici la oamenii ce-i văd întâi; şi pe mine la această
Luminile, pe orice cale ne-ar fi atins, nu explică assemble mă descinsese damele şi de brâu
decât o mică parte din fenomene şi e, apoi, pentru ca să-mi vază şalul”, scrie Ienăchiţă
uşor de observat că aceiaşi oameni îl traduc pe însuşi în Istoria preaputemicilor mpăraţi otomani ,

Voltaire şi îi imită pe neoanacreonticii greci, au prefaţând discuţia plină de diplomatice subtili­


simpatie pentru înnoirile Revoluţiei franceze şi tăţi dintre el şi cancelar. Se pare că din astfel de
se ţin cu dinţii de modul de viaţă feudal pe care relatări, care de obicei aparţin unor occidentali
l-au moştenit. Ca să nu mai spun că Luminile în trecere pe la noi, au luat istoricii deprinderea
ne vin din acelaşi Occident. Contradicţiile comen­ de a judeca epoca prin contrastele ei violente. Dar
tariilor le reflectă pe ale epocii înseşi. Cele mai ceea ce este cu adevărat caracteristic este, tocmai
multe descrieri pe care le avem se arată uimite dimpotrivă, amestecul inextricabil de particularităţi,
tocmai de contraste şi, în primul rând, de acela de Apus şi de Răsărit, şi nu simpla lor opoziţie,
dintre „barbarie” şi „civilizaţie”. Aici, la uşa adică însuşirea la fel de profundă a două serii
Orientului, lumea de la 1800 trece în ochii diferite de influenţe. Dincolo de spectacolul
multora drept cel mai bun exemplu pentru contrastelor, descoperim faţa dublă a societăţii
această polaritate socială şi sufletească. Este româneşti de la 1800, care nu priveşte pur şi
evident că aceste contraste sunt reale, dar ele simplu spre Occident, după cum nu-şi întoarce
reprezintă un efect, nu o cauză şi, luându-ne cu totul ochii de la Orient. Era şi greu să se
ochii, ameninţă să ne înşele. In mod critic, se va comporte aşa, câtă vreme se găsea în mijlociii
referi la toate acestea abia Neagu Djuvara unor acţiuni adânc şi insidios întrepătrunse. De
(1995). Şi mai este un lucru, care a trecut ca şi la PompiJiu Eliade în 1898 la D. Popovici în
neobservat. Să ne amintim de faimosul portret 1945, toată lumea a vorbit despre dubla influ­
al lui Conachi, poetul pe care Ibrăileanu îl enţă, greacă şi franceză, pe care cultura română
considera cel mai caracteristic al vremii, făcut o suferea, începând chiar de la limbă (cea
de Călinescu în Istorie', „un Petrarca ras în cap, greacă era ca şi oficială, cea franceză o concura
cu chip de faun oriental, cu işlic, antereu şi deja de la mijlocul secolului XVIII mai ales ca
iminei”. Portretul călinescian conţine în filigran limbă a culturii). Insă mesajele care ne parve­
un altul, pe care-1 citim numai cu câteva pagini neau pe aceste căi, şi din ambele direcţii, erau
înainte şi anume atunci când autorul Istoriei foarte asemănătoare. E greşit să vedem o opoziţie
citează impresiile academicianului francez Saint- între Luminism şi Fanariotism, între modelul
Marc Girardin, care l-a întâlnit pe Conachi, francez şi cel grecesc: la 1800, tocmai similitu­
bătrân, la Iaşi: „Cette figure moqueuse et toute dinea lor este frapantă. Mai mult: nu e totdeauna
europeenne faisait avec son atitude, son costume sigur de unde vine noul. Fireşte, în linii mari, el
et son chapelet oriental un singulier contraste”, vine din Apus. Cultura grecească se înnoise ea
scrie Girardin. Să notăm că singularul contrast însăşi în contact cu Apusul. Fanarioţii erau „o
apare din perspectiva occidentalului, care e oarecum clasă de formaţie recentă”, scrie C.Th. Dimaras,
surprins că omul îmbrăcat atât de bizar, întins care se orientase treptat şi definitiv spre Europa
pe o canapea şi învârtind în mâini şiragul de Occidentală. Câţiva dintre domnitorii fanarioţi
chihlimbar, poate fi deopotrivă de cultivat, inte­ ai Principatelor Române se numără printre pro­
ligent şi diplomat ca el, vizitatorul străin. Un motorii renaşterii literaturii greceşti, bunăoară
occidental caustic şi sec, îmbrăcându-se şi pur- Alexandru Mavrocordat, iar alţii sunt oameni
tându-se după moda orientală. O impresie simi­ instruiţi, care aduc pentru copiii lor preceptori
lară a produs Ienăchiţă Văcărescu la Viena în francezi, cum e cazul lui Alexandru Ipsilanti.
1782 anturajului cancelarului Kaunitz: „Obişnu­ Fanarioţii constituie o filieră pentru ideile lumi­
iesc europenii să arate la aceste o semplicitâ şi niste, pentru încurajarea naţionalismului, a uni­

92
ficării limbii şi a preţuirii folclorului, elemente decenii, acest om nou coexistă paşnic cu acela
scumpe, câteva decenii mai târziu, romantismului. vechi, se simt amândoi convenabil în aceeaşi
Demoticismul unui Catargi ajunge la noi prin piele, şi este mai curând mirat, după cum se
intermediul lui Hristopoulos, care nu e doar exprimă Ienăchiţă, de simplicitatea occidenta­
„noul Anacreon”, dar are şi câteva foarte juste lilor, care se uită la el ca la un barbar. In
principii în materie de literatură. Pentru a sesiza definitiv, el ştie despre Apus cu mult mai mult
caracterul destul de confuz al relaţiilor, e destul decât ştie Apusul despre el; vorbeşte nume­
să arăt privitor la latura negativă a influenţei lui roase limbi, are şcoala rafinată a Ţarigradului,
Hristopoulos că „versurile sale făcute spre a cu vicleniile ei fără egal; sufleteşte, este rafinat
fascina pe femeile din Fanar”, cum spune istori­ de o lungă convieţuire cu orientalii care au dat
cul literaturii greceşti, sunt la rândul lor imitate buzna peste el, cu toţi acei greci, fanarioţi ori
după „mica poezie” franceză din secolul XVIII, insulari, care preferă să trăiască şi să moară la
cu parfumul ei lasciv de budoar. Aceasta Bucureşti, cărora li se adaugă turcii, armenii,
pătrunsese la noi şi direct. Din exemplul de mai evreii şi alte seminţii; şi nu se mai crede într-o
sus se vede că Apusul a fost şi corupător, nu margine de lume, într-o „ţară nenorocită”, cum
doar stimulator, după cum Răsăritul a repre­ se plângeau înaintaşii lui de la 1700, căci tot ce
zentat nu pur şi simplu un model de imobilism, se creează important în Răsărit sau în Apus îi
ci şi un focar însemnat al unora din noile idei. parvine relativ repede, ideile ca şi formele; în
Fapt este că elita intelectuală de la Bucureşti sau fine, standing-\A lui de viaţă este ridicat, bucătă­
Iaşi, în pragul secolului XIX şi în primele lui ria rafinată, distracţiile variate, luxul exorbitant
decenii, poate fi înţeleasă mai profund prin ceea şi „pitrecirile urieşe”, cum va spune Russo în
ce are ea hibrid şi indisociabil decât prin înfăţi­ Studie moldovană. Numai privind modul în care
şarea teatrului ei de contraste. trăieşte din unghiul lui propriu, îi putem explica
Ea însăşi nu pare conştientă de vreo pola­ poezia, care nu este mai puţin organică, indi­
ritate. N-are sentimentul că e sfâşiată. In ochii ferent de valoare, decât îi este viaţa, nicidecum
occidentalilor apărea cu totul altfel decât se apreciind-o, la un loc cu moda şi cu obiceiurile,
simţea ea pe sine. Este în fond o lume organică, prin prisma exterioară a occidentalilor care îi
deşi aflată la o răscruce istorică. Dacă e să calcă ţara.
găsim o contrazicere de care ea însăşi să aibă C.Th. Dimaras citează următoarea obser­
habar, aceasta e una singură şi ceva mai veche vaţie a lui Al. Şuţu: „Pe malurile Bosforului, în
în partea noastră de continent, căci o resimţeau sânul moliciunii, s-a născut poezia Greciei noastre
deja Costin, Cantemir şi Stolnicul, şi anume moderne”. In sânul moliciunii, pe malurile
neputinţa de a trăi tihnit, cu toată averea şi cu Dâmboviţei şi ale Bahluiului, s-a născut şi
toate rangurile, din pricina instabilităţii politice. poezia românească a epocii moderne. E cu
„Tihna de care se bucură boierii este doar totul surprinzător că ea nu a fost definită nicio­
trupească, sufletul lor este, în realitate, mereu dată până acum prin analogie cu acea formă de
neliniştit”, notează Pompiliu Eliade. Cu această poezie cu care se aseamănă cel mai bine: lirica
excepţie, celelalte contradicţii sunt foarte înşelă­ trubadurilor. Nu încape îndoială că, pe de o
toare şi, în orice caz, exterioare, şi nu pot fi parte, neoanacreontismul grec, în frunte cu
luate drept bază a examenului unei culturi. De Athanasios Hristopoulos, cu macedoneanul
altfel, când, destul de târziu, boierii români îşi Sakelarios, cu Ioannis Vilaras sau cu Psalidas,
vor lepăda anteriele, işlicurile şi imineii, se va iar pe de alta, tradiţia occidentală, cu Ovidiu şi
vedea că sub aceste straie orientale se formase apoi cu toată poezia neoclasică din secolul
deja un om nou, capabil să primească spiritul XVIII, au contat foarte mult în bagajul emo­
veacului XIX. Deocamdată, în primele lui ţional şi stilistic al autorilor noştri. G. Călinescu a

93
insistat pe horaţianism, deşi horaţian cu adevă­ mai e astăzi împărtăşită de nimeni. „S-au spus
rat va fi abia Alexandrescu în Epistole, şi pe multe absurdităţi în legătură cu acest subiect”,
petrarchism, care nu e totuşi de conceput observă H.I. Marrou despre pretinsa castitate
înainte de Asachi. Ideea lui s-a impus însă sau puritate a trubadurilor. Istoricul francez
tuturor istoricilor, cu excepţia lui D. Popovici. citează două versuri care ar putea constitui un
N-ar fi de adăugat decât trubadurismul şi, prin fel de adagiu pentru noii, ca şi pentru vechii
el, aportul arab, ignorat până de curând de trubaduri, în privinţa atitudinii lor faţă de
medieviştii înşişi. Poezia arabă a fost un izvor, femeie: „E pessa quecs com puesc’aver/ Sa
astăzi admis de toţi specialiştii, al primei lirici donna et am lyey jazer”. Se observă şi că un
europene din secolul XII, şi este interesant să Don Juan cum e Conachi are în Zulnia o iubită
redescoperim câteva din atitudinile şi motivele de tipul prinţeselor la care visau întreaga viaţă
ei la primii noştri lirici din secolul XIX: iubirea trubadurii, deci că el se consideră în fond un
care ucide, a poeţilor udriţi din Damascul seco­ Tristan, cum spune E. Simion (Dimineaţapoeţilor).
lelor VII-VIII, care îşi luau numele femeilor Şi să nu uităm nici obiceiul de a lega versurile
adorate, iubirea ca sclavie, lamentaţia şi tortura de muzică. Poeţii români mergeau sub feres­
sentimentului, motivul ochilor şi atâtea altele. trele iubitelor însoţiţi de lăutari şi îşi compu­
Să fi avut Conachi, Ienăchiţă şi ceilalţi, în neau versurile în vederea cântării lor. Nu erau
contact cum erau nu numai cu Apusul, dar şi cu doar nişte îndrăgostiţi, ci nişte profesionişti ai
Răsăritul, acces la acest filon oriental pe o cale liricii de dragoste, care îşi împrumutau adesea
proprie (literatura grecească sau aceea tur­ compunerile unor prieteni fară har poetic sau le
cească)? Sau tot calea regală a liricii erotice scriau de-a dreptul pentru uzul acestora. Aşa
occidentale, deschisă de trubaduri, a constituit proceda Alecu Văcărescu, dacă e să dăm cre­
principala lor sursă de alimentare? Nu este zare fratelui său Nicolae, beneficiar al obi­
exclusă nici combinarea lor. Modul însuşi de ceiului. O societate în care noţiunea de iubire se
existenţă a madrigaliştilor noştri de la 1800 se asociază atât de intim cu aceea de poezie şi de
înrudea cu acela al trubadurilor. Ca şi aceia, muzică nu mai existase în Europa din secolul
poeţii români ai vremii erau mari seniori, XII. Iat-o reînviată în mediul românesc de la
ducând o viaţă de Curte, în care femeile jucau 1800, sub chipul unui cavalerism oriental, în
un rol însemnat şi cărora li se dedica un fel de care doar veşmintele diferă. E drept că Alecu
cult (sincer sau pretext pentru o virilă confrun­ Văcărescu ori Conachi se poartă mai des în
tare, asta nu schimbă cu nimic lucrurile). Ei anteriu decât în armură şi mai rar pe cal decât
împleteau aventurile cele mai triviale cu fineţu­ în trăsură, dar asta nu schimbă esenţialul. Ei
rile cele mai neaşteptate. Şi veneau, ca şi sunt nişte cavaleri ceva mai leneşi şi mai luxoşi.
trubadurii, după o epocă de dogmatism religios, Dar văd iubirea tot ca pe o vasalitate (ei zic
cunoscând o eliberare similară. Lipsa de pudoare robie) din ghearele căreia nu există scăpare.
se asociază cu un protocol foarte strict. Sunt, şi „Quar sens pieys non puec viure,/ Tant ai pres
unii şi alţii, deopotrivă fideli şi disponibili, de s’amor gran fam”, scrie Guillaume al IX-lea,
idealişti şi senzuali. Obiecţia prin care D. Popovici duce de Acvitania, în cuvinte pe care le vom
a respins paralela stabilită de G. Călinescu între întâlni, şi nu o dată, la poeţii noştri. Iubita stă în
Conachi şi Petrarca —cel dintâi ar fi un poligam, iatac, în turn sau în livadă şi aşteaptă răvaşele
în vreme ce al doilea este simbolul monogamiei în versuri, pline de galanterie şi de preţiozitate,
—ar putea fi reînnoită de unii şi cu privire la în care să-i fie cântate frumuseţea, ochii, mâinile,
analogia dintre poeţii români de la 1800 şi trupul întreg, de către nişte tineri mai mult ori
trubaduri. Dar ar fi să perpetuăm o viziune mai puţin plini de dorinţă reală, dar care o
asupra trubadurilor care, circulând cândva, nu slujesc prin vorbele lor ca pe o zeiţă. „Nu aveau,

94
probabil, nici sufletul prea artistic. Era în veacul ale lui Beethoven. Se poate aduce în sprijin şi
de aur al eroticii fară complicaţii”, afirmă Paul argumentul că primii noştri poeţi sunt prin
Zarifopol despre obiceiul zeijelor cu pricina de excelenţă lirici —lamentaţiile lor indică o dizol­
a primi intermediul lăutarilor. în realitate, scripca vare a sufletului în dionisianism - şi că lirica nu
lui Conachi sau lăuta lui Guillaume d’Aquitaine e gentil cel mai iubit de către clasici. Paul
se deosebesc doar prin aceea că primul n-o Cornea contestă opinia, răspândită cândva, că
folosea el însuşi pe a lui. Lipsa de complicaţie acest clasicism, cât este, ar fi unul decadent. El
sufletească ce ar decurge de aici este complet preferă să vorbească de manierism şi de preţio­
falsă. G. Călinescu a definit în Poezia „realelor” zitate. Mi se pare însă că e unul şi acelaşi lucru.
literatura lui Alecu şi Conachi în felul următor: Trubadurii noştri sunt nişte preţioşi şi nişte
„Erotica de tipul acesta stă pe o continuă rapor­ manierişti: mai ales Alecu Văcărescu şi tânărul
tare a empiricului la metafizic [...]. Tehnica Conachi. Dar exact în sensul decăderii spiritului
poeziei este alunecarea continua şi savantă între clasic, la nivelul „marivaudage”-ului, al idilicului
mistic şi profan”. Tot acolo, clasificând tipurile rococo şi al didacticismului mitologic. Cum
de autori erotici în idealişti şi realişti, afirmă că anume se amestecă acestea cu sentimentalismul
primii sunt didactici, pesimişti, meliorişti, iar şi cu naturismul de la Rousseau şi Young, cu
ultimii gnostici şi metafizici. Conachi ar oscila ideile luministe, constituie secretul poeţilor înşişi,
între aceste atitudini. E foarte adevărat că nu reţeta lor de a fi, cum spune sugestiv acelaşi
putem fi tranşanţi cu privire la aceşti poeţi: ei Paul Cornea despre Văcăreşti, deopotrivă
sunt senzuali, este evident; dar sunt şi capabili euphuişti şi folclorici.
de înţelegere metafizică a erosului; în sens Sub raport temperamental-moral, liricii
medieval, ei sunt şi realişti, şi nominalişti, privind dintre 1787 şi 1830 pot fi grupaţi în două
femeia când categorial, când empiric; sunt, apoi, categorii. în prima ar intra Văcăreştii, Conachi
gata a experimenta toată esenţa iubirii, dar şi şi alţii mai mărunţi, precum Ioan Cantacuzino,
nişte didactici ai aparenţelor, pe care ar dori să Dimachi, Beldiman: aceştia sunt boieri, instruiţi,
le corijeze; lamentaţiile lor, fatalismul, nu exclud subtili, ironici, senzuali, cinici, dar idealizând
0 anumită raţionalitate a sentimentului; în fine, femeia, văicăreţi peste poate în madrigalele lor
luminismul lor e înfiorat de briza romantică. pe cât de cochete, pe atât de neruşinate, inspi­
Saint-Marc Girardin nu-i citise lui Conachi ver­ raţi direct de poezia cultă grecească, franceză şi
surile lascive şi tot era uimit de sarcasmul lui engleză, al cărei limbaj artificial îl adoră, chiar
moral „dirige contre le vice”. Pe de o parte, dacă nu se dau în lături să-l presare cu expresii
aşadar, frivolitate, joc, mondenitate, dorinţă; pe luate din repertoriul lăutăresc al cântecului de
de alta, moralism, visare şi satiră. Se văd bine lume. A doua categorie îi cuprinde pe Mumuleanu,
ambele. Dar nu în proporţie egală. Anton Pann şi, înaintea lor, pe Matei Milu;
Analizând minuţios literatura epocii, Paul aceştia sunt târgoveţi şi mahalagii (nu şi Milu),
Cornea (1972) s-a îndoit că eticheta de clasicistă autodidacţi, cam grosolani, cu principii morale
1 se poate aplica nestingherit. Ar fi de fapt un mic-burgheze, dar cu limbă vioaie şi cu umor
clasicism difuz şi incomplet, în care o sensibili­ savuros, ştiind pe de rost idiomul omului de pe
tate din ce în ce mai neclasică se foloseşte încă stradă, căruia, direct ori nu, i se şi adresează,
de modele clasice. La aceasta se adaugă elemen­ întocmai ca şi contemporanul lor Beranger. Lui
tele preromantice. E, desigur, adevărat. întreagă Ibrăileanu, care a pornit de la o idee regiona­
această sensibilitate pare a se mişca, odată cu listă, aceste deosebiri i se par a caracteriza
epoca, dacă e să numim polii, între melancolia opoziţia dintre moldoveni şi munteni —primii
senină şi clasică a Cvartetului în si bemol major fiind egoişti şi elitişti, în concepţia lor de castă,
şi pasionalitatea romantică a celui în do minor iar ultimii, altruişti şi patrioţi ceea ce nu se

95
verifică, fireşte, decât în mică măsură, excepţiile amândoi sunt munteni, iar Matei Milu, moldo­
fiind numeroase şi de o parte şi de alta. Boierul vean şi boiernaş din secolul XVIII, pare frate
lancu, moştenitorul Văcăreştilor, face legătura geamăn cu mic-burghezul de dincoace de munţi
cu spiritul înnoitor paşoptist, în vreme ce maha­ Mumuleanu, om al secolului XIX.
lagiul Pann devine custodele vechiului spirit, deşi

Noii trubaduri
Versurile tipărite de IENĂCHIŢĂ
VĂCĂRESCU (1740-1797) în Gramatica lui de S-o tai, să strică!
la 1787 trebuie considerate cele dintâi poezii S-o las, mi-e frică
lirice româneşti. Nu întâmplător se roagă de Că vine altul şi mi-o rădică.”
muză autorul să-l înveţe începutul: „Muză, putere
dă, la graiurile mele./ Zi-mi, cum să-ncep? In La ALECU VĂCĂRESCU (1760P-1799),
ce fel s-arăt gândirea mea prin ele.” Definiţia cel mai talentat dintre poeţii familiei, apare în
dată de el poeziei va rămâne în picioare vreme plinătatea ei poezia languroasă, de alcov şi de
de optzeci de ani, până la Maiorescu: „cugete oftaturi artistice a primilor noştri lirici. Ienăchiţă
frumoase, cu poetice faceri”. De altfel, Gramatica, era mai şugubăţ-raţional în alegoriile lui gingaşe
având şi un capitol de prozodie, ar fi menită să („Iar aici laţ fiind întins/ Cum am dat, pe loc
ne deprindă cu scrierea de versuri „înmeşte- m-am prins!/ De inimă, nu de cap!/ N-am
şugate”. Ceea ce, din păcate, nu se poate spune nădejde să mai scap”). Alecu nu mai are acest
despre stângacele compoziţii ilustrative. Ienăchiţă ton. Ceea ce nu înseamnă că e mai sincer, ci
este însă un om cu spirit foarte fin, care, în
doar că ia mai în serios convenţia care-i
pofida accentului moralizator din aceste poezii
pretinde să se declare robul nurilor. Şi „rob” şi
gramaticeşti, ştie să o dea la nevoie şi pe umor.
„nur” sunt, de altfel, în lirica noastră, invenţia
După ce indică la ce e bună gramatica, încheie
lui. El singur se jură că nu găseşte niciun cusur
glumeţ: „Siliţi-vă. a o-nvăţa sau faceţi cum vă
obrazului iubitei şi se leagă să-i fie credincios
place.” Şăgalnice sunt şi poeziile ulterioare, cu
toată văicăreala care era de rigoare în epocă. până la moarte, suportând dulcele lanţ de gât.
Două dintre ele constituie, cum s-a arătat, O spune cu o oarecare patimă masochistă:
imitaţii servile după Athanasios Psalidas. împreună „Altfel că nu poci trăi,/ fără d-a mă chinui.”
cu motivul, poetul român a împrumutat şi un Iată adevăratul spirit al trubadurilor: cultul
procedeu stilistic care va fi la modă în toată iubirii, elogiul femeii, chinurile fericite, jurămin­
poezia noastră romantică şi pe care îl va ironiza tele, tot tacâmul. Din păcate, galanteria e adesea
acelaşi Maiorescu şi în acelaşi articol din 1867: anostă şi monocordă, cântată la un instrument
diminutivarea. Limba lui Ienăchiţă se alintă: care scoate mereu acelaşi sunet fals-jelalnic.
inimioară, soţioară, cânepioară, lăţişor, %arifior etc. In Versificator abundent, spre deosebire de eco­
afară de miraculosul Testament, se mai poate nomicul Ienăchiţă, Alecu se dedă din când în
cita, pentru concizia cu care se exprimă dilema când unui soi de cazuistică amoroasă, deopo­
sufletească, limpida, pura Intr-o grădinar. trivă naivă şi sofisticată, răsucindu-şi „pătimirile”
pe toate feţele. Femeia-Cătălină e mustrată pe
„într-o grădină, un ton care, s-a observat de mult, aduce cu al
Lâng-o tulpină, lui Eminescu, nu însă fară o cochetă alintare
Zării o floare ca o lumină. din partea poetului-Cătălin:

96
pentru Aretuza. Nicolae, fratele mai mic, care-1
„Cum nu socoteşti vrodată însoţeşte în escapade şi care i-a strâns versurile,
Cum că e şi judecată, ne povesteşte cum a fost o dată provocat Alecu
Care-ntreabă pe oricine de Doamna inimii lui să scrie versuri despre un
D-au făcut sau rău, sau bine. trandafir scos cu oportunitate din sân şi cum
s-a descurcat de minunat poetul: „Deci el,
Şi gândind la răsplătire nepierzînd vreme nici un minut, ţiind tranda­
Să-ţi vii singură-n simţire firul în mână, cu ochii plini de lacrămi, au
Şi să laşi atâtea rele, început a le zice din gură. Şi de nu să-ntâmpla
Care faci inimii mele! asupra aceştii fericiri o pârdalnică de venire...
vă făgăduiesc că ar fi zis un milion de stihuri
fară condei”. Ce păcat că îndemânaticul trubadur
De gândeşti că n-or să-ţi vie şi-a pierdut cea mai mare parte din versuri,
Câte mi le faci tu mie, păstrându-se doar acelea trecute într-o „condi-
Vei vedea vrodinioară cuţă”. El însuşi nu se considera „stihurgos pentru
Cât de mult o să te doară! gustul lumii”, ci exclusiv „pentru trebuinţele
mele”. Nicolae, care n-avea „duh născocitor”,
Ale mele toate zise cum recunoaşte la rânduLlui, alerga, de câte ori
Dă le numeri tot drept vise se afla în dificultate, „la duhul cel cu noian al
Şi drept basne, aşa numa, fratelui” său. Aşa se explică probabil de ce a
Ai greşeală, lasă gluma.” purtat de grijă versurilor din condicuţa cu
pricina. Comentând moartea lui Alecu, pe baza
Nuanţa misogină, sesizabilă, nu face încă unor documente noi, E. Simion a văzut în ea
din Cătălina o Dalilă, deşi ea îşi calcă vorba şi „o dramă de renaştere într-un mediu oriental”,
înşală (trubadurul nelăsându-se cu totul şi cu închis la Tulcea, sub acuzaţia gravă de a-şi fi
toml orbit de nurii ei). Se vede bine stăpânirea ucis o mătuşă, care avea expresivul nume
stilului de conversaţie erotică, deşi n-avem aici Veneţiana Văcărescu, Alecu trimite de acolo
decât monologul unuia din parteneri, abil, ţesut scrisori disperate până în clipa în care i se
din imputări directe şi din declaraţii voalate, din smulge călimara din mână: „Ah, stăpânul meu,
tachinărie şi din ameninţare; dar răspunsurile iată mi se ia călimara, fie-ţi milă de mine şi
celuilalt pot fi ghicite. Galantul poet e un profe­ salvaţi-mă în numele lui Dumnezeu, a h ...”. E.
sionist al erosului, scriind de exemplu acrostihuri Simion se întreabă (şi noi odată cu el): „Nu este
(imitate de toţi trubadurii noştri) sau cusându-şi o ironie plină de mari semnificaţii în faptul că
pe gevrele versuri foarte delicate şi de o per­ risipitorul fiu al lui Ienăchiţă, care nu se lua în
fectă fluenţă. O generaţie mai târziu, albumul serios ca poet, moare smulgându-i-se condeiul
va lua locul gevrelei: din mână?” Este, desigur, o ironie la fel de
mare, păstrând proporţiile, ca viaţa şi moartea
„Cum să-ntoarce după soare la Tomis a frivolului şi metropolitanului Ovidiu.
Pururea această floare,
Aşa inima din mine Cam în acelaşi timp cu Alecu Văcărescu
In veci umblă după tine.” scriu şi alţi poeţi şi, independent ori nu unii de
alţii, scriu aproape în acelaşi fel. IOAN
El are ingeniozităţi nu numai de îndră­ CANTACUZINO (1757-1828) e şi el amator
gostit, dar de stihuitor. Este un improvizator de diminutive şi are comun cu Alecu motivul
remarcabil, ca Erotocrit care făcea serenade ochilor şi al puterii lor („care omoară şi care

97
învie”). E un hedonist, făcând apologia băuturii îi va prinde mreajă vulturi şi dihănii
şi a meselor copioase, dar şi un satiric al zburătoare;
necumpătării. Dacă ar fi fost cunoscută, unica Ce-a să zică vânătorul, când în loc
poezie meritorie a poetului (care a scris în total de turturele
13 şi a tradus 8), Răsuflare, ar fi avut în gene­ Nevăzând nici câmp, nici codru, va puşca
raţiile următoare ecoul Testamentului lui Ienăchiţă. zodii şi stele?
N-are talent nici ALECU BELDIMAN (1760- Nătărăule ce umbli pe a ceriului faţadă
1826), şi el descoperit târziu, autor încă şi mai Zisu-mi-au ieri noapte luna, tâlnind-o
plângăreţ decât Cantacuzino sau Alecu Văcărescu. la promenadă,
Asupra lumei conţine o imagine satirică, dar plată, Suma veacurilor scrise pentru tine-n
a lumii boiereşti de la 1821. II concurează, în acest loc
privinţa lamentărilor, NICOLAE DIMACHI S-au deşirat de pe crugul soarelui cel
(1777-1836), care se aseamănă singur cu flutu­ plin de foc.”
rele care merge de bunăvoie în focul lămpii
(motivul este şi la Alecu). Nu mai prejos este Suplement la geografie
(Geografia ţintirimului), ironizată pe nedrept de
O excepţie, şi de la atitudinea generală Ovid Densusianu, care afirma că poetul, sctiind-o,
trubadurescă şi de la lipsa de talent, înfăţişează „se gândea prea mult la ce predase ca profesor
VASILE FABIAN (BOB) (1795-1836), despre de geografie”. Numai că geografia este a lumii
care se ştie îndeobşte că a sugerat celebrul vers de dincolo, nu a celei de aici. Pe urmele unei
din Epigonii-. „S-a întors maşina lum ii...”. Aşa fraze călinesciene, Al. Piru a citit poezia ca pe o
începe una din cele patru (Glasul viitorului, care „elegie sepulcrală”, influenţat şi de mania altor
i s-a atribuit, s-a dovedit a aparţine lui comentatori de a căuta pretutindeni la aceşti
G. Creţeanu, cum arată Dicţionarul ieşean, 1979) primi poeţi motivele în circulaţie. în fond, poezia
poezii cunoscute ale lui Fabian, toate însă lui Fabian este glumeaţă, cu subtilitate, fară
notabile. Ea se intitulează Moldova la anul 1821 vreo lamentaţie pe respectiva temă a sepul-
şi e o satiră în vers de 16 silabe care îl cheamă crului, cel puţin în partea care ne-a parvenit,
în minte pe marele poet nu numai prin începu­ începutul aminteşte mai degrabă de Kennst du
tul ei, dar şi prin alte versuri sau chiar printr-o das Land a lui Goethe:
tonalitate pamfletară eminesciană absolut fra­
pantă. Tema este întoarcerea tuturor lucrurilor „Este-n zona subsolară o pacinică,
cu capul în jos din cauza evenimentelor de la mică ţară
1821. Suita de absurdităţi inspirate din Ovidiu Aproape de ţărmul lumii plecătoare
(cum s-a observat imediat, spre stupefacţia lui către soare,
Maiorescu), dar în fond dintr-o lungă tradiţie Unde-apoi se hotărăşte cu o
antică şi medievală, pe noi ne duce cu gândul la mare-mpărăţie,
folclorul ludic suprarealist: Pân-acum necunoscută la cărţi de
geografie...”
„Toate pân-acuma se părea cu neputinţă
Ieşind astăzi la ivală, vor putea ave credinţă; Poetul pare a fi voit să răspundă cu anti­
Vreme multă n-a să treacă, ş-a ara plugul cipaţie neghiobiei biografiste a lui Densusianu. în
pe mare sfârşit, dacă Moldova la 1829 este neglijabilă,
La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare; poate cu excepţia câtorva versuri pe tema furtunii
Ce-a să zic-atunci pescariul, când în ape simbolice, (unde norii par „în a lor înlănţuire ca
curgătoare balauri încleştaţi”), merită atenţie aceea semna­

98
lată de către Mircea Anghelescu, într-un caiet „Lasă-mă, lasă-mă, dorule, dorule, inima me
din 1836 care cuprindea compunerea, probabil nu te-a mai plânge
de oarecare circulaţie în epocă, intitulată Gândul Plânge-te ceasul în care suflarea ta din liman
ispitii. Ispita e a morţii, a sinuciderii, alungată de de fericire
flautele poetice. E aici o invocaţie notabilă: Prin vânturi nenorocite m-a scos, m-a dus la
pieire.
„Flaute dulce, răsună durerile inimii m ele.. La pieire moartea duce, du-te, du-te de la
mine,
şi în general un minuscul accent poetic, bine Ispită rău, rău gânditoare nu mă gândesc la
sugerat prin repetiţii: tine.”

COSTACHE CONACHI
(14 septembrie 1778 —4 februarie 1849)

ratură veche, editat postum, îl socotea poetul


caracteristic al epocii de după 1800 şi-i studia
difuzarea. Ca şi Iorga, îşi cam bătea însă joc de
poeziile lui, citindu-le în faţa studenţilor ca pe
exemple de dulcegărie penibilă. E destul de
ciudată această impresie nefavorabilă pe care a
facut-o comentatorilor neînfrânarea lui Conachi.
Un subconştient model clasicist de comporta­
ment funcţiona, cu siguranţă, în aprecierile lor,
iar „reţinerea” a fost totdeauna considerată, din
acest unghi, o virtute. De la ea nu s-au abătut
decât poeţii lirici şi, dacă e să-l credem pe
Nietzsche, toate literaturile încep prin a fi lirice,
adică dionisiace: şi cea grecească, şi cea occidentală
(trubadurii), şi, iată, şi a noastră. Văicăreala pri­
milor noştri poeţi nu e decât un exces de lirism,
de subiectivitate, de spovedanie erotică. Se
observă o dată mai mult cât de relativ e clasi­
cismul lor, căci lirica e cel mai puţin clasică
dintre toate genurile de artă. O explicaţie a
dispreţului constă şi în schimbarea gustului în
generaţia paşoptistă, care nu l-a mai „selectat”
pe bătrânul poet, deşi tocmai în 1856 îi apărea,
puţin timp după moarte, prima culegere. Până
atunci lirica lui se difuzase fară nume de autor,
Dintre toţi trubadurii, cel mai demn de
în toate provinciile româneşti, mai ales în stra­
atenţie este Costache Conachi. In fond, sub
turile mijlocii ale populaţiei. Anton Pann tipărea
raport estetic, el reprezintă descoperirea lui
în Spitalul Amorului câteva din poeziile lui
G. Călinescu. Nimeni nu l-a preţuit mai înainte,
Conachi pe care le descoperise într-o culegere
nici chiar Ibrăileanu, care, în cursul lui de lite­

99
de la Sibiu din 1837. Cu un deceniu înaintea şi că nu lipseşte din ele o solemnitate aproape
morţii poetului şi cu două înainte ca primul filosofică la care puţini până la Eminescu vor
volum ce-i purta pe copertă numele să fie avea acces:
publicat, unele din versurile lui circulau, deci, ca
populare. Eminescu însuşi le-a socotit aşa pe „La miezul nopţii mă trezăsc,
unele, copiate de el şi pe care a umblat cu Nenorocirile să-mi tânguiesc
creionul. Chiar şi printre poeziile lui lancu Şi ceriului, ce revarsă senin,
Văcărescu s-au nimerit unele de ale lui Conachi. Să mă plâng cu lacrămi şi cu suspin
Nici atotştiutorul Heliade nu are idee cine este Că-n lumea aceasta dintru-nceput
autorul poeziei Zori de %iuă se revarsă, prezentă în Privelişte durerii m-am născut..
manuscrisul eminescian, pe care o crede popu­
lară, şi nu se corectează nici chiar după ce ea Sufletul anxios al omului de la 1800, care se
apare în volumul din 1856. Acest volum n-are exprima la Conachi prin reformularea temei
tiraj. Cititorii unei astfel de cărţi nu sunt aceiaşi biblice a instabilităţii, conţine şi unele accente
cu cititorii culegerilor mai sus pomenite în care noi, datorate unui bun cunoscător al literatu­
se cuprindeau şi versuri de Conachi. Standar­ rilor apusene (din care a tradus) şi care începe să
dele de lectură sunt cu desăvârşire altele în elita aibă „biografie”. Lirismul medieval fiind imper­
care, acum, consacră valorile. Părerea că opera sonal, din amplele compuneri în versuri ale lui
lui Conachi reprezintă, cel mult, un document Conachi i-au putut fi reconstituite autorului
pentru sensibilitatea epocii de la 1800, tot acum pasiunile şi eşecurile. Fondul primar rămâne şi la
s-a format şi ea n-a întârziat să fie îmbrăţişată
el, ca şi la Alecu Văcărescu, acela trubaduresc,
de primii noştrii istorici literari, amuzaţi
dar alterat de o simţire mai puţin convenţională
într-atâta de frivolitatea emoţiilor, încât n-au
şi de un „realism” al detaliilor cu totul neobiş­
văzut arta poetică. Absolut evidentă, totuşi!
nuit în epocă. Plângerea majorităţii contempo­
Conachi nu este numai meseriaşul conştiincios,
ranilor fiind aşa-zicând generică, a lui Conachi
care a compus micul tratat intitulat Meşteşugul
stihurilor româneşti (în fond, prima noastră se individualizează. E drept că popularitatea i-a
poetică), dar chiar un poet adevărat, superior fost asigurată şi lui tot de poeziile galante, de
tuturor celorlalţi, din prima parte a secolului madrigaluri sau de acele irmoase şi răvaşe lirice
XIX. Dacă şi-ar fi tipărit versurile la vreme, menite a fi acompaniate de lăutari (cum ne
receptarea lui aşa-zicând cultă ar fi fost alta şi arată uneori refrenul: „Scripca jalnică, duioasă,
nu l-ar fi aşteptat pe Călinescu spre a-i marca răspunde la ahtul meu”). Pe acestea le-au cules
valoarea. Istoria ieroglifică, Ţiganiada, versurile lui Pann şi alţii. Ele sunt ingenioase şi fară adân­
Conachi, iată tot atâtea opere tipărite cu cime, deşi nu le putem nega rafinamentul. Cu
întârziere şi al căror efect eventual în epoca în gândiri şi cu imagini din repertoriul comun al
care au fost scrise rămâne un bun prilej de vremii, dar având un model îndepărtat în
meditaţie. „biletele” sau „fleacurile” (nugae) ale unui Catul,
E destul să deschidem o culegere din ver­ Conachi izbuteşte să fie un poet delicat, evo­
surile poetului ca să ne dăm seama că ele au când de exemplu ochii iubitei, care, „năvălind
o calitate inefabilă a limbii pe care n-am întâlnit-o cuprinşi de gene/ săgetează din sprâncene”.
până acum: Metafora nu e lipsită de graţie. Iubita este
„doamna sâmţârilor mele”, singularitatea fiindu-i
„Au nu ştii, dulce lumină, evocată din nou eminescian („Tu numai supt
Ochii mei că ţi se-nchină...?” cer eşti una”) şi aşezată în legătură cu „stăpâna
nopţilor lună”. Unele compuneri seamănă cu
nişte haiku-uri:

100
despre pălăvrăgeala aceasta masochistă: „Chi
„Primeşte cu suflet lin puo dir comm’cgli arde e in picciol fuoco”
Stihul care îţi închin (Sonetul CXXXVII). Să nu ne pierdem însă
Căci îi făcut din suspin.” vremea cu aceste versuri. Există la Conachi mai
multe personaje cusute în aceeaşi piele: unul care
Ingeniozitatea alexandrină are ca teren pre­ se lamentează, altul care se joacă; unul hedonist
dilect ochii, deveniţi nişte fiinţe care se gâlce- şi senzual, altul loial iubitei depărtate ori inac­
vesc sau se alintă, şi în jurul cărora se ţese o cesibile; unul care adoră convenţiile, altul care
comedie muzical-şugubeaţă, cu „furi” şi „răpiri”, împinge mărturisirea până la indecenţă. Aretuza
săgeţi, otrăvuri, lovituri, aprinderi şi deghiza- acestui trubadur care se-nchină răsăritean şi
mente înşelătoare. Unele poezii au aspect de moale se numeşte Zulnia. Idila, matrimoniul
fabulă, protagonişti fiind aceiaşi ochi ai iubitei. şi tragedia lor le ştim din câteva poezii în care,
Alt personaj tipic este nurul, a cărui simplă ivire dincolo de stângăcia unor versuri semănând cu
aprinde sufletele. Dragostea e un joc, o coche­ nişte cavaleri medievali în armurile lor greoaie,
tărie, o tachinare continuă. îndrăgostitul nu descoperim cele mai frapante imagini ale ero-
cere decât să i se îngăduie a se închina iubitei lui sului din literatura epocii, dacă nu şi de mai
ca unui soare, dar în ce chip o aduce din condei: târziu, în care senzualitatea nu exclude idealismul,
iar dorinţa neruşinată implică o veritabilă mis­
„Poţi, de-i vre, să mă faci vrednic tică a iubirii. închipuirea bărbatului la trezirea
Să te văz şi pe-ntuneric” din somn se populează de imagini lascive, plasate
într-o atmosferă de beatitudine matinală, de
Sau se joacă delicios pe motivul umbreluţei care nu este străină o proaspătă notă naturistă.
care apără obrazul femeii şi de soare, şi de alţi Conachi ştie să evoce foarte precis astfel de
ochi: clipe şi de locuri ale iubirii, cu jurăminte tainice
şi fierbinţi:
„Umbreluţă norocită,
Ia sama că eşti menită „Cărările cele strâmpte de pândă şi de
Să umbreşti un obrăjel tâlnire,
Plin de nuri şi frumuşel. Unde-ţi furam câte-o gură supt a
Cată să mi-1 păzeşti tare crăngilor dosire,
Şi de vânturi şi de soare, în sfârşit, locul cel tainic, de fericirea cea
Şi când alţi ochi i-ar căta, mare,
Să te pui drept faţa sa, Unde, în genunchi, la poale-ţi, spre
Că tu, umbreluţă, ştii asfinţitul de soare,
Că îl tem şi de stihii.” Câştigând prin rugăminte sfânta ta
făgăduinţă,
Partea cea mai veştejită din lirica lui Conachi Ti-am dat cerul chezăşie de o vecinică
este aceea propriu-zisă văicăreaţă, deşi tocmai la credinţă.”
aceasta va fi mai sensibil Eminescu, transcriind
mai multe texte în respectivul spirit, pe care le Au fost deseori citate versurile, extrem de
credea anonime. „Plâng, oftez, suspin, mă vaiet”, îndrăzneţe, din Mergând cătră prea iubita, în care
spune un vers al lui Conachi şi care adună parcă sufletul e însărcinat să ducă vestea sosirii iubi­
toate verbele utilizate de neoanacreontici. Dacă tului cel de pofte plin:
l-ar fi citit pe Petrarca, de care Călinescu îl apro­
pie abuziv, Conachi ar fi aflat părerea italianului

101
„Du ochilor drept vestire finalizare incontestabilă. De exemplu, în Iubita
A plânsului contenire, şi urâtul.\ Aglaia, o fată inocentă, îl întâlneşte pe
Du guriţei bucurie câmp pe însuşi Amor care culege flori (gest
Sânul, peptul dezvăleşte, simbolic). II ţine, fireşte, la distanţă, căci e bine
De sărutări cu trufie. crescută, dar e păcălită de abilitatea cu care el,
Sânul, peptul dezvăleşte, „cu sfială şi măsurat la-nceput”, ia din clipă în
Ţâţişoare rumeneşte, clipă „îndrăzneală mai mult” şi se dedă unei
Rădică di pi picioare seducţii pe cât de perfide, pe atât de irezistibile
Orice feli de-nvălitoare în gingăşia ei:
Şi spune cu-ndrăzneală
C-oi să fac mare năvală.” „Uneori găsind pricină că i-i părul încurcat
De zefirii ce pe-acolo năvălea la
Dar nu s-a remarcat că traditia acestei dezmierdat,
impudori urcă până la trubaduri. Aveau şi aceia Găsea chip şi punea mâna încetişor, dar
predilecţie pentru livezi şi izvoare (peisajul pas­ deplin,
toral) unde „sub un măceş, la umbră, doamna Pe grumazii ce albeaţa nu-i deosebea de-un
ţine/ într-o livadă, dragu-i lângă sine”, pe când crin.
straja anunţă zorii, sau şi le imaginau pe iubitele Alteori pentru un flutur, ce zicea că muşcă
lor cerând să fie sărutate „în lunca unde păsările rău,
lin doinesc” sau dorind să „facem un joc nou” Di pi pept rădica fluda şi privea mormântul
(fassam un joc nouvel) „ins el jardin ou chanton său.”
li auzel”. Amănuntele dezvelirii picioarelor şi a
sânilor sunt de asemenea în panoplia erotică în prima zi, deci, Amor, ca şi Cătălin cel
a trubadurilor. Nicolette, dintr-o celebră operă bine cunoscut nouă, se mulţumeşte a se uita în
în versuri şi proză din secolul XIII, îl vindecă ochii fetei, în a doua o strânge de mână, în a
pe un pelerin nebun, nu cu alt leac decât acela treia îi fură un sărut, în a patra o adoarme în
de a-şi dezveli treptat picioruşul, printr-un gest braţele sale şi, apoi, o uită. Se-nţelege de ce. Şi
de o savantă lascivitate: „Când ai trecut pe Dumnezeu, după şase zile de lucru, a tras în a
lângă pat/ Rochia ta s-a ridicat/ Ca şi blăniţa de şaptea zi un pui de somn. Totuşi acest „cinism”
hermină/ Şi cămăşuţa de in, fină,/ Când picio­ nu e caracteristic pentru Conachi. E suficient să
ruşul ţi s-a zărit”. Suntem aici în proximitatea recitim Scrisoare către Zulnia şi Amoriul din prieteşug
parodiei idealului curtenesc, cum spune Marrou, ca să descoperim aceeaşi atmosferă echivocă a
din care am scos şi citatele, dar motivele destră­ întâlnirilor de dragoste, evocate însă cu un
bălării se iviseră deja în secolul precedent. accent dramatic care face din lungile poeme în
Arnaud Daniel ştie de pe atunci să înfăţişeze versuri de 16 silabe un roman complet al
progresia cuceririi erotice. In ziua în care poetul pasiunii, un fel de ovidian Amores, cu totul diferit
îşi sărută întâia oară iubita, aceasta face scut cu de cochetul baroc al poeziilor mai scurte, acelea
haina ei albastră, dar mai apoi îşi lasă trupul de aspect madrigalesc. Sunt amintite mai întâi le
descoperit şi contemplat la lumina lămpii. Unii coup de foudre al iubirii şi primele jurăminte, în
au văzut aici doar o „punere la încercare” (cu imagini uşor convenţionale, dar destul de puter­
asag), fară împlinirea actului, doamna nepermi- nice. Locul unde îl orbise fulgerul dragostei este
ţându-i iubitului decât tener, bai^ar (care în seco­ „supt copaciul acel mare”, „ce pare că-1 văz cu
lul XII nu însemna decât a sărută), abrassar şi ochii şi acum în depărtare”. Amintirea este
manejar. Oriunde s-ar fi oprit lucrurile în secolul bogată în detalii autobiografice şi de tot soiul:
XII francez, la Conachi protocolul se repetă cu

102
„Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă Aş fi dat orice pe lume pentr-un ceas de
şi mult iubită, prelungire.”
In care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită
Petreceam zalele noastre în pustiul acel Romanul se completează (în Amoniul din
mare! [...] prieteşug cu episodul „căderii” Zulniei. Compor­
Acei copaci nalţi şi mândri, marturi tamentul femeii este notat aproape naturalist:
cu a lor umbrire
De dezmierdări, de voroave, de libov „în sudori, lacrămi scăldată, desculţă şi
şi de iubire, despletită,
Potica acea vestită ce-o treceam Fuge, vine, se-nvârteşte ca o
cu groază mare, deznădăjduită
Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă Zăludă, ca vai de dânsa, pe pământ
sărutare, şi la cer cată,
Râpile întunecoase ce ferea cu tăinuiri Vru să strige, dar şi glasul i se tăie
A desfătărilor noastre înfocate întâlniri, deodată.
Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare Se povârneşte şi cade peste dânsul,
Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam leşinată.”
atunci în zare?
Comorile firii tale la ochii mei dezvălite Aceasta nu mai este doar poezie minoră de
De mii de ori sărutate, de mii de ori tip anacreontic, dar, cu toate clişeele, de care
pipăite, Conachi n-avea cum scăpa, cea dintâi lirică
Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire autobiografie erotică de la noi, în spirit truba-
duresc şi balcanic.

Cântecul de lume. Satira. Fabula


între madrigalele Văcăreştilor sau ale auzit şi de Metastasio. Cel mai interesant volum
lui Conachi şi cântecul de lume al lui al său rămâne, orice s-ar spune, primul, Rost de
B.P. MUMULEANU (1794-1836) sau Anton poezii, de pe la 1820. Autorul declară de la
Pann este o deosebire destul de mare, deşi, început:
uneori, aceştia din urmă antologau texte ale
celor dintâi, ignorându-le autorii. Dar nu anto­ „Nu voi domn, nici împărat,
logau orice şi chiar acest filtru se dovedeşte Voi să fiu amurezat”
caracteristic. Mumuleanu şi Pann nu mai sunt
boieri, ci târgoveţi. Neştiutori de limbi, citind şi, precizând că nu-i trebuie nici ştiinţe, nici
doar în traducere, cultura lor este din capul dregătorii, adaugă:
locului alta, nu doar mai restrânsă, dar altfel
orientată. „Din părinţi orăşani”, cum zice „Atât voi, numai să-nvăţ
Heliade când îl editează, Mumuleanu e un Puicile să le răsfăţ.”
autodidact, cu lecturi din Ienăchiţă şi Petru
Maior, din Arghir şi din Alexandria. II laudă pe Vedem numaidecât că acesta nu mai e stilul
Homer, considerându-se însă urmaşul lui boierilor dedaţi la libov, ci al mahalagiului, cu
Anacreon, citit probabil prin Hristopoulos. A o senzualitate mai grosolană şi denotând o
103
atitudine mai realistă faţă de femeie. Judecata batjocurile în care se va specializa Pann), dar şi
fem eilor şi a bărbaţilor aşază faţă-n faţă părerile „nobilul făcut şi ne-nvăţat” sau „acela vechi
celor două sexe unul despre altul, ajungând la şi sărac”, priviţi cu o groasă maliţie plebeiană.
concluzia că ele se contrazic şi recomandând In 1837, după moarte, poetului îi apare un
drept soluţie practică împăcarea lor prin sărutări. volum în care şi G. Călinescu şi D. Popovici au
Vulgarizare evidentă, ca şi tendinţa de a se văzut, pe lângă ecouri din poezia secolului
adopta un punct de vedere moral-satiric. In XVIII (Pope, Thomson), influenţe lamarti-
Rost de poezii, el tratează temele erotice (iubirea, niene. Este totuşi exagerat să-l considerăm pe
trădarea, despărţirea) cu distanţă, mai mult Mumuleanu un poet de tranziţie. Imaginile din
inventariindu-le moral decât trăindu-le liric, ca natură nu conţin nici ele rousseauism, fiind în
pe nişte „pricini de amor” ce sunt, cu o vul­ notă clasică, la fel cu ale lui lancu Văcărescu,
garitate flecară. Meritul, cât e, este lingvistic. deşi acestea sunt probabil printre întâile peisaje
Mumuleanu posedă o limbă mai firească decât lirice la noi şi merită a fi consemnate ca atare:
Conachi şi decât lancu Văcărescu, în sensul că
e mai apropiată de cea vorbită. Siguranţa îi vine „Păduri, frunze-ngălbenite,
tocmai din absenţa modelului cult la care, Crânguri, lunci, munţi dezvăliţi,
raportată, s-ar dovedi inferioară. Câtă vreme nu Ţarini, vii fară verdeaţă,
s-a uscat sufleteşte, autorul Rostului e spiritual, Când iar să v-acoperiţi?”
cu toată grosolănia (sau poate datorită ei).
Declară într-un rând că ar vrea să se facă
lipscănie, adică magazin de articole femeieşti, ca Deşi îl admiră pe Ienăchiţă, Mumuleanu
să atragă damele. Stilul e iarăşi altul decât la are un înaintaş mai cu seamă în moldoveanul
galanţii boieri, e acela picant şi golănesc al cra­ MATEI MILU (1756-1801), care scrisese pe la
iului bucureştean sau parizian (de la Beranger). 1800 nişte Caractere satirice de stil muntean, cel
In Caracteruri, lucrurile notabile sunt motto-ul dintâi la noi, cap al unei serii ce va traversa
(„Ochi avem să vedem/ Urechi avem s-auzim”) secolul XIX şi va ajunge la Arghezi şi la M.R.
şi prefaţa, dar nu atât în partea care denunţă Paraschivescu. Este la Milu acel stil umoristic şi
„moliciunea şi desfrânarea”, cât în aceea în care satiric pe care-1 vom găsi la majoritatea poeţilor
Mumuleanu lansează un apel similar cu al lui munteni. Şi el are succesul pe care trebuie să-l fi
Heliade mai târziu: „Tinerii s-aştept, Apolon ne avut odinioară la Roma îmbrăcarea personajelor
cheamă, muzele ne strigă, lira este întinsă, din comedii în straie romane sau alegerea perso­
Olimbul e slobod. Toţi dar să ne facem prieteni najelor dintre provincialii de extracţie joasă, când
muzelor; unii Caliopii, alţii Uranii şi alţii iubiţii aşa-numitele fabulae togatae (sau tabemariae) au
Erato, şi întinzând cu ele lira, să cântăm noă împrospătat artificialele palliata elenistice. Milu
epocă, să răsune iho, depărtând cele trecute!” n-a fost doar bunicul cunoscutului actor, ci un
Poezia nu mai are spontaneitatea şi umorul celei comediant el însuşi, iar în versuri, un critic
dinainte. Devenit satiric abundent, cu sămânţă picant al apucăturilor rele.
de vorbă, Mumuleanu e acum şi un pictor prea
abstract al moravurilor. Portretele sunt exclusiv Şi fiindcă tot am vorbit despre aceste prime
morale. Câte o excepţie, în care apare latura scrieri, trebuie să-l amintim şi pe GHEORGHE
fizică, produce tocmai de aceea impresie PEŞACOV (1785-1854), un poet destul de
(„Haina iar pe nătăfleţi/ Stă parcă ies din interesant, care, pe lângă o interminabilă com­
coteţ,/ Plină de fulgi, de gunoi/ De pene şi de punere închinată lui Vladimirescu şi altele mai
noroi”). Caricaturizaţi sunt zgârciţii, ipocriţii, scurte dedicate lui Dinicu Golescu, E. Poteca,
nerozii (anticipându-se, la aceştia din urmă, lancu Văcărescu etc., toate fară valoare, a lăsat

104
şi un poem intitulat Dezmierdarepoeticească, nu de în cetârne, în hârdaie
mult scos la lumină. înfăţişarea „teatrului” Cu tot darul pe deplin.
naturii este întretăiată de întrebări referitoare la
tristeţea sufletului care nu se poate bucura de Unii-1 poartă, alţii-1 toarnă
nimic. Din cele 264 de versuri, unele conţin Pân acoave şi pân buţi
peisaje clasice foarte convenţionale, dar altele Şi gustând din cel mai sarbăd
au prospeţimea lucrului văzut cu ochii. întoar­ Veseli vezi pre cei mai mulţi.”
cerea turmelor de oi e un tablou demn de o
naivă Baladă a munţilor de Topârceanu, iar satul Numai hazardul, desigur, face să dăm peste
în seară ne face să ne gândim la Heliade şi la un vers din Călin de Eminescu, într-o atmosferă
Coşbuc. Pastorala clasică are pe ici pe colo tuşe aproape tot aşa de feerică precum aceea de la
realiste, bunăoară în sugerarea mişcării anima­ marele poet:
lelor şi a oamenilor din foarte animata scenă a
tragerii vinului în butoaie: „Cum culeg cu dezmierdare
Dulce al viilor rod,
„Acum vezi cum se prescurge Fiind dealurile pline
Mustul cel dulce din lin De mulţime de norod.”

ANTON PANN
(1796? - 2 noiembrie 1854)

Şi autorul Povestei vorbii, finul Pepelei şi


afinul lui Mumuleanu, a fost considerat o oglindă
a epocii de tranziţie în care a trăit (Paul Cornea,
1963). în realitate, Anton Pann este poetul cel
mai caracteristic pentru prelungirea vechiului
spirit într-o vreme care-1 abandona puţin câte
puţin. El este conservatorul acestui spirit şi
antologatorul producţiilor care-1 ilustrau. Ime­
diat după 1830, când Pann se consacră editării
cântecelor de lume, snoavelor, povestirilor
moralizatoare, apologurilor şi fabulelor, Cârlova
şi-a publicat deja puţina, dar nepreţuita lui
operă care inaugurează romantismul românesc,
Alexandrescu debutase şi el, iar Heliade scria în
Curierul românesc. „Cu adevărat că noi nu mai
suntem în vremea când numai nişte cântece de
amor să fie destule a face a se mira lumea de
noi. Duhurile au trebuinţă de o hrană morală
mai statornică şi mai cuviincioasă la vrednicia
omului”. Redactorul primei noastre reviste de
literatură (ce apărea şi ea puţin mai târziu) avea

105
şi n-avea dreptate. Scriitorii tineri şi care se vor H.C. Wartha, care scoate ediţiile succesive ale
dovedi importanţi în deceniile următoare nu mult cititei antologii intitulate Dorul, copiază
mai scriu ca înaintaşii lor: Heliade a intuit texte sau le prelucrează, lăsându-le fără nume
schimbarea. Ceea ce el n-a prevăzut este împre­ de autor, chiar dacă unele sunt celebre, într-un
jurarea că, deşi elita intelectuală adoptă acum spirit folclorizant care face să dispară practic
romantismul şi respinge cântecele de amor în noţiunea de literatură cultă. In culegerile lui
maniera învechită a lui Alecu Văcărescu şi a lui Pann, Văcăreştii, Conachi şi Mumuleanu stau
Conachi, acestea continuă să fie pe placul unei cot la cot cu azi uitaţii Georgescu, Popescu şi
mase destul de largi de cititori, de la oraş Ucenescu, tot aşa cum, în Dorul, Alexandrescu,
îndeosebi, recrutaţi din mica burghezie aflată în Baronzi, C.A. Rosetti şi Alecsandri vor face
plină expansiune şi care găsesc încă în ele un casă bună cu Paterlageanu, Poppiţeanu şi Favian.
aliment delicios şi consistent. Dovada ne-o fur­ Că Spitalul amorului este modelul Dorului o arată
nizează tocmai Pann, autodidact ca şi Mumuleanu, şi faptul că Pann introduce în culegerea lui
om de spirit, dar cu o cultură modestă, şi care chiar şi poeţi noi, absenţi din Poesgi deosebite, dar
se apucă să culeagă şi să pună la dispoziţia care au debutat între 1830 şi 1850, cum ar fi
meseriaşilor, funcţionarilor, cântăreţilor de strană, Cârlova, Bolliac, Alexandrescu, Aricescu şi alţii.
tuturor orăşenilor de strânsură, vechile producţii Anton Pann însuşi e prezent cu texte proprii şi
literare. Aceştia sunt „prenumeranţii” Erotocriticului tot fară nume. Ceea ce arată că editorul are
din 1837, cititorii P oeţilor deosebite din 1831, ai ideea lui precisă despre literatură şi că nimic nu
Spitalului amorului din 1850. Succesul acestor e întâmplător. Conachi nu şi-a tipărit niciodată
publicaţii îl va constata chiar unul dintre poeţii versurile, considerându-se probabil, ca şi Alecu
noi ai vremii, Bolintineanu, care va scrie, în Văcărescu, „stihurgos” pentru trebuinţe proprii.
anul morţii Ivii Pann, că acesta a fost un „poet Anonimatul lui Pann are, vom vedea, alt sens,
popular prin excelenţă”, adresându-se adică care merge, curios, împreună cu o anumită inde­
poporului pe care „îl face să râdă şi să plângă, şi cenţă a scriitorului, ce nu se dă în lături să-şi
căruia îi vorbeşte limba”. Cum se vede, Pann publice testamentul. Iubeţ, ca şi Alecu sau
n-are idee că literatura se schimba radical în Conachi, aventurile lui sunt caracteristice altor
acele decenii şi nici nu pare să fi fost sensibil la timpuri şi altei pături sociale. Nu mai găsim
ce se scria pe atunci, mulţumindu-se s-o popu­ iatacul secret, în care iubita exhibă din sân un
larizeze pe aceea la modă înainte. El rămâne la trandafir norocos, nici imensele grădini private,
Beranger, fără să-l înţeleagă pe Lamartine. Nu cu copaci stufoşi, ape şi grote, unde boierii îşi
oglindeşte trecerea spre nou, ci supravieţuirea trăiau nevăzuţi idilele. Pann răpeşte o călugăriţă
vechiului. Acest fenomen este curent şi în alte de 16 ani, cu care trece munţii ca să scape de
epoci. Dacă admitem ideea formaliştilor ruşi, consecinţe, e înşelat de ea şi are grijă s-o bat­
„evoluţia” se realizează de obicei prin aducerea jocorească în versuri foarte crude, se însoară de
în prim-plan a unor formule literare marginale trei ori (Conachi era un adversar moral al divor­
şi prin marginalizarea celor care deţinuseră ţului), iar testamentul de care am pomenit ne
prim-planul o vreme; iar ptim-planul aparţine arată că dorea ca ultima soţie să i se călugă­
elitelor, marginalizarea însemnând între altele rească de îndată ce va rămâne văduvă. Aceste
cădere la nivelul consumului popular. Rolul detalii sunt semnificative în măsura în care indică
jucat de Pann este de a furniza materia necesară o transformare a mentalităţii şi totodată faptul
acestui consum, ceea ce i-a atras din partea că Pann, om nou în raport cu Conachi, are, în
pudicului Bogdan-Duică epitetul de „cârpaci”. ce priveşte literatura, o concepţie nu neapărat
El procedează ca, mai târziu, librarul-editor mai veche, dar populară în esenţă.
106
Poetul însuşi trebuie înţeles prin relaţie cu în circulaţie cu scopul de a le scrie pe înţelesul
tipograful, antologatorul şi popularizatorul care cititorilor contemporani. Versificate fluent (ca
este Pann. însăşi originalitatea operei sale este şi Mumuleanu şi spre deosebire de moldoveni,
în discuţie. Dacă uneori, înainte, nu cunoşteam Pann are o limbă abundent curgătoare, fară
exact ce a scris un poet, aceasta se datora nepă­ iazuri), recomandările de bună-cuviinţă împru­
sării cu care priveau în general autorii publi­ mutate din Erasmus ar fi meritat să ilustreze un
carea sau difuzarea operei lor. Şi lui Conachi, şi capitol din Expresivitatea involuntară a lui Eugen
lui Alecu Văcărescu li se potriveşte această Negriei. Sunt, mai toate, comice fară voie:
explicaţie. Pann împărtăşeşte însă dezinteresul
popular pentru numele creatorului. Ceea ce e „Pureci ş-alte ca aceste
altceva. Contează textul, nu autorul. Publicul pe Asemene orce este,
care şi l-a ales dictează nu numai comporta­ Să nu sfarămi niciodată
mentul editorului, dar şi pe al poetului. Pann Când vei fi cu alţi vreodată.
crede că ştie ce doreşte orăşeanul (îndeosebi Insă dacă din aceste
bucureşteanul) din deceniile 4 şi 5 ale secolului Vezi la cineva că este
XEX: tot ce scrie el, în măsura în care putem fi Cum: muci cu bale scuipite
siguri de paternitatea textelor, denotă cel mai Asupra altui lipite
neîndoielnic gust mic-burghez pentru divertis­ (Că aceasta se-ntâmplează
mentul unit cu moralizarea şi cu satira, tipologia De multe ori să se vază),
însăşi fiind stereotipă (femeia rea, beţivul, năro- Să le scoţi frumos în taină,
dul, calicul etc.), atât în snoave, cât şi în poezii. Unde-or fi după-acea haină,
Ceea ce-i lipseşte lui Pann este lirismul. Om cu încât de va fi cu putinţă
simţ practic, cu umor, bun stăpânitor al resur­ însuşi el să nu te simţă...”
selor limbii (după Ivireanul, este al doilea străin
care ne învaţă la perfecţie limba), în special al Nu merită atenţie alte opere, cum ar fi
idiomului întrebuinţat în Muntenia, la Bucureşti Memorialul jocului mare, un fel de cronică versi­
şi la mahala (care n-avea pe atunci sensul ficată ca acelea de odinioară, absolut fără niciun
peiorativ de astăzi), nu era şi un poet liric. haz artistic, nici fabulele dintr-un volum publicat
Cântecele de lume pe care i le putem atribui în 1847, nici N oul Erotocrit, foarte greoi versi­
sunt absolut mediocre, de pildă acelea din Poezii ficat. Două cărţi au făcut reputaţia de poet
deosebite. înainte de acest volum, Pann culesese veritabil a lui Pann şi anume Culegere de proverburi
snoave şi versuri într-un Calendar a l lui Bonifatie sau povestea vorbii şi O şezătoare la ţară sau călătoria
Setosul prin 1821 sau 1822 şi „îndreptase” nişte lui Moş Albu. Tot ce se ştie îndeobşte din Pann,
cântece de stea, puse pe muzică, în Versurile tot ce a fost memorat şi este repetat de către
musiceşti din 1830. Argumentul tipăririi acestora iubitorii umorului verbal muntenesc sau balcanic
din urmă este semnificativ. Pann susţine că le-a provine din acestea, inclusiv motto-ul la Povestea
scris „din auzite” şi a constatat că „se sminţise vorbii:
din calea lor, încât nici un înţeles nu avea
într-însele”. El este deci sensibil la modificarea „De prin lume adunate
limbii şi la accesibilitate, dar nu e interesat de Şi iarăşi la lume date.”
corectitudinea transcrierii, nefiind încă ceea ce
se cheamă un folclorist. Tot aşa, în prefaţa de la Pann nu este neapărat aici altul decât în
Hristoitia din 1834 (care e prelucrarea unei celelalte cărţi. N-a devenit un adevărat cule­
opere a lui Erasmus!), arată că reia traducerile gător de folclor, deşi moda începuse şi, în O

107
şezătoare, se apropie el însuşi de folclorul ţărănesc Vezi bârna din ochiul tău
pe care nu-1 băgase în seamă înainte, ba chiar Şi nu vorbi de alt rău...”
ceea ce strânge acolo este mai „curat” ca nicio­
dată. N-a devenit nici un scriitor pe de-a-ntregul Ştiam toate aceste proverbe, dar câte unul e
cult, cum se va întâmpla cu Ion Creangă peste surprinzător: de exemplu acela din care se vede
trei decenii. Pann este mai curând un Ispirescu că poporul aseamănă în secolul lui Pann, şi,
al poeziei, situat la mijlocul drumului între poate, şi mai înainte, vorba goală cu o cociorbă,
prelucrarea simplă şi creaţia originală. Talentul cu un vătrai de lemn, adică, nefolositor. Se pot
lui rămâne unul popular şi, oricât de savuros, da multe exemple pentru această pricepere de a
nu trebuie scos din cadrele fireşti. Alăturat adesea vorbi în vorbe fixe, care uneori frizează absurdul
de Creangă şi Caragiale, nu e însă cu adevărat modern, suprarealismul involuntar, prin treptata
comparabil cu niciunul dintre ei: povestitor „degradare” a sensului şi prin jocul de cuvinte, ca
îndemânatic, n-are geniul primului; „lingvist” la Nichita Stănescu:
miraculos, dar nu conştient, e departe de a avea
arta celui de-al doilea. Simpatia de care se „Satul mic îl ajunge podvoada des.
bucură este însă uşor de înţeles şi, de altfel, Dar cum zice un învăţat
perfect îndreptăţită. Pann rămâne unul dintre La buciumul vieţii trei vlăstari cresc,
cei mai inventivi scriitori români sub raportul unul al sănătăţii
vocabularului, comediograf instinctiv al cuvân­ altul al veseliei şi altul al turburării.
tului. Povestea vorbii e o înlănţuire de expresii
paremiologice, urmate de anecdote versificate, A
De multe ori
pe tema prostiei, beţiei, cusururilor, moravurilor Iţi vine acru de el.
şi aşa mai departe. Introducerea la primul capi­ Povestea ţiganului:
tol sugerează deja însuşirea de căpetenie a auto­ Acru-u-u-u, de la naşu
rului care este uşurinţa de a vorbi în proverbe, Şi:
trecând de la unul la altul, dar şi conştiinţa De roşu, roşu!
gratuităţii care este deja semnul artei: de acru, acru!
de Ploieşti, Ploieşti!
„Aideţi să vorbim degeabă, chef nenai.”
Că tot n-avem nici o treabă;
Fiindcă Povestirile care completează această pură
Gura nu cere chirie, proverbialitate sunt, câteodată, pline de haz.
Poate vorbi orce fie. Una despre prostie, de pildă, conţine o probă
De multe ori însă de umor absurd: proştii au uitat dacă tovarăşul
Vorba, din vorbă în vorbă, lor, care s-a băgat în vizuina ursului, avea sau
A ajuns şi la cociorbă. nu cap, căci a ieşit din vizuină fară, şi se duc la
Şi atunci vine proverbul: nevastă s-o întrebe, iar nevasta, căzând pe gân­
Vorba pe unde a ieşit duri, le răspunde:
Mai bine să fi tuşit.
De aceea „— Nu ştiu bine,
Când vrei să vorbeşti, la gură Dar la Paşti îmi par' şi mie
-"Să aibi lacăt şi măsură. Că ş-a cumpărat tichie.”
Adică:

108
Este aici un Creangă al mahalalei bucureş- Cu ochii ceacâră, gura lăbărţată,
tene, care şi-l imaginează altă dată pe nărod (tip Fruntea-i cucuiată, faţa mohorâtă,
recurent) legând copacul de măgar, pentru ca, Peste tot negoasă şi posomorâtă,
tăind copacul aflat pe o costişă abruptă, acesta Umbla-ntunecată şi înnourată
să n-o ia la vale, şi fiind apoi mirat să vadă Nu o vedea nimeni să râză vreodată.”
măgarul zburând prin aer. Alt personaj frecvent
şi tipic este leneşul. Un împărat pune de-i Elemente pitoreşti de portret (în ciuda ele-
strânge pe toţi leneşii din ţară, ca să afle care e mentarităţii rimelor şi a monotoniei ritmice, cu
cel mai leneş dintre ei şi, după ce-i hrăneşte mult sub nivelul atins odinioară de Dosoftei)
o vreme pe degeaba, dă foc casei unde şedeau şi descoperim şi în pasajul care reia străvechea
pândeşte să descopere care va ieşi ultimul: Poveste a poamelor. „Migdalul tainic”, „bubosul
Strugur”, „Varza, cea-ngâmfată-n foi”, „cuvioasa
„Dar văzând că privesc focul şi nu se Linte”, „Postnica Fasole, cea prea umflătoare”,
mişcă din loc, „ghebosul Roşcov” şi, desigur, „mânioasa Ceapă”,
Puse un slujbaş să strige: — Ieşiţi, că al cărei portret, deseori citat, e cel mai plastic
ardeţi în foc! dintre toate:
Iar unul din ei răspunse: — Nu-ţ-e-le-ne-
să-vor-beşti? „Se-mbrăcă deodată, iute, cu mânie,
Şi aşa să prăpădiră, arzând în foc, toţi Douăspre'ce haine puse, de dimie,
aceşti.” Şi cămăşi atâtea, albe, supţirele,
îmbrăcând binişul roşu peste ele,
Limba poeziei epice cunoaşte la Anton Pieptănă şi barba-şi albă şi bătrână,
Pann primele veselii argheziene. Un tată cum­ Scuturând-o bine de pământ, ţărână...”
pără, spre mirarea fiului său, o cămilă, tocmai
când preţul ei pe piaţă era mai mare: 0 şezătoare la ţară înşiră, pe canavaua unei
călătorii, nu numai peripeţiile cele mai neaştep­
„Zice el: — Nu te mira, tate, ca în orice roman picaresc, dar şi poezii
Că ieftină când era, populare, ghicitori, cimilituri, basme şi multe
N-aveam banul să o iau, vorbe de clacă, unele părând specialiştilor culese
Dar acum mia de lei cu mai multă grijă pentru acurateţe decât ori­
O scosei şi o dedei, care altele la Pann. Dar partea de naraţiune,
C-avui de unde s-o iau.” care este originală, nu mai prezintă nici varie­
tatea de limbaj, nici umorul din Povestea vorbii.
Sau primele învârtoşiri, în portretele fizice, Citită şi răscitită, place mai ales scriitorilor, căci
după acelea mai puţintele la trup de la Milu şi jocul cu limba e treaba lor, până azi, dovadă ce
Mumuleanu: scrie Marin Sorescu: „Geniul lui constă în a se
cuibări adânc în cochilia spusei româneşti...”.
„O văduvă-n vârstă, bătrână, zbârcită,
Cu doi dinţi în gură, barba ascuţită,
Nas cât pătlăgeaua, la vorbă-nţepată,

109
Un prepaşoptist
IANCU VĂCĂRESCU
(1792 —3 martie 1863)

rezumat al recuzitei clasiciste, cu Arcadia lui


Metastasio („Acolo am eu o căscioară...”) şi cu
zeul Amor care-1 introduce pe poet într-o
natură nocturnă zugrăvită la fel de convenţional,
dar în care unele detalii sunt deja preromantice
(„Surpături sunt de o parte,/ De-un oraş ce a
domnit”), iar galanteria pastorală anunţă tonul
veselului Alecsandri („Saltă-n sus, pe lângă fo­
curi/ Călător şi ciobănaş,/ Prerăsună-n multe
locuri/ Dulce glas de fluieraş”). Dacă Adevărul e
un sterp poem liric şi h a privighetoare reface tema
turturelei de la Ienăchiţă, plângerea erotică
e adesea conachiană, însă cu săltăreţe versuri
populare („Ajunge-o, râule curgând!/ Fă-o să
vie mai curând!”). Noi sunt temele patriotice,
într-un stil ce va fi imitat de paşoptişti:

„Se întinde o câmpie


De subt poale de Carpaţi,
Câmp deschis de vitejie
Adevăratul poet de tranziţie între neoclasi­ La românii lăudaţi.”
cismul de secol XVIII şi romantismul paşoptist
este lancu, din cea de a treia generaţie a Pe când Alecsandri abia se năştea, lancu
Văcăreştilor. Nu are talentul lui Alecu, tatăl, e Văcărescu scrie Glasul poporului sub despotism,
aproape searbăd în lirica erotică, dar coarda cu celebrele versuri:
instrumentului său e mai întinsă decât a oricărui
contemporan. Deşi a trăit odată cu Pann (decât „Să tremure! Să tremure cumplita tiranie!
care este mai vârstnic cu vreo cinci ani şi căruia Zdrobit va fi cine-o-ndrăzni gând de tiran
i-a supravieţuit nouă), a fost mult mai legat de să-i vie.”
noua şcoală poetică, publicând în Curierul lui
Heliade, amestecându-se în crearea „societăţilor” sau Marşul românesc, la reînfiinţarea miliţiei naţio­
romantice, fiind prieten cu Alexandrescu, Ghica nale în 1829, inaugurând de fapt poezia ocazională
şi Cârlova. La moarte, în 1863, era aşa de preţuit pe astfel de teme istorice, căci până atunci doar
de către confraţi (în ciuda faptului că nu mai ocaziile personale contaseră pentru poeţii români
tipărise nimic din 1848), încât pe mormânt i se (vădite la Conachi) sau, ca la Ienăchiţă (în stihu­
sapă inscripţia măgulitoare: „Părinte al poeziei rile despre cişmelele bucureştene), acelea legate
române”. lancu începuse, ca toţi congenerii săi, într-un fel sau altul de obiectele din jur. Sone­
cu „mitologicale”. Primăvara amorului pare un tele din 1829 sunt, de asemenea, printre primele

110
în româneşte, iar Ceasornicul îndreptat e unul din în atmosferă, ca acelea de mai apoi ale lui
acele poeme reflexive pe care le va desăvârşi Bolintineanu, care le va cita într-un articol, dovadă
Alexandrescu în anii următori: că i-au atras atenţia:

„Tu, care vremea spui că trece, „Umbre se plimbă,


Ne-aduci aminte des, moartea rece, Vântul se schimbă,
Vino acuma, ia-nvăţătură, Neguri s-adună,
Schimbă nedreaptă a ta măsură! Maluri răsună,
Ştii ticălosul om ce puţine Chiote!
Poate să aibă ceasuri de bine.” Ţipete!
Chiote!
O parte din lirica lui Iancu Văcărescu este, Urlete!
desigur, în maniera Alecu-Conachi. El l-a citit Hurrur brumb! Brumb! (bis)”
pe Gentil Bemard (îi prelucrează un „bacchic”),
pe Lebrun Pindare, pe Delille, pe Millevoye, Măcar pentru această mare disponibilitate
dar şi pe Cârlova (şi lui îi închină o poezie), şi putere de adaptare, avea perfectă dreptate
legându-i pe Sappho, pe Ovidiu şi pe Catul de Alexandrescu să-l laude în celebra epistolă (pe
romantici, după ce a trecut prin lirica secolului care Ghica trebuia s-o strecoare în aşternutul
XVIII, cam în felul în care o făcuse Lamartine Văcărescului, de un Sfânt Ion) pe, de fapt,
(de asemenea citit) în primele M editaţi din 1820. nedăruitul lingvistic şi uscatul, ca imaginaţie,
Iancu este o mică enciclopedie lirică a vremii şi poet:
poate fi consultat documentar. E destul de
bizar să vezi versuri lamentuoase ce puteau fi „Tu care-ai fost din pruncie al muzelor
scrise de Alecu (Elenco a devenit Nina), alătu­ favorit...”
rate de versuri onomatopeice, straniu-romantice

111
Epica în versuri
Moartea unor specii nobile

Un capitol puţin sau deloc studiat este şi retoric —să se impună opoziţia dintre liric şi
acela al poeziei epice, moştenire clasică în care tot restul. înainte, se considera poezie tot ce era
se cuprind câteva din speciile cele mai nobile, în versuri şi se oferea cititorului (sau ascultăto­
epopeea, de exemplu. La noi, aceste specii rului) într-o limbă împodobită, plină de figuri:
declină lent şi mor pe toată durata secolului epicul, liricul, didacticul, dramaticul alcătuiau
XIX, după ce unele cunosc o ultimă şi tardivă împreună protipendada poeziei, uşor de recu­
înflorire în vremea romantică. La modelul antic noscut, ca şi aceea socială, după felul de a se
(homeric şi vergilian), împrospătat în Renaştere, îmbrăca. Un document remarcabil de clar în
prin Tasso ori Milton (epopeea), se adaugă acela această privinţă îl constituie prefaţa lui
al poemelor epice clasice (alegorii filosofice, Wordsworth la ediţia a doua a baladelor sale
epistole, basme, satire) şi romantice (balade, din 1800, socotită manifestul romantismului
romane în versuri). Toată lumea scrie epică în englez, în care se vorbeşte despre poet ca
versuri în secolul XIX, de la clasicişti înveteraţi despre cineva care incită şi descrie pasiunile
ca Alecu Beldiman la romantici ca Eminescu, altora (în poezii epice şi dramatice) şi deo­
de la Budai-Deleanu la Coşbuc, despărţiţi prin potrivă care vorbeşte în numele său propriu (în
mai bine de o sută de ani de literatură. Apoi, poezii lirice). Nu există nici cel mai vag indiciu
deodată, peste acest fel de poezie se aşterne în acest text capital care să ne conducă la ideea
tăcerea. Soarta ei va fi pecetluită de schimbarea discriminării între genurile poetice, chiar dacă
criteriului poeticului. Cea mai radicală transfor­ Wordsworth afirma, împotriva convingerii cla­
mare din toate timpurile a înţelegerii poeziei se sice, că specificul poeziei este cel mult metrul şi
petrece, aproape pe nesimţite, în epoca postro­ nicidecum limbajul retoric, pe care tânărul
mantică, şi anume atunci când, tot mai mult, romantic îl dispreţuia. Abia renunţarea la această
poezia este identificată cu lirismul. Lirica devine din urmă marcă va decide soarta poeziei: când,
regina poeziei. Opoziţia pertinentă fusese, deja în ca şi boierii, ea îşi va tăia barba şi va renunţa la
Antichitate, aceea dintre proză şi vers, pentru ca işlic şi la anteriu, identificarea va trebui făcută
la finele secolului XIX, odată cu prăbuşirea după alte criterii. Noua poezie va fi lirică sau nu
celor două sisteme literare tradiţionale —metric va fi deloc. Epica în versuri, fabula, epistola şi

112
celelalte genuri şi specii enumerate de Puşkin în Nietzsche. Mai există totuşi la el, în pofida
1825 ca fiind clasice vor supravieţui numai dacă polemicii cu Schopenhauer, care definise arta
se vor conforma criteriului modern. lirică drept o artă imperfectă, un anume com­
Dintre speciile care supravieţuiesc, cea mai promis între vechea şi noua înţelegere a
celebră, este balada, devenită, chiar la romantici sensibilităţii estetice. în fond, Nietzsche nu
(Coleridge scrie Lyrical Ballads), mai mult lirică concepea nici el o artă pur subiectivă, ci una
decât narativă; dintre cele didactice, epistola care să aibă aparenţa obiectivităţii. Acest com­
(sau satira), cultivată de atâţia, de la Horaţiu la promis apare, de exemplu, în răspunsul pe care
Boileau, se liricizează vizibil la Eminescu ori îl dă în Naşterea tragediei din 1871 întrebării
la Macedonski, fiind abandonată apoi, ca şi fabula, „cum este posibil poetul liric ca artist?”, invo­
după Alexandrescu şi Bolintineanu, ultimii ei când pe Arhiloc: „Atunci când Arhiloc, primul
mohicani; epopeea mai cunoaşte tresăriri de liric al anticilor, îşi declară fiicelor lui Lycambes
orgoliu la paşoptişti, părând potrivită cu expri­ dragostea nebunească şi, totodată, dispreţul, nu
marea bravurii patriotice şi a măreţelor fapte de patima sa o vedem dănţuind, purtată de un delir
arme din istorie, dar, după tentative aproape orgiac, ci îl vedem pe Dionysos, le vedem pe
disperate de repunere în funcţiune a vechii şi Menade, pe Arhiloc însuşi, exaltat şi ameţit,
complicatei ei maşinării, este şi ea instalată în cufundat în somn, aşa cum ni-1 descrie Euripide
muzeul literaturii. O lovitură la fel de puternică în Bacante; somn căruia îi- cade pradă pe culmi
primeşte poezia epică din direcţia contrară, de munte în soarele de amiază; iată-1 în fine pe
adică dinspre proză. Prin 1817, Byron scria în Apolo, apropiindu-se de poet, şi atingându-1 cu
Beppo: „Aşadar/ Să mă cobor la proză ar fi cununa sa de lauri”. Liricul nu e, încă, desprins
firesc,/ Insă la modă-i versul: stihuiesc”. Evoluţia de suportul lui epic şi reprezentabil. Şi chiar
prozei face ca o bună parte din necesităţile satis­ dacă Nietzsche nu va face, el, acest pas, con­
făcute odinioară de poezie să treacă în mâinile tinuând a căuta pentru poezia pornită „dintr-o
ei: romanul, îndeosebi, cucereşte, unul câte stare sufletească muzicală”, cum definise Schiller
unul, domeniile poeziei epice. A fost pe bună lirica, un corelat obiectiv, impresia produsă de
dreptate comparat cu un ciocoi care-1 ruinează teza lui va fi considerabilă şi întreaga poezie va
pe boier, ca Dinu Păturică sustrăgându-i lui încerca să devină „o străfulgerare imitativă a
Tuzluc pământurile, robii şi femeile. Atunci muzicii”, adică pur lirică.
când romanul reuşeşte să facă faţă singur nevoii în acest punct, apele se despart. Pe măsură
cititorilor de naraţiune, psihologie, fabulos, sen­ ce creşte popularitatea romanului, poezia se
zaţional, social, moral şi aşa mai departe, îi cufundă în obscuritate şi înalţă stindardul eli-
rămâne poeziei să se adâncească în eul indivi­ tismului. Modernitatea stă sub acest semn, al
dual, în pura subiectivitate, şi să-şi construiască lirismului obscur şi elitist. Secolul XX nu mai
limbajul nimerit pentru această explorare inten­ recunoaşte poezia epică. Trebuie consemnată
sivă a fiinţei umane. Identificarea esenţei poe­ totuşi o aparentă excepţie şi indicată, în fine, o
ticului cu lirismul nu se petrece întâmplător probabilitate. Excepţia o constituie, în literatura
odată cu Poe şi Baudelaire, ci în legătură cu o noastră, poemele epice din anii ’50 ai secolului
mutaţie a întregii spiritualităţi europene, muta­ XX. Explicaţia reapariţiei acestor fosile este
ţie a cărei direcţie este de la epic şi obiectiv sociologică, nu artistică, şi este aceeaşi ca în
către liric şi subiectiv sau, în termenii lui cazul preferinţei pe care o arată tot atunci,
Nietzsche, de la apolinic la dionisiac. Este sfâr­ romanul, proza, realismului cel mai plat: teama
şitul clasicismului. Ceea ce romanticii încep, vor de subiectivitatea umană incontrolabilă este
desăvârşi modernii (începând cu simboliştii). aceea care a condus la artificiala reconsiderare a
Trecerea de la o vârstă la alta este foarte clară la unor specii mai apte s-o canalizeze ori s-o

113
mascheze. Poemul narativ şi romanul nepsi­ lucru n-a fost făcut niciodată. Din perspectiva
hologic corespundeau cel mai bine acestei nece­ conceptului modem de poezie, poemele epice
sităţi de socializare ad-hoc a sentimentelor şi a sau proiectele de epopee au fost în mod
gândirii, standardizate ca şi toate celelalte produse sistematic subestimate. Până şi o Istorie a poemei
ale epocii dogmatice. Când, la începutul anilor româneşti, cum este aceea a lui Mircea Scarlat, nu
’60, poezia va reintra în matcă, se va produce o le acordă niciun loc. Puţinii critici literari care
explozie lirică şi ea nu va mai lăsa nicio speranţă s-au ocupat de ele au urmărit de obicei să
naraţiunilor în versuri. Dar, iată —şi aceasta e pescuiască rarele şi întâmplătoarele valori lirice
probabilitatea menţionată mai sus —tot mai des existente. Paradoxul de a judeca un gen literar
în timpul din urmă poeţii se fac ecoul, din nou, prin prisma exigenţelor altuia n-a părut să deran­
al interesului pentru epic, încearcă să scrie jeze pe nimeni. Statutul epicii în versuri trebuie
poeme ample şi visează epopei. S-ar părea că însă reconstituit fară această prejudecată moder­
această atitudine exprimă sentimentul încheierii nistă. La începutul secolului XIX nu exista
epocii moderne: şi, o dată cu ea, a totalitaris­ ierarhia actuală, care, în poezie, situează liricul mai
mului liric instalat cu un veac în urmă. Este pus presus de epic ori de didactic; toate speciile se
iarăşi în discuţie criteriul poeticului. Anume bucurau de un interes egal, dacă nu cumva, dată
specii, care au murit din pricina restrângerii lui, fiind tradiţia care urcă până la Homer, cele epice
sunt reanimate. E prea devreme pentru a aprecia aveau o nobleţe în plus.
amploarea acestei recuperări. Se observă destul Care sunt speciile epicii în versuri, legate de
de clar totuşi că reacţia la absolutismul moder­ perioada preromantică, din care unele supravie­
nist nu este atât una la lirism, ca viziune ţuiesc şi în romantism? Ele sunt în număr de
subiectivă, cât la fulgurant, obscur şi dezordo­ patru. In secolul XVIII s-au scris acele cronici
nat. Acest mod iluminat şi haotic de a concepe sau naraţiuni versificate de care a fost vorba
poemul, introdus de Nietzsche şi de Poe, este într-un capitol anterior. Deşi ele continuă să apară
combătut azi în favoarea unui integralism, care şi imediat după 1800, ca, de altfel, şi ultimele
poate însemna că însăşi noţiunea de individua­ cronici în proză, locul lor este în literatura
litate umană, scumpă epocii modeme, începe să medievală. Merită însă un paragraf epopeea, specia,
fie resimţită ca insuficientă şi ineficace. Tot­ dintre toate, cea mai bine structurată, cea mai
odată, cel puţin până în clipa de faţă, nu atât veche, cea mai nobilă. Budai-Deleanu o reia în
narativul (simplu mijloc!) a reprezentat obiectivul variantă burlescă şi livrească, paşoptiştii o
principal al noilor poeţi, cât prozaicul, realis- cultivă în variantă serioasă. Ea se află la întâl­
ticul. E drept că poemele scrise în generaţia ’80 nirea clasicismului cu noul interes pentru istorie
a secolului XX apelează mult mai des decât o (universală şi naţională) dezvoltat deja în timpul
făceau cele scrise în generaţia ’60 la personaje, Luminilor şi atât de bine marcat la noi în toată
povestiri în versuri, descrieri şi dialoguri, dar e prima jumătate a secolului XIX. Scopurile epopeii
vorba mai mult de un simili-epic, care permite, naţionale sunt didactice şi patriotice. Cât timp
pe de o parte, o organizare mai metodică a poe­ vor fi simţite actuale aceste scopuri, vor exista
mului, şi, pe de alta, deschide accesul spre şi încercări de epopee. Spre 1900 genul trebuie
universul cotidian al oamenilor, acela pe care, însă considerat complet epuizat. Extrem de
cu excepţia avangardiştilor din anii ’20-’30, rarele încercări din secolul XX (o Ştefaniadă a lui
poeţii ultimei sute de ani îl cam lăsaseră în Ioan Pop-Florentin în 1925) apar mai curând ca
paragină sau pe seama romanului. nişte bizarerii. O altă specie este alegoria filosofică
O clasificare a poemelor epice din secolul şi satirică în versuri-, foarte la modă în secolul
XIX este necesară, ca şi o descriere a lor, chiar XVIII occidental, îşi are la noi voga abia la
depăşind graniţele epocii dintre 1787-1830. Acest începutul celui următor. Statutul nu-i este

114
îndeajuns de bine precizat. O scriu clasici întâr­ un discurs pe cât de demn, pe atât de critic, ca şi
ziaţi ca Pope, dar şi romantici ca Shelley sau Mircea în faţa lui Baiazid la Eminescu. Enume­
Keats. Din Luminism moşteneşte caracterul rarea căpeteniilor, descrierea oştirilor, cu detalii
enciclopedic şi raţionalist, ca şi o structură foarte de culoare ale harnaşamentelor şi armelor con­
ordonată, care nu-i permite libertăţile altor stituie deja nişte topoi pe care îi vom regăsi, alături
specii epice, de pildă ale baladei, capabilă a se de dramatismul concentrat, în poemele istorice
liriciza sau a comunica viziuni haotice, tulburi. romantice, de tipul Ma^eppa sau Prizonierul din
Chiar şi alegoriile care descriu vise sunt extrem Chillon, până la Dan, căpitan de plai şi Dumbrava
de clare. în al treilea rând, basmul în versuri Roşie. Unele versuri (ale lui Negruzzi) au rămas,
cunoaşte o anumită răspândire în Luminism şi cu siguranţă, prin sonoritatea lor, în urechile lui
apoi în Romantism. Originea lui fiind adesea Alecsandri, Bolintineanu sau Eminescu:
populară, trebuie totuşi considerat uneori operă
cultă şi originală, cum se întâmplă cu cele „A cailor rânchezare, pocnetul cel
eminesciene. Spre deosebire de alţii, noi nu de săneţi,
avem roman în versuri, cu o singură excepţie, Vreamătul şi şuieratul a mii de mii de
Conrad, de Bolintineanu. săgeţi,
Zăngănatul cel de săbii, pulberea ce
.. până-n nori
Dacă o încercare de epopee a lui Asachi s-a Se înalţă în vârteje de l-atâţia luptători,
pierdut, aceea a lui COSTACHE NEGRUZZI A trâmbiţelor şi surle răsunet scârţâitor,
s-a păstrat în fragmentul intitulat Aprodul Purice. Ţipetele, văitatea, geamătul celor ce
Restul Ştefaniadei s-a „prăpădit”. Ecoul printre m or...”
contemporani al fragmentului a fost enorm şi
nu doar unul de stimă, cum am putea crede Coşbuc din Paşa Hassan nu este nici el
luându-ne după declaraţiile conjuncturale, ci străin de versuri simple şi măreţe ca acestea:
unul profund, Negruzzi oferind, în definitiv,
modelul pentru una din cele două paradigme ale „Viteazul braţ al lui Ştefan prin vrăjmaşi
genului la noi, pe linia căruia vor merge, în cărări facea
epopeile lor sau în poeme mai scurte, Alecsandri, *
V. Bumbac, Aron Densuşianu, I.I. Bumbac şi Dar de multă ungurime năduşiţi,
G. Coşbuc. E vorba, în această primă para­ încungiuraţi,
digmă, de un mic clasicism, homeric şi vergilian, Cădeau precum snopii vara, de sabie
inspirat poate şi de Karamzin cu ale sale Petriada săceraţi.”
sau Ikusiada, cu subiecte luate din cronicari,
didactic şi naţional, care se păstrează destul de
fidel în vecinătatea surselor, a „adevărului” istoric; Lipsit de talent, V. BUMBAC (1837-1918)
linia subiectului este simplă şi dreaptă; epopeea începe prin 1869 o epopee despre Descălecatul
e plină de mişcare, preferând episoadele răz­ lui Dragoş în Moldova, rămasă la primele două
boinice, vitejeşti, în care se remarcă personaje cânturi în cel mai pur stil negruzzian, la care se
cu statură eroică; ideologia se exprimă foarte clar adaugă influenţa lui Alecsandri în comparaţii şi
în discursurile naiv-emoţionante pe care perso­ epitete, ca şi în prelucrarea (devenită la modă)
najele nu pierd nicio ocazie să le rostească. a folclorului (mese cu lăutari, jocuri, elemente
Trupele ungureşti ale lui Hroiot năvălesc în de basm). Un deceniu mai târziu, ARON
Moldova, voind să-l ia pe Ştefan pe nepregătite. DENSUSIANU (1837-1900) scrie o Negriadă în
Un bătrân, prins de năvălitori, îi ţine lui Hroiot 12.000 de versuri, operă de belfer, fără minim

115
relief stilistic, imitând servil pe aceiaşi Negruzzi primilor romantici, vizionar şi integrator. Un
şi Alecsandri. Critica lui Maiorescu din 1884, fapt curios este limba, împestriţată de neo­
când a respins-o de la premiile Academiei, era logisme de origine italiană (svola, ridentă, auree,
perfect îndreptăţită. Nu altcum decât cara­ pacific, acvileu ş.a.), ca şi la Bolintineanu şi chiar
ghioasă este Florinta lui I.I. BUMBAC (1843- Baronzi, principalii emuli ai acestui tip de
1902) (care are cunoştinţă de toate epopeile epopee, care îşi răscumpără tonul emfatic şi
anterioare), unde se pune năvălirea barbarilor pe verbiajul ideologic prin evidente virtuţi poetice.
seama Florintei, „frumoasă Helenă română”. Ioana Em. Petrescu a încercat să explice atât
Epopeea parodiază fară să vrea ritmul săltăreţ simbolurile cât şi limbajul epopeii prin ideea
popular („Frunzuliţă, iarbă mare!/ La Craiova-i conjugării Spiritului şi Materiei într-un Univers.
adunare,/ tot românu-i în picioare...”). Nu Acesta ar fi Delta heliadescă. Stilistic, al doilea
prezintă interes literar nici Daciada lui ION N. cânt contrastează cu primul, înlocuind limba
ŞOIMESCU (1826-1890) din 1885, consacrată neologistică şi abstractă cu cea familiară, şi întru­
în cea mai mare parte lui Mihai Viteazul (lupta pând Logosul în Istorie. De aceea şi debutează
de la Călugăreni şi încoronarea de la Alba- cu o imagine a densităţii materiei elementare.
Iulia), în pofida ridului, restul evenimentelor Dacă izbuteşti să te pui la acelaşi diapazon cu
fiind trecut în zbor în versuri ca acestea: „Trecu­ autorul, adică să faci abstracţie de scandalul
seră cinci secoli de când nefericirea/ Plomba cu iubirii impure şi pretenţioase, nu se poate să nu
nepăsare pe scumpii fii ai Romei...”. vezi solemnitatea multor versuri care îl anunţă
A doua paradigmă, pe care o putem numi pe Eminescu al Strigoilor şi al proiectelor de
romantică are ca model Mihaida lui HELIADE, tinereţe:
din care au apărut două cânturi, cel dintâi
în Curierul de ambe sexe din 1844-1846, acelaşi în „îşi împlinise noaptea pe jumătate cursul
care Heliade tipărise Aprodul Purice al lui Negruzzi, Şi pare că făcuse o pauză solemnă.
iar al doilea în Echilibru între antiteze în 1859- Iar somnul învârtise aureea sa vargă
1869. Comparată de G. Călinescu cu Henriada şi Şi adormise-ntreaga natură restătută.
de D. Popovici cu Gerusalemme liberata, încerca­ Tăcerea pretutindeni domnea în maiestate
rea lui Heliade este în alt chip romantică decât Şi luna era plină în toată strălucirea-i.
aceea a lui Negruzzi (la acesta, elementul Cu dânsa dimpreună, din Orient încoaci,
romantic constă în evocarea istoriei naţionale şi Trecând peste tărâmuri, popoare asiatici
în melodrama oficierii de către Ştefan, în final, a Pasase în Europa al somnului blând angel.”
nunţii lui Purice cu fata pârcălabului de Roman,
fiind deci un tipic romantism cuminte, moderat, Ca în Memento mori, imaginaţia e cosmică şi
de epocă Biedermeier), cu personaje „geniale” şi coboară în spirale leneşe din acest plan înalt
neliniştite, care au viziuni cosmico-istorice, ames­ spre centrul tabloului, unde, în „vetrele lui
tec de raţionalism, luminism şi creştinism; ochiul Bucur” se află palatul domnesc, iar în palat o
poetului se plimbă pe câmpii planetare ca la el încăpere luminată doar de o candelă, unde
acasă şi e deschis mai cu seamă noaptea; veghează Mihai însuşi. Apariţia domnitorului
subiectul e parazitat de tot soiul de episoade este la fel de gigantică precum îi este statura,
secundare, vise, profeţii şi discursuri; epicul e care aruncă pe pereţi o umbră colosală. Por­
subordonat atmosferei, amănuntelor de culoare; tretul este atins de aripa geniului (un vers ca
fidelitatea faţă de realitate este minimă, epopeile „Sublim este bărbatul când intră în el geniul”
romantice găsind în combinarea bizară a izvoa­ sună călinescian, aşa cum călinescian e uneori
relor sau în imaginaţie o plăcere deosebită. La stilul neologistic şi excesiv). Mihai e grăbit
Heliade avem un romantism apropiat de acela al („orele-i par secoli”) să se facă ziuă şi să pună

116
în practică ceea ce deocamdată e numai gândit. Decebal, ameninţat de Traian, ţine sfat, are loc
Când se adună boierii la sfat (ca în toate epo­ apoi lupta, pierdută de regele dac, care e condus
peile, acest moment nu poate lipsi, prilej de de Eudochia, soţia lui Zamolxis, în iad şi în rai
enumerare a căpeteniilor şi de rostire a discursu­ (ca schimnicul Varlaam, ca Reporta, ca eroii lui
rilor de rigoare), el îşi face o apariţie hugoliană, Dante şi Milton), retrimis pe pământ, învins a
cu un simţ al spectacolului pe care Ştefan al lui doua oară, în parte, şi din pricina uneltirilor
Negruzzi nu-1 învăţase încă: Eudochiei, geloasă, căci îl iubeşte pe Oneu,
care, la rândul lui o iubeşte pe fata regelui.
„Se scoală banul Manta şi trece-n sala mare; Discuţia dintre Eudochia şi Oneu este în fond
La uşa cea din dreapta respectuos s-arestă aceea din Fata în grădina de aur a lui Eminescu
Şi-ncet de trei ori bate. Dinîntru îl întreabă: dintre prinţesa captivă şi zmeu, doar că rolurile
„Sunt toţi?” „Toţi” îi răspunde... şi uşa se sunt inversate:
deschide.
îndată, drept şi sigur, un mare om propasă El zice: „O, zee, eşti dulce, eşti frumoasă,
Şi răpede-şi aruncă ochire acvilee Dar pe-o muritoare în lume ador!”
Şi pasă drept la jeţul ce sta naintea crucii.
Un stat înalt şi nobil, un port de maiestate, Eudochia îşi încearcă totuşi pe bietul băiat
O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe, farmecele supranaturale şi dialogul se continuă
Schinteietori ochi ageri, sprâncene ebenine, în acelaşi stil eminescian, — amintind şi de
Un nas roman, o buză pacefică, ridentă, dialogul unei celebre balade a lui Doinaş:
O barbă marţială, un piept ce sparge soarta
C-o tare paţienţă şi braţe musculoase” etc. „«Oh! lasă-mă, zise Oneu, o, zeiţă,
Să plec —aura roşeşte pe cer!»
E instinctiv şi puţintel comic să comparăm «Nu este aurora, ci a mea guriţă
acest protocol imperial cu convingerile demo­ De purpur ce luce prin bucle de păr».
cratice care l-au determinat pe autor să nu mai «Simţ aerul zilei ce varsă dulceaţă
continue Mihaida, când a aflat că eroul lui a fost De flori ce se scaldă-n rouă, -n senin»
promulgatorul decretului care lega pe ţărani de «Nu este amorul de flori dimineaţa,
glie. E sânu-mi ce-exaltă parfumul divin»”.

Dacă scenele războinice, atât de simple la


Limba lui D. BOLINTINEANU este încă Negruzzi, sunt aici mai mult zgomotoase şi, în
şi mai rea decât a lui Heliade, iar vestitul lui simţ orice caz fară energie, plimbarea lui Decebal
muzical se foloseşte, deocamdată, în Traianida prin infern şi prin paradis merită atenţie. Ima­
de un instrument complet dezacordat. Dar ginile nu sunt macabre ca la Aaron sau Pogor, ci
instinctul poetic este evident. Spre deosebire de decorative. Decebal „zboară prin aere printre o
Heliade, care are o emfază bărbătească, pulbere de-aur cu suflete”, femeile păcătoase
Bolintineanu este „feminin”, graţios şi senzual. pier „prin fum, prin flăcăre” spre locul unde,
De altfel, personajele epopeii lui sunt în majo­ „cu coamele late”, amanţii „ca şerpii câmpiilor
ritate femei, ca de exemplu Cosânzeana, care, se-ncolăceau”, peste tot „vuvuie aerul, ruguie,
după ce ţine un mic discurs, „...O chii ei ţiuie” şi „fluieră idolii”, auzindu-se muzicile
închină sub pleoape ce se plec/ Cu genele obişnuite ale lui Bolintineanu. De altfel, din epo­
aurite ce lacrime le-nec”. în portrete, zefirii, pee putem spicui zeci de imagini inspirate, care
roua, ambrozia şi parfumurile în general sunt arată că, dacă simţul grandiosului îi lipsea teme­
aproape singurele elemente de comparaţie. rarului poet, el îl avea cu prisosinţă pe acela al

117
miniaturii. Aproape totul este la el vaporos, carea n-a avut ecoul aceleia a lui Negruzzi.
scăldat în lumină, plutitor, unduitor şi molatec: După mijlocul secolului specia începuse să fie
simţită ca perimată. Singur autorul nu era con­
„Şi unde suavă al ei corp de miere vins de asta. O dovedesc şi alte încercări de
II leagănă dulce...” poezie epică ale lui, între care cea mai preţuită a
fost romanul în versuri Conrad. Romanul în
*
versuri este o invenţie a romanticilor (pe lângă
Byron, au mai scris astfel de opere Lamartine şi
„Noaptea îşi scutură roba cu stele. Puşkin, şi mai devreme Goethe), care pare a fi
Roba se undoaie lin pe lume. rodul încercării de a fi înnobilat prea burghezul
în încreţtcile palide, umede, roman în proză. Gloria lui va fi de scurtă
Fâlfâie orele fără nume...” durată. Conrad este singurul exemplu ce se
*
poate da la noi şi, artisticeşte, una din operele
cele mai interesante ale vremii, meritând mai
„De peste poalele muntelui Tabeei, multă atenţie decât i s-a acordat. Va fi redes­
Tremurătoare umbre mijesc coperit de Cărtărescu în levantul. Ezitarea între
Şi, printre undele ce se posomoră, versul prea strict şi proza pitorească (poate tot în
Norii de suflete d-oameni plutesc.” versuri) o trăia nu numai Bolintineanu, ci şi
eroul romanului său:
*
„Iubea să facă versuri, deşi prea rar le scrie:
„Lacuri prin cele opt ceruri feerice A strânge arta-n reguli, credea că-i o sclavie.
Râur molatece cu lin murmur.” Era poet el însă în suflet şi scria
în proză pitorească tot ceea ce simţea.”
*

Conrad este mai puţin, cum s-a spus, roma­


„Cu ochi ca umbra nopţii în flacără ardeau nul unei călătorii arheologice, decât unul de
Sub genele umbroase, avea melancolia.” pelerinaj printr-o Europă deja plină de locuri şi
eroi romantici, care îşi are noua istorie, roman­
*
tică. Eroul, un exilat pesimist, are, s-a spus
iarăşi, ca prototip pe Bălcescu. Prototipul literar
„Astfel, din aburii albi ai eterului este însă neîndoielnic Childe Harold. Acţiunea
Iese molateca, splendida lună.” e condusă nesigur, caracterele sunt inconsis­
*
tente, dialogurile stângace. Poetul însă se face
numaidecât remarcat, prin strălucirea şi profun­
„Plaiuri sălbatece, ochi de păduri.” zimea unora din mărgelele înşirate pe aţa foarte
subţire a subiectului. Eminescu se presimte din
Aceste distihuri, catrene ori simple poeme nou, în câte un epitet gerunzial:
într-un vers pot fi crezute ca fiind scrise după
Eminescu. Bolintineanu compune, după cum „Ca o sprânceană neagră pământu-n
zice D. Popovici, o epopee „lipsită de claritate” depărtare
în „definirea acţiunii umane”, personajele fiind In umbră şi în raze se mai vedea mijind:
„constituite din bucăţi disparate”, dar din care Şi valuri dupe valuri veneau ca turme-
rămân câteva frumoase insule de poezie. încer­ albind”

118
sau Ion Barbu: „genia şi plecarea cea mare a românilor spre a
face verşuri”, încât până şi „pruncii cei tineri...
„Cotind pe Cornul de Aur, ieşia în deosăbite verşuri cu înlesnire scornând”). El
Propontide arată că întâmplările din visul eroului său, care
Un vas spărgând cu peptul tărâmele constituie substanţa poemului, sunt dublate de
lichide” ,închipuiri poeticeşti”: „că, precum e briciul
din fer moale şi fără oţăl făcut, precum zidul
după cum este intens parnasiană evocarea Fenidei fără var şi năsip, şi precum mâncarea, fertura
în alt distih: sau friptura, nesărată, aşa e scrierea unor întâm­
plări ca acestea fară de închipuiri poeticeşti”.
„Acolo Fenicia la călători apare Istoricii literari s-au întrebat dacă poemul are un
Cu verdea sa tunică înaintând în mare” model ori mai multe sau dacă e o prelucrare, o
imitaţie, ca toate celelalte ale lui Aaron. Modelul
ca şi toată atmosfera de meridionalitate calmă, sau modelele nu s-au găsit, dar ar trebui căutate
albastră şi crepusculară: în literatura italiană, de vreme ce autorul îşi
pune el însuşi întrebarea următoare: „Agiunge
„Murmură dulce marea, şi soarele tăcut limba românească la atâta, cât să poată într-însa
Bea unda azurită în abur nevăzută.” face verşuri cu dulceaţa carea să află în verşurile
cele italieneşti?”. Mai înainte Aaron evocase
respectiva limbă ca pe o „sorioară” a limbii
Cu Daciada lui GEORGE BARONZI noastre. Cele peste patru mii de versuri ale
(1828-1896) ne aflăm în faţa parodiei involun­ poemului înfăţişează peripeţiile unui tânăr
tare a epopeii romantice şi naţionale, aşa cum vânător, care are un vis: i se arată în acel vis un
Ţiganiada fusese aceea, intenţionată, a epopeii bătrân care-1 conduce, asemenea lui Vergiliu pe
clasice. Ritmul trohaic şi versul de 11 silabe sunt Dante, în tot felul de locuri şi-l iniţiază în
acelea ale legendelor lui Bolintineanu, pe care experienţe morale deopotrivă de diverse. E ca
Baronzi le imită pe spaţii mari, cu efecte ce se un nou botez, însuşi numele tânărului urmând a
pot bănui, fără să mai fie nevoie de citate. fi de aici încolo acela din titlu: „De aici înainte
toţi minte să ţie: Reporta din vis numele să-ţi
fie!” Numele are rezonanţă italienească. Unele
Delille, Voltaire, Pope sau Pignotti sunt motive sunt religioase, clasice (deşertăciune, ubi
autorii de poeme alegorice filosofico-satirice cel sunt etc.), unite însă cu altele preromantice
mai des traduşi la noi înainte şi după 1800. (ruinele). Convorbirea dintre Omenire şi Lume
Exemplul lor se arată destul de rodnic. Un este asemenea alegoriei din Divanul lui Cantemir.
astfel de poem este Reporta din vis, scris de Cel mai interesant lucru din poem îl constituie
VASILE AARON (1770-1822) probabil pe la viziunea macabră din cimitirul pe care bătrâna
1820-1821. Nu e singura operă de acest tip călăuză îl face transparent de dragul instruirii lui
a autorului, cunoscut până de curând mai ales Reporta: oasele de morţi au devenit o cenuşă
pentru A.nul cel mănos, un soi de tratat vergilian, cleioasă, într-o ţeastă şi-a făcut culcuş un şarpe
sau pentru prelucrarea prolixă a prolixei epopei („Prin care intra şi ieşea afară/ Petrecând într-însa
Mesiada de Klopstock. Reporta conţine un ca într-o cămară”), o muşiţă scârboasă prăşeşte
Cuvânt-înainte, care reprezintă o adevărată „defense viermi pe un corp abia îmbrăcat, grăsimea
et illustration” a limbii române ca limbă pentru altora se scurge topită de căldură. Acestor foarte
marea poezie. înainte de Alecsandri, Vasile Aaron concrete reprezentări ale morţii (de sorginte
afirmă că românul e născut poet (ştiută fiind biblică), li se opun cele ale naturii reînviate după

119
ploaie, când acele brazilor sclipesc vesele în soare, greci cele mai groaznice chinuri. Inedit faţă de
oarecum în felul din Dezmierdarea poeticească de literatura medievală este că aceste chinuri sunt
Peşacov, dovadă că şi unele şi altele circulau curate torturi, şi nu menite să provoace expie­
. A
în epocă, probabil ca motive preromantice. In rea vinovaţilor, ci să smulgă de la ei secrete
capitolul al doilea, rămas neterminat, Reporta politice. Metoda de tortură obişnuită fiind aceea
are un nou călăuzitor, pe Epicur, filosoful mate­ fanariotă a punerii în falangă şi a baterii la tălpi,
rialist repudiat de Biserică, împreună cu care Pogor e atent la varietatea reacţiilor individuale.
ajunge la palatul Crăiesei Dezmierdării, unde Viziunea lui e naturalistă şi sadică. Un vistiernic,
se aşază pe mâncat şi pe băut, tocmai când se la care „fumul din tălpi ieşea”, din pricina
iveşte alaiul grotesc al stăpânei locurilor, în loviturilor, se comportă după cum urmează:
dreapta căreia stă o femeie cu un prunc orb şi
gol în braţe, care trage la nimereală săgeţi înve­ „Mâinile-şi muşca cu dinţii, barba cea
ninate, iar în stânga, o altă femeie, cu un prunc lungă-şi zmulgea,
beat în braţe. Se bătea în piept cu pumnii şi ca bivolul
mugea,
Ca un peşte ce se frige, viu, fiind încă
Asemănător este poemul intitulat Vedenie al pe foc
lui VASILE POGOR (1792-1857), tatăl juni­ Se-ncordează şi s-aruncă ne-ncetat din
mistului cu acelaşi nume. Autorul e un spirit loc în loc.”
satiric. Manuscrisul poemului ne-a parvenit
într-o copie datorată lui Eminescu. Evidentele E udat cu apă ca să se trezească. Nu sunt
lui însuşiri literare nu l-au lăsat, probabil, indi­ cruţaţi nici domnitorii, nici arhiereii. în falanga
ferent pe marele poet. Pogor a mai scris câteva poetului ajunge însuşi mitropolitul. Ironia e
poeme scurte şi a lăsat neisprăvită (de fapt, tăioasă:
doar începută) „facirea epic-comică” intitulată
Eterida. în Vedenie, „zmeritul călugăr” Varlaam „L-a fost dezbrăcat de rasă, camilavcu-i
are un vis, ca şi Reporta, în care călătoreşte în sta gios pus,
infern, unde îşi vede o parte dintre contem­ Iar tălpile cele sfinte ridicate goale-n sus.”
porani supuşi la -chinuri. Se observă uşor mode­
lul dantesc, dar şi al altor scrieri cu temă simi­ Cu toml neaşteptat este să vedem supusă
lară, cum ar fi cunoscuta apocrifă cu Maica aceloraşi torturi o femeie. Vasile Pogor nu se dă
Domnului, căreia Arhanghelul Mihail îi arată în lături să vizeze batjocoritor democraţia lumi-
bolgiile cu păcătoşi de toate soiurile şi clasele nistă. în ochii zeiţei Dreptăţii egalitatea e perfectă.
sociale. întâi, călugărul de la Secul se ridică la Traducătorul lui Voltaire nu se dezminte:
ceruri. înălţarea aceasta, când vuietul lumii se
aude tot mai îndepărtat, este, cu mult înaintea „Dar în zadar au fost toate câte domniţa
Nopţii de noiembrie a lui Macedonski, o sugestivă spunea,
viziune asupra propriei morţi. Ajuns în faţa Căci acolo însuşi domnii la falangă se punea
scaunului de judecată al zeiţei Dreptăţii, călu­ Şi osăbire nimică între evghenist şi prost,
gărul e pus să scrie ce va vedea. Sunt aduşi o între bărbat şi femeie, nici nu este, nici
mulţime de boieri care făcuseră rău Moldovei. n-a fost.”
Spiritul lui Pogor este antieterist, dar imaginaţia
lui e incomparabil mai crudă decât a lui Alecu Urmează o pagină plină de detaliile sufe­
Beldiman în Tragodie şi, în loc să se vaite mono­ rinţei fizice, cu închircirea membrelor şi zgârcirea
ton pe tema prăpădului, poetul închipuie pentru trupului, care oferă un spectacol erotic sui-ge-

120
neris. Poetul nu scapă niciun cuvânt de îndu­ veacul trecut îngroziţi de starea drumurilor şi de
ioşare. Cruzimea imaginilor întrece tot ce s-a precaritatea vehiculelor, de la Ghica la Maiorescu
scris până atunci. Amănuntele sunt îndeosebi şi de la Alecsandri la Odobescu. Norocul auto­
uimitoare. Domniţa cu pricina mărturiseşte a fi rului a fost că l-a portretizat Negruzzi, aşa cum
torturat în mod similar pe un fost iubit, care o norocul altui contemporan, IOAN PRALE
trădase (politic!), stricându-i o combinaţie. Urcat (1769-1847), a fost că l-a portretizat Alecsandri.
în falangă la porunca domniţei, individul e bătut Pe această filieră au ajuns ei la cunoştinţa lui
la tălpi de o fată în casă. îmbrăcat fiind, blana Pumnul, Eminescu şi Maiorescu. La o operă atât
grea de samur alunecă şi îl înăbuşe, căci stă cu de neînsemnată, un ecou atât de mare devine
capul în jos. Iată-1, în relatarea domniţei, aproape un merit în sine.
legănându-se în aer:
în fine, basmul în versuri este şi el de două
„Cum venea însă spre mine cu capul său tipuri: clasic şi umoristic la Anton Pann şi Petre
răsturnat, Dulfu (Păcală), dar romantic şi poetic la Eminescu.
Eu mă giucam cu piciorul pe şlicul Undeva la mijloc trebuie pus Arghir //' Elena al lui
însamurat, ION BARAC (1776-1848), a cărui nestinsă
Dar el, cu tot vălmăşagul întru care se popularitate vreme de un veac şi mai bine
afla, numai cu greu se mai poat-e înţelege astăzi. Nici
Simţind, îmi suci piciorul şi cu râvnă-1 versul popular de 8 silabe, nici motivul poveştii
săruta...” cu merele de aur, pe care se altoieşte totul, nu
explică succesul naivei alcătuiri poetice a dască­
Cruzimea are cel mai net substrat erotic. lului din Avrig, pe care a reluat-o Eminescu,
Ne aflăm într-o scenă demnă de marchizul de încercând s-o versifice mai ca lumea şi de care
Sade, cu tot decorul fanariot: şi-a bătut joc în schimb Budai-Deleanu, paro­
diind-o într-un episod al Ţiganiadei. Ca intenţie,
„Atunci începu a-1 arde la talpă cu cel puţin, basmul lui Barac este feeric, anunţând
lovituri... tema şi atmosfera Fetei în grădina de aur (Elena se
Şi el apucând al meu scaun, se zvârcolea află într-o Neagră Cetate la care se ajunge
fript şi ars, trecând peste obstacole de tot soiul, ceea ce
Şi când scaunul, când blana, când Arghir izbuteşte, dar numai după ce adoarme
picioru-mi apuca, de două ori în grădina înmiresmată a palatului
Din cari, ţipând cu lacrimi, de usturime, ş.a.m.d.), dar conţine şi unele elemente de tipul
muşca. celălalt, ţărănesc, plin de o vulgaritate obişnuită
Eu însă, nenduplecată, supt picioare-mi la oameni care ştiu să petreacă şi să glumească
îl priveam (la nuntă, Arghir îi trage trei palme Elenei, ca
Şi să-i dea la tălpi bătaie, neîncetat să-şi verse năduful de a fi umblat atâta după ea,
porunceam...” dar fata nu se supără, ghicind că inima lui e
bună). Puţin cunoscută, Legenda ciocârliei a lui
ALECSANDRI este unul dintre cele mai fru­
Eminescu avea idee (prin 1jpturariul lui moase basme în versuri din câte avem. O fată
Pumnul) de DANUL SCAYINSCHI (1795-1837), de împărat, pe nume Lia, se duce în mijlocul
a cărui Călătorie în versuri picarescă şi deloc mării, unde îşi are soarele palatul, şi se trans­
psihologică, dar scrisă cu oarecare vervă glu­ formă în pasăre, lovită de blestemul unei mame
meaţă şi cu o bună stăpânire a limbii, anti­ geloase. Portretul fetei e în stilul de-acum bine
cipează jurnalele atâtora din călătorii români din ştiut:

121
somn („Şi de trei ori trei zile şi nopţi de ori
„Ea are o faţă albă de flori de lăcrimioare trei/ Ea lasă somnul dulce să peară-n urma ei” —
Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare, spune poetul cu o magică aproape formulă),
Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie ajunge pe malul mării de unde poate fi văzut
Căzând, fuior de aur, de-a lung până-n palatul soarelui:
călcâie.”
„«Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea
E înveşmântată în haine scumpe „din fire iubită?»
de painjen”. Peţită de crai mulţi, Lia îi respinge O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită”
pe toţi. Taina ei n-o ştie decât propria umbră: îl
iubeşte pe însuşi soarele, în căutarea căruia pleacă. Şi fata:
Invocaţia îndrăgostitei seamănă cu aceea din
luceafărul (tema e aceeaşi, în linii mari, şi e un „Zăreşti în depărtare cea insulă ferice
topos romantic) şi în general este în legenda lui Plutind sub cer albastru pe-a mării
Alecsandri foarte mult din atmosfera basmelor în albăstrime?
versuri ale lui Eminescu: Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
„Tu, ochi deschis în ceruri să vadă a mea Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safiri?
iubire! Acolo-mpărăteşte frumos ursitul meu.”
Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu
mire!” Suntem în plină Noapte de decemvrire, doar că
visul e unul erotic, feminizat. încălecând acum pe
Singura confidentă a fetei este propria umbră: fratele lui Graur (căci urmează a trece prin apă),
care e cal de mare, „cu ierburi şi mărgeanuri
„Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată: având coama-mpletită” şi „solzi de-argint pe
«Ah! draga mea stăpână! Ferească spate”, l i a se desparte de umbra ei (ciudat
Domnul Sfântul motiv!) şi s-afundă „în zarea rourată”. Pe insulă
De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini o întâlneşte pe mama soarelui, care e oarbă, şi
cuvântul, care o ia drept băiat. Când îşi dă seama că e fată
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui şi că fiul ei o iubeşte, bătrâna o blestemă, trans­
cărare! formând-o în ciocârlie, şi apoi cade moartă ea
însăşi.
Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul Dintre basmele redactate de EMINESCU,
Şi unde-şi pierde mintea şi paşii în perioada berlineză, trei la număr, unul este
rătăcitul»”. o capodoperă. Călin Nebunul rămâne cel mai
apropiat de prototipul folcloric. Dacă totuşi
Călare pe Graur, Lia trece printr-o pădure comparăm versiunea în proză cu cea în versuri,
feerică - la antipodul aceleia fioroase din Grui- observăm că numărul de pagini s-a dublat. în
Sânger, şi prin poieni paradiziace, pe unde sălăş­ locul unei naraţiuni liniare, elementare, avem
luiesc şopârle „smălţuite” şi păsări „având rubine în versuri lucrate cu îngrijire portrete (al craiului:
pliscuri şi ochii de smarald”. Alecsandri are o „Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supă­
intuiţie mult mai exactă a paradiziacului decât a rare,/ Şi lăsase ca să-i crească peste piept o
infernalului. în drumul fetei, vântul serii dez- barbă mare,/ Care cade jos în noduri, ca şi câlţii
miardă tufele aurite şi loveşte cu aripa lui când nu-i perii,/ Stă să crească iarba-ntr-însa,
uşoară valul apei. Nelăsându-se ademenită de s-îmble gâze ca puzderii”) sau descrieri deja

122
foarte eminesciene („Luna iese dintre codri, Şi somnul nu voieşte ca să-l fure,
noaptea toată stă s-o vadă,/ Zugrăveşte umbre Căci umedă e frunza lui de paturi,
negre peste giulgiuri de zăpadă...”). Miron // Urechea-i trează a dumbravei gure
frumoasa fă ră corp este şi mai lucrat poetic. Le asculta şoptind din mii de laturi,
Deosebirea de poemele lirice precum Făt-Fmmos Şi corbii croncănesc şi zboară în fală
din tei e minimă şi constă în urmărirea pas cu în aer clar ca pete de cerneală.”
pas a firului poveştii, care în celelalte n-are
nicio importanţă. Este şi deosebirea dintre Acesta e cu siguranţă cel mai frumos basm
Traianida şi legendele istorice ale lui Bolintineanu: în versuri românesc. Estetica speciei n-a fost
între epos şi „momentul” epic. Dar atmosfera e niciodată examinată. Tendinţa de a citi simbolic
uneori aproape aceea din Lacul ori Dorinţa, Fata în grădina de aur s-a datorat faptului că din
impregnată de un dor sfâşietor şi de o melan­ el s-a născut Luceafărul, dar floarea şi pasărea
colie metafizică. Bunăoară când se descrie măiastră aruncate de Florin pe fereastra caste­
apariţia Frumoasei fară corp la scaldă („El din lului, opririle lui din drum în cele două văi sau
trestii o priveşte” sau: „Ea s-a dus. Dar el întâmplările succesive ale zmeului (cuprins de o
rămas-a/ în adânc rănit de dânsa” sau, în fine: dorinţă la fel de melancolic-deşirantă ca aceea a
„Toamna vine şi prin lume/ Frunza cade lui Miron sau Hyperion) pot fi la fel de bine
rânduri, rânduri”). Mai bine putem întrevedea considerate doar nişte motive fantastice. Excesul
natura basmului versificat în Fata în grădina de de interpretare mai mult strică acestui basm, de
aur. Şi aici motivul epic e smălţuit de covoare o poeticitate fermecătoare şi inocentă, scris
lirice de imagini, cum ar fi în descrierea văii într-o limbă groasă ca mierea, în raport cu care
aducerii aminte, unde Florin e cuprins de o lene Luceafărul este aproape descărnat. Tristeţea de la
visătoare: urmă a zmeului, căruia Adonai îi arată pe Florin
şi pe fată călărind în zarea depărtată, n-are
„Şi sub un tei el de pe cal se dete, nimic din sarcasmul lui Hyperion aflat în faţa
Se-ntinse leneş jos, pe iarba moale — unei situaţii similare, dar este plină de miez poetic,
Din tei se scutur flori în a lui plete înduioşătoare şi infinită în modul romantic:
Şi mai că-i vine să nu se mai scoale”
„Odată-n evii ochiul lui cel mare,
sau a văii disperării, plină de duhuri, de şoapte şi Şi sfânt, şi-adânc de lacrimi este plin,
de croncănituri: Ce cad tăind nemărginirea-n mare,
Mărgăritari frumoşi şi mari devin,
„El de pe cal se dete. în pădure încet, bătând din aripi, maistos,
Şopteşte frunza, ramuri stau de sfaturi, Geniul mândru se pomeşte-n jos.”

Comedia literaturii
ION BUDAI-DELEANU
(6 ianuarie 1760 —24 august 1820)

Aproape toţi comentatorii au remarcat că nul eroi-comico-satiric” al lui Ion Budai-Deleanu,


epopeea nu începe la noi, cum ar fi fost de isprăvit într-o primă versiune în 1801 şi într-o a
aşteptat, cu formele serioase, pe care le-am doua în 1812. Această inversare a evoluţiei fireşti
analizat în capitolul precedent, ci cu „poematio- a fost explicată prin lipsa de legătură a lui

123
Budai, care a trăit la Lwow aproape toată viaţa, Că opera ar fi o sinteză de eroicomic, pseudo-
cu tradiţiile literare româneşti şi cu mişcarea con­ eroic şi travesti luminist, combinând adică pe
temporană din Moldova şi Muntenia, la care s-ar Boileau cu Puici şi cu Scarron, nu pare însă
adăuga cultura lui de tip occidental. în fond plauzibil. E drept că elemente disparate din
însă, toată lumea era, în a doua parte a secolului toate acestea se găsesc la Budai, dar impresia de
XVIII şi la începutul secolului XIX, sfâşiată parodie a modelelor clasice e mai puternică
între prestigiul modelelor clasice şi raţionalismul decât aceea de sinteză a lor. Se pune şi între­
înnoitor al Luminilor. Criza conştiinţei europene, barea de ce a eliminat Budai din versiunea
cum a numit-o Paul Hazard în celebrul său stu­ iniţială episodul cu Beşcherec Iştoc, pe care l-a
diu, data chiar mai de mult. Şi nu scrie Voltaire folosit apoi în Trei viteji. Beşcherec, care a plecat
atât Henriade, cât şi I m Pucelle d ’Orleans, ilustrând, în căutarea Anghelinei, este un cavaler scrântit
cu alte cuvinte, fidelitatea faţă de vechiul spirit de lectura asiduă a Alexandriei şi care se vindecă
al epopeii şi deopotrivă nevoia de a-1 ironiza? ajungând în codrul cu năluci. Sursa cervantescă
Budai era, ca toţi ardelenii, ca prietenul lui, Petru şi ariostescă a peripeţiilor lui se vede cu ochiul
Maior, un om învăţat, cu şcoală bună, enci­ liber. Episodul este oarecum în spiritul epopeii
clopedist cu preocupări de istorie, teologie, drept, cavalereşti, pseudo-eroice, după cum au fost
filologie şi literatură, şi care citise sau tradusese numite scrierile lui Puici, Boiardo şi Ariosto, şi
multe din operele gustate de contemporani are şi unele componente din eposul comic lumi­
(între care cele ale lui Voltaire însuşi), având nist, care, la rândul lui, a radicalizat formele
totodată cunoştinţă şi de cele vechi, de la anterioare de epopee în direcţie burlescă. Dar
Antichitate la Renaştere. Că el nu era la curent Ţiganiada este în mod atât de vădit altceva, încât
cu mişcarea literară din Principate este destul Budai a intuit probabil că nebunul rătăcitor
de greu de crezut. Şi, pe urmă, genul este Beşcherec Iştoc n-are ce căuta printre ţiganii
ilustrat la noi de Ţiganiadei doar în sensul că din secolul XV, care-şi au, de altfel, cavalerii
aceasta este unica epopee dusă până la capăt şi lor, cum ar fi Parpanghel, plecat şi el în căutarea
de mare valoare; în plus, înflorirea genului sub Romicăi, dar care sunt dintr-o plămadă diferită.
condeiele romanticilor are raţiuni mai degrabă Ar fi şi explicaţia faptului că Budai n-a putut
naţionale decât artistice. Nu trebuie exagerată încheia Trei viteji, după versiunea finală a Ţiganiadei,
ideea anteriorităţii Ţiganiada ca epopee comică, poemul îi va fi apărut arierat artistic. Ţiganiada
în realitatea vremii, lucrurile vor fi fost ames­ depăşeşte eposul comic anterior, dar nu în
tecate. însăşi factura scrierii lui Budai a fost direcţia sintezei, ci în aceea a ironizării lui. Ion
definită în chip divers şi contradictoriu. Compa­ Istrate (1982) împinge cel mai departe pe
ratiştii, pornind chiar de la subtitlul ei, au soco­ această cale analiza, văzând în opera lui Budai
tit-o o epopee eroicomică. Punctul acesta de un poem epic burlesc, obscur şi gratuit, care ne
vedere, susţinut cu cele mai solide argumente propune o lume pe dos; el neagă că s-ar păstra
de către D. Popovici, a fost pus în discuţie abia elemente eroice sau un plan autentic miraculos
în ultimele decenii. O lucrare foarte serioasă şi atrage atenţia asupra rolului notelor de subsol,
despre Budai, cum este aceea a Ioanei Em. în concluzie, „departe de a fi, cum s-a spus, un
Petrescu (1974), ajunge la o concluzie întru­ poem eroicomic, care surprinde comicul în cadrul
câtva asemănătoare cu a lui D. Popovici, dar eroicului, epopeea (lui Budai) e de la un capăt la
după ce clasifică minuţios speţele de epopee altul un clocotitor hohot de râs, expresie a
comică —în care vede „cea mai rezistentă dintre maximei gratuităţi, pe care se întemeiază câteo­
formele parodiei” —de la Batrahomiomahia la GH dată comicul ca atitudine faţă de existenţă...”.
animali parlanti'. ţiga n ia d a este o epopee mixtă, Mersul ţiganilor nu ar fi unul spre fericire, ei
în care eroicomicul fuzionează cu eroicul pur”. fiind de la început fericiţi („intră fericiţi pe

124
poarta cântului întâi şi tot aşa părăsesc scena”), lui G. Călinescu din Istorie: „De fapt, Ţiganiada e
căci universul lor este unul paradisiac. Tran- o sinteză personală de înrâuriri, şi opera în totul
şanţa acestei opinii (către care înclin eu însumi) rămâne o creaţie proprie”. Trebuie spus că, în
se loveşte de punctul de vedere, acreditat la un această privinţă, cercetarea a căzut victimă unei
moment dat, conform căruia comicul Tiganiadei stratageme a autorului însuşi, care nu numai că
ar fi superficial, căci „privită de aproape, nu şi-a ascuns modelele, dar le-a divulgat cu o
întreagă această carte, teren al tuturor fante­ promptitudine la fel de suspectă ca şi aceea cu
ziilor lacome, vorbeşte de tristeţea condiţiei care a discutat critic în note procedeele folosite.
omeneşti” (Negriei) şi este în definitiv „o medi­ Imediat după 1800 şi în general în secolul XIX
taţie asupra condiţiei umane” în general, o mentalitatea quasigenerală era la noi, din contra,
„odisee umană” structurată în jurul metaforei aceea de nedeclararea modelelor. Paşoptiştii tra­
drumului, „marşul ţiganilor evocând strădania duceau şi prelucrau fară să indice sursa. Nici
omenirii de a ajunge la ideal” (Cornea). Lucru­ metatextul nu era curent în epocă. Comenta­
rile se mai schimbă. Ion Istrate recomandă şi o torii Ţiganiadei nu par conştienţi că Budai a
altă lectură a textului decât aceea alegorică procedat cu totul diferit de contemporanii săi.
(D. Popovici) sau poetică (Ioana Em. Petrescu) Aceasta poate fi o explicaţie parţială a contra­
şi anume o lectură de tip avizat. Ne putem, dicţiilor interpretării. Când s-a renunţat bunăoară
fireşte, întreba ce f e l de avizare pretinde epopeea la balastul comparării fiecărui detaliu, nu s-a
lui Budai (Ion Istrate n-o mai spune!), şi, cu schimbat totuşi numaidecât şi spiritul abordării
aceasta, să pătrundem într-o altă explicaţie a operei lui Budai: s-a trecut doar de la ideea de
Tiganiadei, ceva mai modernă. colecţie din motivele epopeii clasice la ideea de
parodie a lor. Insă colecţie sau parodie implică
deopotrivă examen comparatist încă o dată: nu
î - 't i m K i .1 cumva prea lesnicioasa cale, indicată de însuşi
autorul, ascunde o intenţie şi o structură mai
profund relevante? Budai şi-a ales un subtitlu ca
al lui Tassoni din Ta secchia rapita (eroisatirico-
mică), fară ca asta să pledeze pentru identitatea
celor două epopei. Şi, în general, întreaga ches­
tiune a legăturii cu modelele ilustre n-ar trebui
limitată la acest plan aristotelic al subiectului şi
al caracterelor, pe de o parte, al sentimentelor
şi expresiei, pe de alta. Dacă ne referim doar la
conţinut, nu vom putea decât să alcătuim liste
de asemănări şi de deosebiri, căci Budai, ca şi
precursorii lui, avea la îndemână un set finit de
soluţii rezultate din combinarea principalelor pro­
cedee: stil sublim pe subiect derizoriu sau invers,
separare sau amestec de eroic şi de comic, imi­
wtm* € * * e » tare ironică a eroului sau travestirea lui batjo­
coritoare, mit sau aventură romanescă etc.
S-a făcut simţită mai de mult o interpretare Alta este originalitatea Ţiganiadei, probabil,
comparatistă, care, stabilind sursele, distrugea coe­ singura noastră operă barocă în adevăratul sens
renţa artistică a epopeii lui Budai şi îi obnubila, al termenului, nu întâmplător legată de epopeile
în fond, originalitatea. Aşa trebuie înţeleasă fraza Renaşterii italiene, cele mai baroce din toate, şi

125
A

ea ar fi putut fi întrevăzută din Prolog şi din limpede ca de fântână.” împreună cu Homer a


Epistolia închinătoare. Atenţia cercetătorilor s-a oprit ajuns, aşadar, poetul nostru în balta cu broaşte, la
de obicei la două aspecte din aceste texte fel de tulbure pe timpul marelui orb ca şi astăzi.
introductive: la mărturisirea autorului că a fost Ludică este mai ales epistola către Mitru Perea,
împiedicat de propria neputere şi de neajunge- în care Budai îşi întocmeşte o biografie fante­
rea limbii de a scrie „poezie epicească” serioasă zistă. Ar fi el însuşi un ţigan, supus austriac, şi
şi la indicarea surselor de inspiraţie. Cred însă care, după ce a luptat voluntar în războiul cu
că acest fel de a le citi le denaturează, omiţând turcii, a căzut prizonier la Mantua în războiul
atitudinea ludică absolut evidentă a lui Budai. S-a cu francezii şi a ajuns în Franţa, unde a putut
observat, desigur, tonul glumeţ ori faptul că învăţa limbi, devenind căpitan al lui Napoleon,
autorul îşi numeşte opera „jucăreaua”. Dar asta cu care a făcut campania din Egipt. îşi datează
nu e totul. Chiar mărturisirea motivelor care scrisoarea către prietenul său: 18 marţ 1812. Ea
l-au determinat să ocolească un subiect şi nişte Piramidă. In Eghipet. N-a mai părăsit deci Egiptul,
personaje cu statură eroică în favoarea peripe­ fiind invalid (şchiop) şi, ca să-şi treacă timpul,
ţiilor comice ale ţiganilor trebuie privită cu cir­ s-a ocupat de istoria neamului său, scriind
cumspecţie. în definitiv, aşa cum arată mai Ţiganiada pe baza relatărilor unui Mârza, ţigan şi
departe Budai însuşi, literaturile lumii abundă, el, trăitor în ţara faraonilor. Se observă că bio­
şi nu de ieri-de azi, în opere „neserioase”. grafia e calchiată după a lui Cervantes (ostaş,
„Insuş’ Omer cel vestit, moşul tuturor poeţilor ostatec, ciung etc.), şi el meşter în referiri la
(cântăreţilor în stihuri), au alcătuit Bătălia şoarecelor manuscrise găsite şi la opera proprie. Autorul
cu broaştele. Deci Omer este, de bună samă, scrisorii şi-a anagramat numele ca şi pe cel al
începătoriul, precum aceii în altei neasămănate destinatarului. S-a spus că Budai avea motive
poesii ce s’află în Iliada şi Odiseea, aşa şi aceştii temeinice să se teamă de scandal şi că de aceea a
mai gioase, şuguitoare, a noastre”. Şi urmează procedat astfel. Dar Ţiganiada nu este o operă
două exemple, unul clasic, bine ştiut lui Budai, cu cheie: pare mai curând menită să amuze cu
Ea secchia rapita, al doilea, contemporan, luat din oarecare folos intelectual. Leonachi Dianeu
auzite („precum înţălesăi, în ceste zile, un abate pretinde a nu voi să-l strice pe Mitru Perea cu
Câsti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit voievodul cetei de ţigani, un nătărău care „împute
o asemenea istorie”), deci probabil necitit, Gli lumea”. Procedeul, familiar luminiştilor, este tot
animali parlanti. In aceste condiţii, e greu de un joc, ca şi sugerarea că poema cuprinde şi o
interpretat altfel decât ca o glumă argumentul cu critică „pentru a cării dreaptă înţălegere te pof­
nepriceperea de a face epopee eroică. Homer a tesc să-adaugi oarecare luări aminte, căci ştiu
scris Batrahomiomahia după Iliada şi Odiseea. bine că vei înţălege ce-am vrut eu să zic la
Umorul este cât se poate de clar: „Eu (spuind multe locuri”. Din epopeile renascentiste provine
adevărul) vrui să mă răpez într-o zburată tocma ideea de a atribui faptelor narate pretinse
la vârful muntelui acestui, unde e sfântariul izvoare reale şi istorice („izvodul ce am aflat la
muselor, ca să mă deprind întru armonia vier­ mănăstirea Cioarei, în Ardeal, care întru toate
sului ceresc al lor; dar ce folos! Căzui şi eu cu se loveşte cu pergamena ce s’au aflat, nu de
mulţi alţii depreună, şi căzui tocma într-o baltă, mult, în mănăstirea Zănoaghei”), ca şi aparatul
unde n’auzii numa broaşte cântând!... Pentru de note, în care aşa-zisul adevăr istoric este
aceasta, pără la un alt prilej, când mi să va lovi supus necontenit tirului de contestări umoristice.
să beu din fântâna curatelor surori, primeşte Finalul epistolei parodiază proiectele Şcolii
iubite cetitoriu, cu bunăvoinţă, această izvodi- Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional:
tură!... şi socoteşte cu priinţă, aducându-ţi purure „...A m socotit cuvios lucru de a scrie pentru
aminte că apa de baltă nice odinioară nu este ţiganii noştri, ca să perceapă ce feliu de stră­

126
moşi au avut... Adevărat că aş fi putut să bag născuse, dacă îl exceptăm pe Petru Maior,
multe minciuni lăudând pe ţigani... Dar eu căruia i se închină epistola introductivă. Şi încă:
iubesc adevărul.” Maior era, dintre reprezentanţii curentului
Aceste texte preliminare ne dau o idee naţional ardelenesc, polemistul cel mai îndârjit.
relativ exactă de ce a urmărit în fond Budai şi Nu e greu de presupus că inteligenţa lui, pe care
de cititorul căruia el i se adresa. Budai era la fel Budai va fi contat, ar fi putut fi descumpănită
de puţin ispitit să scrie o epopee burlescă, cum de o operă atât de „neserioasă” şi, în plus, care
era să scrie una serioasă. Subiectul şi perso­ prezenta sub formă glumeaţă ori chiar batjoco­
najele îl preocupau mai degrabă ca pretexte ritoare idei scumpe tuturor luminiştilor ardeleni
pentru o „jucăreauă” literară, pentru o comedie a şi pentru impunerea cărora purtaseră lupte acerbe.
literaturii, constând într-un permanent amestec Acesta este singurul sens acceptabil pe care tre­
de ficţiune şi de critică a ficţiunii (căci subso­ buie să-l dăm ideii că reţinerea lui Budai de la
lurile trebuie considerate ca aparţinând textului publicarea operei lui se datora fricii că va pro­
operei), în care cele mai diverse procedee să fie voca un scandal. Nici chiar când a descoperit-o
deopotrivă puse în practică şi discutate. Dacă G. Sion, la sfârşitul secolului XIX, nici când au
există un model, acesta nu poate fi decât roma­ analizat-o, primii, G. Bogdan-Duică şi N. Iorga,
nul lui Cervantes. Adevăratul caracter ludic al îndată după 1900, acest cititor nu exista şi nu se
epopeii lui Budai nu e de găsit la nivelul conţi­ putea bănui tipul de lectură pretins de bizara
nutului, ci la acela al mijloacelor formale. Ţiganiada scriere. Observaţia lui Jauss cum că există opere
este mai degrabă o epopee a literaturii decât una care, în momentul apariţiei, nu pot fi raportate
a ţiganilor şi o comedie a literaturităţii mai la un public adecvat, trebuie completată cu
degrabă decât una a limbajului. Ea ne oferă, de nuanţa că totdeauna publicul receptează într-un
altfel, repertoriul quasicomplet al intertextuali- anumit fel operele, având iluzia adecvării. E
tăţii: pastişă, şarjă, parodie, citat, aluzie, comen­ cazul şi al lui D. Popovici şi al întregii inter­
tariu, prefaţă, glosă şi aşa mai departe. Este pretări comparatistice a Ţiganiadei. Abia astăzi par
probabil una din cele mai perfecte ilustrări ale vindecate sechelele pozitiviste ale comparatismului
„literaturii de gradul al doilea” (Genette) de la care a situat mereu epopeea lui Budai într-un
Don Quijote încoace, comparabilă cu perfor­ raport de conţinut (motive, acţiuni, personaje) cu
manţele moderne ale unor Joyce, Borges şi presupusele modele şi i-a limitat anvergura ludică
Nabokov, scriitori lângă care Budai stă la fel de la un comic de caractere sau, cel mult, de limbaj.
bine ca şi lângă Ariosto, Tasso, Voltaire sau Comedia literaturii, şarja istorico-filologică, bufo­
Pope. Are în comun cu ei, pe lângă simţul nada procedeelor textuale, care au stat în felul
artificiului, al artei ca joc, o anume intuiţie a acesta în umbră, pot fi în sfârşit scoase la
gratuităţii şi a absurdităţii înseşi îndeletnicirii poe- lumină şi Ţiganiada citită cu un superior amu­
ticeşti. Dacă imită sau parodiază ceva, Budai zament spiritual scutit de orice prejudecată.
n-are în vedere doar unele din formele epopeii Cum se ştie, ţiganii se adună la porunca lui
vechi, ci literatura ca atare, opera ca maşinărie Vlad Ţepeş, îşi alcătuiesc oastea şi pornesc spre
textuală, invenţia ca fabricare a unor proceduri. Spăteni. De ajuns, nu ajung niciodată la locul cu
Oarecum în felul de la Steme sau Diderot, pricina, a cărui rezonanţă toponimică e mai
niciodată, ce curios, citaţi în legătură cu scriito­ mult decât suspectă, sugerând că mersul ar tre­
rul nostru, care i-ar fi putut cunoaşte, dacă ne bui să fie cu spatele, ca la raci. Şatrele se strâng
gândim bine. Şi, în acest caz, cărui cititor i se între Flămânda şi Inimoasa, una indicând per­
putea adresa? Faptul că Budai n-a publicat manenta dorinţă de umplere a burţii şi cealaltă,
Ţiganiada se explică prin conştiinţa pe care el un curaj de care ţiganii lui Gogoman au tot atâta
trebuie s-o fi avut că cititorul ei încă nu se nevoie câtă au de mâncare. Abia evocate aceste

127
premise ale acţiunii, autorul se adresează „hârtiei subiectul epopeii. Şi este absolut evident că moti­
mult răbdătoare”: vaţia e voit absurdă. Ţiganii se urnesc cu greu,
pretinzând ba oşteni care să-i apere de turci, ori
„O! tu hârtie mult răbdătoare măcar să le anunţe apropierea, ca să poată fugi,
Care pe spate-ţi, cu voie bună, ba scurtarea, pe cale administrativă, a drumului
Toată înţălepţia de supt soare până la Spăteni. („Să trimeată vodă pe-un
Şi nebunia porţi împreună, vechil/ Care să aşeze ca să nu hie/ Până la
Poartă ş’aceste stihuri a mele, Spăteni mai mult de-un mii”). Cum se vede,
Cum ţi le dau, şi bune şi rele. nonsensul nu se opreşte la premisele acţiunii.
Oştirea e abia pornită când, la ideea bătrânului
Drăghici, se aşază bucatele în avangardă şi
Apoi, zică cine câte ştie, ţiganii se ţin după ele. Nu încape nicio îndoială
Eu cu mândru Solomon oi zice: că Budai era conştient că o astfel de bizară
Toate-s deşerte şi nebunie!” [...] motivaţie nu poate pretinde să fie privită cu
seriozitate. G. Călinescu a invocat aspectul de
Avertisment cât se poate de limpede: „poem etnologic” pe care l-ar avea Jiganiada.
„deşertăciunea” şi „nebunia” constituie regula Dar cum totul stă în acest regim absurd, în loc
întregii acţiuni. Nimic nu trebuie luat în serios. de a ni se sugera anumite însuşiri etnice ale
Un enorm spirit de farsă prezidează istoria. protagoniştilor (ori, prin alegorie, ale românilor
Vlad-vodă promite ţiganilor pământ şi-i înar­ în general), suntem împinşi spre gratuitatea
mează contra turcilor. Ideea însăşi e absurdă, delectabilă, spre farsa pură, fără consecinţe.
nu pur şi simplu comică, ştiute fiind înclinarea Fapt e că şi al doilea cânt se consumă în tergi­
ţiganilor spre viaţa nomadă şi inapetenţa pentru versări de felul celor menţionate, unii ţigani
război. Nota lui Mitru Perea este, în această cerând să fie îmbrăcaţi în fir din cap până-n
privinţă, foarte hazlie în silogistica ei impeca­ picioare, ca să nu-i poată tăia turcii, alţii să se
bilă; „Să află la unele cronice româneşti că sape gropi în care, dând duşmanul năvală, să
Vlad-vodă au armat ţiganii asupra turcilor, şi cadă şi să piară. Şi alte multe comedii. Burlescul
aceasta este o întâmplare istoricească adevărată; nu prezintă desigur o noutate, luat în sine, dar
dar că le-ar fi dat pământuri, nu aflai la nice un totala anulare a acţiunii epopeice pe care autorul
letopiseţ. însă se vede a fi asemene cu adevărul, o insinuează este cu adevărat nouă. El va pro­
căci, de nu ar fi strâns ţiganii mai nainte la un ceda la fel şi cu episoadele (în sensul poeticii
loc, nu i-ar fi putut înarma; apoi trebuiea să le aristotelice.) în acest punct este introdus şi pri­
arete lor vreun folos, vrând să-i îndemne a lua mul dintre ele: Satana o răpeşte pe Romica şi
armele contra turcilor!” Cu alte cuvinte, deşi nu Parpanghel pleacă în căutarea ei. Nimereşte într-o
e atestat decât faptul că ţiganii au primit arme, curte ariostescă a dezmierdărilor, unde, ca ţigan
se poate considera adevăr istoric şi împămân­ lăutar ce se află, e pus să cânte. Cântecul este
tenirea, căci altfel cum ar fi fost stimulaţi ţiganii acela de la Alecu Văcărescu ori Conachi, dar, dat
să lupte? Gluma e neîndoielnică, sub pojghiţa fiind contextul, trebuie interpretat ca o pastişă:
de savandâc logic. Este, apoi, şi „comedia resti­
tuirii adevărului istoric”, cum o numeşte Ioana „Mai lină decât umbra de vară,
Em. Petrescu, şi care provine din epopeile Mai dragă decât vremea sănină,
Renaşterii ori din I m Pucelle d ’Orleans, dar să nu Mai luce decât steaua dă sară!
uităm că ea se referă aici nu la un eveniment Deh! vină-m o, drag suflete! Vină,
oarecare, ci la însăşi raţiunea care dictează alcă­ Dulce Romică şi bunişoară,
tuirea oştirii ţigăneşti şi, prin urmare, motivează Nu lăsa pe Parpanghel să moară!”

128
ticului”. Notele acestea sunt cazuri de paratex-
Interesul se mută pe nesimţite în planul tualitate, termen care la Genette defineşte raportul
metapoetic. Muza îi şopteşte la ureche poetului de tip pragmatic, interesând pe cititori şi nivelul
să-l părăsească pe Parpanghel şi să se întoarcă la lecturii. Ele, în principiu, călăuzesc lectura. Insă
subiectul principal, dar poetul nu e de acord, la Budai o şi rătăcesc, deoarece conţin referinţe
dând vina pe calul mitologic: la text nu doar multiple, ci şi contradictorii. Ion
Istrate a spus despre acest acompaniament critic
„Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!... al versurilor că tinde să epuizeze „posibilităţile
Cum căpăstru şi zebele frânsă, de interpretare e r o n a t ă Sublinierea îmi aparţine:
Nice vra dă poposit să ştie, cred că el tinde să epuizeze în general interpre­
Nice s’abată-în d’alba ţigănie?” tarea textului; mai mult, să exploateze contra­
dicţiile şi incompatibilităţile până la relativizarea
Suntem în plin joc de-a literatura. In cântul al deplină a discursului critic, până la ceea ce am
treilea, unde se continuă episodul cu pricina, putea numi o farsă critico-filologică. Alt tip de
poetul introduce pastişa unui imn către Amor, a relaţie este intertextualitatea simplă (citatul, aluzia
unui cântec bahic, şi a unuia epic şi elegiac. şi plagiatul), de care epopeea lui Budai uzează
Acesta din urmă este tocmai cel despre Arghir şi încă şi mai abundent. In cântul al patrulea,
Elena. Nota din subsol nu lasă nici o îndoială în căutând-o pe Romica lui, Parpanghel o desco­
privinţa intenţiei intertextuale a lui Budai: „Pentru peră transformată într-un dafin. Notele de subsol
această Ileană au povăstit şi un dascăl din Avrig, stau aici pe trei trepte diferite. Onochefalos
în Ardeal, dar în alt chip începe, nu precum se (lectura literală) se miră că Romica s-a putut
spune aici, şi cu vierşuri de obşte, nu cu tot transforma într-o tufă şi că tufa vorbeşte.
bine legate.” Erudiţian, pe seama căruia e pusă Idiotiseanu (lectura naiva) ştie că „nu toate ce se
nota, pledează pentru numele de Ileana, ca află scrise sunt ş-adevărate”. Euridiţian (lectura
acela al frumoasei din folclor, şi pentru Arghin, savantă) precizează că „aceasta a împrumutat-o
în loc de Arghir. Intervine Idiotiseanu care e de poetul nostru din Virghil, unde se zice: «quid
părere că stihurile lui Barac „sunt frumoase şi miserum, Enea, laceras... nam Polydorus
pe înţelesul fieştecui”, de unde Erudiţian le ego»”. Iată, deci, citatul ca procedeu. Plagiatul
considerase populare (verşuri de obşte). Opo­ poate fi exemplificat cu strofele imediat urmă­
nenţii ilustrează două lecturi şi două feluri de toare, ale plângerii lui Parpanghel, care şi-a
public. In hipertextul său ludic Budai se mişcă pierdut minţile, ca şi Orlando, şi repetă scena
în spaţiul, greu de apreciat, dintre pastişă şi nebuniei de la Ariosto, fără a se trimite însă la
şarjă, adică dintre jocul pur şi cel satiric. Dar model. Aluzia se vede în pasajul în care Satana
varietatea procedeelor sale textuale e foarte mare. deghizat în femeie pătrunde în mănăstire şi-i
Să le trecem în revistă, folosind clasificarea lui aiureşte pe bieţii călugări: existent şi în I m Pucelle
Genette. Exemple clare de arhitextualitate (relaţia d ’Orleans, motivul este indirect denunţat, prin
mută dintre text şi categoria lui taxonomică) iscălirea Micromegas a unei note, cu numele
avem în nota din finalul primului cânt, în Prolog deci al personajului voltairian.
şi în Epistolia închinătoare, în care Budai indică întreaga epopee conţine un amestec de tra­
atât tipul de poem epic practicat, cât şi mode­ tare în deriziune a subiectului ori episoadelor şi
lele lui prozodice. „Fiindcă văd că mulţi cu de exhibare a valorilor textuale. Cântul al cincilea
feliuri de critice s-au sculat pe poeticul nostru, conţine câteva mostre incomparabile de burlesc
am socotit să spuiu aici, în scurt, tot scoposul şi de absurd. Vlad-vodă ispiteşte vitejia ţiga­
autoriului şi să arăt ce feliu de izvodi tură este nilor, care se fac de râs: când vin de-adevă-
acesta”, explică bunăoară cineva care nu sem­ ratelea turcii, cred că e tot Vlad care-i încearcă
nează, dar se recomandă ca prieten al „poe­ şi se luptă cu energie. Parpanghel sperie pe

129
turci cu hamaşamentul viteazului Arginean, dar de nonsens, curmă invocaţia la jumătate, arun­
cade de pe cal în noroi şi ar fi murit dacă mai- când vina pentru pierderea şirului pe muză:
că-sa, Brânduşa, n-ar fi cunoscut leacuri de
buruieni. Enumerarea acestora este de o încân­ „Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...
tătoare gratuitate, poetul complăcându-se în a Văd pe mulţi că rădică sprâncene
rosti nume după nume: Şi mă tem că necăutând la rangă
Să nu-mi pue musa supt falangă.”
„Unde fierbe ia-ntr-o căldare,
Din altele stoarce mustăreaţă, Fiindcă veni vorba, dacă la Scarron muza e
Iar’ din alte-i face scăldătoare: cârnă, la Budai ea are gură mare de femeie cârti­
Iarba vântului şi iarbă creaţă, toare şi minte puţină:
Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,
Romoniţă, nalbă, mătlăcină, „Aşa-i musa mea! de minte uşoară
Iar’ de gură tocma ca ş-o moară.”
Plătagină, sovârv cu cicoare,
Troscoţel, podbeal şi mătrăgună Câteva din episoadele cele mai amuzante se
Şi de-alte mai multe erburi care află în acest cânt, cu motive de farsă clasică
Stoarse, mestecate depreună (travesti, qui-pro-quo). Vlad, deghizat, inspec­
Ş’în mai multe chipuri prefăcute tează tabăra vrăjmaşă, dar, auzind pe unii
Trebue bolnavului s-ajute.” strigându-i numele, se crede descoperit şi vrea
să se sinucidă. Se dumireşte însă la timp că
în cântul al şaptelea, motivul eroilor vestiţi
turcii l-au prins pe Argineanul şi l-au luat drept
de altădată se reia sub forma unui ubi sunt vag
Vlad. Cum se vede, nu doar ţiganii au noroc de
umoristic, dar care divulgă în cele din urmă
asemenea peripeţii compromiţătoare. Argineanul
adevăratul sens al lumii zugrăvite în poem şi
se văicăreşte ca u n... ţigan („Din cap ochii să-mi
care este o lume pe dos:
sară...”). Fusese prins în împrejurări foarte
„Ah! căruntă vechie cinstită! comice. Mai întâi, deşteptat din nebunia lui,
Unde-s a tale sânte tocmele?... fără arme şi fără cal (i le luase Parpanghel), cere
Ce urgie-acum lumea-ntărâră de la un ţăran o armă şi acesta îi dă o secure,
Ş’o înneacă-întru cel noian de rele? dar voinicul vrea ceva demn de el şi se alege cu
Perit-au credinţa cea bătrână! ditamai prăjina, pe care ţăranul n-o poate sălta de
Ah! vreme-întoartă! vreme păgână!” jos. Astfel echipat, îi bate măr pe turci, spre
satisfacţia căpitanului Alazonios (care comen­
Euridiţian intervine cu un comentariu asu­ tează în subsol: „Acela fu jurământ de un
pra motivelor care l-au oprit pe autor să con­ voinic!”) şi spre mirarea lui Idiotiseanu („Ei!
sacre poemul său, nu ţiganilor, ci tocmai unor dar cum putea el să vorbească cu turcii, fiind ei
eroi vestiţi: „Pe poetul nostru încă l-au apucat creştini şi el român?”). Apoi, victorios, se culcă
neşte dorinţe deşerte poeticeşri, care nu pot să şi e prins de turci, care tabără pe el ca piticii pe
fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz Gulliver, legându-1 zdravăn. Dus înaintea
voinic, de care pomeneşte el, când un copil l-ar Sultanului, reuşeşte să scape şi să dea peste cap
putea doborî cu o puşcătură”. Savantul Euri­ toată tabăra inamicului. Comentariile sunt
diţian pare pus pe glume. Şi pentru ca farsa să mereu savuroase, indicând modele, polemizând
fie deplină, poetul însuşi reia tema decăderii pe tema intervenţiei sfinţilor în treburile luptă­
actuale şi a măreţiei trecute lăudând vitejia con­ torilor şi altele. Pe urmele lui Milton, necitat, e
temporanilor lui Vlad! Ca şi cum şi-ar da seama descrisă bătălia dintre cetele îngereşti şi cele
drăceşti. îngerii folosesc ca ghiulele de tun cruci,

130
evanghelii şi alte odoare. Plăcerea gratuită a de fragi a fetei o mură neagră, „nu de cele ce
enumerării este iarăşi evidentă: culeg dragile/ fete prin codru”, deşi „cu murele
foarte samănă/ poţi-i zice tu mură geamănă”. La
„Era de viaţă dătătoare aceste transparente simboluri erotice, care fac
Cruci acolo şi-evanghelii sfinte, să roşească auditoriul de nuntaşi, Onochefalos
Moaşte, metanii cu sărindare, observă candid: „Eu nu ştiu drept ce să fi ruşinat
Posturi cu rugăciuni fierbinte, fetele, căci nu văd nimic de ruşine”. Euridiţian
Miruri, paraclise, liturghii, atrage atenţia că epitalamurile au trebuit să fie
Canoane, aghiasme şi tămâi.” restabilite filologic de Talalău, căci prea cuvio-
şilor călugări de la Cioara şi Zănoaga li s-au
Până la urmă, Satanei i se aruncă în ochi cu părut, spre deosebire de Onochefalos, „cu pre­
apă sfinţită. Ţiganiada este o epopee a fricii cro­ pus”, şi le-au şters pe alocuri. Mai pricepuţi
nice şi a preocupării constante pentru hrană. cuvioşii decât onochefalos, la cele lumeşti!
Ţiganii sunt laşi, stupizi, dar au noroc. Se Comedia filologică e delicioasă. Textul pierde
întâmplă să dea peste o tabără abandonată de enorm citit fără aceste comentarii. Tot la nuntă,
turci. Inşirarea prăzii e la fel de inutil-desfă- Parpanghel îşi relatează călătoria în iad şi rai,
tătoare ca a buruienilor de leac sau a obuzelor unde a avut un însoţitor, ca Dante pe Vergiliu.
îngereşti: Iadul e zugrăvit în imagini de icoană populară şi
în cuvinte ce par luate de-a dreptul din vestitele
„Tot feliu de armă şi mundură, besdarii medievale, ştiute autorului Istoriei ieroglifice.
Cai, boi, berbeci, cămile, fărine, Raiul, unde curg râuri de lapte şi şipote de
Urez, peşte, zahăr, orz cu pâne” rachiu, ne întoarce la motivul îndestulării sto­
macului. în general, viziunile acestea şarjează pe
Nu există în fond nicio miză a întâmplă­ tema jitiilor medievale. Om cultivat, Budai împru­
rilor, nici măcar aceea erotică, deviată spre mută deliberat un limbaj naiv. Iată un colţ al
licenţiosul pur. In cântul al nouălea, se sărbăto­ iadului:
reşte nunta lui Parpanghel şi a Romicăi regăsite.
Cântecele ascultate cu acest prilej sunt, toate, „Râuri dă foc încolo ş’încoace
licenţioase. Cel dintâi, al lui Mittofan, este un Merg bolbotind ca nişte pârjoale,
epitalam care îl pastişează pe Ovidiu. Se poves­ Focul nestâns toate-arde şi coace,
teşte în stil lăutăresc întâlnirea dintre un tânăr Jar’ pe zios, în loc de iarbă moale,
vânător, care urmărea un sobol, şi o frumoasă Jar şi spuză fierbinte răsare,
fecioară. Aceasta îl ademeneşte în modul cel
mai neruşinat pornografic: Nespusă din sine dând putoare.
Văzui pe toţi dracii-în pielea goală,
„Tânăr vânătoriu, vânezi fără sporiu, Cu coarne-n frunte, cu nas dă câne,
Lasă, lasă-ţi gând de-a prinde oarecând Păstă tot mângiţi cu neagră smoală,
Sobol fugătoriu, fără de-agiutoriu. Brânci dă urs având şi coade spâne,
Sobolii, să ştii, s’află-în vezunii Ochi de buhă, dă capră picioare,
Şi trebuie-întâi ca să-i prinzi de vii. Ş-arepi de liliac în spinare.”
Jură-te mie, far’viclenie,
Tare şi vârtos, să-mi fii credincios; Şi un colţ al raiului:
Eu vizunie voiu arăta ţie,
Ş-un sobol frumos, colea mai din gios” „Dealurile şi coastele toate
Sunt dă caş, dă brânză, dă slănină,
Al doilea cântec este al fetei plecate cu Iar’ munţii şi stânce gurguiate,
suratele după fragi şi care, rătăcindu-se, întâl­ Tot de zăhâr, stafide, smochine!...
neşte un vânător. Acesta pune în corfiţa plină De pe ramurile dă copaci,
131
Spânzură covrigi, turte, colaci. omoară unii pe alţii, ţiganii, câţi mai sunt, se
risipesc. Muza este încă o dată invocată burlesc:
Gardurile-acolo-s împletite
Tot cu cârnăciori lungi, aioşi,
Cu plăcinte calde, streşinite, „Musă, care ai fost la bătălie
Iar’ în loc dă pari tot cârtaboşi.. Şi ştii toate decât toţi mai bine,
Spune faptele de vitejie...”
Odată petrecerea de nuntă sfârşită şi burţile
ţiganilor pline de bucate furate de la turci sau însuşi Atotputernicul trimite pe Sfântul
imaginate de Parpanghel, se trece la o discuţie Gavril să-i comunice lui Vlad-vodă că biruinţele
lungă şi aparent serioasă despre forma de lui au fost de prisos, căci:
guvernământ pe care ţiganii ar trebui s-o
adopte. Al zecelea şi al unsprezecelea cânt îi . .hotărât este să mai paţă
sunt consacrate în întregime. Discuţia poate fi Norodul lui încă vreme lungă
comparată cu aceea despre alegerea epitropului Jugul turcesc...”
de la începutul Istoriei ieroglifice. Dar, ca să nu
existe dubiu în privinţa tonului real al epopeii aşa încât voievodul îşi ia rămas-bun de la ai săi,
lui Budai şi a valorii subiectului, totul se încheie cu părere de rău. în faţă iese Romândor:
cu o uriaşă încăierare a protagoniştilor. Evident,
a examina pornind de aici convingerile politice „Nu, dragi voinici! Ori la slobozie,
ale poetului (şi încă în modul în care acest lucru Ori la moarte drumul să ne fie!...”
s-a făcut în comentariile la Ţiganiada din anii
’50-’60 ai secolului XX) este la fel de comic şi oştirile preiau sloganul (care sună ca o paro­
cum este a atribui însuşiri cavalereşti lui die avant la lettre a celor din epopeea naţională a
Parpanghel. Suntem în burlesc şi în absurd. paşoptiştilor) şi-l cântă în timp ce mărşaluiesc:
Cântul al doisprezecelea face pandant celui
„Du-ne (strigând), măcar în ce parte,
dintâi: defilării ordonate de acolo a şetrelor îi
Ori la slobozie sau la moarte!”
răspunde aici lărmuiala informă a bătăliei. în loc
ca haosul să preceadă ordinii cosmice, iată, el îi După ce întreaga epopee n-a fost decât
succede. In strofa a opta din primul cânt se nararea unui drum inutil şi absurd spre nicăieri,
spune că haosul este un loc „unde neîncetată acest final nu poate decât să accentueze ideea
bătălie/ face —asupra stihii stihie”, iar a noua de deşertăciune şi de nebunie a lumii „întoarse”,
precizează că în haos elinii au văzut „mestecate adică pe dos, zugrăvită de Budai. Ţiganiada este
stihiile depreună”. Budai sugerează aşadar că în Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmago­
final ţiganii se întorc în stihia originară. Totul a rie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei.
fost zadarnic şi chiar nebunesc. După ce se

132
Proza şi teatrul
Ultimii cronicari. Mentalităti noi în haine vechi

Spre deosebire de poezie, proza nu înre­ Revoluţiei Franceze. Este raţiunea pentru care
gistrează între 1787 şi 1830 nicio specie nouă. am lăsat acest capitol în secţiunea de faţă a cărţii
Cu o singură excepţie, de care va fi vorba într-un în loc să-l plasez la finele secţiunii medievale.
alt capitol, operele de proză ţin de istoriografia încerci un sentiment neaşteptat citind com­
de tip vechi şi de oratorie, care, e drept, înce­ pilaţia lui SAMUIL M3CU (1745-1806) despre
tează a fi exclusiv religioasă. E greu, în aceste Istoria, şi lucrurile, şi întâmplările românilor (sau forma
condiţii, a aprecia valoarea literară a respecti­ ei primitivă şi succintă intitulată Scurtă cunoştinţă
velor texte. Majoritatea istoricilor literari o pun a istoriii românilor) la vederea atâtor idei modeme,
între paranteze, discutând aspectele culturale şi inspirate direct din iosefinism şi din luminism,
ideologice. La reprezentanţii Şcolii Ardelene, tratate însă de un autor de anale de dinainte
acestea şi sunt absolut evidente în polemismul chiar de Ureche şi care, copiind pasaje din
cu scopuri naţionale. Dar nici criticul nu poate cronici, înşiră evenimentele pe ani, fără multe
face abstracţie de nişte opere care, în pofida comentarii, evocări ori portrete (până şi acela,
scriiturii lor bătrâneşti, lasă să se vadă în spatele promis sângeros, al odiosului episcop Bob, a
foii de hîrtie nişte oameni noi. Deşi sub raport rămas neexecutat). Acolo unde, venind vorba
strict artistic proza vremii rămâne inferioară de Biserica Unită din Ardeal, Samuil Mieu ştie
poeziei şi mai puţin creatoare, sub raportul lucrurile din sursă apropiată sau cunoaşte
atitudinii ea confirmă profunda deosebire exis­ oamenii, cronica lui capătă o abia ghicită turnură
tentă între, să zicem, istoricii Şcolii Ardelene şi memorialistică şi se ivesc oaze de proză adevă­
istoricii de la începutul secolului XVIII. Cum rată în deşertul textului istoric. Unchiul lui Mieu,
epoca însăşi este teatrul tuturor contrastelor şi episcopul Ioan Inochentie Clain, suspendat din
tranziţiilor, nu ne vom mira că s-a văzut în funcţie de Maria Theresia, „la atâta lipsă venisă
luminismul lor o latură romantică. Putem adăuga de şi crucea de la piept o au fost zălogit”.
că oratoria lui Gheorghe Lazăr ori pamfletul Acesta este, de altfel, un leitmotiv, căci săraci
social-politic al lui Ionică Tăutu învederează un vor muri mulţi dintre aceşti cărturari patrioţi
patos romantic indiscutabil, ca de altfel puţinele (Şincai şi Mieu însuşi), care şi-au folosit energia
texte păstrate de la Tudor Vladimirescu, care au şi câştigurile pentru a-i înzestra pe alţii. Iar Pavel
ceva din tonul marelui romantism politic al Aaron trăia el însuşi ca un sfânt. Pe vremea

133
episcopatului său „se făcuse neşte călugăraşi, zişi din alţii. Conflictul dintre omul de ştiinţă, cu pro­
aşa pentru că era foarte tineri, între carii călu­ gramul de lucru pe care i-1 ştim din emoţionanta
găraşi şi eu eram unul, pe aceştia îi făcu seră că scrisoa re că tre Cornelii, şi tem peram en tu l mili­
n ici d ecu m cu unt, cu lapte, cu o a o şi cu carne, tantului s-a rezolvat în cronică în favoarea
nimic niciodată să nu mânce, încă şi vin şi cină primului, ceea ce a însemnat un câştig relativ
numai atunci să aibă când în ceaslovul cel mare pentru istoriograf şi o pagubă absolută pentru
să pune dezlegare de vin”. Postul catolic era prozator. Masca amar-pasionalâ a omului Şincai
aşadar cât se poate de ortodox. nu se potriveşte nicidecum cu stilul operei sale,
Nu altfel este, în esenţa ei, faimoasa Hronică a căreia nu-i inspiră nici fervoarea, nici expresivitatea
românihr şi a altor neamuri a lui GHEORGHE capabile să facă din ea o operă de literatură.
ŞINCAI (1754-1816), deşi întinderea informaţiei Tot aşa de curios este şi că mult mai pozi­
este incomparabil mai mare şi la cronicile din tivul şi detaşatul PETRU MAIOR (1761P-1821)
bibliografie se adaugă istoriile propriu-zise, se dovedeşte un polemist vehement şi patetic.
neconsultate de Micu. Şincai are, apoi, mult E ca şi cum am descoperi la el stilul aşteptat la
spirit critic şi el întemeiază, în fond, polemica Şincai. Dincolo de fraza latinească, în care
ardeleană pe teme naţionale, continuând pe parcă îl citim pe Costin, nu există la Maior nici
Ureche, pe Costin, pe Cantemir şi pe Stolnic. cultura lui Şincai, nici meticulozitatea lui
Izbitor la el este că omul îl întrece cu un cap pe documentară: există doar impulsul de a se certa
scriitor. Legenda ţesută în jurul lui se datorează şi răfui cu toţi cei care au alte idei. Insă Maior
în mai mica măsură talentului, care-i lipsea, decât n-are deloc temperament, cum avea cu asupra
personalităţii, extraordinare, întipărită adânc în de măsură Şincai, şi Istoria pentru începutul
memoria contemporanilor. Şi a urmaşilor. Şt.O. românilor în Dachia este mai mult un pamflet de
Iosif l-a văzut pribeag, asemenea lui Dante, dar idei decât o cronică, în felul costinian din De
purtînd cu sine un Infern „mai crunt, mai plin neamul moldovenilor.; şi încă unul în care spiritul
de jale/ Căci toate-n el erau adevărate”. Păs­ logic ţine loc adesea de spirit istoric. Maior este
trăm din şcoala imaginea unui Şincai pătimaş, retor şi logician înainte de a fi istoric şi pro­
vizionar şi aproape romantic. Mai nimic în Hronică zator. Nu va greşi Heliade-Rădulescu numind
nu justifică această imagine. Este o nepotrivire Istoria un toiag al lui Moise care a despicat întu­
flagrantă între ardentul bătrân, care-şi purta nericul. Unde Şincai aducea fapte şi citate, el
scrierea netipărită în desagii pribegiilor lui, cău- aduce demonstraţii. Metoda lui este cea mai
tându-şi peste tot dreptatea, pe care o merita cu pură dialectică şi nu ocoleşte procedeul redu­
prisosinţă, dar care i se refuza de fiecare dată, şi cerii la absurd. Intr-un pasaj, sistematizând în
opera lui, polemică, însă rece şi cu mănuşi, forma unui silogism o opinie a lui Engel, spune:
plină de râvnă în susţinerea adevărului, dar fară „Mai acea îmbinare mi se pare a avea această
acea exasperare moralistă pe care o aşteptam. cuvântare, ca şi când ar zice neştine: bastonul
Se încălzeşte, e drept, uneori, ca atunci când stă în ungheţ, aşa dar ploao afară, nefiind nici o
înfăţişează trădarea şi uciderea lui Mihai Viteazul, îmbinare sau legătură ploei de afară cu starea
ia câteodată şi el de martor pe cititor, în bastonului în ungheţ”. De altfel, caracteristic
maniera cronicărească, adresându-i-se familiar şi pentru Maior este că, purtat de curgerea silo­
retoric la persoana a doua singular („De nu ştii gistică, ajunge să susţină idei opuse: dovedind
tu, îţi voi spune eu”), dar metoda lui obişnuită o dată imposibilitatea golirii Daciei de populaţia
este istoria în citate. Acolo unde Micu se mulţu­ ei romană la 274 şi altă dată posibilitatea ca toţi
mea să transcrie, Şincai indică sursa şi pune dacii să fi pierit la 106. Aceeaşi logică niţel cam
ghilimele. Hronică românilor este probabil opera abstractă îl împinge în Disertaţia pentru începutul
noastră de istorie cu cele mai numeroase extrase limbei române de la finele Istoriei să afirme „oblu”,

134
că „limba românească e mama limbei ceii tele sunt scrise cum se pronunţă la Mehadia şi
latineşti”. In Propovedanii şi în Didahii, Maior este împrejurimi. Verbul e uneori la coadă, ca în
un orator religios. Aceste „oraţii funebre” sunt topica germană. Stoica scrie aşa, relatând de
riguros construite, dar n-au plastică literară. pildă cum a fost făcut pe neaşteptate diacon:
Din Banat vine NICOLAE STOICA DE „Dându-mi disagii, mă încălţai în ştrimfi, ţipeli
HAŢEG (1751-1833), apropiat ideologiceşte cu şnale, dolama, brâu, mintia, podcapia,
celor trei ardeleni, însă nu atât de învăţat ca ei mănuşi, bâtu în mână, cu tată-meu la utrenie
(deşi vorbeşte trei limbi), mai mult un diletant mă duşi, unde viind protopotu cu doi preoţi,
inteligent şi plin de bun-simţ şi care, în locul puind ochii pe mine, nu-şi făcu cruce. Eu mă
izvoarelor savante, a folosit unele descoperiri râşi şi el mă cunoscu. Apoi mergând acas, m-am
proprii arheologice sau numismatice (ar fi avut o arătat şi i-am spus tot”. Găsim de toate în
frumoasă colecţie), ca să susţină de pildă ideea cronică: o discuţie „ritoricească” a tânărului
continuităţii. Cronica Banatului poate fi socotită preot cu un căpitan vestit de lotri, o scenă în
cea din urmă cronică medievală şi este opera lui care episcopul Vârşeţului e gata să fie lapidat de
cea mai de seamă. A fost încheiată puţin înainte mulţime, o întâlnire cu Iosif al II-lea căruia
de 1830 de un bătrân născut la mijlocul Stoica îi este tălmaci (neputând împăratul
secolului anterior, care compilase până atunci convinge pe români să intre în armată, are un
cărţi bisericeşti, istorii germane şi tot soiul de gest de disperare: „luându-se de crăvălău, în sus
legende, ba chiar culesese colinde şi poezii arată şi pleacă”), întâmplarea amuzantă a unui
religioase ori prelucrase poveşti vechi din locotenent francez rămas nemâncat la masa
provincia lui natală. Luând-o de la Adam şi episcopului Aron, o beţie între popi, când li se
ducând-o până la sfârşitul primului sfert de par caii prea înalţi spre a-i încăleca, şi altele,
secol XIX, Nicolae Stoica e interesant îndeo­ vesele sau tragice, fără alegere. Cu totul remar­
sebi în acea parte care are în vedere eveni­ cabile sunt motivele acestor memorii structurate
mentele la care a fost el însuşi martor ori chiar în maniera cronicarilor din secolul XVIII, aşa
participant şi pe care le prezintă ca un veritabil cum Stoica le mărturiseşte la sfârşit, într-o
memorialist Singurul cronicar bănăţean (o ştie), el jumătate de pagină de proză rimată, ce pare
este un mai talentat evocator decât fraţii scoasă din Cantemir, superb monument de
ardeleni. N-are spirit de sinteză, însă este un limbă veche şi înţeleaptă:
bun observator al vieţii de toată ziua, al oame­
nilor, dându-ne detalii familiare nespus de colo­ „Mie 76 de ani trecură, fără ochiulari şi mai
rate şi dialoguri parcă stenografiate. Are umor, am oase în gură. Eu adunai această hronică în
mai cu seamă în pasajele autobiografice, unde scurt, că altfel n-am putut. Dădei strămaturi
nu se arată câtuşi de puţin complezent cu sine. rudiţe cu urzeală, alţii să o ţeasă, să dea mânzală.
Nu se omoară să separe planurile, amestecând Şi de-ar fi pre poftă lucrată, ar potea fi şi în
marea şi mica istorie, publicul şi privatul. Trece tipariu dată. Precum doreăşte cerbul de izvoară
de la una la alta, schimbând doar paragraful, şi prin munţi la fântânişti limpezi aleargă de-şi
notând ce şi cum ţine minte, într-o ordine stâmpără setea, aşa fac şi cei dedaţi în cărţi, cu
cronologică, după metoda veche. Informaţia dă paragrafe şi capite, ei ca cerbu sus aleargă şi pre
pe dinafară, aproape deloc selectată, din contra, voe să-şi capete, că nici în spini smochine, nici
aglomerată, claie peste grămadă, dar de aceea în bălţi pucioasă nu cresc flori frumoasă. Pe
părând concretă, vie şi creând impresia de aicea scriitori buni nu s-au născut, nici că s-au
adevăr. Autorul n-are distanţă faţă de întâm­ cerut, nici nu s-au putut. De-ar zice vrunu că
plări, deşi le înregistrează atât de târziu. Lexicul nu-i place, eu n-am ce-i face. Cum cer, doresc
e amestecat: bănăţean, sârbesc, german. Cuvin­ înpăraţii linişte, Mahmud II, înpăratul turcesc,

135
Grecia aşezată, armea sa regulată, Spania, că alcătuirea lui istorică n-are „dulceaţa aceia
Portugalu ş.a. împăcată, aşa şi eu astăzi câtă fără care istoriile scriindu-se, dăosebi că nu
bucurie am şi-mi pare foarte bine, că mă suisăm pricinuiescu vreo folosire, supără încă şi auzul”.
sus, să ştiu pre moşu Adam, şi abea iar atunci Prima jumătate nu e decât un pomelnic de
napoi la mine.. împăraţi preaputernici, fiecare dintre ei bucu-
rându-se şi de o epigramă laudativă prozaică, la
Cronica lui Stoica a atras doar atenţia istori­ finele capitolului. A doua jumătate este însă
cilor, nu însă pe a celor literari. Iivius Ciocârlie prima noastră veritabilă operă memorialistică. Se
a excerptat mari pasaje în originalul său roman dilată spaţiul acordat evenimentelor: volumul
Un Bur^heaterprovincial. întâi cuprinzând peste patru sute de ani, al
Alt spirit descoperim la ultimii cronicari de doilea se referă la nici cincizeci. împăraţii sunt
dincoace de munţi, toţi călugări ori preoţi, şi ca şi uitaţi, în favoarea relatării unor diplomatice
animaţi de aceleaşi intenţii patriotice, dar lipsiţi contacte pe care Ienăchiţă însuşi le-a avut,
de cultura ardelenilor şi de vocaţia lor ideo­ conform misiunilor care i s-au încredinţat sau
logică. Muntenii de acum sunt, ca şi cei din urmă doar hazardului. Pe bună dreptate celebră este
cu un veac, anecdotişti, pitoreşti, nefilosofi. povestirea călătoriei la Viena, pe urmele fiilor
Tonul îl dă la ei memorialistica personală şi lui Alexandru Ipsilanti, care e un adevărat
colorată, nu bogăţia documentară ori polemica jurnal, extraordinar de instructiv şi de amuzant,
principială de idei. Dificultatea este, şi la unii, şi superior literar aceluia de peste trei decenii
la alţii, limba. Dacă a ardelenilor este greoaie, datorat lui Dinicu Golescu. De n-ar fi limba
arhaică, a muntenilor este în plină transformare turcită şi fraza dificilă, pasaje ca acesta din Istorie
şi de aceea nesigură, fonetic nefixată, „urâtă”, n-ar trebui să lipsească din nicio antologie de
fără parfumul lexicului ţărănesc de la Micu ori proză memorialistică românească. E interesant,
Şincai. O definiţie binevoitoare şi sugestivă dată chiar de la început, cum explică Ienăchiţă
de Perpessicius însemnării lui Dinicu Golescu defecţiunea beizadelelor, care a dus la mazilirea
poate fi generalizată la operele muntene: „tezaur tatălui de către turci şi a stârnit perplexitatea
de curiozităţi lingvistice ale unei limbi nescoase austriecilor. Cu fineţe ironică, el dă vina pe
pe drumurile Apusului, muzeu pitoresc al unui „căldura vârstii” şi pe „râvna vederii” la aceşti
arhaism la răscruce”. Doi dintre aceşti munteni adolescenţi care auziseră atâtea despre Occident
întârziaţi în ale cronicii merită atenţie. de la dascălii lor de italiană şi franceză. De fuga
De vârstă apropiată cu Samuil Micu este lor au profitat adversarii la devlet, adică la îm­
poetul IENĂCHIŢĂ VĂCĂRESCU, a cărui părăţie, ai lui Ipsilanti, cărora Ienăchiţă le atri­
Istorie a prea puternicilor înpăraţi otomani a fost buie următoarea ticăloasă retorică (proces de
scrisă cam în acelaşi timp cu Scurta cunoştinţă. intenţie). Zic ei: „Aceşti ce fugu nu sunt încai
Dar ce deosebire între ele! E destul să parcurgi slugi, ci sunt însuşi fii a domnului, locul dă la
argumentele scrierii Istoriei din Proimion, ca să-ţi care fug iaste prea înnaltul devlet othomănesc,
dai seama că nimic din înaltele raţiuni de peda­ fericirea care părăsescu iaste îndestularea domniei
gogie naţională de la Micu şi de la ardeleni în Ţării Rumâneşti, locul la care năvălescu iaste
general nu se află aici: strămutat la Nicopole devletul chesaricescu, unde cât bişug? şi câtă
„dă lumeştile furtuni ale întâmplărilor” şi „lipsit abondanţă? şi câtă materie?”. (E de mirare că
dă toate trecerile dă vreme cele veselitoare de povestea emigranţilor n-a fost niciodată relevată
sufletu”, epicureicul Ienăchiţă se apucă de scris în istoriografia noastră dinainte de 1989, fie şi
cartea ca să facă şi el ceva, adică „să mângâiu cu numai pentru potenţialul ei exploziv). Năpădit
această osteneală petrecerea vremii cei turbu­ el însuşi tocmai acum de supărări familiale,
rate întru care mă aflu”, mai ales că e convins Ienăchiţă trebuie totuşi să purceadă la lungul

136
dram, descris în detalii, şi iată-1 pe răsăritean- afle din gura solului lui Ipsilanti de ce au fugit
abilul faţă-n faţă mai întâi cu cancelarul austriac, beizadelele şi dacă sunt tineri şi sensibili.
prinţul Kaunitz, intrigat mai puţin de evadarea Ienăchiţă prinde din zbor ideea şi răspunde că
beizadelelor decât de amestecul Porţii într-o tocmai simţirea i-a determinat să plece, în
chestiune, în fond, personală. Răspunsul lui vreme ce mintea i-a făcut să creadă că vor afla
Ienăchiţă este diplomaticeşte perfect: mai mare îndestulare la Viena decât la Bucureşti.
„Aici aceasta (îndestularea) nu să dobândeşte
„Prinţipul Caoniţ m-au întrebat cu mirare aşa lesne, ci cu slujbă multă şi cu vreme
păntru ce s-au mazilit domnul Alexandru prelungită”, observă împăratul, care mai doreşte
Vodă? Au doar s-au turburat Poarta păntru să ştie dacă beizadelele au avere personală.
dosirea fiilor săi? Eu şi i-am arătat că Poarta nu Ienăchiţă e clar în această privinţă: „Cine doseşte
urmează să să turbure, fiindcă şi de au dosit, au dă la noi iaste lege a pierde şi câte nemişcătoare
dosit la locu prietenescu, dă la care când îi va are” (adică fugarii pierd nu doar bunurile
cere, nu are nici o îndoială va şi lua. Şi am arătat imobile, ci şi pe celelalte). Iosif îl avertizează că
cum că Poarta până acum în urmă nu ştie dă leafa principilor la Curte e simbolică, toţi trăind
aceasta, numai prinţipul Alexandru aflându-se din averea proprie. Replica boierului e remar­
afară din sineşi păntru multa întristare şi-a cerut cabilă: „Dă ar fi putut şti aceasta, poate n-ar fi
mazâlia şi Poarta i o au datu cu multă musoode”. făcut îndrăzneală, şi râvna ca să vază lucruri ce
nu putea vedea cu voe, şi tinereţele i-a făcut a
Ienăchiţă strecoară în explicaţia lui (Vodă face această pornire, care dăosebi dă văzută
n-a fost scos din domnie, ci a demisionat din întristarea ce au adusu părinţilor, au pricinuit şi
motive personale) şi sugestia că turcii îi consi­ o gândită necinste patriei noastre”. Iosif îl infor­
deră pe austrieci prieteni. Diplomaţia boierului mează că a ordonat generalilor lui să-i îndemne
român trebuie să fi fost cunoscută lui Kaunitz, să se întoarcă, dar că nu-i poate sili, fară a călca
care, dorind să se informeze despre părerea dreptul de azil legiferat în Austria: „Când îi voi
protipendadei de la Bucureşti despre Rusia şi sili, atingu asilu împărăţiei”. Abilitatea diploma­
nevoind să întrebe de-a dreptul, îi arată lui tului este încă o dată la înălţime:
Ienăchiţă o blană de samur primită în dar de la
moştenitorul tronului rusesc. Aprecierea de „Asilul tuturor împăraţilor iaste cinstea
către Ienăchiţă a valorii blănii conţine indicaţia împărăţiilor [...]; însă asilul iaste asii, când să va
atitudinii lui faţă de ruşi. A doua zi Ienăchiţă e socoti ca un asii, şi când i se vor păzi canoanele
primit de însuşi Iosif al II-lea, care, de altfel, îl şi regulile lui. Asilul să cuvine a-1 dobândi acei
mai întâlnise cu câţiva ani înainte la Braşov şi-l ce dosescu dă la un mare rău, şi peire, şi
folosise ca tălmaci. Ceremonia trecerii prin vămile primejdie [...]. Iar când dosăşte neştine dă la
succesive ale Curţii vieneze (peste trei decenii, bine, păntru a nu petrece bine, din neştiinţă
când va călători Dinicu, oricine va putea vizita numai, şi fără nici o vină, şi mai vârtos păntru a
palatul) este studiată atent de oaspete, care pricinui şi altora rău, acela când nu să va
oferă cele mai hazlii detalii. El însuşi cade în întoarce silit, atunci să atingu canoanele
genunchi, turceşte, înaintea lui Iosif, dar se asilului..
pomeneşte cu mâna suveranului pe creştet şi e
rugat să se ridice. Dă să-i sărute mâna, dar Reportajul călătoriei şi conversaţiei ni-1 amin­
suveranul şi-o trage, declarând că „nu face teşte pe acela, din păcate nescris în română, al
trebuinţă (nici) dă această ţirimonie”. Conver­ lui Milescu în China. Şi alte pasaje din Istorie
saţia este redată cuvânt cu cuvânt şi avem sunt tot aşa de interesante.
motive să credem că Ienăchiţă a notat-o de
îndată ce a părăsit palatul. Fireşte, Iosif vrea să

137
Cel de al doilea cronicar muntean cu merite dintre domnitori, Dionisie scrie că „era stre-
de prozator, DIONISIE ECLESIARHUL curând ţănţăriul şi înghiţind cămila”. E ceva din
(1759P-1820), n-a avut şansa lui Ienăchiţă de a Neculce şi din Radu Popescu la el, aproape
se convorbi cu prim-miniştri şi cu împăraţi. El nebăgându-se de seamă că au trecut o sută de
este un simplu călugăr vâlcean, care a trăit ani. Omul chiar fără multă carte gândeşte, şi
modest din copierea unor cărţi, lăsând un atunci şi acum, cu acelaşi bun-simţ popular: „Că
Hronograf p top riu pentru perioada 1764-1815. A cine şi-ar lăsa domniia, când abiia au apucat-o”. Se
fost o vreme în Bucureşti, dar nu şi în alte informează din auzite („îmi spune un logo feţei
locuri. Din ţară n-a ieşit. Mediile în care s-a de la Bucureşti cum că la acel războiu au fost
mişcat acest contemporan sărac al boierului de faţă”...), ceea ce nu-1 împiedică să citeze
Ienăchiţă sunt cele ale tipografiilor mănăstireşti. schimburi de mesaje între Sultan şi Pasvantologu,
Diferenţa de formaţie, situaţie şi experienţă se discuţii între paşii turci, toate, probabil, apocrife.
vede lesne. Dionisie este un om înzestrat cu Spiritul lui Dionisie este folcloric, la fel ca şi
darul nativ al povestirii, scrie fără efort, simplu sursele de informaţie. Uciderea lui Hangerli de
şi nesofisticat. Are o gândire vie, deşi necul­ către turci e povestită cu acel suspect lux
tivată. Nu şi-a citit înaintaşii ori contemporanii de amănunte terifiante pe care-1 ştim din
(declară a vrea să umple golul de după 1768, cronicile în versuri:
neavând habar de Naum Rîmniceanul, de Mihail
Cantacuzino ori de medelnicerul Dumitrache, ale „Şi eşind post(elnicul) afară, harapu au sărit
căror cronici acopereau cam aceeaşi perioadă), repede în spinarea lui vod(ă), puindu-i laţul în
dar condeiul îi este mai ager decât al tuturor. gât, capigiu au slobozit amândoao pistoalele
Documentar, Hronograful conţine lucruri pe care odată în pântecele lui vodă, harapu îl sugruma
niciun cronicar sau istoric vechi nu le consem­ cu laţul, trăgâd(u-l) cu amândoao mâinile jos
nează: de exemplu, preţurile. Om cu simţ din pat; şi fiind şi vod(ă) cu vărtute de să
practic, Dionisie e permanent speriat de inflaţie. zvârcolea, capigiu au înfipt hangerul în păntece-i,
Povestirea lui e nespus de directă, cu întâmplări de i-au vărsat sângele. Harapu şedea pe e l...”
prinse parcă pe viu, în limbaj vorbit, cu fraza
neglijentă: „Deci turcii gustând papara nemţilor Şi mai oribilă este uciderea bătrânului
la Porceni, cuprinşi de frică fiind, ziuă pe la Alexandru Ipsilanti la Edicule, cu preciziuni cifrice
prânzu au dat fuga, neputând de frică mare nici demne de pana viitoare a lui Dinicu şi fireşte,
să-ş(i) pue şăile pe cai, ci unii încăleca pe cal far ca orice folclor, inverificabile (decât doar
dă şa, altul degrab nu apucă să-ş(i) dezlege calul aritmetic):
şi încăleca pe el, alţii lăsa tot şi da fuga, iar alţii
îşi trăgea numai calul de căpăstru cu nimic pe „Apoi, peste câteva zile, l-au scos şi la
el, altul cu traista în capul calului, şi unii, fiind meidan, adecă la loc de privelişte, şi stănd
pe la bărbier să se rază, cum să alfa pe jumătate vezirul de faţă, au poruncit la gelaţi de l-au
ras să apuca de fugă. Şi aşa la un şfert sau mai început a tăia din toate încheieturile, adecă de
mult jumătate de ceas, nici unul n-au rămas în la degetile mâinilor până la umere, care sunt
oraş.” Limba cronicarului îi înţeapă mai ales pe şaptesprezece încheieturi la o mână până
turci (pe care nemţii „îi bagă în Dunăre să-i la umere; asemene şi la altă mănă iar 17. Şi la
scalde şi să bea apă”), dar nu-i cruţă nici pe picioare, iar de la degete până la încheieturile
nemţi. („Aşa au deşteptat turcii pe prinţul armurilor la trup, 13 închieturi la un picior şi
Cobor”, zice el comentând balurile de care se alte 13 la alt picior, care fac de toate încheieturi
ţineau ofiţerii prinţului de Saxa Coburg la 60. Şi rămâindu-i numai trupul, tăvălindu-se în
Bucureşti, până când, într-un rând, i-au luat sânge, i-au tăiat pe urmă capul.”
turcii ca din oală şi i-au bătut măr). Despre unul

138
Hronograful se încheie cum începe: după adaugă această frază, nelegată de ce spusese mai
relatarea aproximativă a ieşirii lui Napoleon din înainte, dar care ne readuce la nivelul lui
scena europeană (căci, deşi n-a mers el însuşi adevărat de percepţie a lumii: „Iar scumpetea să
decât până la Bucureşti şi cu Napoleon n-a dat tot înnalţă cu mare preţ, din zi în zi, la toate
ochi, Dionisie povesteşte în câteva rânduri şi cealia, mai vărtos banii să ridică tot cu adaos.”
evenimente de pe respectiva scenă), autorul Curată expresivitate involuntară:

Oratori, retori şi limbuţi


Dacă Petru Maior este ultimul orator reli­ puma negurilor. Iată şesurile, iată adâncurile
gios pe care-1 reţine istoria literaturii, emulul său feţii pământului şi ale stăpânirii, care ziceţi că le
GHEORGHE LAZĂR (1779 sau 1782-1823) veţi da fiilor nevinovăţii mele, ce faşă de pâzele
poate fi socotit cel dintâi orator laic, căci din adormirii se grăbesc a-şi trage peste obrazele
cuvântările rostite înainte, cu ocazia urcării pe sale, vai nouă! Ce va să fie aceasta? Iată până
tron a domnilor ori a venirii solilor, nu ni s-a şi ierburile câmpului, florile, podoaba şesurilor, şi
păstrat nimic. Un frumos discurs îi prilejuieşte brazii, fala munţilor, cum îşi schimbă feţile cele
lui Lazăr înscăunarea mitropolitului Dionisie verzi şi desfătătoare, cum şi le schimbă, zic, în
Lupu în 1819. Altul, înscăunarea primului domn îngălbinire şi perire!”.
pământean. Latinistul patriot se vede numai­
decât în cel dintâi, extrem de concis şi de rigu­ Că Lazăr avea talent literar o arată şi acest
ros. Retorica este aceea insistent-interogativă a pasaj dintr-o scrisoare trimisă de la Viena
unor contraste expresive: tatălui, într-un stil mai firesc, dar fermecător
(paranteza, care precizează unde se află dealul
„Dar oare când s-ar ridica duhul din ţărâna pomenit, arată că autorul bănuia că va fi citit şi
acelor şi ar privi strănepoţii marelui Chesar, de alţii, în posteritate):
slăvitului Aureliu şi înălţatului Traian, oare în
ziua de astăzi mai cunoaşte-i-ar? Negreşit „îţi aduci aminte, când eram copil, că tot
i-ar căuta în palaturile cele mari împărăteşti, şi ziceam cum că peste dealul Bradului —un sat în
i-ar afla în vizuinile şi bordeile cele proaste apropiere de Avrig — nu mai este lume şi că
şi încenuşate; i-ar căuta în scaunul stăpânirii şi afară de ţara Oltului, câtă se vedea din Avrig,
i-ar afla amărâţi subt jugul robiei; i-ar căuta nu mai este nimic acolo. Acum am văzut cu
proslăviţi şi luminaţi, şi cum i-ar afla? Rupţi, ochii atâtea ţări, atâţia oameni, sate şi oraşe, de
goi, amărâţi şi asemănaţi dobitoacelor...”. mă dureau genele...”.

Şi mai aproape de romanticii Bămuţiu, Dacă discursurile din aceeaşi epocă ale
Cipariu şi Russo (din Cântarea României) este unor PETRACHE POENARU (1799-1875)
Lazăr în al doilea discurs, continuând totodată sau EUFROSIN POTECA (1785-1858) n-au
spiritul profetic şi biblic-prăpăstios al lui Ivireanul, nicio expresie stilistică, scrisorile, pamfletele şi
repetiţiile lui interogative: cuvântările lui IONICĂ TĂUTU (1795-1830)
denotă oarecare vână. Autorul a fost candidat
„Iată au şi început a fumega munţii, izvoarele independent la domnia Moldovei în 1829, scriind,
îşi ascund vâjâitul... Vedeţi cum să învelesc toate, cu tot seriosul, în acea împrejurare unui unchi
ba toate până la una să învelesc, zic, cu pla­ al său din Bucovina: „Scumpul meu unchiule!

139
S-o desvălesc curat. Nici un moldovean nu este divanurile ţării, ori, de zglomătul neînvoelilor
mai destoinic decât mine spre aciastă tre­ pentru slăvirile noastre, care nu dă răgazi
buinţă...”. Adică să fie ales domn. N-a căpătat judecăţilor?”.
totuşi tronul, probabil fiindcă era prea radical în
idei. Tăutu e un Dinicu Golescu pe care politica Un covârşitor document emoţional îl pre­
îl atrage mai mult decât viaţa socială şi econo­ zintă proclamaţiile şi unele ziceri atribuite lui
mică: „Politica însă, adecă meşteşugul cel mare TUDOR VLADIMIRESCU (?-1821). Legenda
şi greu de a ocărmui oamenii, cuprinde tot ce vrea ca el să fi rostit aceste admirabile vorbe,
duhul ominesc poate ave mai înalt şi mai demne de un stoic roman, după prinderea lui
nelesnicios”, scrie el însuşi, adăugând: „Dar, de către eterişti şi înainte de a fi ucis mişeleşte,
făr’ îndoială, şi politica are reguli pusă de dânsa, cum se ştie că a fost:
precum mathematica.” Pamfletele lui au atras
atenţia lui Kogălniceanu, Russo (care l-a com­ „Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de
parat cu P.L. Courier, socotindu-1 un „pam- moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe
fletist călduros şi convins”, cu „duh muşcător”), rânduri. Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a
şi Ibrăileanu. Având stofa de reformator şi de cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în
alcătuitor de portrete, Tăutu este şi scriitor, mai cămaşa morţii”.
ales în Strigarea nordului Moldovii şi în Scrisoare-
pamflet împotriva boierilor refugiaţi la Cernăuţi. Forţa lui Iar faimoasa lui proclamaţie este la fel de
constă în patos şi în francheţe. Iată un pasaj din directă când cheamă la sacrificiul suprem, ca şi
cea de a doua: cum ar vorbi un Saint-Just. Este primul docu­
ment al romantismului politic românesc:
„Acest ruşinos pas a dumneavoastră mă
face să mă înalţ la însuşi glasul dreptăţii şi să „Fraţilor, lăcuitori ai Ţării Rumâneşti, veri
întreb, cu limba şi condeiul ţăranului, de plătesc de ce neam veţi fi! nici o pravilă nu opreşte pre
numai ei străjarului, ori răsfatăţile noastre loca­ om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele când îţi
şuri, ori averile moşierilor şi acareturile noastre? iese înainte, dai cu ciomagul de-1 loveşti, ca să-ţi
Numai ţăranul este reiaua împăratului, de dă şi aperi viaţa, care de mai multe ori ni se primej­
face numai el singur birul şi havalelile? Oare noi duieşte de mişcarea lui. Dar pe barbarii care ne
suntem acei care ne fălim mai mult cu acest înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele
nume şi, supt dânsul, ne ocrotim fiinţa şi bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i
averea? Pacinica sa lipsă de scumpătate trebu- suferim a ne suge sângele din noi? Până când sâ
ieşte îndoit a ţine cu chelteala sa ocârmuirea şi le fim robi?”

Doi pionieri
Toate formulele care s-au aplicat operei (şi altfel contradictorii. Unii au susţinut că trecerea
celei sociale) a lui DINICU GOLESCU (1777- graniţei a transformat complet conştiinţa acestui,
1830), cel mai mic dintre fraţi, sunt deopotrivă până atunci, boier român ca toţi boierii români
caracteristice şi inexacte: „cel dintâi român şi că „schimbarea lui la faţă” ar reprezenta criza
modern” ar putea fi la fel de bine Ionică Tăutu cea mai spectaculoasă a veacului XIX la noi iar
iar un „contestatar”, în adevăratul înţeles al alţii că el n-a făcut decât să se redescopere ca
cuvântului, autorul Însemnării n-a fost. Ele sunt de europeanul ce era încă înainte de a călători în
140
Europa (deşi el însuşi mărturiseşte că fusese după multe zile, ci după puţin, am fost silit să
„foarte greşit” înainte de a călători); în sfârşit, scriu în limba grecească; căci foarte des întâm­
jurnalul său ar fi „memorialul unui suflet vir­ pinam vederi de lucruri ce nu le aveam în limba
gin”, dar totodată expresia unui om instruit şi naţională, cum: şadârvanul, statue, cascade şi
perfect la curent cu situaţia din alte ţări. O altele, pentru care a trebuit să zăbovesc ceasuri,
ipoteză originală propune Mircea Anghelescu în socotindu-mă de unde s-ar cuveni să le între­
Mistificaţiuni (2008): ar fi vorba de un fals jurnal, buinţez: şi aşa, am fost silit să las limba
care „codează” o scriere de educare şi propa­ naţională şi să încep greceşte. Şi acesta nu făr’
gandă ieşită din programul boierilor patrioţi de a încerca ruşine, căci toţi tovarăşii drumaşi
care, la 1821, înfiinţaseră o „societate literară” scriia fieşcare în limba sa cea naţională”.
menită ridicării culturale a ţării. Însemnarea ar fi
un „proiect utopic” sub forma unui „roman Chiar şi motivul scrierii apare aici colorat
filosofic”. Rămâne semnificativă însăşi pendularea etic şi nu estetic. Conştiinţa pionierului, mai vie
interpretării lui Dinicu, într-un moment al istoriei decât la oricare contemporan, se exprimă emo­
noastre în care confruntarea a două limbi îşi ţionant, dar are în vedere „binele” pe care,
găseşte în Însemnare a călătoriei mele cel mai nime­ informându-şi conaţionalii, l-ar putea face, limba
rit simbol. Fraza cu care începe cartea este, în fiind doar un instrument, din păcate, imperfect.
această privinţă, memorabilă şi definitorie: „De Dinicu e un om de bună-credinţă, cinstit, admi­
este slobod aceluia ce umblând prin casele rabil observator, doritor să deschidă şi altora
altora să vază şi să gândească la a sa, slobod au ochii, dar nu pare să fie deloc un artist. Rela­
fost şi mie, în toată călătoriia ce să coprinde tarea lui oscilează între un ghid turistic, un
întru această cărticică, să gândesc nu la casa, ci Baedecker oarecum naiv, deşi destul de meto­
la patria mea, la care cine nu se gândeşte, nici dic, şi un manifest social-economic, bogat în
face pentru dânsa orice bine, poate n-are recomandări practice, unele asemănătoare (nu
nici casă şi de are, o lasă”. Dinicu mai ştie că şi în radicalitate) cu cele ale lui Ionică Tăutu.
„acest feli de carte”, obişnuit în Europa, la noi Nu există în Însemnare plăcere gratuită a con­
nu există. Imboldul de a fi primul care s-o scrie templării lumii, nici simţ al frumosului natural
este, mărturisit, de esenţă morală: „Dar cum ori artistic, nici, în fine, expresie literară a fră­
putem, ochi având, să nu văz, văzând, să nu iau mântărilor sufleteşti. Totul e orientat spre
aminte, luând aminte, să nu aseamăn, asemă­ utilitate, spre notarea factorilor de civilizaţie
nând, să nu judec binele şi răul şi să nu pohtesc materială, spre social şi tipic, ca în Olanda lui
a-1 face arătat compatrioţilor mei?”. Niciodată Sadoveanu peste un veac. Până şi autoînvinuirile
nu va mai atinge însemnarea acest patetism al sau spovedaniile trebuie privite ca o sinceritate de
conciziunii din cuvântul Către cititor. Cel mai clasă mai degrabă decât ca una personală.
bun, şi ca scriitor, Dinicu este aici, în cele două Boierul Dinicu îşi pune cenuşă în cap ca boier,
fraze pe care le-am citat. E, de altfel, imposibil la fel de opac şi de abuziv până atunci ca şi
de spus dacă el vrea să fie şi scriitor. Modelul ceilalţi, nicidecum ca ins care a trecut prin
de a ţine jurnal de drum i l-au oferit oameni chinurile remuşcării:
„dintr-alte neamuri” pe care i-a observat „însem­
nând şi culegând binele ca să-l facă cunoscut „O! cum îmi aduc aminte, şi cum sunt silit
celor de-un neam cu ei”. Dar i-a venit greu s-o să mă spovedesc că sunt foarte greşit. Căci eu
facă pe româneşte: nu numai nu am făcut nici un bine, cât de mic,
patriii, spre mulţumire căci au hrănit, au îmbo­
„Eu, plecând din Braşov, am început să găţit, au cinstit pe părinţii miei, moşi şi strămoşi,
scriu celea ce vedeam, în limba naţională, şi nu cii de la cea dintâi dregătorie şi până la cea din

141
urmă, n-am contenit luând luări neprăvilnice de la 1776-1848), pionier în teatru, după cum Dinicu a
acest norod care nu-ş are nici hrana de toate fost în proză. In aceeaşi epocă teatrul era încă şi
zilele”. mai firav decât proza. Din lipsa unor trupe
actoriceşti, Conachi şi-a destinat trei piese ale
Nu e nevoie să cunoşti biografia autorului sale teatrului de păpuşi. S-a bănuit că şi Iordache
ca să simţi, sub această autocritică, pulsul unei a avut în vedere pentru ale sale spectacole
atitudini ideologice şi exponenţiale, o retorică a asemănătoare. Oricum înaintea lui nu putem
modestiei şi a umilinţei. Tocmai pentru că Dinicu consemna decât „glume” dramatice ca Occisio
se arată, chiar din însemnare, drept un om des­ Gregorii sau amintitele farse ale poetului moldo­
chis, la locul lui, fără fumuri, deloc trândav şi vean, care nu depăşesc însă, sub raport dramatic,
hedonist. Nu are nimic din diplomaţia vicleană caracterul unor simple încercări. Farsele lui
a lui Ienăchiţă. Portretul de mai sus este şi al lui Conachi sunt scrise în versuri şi aduc în scenă
doar în măsura în care conştiinţa îl obligă la fie personaje „reale”, ca fiziologiile în proză de
identificare. Buna-credinţă a lui Dinicu este aşa mai târziu (un boier zgârcit şi servitorul său), fie
de izbitoare, încât aproape nu mai este necesar alegorice (Zeus, Amor). In Giudecata femeilor
să analizăm resorturile acestei identificări. Punân- (celelalte se cheamă Comedie banului Constandin
du-i odată un englez întrebări delicate cu privire Canta şi Amoriul şi toate harurile), lucrul notabil
la naţia lui, Dinicu îşi comentează cu emoţie (şi nostim) este că autorul şi-a rezervat pentru
neascunsă încurcătura: sine, în distribuţia la piesă, rolul personajului
numit Curvariul cel viclean, pe care Zeus, în
„Judece acum fieşcine, cât am fost de urma reclamaţiei femeilor, îl pedepseşte în felul
strâmtorat de a-i răspunde. Şi ce? Adevărul? Ar acesta:
fi fost spre defăimarea naţiii mele. O minciună
prefăcută? N-am putut, căci era mulţi care nu „.. .Să trăiască în ispite
numai ştiu cele ce să urmează, ci parcă au Şi să trăiască o viaţă tot cu năcazuri amară
condice şi de vieţuirea fieşcăruia.” Şi după aceste toate în Franţa famăn să
moară.”
E maximum pe care-1 putem pretinde ca
expresie a sincerităţii. însemnarea e un document Conlocutorul, la bătrâneţe, al francezului
de epocă impresionant, dar îi lipseşte din neno­ Saint-Marc Girardin a murit, totuşi, nu ştiu cât
rocire expresia estetică a unui sentiment etic aşa de păcătos, în patul lui de la Ţigăneşti.
de pronunţat. Ar fi zadarnic să spicuim pasaje Iordache Golescu, spre a reveni la el, a
interesante, cum au procedat unii comentatori avut vocaţia teatrului în aproape tot ce a scris.
(priveliştea Triestului sau cataractele Rinului, des­ Chiar şi Starea Ţării Româneşti, considerată un
crierea vaporului cu aburi, în maniera desenelor pamflet politic, este în definitiv o scenetă sati­
de copii sau confruntarea dintre frumuseţea rică destul de spirituală. Caragea vodă îşi iartă
peisajului şi mizeria locuitorilor, care stăruie în de dări supuşii şi zvonul ajunge până pe lumea
mintea lui Bălcescu, când scrie primele pagini din cealaltă. Este trimis un sol în Muntenia să vadă
Question economique des Principautes Danubiennes, ca şi dacă e adevărat Relatarea acestuia la înapoiere
în a lui Sadoveanu din Zodia Cancerului). Scopul lui este contradictorie; el susţine că deşi măsura
Dinicu n-a fost, evident artistic. El a vrut (şi a respectivă (asidosie) s-a luat, se percep dări încă
reuşit) să transmită cu totul alt soi de impresii, şi mai mari decât înainte. „Dar acum —explică
şi nu să placă, ci să convingă. solul —se vede că ori cuvintele s-au întors pe
In schimb, talentul este numaidecât vizibil în dos, ca cum am întoarce foaia pă cealaltă faţă, şi
scrierile lui IORDACHE GOLESCU (cca asidosiie însămnează dajdiie, şi dajdiie asidosiie,

142
sau că faptele omeneşti s-au sucit, adecă cum expresivitatea paremiologică, la fel ca Pann, un
am zice, când vrei să mănânci ceri băutură, şi Creangă muntean vorbind în dodii:
când vrei să bei, ceri dă mâncare”. întâlnim
şi un comic de limbaj, care sună uneori ca „Eu de la mine nimic alt pot zice decât că
absurdităţile lui Sorescu. Un personaj de pe ceea ce alţii au zis aceea şi eu am scris, şi
cealaltă lume spune despre Caragea că este dumneata ceea ce-ţi place culege, ceea ce nu-ţi
„domnul nostru” iar altul îl corectează: „Zi şi place lasă pentru alţii, căci numai cel ce are
tu: ce ne-a fost că acum nu ne mai este, că noi asupra-i patima despre care se grăieşte, aceluia
suntem aici ca nişte duşi după lume”. Iertarea numai nu-i va place [...] O greşeală se vede,
de dajdii mai este o dată explicată în aceeaşi precum mi-au zis unii, că prea multe pilde la o
manieră soresciană: „Adică au iertat ceea ce nu înţelegere s-au pus; altul le-a răspuns «Dacă
mai puteau lua, ceea ce nu mai puteau împlini, după atâtea pilde tu nu te-ai îndreptat, dar când
ca cum am zice iertat pe fară de ochi dă ar fi fost numai una?» Ghiciţi Dumneavoastră,
pedeapsa ochilor lui”. Măsura pasiunii şi-a dat-o eu de la mine le-aş zice: «Că la duhovnici de
Iordache în Comedia ce să numeşte Barbu Văcărescu, câte ori te spovedeşti, tot acele cuvinte îţi gră­
vânzătorul ţării, cel dintâi text dramatic românesc ieşte, şi auzindu-le mai des, lesne te îndreptezi.»
pe deplin constituit. „Perdelele” (actele) aduc pe Cu toate acestea, eu le-am dat voie câte or vrea
rând în scenă „obraje” (personaje) din popor sau să lepede, şi mi le-au lepădat cam pe jumătate.
boierime. Poporul petrece fericit la înscăunarea Eu m-am mulţumit şi cu jumătate, ce-a mi-au
domnului pământean. Doar Măscăriciul nu se lăsat”.
arată entuziasmat, intervenind cu unele replici
ironice, stereotipe. El este prezentat şi în „per­ Editate ştiinţific, nu ştiu dacă şi integral,
delele” unde apar boierii care pun la cale abia în anii ’70 ai secolului XX, aşa-zisele pro­
spolierea ţării, ca şi pe vremea fanarioţilor, şi verbe conţin şi pagini interesante de proză, care
glumele lui sunt pe cât de batjocoritoare, pe au atras atenţia lui Eminescu. Autorul însuşi le
atât de directe. Scenele comice alternează cu considera „pilde”, „poveşti de învăţătură” sau
scenele grave. Actul întâi —un bâlci popular —îi „istorioare”. Toate sunt operă de moralist clasic,
face pandant actului ultim —blestemul aceluiaşi nici numai folclorice, nici pe de-a-ntregul culte.
norod ajuns la exasperare. Blestemele sunt Subiectele sunt fară excepţie împrumutate din
biblice. Piesa se termină cu această precizare de înţelepciunea populară a Răsăritului sau din aceea
regie: „în tot cuprinsul blestemului, Măscăriciul autohtonă. Le găsim în culegerile de pilde ante­
fuge, aleargă încoace şi încolo, se vâră, se rioare (Albinuşa şi restul). Care să fie contribuţia
ascunde, scuturându-să şi tremurând dă frica lui Iordache Golescu? El nu are încă harul lui
blestemului celui înfricoşat, încât dinţii îi tre­ Sadoveanu, care, în scrieri precum Creanga de aur şi
mură în gură”. Excelentă idee de teatru, care Ostrovul lupilor, a exploatat adânc acest filon, nici
arată în Iordache Golescu pe cel dinţii drama­ mireasma limbii lui. Călinescu a intuit bine înru­
turg român (a mai compus, de altfel, câteva direa cu Pann şi Negruzzi. Citite astăzi, istorioa­
piese) în adevăratul sens al cuvântului. Şi Starea rele sunt încântătoare tocmai prin lapidantatea
şi Barbu Văcărescu pot fi considerate comedii de lor, ca acele Ficciones ale lui Borges, şi el mare
limbaj (foarte verde pe alocuri) şi care arată iubitor de astfel de nuclee de povestire, de
experienţa în materie de proverbe dobândită de miezuri narative, chiar dacă la argentinian sensul
Iordache Golescu. El a strâns câteva mii şi le-a este mai puţin în morala implicită sau explicită
comentat, ca Tudor Vianu în secolul XX. decât în somaţia destinului. La Iordache Golescu
Cuvântul Către iubitorii de ştiinţe care prefaţează proverbialitatea orientează aproape exclusiv anec­
culegerea este al cuiva care s-a molipsit de dota: de exemplu, atunci când ni se relatează

143
abilitatea celor doi călugări flămânzi de a obţine Eulenspiegel se vede în istorioara cu călugărul
mâncarea dorită folosindu-se de pretextul gar­ care primeşte un dar neaşteptat de galbeni de la
nisiţii unor pietre care fierb; sau atunci când un un hoţ şi, socotind a repeta afacerea, pierde de
împărat luat în robie de altul şi înhămat la carata zece ori pe cât luase. Ca să nu mai vorbesc
lui râde văzând spiţele roţii urcând şi coborând, de aceea cu ţiganul care, împrumutând două
mod de a-i sugera învingătorului său nestator­ căldăruşe de la un ţăran, îi dă înapoi patru,
nicia tuturor biruinţelor şi înfrângerilor din lumea afirmând că la foc căldăruşele fuseseră grele şi
aceasta. Unele povestiri sunt licenţioase sau născuseră, dar care ia apoi de la ţăran un cazan
măcar echivoce. Judecătorul, căruia i se reclamă mare, tot cu împrumut, şi pretinde că acesta a
de către un bărbat că femeia lui a lepădat fiind fost de asemenea greu, numai că a pierit în
lovită de un şindrilar, rezolvă cazul recoman­ căldurile facerii. Dialogul este esopic: „Cum
dând acestuia din urmă să pună la loc în poate, îi zise călugărul, să fie cazanul greu şi să
pântecele femeii copilul pierdut. Un tânăr ar voi moară? - Apoiu cum s-a putut, îi răspunde
să se însoare cu două femei, dar numai după o ţiganul, căldăruţele ce-m deseşi mai înainte să
săptămână de trai cu una din ele e aşa de fie grele şi să nască, şi să priimeşti şi pă mume
excedat, încât îi cere tatălui său pe mumă-sa şi pă puii lor”. In folcloristul şi filologul
zicându-i că nevasta luată este îndăstul pentru Iordache Golescu se ascunde un scriitor
amândoi. Deşteptăciunea în stil Esop sau adevărat.

144
Romantismul
1840-1889

Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre


ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul
de pitoreşti şi poetice ca să putem găsi şi la noi sujeturi
de scris fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne
împrumutăm de la alte naţii.
M. Kogălniceanu
Ideologia
Cele două romantisme. Biederm eiet-xA

„Dacă examinăm caracteristicile literaturii de romantism, ne putem, cu_drept cuvânt, întreba


propriu-zise, care s-a numit sau a fost numită dacă nu cumva Wellek s-a arătat, la rândul lui,
«romantică», găsim, în întreaga Europă, aceleaşi prea optimist când a considerat că cele trei
concepţii despre poezie şi despre funcţia şi criterii stabilite de el („imaginaţia, pentru con­
natura imaginaţiei poetice, aceeaşi concepţie cepţia despre poezie, natura, pentru concepţia
despre natură şi despre relaţia ei cu omul şi, în despre om, simbolul şi mitul pentru stilul
esenţă, acelaşi stil poetic, în care imaginea, poetic”) sunt pe deplin capabile să definească
simbolul şi mitul joacă un rol cu totul deosebit un fenomen care a cuprins întreaga Europă şi
de cel jucat în poezia neoclasică a secolului a durat trei sferturi de secol. Wellek însuşi s-a
XVIU”. Aceste cuvinte fac parte din studiul limitat la literaturile germană (care i s-a părut a-i
Conceptul de romantism, prin care Rene Wellek a oferi „exemplul cel mai clar”), franceză şi engleză,
respins în 1949 ideea lui A.O. Lovejoy privi­ pomenind doar în treacăt de altele, dar, chiar şi
toare la imposibilitatea de a opera cu un aşa, „unitatea romantismului european” (după
concept unificat când descriem marea mişcare cum sună titlul unuia din capitolele studiului)
literară. Teza lui Lovejoy, datând din 1924, rămâne mai curând o problemă deschisă. In
determinase un oarecare scepticism al cercetă­ raport cu această definiţie, romantismul italian
rilor consacrate romantismului, căruia studiul ori românesc, spaniol ori rusesc au fost, aproape
lui Wellek i-a pus capăt, relansând vechea şi de fiecare dată, examinate prin prisma unor
mereu noua dispută. Influenţa modului de a abateri semnificative de la model. După apre­
gândi a lui Wellek a fost enormă. Sintezele care cierea dată gradului acestor abateri, istoricii
au urmat, fie menţinând, asemenea celor tradi­ literari au fost tentaţi să adopte, unii, un punct
ţionale, definiţia curentului în sfera temelor, şi în de vedere localist şi particular (ruşii, de pildă,
general a unor procedee controlabile raţional, fie care preferă să vorbească nu de o epocă roman­
făcând efortul de a o întemeia pe relaţii de tică, ci de epoca lui Puşkin), iar alţii să caute în
adâncime, subconştiente şi colective, au preluat, evoluţia curentului pe plan naţional toate etapele
majoritatea, utopia wellekiană a romantismului romantismului occidental, cu efectul logic, în
unificat. Astăzi, cincizeci de ani după Conceptul acest din urmă caz, al considerării romantis­

147
mului propriu ca defectiv, incomplet. La noi, raport afectiv a eliberării de diversele constrân­
ideea din urmă a prevalat. A susţinut-o, bună­ geri (religioase, politice, sociale, estetice, etice
oară, Ş. Cioculescu: „Noi nu am cunoscut, ca etc.) şi depăşirea inautentică a contradicţiei
alte literaturi vecine, atingerea directă cu pro­ dintre subiect şi obiect”. Iată, deci, premisele
blematica romantică. Experienţa interioară a unei concepţii mai realiste, care porneşte de la
romantismului ne-a rămas străină”. Cauzele convingerea existenţei mai multor centre de
„neaderenţei morale la esenţa patetică a roman­ emergenţă romantică şi totodată a unei unităţi
tismului” (boala veacului, criză fantastic-demonică fundamentale, dincolo de particularisme.
şi egoistă) ar consta în condiţiile specifice de Concepţia şi-a aflat cea mai completă ela­
evoluţie, noi aflându-ne, la mijlocul veacului borare de până astăzi în cartea lui Virgil
trecut, „încă în stadiul gramatical şi lingvistic al Nemoianu din 1984 intitulată The Taming o f
culturii”. Nu e cazul să dovedim acum (a dove- Romanticism. Cartea distinge un prim romantism,
dit-o, de altfel, Pompiliu Constantinescu) că înainte de 1815, şi un stadiu târziu al curentului,
această apreciere este excesivă: important era să între 1815 şi 1848 (sau mai încoace). Numit
relevăm o idee, mai ales că ea nu este singulară. High Romanticism (H.R.), cel dintâi se dezvoltă,
E. Lovinescu era oarecum de aceeaşi părere în epoca Revoluţiei Franceze şi a imperiului, în
când, în Istoria civilizaţiei române modeme, afirma câteva ţări occidentale, cum ar fi Anglia, Germania
că noi n-am fi avut un curent cultural revo­ şi Franţa, şi este o mişcare caracterizată de
luţionar, literatura fiind „de la sine o forţă radicalism ideologic, coerenţă, vizionarism, simţ
reacţionară”, şi aceasta numai spre a sublinia cosmic, integrarea contrariilor, misticism şi
ideea „caracterului tradiţionalist al literaturii intensitate pasională. Stadiul ulterior şi-a primit
române”. Ideea este parţial corectă, dar bazată numele de Biedermeier Romanticism (B.KJ de la
aici pe o explicaţie incapabilă să conceapă o personajul creat înainte de mijlocul secolului
definiţie a romantismului nostru altfel decât XIX de doi ziarişti miinchenezi şi desemnând un
prin abatere de la norma vest-europeană. Abia tip de filistin mic-burghez. Folosit cu sens peio­
Paul Cornea (1972) a încercat să găsească mijlo­ rativ, extins apoi la fenomene de modă şi
cul prin care cele două teze, a imitaţiei şi a mobilier din perioada Restauraţiei, termenul a
dezvoltării independente, să poată fi acomodate fost, în fine, preferat altora pentru denumirea
cu faptele culturale: „In realitate, noi nu avem celui de al doilea romantism în întregul său. Un
niciodată a face cu acelaşi curent...”, scrie el, studiu al lui Friedrich Sengle (Biedemeiers^eit:
fără ca această formulare decisivă să reprezinte Deutsche Uteratur in Sponnungsfeld zudscher Restauration
totuşi o întoarcere la relativismul absolut al lui und Revolution, 1815-18481871-1980) l-a consa­
Lovejoy. Ar exista, susţine istoricul român, dacă crat definitiv pentru literatura germană. Majo­
pornim de la fiecare cultură în parte, fară ritatea trăsăturilor B.K (unele contradictorii) au
totodată să ignorăm „fondul comun” european, fost intuite din prima clipă: înclinaţie spre mora­
cel puţin trei romantisme: acela apusean de litate, valori domestice, intimism, idilism, pasiuni
dinainte de 1830 (antiiluminist, monarhist, religios, temperate, confort spiritual, sodalitate, militan­
egoist, medievalizant, deziluzionat şi contem­ tism, conservatorism, ironie şi resemnare. Insecu­
plativ), acela apusean de după data respectivă ritatea cronică produsă de marile seisme sociale
(umanist, sociologizant, energetic, titanian) şi din timpul Revoluţiei Franceze şi al imperiului
acela răsăritean (proluminist, naţional, idealist, napoleonian a fost resimţită ulterior sub forma
folclorizant, militant). Fondul comun, la rândul unei puternice anxietăţi. Refugiul în tihna domes­
lui, ar consta într-un principiu intern similar tică, reformismul călduţ şi scăderea tonusului
de structurare şi anume „ruptura de prezent şi pasional de aici provin, pe un fond sufletesc
de formele realului, revendicarea intensivă sub însă de nelinişte care poate determina crize.

148
întreg acest amestec de entuziasm şi de decepţie, următoarele reguli: nicio literatură estică n-a
de europenism crepuscular şi de naţionalism reuşit să se debaraseze prin forţe proprii de
incipient, de internaţională masonică şi de spirit paradigma luministă şi clasică, aşa încât niciuna
cazanier a fost înfăţişat în celebrul film al lui n-a dezvoltat prima paradigmă romantică; nu
Wajda intitulat Cenuşă, al cărui erou este un există nicio obligaţie de repetabilitate a fazelor,
tânăr mason polonez, participant la campaniile fie a modelului primar, fie a celor secundare,
napoleoniene, care doreşte în final să-şi înteme­ după cum nu există certitudinea întârzierii unor
ieze o familie pe mica moşie părintească. Cu culturi în raport cu altele; impulsul fiind extern,
excepţia Angliei şi, în parte, a Germaniei şi în toate ţările, cu excepţia Angliei, el a condus
Franţei, nicio altă cultură europeană nu posedă la dizolvarea paradigmei clasice printr-o mişcare
toate verigile lanţului pe care Virgil Nemoianu de sincronizare spontană; opoziţia dintre para­
îl prezintă în felul următor: Neoclasicism (în digma neoclasică-luministă şi cea romantică a
formă luministă) (prima jumătate a secolului fost violentă doar în vest, în celelalte culturi
XVIII) —Preromantism (luminism) (în jur de predominând tendinţa de acomodare, ceea ce a
1750) - H .K (1790-1815) -£.£.(1815-1848) - făcut ca ele să fie eclectice şi substiturive.
Postromantism (1848-1870). La baza curentului Romantismul răsăritean este, aproape în toate
se află, după părerea autorului, un anumit model ţările, analog B .K german (sau occidental), dar
social şi uman, care, încorporând valori şi atitu­ este, din punct de vedere social şi estetic, mult
dini istorice, serveşte drept standard pentru mai eterogen şi mai sofisticat.
aspiraţiile unor segmente din societate şi creează Este uşor de admis că aceste note se potri­
forma manifestărilor culturale. Modelul romantic, vesc romantismului românesc, care poate fi
la fel ca oricare altul, parcurge deci, în con­ considerat de tipul B .K , atât prin eclectismul
cepţia respectivă, două faze distincte: una, în lui, cât şi prin înclinaţia către forme neradicale
care este introdus, alta, în care este asimilat. şi detotalizate, către istoric şi etnic, cu, desigur,
In prima fază, ne aşteptăm ca paradigma mode­ precizarea că el comportă nuanţe absolut parti­
lului să fie pură şi clară iar conflictul cu am­ culare ce se cuvin relevate. Chiar şi strict istoric,
bianţa ideologică şi culturală existentă să fie epoca romantică se suprapune la noi peste acest
exploziv. In cea de a doua, energia modelului al doilea romantism european. în jurul lui 1800,
scade, apar tendinţe de acomodare şi de diluare. când înflorea celălalt, noi ne aflam abia în zorii
Intensitatea, aproape mistică, a modelului iniţial literaturii artistice şi estetica dominantă rămânea
nu poate dura mult: „Romantismul trebuie să aceea neoclasică şi luministă. E mai instructiv să
tacă sau să se acomodeze. Orice romantism observăm, felul în care romantismul românesc se
practic este un romantism târziu”. în aceste sincronizează cu acela din ţările care, ca şi a
condiţii, B .K reprezintă, în raport cu H .K, o noastră, au cunoscut doar al doilea val romantic,
dare înapoi, o reducere a pretenţiilor cosmice la decât să continuăm a ne raporta la culturile
o scară umană. B.K este un romantism îmblânzit. occidentale peste care au trecut amândouă valu­
De tinde ridul cărţii lui Nemoianu, Dacă rile. Este singurul mod de a nu mai fi obsedaţi
pretutindeni mecanismul este acelaşi, succe­ de vechea şi fatala paradigmă defectivă, care ne
siunea momentelor şi accentul lor diferă de la menţine, teoretic, în situaţia de colonie cultu­
caz la caz. Nemoianu se desparte atât de teza rală. Compararea cu Germania sau Franţa ne
localistă, cât şi de aceea mimetică, adoptând dezavantajează, pe când aceea cu ţările unde
modelul lui Gershencron pentru industrializare, romantismul a cunoscut doar varianta Biedemeier
în virtutea lui, romantismul, ca şi industriali­ ne poate oferi sugestii utile. Coincidenţa datelor
zarea, cuprinde toate ţările, înaintând din apusul şi manifestărilor este frapantă. în Italia, primul
continentului spre răsăritul lui şi respectând manifest romantic datează din 1816, dar Leopardi,

149
poet prin excelenţă romantic, se declară în Discursul Mickiewicz, cu un puternic element europenist şi
unui italian despre poezia romantică în favoarea antilocalist Intmducţia la „Dacia lite r a r ă care este
revenirii la clasicism. Ca şi la noi, neexistând manifestul nostru, datează din 1840.
radicalism ideologic, eclectismul este în Italia Cum se vede, romantismul nostru este sin­
esenţial. In Spania s-a vorbit de romantism după cronic cu acela din ţările menţionate, ceea ce nu
1830, manifestul curentului fiind publicat în 1834, exclude, fireşte, unele influenţe occidentale. Se
iar Larra sinucigându-se wertherian tocmai în impun câteva precizări. Idei romantice circulă la
1837. Dar lucrul cel mai interesant în Spania noi, în embrion, în tot deceniul de după insta­
este fenomenul cunoscut sub numele de el larea primilor domni pământeni, dar despre o
costumbrismo (Larra, Romanos, Calderon), care are generaţie propriu-zis romantică se poate vorbi
cel mai extraordinar echivalent în eseismul savant doar după 1830. Aceasta este generaţia paşoptistă,
şi elegant al lui Odobescu şi Ghica, după cum a adică a scriitorilor născuţi în deceniul premer­
sesizat foarte bine Nemoianu, dar şi în proza gător domniilor pământene şi care debutează
lui Asachi, Negruzzi, Russo, Kogălniceanu ori înainte de revoluţia de la 1848. Excepţiile se
Alecsandri, în care „fiziologiile”, studiul mora­ numără pe degetele de la o mână. îi urmează o
vurilor şi documentarul etnologic definesc un generaţie pe care o putem numi postpaşoptistă,
program asemănător. E l costumbre înseamnă de a scriitorilor născuţi între 1834 (Odobescu,
altfel datină. Aici este mai mult decât un accident Hasdeu, Depărăţeanu, Sihleanu) şi 1850
istoric. Portughezii au romantism doar din 1835 (Eminescu), care debutează după 1848, dar
(deşi tradiţia lusitană, într-un acces protocronist, înainte de apariţia Convorbirilor literare. Câţiva
împinge acest debut în 1825) şi el vădeşte aceeaşi membri marcanţi al Junimii (printre ei,
preocupare de folclor, prin înrâurirea herderiană, Maiorescu, Creangă, Caragiale) aparţin acestei
ca şi romantismul moldovenilor. Culegerea lui generaţii, dar mentalitatea şi scriitura lor nu mai
Garret din 1851, Romanciero, este contemporană sunt romantice. Romantismul românesc e
cu a lui Alecsandri, iar motivaţiile autorului cuprins, aşadar, între Cârlova, care-şi publică în
portughez sunt identice cu ale autorului stu­ Curierul Românesc din 1830 primele poezii, şi
diului Românii şi poezia lor. Ceva mai vechi este Eminescu, debutant la Familia orădeană în 1866.
romantismul rusesc (1823-1825), care, prin Puşldn, Dar cum manifestul curentului este din 1840 iar
Viazemski şi mai ales Somov, afirmă teze apogeul marelui poet este în 1883, ca să nu mai
asemănătoare cu ale Introducţiei lui Kogălniceanu, vorbim că Ghica şi Sion scriu proză romantică
fără a exista bănuiala la acesta din urmă a unei în deceniul 9, trebuie să admitem că roman­
cunoaşteri directe. Timpuriu este interesul pentru tismul se prelungeşte, cel puţin calendaristic,
folclor la sârbi. Vuk Ştefanovici publică anto­ până la moartea lui Eminescu. La limita de sus,
logia în trei volume de la Lipsea în 1823 (dar o el se întâlneşte, cu spiritul „victorian” —juni­
primă ediţie ar fi din 1814-1815), când Asachi, mismul, realismul, naturalismul — după ce, la
prieten al „literatorului sârb”, are partea sa din aceea de jos, s-a desprins din neoclasicismul
cântecele româneşti culese de acesta (şi, diri luminist şi din rococoul sentimental al truba­
nenorocire, pierdute în incendiul care a devastat durilor de la finele vechiului regim. Astfel de
laşul în 1827). în schimb, doar după 1837 se suprapuneri sunt normale. în orice cultură care
configurează romantismul maghiar, în care pre­ nu se mai află în prima ei copilărie, epocile se
cumpăneşte acelaşi curent poporan şi realist încalecă adesea şi formulele coexistă. în istoria
(Petofi, Arany), ca şi în al nostru. Oarecum literaturii este mai la ea acasă decât oriunde
diferită este situaţia în Polonia, unde expan­ ideea autorilor de S.F. despre lumile paralele.
siunea curentului (după 1822) coincide, prin

150
Doctrina literară. Canonul paşoptist

După 1830, ideologia romantică ia treptat întregii Europe romantice. în 1838 Bariţiu se
în stăpânire nu numai domeniul istoric, social şi întreabă în Foaia pentru minte, inimă şi literatură de
politic, dar şi pe cel literar. Şi aici putem observa dincolo de munţi: „Dar voi, genii românilor,
caracterul ei hibrid, rezultat al telescopării. unde durmitaţi?”, pentru ca, analizând lectu ra
Sursele unui Heliade (identificate de D. Popovici), unui om tânăr, să dea cea mai completă şi lucidă
bunăoară, sunt Boileau, La Harpe, Marmontel, hartă a lecturilor generaţiei sale.
Blair şi Macpherson, adică teoreticieni clasici, Răspunsul la întrebarea lui Bariţiu survine,
neoclasici luminişti şi preromantici. El defineşte am putea spune, doi ani mai târziu, când, în
poezia ca o expresie a ,imaginaţiei” şi a „senti­ Introducţia la „Dacia literară”, Kogălniceanu aşterne
mentului”, dându-i drept scop „înălţarea duhului” pe hârtie programul şi manifestul romantismului
(acestea fiind „cele trei înlesniri ale spiritului, de românesc. El este sincronic cu acelea din Rusia,
unde ies toate talenturile literare”), şi asta chiar Spania, Portugalia şi din alte ţări şi are acelaşi
din prefaţa la Regulile sau Gramatica poemei, prelu­ aspect Biedermeier, vădit, din capul locului, în
crate în 1831 după Levizac şi Moysant, com­ pledoaria autorului pentru natură, folclor, obi­
pilatori ei înşişi ai lui Marmontel şi ai altor ceiuri, istorie (cu exact un deceniu mai devreme
retoricieni. Ar fi de menţionat că în „chestiunea şi Heliade o recomanda ca izvor) şi limbă
regulilor”, cum o numeşte undeva Paul Comea, naţională (înţelegând explicit că e vorba de
majoritatea luărilor de poziţie de la noi sunt din românii din toate provinciile Daciei). Cine nu
deceniul al patrulea (nu numai Heliade, dar şi ştie pe de rost aceste cuvinte?
Marcovici şi alţii) şi reprezintă de obicei o
reafirmare a preceptelor clasice. Noi n-am făcut „Istoria noastră are destule fapte eroice,
din respingerea regulii celor trei unităţi, ca să frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,
dau un exemplu, o obsesie, cum vedem că au obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi
făcut francezii (Constant, Stendhal) sau italienii poetice ca să putem găsi şi la noi sujeturi de
(Foscolo, Visconti) şi nici n-am căutat cu tot scris fară să avem pentru aceasta trebuinţă să ne
dinadinsul să denunţăm viciile mimesisului aris­ împrumutăm de la alte naţii”.
totelic dominant vreme de secole. Tot Heliade
spune că poezia îşi datorează naşterea „aplecării Prima generaţie romantică nu se va abate
care avem toţi la imitaţie”. Neexistând un cu o iotă de la acest program şi în primul rând
clasicism puternic, romantismul nostru nu este Kogălniceanu însuşi, dând exemplul cuvenit în
(nu va fi nici la apogeu) preocupat de astfel de Nou chip de a face curte, unde culege o oraţie de
lucruri. Anvergura informaţiei este enormă la nuntă ţărănească şi prezintă cu simpatie cere­
Heliade, fie că vorbeşte despre fabulă ori satiră, moniile respectivului eveniment. Dar dacă ne
că se referă la poezie în general, cu nume, ţinem strict de cronologie, Alecu Russo îl
citate, dictoane din toate timpurile şi literaturile, anticipează cu puţin. I m Pierre du Tilleul descrie
erudiţia lui fiind comparabilă cu a unui Mickiewicz „un voyage dans la Haute Moldavie en 1839” şi
din Despre poezia romantică. Simion Marcovici se conţine deja, pe lângă călătoria arheologică (des­
interesează deja în 1835 de Young, iar crieri, scene de moravuri, portrete, legende şi
Gh. Asachi e convins după un an că „toate poezie populară), elementele programului: „Que
limbile au început a lor carieră literală prin poe­ me font a moi, Moldave enrouille, vos scenes
zie”, idee care, de la Vico şi Fontenelle prin dTtalie, vos soirees a Paris, vos souvenirs de
Herder şi Fraţii Schlegel, a intrat în patrimoniul l'etranger, vos fantomes allemands, vos comedies
151
imitees, vos contes traduits et adaptes? Tracez- interesante ca documente ale spiritului etnic.
moi plutot un paysage de pays, racontez-moi Este tema întregului nostru romantism. Ca şi
une scene locale [...] Vous avez dans Ies croyances Negruzzi, Alecsandri extrage din proverbe dovezi
populaires toutes Ies fîcrions â portee. Vous pentru „adânca cuminţenie” a poporului nostru.
avez dans Ies moeurs mixtes des classes elevees Poetul se comportă mai puţin ca un literat,
belle etoffe [...] L'ixnitadon qui nous porte â mişcat de farmecul estetic al versurilor, decât ca
mepriser le naţional et le sol encombre notre un colecţionar şi etnograf amator:
cerveaux d'idees impossible â coordonner avec
Ies choses de la vie journaliere.” Să remarcăm şi „Care din noi nu a fost legănat în copilăria
accentul polemic. In Cântecele populare a Moldaviei, sa de dulcele cântec Nani, puiule şi cu poveşti
articol publicat chiar în Dacia literară, şi care este pline de smei ce alungă pe Făt-logofăt, cu o
o adaptare d u p ăj. Mainzer (N.I. Popa, Istoria falcă în cer şi una în pământ? Care nu a fost
literaturii, E. A., vol.2), Negruzzi ni se înfăţi­ îngrozit cu numele de Strigoi, de Tricolici, de
şează ca un demn urmaş al lui Herder în Stahii, de Rusalii, de Babe-cloanţe, carele ies
problema creaţiei populare ca oglindă a spiri­ noaptea din morminte şi din pivniţe pentru
tului etnic. Unele idei („în ţările friguroase, spaima copiilor nesupuşi? Cine ajungând la o
muzica este ca şi pământul”) vin direct sau pe casă ţărănească, a întrebat: «bucuros de oaspeţi?»
ocolite din Madame de Stael. Zugrăvind costu­ şi n-a auzit îndată: «bucuros!» sau trecând pe
mele populare, Negruzzi scrie o veritabilă pagină lângă o masă de ţărani, a zis: «masă bună!» fără
de proză în spiritul costumbrist al lui Mesonero a fi poftit îndată la dânsa? Sau, fiind la o nuntă
Romanos din E l seminario pintoresco espanol (cum în sat, n-a fost cinstit de cuscri voioşi şi nu s-a
sunt şi, până şi în tidu, Scenele pitoreşti din obiceiurile încredinţat de respectul tinerilor către bătrâni?
Moldovei, publicate tot în Dacia literară). Exemplele Cine a intrat în vorbă frăţeşte cu locuitorii de la
de poezii populare oferite de Negruzzi sunt câmp şi nu s-a mirat de ideile, de judecăţile lui şi
primele, înainte cu un deceniu de cele culese de nu a găsit o mare plăcere a asculta vorba lui
Alecsandri şi Russo, iar în legătură cu scopul împodobită cu figuri originale? De pildă: Vrea să
autorului putem spune, folosind cuvintele lui grăiască de un om bun? El zice «E bun ca sânul
Garrett despre al său Romanceiro, că el a urmărit mamei». De un om nalt şi frumos? «E nalt ca
„să popularizeze studiul literaturii noastre de bradul şi frumos ca luna lui mai». De un om
început, al documentelor sale cele mai vechi şi rău? «Are maţe pestriţe».”
mai originale”. Cu Alecsandri (Românii şi poezia
lor) ne aflăm pe aceeaşi linie. Herder şi fraţii Mai sentimental, Russo deplânge moartea
Grimm sunt puşi la contribuţie într-un capitol trecutului, risipirea obiceiurilor, „zidirea” unei
care este totodată o bucată de proză evo­ literaturi nu cu „materialul naţiei”, ci cu împru­
catoare, descriind prima oară la noi baladele muturi. „Dacă este ca neamul român să aibă şi
populare (Cântecul lui Codreanu, Păunaşul Codrilor, el o limbă şi o literatură - scrie el în Cugetări —
Mioriţă), socotite la fel de vechi ca şi acelea spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va
medievale scoţiene, care îi entuziasmau de o îndrepta la izvorul adevărat la tradiţiile şi obi­
sută de ani pe istorici şi pe folclorişti. Mihu îi ceiurile pământului, unde stau ascunse încă
apare poetului ca „un adevărat trubadur din formele şi stilul: şi de aş fi poet, aş culege mito­
veacul de mijloc”, iar o scenă din baladă logia română, care-i frumoasă, ca şi aceea latină
„vrednică de geniul lui Ossian”. Firea eroilor sau greacă; de aş fi istoric, aş străbate bordeiele,
acestor poveşti în versuri şi gesturile lor sunt cât să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de
se poate de romantice, dar, la urma urmelor, aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româ­
pentru Alecsandri, producţiile respective sunt neşti şi aş culege limba.” Ca toţi contemporanii

152
săi, Russo este aplecat spre viaţa de la ţară. Bolliac reia teza hugoliană în foarte plastice
Romantismul nostru implică opoziţia sat-oraş, expresii: „Lângă crin nu creşte şi scaietele?” se
cate în alte părţi nu există (Mesonero Romanos întreabă el retoric, şi recomandă artiştilor să-şi
era îndrăgostit de Madrid şi scria Scene madrilene), aleagă subiectele din „bordeiul muncitorului”
dar care o reflectă pe aceea, mai generală, dintre (al plugarului) şi de „sub cortul ţiganului”. Ceea
natură şi civili2aţie. Satul ar fi păstrătorul ce diferă la Bolliac nu este propriu-vorbind
tradiţiilor şi al sufletului adevărat al naţiei, în felul de a-1 privi pe ţăran ori tematica literaturii,
vreme ce oraşul aduce deformarea lui, prin ci o atitudine mai „realistă” şi mai puţin
import şi imitaţie necritică. Ideea, acum germi­ paseistă. Activismul social al lui Bolliac se
nată, va circula în ideologia noastră literară şi mai exprimă cel mai clar în Poezea, unde, ca într-un
târziu, pe la începutul secolului XX sau chiar creuzet, sunt topite laolaltă idei ale lui Herder,
după mijlocul lui. „Ţărănişti” sunt nu doar mol­ Madame de Stael, Novalis, Beranger, Lamenais,
dovenii (cu precizarea că Russo şi Negruzzi au Hugo. în pofida câtorva nuanţe radicale, mai
fost şi pictori ai laşului), dar Bălcescu, din aceeaşi mult de temperament decât de concepţie, Bolliac
generaţie, sau dintre urmaşi, Eminescu. ne apare în acest text din 1846 ca un tipic
O altă componentă a ideologiei Biedemeier suporter al Biedemeierului, dovadă, după atâtea
este mesajul social al artei. Ea se vede cu ochiul incursiuni istorice în manieră Hugo, chiar sen­
liber la Bolliac. Apelurile acestuia sunt în ter­ sul pe care-1 capătă la el reformarea poeziei:
meni vehemenţi: „A trecut vremea Petrardlor,
domnilor poeţi! Veacul cere înaintare, propagandă „Aici s-au despărţit acum interesurile ceru­
ideei cei mari, propaganda şarităţei cei adevărate şi lui de ale pământului, condicele cereşti de cele
care ne lipseşte cu totul”. Aici nu mai este pământeşti, şi ea (poezia) trebuie să fie numai
nostalgie ruralistă, dar un fel mai modern de a filosofică, socială, umană şi politică. Când
privi rostul artei. Ceea ce nu înseamnă că poeţii moderni se vor pătrunde de acest adevăr,
Bolliac pune în alţi termeni chestiunea valorii când vor lăsa fabula şi vor da entuziasmului lor
morale a satului. In Poezia populară el este foarte o direcţie pozitivă şi reală, atunci va pieri şi
aproape de Alecsandri, Negruzzi şi Russo, ideea că a trecut timpul poeziei; atunci socie­
scriind: „Când va cineva să-şi facă o idee despre tatea ce stă gata în marginea drumului şi rătă­
caracterul şi simplitatea unei naţii, nu trebuie să ceşte din pricina lipsei conducătorilor, va ajunge
o cerceteze în saloanele aristocraţilor săi, unde cu înlesnire la ţinta ei, atunci şi ei, poeţii, vor
toate simtimentele sunt îngânate şi unde spul- recâştiga influinţa şi drepturile lor în societate
berează ideile vagabonde şi bastarde ce ajung [...]Atunci nu vor mai fi numai un obiect de
cosmopolite pe aripile luxului; trebuie să se lux spre petrecerea aristocraţilor, vor fi mirarea
coboare în fundul norodului, în matca naţiii; să populilor şi vor avea conştiinţa că suvenirea lor
vază traiul săteanului, afecţiile lui, şi în acest se va conserva prin generaţii curată în viaţă ce
chip numai va putea zice că are o idee despre vor da ei populilor viitori, precum s-au păstrat
caracterul acelei naţii”. Era greu, înainte de 1848, culturile poeţilor antichităţilor...”.
să se gândească altfel. Dar dacă nu lipsesc de la
Bolliac nici obişnuitele idei herderiene („ori­ „Direcţie pozitivă şi reală”, „poetul suve­
ginea poeziei atinge leagănul civilizaţiei popu- ran” şi alte norocoase formulări fac din acest
lilor”), o noutate este ecoul esteticii urâtului a lui text unul capital pentru evoluţia Biedermeierului
Hugo, care reflectă dezintegrarea ironiei din românesc. O generaţie mai târziu, ideile prin­
H.R. şi „confuzia” nivelelor stilistice, aşadar apa­ cipale revin, cu nuanţe noi şi cu un spirit mai
riţia tragi-comicului, a grotescului şi a melo­ savant. Pozitivarea pe care Bolliac o pretindea
dramei. într-o replică dată lui Heliade în 1845, de la poezie, de la literatură, se vede în studiile

153
ulterioare despre ele. Când întreprinde istoria rist, polemist, povestitor, luând-o de la Adam şi
unui cuvânt, Hasdeu bunăoară procedează ca un Eva şi rătăcindu-se în cele mai neînchipuite digre­
om de ştiinţă, dar care are pe umeri capul, siuni. Dacă totuşi nu ne pierdem în conjecturi
delirant şi mitologic, al unui romantic. Este la el privitoare la natura acestui radical rom antism
o lipsă de măsuîă ce pare să contrazică mode­ ştiinţific (care e, probabil, ca şi al lui Bolliac, în
raţia romantismului nostru şi cu atât mai para­ mare măsură temperamental), ne dăm seama că
doxală cu cât se însoţeşte de un progres absolut autorul Mişcării literelor în Eşi şi al replicii oferite
evident în materie de cunoştinţe şi de metodă. lui Costache Negruzi în 1863 în probleme de
Erudiţia lui Hasdeu este aiuritoare. In studiile limbă polemizează în fond cu entuziasmele
despre basm sau despre doină, el strânge infor­ necritice paşoptiste, introducând în discuţie o
maţii eterogene şi poliglote, mergând până la notă de rece cumpănire a istoriei literare şi
citarea Hypatiei, filosoafa alexandrină. Pozitivis­ lingvistice. Oricât de înclinat spre mistificare ar
mul metodei se vede în preferinţa pentru clasifi­ fi Hasdeu, el e prea savant, în felul pozitivist, ca
cări şi tipologie. Literatura populară (1867) este mai să nu fie tentat a combate naivităţile predece­
apropiată, ca spirit, de mereu ironizatul Cipariu sorilor săi. Mişcarea literelor în Eşi anticipează cu
din Elemente de poetică (1860) decât de studiile lui câţiva ani celebrele poziţii maioresciene, cu ironia
Negruzzi sau Russo de dinainte de revoluţie. lor acerbă şi cu exactitatea lor jignitoare pentru
Insă, oricât de pozitiv, Hasdeu este un erudit la preopinenţi. Nu e greu de apreciat că Hasdeu
care predomină imaginaţia şi un teoretician cu ilustrează acelaşi moment postromantic de
intuiţii pe cât de geniale uneori, pe atât de tranziţie (prudent şi realist) ca şi Odobescu, la
fantasmagorice alteori. Cu el, nu ştii niciodată care însă niciun conflict între firea omului şi
dacă te afli cu picioarele pe pământ ori cu capul metodele specialistului nu ne mai solicită atenţia.
în nori: alături de savanta etimologie a doinei Măsura justă, criticismul, excursul erudit, care
(foarte plauzibilă), dai de originea onirică a nu lipseau primei generaţii romantice, sunt
basmului (complet nefondată). La niciun alt caracteristici frapante la Odobescu. El scrie
romantic român nu găsim acelaşi amestec de studii care seamănă foarte bine cu ale lui
informare exhaustivă şi de mistificaţie. Pretenţia Kogălniceanu şi ale celorlalţi: amestec de eseu
lui Hasdeu este aceea a lui Cuvier: „Uitaţi-vă şi de proză, de ştiinţă şi de ficţiune, de erudiţie
bine în ochii lui Ţepeş [...] Ei bine, de pe şi de memorialistică. Soclul savant este însă mai
singură aprofundare a acestor ochi, d-voastră înalt. Bălcescu avea capul încă plin de mituri,
aţi putea renaşte figura toată...”. Planul însuşi legende, superstiţii şi coincidenţe miraculoase.
al dicţionarului său este magnific prin intenţia Odobescu este rece şi detaşat. Dar graţia lite­
de totalitate: „Orice cuvânt oglindeşte un lucru, o rară rămâne, deşi scriitorul e mai puţin spontan.
fiinţă, o datină; aceste lucruri, aceste fiinţe, E destul să-l comparăm cu Ghica, om din
aceste idei, aceste datine, eu m-am încercat şi vechea gardă, care-şi scrie însă proza ştiinţifică
mă încerc a le apuca câne-câneşte din ieri şi din în acelaşi timp cu Odobescu, pentru a observa
astăzi ale poporului român; dar pentru ca ele cu deosebirea dintre un discurs teoretic savuros şi
adevărat să nu fie pierdute, pentru ca să poată nativ înzestrat şi unul artificial şi academic.
rodi cu îmbelşugare în brazdele cele adânci ale Evocând, în 1887, la moartea prietenului său
zilei de mâine, mă tem a le da seci, sarbede, G. Creţeanu, Junimea română din Paris p e la 1852,
retezate, ci m-am silit şi mă voi sili a le aduce Odobescu însuşi distinge „volnica” expatriere a
palpitând de vieaţă pe ogorul neamului românesc”. tinerilor de exilul silit al bătrânilor şi adaugă:
Un articol este o enciclopedie de cunoştinţe şi o „Noi ne pusesem în gând să întărim pe viitor
colecţie de metode. Hasdeu nu e doar lingvist, ci cu proptele şi chezăşiile ştiinţei acel pod măreţ
deopotrivă istoric literar, filosof, geograf, folclo­ pe care, numai prin instinct şi cu un nobil

154
avânt, bătrânii noştri împinsese la 1848 — explicaţia ştiinţifică de rigoare. în plus, el nu se
meargă unde o merge — poporul românesc”. mai teme de xenomanie şi recomandă studiul
Conştiinţa diferenţei este izbitoare. Cu toate literaturilor străine, începând cu Antichitatea şi
acestea, ideologia nu apare modificată esenţial. continuând cu Evul Mediu, din goticul căruia i
In Muncitorul român din 1851, dar şi în câteva de pare a fi luat naştere însuşi romantismul. Paşii
articole de după 1877, Odobescu adoptă făcuţi de Odobescu sunt mici şi, la fiecare,
o atitudine pe care Ibrăileanu nu s-a sfiit s-o există o punere în gardă. Exageraţiile în care
numească „poporanistă”. E oarecum curios să şcoala romanticilor ar fi căzut în Franţa şi, apoi,
descoperi la fiul generalului idei împărtăşite de şi în alte ţări, au pătruns chiar şi la noi, crede
adversarii acestuia de la 1848. Antilatinismul Odobescu, manifestându-şi deschis neplăcerea.
odobescian este şi el în continuitate vădită cu Simţul său Biedemeier şi costumbrist este evident,
poziţiile paşoptiştilor şi arată clar că moderaţia în sfârşit, în modul în care evocă în Cântecele
a caracterizat romantismul nostru în ambele populare sau în 'Răsunete ale Pindului în Carpaţi civi­
generaţii. Postromantic, Odobescu poate fi so­ lizaţia pastorală din Tessalia, linosul grecesc ce
cotit în măsura în care, ca şi Hasdeu, se dis­ stă la originea folclorului balcanic şi românesc.
tanţează ca stare de spirit de romantici, nu însă Totodată acestea sunt studiile unuia dintre primii
totdeauna şi ca idei. Şi el nu ajunge niciodată la comparatişti europeni.
maliţia junimistă şi la „logica” ei victoriană. De Formula lăuntrică a romantismului nostru
pildă, în Babele unei literaturi naţionale, Odobescu literar rămâne aceeaşi cel puţin până la Eminescu,
e de părere că temelia literaturii noastre a oferit-o unde ea se modifică în chip semnificativ, deşi
folclorul, dar precizează că faptul s-a petrecut în nu până la nerecunoaştere, sub presiunea atât a
absenţa unei tradiţii clasice, pe care tânărul autor minţii geniale a poetului, cât şi a noului context
o deplânge. Paşoptiştii priveau fundamentul social-cultural al cărui lider de opinie devine
popular cu un ochi înduioşat, în vreme ce Titu Maiorescu.
Odobescu îl constată în mod obiectiv, căutându-i

155
Poezia
Lamartinismul

După părerea lui Mihai Zamfir (Introducere cincisprezece ani, V. Alecsandri scria înainte de
în opera lui Alexandru Macedonski, 1972), în jurul 1848 într-o limbă poetică mai apropiată de a
lui 1830 se produce o „mutaţie” în poezia noastră decât de aceea a contemporanului său
românească (asemănătoare cu aceea petrecută Zilot Românul. Explicaţia radicalei prefaceri de
în timpul lui Ronsard şi al Pleiadei franceze) la 1830-1840 constă în influenţa franceză. Româna
care conduce la separarea a două direcţii esen­ literară se neolatinizează, în aceeaşi generaţie,
ţiale în ceea ce se consideră unanim a fi prima prin influenţa franceză, ca şi poezia şi, în bună
noastră poezie modernă: „poezia neolatinizantă, măsură, proza şi teatrul. Nu este întâmplător
după moda franceză şi italiană” şi „poezia cu faptul că lingviştii consideră drept neologisme
rezonanţe locale şi folclorice, inspirată de mitosul cuvintele împrumutate după această dată şi nu
naţional”. Este mai puţin important să spunem pe toate cele pătrunse în limbă după asimilarea
acum că prima direcţie îl va da, în ultima parte a fondului latinesc moştenit (de pildă, slavonis-
secolului, pe Macedonski iar cealaltă, pe Eminescu. mele din secolele XVI —XVIII). Teza lui Zamfir
Şi e oarecum ipotetic să legăm, în spiritul lui stabileşte capul de pod al neolatinizării poeziei
Ibrăileanu, poezia neolatinizantă de „febra în traducerea Meditaţiilor poetice ale lui Lamartine,
mimetică şi novatoare”, cum se exprimă Zamfir, citite de toţi poeţii noştri, începând cu Heliade şi
a muntenilor, iar poezia mitic-folclorică de mai Cârlova, adaptate sau imitate până în generaţia
conservatorii ardeleni şi moldoveni. Chestiunea postpaşoptistă. Şi e semnificativ că reacţia la
principală este de a şti în ce condiţii are loc acest punct de vedere va veni (chiar şi înainte
„mutaţia” de la 1830 (sau de la 1840, când ca Zamfir să-l exprime tranşant) din partea filo­
Introducţia lui Kogălniceanu legitimează roman­ sofilor culturii care pariau pe valabilitatea influenţei
tismul paşoptist mai ales în varianta a doua). germane şi diminuau rolul celei franceze. De
Fapt este că genurile, speciile, formele şi stilu­ pildă, Blaga care, în Trilogia culturii, considera
rile romantismului poetic iau naştere la noi la catalitică influenţa germană şi doar modelatoare pe
sfârşitul primei treimi a secolului XIX. Zamfir aceea franceză. Francezii ne-ar fi îndrumat spre
are dreptate să afirme că aşa cum Ronsard este „calea clasică”, „tipică”, „universală”, în vreme
mai aproape de Victor Hugo, de care-1 despart trei ce nemţii ne-ar fi stimulat specificitatea naţio­
secole, decât de Commynes de care-1 despart nală. Se poate observa că dicotomia lui Zamfir

156
e presupusă în genere de această abordare. Şi nând ode, naraţiuni în versuri (ca aceea care
nu e de mirare că o vom regăsi în multe din relatează descoperirea de către nişte marinari a
polemicile secolului XX, opunându-i pe „sin- cadavrului unei tinere fete), egloge, psalmi, oca­
croniştii” lovinescieni „protocroniştilor” existenţi zionale, improvizaţii (pe o temă din Tasso, de
cu mult înainte de studiul lui Edgar Papu din pildă), discursuri în manieră Pope despre
1974. Propunerea din O istorie posibilă a literaturii Dumnezeu, glorie şi altele, imnuri â la Young,
române a lui Paul Anghel este doar cea din urmă versuri saphice, rugăciuni etc. In hibridul buchet
în dată care are oarecare anvergură: influenţa lamartinian se află şi câteva flori (cam tot atâtea
franceză de la 1830-1840, crede Anghel, a câte poezii ale lui Cârlova, cel dintâi lamartinian
stopat dezvoltarea firească a fondului nostru de la noi) care nu s-au ofilit: L ’Insolement, Le
baroc şi oriental. Dicotomia neolatinism-localism Son, Le Vallon, Le Lac de B., Le golfe de Baya şi
folcloric îmbracă aici haina maioresciană a unui L ’y iutomne. Acestea sunt singurele poezii cu
conflict între formele noi necaracteristice şi adevărat romantice ale lui Lamartine, devenite
fondul vechi specific. Sigur, aceste ipoteze se modele pentru atâţia dintre paşoptiştii şi post-
pot discuta, cu condiţia de a nu socoti, ca paşoptiştii noştri. Toată problema romanticului
Anghel, că influenţa franceză a constituit un constă în refuzul mitologicalelor în favoarea
drum „îngust şi înfundat”. Dovadă că nu e aşa inspiraţiei personale. Dacă privim îndeaproape
este cea mai mare parte din poezia secolelor aceste poezii, observăm că în toate există o
XIX şi XX. Un fapt este incontestabil şi anume indicare a locului (şi a orei) de unde poetul
că romantismul Biedermeier românesc are două contemplă peisajul şi declararea stării sufleteşti
forme distincte în poezie (mai puţin evidente, şi sub regimul căreia se efectuează contemplaţia.
în proză), intersectate adesea sau confundate în Eficacitatea acestei „individualizări” a fost remar­
opera aceluiaşi poet. Chiar şi la Eminescu ele cabilă. Ea a reprezentat inversarea unei para­
există genuin în opera de tinereţe. Aceea publi­ digme foarte vechi. Lucrul a fost examinat de
cată de către poetul însuşi în reviste şi de către Jauss în Schiţă pentru o teorie şi o istorie a experienţei
Maiorescu în volumul din 1883 este esenţial- estetice. Aisthesisul medieval fusese dominat de o
mente în spiritul neolatin al paşoptiştilor, iar paradigmă a invizibilului, alegorizantă şi dezin­
aceea rămasă pe seama editorilor de după teresată de lumea sensibilă. De la Petrarca,
moartea poetului, mult mai înrudită cu viziona- escaladând în 1336 Mont Ventoux cu Confessiones
rismul romantic al marilor germani. Ca să nu ale Sfântului Augustin sub braţ, adâncit în gân­
mai vorbim de Alecsandri sau Bolintineanu, în duri, fără a vedea nimic în jur, până la Rousseau
poezia cărora amestecul lamartinismului cu fol­ (în La Nouvelle Heloi'se, Saint Preux, pe o potecă
clorul şi istoria (promovate de Kogălniceanu în din Alpii elveţieni, se lasă pradă propriei coeur
Introducţie) este tot aşa de izbitor ca la Heliade sensible contemplând „Ies immenses roches” şi
ori Asachi, italienizanţi până şi în ortografie, dar „Ies hautes et brigantes cascades”), paradigma
mari iubitori de mitologie autohtonă amândoi. se preface lent şi ireversibil, răstumând schema
Putem întrevedea originea mitosului şi folclo­ augustiniană. „Nu cufundare în sine, scrie Jauss,
rului nu atât în vreo înrâurire germană, cât în refuzând lumea din afară, ci întoarcere către
aportul romantismului Biedermeier la mutaţia lite­ aceasta”. Ceea ce permite contemplatorului „să-şi
rară de la 1830-1840, constând în naţionalism, găsească adevărata identitate în corespondenţa
localism, militantism politic. Cealaltă direcţie, dintre suflet şi peisaj”. Interesant este că peisajul
neolatină, are o origine ceva mai complicată. alpin este acela care apare la toţi preromanticii
Desigur, ea îşi croieşte drum la noi odată cu şi romanticii. Shelley, ştiut şi el românilor din
Meditaţiile lui Lamartine. Culegerea din 1820 a secolul XIX, priveşte de sus Valea Arvei şi se
poetului francez este foarte eterogenă, conţi­ simte „vrăjit” de „lumea luminoasă” de sub el.

157
Peisajul îi alină sufletul încărcat. Nu încă şi moda plimbării în natură şi a ascensiunii, la
byronianului Manfred. Până şi ridurile unor capătul căreia poetul se aşază şi priveşte, devine
poezii ale lui Shelley, Puşkin ori Alexandrescu deplin caracteristică pentru poezia romantică.
conţin indicaţii de loc sau timp. Peisajul ca atare Paradoxal, romanticul nu iubeşte să umble, ci
nu era o descoperire. Lottain, Poussin, Constable, să stea. El nu scrie o lirică ambulatorie, cum
Caspar Friedrich, ba chiar Leonardo şi pictorii ne-ar lăsa să credem motivul escaladei montane,
italieni de după el, îl zugrăviseră din ce în ce ci una staţionară. „Souvent sur la montagne, â
mai liber de mitologie. în literatură, primul care l’ombre du vieux chene,/ Au coucher du soleil,
a stat pe o stâncă şi a privit fără să simtă nevoia tristement je m’assieds”: în aceste versuri ale lui
să deschidă o carte a fost Rousseau, urmat de Lamartine este întreg toposul romantic, inclusiv
Wordsworth (în Versurile de la T'intern A.bbey, el melancolia. Unui j e (eu) gramatical şi universal,
stă sub un sicomor şi contemplă livezile din îi succede un moi real, biografic şi situat.
vale) şi de alţii. E drept că abia cu Lamartdne

GH. ASACHI
(1 martie 1788 —12 noiembrie 1869)

său de poezii din 1836. Viul şi nobilul dor,


mărturisit când poetul se apropia de cincizeci
de ani, îi face cinste, dar se cuvine confruntat
cu datele de istorie literară. Cel dintâi care a
ridicat unele semne de întrebare cu privire la
compunerile din tinereţe ale lui Asachi a fost
Ş. Cioculescu: „Prin maturitatea expresiei, versu­
rile închinate Biancăi Milesi nu par a fi primele
lui produceri lirice. Pentru acelaşi motiv, e greu
de crezut că Asachi ar fi găsit încă din 1809
versul clasic, magistral, din oda Cătră îtalid\
Rezervei lui Cioculescu i s-au asociat pe urmă şi
alţii, doar Paul Cornea pledând cauza poetului
însuşi, însă neconvingător, fiindcă esenţialul nu
este dacă Asachi a compus anumite poezii înainte
de 1820, ci cât de departe se află de textul
acestora poeziile cunoscute nouă din volumele
tipărite cu începere din 1836. Comparaţia dintre
versiunile manuscrise şi cele publicate, acolo
unde o putem face, arată enorme deosebiri. în
plus, tocmai poeziile din ciclul Bianca Milesi
lipsesc în cele două manuscrise existente, acela
din 1820 descoperit de Ungureanu şi acela din
„Un viu dor mă-naripează şi mă-ndeamnă 1822 provenit din biblioteca lui Naniescu. Nici
din giunie/ Ca să cerc pe alăută românească poeziile în limba italiană închinate Biancăi nu
armonie”, scrie Gh. Asachi în Prologul la volumul pot fi considerate cu certitudine —cel puţin în

158
forma în care ni s-au păstrat —ca fiind contem­ Alvir sau Nicon. Modelele, în schimb, ale
porane cu evenimentele biografice originare. tânărului Asachi nu diferă de cele de mai târziu.
Manuscrisul cu titlul I m leucaide lAlviro Corintio- El îl traduce acum sau îl imită de-a dreptul pe
Dacico ossia l ’A ga Georgio Asaky. Roma, il di 8 La Fontaine (din care va lua subiectele majo­
aprele 1812, comunicat de G. Sorescu în 1970 şi rităţii fabulelor scrise ulterior), pe Metastasio,
din care poetul ar fi extras în 1853 conţinutul Fontana sau Savioli, dintre italienii secolului
acelei Raccolta delle poesie aflată în manuscris, la precedent, pe Moschos şi Horaţiu, dintre cei
BAR, e, în cel mai bun caz, tot o copie ulte­ vechi, şi, fireşte, pe Anacreon şi Petrarca, marile
rioară, nicidecum din 1812, când Asachi nu era lui modele dintotdeauna. Pe această hartă a
agă. Editorul îşi exprimă deschis dubiile: „După influenţelor există şi un poet la care nu ne
cât se pare, majoritatea poeziilor italiene ale lui aşteptam: Lamartine. Meditaţia lui Asachi este
Asachi au fost scrise relativ târziu, prin anii întâia traducere la noi a celebrei L ’Isolement a
1835—1845, chiar dacă ele se referă la fapte ori poetului francez şi încă la nici un an de la
poartă date din tinereţea sa. Surprinzător este apariţia ei în ediţia din 1820 a Meditaţiilor poetice.
mai ales faptul că între poeziile italiene din I m Această probă de sincronism (va trece aproape
leucaida şi din Raccolta şi poeziile româneşti din un deceniu până când Heliade o va traduce şi el
cele două manuscrise din anii 1819-1822 nu se sau până când Cârlova se va manifesta ca un
poate stabili aproape nicio legătură textuală. lamartinian) este uimitoare, însă fară mari urmări
Nemaiavând primele lor texte, unele din poeziile deocamdată (poezia este şi cea mai petrar-
scrise într-adevăr în tinereţe vor fi fost reconsti­ chizantă dintre ale lui Lamartine), deşi unele
tuite din memorie”. Intr-o istorie critică, precum versuri au, poate şi prin efectul tetrametrului
trohaic, un sunet eminescian („Privesc lume ce o
cea de faţă, autenticitatea textului analizat este
asamăn cu o umbră rătăcită,/ Căci a vieţuirei
esenţială. Neavând garanţii de datare corectă
soare nu încălzeşte pe-acei morţi”).
(Asachi însuşi contrazicându-se frecvent), vom
Al doilea strat al poeziei lui Asachi este
lua în considerare formele tipărite (şi momentul
constituit de odele, idilele, satirele, imnele, cu
tipăririi), cu excepţia, desigur, a situaţiilor în
caracter deseori ocazional, fabulele şi anacreon­
care posedăm manuscrise indubitabile.
ticele scrise îndată după 1830 în spiritul poeziei
Cel mai vechi strat al poeziei lui Asachi
secolului XVIII şi pe care poetul credea a le fi
este acela din jurul lui 1820, de când ni s-au
introdus la noi (dacă ne luăm după Vocabulariul
păstrat manuscrisele Ungureanu şi Naniescu. de la finele ediţiei din 1836, unde speciile res­
Acum poetul compune în manieră Alecu pective sunt definite cu grijă). Ca Giambattista
Văcărescu-Conachi, amestecând anacreonticele Casti sau Vincenzo Monti, Asachi a fost poet de
şi bahicele. Dilema erotică ne aminteşte chiar curte şi ocazional. Tot ce merită spus despre
de Ienăchiţă. Iubit de „douî junele”, Asachi declară compunerile lui de acest fel este ce a spus De
încurcat: „Insă care din aceste/ Să v-o las, care Sanctis despre ale lui Monti: „Fu aşadar
s-o ieu,/ Hotărâre gre îm este,/ Nu ştiu ce să secretarul opiniei dominante”. Destul de gra­
fac nici eu”. Menite a fi puse pe muzică, după
ţioase sunt bunăoară veselele, superficialele
cum le arată ridul (Alăuta a lui Alvir Dachienu, cântece erotice, superioare ca muzicalitate celor
poeta Arcadii din Romă) dar şi refrenele, aceste dinainte în care, din nou, percepem cu anticipaţie
prime poezii sunt în vers de 7-8 silabe, foarte un ecou eminescian, ca şi în catrenul următor:
rău ritmate, şi conţin toate poncifele cântecelor
lăutăreşti de dinainte de 1830. Femeia se cheamă „Şi mie lin luceafărul
Silvia, Filia, Filida, Dafne, Flora, Nice (rimând Din ceri va să-mi străluce,
cu dispice), dar niciodată Leuca sau Lefca din C â n d d u lc e -a 3 d -o p a t im ă
versurile italieneşti sau din cele târy.iii ia r bărbatul
Aminte a-şi aduce.”

159
temperamentului, observă de exemplu Mihai
Dacă fabulele (după La Fontaine sau Pignotti) Zamfir. „Asachi se profilează ca un idealist în
sunt fără vreo originalitate a imaginilor, odele cel mai nobil sens al cuvântului, dornic să
ne dau deja idee de adevăratul Asachi. I m Patrie descopere valorile absolute, eterne”, remarcă şi
evocă moştenirea civilizatorie a clasicităţii latine Maria Protase, care enumeră notele definitorii:
şi toată acea aşa de asachiană mitologie naţio­ dragostea şi virtutea ca valori, adeziunea la
nală (Dochia, Orfeu, Tracia) care va trece apoi lumină şi armonie etc. Dacă romanticii paşoptişti
în viziunile din Eminescu din Memento mori vor urma de regulă paradigmele dominante ale
(marele poet nu-1 va reţine însă pe Asachi în elegiei lamartiniene şi ale poemului istorico-
Epigonii săi): filosofic byronian, Asachi ilustrează o paradigmă
clasică fară emuli direcţi (în acest sens, Cioculescu
„De cântarea lui Orfeos munţii Traciei nu greşea), totuşi productivă în măsura în care
s-umpleau o vom regăsi, luată de fiecare dată pe cont
Şi de sunetul cel dulce crude fiare propriu, la parnasienii de la sfârşitul secolului
se-mblânzeau.” XIX, ca Duiliu Zamfirescu, la sonetiştii din
secolul XX, de la Codreanu la Doina Sălăjan şi
Iar Im Italia (datată când 1809, când 1812 Luca Dumitrescu şi, în genere, la toţi formaliştii
şi probabil scrisă prin 1835-1836) are deja şi artizanii versului, de la Macedonski la Ion
cadenţa clasică, solemnă şi amplă, care lasă să se Barbu şi Doinaş, care vor trăi în iluzia Mediteranei,
răsfrângă ceva din splendoarea sudului arheologic a Greciei sau a Italiei. (în paranteză fie zis, „a
şi natural atât de iubit de către poet, cu eufonia înnoda cu Asachi” i se va părea lui Ion Barbu
neologistică şi toponimică ce va încânta urechile peste un secol „a pacta cu accidentalul şi parti­
unora dintre poeţii noştri viitori ca Bolintineanu, cularul”, aşadar dovadă de „tradiţionalism timid”:
Duiliu Zamfirescu, Macedonski sau Pillat: „formele revelate ale poeziei stau mai departe,
în suvenirea unei umanităţi clare: a Greciei,
„Vă urez, frumoase ţărmuri ale Ausoniei chenar ingenuu şi rar, ocolind o mare”.) Asachi
antice, era de altfel conştient de efortul lui înnoitor în
Congiurate de mări gemeni, împărţite alegerea modelelor: „Lipsă de modele clasice
de-Apenin, în limba română a deosebitelor compuneri, m-am
Unde lângă laurul verde creşte-olivul cel îndreptat, pre cât se putea, după regulile poeziei
ferice, italiene, ce sunt mai conforme cu geniul limbei
Unde floarea nu se trece sub un ceriu ce-i noastre”. Aceasta, în 1836. în 1854 revenea cu
tot senin, precizări semnificative: „Pre lângă aceste studiul
Unde mândre monumente ale clasicilor italieni m-au convins că nici o limbă
domnitoarei ginte mai mult decât aceea italiană ar putea înlesni şi
înviază mii icoane la aducere aminte!” dizolva mai cu seamă literatura şi în particular,
poezia română. Drept aceea, de la cele întâi a
Acest strat italian al poeziei lui Asachi este mele compuneri, am luat model versul italian şi
cel mai bine realizat dintre toate. S-a spus cu a sale felurite construcţii, încât sonetul, oda,
temei că neolatinitatea este pentru autorul P oeţilor anacreontica, versurile numite luciole (lunecă­
din 1836 expresia înclinaţiei sale profunde spre toare) şi alte de mine cea întăia dată s-au între-
universul şi armonia clasică. Petrarchismul —în buit în poezia română”. Reforma toscană, dacă
sens de asimilare a iubirii în idee şi de sonetism — o putem numi aşa, a limbii şi a poeziei noastre
e tot o dovadă de clasicitate. Avem în Asachi este cu atât mai remarcabilă cu cât Asachi nu se
primul clasic, nu în sensul mimetismului, ci al mărgineşte să-i imite pe Monti sau pe ceilalţi

160
poeţi din Academia Arcadia, dar se adresează Uşurel pe munte Pincio între pinii verzi
direct lui Petrarca: răzbate;
De virtute şi frumuseţe acolo-i videa
„Nici sunând pe fluier doina încă-n Dacia minune,
umbroasă Acolo zina mea tace pe cărările-ncântate,
N-auzit-am în junie dulce viersuri aşa line Strălucind ca o minune care niciodată-
Precum sun-a lui Petrarca lira cea apune.”
armonioasă.”
Capacitatea de transfigurare a sentimen­
Versul sonetelor lui Asachi este (cu câteva tului este, şi ea, mult mai mare. La fel de fidel
excepţii) endecasilabul iambic. Deosebirea de imaginii iubitei ca şi Conachi, Asachi ştie a-i
eroticele de la 1820 este imediat sesizabilă în evoca memoria cu o incomparabilă înălţime a
nota de idealism şi de seninătate. Romanţa duhului:
eminesciană nu va fi străină de aceste versuri în
care Asachi îl imită pe Petrarca. Limba nu e prea „Dar în mezul a durerei ce-mi rămâne-n
sigură: diminutive (boală de copilărie a poeziei suflet vie,
noastre), neologisme neomologate ca mai apoi Cea scânteie care-aprins-ai nu s-a stânge
la Bolintineanu {anuoase, seninoase, ovelite, îmbrilantată, niciodată
red), inversiuni nefireşti (de tipul „blânde a sale Şi-a trăi cu tine-unită în a ceriului tărie.”
feţe”). Dar elegia de dragoste capătă deodată o
nobleţe abstractă, iubirea nemaifiind aceea în sfârşit, clasicul Asachi n-a putut fi imper­
senzuală a primilor trubaduri şi tânguirile lăsând meabil la temele şi la atmosfera romantică (sau
deseori locul exprimării fericirii fără margini a măcar preromantică), în prelucrări după Gray şi
îndrăgostitului de ideal. Nu mai e năvala Ossian, şi mai cu seamă în legendele şi Baladele
neînfrânată a simţurilor de la Conachi, ci o sete sale de după 1840 (cum se vede, prefacerea
de comuniune sufletească şi de beatitudine, pe poeziei lui este în pas cu a literaturii întregi,
care o vedem cel mai bine „tradusă” în alegoria punând-o en abîme, şi are ca unitate de măsură
râului doritor să se verse în mare. Structura e deceniul: cântecele din alăută sunt de până la
aceea biplană din La Steaua, elementul moral- 1820, poezia ocazională în spiritul secolului
personal din terţine dezlegând metafora naturii XVIII de până la 1830, sonetele şi elegiile cla­
din catrene. „Toscana armonie” (Patima III) în sice sau petrarchiste de după 1830, iar baladele
care este cântată iubirea pentru Leuca este, şi legendele romantice de după 1840). Mitologia
desigur, altceva decât văitătura de la Conachi; naţională pe care poetul şi prozatorul caută s-o
alăuta a devenit liră şi locul întâlnirii s-a mutat dezvolte are drept model pe Middewicz, cum a
mai la sud: dovedit Chiţimia. Tumul lui But este imitată
după Ucieafka a polonezului, deşi cu ecouri din
„Când întinzi a tale aripi, o, tu, Lenore de Biirger. Ana, fiica lui Alexandru cel
cugete-nfocate, Bun, a fost logodită cu viteazul But, care a murit
Şi-n noianul fanteziei te înalţi în război, şi încearcă să-l readucă la ea cu
cu repegiune ajutorul unei vrăjitoare (tema Domnişoarei Hus).
Căutând frumoase teme între cele Scena ivirii strigoiului nu e deloc rea. Palatul
luminate domnesc e cuprins de somn, cu excepţia Anei:
Pentru lira-mi umelită, doritoare să
răsune, „în somn, toată curtea zace;
Doamna-i trează; au sosit

161
Miazănoapte, paza tace; noastră istorie estetică, gândea încă aşa. Chiar şi
Pas de cal s-au auzit, Cioculescu nu era prea departe de această idee
Iar dulăul priceput, („Asachi e mai însemnat prin activitatea sa
Ce uda, se făcu mut.” culturală decât prin producerile lui literare”),
socotindu-1 a nu avea „o personalitate lirică răs­
Strigoiul o ia pe Ana cu sine şi fug călare: picată”, ci, cel mult, „o fizionomie literară”, în
ciuda faptului că găsea „severitatea lui Densusianu
„Luna luce, Butul fuge faţă de poet cu totul nejustificată, întocmai ca şi
Preste munte, prin hârtop, admiraţia excesivă a lui Iorga, neîntemeiată pe
Vântul şuieră şi muge, ce poetul are mai bun”. Iorga fusese singurul
Roibul sare în galop, entuziast între cei vechi (Lovinescu, întâiul său
Ş-amu-i duce p-amândoi, monografist, arătându-se rezervat): „Desigur că
Asachi avea ce trebuie unui poet mare. Ii lipsea
Doamne, oare nu-i strigoi! un mediu potrivit”. Abia însă după Călinescu,
Printre plaiuri, căi secrete, în Istoria lui, cota poetului începe să crească
Trec la codru şi s-aud (Mihai Zamfir, Paul Cornea).
Gemând bufnele spăriete, Nu şi a dramaturgului sau prozatorului,
Mereu urlă lupul crud; respinşi în continuare cu formule protocolare
Din tunerec ochii săi care ascund lipsa completă de apreciere. E drept
Luminează ca scântei. că înaintea ediţiei critice multe texte au rămas ca
şi necunoscute, între ele drama Petru Rareş din
Preste lacuri şi păraie 1837 (doar alte două piese, din 1853 şi 1863,
Trec mânaţi de-un rece vânt; inspirate de acelaşi personaj, au fost comen­
Ici, colo, câte-o văpaie tate), prima compoziţie istorică din teatrul
Saltă d-un pe alt mormânt, nostru şi încă una absolut onorabilă. Conflictul
Şi pe drumul zburători este cornelian (V. Mândra, 1985) şi totodată
Petrec mirii călători.” romantic şi chiar melodramatic. Când solul
tătar încearcă a-1 şantaja pe Rareş cu amenin­
Iată nu numai pe Bolintineanu, Alecsandri ţarea uciderii doamnei şi a fiilor săi (Rareş nu
sau Stamati, dar deja Strigoii ingratului Eminescu. ştie că ei nu sunt în mâna tătarilor), Căliman,
Ana e dusă în acest zbor-cavalcadă nocturnă pe deodată decis la iertare, deschide uşa cămării de
muntele Pion, unde e altarul Dochiei, evocat în alături şi cu un gest magnanim spune domnului:
altă baladă. Tumul lui But este mai bună şi decât „Voi mi-aţi răpit pe fiul, primiţi din mâna me
Jijia (după Switez) şi decât Sirena lacului (după pe soţia cu ai voştri fii”. Iar tătarului: „înştiin­
Kybka aceluiaşi Micldewicz). Că Asachi avea idee ţează pe vărvarul tău. Oricât să îngâmfază a lui
şi de baladele germanilor ne-o arată traducerile mândrie, în zadar vra a să adăpa cu sângele unui
din Schiller (Die Kraniche des Ibykus şi Die Biirgschaft). Dragoş. Pe cât va sta însă o piatră pe aceste
Compasul culturii lui poetice este larg deschis, ziduri, deşarta sa ameninţare nu ne va spăimânta,
clasicul poet cu un picior în anacreontismul de şi dacă în asalt va păşi cătră acea tărie, apoi
la începutul veacului şi cu altul în cel mai poate a mă îngropa în a sale surpări, dar nu mă
fabulos şi tenebros romantism. Ca şi alţi autori va clăti din a me hotărâre şi credinţă”. Iar Rareş:
din secolul trecut, Asachi a fost recuperat târziu. „Cu asemenea supuşi, Moldova nu va peri”.
La moartea lui, nu se mai recunoşteau decât Situaţia aceasta este una tipică în teatrul lui
meritele activistului în domeniul teatrului, presei Metastasio, unde eroul are de obicei forţa de a-şi
şi învăţământului. Ovid Densusianu, în prima înăbuşi sentimentele fireşti (aici, ura) pe altarul

162
virtuţii. Ca şi la scriitorul italian, situaţia are la se arate util, acoperind de pildă metodic harta
Asachi un caracter exterior „teatral”, ca, de altfel, ţării (căci călătoreşte pe Bistriţa, pe Ceahlău,
la toţi romanticii, mari iubitori de gesturi şi vorbe botezându-1 literar Pion, pe Dunăre etc.) ca
mari, cum se va vedea la Alecsandri, Hasdeu şi Vlahuţă în Romania pitorească, dintr-un impuls
Delavrancea. Cu toate acestea, drama din *1837 costumbrist caracteristic romantismului Biedermeier.
nu merită (fie şi pentru rolul ei de pionierat) Nici Vezuviul nu-i smulge accente mai deose­
uitarea care o acoperă încă. Celelalte două piese bite. Cu unele detalii nostime ale ascensiunii de
despre Rareş (criticate aspru de Hasdeu în Mişcarea pe vremea respectivă (1808, dar redactarea e din
literelor în Ep) sunt mult mai slabe, pline de ana­ 1861), sublimul lipseşte: „Fundul craterului este
cronisme lingvistice şi istorice: postelnicul Bruta neted ca un parchet de salon, iar păreţii ca şi
ar fi un descendent al lui Caesar, boierii moldo­ cum ar fi tapisaţi de stofe de multe colore...”.
veni au rang de senatori (dar nu va vorbi însuşi Entuziasmul lui M. Zaciu („şart sadovenian” al
Eminescu de ducii daci?). Asachi a mai scris relaţiunii, „sentimentul cosmicului”, „dar de
nişte „idile”, Piatra Teiului, întoarcerea plăieşului povestitor” etc.) pentru aceste din urmă note
din Anglia, cu oarecare pitoresc, presărând în italiene nu se explică, ele părând concepute
text, sub nume de arii (ca în melodrama lui într-un spirit încă mai bătrânicios decât cele
Metastasio) doine de fabricaţie proprie (ceea ce ruseşti din 1830, deşi datează din epoca de aur
arată că „refacerea” folclorului era în obiceiul a vieţii lui Asachi. Alte proze au fost intitulate
vremii înainte de Alecsandri şi Eminescu), Ţiganii Meditaţii şi M. Zamfir le consideră poeme în
şi altele, interesante nu estetic, dar uneori ca proză, întâile de la noi, prin cadenţa lirică a
documente costumbriste. frazei şi meritorii întrucât ar ilustra stilul „înalt”
Proza este, orice s-ar spune, peste acest al prozei noastre de început Ele sunt însă anoste,
nivel şi se cuvine recitită. Călinescu a făcut tot exceptând Meditaţia unui îmbătrânit poet, în care
ce se putea face pentru schimbarea opiniei curente. Zaciu a văzut o cheie a personalităţii acestui
Nu sunt însă semne că ar fi izbutit. Este destul om, care ar fi avut primul conştiinţa eşecului
de diversă această proză. Asachi a fost unul din („de nime iubit”) şi care „au iubit floarea din
primii noştri călători. „Extractele” din „jurna­ câmpul Italiei” (adică pe Bianca Milesi).
lele” lui de drum (1830, 1837) pleacă de la ideea Mai interesante, în atâtea privinţe, sunt
că, între alte mijloace, călătoriile ajută la „culti­ nuvelele istorice. Reproducându-le în volum în
varea naţională”. Rusia şi apoi Italia sunt înfă­ ordinea evenimentelor pe care le tratează (şi nu
ţişate fară accent personal, deşi peregrinul aflat în aceea în care le-a scris), Asachi a lăsat să se
la porţile Romei exclamă: „Ce simţiri, ce reflexii întrevadă ideea de compendiu de istorie naţio­
se îndeasă în inima şi cugetul meu, Doamne!”. nală, ceea ce arată ca, în proză, el încă era mai
Pregătit de ghiduti turistice, care-i permit să-şi apropiat de romantismul Biedermeier decât în
impună tovarăşilor priorităţile în schimbul rolului poezie. Genul celor paisprezece texte (din care
de cicerone neplătit, junele descrie Columna ediţia autorului din 1867 cuprinde zece, iar aceea
ttaiană în stilul în care Dinicu descria Schoribrunul:
A
critică de azi, unsprezece) este mai degrabă ase­
„înălţimea coloanei, de gios păn în creştetul mănător cu al naraţiunilor istorice publicate de
statuii, este de 176 palme. Diametrul de gios Kogălniceanu în Arhiva şi în Propăşirea în anii ’40
aproape de 15, acel de sus de 13 palme”. Totuşi, sau cu cele ale lui Bolintineanu de după 1860
înainte de Odobescu, Asachi e interesat de monu­ decât cu ale lui Odobescu sau Negruzzi cu care
mentele de artă, pe care le prezintă didactic au fost, zdrobitor pentru ele, comparate de obicei.
chiar dacă nu sensibil. Nenorocirea lui este că Puţine au subiecte consistente ori o intrigă bine
se simte obligat să fie sistematic. In loc să rela­ condusă. Majoritatea narează cronicăreşte eveni­
teze simplu ce vede, ce se întâmplă, încearcă să mentele în spirit totuşi Biedermeier (originile

163
naţionale, geografia legendară, tema muntelui), îndrăgostiţi de ea şi încercând a-i obţine mâna,
pe care Kogălniceanu l-a remarcat în articolul dar mereu împiedicaţi de evenimente. Este un
din Dacia literară, favorabil scriitorului, unde motiv recurent la Asachi acela al căsătoriei prin­
nega doar valoarea litografiilor însoţitoare. ciare şi internaţionale efectuată (sau oprită) din
G. Călinescu a exagerat întrucâtva ponderea raţiuni politice. După multe încurcături, Ruxandra
aspectului cavaleresc în detrimentul celui istoric- îl ia de bărbat pe Timuş, Coribut murind.
naţional („Obsedat de ideea miturilor, Asachi a Searbăda şi monoplana naraţie n-are niciun haz
luat în mână cronicile moldovene nu cu scopul literar, cu excepţia unui episod, care dovedeşte
de a reînvia trecutul sau de a explica portretele la Asachi o intuiţie neaşteptată. Timuş, deghizat
domnilor, ci cu intenţia curat poetică de a găsi în negustor, oferise cândva Ruxandrei aflate în
în ele motive pentru mitologia cavalerească”). biserică o ramură verde: cu ocazia nunţii, el
El a socotit că Asachi se inspira din acele scrieri soseşte la biserică întovărăşit de o sută de călăreţi
pseudoistorice, care roiau imediat înainte de purtând în mâini ramuri lungi de pin şi părând
1800, pline de aventuros, picaresc şi reminis­ o pădure mişcătoare. Motivul shakespearian nu
cenţe din epopeea ariostescă. în definitiv, deşi îl mai e asociat morţii, ci vieţii:
citează pe Ariosto şi ia din nuvelele Renaşterii
câte ceva, Asachi e mult mai aproape de proza „Deodată de-a lungul râului de care se adapă
istorică a romanticilor decât îşi închipuia Călinescu. şesul se părea un feli de pădure înaintându-se
Nu din Matteo Bandello trebuia el să împru­ asupra poliţiei; astă pădure mişcătoare se apropie
mute otrăvurile veneţiene, intrigăria, deghizările, repede şi iată că înaintea bisericei s-au împlântat
castelele gotice, loviturile de teatru, latura melo: un red umbros, ca de o sută de pini, cu ramuri
Hugo îi era mai la îndemână, la jumătatea lungi înverzite, care se purta de asemine număr
secolului când Asachi îşi scria prozele. Iar unele de călăreţi ascunşi între acii frunzări”.
din sursele istorice erau serioase. Anacronis­ A

mele sunt mai numeroase decât la Negruzzi Două părţi distincte are Svidrighelo. In prima,
numai fiindcă Asachi a scris mult mai mult. se povestesc luptele de succesiune la ridul de
Câteva din aceste texte sunt de altfel istorie mare duce al Lituaniei şi la tronul Moldovei
curată, de exemplu cele despre epoca lui (episodul din Ureche), după moartea lui Alexandru
Alexandru cel Bun, Ziua din urmă a municipiului cel Bun, însă fară cheag epic. în cea de a doua,
Iaşenilor (cu o cununie romanţioasă într-o grotă, îl vedem pe Svidrighelo, unul din candidaţii la
totuşi!). Mihai Viteazul conţine episodul de la ducatul lituan, trăind ascuns în munţii Moldovei,
Şincai, repovestit de Aaron şi, după el, de ca simplu cioban. Aceasta e o mică nuvelă
Bălcescu, al călăului care refuză să-i taie capul italienească, în care Svidrighelo dejoacă planul
lui Mihai, dar într-o versiune diferită şi având şi unor ucigaşi plătiţi de rivalii săi şi e în cele din
o continuare foarte romantică: călăul, pe nume urmă descoperit de nobilii din ţara sa care-1
Mane, fugind peste Dunăre, îl salvează pe fiul voiau mare duce. Fata baciului care oferise adăpost
lui Mihai, Petraşco, ascuns într-o tabără de lui Svidrighelo e luată în Polonia şi căsătorită cu
ţigani, şi de care Cleopa, fata lui Mane, era în un nepot al acestuia. Două căsătorii politice
taină îndrăgostită, până la urmă Mane intrând apar şi în Elena Moldovei (o schiţă a începutului
în slujba voievodului ca garde de corps. Este pro­ acestei proze datează din 1829): Sofia, nepoata
babil întâia noastră proză cu ţigani. în Ruxandra ultimului împărat creştin al Constantinopolului,
Doamna e vorba de fiica lui Vasile Lupu, a cărei se mărită cu Ivan, ţarul Moscovei, iar Elena,
nuntă îl va atrage şi pe Sadoveanu. Frumoasa fata lui Ştefan cel Mare, cu unul din fiii aceluiaşi
Ruxandra îl confundă pe Timuş, fiul lui Bogdan ţar din altă căsătorie. Intrigile ţarinei, care n-o
Hmelniţki, cu principele polonez Coribut, ambii voia pe Elena, se află în miezul unei povestiri

164
cam fară relief. Subiectul este totuşi docu­ dă cea de pe urmă suflare. Stolul cailor iesă iar
mentat cu grijă. Mai aventuroasă şi mai bogată din tufari, încungiură trupul zăcând, îl adulmecă
epic este Dragoş, în care Asachi pretinde a relata şi cum s-ar oţărî de soarta monstrului mort,
întemeierea Moldovei după o altă „tradiţiune” deodată caii dau îndărăpt şi se depărtează în
decât aceea ştiută cronicarilor. De data aceasta, desimea tufarilor”.
subiectul este complet neverosimil, iar perso­
najele incredibile. Nu mult mai substanţială este Singura nuvelă complexă artistic este Petru
Bogdan Voievod, iarăşi pe tema căsătoriei politice. Rareş. Douăzeci şi trei de ani îi ascunde Domnina
Bogdan cel chior, fiul marelui Ştefan, n-o poate Rareş fiului ei Petru secretul naşterii, conform
lua de nevastă pe Elisabeta, sora regelui polo­ promisiunii făcute muribundului Ştefan, care nu
nez, şi ca să se răzbune intră în armată în ţara dorea lupte fratricide pentru tronul Moldovei.
vecină. Călinescu a reprodus singurul pasaj meri­ O ţigancă bătrână îi dezvăluie însă crudului
toriu, acela al darurilor trimise de voievod prin­ Ştefaniţă că se află în ţară un pescar ursit să-i ia
cipesei când i-a cerut mâna. Un astfel de pasaj locul în scaunul domnesc, îi descrie chipul, ca şi
este de menţionat în Valea Albă, unde ni se un semn ce l-ar avea în palma dreaptă, fară să
spune istoria copiilor genovezi şi tătari din mai apuce a-i spune şi numele. La curte este un
Crimeea duşi în sclavie de turci şi scăpaţi de veneţian intrigant, pe nume Malaspina, unul din
abilitatea unui boier român. Ajungând pe o insulă sicarii puşi de ducele Veneţiei la dispoziţia prin­
de mocani români, copiii ce par ieşiţi dintr-o cipilor europeni ca să le îndeplinească ordinele
piesă de teatru se trezesc printre miei şi câini, în cele mai murdare ori mai secrete. Pe acesta îl
sunete de bucium. Atmosfera povestirii este, însărcinează Ştefaniţă să-l găsească şi să-l ucidă
până la un punct, aceea din Istrati-Sadoveanu. pe virtualul uzurpator. Luând chipul şi veşmintele
Călinescu a mai semnalat episodul din Ma^epa unui pelerin catolic, Malaspina răscoleşte ţara şi
în Moldova, foarte frumos, şi care l-a interesat şi dă peste Domnina, care-1 găzduieşte, tocmai
pe Hugo într-o baladă, în care protagonistul, când o furtună groaznică avea loc pe lacul Brateş,
legat de un cal, e urmărit de o haită de lupi, şi din care Petru se întoarce cu bine, aducând cu
sine şi pe o tânără salvată din mâna unor
apoi de nişte cai sălbatici, care nu recunosc în
netrebnici. Malaspina recunoaşte în Petru pe
bizara apariţie a animalului ce pare a face trup
omul destinului, dar nu reuşeşte să-l omoare
comun cu omul pe unul de-ai lor. Este de
nici cu pumnalul, nici cu ajutorul unei scrisori
mirare cum săracul în intuiţii Asachi a putut
impregnate cu otravă. Soseşte şi o corabie care
totuşi scrie o scenă ca aceasta, de un perfect
aduce vestea morţii lui Ştefaniţă şi a întrunirii
adevăr naturalistic în detaliile morţii calului:
unui divan în vederea alegerii altui domn.
Malaspina e demascat (şi la propriu, smulgân-
„Câţiva cai, din cei mai îndrăzneţi, se apro- du-i-se barba falsă) şi urcat legat cobză pe o
piară de calul nemernic ca să-l adulmece, dar, corabie ca să fie condus la Suceava şi judecat
văzându-1 prefăcut în monstru, foroind şi zbur­ acolo. însă perfidul italian reuşeşte să scape
lind coamele, reintrau din nou între tufari. Astă dând foc bărcii cu o migmă (alifie) din arsenalul
scenă, pe care instinctul cursierului ostenit i se lui personal. La Suceava, Rareş e ales domn, pe
înfăţoşa ca de agiutori, îl îndemnă a-şi aduna baza actului produs în divan de Domnina, care-1
toate puterile, spre a-i rechema prin nechezare; arată drept fiu al marelui Ştefan. Rareş e un
vroind a-i urmări, mai făcu un pas înainte, însă bărbat viguros şi înţelept, care poate scufunda
călătoria cea estraordinară lângezindu-i vinele, singur o corabie de piraţi de la gura Şiretului
i-au tăiet vârtutea; nemaiputându-se ţânea pe găurind-o cu o lovitură de secure. Influenţa nuve­
picioare, cade la pământ pe coastă, ochii i se lei italiene de Renaştere e vizibilă la Asachi nu
întunecă, întinde coapsele, lungeşte gâtul şi îşi numai în intriga politică şi poliţistă complicată,

165
dar şi în detaliile, care fac din Moldova o pe văduva ducelui Veneţiei să-şi scoată copiii
Veneţie, cu ape navigabile, corăbii şi piraţi. De din temniţa unde-i ţinea Rareş ostatici. Nu e lipsit
piraţi bârlădeni era vorba şi în Dragoş. Iar Rareş de valoare nici episodul fugii lui Rareş prin
e un Orlando. Acest promiţător subiect de aven­ munţi, după pierderea Scaunului, aceea poves­
tură e mai diluat în părţile a doua şi a treia ale tită şi de Ureche cu o sută cincizeci de ani mai
nuvelei, care îşi recapătă totuşi suflul epic în devreme, şi scăparea lui cu sprijinul unor pescari.
final, când indestructibilul Malaspina o învaţă

VASILE CÂRLOVA
(4 februarie 1809 —18 septembrie 1831)
A

se schimbă radical de la un veac la altul. In


simpatia spontană de care nefericitul poet s-a
bucurat, se amestecă unele note romantice
lermontoviene, deşi ar trebui poate observat că
ele au fost introduse de memorialiştii de după
mijlocul secolului, care aveau deja în faţa ochilor,
când se refereau la Cârlova, efigia romanticului
rus. Martorii debutului fulminant al poetului şi
ai morţii lui neaşteptate nu sunt contaminaţi
încă de acest mod de a vedea lucrurile. Iancu
Văcărescu, mişcat de talentul tânărului confrate,
îl îndeamnă pe Heliade, care-1 publicase, să-i
cultive interesul pentru poezie ca primă mani­
festare a duhului unui neam: „Fă-1 desluşire
vie/ Cum orice neam începe,/ Intâiu, prin
poezie/ Fiinţa a-şi pricepe”. Herderismul
acestei idei putând părea izbitor, nu avem încă
decât tot vechea încredinţare din Testamentul lui
Ienăchiţă a legăturii dintre literatură şi patrie.
Heliade însuşi, deplângând patetic pe junele
răpit de moarte ca pe o „pasăre trecătoare” sau
„stea care răsare chiar într-al său apus”, scrie în
Oricâte motive ne-ar da să vorbim de Curierul românesc câteva rânduri foarte precise
nefixarea formulei (ca toţi poeţii de tranziţie), despre el, care au stat la baza tuturor informa­
Vasile Cârlova arată posterităţii o fizionomie ţiilor biografice şi bibliografice de mai târziu.
romantică. Este deosebirea principală de struc- Legenda nu era constituită încă. Abia
tural-clasicul Asachi. Contemporanii înşişi au intuit Odobescu, reluând în 1861 datele furnizate de
în el pe începătorul unui drum şi i-au regretat Heliade şi adăugând sugestia că moartea poetului
dispariţia timpurie, care a jucat totuşi un rol s-a petrecut ca aceea a fecioarei din versurile lui
esenţial în mitizarea personalităţii poetului, aşa Hugo („morte, au sortir d’un bal”), aşază piatra
cum se va întâmpla peste 130 de ani cu de temelie a biografiei lui romanţate: „Aşa muri
N. Labiş, dovadă că mecanismele receptării nu Cârlova. O plăcere de o oră trecătoare, zadarnică,

166
stinse într-acel june de douăzeci şi trei de ani „valahizează motivele pastoralei şi pe cele ale
toate razele geniului, toate făgăduinţele viito­ elegiei romantice, ducând la crearea unui model
rului”. N. Ţincu va dezvolta versiunea, afirmând intern”.
că poetul a fost la nunta iubitei, fugind din Oricât ar fi de îndatorat pastoralei vechi şi
garnizoană şi, pe drumul de întoarcere, a răcit lui Florian îndeosebi (care are şi el un „monologue
grav. Şi mai abracadabrantă e povestea (dar lyrique” pe tema Ero şi Leandru, posibil ştiut
aceasta nu se pretinde, cel puţin, istorie literară, lui Câriova când l-a tradus pe al lui Musaios), e
rămânând ficţiune) publicată de Pantazi Ghica de accentuat ideea că poezia lui Câriova are o
în 1858 sub ridul O lacrimă a poetului Câriova. In limpiditate muzicală de negăsit la niciun poet
nuvelă, poetul bea vin din hârca iubitei lui, o român de până atunci. G. Călinescu a remarcat
călugăriţă de la Vâforâta, care s-ar fi sinucis că Florian (el însuşi „arcadic tardiv şi romantic
după ce a păcătuit, şi relatează cu acest prilej prematur”) a fost rău tradus în secolul XIX la
istoria iubirii lui. De unde provine versiunea noi, unde, „din cauza chirilicei şi a stilului de
aceasta romantică a morţii nu ştim, dar, cum psaltichie, sensibilul Florian, literat de berjeră,
vedem, ea circulă intens la câteva decenii de la cântă în limba română pe nas, ca Anton Pann”.
A

consumarea evenimentelor, infiltrându-se insidios înainte de Bolintineanu, Câriova e singurul


apoi în portretul poetului, care i se va părea lui în stare a reda fluiditatea versului pastoral —în
Iorga în 1907 un „frumuşel tânăr cu faţa rotundă, iambi de 9-10 silabe, cu cezură regulată după a
delicată, cu ochii mari, trişti, ca de simţirea cincea, inspirată de decasilabul neogrec. Scriind
morţii apropiate”, adică romantic maladiv şi întâi greceşte (poeziile acestea s-au pierdut, ca şi
predestinat, şi prilejuind lui Cioculescu o replică traducerile din Musaios şi Voltaire), Câriova ştia
sarcastică. în focul polemicii, Cioculescu îl bine literatura respectivă şi, iată, el pendulează
nedreptăţeşte însă grav pe înaintaşul său, care, din capul locului între modelul grecesc şi cel
dincolo de conservarea imaginii cu pricina, este francez, unul oferind deja spre 1830 stilul comun,
totuşi primul comentator avizat al poeziilor. jos, al poeziei, iar celălalt, stilul înalt. Influenţa
Puţine lucruri s-au adăugat apoi spuselor lui alexandrinului francez şi a lamartinismului va
Iorga. Până la Călinescu şi chiar până azi, majo­ creşte în intensitate cu timpul. Deocamdată, în
ritatea istoricilor literari repetă, cu nuanţe, ce această primă poezie (compusă pe la 18 ani), se
spusese acesta. „Cel dintâi dintre poeţii unei vede frecventarea liricii greceşti şi neogreceşti,
generaţii nouă” e doar unul din clişeele temeinic între cei vechi, Bion (unul dintre inventatorii
însuşite de comentatori. Iorga observă influenţa bucolicei) are o pastorală în care un păstor e
lui Volney în Ruinurile Târgoviştei, faptul că Păstorul rugat de zeiţa Cypris (alt nume al Afroditei) să-l
întristat vine din Italia lui Pastor Fido, înrâurirea înveţe pe micuţul Eros cântecele lui —în care îşi
hotărâtoare a lui Lamartine în Înserare şi Rugăciune dau întâlnire flautul oblic al lui Pan, cel drept al
(ca şi imitarea în aceasta din urmă a „versului lui Atenei, lira lui Hermes şi lăuta melodioasă a lui
Lamartine”, adică a a le x a n d rin u lu i), în sfârşit, Apolo —dar nu izbuteşte decât să le înveţe el pe
„simţul perfect al ritmului”. Câteva dintre aceste cele de iubire ale zeului amorului. Păstorul lui
lucruri le-au observat cam tot atunci Bogdan Câriova le ştie şi el pe toate şi, când le cântă,
Duică, Ibrăileanu şi Densusianu (în cursuri uni­ natura tace încremenită, cu excepţia câinelui şi a
versitare), dar textul care a circulat şi le-a impus a lui Eho, care dau replica. Acest tablou de
fost al lui Iorga. Cioculescu însuşi le va rezuma, natură nu e lipsit de claritatea limbii poetice.
situându-1 pe Câriova la intersecţia a două N-avem multe înainte, decât poate la lancu şi
curente, „poezia pastorală şi poezia ruinelor din Aaron:
secolul XVIII francez, alături de sufletul liricii
lamartiniene”. O jumătate de pas mai departe „Un păstor tânăr, frumos la faţă
va face M. Scarlat zicând despre Câriova că Plin de mâhnire cu glas duios,

167
Cânta din fluier jos, pe verdeaţă, 1820, au trezit la poeţii noştri un interes excep­
Subt umbră deasă de pom stufos. ţional. înserarea lui Cârlova ilustrează de la primele
versuri paradigma lamartiniană şi romantică:
De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur, „întorc a mea vedere în urmă, înainte,
A

Râul oprise apa din cale, In dreapta sau în stânga când sus, când
Vântul tăcuse din lin murmur. iarăşi jos,
Şi-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Cât colo turme de oi frumoase Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos,”
Se răspândise pe livejui
Şi ascultându-1, iarba uitase, într-o reluare, aproape cuvânt cu cuvânt, a
Pătrunse toate de mila lui.” poeziei Ulsolemenh

Treptat ideea începe să împungă cu scheletul „De colline en colline en vain pourtant
ei pielea imaginilor şi poezia cade în alegorismul ma vue,
tipic. Răspunsul păstorului la întrebarea pusă de Du sud a l’aquilon, de l’aurore au
poet (care crede rousseauist că viaţa în natură couchant,
„necazuri n-are”) este al unui cugetător („Frate, Je parcours tous Ies points de Pimmense
se poate vreun muritor/ Oricât să n-aibă dureri etendue.”
ascunse”), care glosează filosofic pe tema iubirii,
însă plânsul lui nu mai e acela al iubirii neîm­ Cu unele încă imagini clasiciste („noaptea
părtăşite ori chinuitoare de la trubaduri ca Alecu pe caru-i naintând”), dar care traduc tot pe
Văcărescu şi Conachi, ci acela lamarrinian, din Lamartine („le char de l’aurore”), pastelul se
L ’I solemnt, al iubitei absente care face ca întreg încheagă şi nu e lipsit de oarecare pregnanţă a
peisajul să-şi piardă farmecul („un seul etre y detaliului observat nemijlocit:
vous manque et tout est depeuple”): „De lângă
mine ea când lipseşte,/ Natura n-are nimic „Pe de o parte iarăşi o gârlă şerpuieşte,
frumos;/ Sufletul tare nu se mâhneşte,/ Orice întocmai ca o pânză se vede; albă-n jos
privire e de prisos.// Şi drept aceea a tânguire/ Şi ni se pare încă un vânt că fâlfâieşte,
Fac să răsune fluierul meu,/ Lăsând şi turma în Mişcându-se de pietre talazul albicios.”
năpustire,/ Vărsând şi lacrimi din ochi mereu!”
Lamartinismul triumfa în înserare, unde avem în acest peisaj, se aude deodată fluierul
deja ceea ce VI. Streinu a numit alexandrinul păstorului lui Gessner sau Florian şi, acompa-
românesc, acel vers de 13-14 silabe atât de con­ niindu-1, filomela primilor noştri poeţi. Şi (fiindcă
venabil spiritului limbii noastre. în legătură cu forma poeziei nu este decât conţinutul ei deve­
influenţa exercitată de poetul francez la noi, nit vizibil), odată cu reîntoarcerea motivelor
trebuie spus că ea a fost o adevărată magie, clasice se întoarce şi procedeul naiv al antropo­
creând până şi un arhetip biografic: devin oare­ morfizării (Eho, zefirul, pasărea au comportări
cum obligatorii, după modelul poetului de la omeneşti). Alternarea de alegorie antropomorfică
Milly, o călătorie şi o iubire în Italia (Asachi, şi de contemplaţie lirică (adică de clasicism şi de
Alecsandri) sau moartea timpurie a muzei romantism) ne dă structura dublă a acestei
(Bolintineanu, Cârlova). Gloria lui Lamartine s-a poezii (şi a întregii opere a lui Cârlova). Iată din
stins destul de repede, pomenit fiind mai târziu nou lirismul romantic, urcând în cele din urmă
doar de istoricii literari şi rareori evocat de
spre viziunea selenară eminesciană:
poeţii înşişi (ca de exemplu de Ion Pillat în A.ci
sosi p e vremuri), dar primele Meditaţii, acelea din

168
„îndată ce şi umbra de noapte se iveşte pastel nocturn, cum vor fi atâtea, de la Heliade
Grămezile de stele încep de strălucesc şi Alexandrescu la Coşbuc şi la sămănătorişti:
încet, încet şi luna vremelnică stăpână
Se urcă pe orizont, câmpiile albind...” „Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit,
A
Finalul e plenar romantic: In liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând
„Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de La voi, fără sfială, vin singur lăcrămând.”
mângâiere,
Odihnă, mulţămire nu-i pot găsi deloc.” Discursul abstract care e încă familiar
romanticului („Oui, j’espere, Seigneur, en ta
Este un sugestiv contrast între căderea treptată magnificence...”) caracterizează prea lunga
a naturii în somn şi insomnia poetului întristat Rugăciune. Şi dacă săltăreţul decasilab iambic ne
de absenţa iubitei (tema petrarchistă din Ulsokment duce întâi cu gândul la Dosoftei („Nu se cuvine
şi motiv recurent la Câriova însuşi): a se răpune/ In vânt ca fumul o rugăciune...”),
implorarea lui Dumnezeu de a se întoarce cu
„Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte faţa spre suferinţele patriei asuprite ia aceeaşi
Fiinţa care poate să-l facă fericit.” formă energic-patetică pe care o vom reîntâlni
la Alexandrescu, Goga şi alţi poeţi ai ocaziilor
Celelalte trei poezii ale lui Câriova aparţin de acest fel, ceea ce confirmă în Câriova un
inspiraţiei naţionale şi militante. Cea mai celebră creator de specii literare, ca şi în Marşul românilor
este Ruinurile Târgoviştei, care a determinat pe (considerat cam generos de D. Popovici Marseille^a
VI. Streinu să-l considere pe Câriova unul din noastră), imitat spornic apoi de Mureşanu,
poeţii monodişti, ca autor adică al unei singure Alecsandri, Asachi şi alţii. Sintetizând toate influ­
poezii reţinute de memoria cititorilor (ca Arvers enţele şi anticipând toate speciile liricii romantice,
pentru sonetul lui, C.A. Rosetti pentru A cui e Câriova îşi are locul meritat în poezia noastră
vina? ori Depărăţeanu pentru Viaţa la ţara). de început. Un poet de azi, Marin Sorescu, îl
Ideea poeziei este că tiranii se înspăimântă la evocă ingenios (dovadă că până şi acest obicei
vederea ruinelor, expresie a slavei strămoşeşti, de a-1 cânta în versuri s-a păstrat): „Poezia con­
deci, aşa cum au arătat Călinescu, M. Anghelescu centrată a lui Câriova e ca o palmă. Sttângându-se,
şi alţii, Câriova adaptează la necesităţi locale devine pumn. A bătut cu el la poarta de bronz a
răspânditul motiv preromantic, fiind copiat literelor române... Mâna întinsă îi arată liniile
apoi de Hrisoverghi, Cuciuran şi alţi poeţi norocului, pulverizate pe toate cele cinci degete.
mărunţi. Cele mai bune versuri sunt acelea de Cinci poezii, cinci degete. Ah, poezia îi venea ca
o mănuşă”.

ION HELIADE RĂDULESCU


(6 ianuarie 1802 —27 aprilie 1872)

Singurul poet din prima generaţie romantică acestui prim romantism se găsesc la el în stare
ataşat deplin spiritului High Romanticismului — pură: radicalismul ideologic, coerenţa vizionară,
aşa cum l-a definit Virgil Nemoianu —este Ion simţul cosmic, misticismul de sorginte biblică şi
Heliade Rădulescu. Aproape toate elementele intensitatea pasională. El însuşi îşi descrie (în

169
Destăinuirea) inima ca o „vulcănoasă stâncă” Flacăra, invocată de trubadurii de la 1800
în care lovesc valurile şi crivăţul, ca un foc ca alegorie abstractă a sentimentului, este la
„ce arde ca să arză” şi la care nimeni nu Heliade capabilă să sudeze cuplul („Un joc
se-ncălzeşte, căci „lumina-i face groază şi celui pătrunde ptintr-amândoi”), ce va fi de nedesfăcut,
îngheţat”. Poetul trăieşte în „loc osândit”, pe rod al unei androginii morale, ca aceea de care
care el îl face rai, având şi alte colosale puteri: va fi vorba în Anatolida. Lamartinismul este
doar un punct de plecare şi în O noapte p e minele
„Când cântă el, s-aude, veacurile răsună; Târgoviştii, ca re începe cu bucolica în amurg aşa
Când se închină, cerul el îl coboară jos; de răspândită în secolul XVIII la francezi şi la
Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună, italieni, de unde a trecut la Cârlova şi
Blândeţea-i e semnul acel mai luminos.” Alexandrescu:

Chiar când, la începuturile sale mai ales, „Soarele după dealuri mai străluceşte încă,
Heliade lamartinizează, se observă deosebirea Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
de temperament. Luând de pildă de la poetul Şi seara, pânditoare subt fiecare stâncă,
francez obiceiul de a evoca trecutul (mod de a Cu-ncet şi-ntinde umbra cutezătoare-n sus”
deplânge trecerea vremii) şi o intimitate erotică
inexistentă la poeţii dinainte, el descoperă deo­ spre a părăsi însă aproape numaidecât planul
dată o expresie oximoronică foarte intensă a terestru al lucrurilor şi a se îndrepta spre acela
sentimentului: celest, care constituie specialitatea lui Heliade:

„Şi ochii noştri se rătăcesc, „Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,


Aprinşi de flăcări se-ntunecează, Din stea în stea se plimbă, în orice stea
Se las, s-ardică, se luminează, citesc;
Tot e tăcere, toate vorbesc.” Sufletu-mi s-aripează şi zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eterului ceresc.”

Chiar dacă clişeele poeziei pe tema ruinelor


nu lipsesc, adevăratul Heliade trebuie căutat în
această perspectivă nepământească, divină, care
face din el, alături doar de Eminescu, un mare
cântăreţ al cerului, cu astrele lui reci şi sclipi­
toare, şi totodată ca loc al empireului. Heliade are
ureche pentru muzicile serafice, ca şi Bolintineanu,
şi este un preţios, la propriu ca şi la figurat,
imaginându-şi Santa Cetate ca o zidire de pietre
scumpe în care curge râul de lumină al vieţii.
Capodopera High Romanticismului său şi a
întregii Iui poezii este Anatolida sau omul şi forţele,
poem miltonian, în care celestul, divinul, extazele
sau angelismul sunt convocate împreună cu infer­
nalul, apocalipticul şi demonicul, într-o unitate
a contrariilor rareori atinsă în lirica noastră. S-a
spus că Heliade e „nul ca poet liric” (Iorga) sau
că e de preferat în fabule (Cioculescu), sau în

170
compoziţiile epice (Scarlat). în realitate, el este iau verbele dinamice (unele onomatopeice). Prim-
liric şi romantic prin însuşi suflul său poetic planul degringoladei este cinematografic:
monstruos. Esenţa celor mai bune versuri e
vizionară şi mitică. Trama Anatolidei e inspirată „Foc negru şi roşu lumina se preface,
de aceea biblică, deşi Heliade are punctul lui Plumb e uşurinţa şi cerul se desface;
personal de vedere în privinţa creării universu­ Cad rebelii-n spaţiu şi vâjâie căzând,
lui. La început a fost empireul nemuririi, de unde Haos, abis mare-i aşteaptă căscând.
emana viaţa şi izvora râul fericirii. Heliade des­ Pică şi se schimbă pe cât trec din cer:
crie „cereştile câmpii” cu abuzul obişnuit de Capete de angeli, de demoni picioare,
neologisme (nu însă atât de definitiv rebarba­ Aripă cerească una se mai vede,
tive ca în Santa Cetate, aproape necitabilă din Alta infernală la vale-nnegreşte,
această pricină), într-un remarcabil efort de a Monstru la alţi capul în abis precede
prinde în cuvinte paradiziacul şi etericul (tema Talpele, lumină în cer mai luceşte.
lui predilectă). Cherubinii îi apar ca roţile de foc Neagră, fumegânda acum sunt volvoare,
ale Verbului Divin, iar paradisul însuşi, locul Nume, suvenire din ceruri le pier.”
luminii pure, spirituale, este armonios, în pofida
volburilor de foc din miezul lui: în paralel, căderea spirituală, cu mult mai
grozavă, nu poate fi sugerată decât prin compa­
„Fiinţe mii într-una în nuntă-universală, rarea cu ieşirea din ax a cosmosului:
O flacără din flăcări, volvoare din volvori.”
„Când aste întunereci de lumi nenumărate,
Trufia însă care fierbe în marele „arhangel” Nestrămutate astre şi sateliţi, planeţi
face să-i plesnească creştetul şi din el să iasă Ce-şi ţin ale lor giruri prin căi preînsemnate,
Păcătuirea, „frumoasă şi ridentă”, de care se îndră­ Sori, centre parţiale, spăimântători comeţi,
gosteşte tot empireul. Aici ritmul se accelerează
brusc: Când toate s-ar exmulge din marea
concentrare
„Se înamoră; ea îl răpeşte Ieşind din a lor axe, şi nu s-ar mai ţinea,
Şi mii de angeli o numesc sor, S-ar precipita-n spaţiu spre-eterna lor
La toţi ea râde, ascuns fior pierzare
Pe toţi petrece, la toţi clipeşte, Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.
Pe toţi provoacă, la toţi se-ntinde, Ast vuiet ce ar face totala-anomalie,
Cu toţi e dulce, ochii-i vorbesc; Amestecul, ciocnirea, cutremur în tărie,
Şi cap, şi inimi la toţi aprinde, N-ar face-atâta vuiet ca-ast zvon spiritual.”
Ard de plăcere, tremur, doresc.”
Verbele căderii sunt vâjâitoare, plesnitoare,
Ce teribilă încercare pentru înaripatele făpturi şuierătoare, muginde, învolburând universul tot.
din empireu această „filie d’arhangel, născută-n Imaginaţia neagră a romanticului este excepţio­
cugetare”, „o femine în spirit”! Tabloul păcii nală:
universale se răstoarnă. Atotputernicul îi alungă
pe păcătoşi. Căderea e reversul paradiziacului, o „Şi cad căzând ca mintea, s-afundă în
vâltoare zgomotoasă de trupuri şi membre. turmente,
Heliade se dovedeşte înzestrat şi pentru viziu­ Vârtej e ascuţite, şi tot se ascuţesc,
nea infernală. Locul substantivelor (ex) statice îl Şi şuieră vâlvoarea ca lupta-n elemente,
Şi negri, cât s-afundă, cu-atâta se negresc.

171
mijlocul unei lumi deja dispuse pe perechi
Plesneşte universul, abisul se despică, Luând cunoştinţă de edenul în care l-a aşezat
Tartarul se deschide, de foc un ocean Dumnezeu, omul vede perechile de fiinţe care-i
Se-ntinde fară margini, şi demonii tot defilează pe sub ochi şi care i se închină ca
pică, unuia care le dă numele:
Cei mari tot mai nainte, din toţi mai greu
Satan. „Pe dinainte-i trec toate, voioase, fară
teamă,
Acesta ca alt soare, şi încă şi mai mare, Perechi şi după spaţii trec rânduri
Şi răpede ca mintea, ca uiet ajungând, spre-nchinare,
în Tartar urlând cade, s-afundă Trec păsări, păsărele, şi ciripă şi cântă;
ca-ntr-o mare, Cu soţu-i filomela, şi amoros columbul
Cât universu-n spaţiu deschide Cu tânăra columbă, fedela turturelă
■volburând.” Cu soţul vieţei sale,
Berbecele cu oaia, junicea lângă taur,
Acest Heliade al apocatastazei are o fan­ Cu-a sa lionă leul, şi tigrul cu tigreasa.
tezie verbală inepuizabilă: demonii prăbuşindu-se lena, lup şi vulpe vin umili înainte-i,
în tartar zbiară, guiţă, răsţipă, bubuie, urlă, Cu limba îi sărută picioarele şi mâna,
răsurlă etc. Spectacolul lumii de după cădere e Se tăvălesc, se joacă şi-arată bucuria,
primar geologic şi vulcanic: Spre semn de mulţumire, luându-şi al lor
nume.”
„S-alină-apoi tumultul şi nu mai e vedere,
Profund, mare-ntunerec în mijlocul de foc, Dumnezeu „pune a sa mână pe coasta din
Vârteje de fum negru rotează în tăcere...” stânga” a lui Adam şi o eliberează pe Eva. Trezii
din „dulcea armonie”, bărbatul se delectează cu
Al doilea cânt se intitulează Imnul creaţiunii spectacolul trupului gol al femeii ce doarme sub
şi el urmează catastrofalei prăbuşiri a empi- un dafin, învelit doar în cosiţele ei de aur. împe­
reului. Conform cu scenariul biblic, Dumnezeu recherea primilor oameni seamănă cu o nuntă
creează lumina, cerul, apele, peştii, păsările şi cosmic-fabuloasă:
animalele. Din nou imaginaţia lui Heliade se
deschide spre infinitatea şi sublimitatea celestă, „Ş-electrizat revarsă parfumul fecundării,
acolo unde firmamentul e aşezat ca o boltă uriaşă Şi pulberea-auree zefirii o răsfiră,
„în tot nemărginitul, în multul nalt de ape”, O spulberă-amoroasă, ia plantele de-a
„mai sus decât zenitul, mai jos decât nadirul”, rândul,
ceea ce ar da o idee de un cosmos circular şi Se-mbată în delicii, din floare peste alta.
simetric. Apele născânde susură, murmură, Se-nfiorară pasări d-amor, de bucurie,
spumegă, vuiesc, mugesc, într-o „pancosmică Din aripi, aripioare bătură şi cântară.
armonie”, florile produc „armonie d-arome”. Şi celebrară ritul misterelor vieţei.
Revenim la concilierea cosmică („Natura este-n Luceferi, astre, stele şi însuşi casta lună
nuntă, serbare-universală”) şi la preţiozitatea Aprinseră ca marturi facliele nuntale,
care se asociază de fiecare dată la Heliade cu Şi angelii agapei cântară-epitalamul
perfecţiunea divină a lumii („Se împle tot abisul, Şi acţiuni de graţii, d-amorul conjugal.”
coprinsele marine/ De lucitorul nacru, de can­
didele perle,/ De rumenul coraliu”). La urmă Ultimele două cânturi care au mai fost scrise
este creat omul, singura făptură androgină, în sunt cu mult mai prejos, prozaice şi banale.

172
Anatolida rămâne cea mai bună dovadă a roman­
tismului radical arătat de poezia lui Heliade. „Parcă era femeie... trăsuri amestecate
Fireşte, există şi alte laturi ale acestei poezii, Se gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat:
căci Heliade s-a încercat în toate direcţiile deo­ Lungă, lungă, subţire şi oase înşirate
dată, izbutind mai mult sau mai puţin, dar O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.
nelăsând să-i scape nicio virtualitate. El este, pe
lângă cosmicul vizionar pe care l-am văzut, şi Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge,
un liric moral, rănit lăuntric, sfâşiat. Are simţul Subt ei un nas lung, groaznic, umfla fatale
damnării, conştiinţa de a fi sorbit din cupa cu nări;
otravă. Cel mai caracteristic exemplu este Visul, Gura-i, un iad de largă, voia cochet a
compus din mai multe sonete, în care atitudinea strânge;
poetului pendulează între imn şi pamflet, între Scălâmbă era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.
elogiu şi sarcasm. Poemul are îndrăzneli unice
în poezia noastră preeminesciană. Al optulea Galbenă şi uscată faţa cea lunguiaţă,
dintre cele douăzeci de sonete este consacrat Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
aspiraţiei celeste. Un heruvim şi un serafim Un rumen de strigoaică în veci
trezesc în poet un „sfânt nesaţiu” şi el încearcă se-mprumuta.
zadarnic să atingă intangibilul, mereu cenzurat
de blândeţea angelică şi mereu luând-o de la capăt: Picioare de insectă ce foametea vesteşte,
A
In veci nesăţioasă cu cinstea ce hrăneşte
„Ele fugea de mine şi-n veci mi-era de De la strein şi rude, far-a putea-o da.”
faţă,
în veci eu după ele eram neobosit; Lirismul acesta pamfletar izbucneşte încă
în geam-ostenitoare ele mi-era povaţă, o dată în finalul prea lungii poeme Ingratul, întt-o
Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost imprecaţie argheziană de o puternică plasticitate:
oprit.
„Să urli de turbare când ţi-o cădea
Fantome de nădejde, fiinţe aeriene blesteme
Şi fară de amestec în cele pământene! A două inimi calde ce tu le-ai dezunit
Cu mintea-mi cea hrăpită semeţ Şi-n viaţa de acum şi-n cea de apoi vreme;
mă-ntraripam. Să tremuri ca un câine în rane schilăvit

Ele zâmbea la răvna-mi ş-îmi Ca molepsit de crime veninul să-aibă în


imputa-ndrăzneala tine,
Poruncitorul deget îmi arăta greşeala. Şi-n casele ce intri să vezi a curăţi,
Nebun d-a mea ruşine, mai repede Ca urmele de şarpe, şi urma după tine,
zburam.” Cu apa cea sfinţită în preajmă a stropi.

La antipod se află viziunea infernală. Heru­ Pribeag vei fi în lume, fără lăcaş, culcare,
vimul s-a prefăcut în înger negru, cu limbă de Şi cin’te va atinge se va simţi turbat;
şarpe şi fapte spurcate. Heliade nu este doar Nici viermii în mormântu-ţi nu vor afla
poetul sublimităţii morale, ci şi al păcatului. mâncare,
Sonetul al treisprezecelea conţine portretul bau- Că vor muri d-otravă din trupu-ţi veninat.”
delairian al unei iasme diavoleşti, rod echivoc al
naturii:

173
O fantezie verbală ludică se vădeşte în „Lele muză cântăreaţă,
câteva poeme mai rar citate şi chiar în unele Mult pestriţă şi fâşneaţă,
dintre fabule. Satirele lui, prea transparente pe Ce cotoi şi mâţe sute
alocuri, cu o adresă ce se mai poate ghici, ne L-al tău miau rămân ca mute!
delectează mai ales prin pitoresc de vocabular şi Punciul chior, punciul ghebos,
printr-o fonetică speculată la maximum. Cântecul Şarivari pântecos,
ursului se înscrie în tradiţia pseudofolclorică a Uită toba şi chindia
povestirilor în versuri din secolul precedent, Şi cimpoiul şi tipsia,
amestecând limbile cu ingeniozitate şi vioiciune Gură-cască te ascultă
remarcabilă: Şi învaţă carte multă;
Că eşti şi bătută-n minte,
„Vino, ursule, la joc Şi colţaşă tare-n dinte:
Şi pământul bate-n loc, Procopseala o ai toată,
Şi mi-ţi joacă muschiceşte, Lumea-n deget o faci roată.”
Ad’piciorul căzăceşte;
Joacă bine, măi Martine, Epica în versuri este însă foarte plictisi­
Să-ţi dau pâine cu măsline, toare. Nu şi Ofestă (adică o sărbătoare), subintitu­
Să-ţi mai dau şi altceva, lată „opera seria” şi conţinând indicaţii muzicale.
Să fie pe seama ta. Satiră contra lui Ştirbei şi a austriecilor, poema
Diuha! Diuha-măi! istoriseşte în versuri echivoce şi licenţioase naş­
terea şi mărirea „principului Limbric” din visce­
Să te văz fecior la lele, rele „vinărarului Hesse”. Uneori aluziile sunt
Fă o tumbă d-ale grele, perfect decriptabile şi astăzi, ceea ce creează
Să ne-arăţi vrun marafet, oarecare impresie de vulgară facilitate („Ce mai
Alivanta! berechet! prinţ/ Ce mai limbric/ Râsul dracului!/ Ce mai
Tinde cracul, deh, skaril loază de nimic,/ Loaza, nagoda!/ Prinţul ici,
Cu piciorul fă pali! prinţul colea,/ Prinţul drumeşul!/ Bietul prinţul
Că până la împăratul... havalea,/ Râsul cioarelor! etc.”). Dar alteori
Zicătoarea-o ştie satul, limbuţia spornică a poetului şi-a pierdut refe­
Mânca-l-ai să-l mănânci tot, rentul istoric şi ne duce în purul absurd ono­
Să te lingi cu el pe bot! matopeic şi onomastic din Occisio Gregorii sau
Diuha! Diuha-măi! din vechile cronici în versuri:

Nais te chirasaimos „Aide, căpitan Costache,


Te delo del bah Sari, Radule Rusetache,
Dabule flandăra Plaino, pune-mi-ţi dinţii,
Andoi gheneral baros Cum de-ar cere toţi cochinţii,
Dabule bacşişul, Papă-tot şi cocean-nap,
Că vin hoţii de păgubaşi.” Neaică, dă-te peste cap;
Mame lene Avestiţe,
Antonpannescă este „poema comică” Păcală Poale peste cap, domniţe;
şi Tândală, care începe cu o invocaţie burlescă a Crai de verde peşecher,
muzei (ca în Ţiganiada)-. PeEţat Robert-Maker,
Hârr! poc! Otetilişene,
Creanga, heria, oltene!

174
Mavre, Ioanid, consorţi! Uscăţivo,
Villara ieşi dintre morţi!” Costelivo,
Exclusivo!”
Dintre fabule, aflate mult sub valoarea celor
ale lui Alexandrescu (atunci când Heliade a avut Zburătorul ar putea fi considerată o excepţie
pretenţia de a-1 corija, rezultatul a fost o com­ prin clasicitatea ei cuminte, dacă n-ar fi existat
poziţie anostă, fară nerv, chiar dacă a evitat şi alteori la Heliade prefigurări ale idilei coşbuciene,
unele stângăcii) se pot reţine doar Şoarecii şi şi asta, probabil, prin efectul curios al prelu­
cămara prin finalul ludic-arghezian („Iar această-n- crării bucolicii de secol XVIII şi al meditaţiei
ştiinţare/ Făcută d-un şoricel/ Către şoaticele-ăl lamartiniene. „Turme, cai, dobitoace la apă se
mare/ Ce venise din Muscel,/ II rugă s-o pri­ coboară,/ Clopote bat, se scutur, cu-al dimineţii
mească/ Ca p-o stimă şoricească”), şi, mai cu zvon”: versurile din 0 noapte p e ruinele Târgoviştii
seamă, Un muieroi şi o femeie, de o enormă conţin deja stilul descriptiv din cea de a doua
gratuitate, fără absolut nici un sens astăzi, dar parte a Zburătorului, desigur, cu schimbarea de
plină de o acea familiaritate glumeţ-maha- rigoare a momentului din zi. Seara la ţară e un
lagească şi care ne face să ne gândim imediat la motiv frecvent la arcadicii italieni din secolul
Mircea Cărtărescu: anterior, dar şi la Delille şi la ceilalţi precursori
ai lui Lamartine. Mai interesant de remarcat
„Au ca mine eşti tu, sluto? este că alexandrinul românesc de 14 silabe, cu
Au ca mine eşti tu, muto? monotonă cezură mediană, va fi metrul pastelu­
Uscăţivo, rilor lui Alecsandri în mai mare măsură decât al
Costelivo, lui Coşbuc, cu care toată lumea l-a comparat pe
Exclusivo! Heliade din Zburătorul'.
Stai închisă, mototoală,
Sufli-n foc şi bagi în oală, „Era în murgul serei şi soarele sfinţise;
Exclusivo; A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
Inclusivo! A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Taci, vezi bine că eşti toantă — Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.”
Şi ce-ai să mai zici, mă rog? -
Furcă strâmbă, fus olog! Desigur, atmosfera nopţii de vară este
Ac pocit şi sulă boantă! aceea viitoare de la Coşbuc:
Ştii tu ce se face-n lume?
Ţi-ai făcut şi tu vrun nume? „încep a luci stele rând una câte una
Lea Papelco de la foc, Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Ştii vro modă, ştii vrun joc? Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Tu principele le ţii? Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea...
Franţozeştele le ştii?
Nici bonjur, nici bonsoar
Nu-nvăţaşi şi tu măcar.
Nevăstuică, baroană, Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Ai tu vro ducaţioană? încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Ai fost şi tu de bonton? Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu
Ştii să zici încai pardon? suspină,
Ingălato Şi apele dorm duse, şi morele au stat.”
Dezmăţato,

175
A

In celelalte părţi ale poeziei similitudinea cu


Coşbuc este iarăşi frapantă; în prima, în care Heliade este virtual un mare poet. Ca să
fata nubilă se destăinuieşte mamei, şi în a treia, putem înţelege mai bine originalitatea poeziei
în care ţărăncile comentează ivirea cometei sau lui trebuie să-i vedem sursele şi concepţia. Nu e
a zburătorului. Heliade anticipează idila coşbu- cazul să repetăm cercetarea minuţioasă şi în
ciană, în latură psihologică şi verbală, adică acel multe privinţe definitivă a unui D. Popovici.
mic realism rustic care a părut perfect spontan Problema noastră e alta şi anume de a trece în
la poetul Baladelor şi idilelor., căzând repede pe zbor traducerile timpurii ale lui Heliade, unele
urmă în clişeul sămănătorist sau tradiţionalist. dintre ele valoroase şi în sine, ca să ne dăm
Este cu totul neaşteptată nu sugerarea oralităţii seama de ce şi cât i-a folosit poetului începător
ţărăneşti (am văzut cât de bine ştie el să imite contactul cu versul altora, şi de a examina apoi
sau să parodieze limbaje), ci aparenţa de auten­ critica literară, mult mai întinsă şi mai impor­
ticitate pe care ştie s-o dea de exemplu spo­ tantă decât au părut comentatorii a crede, în
vedaniei înfrigurate a fetei. Nicăieri în altă parte care, prin forţa lucrurilor, autorul şi-a exprimat o
nu mai găsim acest naturalism exact şi în fond parte din convingerile sau măcar din intenţiile
serios, din care intenţia parodică (net predo­ nutrite în legătură cu opera propriu-zisă. După
minantă aiurea) este complet exclusă: Hristopoulos, cu poezia căruia s-a întâlnit în
adolescenţă, ca toată lumea de la 1820, Heliade
„Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul l-a cunoscut pe Lamartine, sub semnul căruia a
mi se bate, debutat. La traducerile propriu-zise, trebuie
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc; adăugate imitaţiile, destul de numeroase şi
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă acestea. Caracteristic pentru acest prim contact
iau la spate, al poeţilor români cu romanticul francez este că
îm i ard buzele, mamă, obrajii-mi se limba noastră nu poseda încă metri şi ritmuri
pălesc! corespunzătoare. Peste tot Heliade transformă
iambul de opt sau de douăsprezece silabe al lui
Ah, inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la Lamartine în troheul de zece, douăsprezece şi
mine! şaisprezece silabe, nimerind relativ târziu măsura
îm i cere... nu-ş’ ce-mi cere şi nu ştiu ce de paisprezece silabe care va deveni (după
i-aş da; opinia lui Streinu) alexandrinul românesc şi
Şi cald, şi rece, uite că-mi furnică prin căruia în Curs întreg de poezie generală îi va aprecia el
A
vine, însuşi nobleţea ca tipar al elegiei romantice.
In braţe n-am nimica şi parcă am ceva...” Probabil că Poetul murind (Lepoete mourant) (aproape
contemporană Cursului) reprezintă reuşita cea
Tot aşa, conversaţia dintre femei e repro­ mai mare a traducătorului lui Lamartine. Prin
dusă într-un alt spirit decât acela comic şi ludic versuri trece un fior eminescian:
din celelalte poezii care speculează expresia
lexicală ori fonetică a limbii: „A vieţei mele cupă se sparse încă plină;
In lungi suspine viaţa-mi se duce şi declină;
„Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, Nici lacrămi, nici suspinuri n-o pot întârzia!
împeliţatu, în bronzul ce mă plânge în sonuri
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu! preacurmate
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, A morţii mână rece ultima-mi oră bate.
spurcam! Să gem oar’? sau mai bine să caut a cânta?”
închină-te, surato! —Văzutu-l-ai şi tu?”

176
care arată şi cum se împletesc rădăcinile scho- „Auzul celor ce-ascultă a mulţumi dacă vreţi
penhauerismului cu ale romantismului (până la O ureche ce nu iartă de cadenţă să aveţi;
Alexandrescu şi la Eminescu): înţelesul totdauna vorbele-n versuri
curmând,
„Si ce sunt aste zile ce omul le imploră? Să-nsemneze un repaos, semistihul arătând;
Un soare şi alt soare, o oră ş-altă oră, îngrijiţi ca o vocală, răpede într-al său drum
Şi cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus, Alergând, p-altă vocală să nu-mpungă
Şi ce ne-aduce una cu cealaltă piere, nicidecum.”
Travaliu şi repaos, dureri şi iar durere,
Şi noaptea peste lume, când ziua a apus.” E uşor de constatat că Heliade a încălcat
deseori el însuşi acest din urmă precept. Dar
O frumoasă autodefinire a poetului francez, dificultatea lui principală este de ordin lexical.
din acelaşi poem, l-a impresionat puternic pe Italienizarea limbii, nu numai a poeziilor, a pro­
Heliade care, înaintea traducerii din 1866, a dus la un moment dat hibrizi ciudaţi, care au
folosit-o pe cont propriu în 1831 în La moartea împărţit critica. De regulă, limba a fost consi­
lui Cârlova, o dovadă că avea încă de pe atunci derată călcâiul vulnerabil al poeziei lui. M. Zaciu
cunoştinţă de respectivele versuri. Iată prima a glumit sarcastic pe seama ei: „Tradus, Heliade
versiune, declarată imitaţie de Eliade însuşi şi pe ar fi un mare poet al secolului XIX”. De o
drept cuvânt, în pofida obiecţiei lui D. Popovici: părere diferită a fost Marin Mincu, considerân-
du-1 „un visător de cuvinte” care ar fi îmbogăţit
„Şi eu sunt ca metalul ce plânge după enorma limbă cu neologisme nu numai de ori­
tine, gine italiană, dar mai general romanică (e de
Prin focuri de durere trecut şi lămurit, reamintit aici şi opinia lui Mihai Zamfir despre
Şi patimile repezi izbind inima-n mine, reromanizarea poeziei noastre în secolul XIX),
Fieştecare scoate un sunet osebit...” devenite pentru noi azi delicioase arhaisme;
totodată, ar fi tins la o limbă universală, rigu­
A doua e nu numai mai fidelă, dar mai roasă şi mallarmeeană, ce ne-ar trimite la Barbu,
concis-expresivă: Dan Botta şi Blaga. Dacă traducerile din Ariosto
şi Tasso sunt francamente prozaice, cea din
„Şi eu fui ca arama prin flăcări lămurită, Infernul lui Dante pare să confirme ipoteza lui
Bătură-ntr-al meu suflet şi patimi, şi ursită, Mincu. E probabil la mijloc şi înclinaţia dantescă
Şi scoaseră-mpreună acordul cel mai sânt.” a spiritului lui Heliade însuşi, întrucâtva supra­
solicitată de Călinescu, dar cu siguranţă dorinţa
Originalul stă mărturie: poetului român de a obţine o echivalenţă cât
mai apropiată de original, prin urmare într-o
„J’etais comme ce bronze epure par la flamme, limbă poetică inteligibilă universal:
Et chaque passion, en fiappant sur mon âme,
En tirait un sublime accord.” „Apa era neagră, mai mult decât verde,
Ş-apoi împreună cu-undele-i brune
N-a tradus rău Heliade din Boileau, dovadă Intrarăm în jos p-o cale diversă.
aceste recomandări făcute poeţilor, în măsura
epistolelor lui Alexandrescu (deşi sunt din Ăst trist râurel, ajungând la vale
1822-1823): în poalele relelor, grive plage,
Formă-o palude cu nume de Styge.

177
Şi eu, ce stam atent şi în mirare, şi binecuvântează pe cel ce face şi blestemă pe
Văzui ginţi fangoase în acea tină, cel ce strică. Scriţi cu inima curată şi începeţi şi
Despuiate toate, la faţă aprinse; lucraţi şi săvârşiţi în Domnul şi Domnul va bine­
cuvânta ostenelile voastre şi neamul va cinsti viaţa
Acestea se lovea, nu-ncai cu manile, şi purtarea voastră, şi viitorimea va pomeni numele
Ci cu capul, pieptul şi cu picioarele, voastre şi voi veţi fi fericiţi, pentru că veţi avea
Rumpându-se fâşii, cu dinţii. pacea în inimă. Pacea dar fie cu voi!”. El se
cuvine discutat în contextul în care a fost com­
Bunul maestru zise: «Vezi, fiul meu, pus: Heliade apăra de detractori traducerea lui
Sufletele acelor vinşi de mânie; Aristia din Homer, observând că aceştia au fost
Şi-ncă voi ca tu de sicur să crezi mai mult nişte cârcotaşi decât critici adevăraţi.
De aceea are cuvânt să-i întâmpine cu reproşul
Că supt ape-aici multe ginţi suspină că e mai uşor a strica decât a face: „Când zice
Şi fac să colcăie apa în faţă, cineva că fiasul acesta, construcţia aceasta nu-mi
Cum ochiul ţi-o spune-oriunde se-ntoarce. place, şi nu ia singur pană să arate cum trebuie
A |
să se facă; când zice că nu-i place şi are şi pre­
înfipţi în mocirlă, zic: Trişti furăm tenţii să treacă de literator, seamănă, mi se pare,
In aerul dulce alllegrat de soare cu bădăranul lui Moliere care va să treacă de
Ce aducea-n noi caliginos fum. nobil”. Ideea este în fond că, aflată la înce­
puturile ei, cultura noastră are nevoie de plănui-
Ne-attristam, dară-acum în balta neagră.» tori ambiţioşi, de arhitecţi geniali, nu de simpli
Imnul acesta le gâlgâia-n gâtieje salahori lucrând la voia întâmplării: „Aici este
Şi nu-1 putea duce cu vorba-ntreagă. vorba de o zidire literală, şi zidarii, şi salahorii,
cărămidarii, vărarii n-au drept să cârtească împo­
Aşa girarăm a baltei putoare, triva arhitectului pentru ce şi-o face aşa şi nu
Marele-arc dintre loc şi râpa uscată. altmintrelea. Este mare deosebire de la cel ce îşi
Cu ochii întorşi spre cei ce înghit tina. face un plan, îşi cunoaşte materialul, îşi face
socoteala, îşi combină şi împarte greutatea mai
Venim din josul unui turn în fine.” dinainte şi apoi lucrează, până la cel ce vrând
să-şi facă un bordei, niciodată nu s-a gândit nici
Critica lui Heliade este unul din capitolele cum se face, nici ce îi trebuie, nici cum să împartă
cele mai uimitoare ale operei lui. Are dreptate greutatea ca să nu-i cadă vizunia pe dânsul sau
Cioculescu să vadă în el „cel dintâi critic literar” să i-o spulbere vânturile”. Se vede bine unde
al nostru şi să combată prejudecata răspândită bate în fond Heliade. Deja din 1829 el vorbea de
că ar fi fost nu numai contra criticii, dar lipsit proiectul unei „biblioteci româneşti” menite să
de spiritul ei. Intr-un fel, Heliade a fost mereu strângă tălmăciri. Spre deosebire de Kogălniceanu,
contrapus lui Kogălniceanu şi, dacă numele el începe cu traducerile. Vrea să ne scoată în lume,
acestuia din urmă s-a legat norocos de progra­ aducând mai întâi lumea la noi în casă. In 1843,
mul din 1840, de la Dada literară, numele lui un nou apel numeşte biblioteca „universală”.
Heliade a rămas ataşat de fraza din 1837 din Planurile erau de-a dreptul ciclopice: 21 de
Asupra traducţiei lui Omer.; deseori citată după volume anual, fiecare a 25-30 de coli, câte trei
ureche. Finalul articolului suna corect aşa: „Nu pentru istorie, filosofie, drept şi romanţuri, câte
e vremea de critică, copii; e vremea de scris. Şi două pentru politică, ştiinţe naturale şi poezie şi
scriţi cât veţi putea şi cum veţi putea, dar nu cu câte unul pentru economie politică, bele-arte
răutate; faceţi, iar nu stricaţi, că naţia primeşte şi retorică. Catalogul publicat cuprinde peste 200

178
de nume: tot ce are mai bun cultura lumii până să-şi mărturisească sieşi lipsa organului vederii.
la jumătatea secolului XIX. Faţă de programul Altundeva îi compară pe autori cu doctorii: unii
aşa de tipic Biedermeier al Daciei literare, utopia vindecă trupul, alţii moralul noroadelor. în Asupra
critică eliadescă ne conduce spre acelaşi High traducţiei scrie: „Limba e materia şi autorul e
Romanticism pe care l-am observat la ideologul meşterul”. Iată o caracterizare a fabulelor lui
politic şi la poet. Şi să nu uităm că, pe lângă Ţichindeal: „Fabulele lui Tichindeal pot fi pentru
bibliotecă, Heliade năzuia şi la un dicţionar de români pentru totdeauna tablele legii aduse din
cunoştinţe universale, care ar fi fost totodată şi pustie”.
un lexicon de neologisme. Numai la litera A ar Heliade a tipărit de la început în Curier şi
fi fost tratate cuvintele: abus, academie, academician, apoi în Curierul de ambe-sexe evocări ocazionate
accent, acord, actor, adagio, Adonai, alegro, alegorie, de moartea confraţilor săi. înainte cu un veac
ahcuţie, aluzie, almanah, amator, amenitate, amfiteatru, de Oameni cari au fo st a lui Iorga, el creează la noi
anacreontic, antistrofă, antitese, apologie, a priori, arie, necrologul. Meritele literare sunt în afara oricărei
arietă, arlechin, artă, articol, asterisc, auguri ş.a. Pro­ îndoieli. Să luăm pe acela consacrat în 1839 lui
iectul este hasdeian. In fine, nu e nici cu totul Lazăr. Ni se dau mai întâi extrem de utile detalii
adevărat că el a combătut până la capăt critica. despre opoziţia întâmpinată de ardelean când
In 1847, reluând ideea în articolul Critica, el cu deschiderea şcolii lui româneşti. Chemat în
admite că a cedat unor stăruinţe şi a introdus faţa Divanului, împreună cu dascălul Veniamin
critica în Curier. Drept care îşi proclamă prin­ de la şcoala grecească, în zadar asuda şi se
cipiile, care nu diferă în unele privinţe de ale lui străduia el să explice, fiindcă „la toate, din când
Kogălniceanu, conţinând precizări de amănunt în când, răposatul Veniamin, ca un oracol,
foarte sănătoase: se vor discuta doar cărţile care repeta refrenul: den gj,neta.r. Fără a deznădăjdui,
merită stimă; la traduceri se vor face mai ales Lazăr izbuteşte să adune o mână de elevi (între
observaţii asupra limbii, fiindcă originalul îşi are care, Heliade însuşi), după spargerea şcolii gre­
de la sine merite şi defecte; în legătură cu poezia, ceşti prin exilarea dascălului ei. După nici un an,
nu se vor ocoli problemele de limbă şi de versi­ primii ingineri români (nişte copilandri) măsoară
ficaţie; baza aprecierilor va fi dată de logică, moşiile din ţară. Finalul evocării are chiar stilul
estetică, retorică, gramatică; în sfârşit, critica va bărbătesc emoţional al lui Iorga:
trebui să fie tolerantă cu credinţele autorului,
„Călătorule român, când trec de la Braşov
„într-un cuvânt, scrie Eliade, critica aceasta nu
la Sibiu, în satul Avrig, în mâna dreaptă de-ală-
va fi alta decât o curată comparaţie..
turea drumului este o bisericuţă. Acolo e mor­
Părerea iarăşi cea mai răspândită este că toată
mântul lui Gh. Lazăr. O cruce albă de marmură
critica lui Heliade este gramaticală şi stilistică.
este frumosul lui monument, monument vrednic
Până la un punct e adevărat Dar trebuie să adău­
de un om ce a ştiut răbda în viaţa sa. Sărută
găm că ea are deseori caracter polemic şi mai cu
acea cruce şi vei citi pe dânsa următorul epitaf:
seamă că este una prin excelenţă analogică, aşa
cum de altfel autorul însuşi o definea, însu­ «Cititorule, ce eşti am fost;
fleţind în plus analiza prin consideraţii de ordin Ce sunt vei fi;
personal, prin amintiri şi portrete. Talentul cri­ Găteşte-te dar.»”
ticului este excepţional. „Dacă soţietatea este
un trup —zice el într-un loc —stimulentul poeziei Frumos epitaf şi frumos adevăr, vrednic de
şi al meşteşugurilor este sufletul care îl însufle- acela pe care oamenii îl pregăteau de episcop, şi
ţează şi îl nobilează”, adăugând ironic că pro- Dumnezeu, când toate ajunseseră degeneraţie
copsitul care nu recunoaşte acest sentiment este şi amorţeală, îl hotărâse pentru regeneraţia
ca orbul care preferă să tăgăduiască soarele decât românilor”.

179
adeseori, dar în astfel de întâmplări în loc să
Deşi s-a spus că, la fel cu Maiorescu, Heliade gâdile înţeapă urechea mai rău decât ghimpii
n-a lăsat decât o critică de generalităţi, articolul ariciului”. Ariciul nu e fără legătură cu numele
din 1845 despre poezia lui Bolliac este una din poetului, botezat ad-hoc Ariciulescu. Heliade sesi­
întâile analize critice pe care le avem, cu citări zează, cu aluzii batjocoritoare la conţinutul fabulei,
de versuri şi comentarii. E drept că plăcerea lui defectele de cadenţă („nici cadenţă, nici măcar
Heliade tot aceea de a evoca rămâne. Imaginea numărat pe degite sau, de-a şi numărat poetul,
poeziilor lui Bolliac este trasă din analogia cu i-a ieşit aşa de bine ca şi lupului când a vrut să
fizionomia poetului, observată într-o împrejurare numere slovele după potcoava calului”) sau pier­
trecută. Pagina este o capodoperă de fineţe a derea pe drum a câte unei silabe („eu te iert,
intuiţiei: vulpişoară mică fără carte; dar în semistihul de-al
doilea îţi lipseşte o silabă, adică coada ţi-e dontată
„D. Bolliac are una din fizionomiile cele mai şi vulpea cu coada tăiată, după cum zice tata
semnificative şi picante. Nu-1 poate vedea nimeni Esop, nu prea are crezământ”) sau rimarea mas­
fără a-i aţinta băgarea de seamă; la chipul lui culină acolo unde s-ar fi cerut feminină („un
deodată, omul se simte mişcat sau de dragoste semistih, nici bărbătesc, nici femeiesc, seamănă
sau de ură; indiferent nu poate rămânea. Mi-aduc unei femei cu musteţi”). Revenind la chestiune,
aminte, acum vreo zece ani, glumeam amândoi mai târziu, într-un alt articol, şi pe un ton mai
în camera sa; avea pe masă o oglindă cu două puţin usturător, Heliade continuă a-1 instrui şi
feţe; într-una chipul se arăta în miniatură şi într-alta muştrului pe mai junele autor, notând din nou
nu numai că se mărea, ci se făcea şi oval. lipsa lui de ureche (ceea ce critica ulterioară a
întorceam oglinda şi ne uitam amândoi de-ală- confirmat): „Bietul bădăran al lui Moliere învă­
turea într-însa. Când îi văzui chipul în miniatură, ţase de la dascăl şi ne tot spune că ce e versuri
nimic nu era mai picant şi mai plăcut, semăna, nu e proză şi ce e proză nu e versuri. Acum
după cum zic românii, copilul dracului, fran­ însă trebuie să mai adauge că mai este şi altceva
cezii —enfant terrible, plin de foc şi de vivacitate. ce nu e nici proză, nici versuri”. O minune de
Mi-era drag să-l văz. întoarse deodată de cea­ duh şi de umor, deseori citată, este celebra
laltă parte oglinda râzând şi, când îi văzui chipul Prefaţă la Gramatică, un soi de fiziologie a nova­
cu gura deschisă, prelungit şi mare, mi-a venit torului şi a conservatorului în materie de scriere,
să ţip!... Astfel e imaginea scrierilor celor până lăsat fiecare să-şi exprime punctul de vedere ca
acum ale poetului nostru şi ale expresiilor lui în într-un dialog de surzi.
vorbire; când te întâlneşti şi ţi-e drag să-l Măsura toată a înzestrării sale în critică o
asculţi; când te face să ţipi.. dă Heliade în puţin cunoscuta şi needitata până
de curând Istorie a literaturei {generali?), începută în
Fiind vorba de răbdarea de a aşeza textul 1834 sub forma unor cursuri la Şcoala Filarmo­
sub lupă, ea nu i-a lipsit totdeauna lui Heliade, nică şi continuată vreme de treizeci de ani. Iniţial,
mai ales când exista motivaţia polemică. Aşa Eliade traduce sau prelucrează ce-i trebuie, pe
este articolul despre fabula lui Alexandrescu urmă, dumirindu-se că toată istoria este „per­
Vulpea, calul şi lupul. Nu intră în discuţie acum vertită”, se pune a scrie el însuşi una universală
justeţea observaţiilor, ci tipul lor. Analiza este a „popolilor” şi una generală a literaturii. „De
meticuloasă, gramaticală, stilistică, prozodică, pre­ aici înainte nu mai vrui a traduce nimic, afară de
sărată de analogii răutăcioase, dar de un efect m ia fragmente din capete d’operă; nu mai vrui a
comic teribil. Remarcând eliziunea nefericită a consulta pe nimeni, afară de fapte şi date,
vocalei iniţiale dintt-un hemistih, Heliade comen­ declară ei pe la 1865. Vrui să uit tot ce am
tează maliţios: „Apostroful e o bună urechelniţă învăţat de la alţii, tot ce am citit din cărţi; şi să

180
nu mai scriu decât numai ce am văzut Falca contra fălcii. Falca monarhică şi sacer­
cu ochii mei proprii şi ce am putut judeca cu dotală mănâncă: falca rabelaisiană râde. Cine a
propria mea judecată.. Proiectul este de dimen­ citit pe Rabelais are pentru totdeauna înaintea
siuni cu care Heliade ne-a obişnuit, iar erudiţia ochilor săi această confruntaţie severă: masca
comparabila, şi ea, cu a unor Hasdeu sau Iorga teocraţiei, văzută drept prin masca comediei”.
mai târziu. Sursele sunt citate de-a valma, com­ Şi apoi, prin comparaţie, Cervantes: „Batjocura
binate cu amintiri proprii, totul într-un veritabil lui Cervantes n-are nimic din acea largă deschi­
delir asociativ. înainte de odobesciana Istorie a zătură de gură rabelaisiană. Este o fire voioasă de
Arheologiei, Heliade este primul care posedă gentilom, duda pă acea jovialitate de preot paroh”.
mica şi marea informaţie referitoare la oamenii Scurtcircuitarea secolelor, culturilor şi operelor
iluştri din vechime, neocolind anecdota, dar nici este formidabilă: „Capul de om trece din mâinile
critica sumară de text. Dovedind simţ dramatic, lui Dante în mâinile lui Shakespeare. Ugolin îl
are totodată o expresie evoluată şi plastică, roade, Hamlet îl întreabă”. Nimeni nu scria încă
scoţând mari efecte din concizia aforistică. „Iov la noi astfel la mijlocul secolului trecut, căci nimeni
începe drama”, scrie el în felul călinescian. Sau: nu dobândise nonşalanţa spiritului lui Heliade,
„Gunoiul lui Iov, transfigurat, va deveni calvariul familiarizat cu toate geniile din toate timpurile,
lui Iisus”. Şi încă: „Eschil n-are nici o proporţie capabil să le definească universul operei în
din cele recunoscute. Este aspru, abrupt, excesiv, câteva linii esenţiale sau şă-1 evoce în cele mai
incapabil de clipe netezite, feroce, cu o graţie a neaşteptate amănunte, comprimându-1 într-o
sa proprie ce seamănă cu a locurilor înfiorătoare, enumerare epustuflantă. Aşa face bunăoară cu
având mai puţin a face cu nimfele decât cu acela homeric:
Eumenidele, din partidul titanilor, dintre zece
alegând pe cele neguroase şi surâzând sinistru „Homer este marele poet copil. Lumea se
gorgonelor, filii ai terrei, ca Othryx şi Briareu, şi naşte, Homer cântă. El este paserea a acelei
pe tot minutul în stare a scalada în contra sper- aurore. Homer are candoarea sacră a dimineţei.
venitului Jupiter. Eschil este misterul antic făcut El mai nu cunoaşte umbra. Haosul, Cerul, Terra,
om; un ce ca un profet păgân. Opera lui de am Geo şi Ceto, Jupiter, zeul zeilor, Agamemnon,
fi avut-o toată ar fi o specie de Biblie elenică”. regele regilor, popolii, turme de la început, tem­
Analogia fulgerătoare, imaginaţia îndrăzneaţă, plele, cetăţile, asalturile, secerişurile, oceanul;
densitatea referinţelor sunt particularităţile acestui Diomede combătând, Ulise rătăcindu-se, mean­
eseist modern, aproape deloc potrivit cu vremea drele unei vele căutând patria; ciclopii, pigmeii;
în care scrie. Se pot cita multe aprecieri memo­ o hartă de geografie cu o coroană de zei ai
rabile: „[Juvenal] are tot ce lipseşte lui Lucreţiu: Olimpului şi ici şi colo câte o gaură de cuptor
patima, erudiţia, frigurile, flacăra tragică, fuga prin care se vede Eberul; preoţii, verginile,
spre onestitate, râsul răzbunător, personalitatea, mumele, copiii mici speriaţi de penele coifurilor,
umanitatea”; „Caligula, om cu frica-n sân, sclav câinele ce îşi aduce aminte, vorbele mari ce cad
devenind domn, tremurând sub Tiberiu, teribil din barbele albe, amiciele, mâniele şi hidrele,
după Tiberiu, vărsându-şi spaima de ieri în atro­ Vulcan pentru râsul de sus, Tersit pentru râsul
citate”. Neologismul savant sclipeşte în fraze ca de jos, amândouă aspectele martiriagiului rezu­
lama cuţitului: „Dante a construit în mintea sa mate mai dinainte pentru secuii în Elena şi
abisul. A făcut epopeea spectrelor”. Sau în această Penelopa; Stige, destinul, călcâiul lui Ahile, fară
genială caracterizare a lui Rabelais: „Papalitatea de care destinul ar fi fost învins de Stige; mon-
moare de indigestie! Rabelais îi face o farsă. Farsă strurile, eroii, oamenii, miile de perspective între­
de titan. Bucuria pantagruelică nu e mai puţin văzute în norul lumei antice, imensitatea aceasta,
grandioasă decât marea voie-bună jupiteriană. toate este Homer”.

181
maţia necesară capitolului biografic, dar nu s-a
în sfârşit, pagina curat istorică e tensionată, gândit să le preţuiască şi în ele înseşi, adică
concentrată, oximoronică, deopotrivă plastică şi literar, dacă excludem expresivitatea involuntară
morală, ca la Tacit (din care se inspiră) sau pe care a atribuit-o unor pasaje, din care Heliade
Gibbon: iese un personaj comic şi operetistic, aproape
caragialian („în ziua de 2 iulie, Heliade, fricosul,
„Imperiul roman este o crimă îndelungată. e primit în triumf la bariera oraşului. Trăsura i
Această crimă începe prin patru demoni: Tiberiu, se umple de flori şi de stindarde. Câţiva deshamă
Caligula, Claudiu, Nero. Tiberiu, spionul impe- caii şi trag în locu-le trăsura. Heliade, încântat şi
rator, ochiul ce nu lasă lumea în urmă, primul bun actor, joacă disperarea omului liber: «Cetă­
dictator ce a cutezat a întoarce pentru sine legea ţeni — tună el - de aceea am supravieţuit
maiestăţii făcută pentru poporul roman, ştia nenorocirilor mele ca să văd pe fraţii mei văzuţi
greceşte, era intellegetur, plin de pătrundere, în starea de brută? Reluaţi, cetăţeni, demnitatea
sardonic, elocvent, oribil. Amat de delatori, uci­ de oameni şi puneţi caii la lo c...» Succes
gător al cetăţenilor, cavalerilor, senatului, femeii enorm, strigăte: «Trăiască libertatea! la loc
sale, familiei sale; având mai mult aerul de-a-m- caii!»”.) Iorga mai demult atrăsese însă atenţia
purge decât a masacra popolii. Umil înaintea că Heliade e un „mare prozator”, tocmai în
bărbaţilor, trădător cu Archebaus, codace cu memorialistică, „pe care nu o ceteşte nimeni,
Artaban, având două tronuri, pentru ferocitate dar care ar trebui reluată şi desprinsă, căci ea
Roma, pentru turpitudine Carpeca; inventând trăieşte”. Situaţia a rămas în bună măsură aceeaşi
viciuri şi nume pentru aceste viciuri, bătrân, cu şi astăzi, deşi unele semnale s-au produs. între
un seraliu de copii, magru, pleşuv, încovăiat, ele, acela al lui Mircea Zaciu care a criticat
cu picioarele strâmbe, puturos, ros de lepră, incongruenţa portretului bazat de Călinescu pe
plin de supuraţiuni, mascat de plasturi, curonat memorialistică (şi devenit apoi clişeu de manual,
de lauri, plin de ulcere ca Iov şi pe lângă aceste prin girul suplimentar pe care l-a primit în roma­
şi c-un sceptru în mână; încungiurat de-o tăcere nul istoric al lui Camil Petrescu) sub cuvânt că
lugubră, căutând un moştenitor, mirosi pe Caligula se confundau în el „două structuri existente în
şi-l află numai bun: viperă ce alege un tigru”. materia Memoriilor.; personajul lor (proiecţie bova-
riană a autorului) fiind total identificat cu acesta
Proza lui Heliade este în schimb tipică pentru din urmă (cu autorul)”. Zaciu va analiza mai
Biedemeier. diversă, nefictivă, publicistică. A fost departe Souvenirs et impressions d ’un proscrit. Cât
unilateral privită până acum, fie sub unghi politic priveşte restul cărţilor de această factură ale lui
şi ideologic (D. Popovici), fie ca pamflet şi Heliade, se mărgineşte la sugestia valorii lor:
satiră (G. Călinescu). Ca toţi paşoptiştii, Heliade ,.Romanul — constată el, însuşindu-şi termenul
excelează în trei direcţii ale prozei: în memo­ călinescian —se înscrie totodată ca o primă ima­
rialistică, în scrisori şi în speciile publicistice. gine epică a evenimentelor de la 1848...” Heliade
Nu încape discuţie că el s-a visat ideolog şi a intenţionat el însuşi (cum va spune în prefaţa
istoric, aşa cum ne vom convinge numaidecât, uneia din cărţi) să acopere toată perioada care
redactându-şi cărţile cu scopuri precise. Expresie începe cu protectoratul rusesc datorat Regula­
literară nu e însă de găsit tocmai în pagina filo­ mentului Organic, se continuă cu mişcarea de la
sofică, teoretică, îmbătată de stilul emfatic 1848 şi se încheie cu exilul. în scopul de a da
lamennesian şi deseori ridicolă. Memorialistul versiunea proprie a evenimentelor (ca şi Ghica
însă, care şi el trebuie spicuit din acest amalgam, sau Lăcusteanu mai târziu), el publică de pe la
merită incontestabil altă însemnătate decât i s-a 1850 încoace mai multe cărţi, în franceză (netra­
dat. Călinescu a tras din memorii toată infor­ duse unele până azi decât fragmentar şi foarte

182
prost) sau în română (mai întâi sub formă de rilor săi, li găseşte porecle care samănă cu
texte apărute în reviste): JLe Protectorat du C%ar, acelea pe care le pune poporul [...] Se amestecă
Memoires sur l ’histoire de la regeneration roumaine, în acest hazliu val injurios o mulţime de
Memoires et Souvenirs d ’un proscrit, Echilibrul între dictoane, de pasiuni, amintiri din Biblie, povestiri
antiteze şi câteva volume intitulate Diverse. Acestea în gen oriental, anecdote, de care-i era plin
sunt ridurile importante. Le putem adăuga altele, capul...” Recitite astăzi fără prejudecată, bro­
destule, din care amintirile personale nu lipsesc şurile istorice nu se dovedesc mai excesive
aproape niciodată, dar care au un caracter pre­ decât ale contemporanilor implicaţi în aceleaşi
cumpănitor documentar. în fine, în scrisori şi evenimente. Ele par şi destul de corect infor­
aiurea, Heliade strecoară alte amintiri., încă mate. Sigur, are ca politician şi ca om altă
şi mai vechi decât acelea politice, de pe timpul anvergură decât Lăcusteanu. Şi pune în tabloul
când era la şcoala lui Lazăr. O versiune lui un patos de o calitate superioară. Indiferent
românească fragmentară a textelor franţuzeşti de faptul că are ori nu are dreptate, memoriile
ne-a dat el însuşi, de pildă, în Echilibru între vădesc iin stil, ce trebuie relevat şi care aparţine
antiteze, autocitându-se copios. Pretenţia lui unui original prozator. Epoca romantismului
declarată a fost aceea de obiectivitate istorică.
K
Biedermeier e plină de memorii de toată mâna,
Intr-o scrisoare către Magheru, din timpul formând un veritabil gen literar, cum n-am mai
redactării broşurilor, va spune: „Eu ca scriitor avut de atunci, căci ficţiunea a triumfat de la
istoric nu pot să am nici ură, nici patimă, cată să sfârşitul romantismului încoace. Locul operei
naru lucrurile aşa cum le ştiu şi cum stau cu lui Heliade în cuprinsul acestui gen rămâne a fi
documentele de faţă!” Dar a fost conştient că fixat.
istoria va trebui să se bazeze pe mai multe Nu aşa de artist ca Ghica, nici aşa de fante­
memoriale, nu doar pe al său: „Eu iară nu scriu zist ca Sion, Heliade se vrea, el, istoric, în limi­
la istorie, scriu memorialele mele, şi nu pot a tele pe care am văzut că le trasează singur
mă încărca şi cu ale altuia, cum poci să ştiu eu din memorialisticii, adăugând epicii istorice „câte
Bucureşti cele ce s-a fost făcut la Craiova, sau documente sau hârtii ori acte publice am putut
Giurgiu, ori Focşani? Scriind mai mulţi memo­ să am”. Autorul reproduce bunăoară convorbiri
rialele lor, se va face materie de istorie”. vechi de câţiva ani, cu aerul că le-a însemnat
Tocmai obiectivitatea i s-a contestat, şi în con­ undeva ca să nu le uite. Mai ales că el are
temporaneitate şi mai apoi. A rămas obiceiul de obiceiul cuvintelor de neuitat. Având cu Vodă
a-1 considera un subiectiv şi, ceea ce e desigur Bibescu o întâlnire, menită a-1 pune în gardă
adevărat, un impulsiv. Alexandrescu îi scria lui contra sosirii generalului rus Duhamel la Bucureşti,
Ghica despre Memoires-, „Niciodată n-am avut i se adresează solemn: „Je ne vous parle pas
aşa mari minciuni, nici am văzut om sa se laude poesie, je veux faire de l’histoire”. Iar Bibescu,
mai fară ruşine”. Dar relaţiile celor doi bărbaţi în replică: „Vos sentiments et encore plus vos
nu mai erau de multişor cordiale. încă Iorga, paroles sont assez theâtrales”. Teatralitatea aceasta
atunci când îi laudă proza memorialistică, îl ţine, pe de o parte, de temperamentul lui Heliade,
caracterizează aşa: „Om buclucaş, care se certa mare iubitor de spectacole, de combinaţii (mai
cu toată lumea, şi cu Grigore Alexandrescu şi ales secrete), făuritor de societăţi politico-literare
cu alţii, pentru filologie, pentru politică, pentru şi de proiecte de reformă, spirit declamator, pro­
interes, el a dat un farmec deosebit tuturor fetic; dar, pe de altă parte, ea ţine de sentimentul
proceselor sale, mari şi mici. Şi atunci când lui intim că a fost unul din protagoniştii istori­
Eliade se mânie, când se aprinde de pasiune celor întâmplări. Şi Ghica, şi Lăcusteanu au fost
împotriva unui om, fondul vechi al lui se mânaţi de motivaţii asemănătoare. Pompiliu Eliade
trezeşte. Recurge îndată la batjocorirea adversa­ ridică un semn de întrebare în privinţa veracităţii

183
afirmaţiilor lui Heliade despre legăturile lui cu tare situaţie»”. Şi Heliade adaugă: „Trăiesc aceste
Dinicu Golescu în înfăptuirea societăţii secrete două personaje: singuri sunt competenţi de a
din 1827, dar nu merge până la a le nega cu judeca de adevărul celor relatate aci”. Şi atunci
totul, iar Paul Cornea le acceptă, formulând mai cum să nu-i scape de sub condei amarele şi
degrabă rezerve de amănunt. Câtă exagerare era paranoicele constatări ce urmează, privitoare la
în astfel de afirmaţii e şi greu de stabilit acum, ingratitudinea cu care a fost tratat de compa­
mai ales că psihologia paşoptiştilor diferea com­ trioţi (în timp ce devenise ţinta represiunii ruseşti),
plet de a noastră şi gustul lor pentru comploturi după ce, în 1836, domnitorul e înlăturat şi toţi
şi mistere, care nouă ni se pare pueril, repre­ boierii din Adunare exilaţi şi persecutaţi? Toţi
zenta o realitate morală foarte puternică. Cum paşoptiştii au avut tendinţa să se plângă în acest
mai putem noi să apreciem corect rolul esenţial fel. Doar că Heliade ia un ton mai sus:
pe care şi-l atribuie de exemplu Heliade în ches­
tiunea tipăririi textului Regulamentului Organic, „Eu îmi continuai în tăcere şi izolat îndato­
ocazie cu care ar fi descoperit el, cel dintâi, ririle ce singur îmi impusesem, inamicul meu nu
existenţa celebrului articol nesupus votului Adu­ era nici un român dinăuntru, Cartego delenda a
nării Generale şi care statornicea protectoratul mea era slavonismul; neputând face politică,
Rusiei asupra Principatelor? Felul cum cântă­ făceam literatură; nimeni nu mă pricepea, ca
reşte lucrurile Bogdan Duică mi se pare în inamicul din afară. Când 1848 apăru, mă dusei
continuare valabil. Când Heliade scrie paginile să prinz pe inamic cu mâna în sac. Respect la
respective, din Echilibru între antiteze, trăiau încă persoane fi la proprietate fu deviza mea. Şi cu dânsa
numeroşi participanţi direcţi la evenimente, dedei proclamaţia din care datează căderea pro­
care i-ar fi putut contesta versiunea. El ştie asta tectoratului exclusiv al Rusiei. Rusia o ştie aceasta
şi-i invocă nu o dată pe supravieţuitori. Ştirbei, şi de aceea m-a persecutat. Instrumentele Rusiei
aflând că Heliade e la originea furtunoasei adu­ ce aşteptau, ca cei de la Iaşi, domnia şi ministere
nări când boierii opozanţi (înţeleşi în secret, tot după căderea alesului naţiunii, agenţii zic ai
prin intermediul lui Heliade, cu Vodă, după o Rusiei o ştiu aceasta şi de aceea m-au numit şi
întâlnire nocturnă în grădina lui Scufa), refuză mă numesc fatalitate. Rea fatalitate le-am fost în
să accepte articolul umilitor, îl ia deoparte ca să adevăr! Plăcinta o aveau, ca şi revoluţionarii
afle adevăruL „Domnule Eliade —zice el —câte Moldovei, înaintea gurii. Toţi aventurierii, toţi
am făcut sub generalul Kiseleff ca postelnic, golanii, toţi puii de fanarioţi au strigat şi strigă
câte vorbesc ad în Adunare, ca ministru, sunt ale asupră-mi; toţi agenţii secreţi şi de faţă ai Rusiei
slujbei, ale datoriei. Aci în cameră, între patru au strigat şi strigă asupra mea; şi aceasta este în
ochi [...], te întreb ca Român. Spune-mi, întâm­ adevăr, toată mulţumirea mea, toată recompensa
plarea a adus ca desnodământul acestei ches­ veghierilor şi sacrificiurilor mele. Până mă per­
tiuni să fie astfel, şi dumneata să fii afară de secută străinii, până mă persecută fanarioţii şi
orice răspundere, sau dumneata ai cunoscut la puii lor, până mă înjură furii şi asasinii, până
facerea contractului acest articol ascuns şi te-ai când vociferă asupra-mi oamenii fără nid o ştiinţă,
preparat astfel cum să pui pe fiecare din noi în fără nici un principiu, până atunci e semn că e
această situaţie, ce la toţi ne dă o tărie morală?” nimic d-amestec între mine şi dânşii şi că nefiind
Şi cum Heliade admite că a cunoscut articolul şi al lor, sunt al naţiunii”.
a prevăzut deznodământul, Ştirbei „atunci îmi
puse mâinile pe umerii mei şi întorcându-se către De aici nu mai este decât o jumătate de pas
Cantacuzino, îi zise: «De veţi putea, frate, pro­ până la vehemenţa cu care judecă partida rivală
testa şi susţine autonomia, uite dumnealui, (Ghica, Arăpilă, Bălcescu) din timpul Revoluţiei
Heliade acesta, suntem datori această frumoasă şi de la 1848. Lăcusteanu, de pe poziţii adverse,

184
era tot aşa de pornit. Heliade adoptă un ton nu vână şi sânge, oase incai; şi tot oase de român
necruţător: ce mai pot învia, ca însuşi oasele peste cari pro-
fetiză Iezechiel. De peste Olt venia cel românesc,
„Un 1848 vine de peste Prut şi se dospeşte la la apus de unde vin uraganele ce curăţă aerul de
Iaşi de Fanarioţi, de fiii denaturaţi ai Moldovei morburi sau de ciume şi răstoarnă şi casele ce
şi se dospeşte, ca şi mişcarea de la Brăila, în casele nu stau pe temelii bune. Oltenii veniau cu acel
agenţilor Rusiei; şi vine apoi a se fermenta şi 1821 şi în capul lor era Tudor Vladimirescu”.
mai mult în Bucureşti, în casele unui general rus,
de însuşi membrii cabalei de la Brăila. Aceştia Dar nu e acesta unicul limba) al memorialis­
formară comitetul revoluţionar din Bucureşti; ticii lui Heliade. Peripeţiile legate de fuga care-n-
aceştia, comisia executivă de trei. Programa acestei cotro a miniştrilor din guvernul provizoriu, când
comisiuni fu: d-a ucide pe alesul naţiunii; de a cu zvonul intrării trupelor ruseşti, relatate în
da foc de trei părţi: de la Ocnele Mari, de la Memoires sur l ’histoire, sunt dramatic-vesele, antre­
Telega şi de la Islaz; de a deprăda averile împăr­ nante ca nişte scene de roman de spionaj, cu
ţind proprietăţile, de a viola persoanele, de a schimbări de nume şi paşapoarte false, cu suspans,
lovi în onoarea familiilor”. lovituri de teatru şi tot tacâmul. Ştefan Andronic,
o rubedenie, împreună cu care Heliade apucă
Moderatul Heliade se aprinde de indignare drumul Târgoviştei, e luat de autorităţile locale
în faţa numai în parte presupuselor planuri dis­ drept Ştefan Golescu. Heliade însuşi nu e recu­
tructive ale radicalilor şi, opunându-le punctul noscut de la început. Unii administratori locali
de vedere propriu, delirează sarcastic: regretă guvernul provizoriu, alţii ţin cu caimăcămia
care i se substituise între timp. La Pucioasa,
„Ipsilanţii de la 1848 (pentru că avu şi anul fugarii sunt arestaţi din ordinul unei energice
acesta Ipsilanţii săi) fură fanarioţii din Iaşi şi din femei, mama subadministratorului de plasă, care-1
Bucureşti: ginerele unui fanariot înţokt cu mantă recunoaşte în sfârşit pe Heliade. întreg orăşelul
şi nume de român. Iar Tudorii din 1848 fură face noapte albă în jurul casei unde sunt ţinuţi
tâlharii de Eliade, Magheru şi Tell; şi aceştia vin prizonierii. Unii se apropie de ferestre şi privesc
iar de peste Olt, de acolo de vinde mai sunt încă curioşi înăuntru. Discută cu voce tare, expri­
oase de român, peste cari se mai pot încă întinde mând păreri contradictorii. Pentru cei arestaţi,
vine şi piele, şi peste cari preotul Şapcă luă din atmosfera e de-a dreptul siciliană. Pe la miezul
mâinile lui Eliade, spre a citi, profeţia lui Iezechiel nopţii, sunt deodată percheziţionaţi, căci îi ajun­
şi chemă spiritul Domnului spre a le învia”. sese din urmă zvonul că la Heliade s-ar afla
banii din casa centrală a mănăstirilor. Pe neaş­
Dincolo de paranoia aceasta, este la Heliade teptate, soseşte subadministratorul, care se aflase
un stil folcloric fabulos şi biblic, anticipându-1 la Târgovişte, şi de pe calul înspumat de goană
izbitor pe al lui Eminescu din publicistică, în se aruncă direct la picioarele lui Heliade,
care el încearcă să convingă lumea că au existat strigând: „Vive la Constitution!”. Guvernul
în acelaşi timp două revoluţii —şi la 1821, şi la provizoriu fusese repus în drepturi. Heliade îl
1848 —una nelegitimă, importată, alta legitimă numeşte pe loc prefect pe salvatorul său,
şi naţională. Fireşte, el însuşi o reprezintă pe a recunoscând apoi, când scrie memoriile, că „il
doua, ca reîncarnare a lui Tudor: n’etait plus maître de lui-meme. II etait egare,
presque ivre de surprise; son egarement l’avait
„Aşa, doi 1821 fură: unul venia de unde şi-a emporte jusqu’a la fanfaronnade. II y a des
fost înţărcat dracul fanarioţii, în capul căruia era hommes qui savent supporter le malheur et que
Ipsilante; şi altul de unde se mai afla încă, dacă le bonheur ecrase”. La Târgovişte, e primit

185
triumfal de un oraş iluminat feeric la propriu ca împodobi tot omul mic de inimă”, comentează
şi la figurat. Sunt şi detalii picante. Aici se află Heliade în felul lui energic. Decepţionat de Franţa
de pildă justificarea purtării faimoasei mantale („unde sărmanul cerşeşte strivit de caleaşca boga­
albe, care i-a atras atâtea ironii şi acuza de a fi tului, unde văduva îşi etalează pruncii leşinaţi,
nutrit speranţe de regalitate. Heliade coboară sfârşiţi de foame, unde orfelina se corumpe şi
lucrurile la nivelul care trebuie să fi fost cel real. pehlivanul reprezintă societatea”), se îmbarcă
Mantaua i-o împrumutase unul din verii săi, pentru Constantinopol: „Marea era furtunoasă,
care nu-1 părăsea nicio clipă, în seara zilei de 19 ameninţa să ne înghită. îm i păru binefăcătoare.
iunie, când guvernul, arestat de Odobescu, este Pentru că ea avea să-mi spele picioarele de tot
eliberat şi Heliade constată că propria manta îi colbul”. Vaporul —pasăre care bate cu multiple
dispăruse odată cu retragerea soldaţilor din picioare apa —îi dă prilejul unor imagini suges­
palat. Cea a vărului său, necesară, căci era tive. Stilul de analogii culte, pe care l-am văzut
răcoare, era o manta de ofiţer de cavalerie imi- în articolele de critică, este acelaşi în proză:
tându-le pe acelea purtate de austrieci. Heliade „Marea începea a fi plină de stânce ipocrite,
pretinde a n-o fi purtat mai mult de două sau ascunse ca şi iezuiţii regatului de Neapole”. Sau:
trei seri la rând, dar că reacţiunea a speculat „Când vezi Etna, ţi se pare căminul unei făurării
împrejurarea ca pe o lezare a democraţiei de desmăsurate ce colcăie în rărunchii pământului”.
către unul din partizanii ei. Găsim şi observaţii de detaliu care ne izbesc
Prozatorul retoric analizat de Vianu în Arta prin nu ştiu ce justeţe capabilă a caracteriza un
se vede cel mai bine în Suvenire şi impresii ale unui om: „Când călcarăm pe uscat, căzurăm în mâinile
proscris, broşură care, în prima parte, continuă în unui ebreu ce vorbea greceşte, franţuzeşte, italie­
forma jurnalului de călătorie faptele de unde neşte, englezeşte, turceşte, totdeodată. Făcea un
le-au lăsat Memoires sur l ’histoire. A doua parte pas înainte şi se întorcea de două ori înapoi,
este curat ideologică şi la fel de neinteresantă când în dreapta, când în stânga”. Iată şi imaginea
literar ca şi partea a treia a Echilibrului între unui vapor naufragiat, animal colosal, mitologic:
antiteze. Dar jurnalul de călătorie merită atenţie. „Ramses era plecat pe pântece, înfipt într-o
In ştiutul lui stil biblic, Heliade înfăţişează stâncă submarină, cu o roată afund şi cu alta în
atrocităţile la care s-au dedat, după înăbuşirea aer. Coastele-i era sparte şi apa amară vâjâia
revoluţiei, armatele de ocupaţie. Stilul este exaltat în cămarele-i afunde. Sonul aburilor, ce sta să
şi abundă în anafore, ca şi Cântarea României a lui înceteze, semăna cu hârâirea agoniei unui ani­
Russo, indicând surse comune pentru întreg mal colosal. Verde ca guşterul era stânca şi
acest retorism romantic de la noi. Pe buzele lui lucea ca solzii lui subt apa transparentă, ce sta
Eliade se află aproape în orice ocazie o frază să înghiţă nava şi oamenii”.
grandilocventă. Cercetat de vameşii francezi, în câteva pagini răzleţe, memorialistul îl
care îi găsesc multe lucruri străine, el declară: imită conştient pe Negruzzi. Dispoziţiile şi încercările
„Nu-i încă nimic francez în mine, în afară de mele de poezie au fost, recunoaşte autorul, sti­
inima mea”. El e totuşi capabil de ironie. mulate de Cum am învăţat româneşte. Ele sunt
Primul drum în Paris este pe Champs Elysees, a pline de haz şi au stilul încă foarte firesc al primei
cărui rezonanţă clasică îi place, dar acolo nu noastre proze memorialistice. Heliade poves­
vede fericiţi în paradis, ci o liotă de decoraţi cu teşte cum un vizitiu care citea Alexandria în
U gion d ’honneur. „Să vezi atâţia oameni prim- gura mare în poarta bisericii Creţulescu l-a
blându-şi vanitatea pe Câmpiile Elizee!”, exclamă determinat să se lase de cartea grecească pentru
proaspătul exilat. Ministrul de externe întârzie cea românească: „Plecam dimineaţa să merg la
a-1 primi: „Bănuiam că era vorba de una din şcoală, dar mă întorceam pe altă uliţă, intram
acele grandori pitice cu care se străduieşte a se prin grădină şi, pe după case, pândind să nu mă

186
vază nimeni, mă urcam în pod; mă băgăm subt să încurajeze pe şcolari. Venea iarna: lemne de
un coş şi acolo citeam vitejiile lui Alexandru cel nicăiri; fiecare şcolar aducea câte un lemn dupe
M are...” Avea 9 ani. O slujnică urcă în pod unde găsea, care abia era în stare să încălzească
după nişte lână şi se sperie găsindu-1 acolo pe preajma unei sobe sparte ce umplea clasa de fum
chiulangiul de la şcoală, încât scoală toată casa şi să topească fulgii de zăpadă ce vijelia îi răpezea
cu ţipetele ei. Cititorul Alexandriei e scos frumu­ pe ferestrele cele sparte. Tremurând cu mâna pe
şel din „cabinetul de lectură”, de sub coş adică, compas şi pe cretă, ne faceam lecţia şi Dumnezeu
şi expediat la dascălul grecesc, care-1 primeşte în a binecuvântat ostenelele noastre, ce era nişte
bătăi. II salvează din mâinile lui şi de la supliciul minuni ale dragostii şi ale hotărâriF.
citirii octoihului ciuma lui Caragea. „Toată lumea
era tristă atunci; numai eu eram vesel”, zice înrâurirea lui Negruzzi şi Kogălniceanu o
Heliade cu un umor ce-1 vesteşte pe al lui vedem şi în acele proze scurte pe care Heliade
Creangă. La o stână, unde e trimis până la isto­ le-a scris pentru a le publica în gazete. Publicis­
virea molimei, citeşte Pogorârea Maicei Domnului la tica este de altfel un capitol imens şi variat, care
iadV iaţa Sfântului Alexie şi altele, iar mai apoi ar merita să fie examinat îndeaproape. Echilibru
la Braşov Istoria lui Arghir. „Mă încurca însă că între antiteze şi Diversele reunesc texte ce au fost,
nu ştia nimeni să-mi spuie ce este murţa; într-un multe din ele, la origine publicate în presă. Ele
cuvânt, eram de minune în casă când mă auzea sunt o bizară operă de popularizare în multe
fetile spunându-le pe dinafară, în stihuri, Istoria. domenii şi care ne-ar părea şi mai curioasă
Când ziceam: «Hip! hop! la a mea iubită», decât este dacă n-am şti că şi alte cărţi din
aveam şi biciul în mână; plesneam cu dânsul şi romantism au acelaşi caracter hibrid, semiştiin-
săream în sus, dar mi-era necaz de ce n-are ţific şi semiliterar: Convorbirile economice ale lui
şi biciul meu puterea aceea de farmec (să mă Ghica, Istoria critică a lui Hasdeu, studiile
facă să zbor)”. Materia acestor amintiri mai este lui Odobescu şi altele. Genul prozei publicistice
reluată spre bătrâneţe în Librărie naţională română este creaţia romanticilor paşoptişti, ca şi memo­
şi în postuma Daniel Tomescul. Dar cele mai vechi rialistica. Nu ne vom mira deci să aflăm ieşind
amintiri legate de şcoală (de data asta ca pro­ de sub pana lui Heliade, de exemplu, acele
fesor) sunt tot acelea din scrisoarea către fiziologii aşa de răspândite înainte de revoluţie
Negruzzi din vara lui 1836. Aici este Heliade un şi în care s-au ilustrat toţi scriitorii vremii, fără
foarte natural stăpânitor al limbii: excepţie. Doar că Heliade nu rămâne mult timp
la generalitatea portretistică (Coconiţa Drăgana,
„Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, Coconul Drăgan), împins la „personalităţi” de
ca să pot a mă folosi dintr-însa, cugetând de temperamentul lui războinic. Domnul Sarsailă
mai multe ori asupra unui objet ceea ce am autorul nu numai critică o manie (aceea a autor-
cugetat o dată, m-am făcut apostat din casa lâcului), dar loveşte de-a dreptul în Grigore
părintească, care îmi propunea protecţie, slujbe, Alexandrescu şi în Cezar Bolliac, deveniţi o
chiverniseli şi m-am pus în mijlocul zidurilor obsesie pentru Heliade. Lunga şi cam nesărata
celor sfărâmate din Sf. Sava, un biet dascălaş cu diatribă nu l-a oprit pe Călinescu de a-i lăuda
50 lei pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, vocaţia pamfletară şi truculenţa argheziană a
hotărâţi şi fanatici în hotărârea lor şi în priete­ limbajului. Cu excepţia scenei în care C.A. Rosetti
şugul meu, am împărţit leafa mea între dânşii şi (nenumit, dar indicat destul de clar, după cum a
am început lecţiile mele la gramatică, până când remarcat, întâiul, Duică, urmat de Călinescu şi
am sfârşit cu dânşii un curs de matematică şi de de alţii), smulge lăutarului apatic scripca pentru
filosofie, în limba naţională vreme de şase ani, a-şi declama singur versurile cunoscutei lui
fară să mă întrebe cineva ce fac, fară să vie cineva romanţe (pe care un editor actual o publică

187
separat, sub titlul Aristocraţia şi evghenia, deşi ea după 1848, rezultă mai curând amărăciune decât
face parte din Echilibru), toate celelalte pagini năduf şi, în orice caz, se vădeşte o anumită
îndreptate contra confraţilor nu sunt de calitate. înţelegere a lucrurilor: „Frate, să vă spui de unde
E adevărat că există oarecare efecte de limbaj, o vine dezbinarea. Cereţi de la mine o prudenţă
vervă a batjocurii (despre Bolliac-Sarsailă: „El e ş-o răbdare ce am avut-o, şi dv. niciodată nu
totul, el are patentă de zavergiu de la curţi mari v-aţi socotit a o avea. Mişcările, fraţilor, nu se
şi potente, şi însuşi de la societăţi ce nu sunt fac cu un om, doi; şi dacă se fac cu mulţi,
nici mai mult, nici mai puţin decât medicale. El e înţelepţii iau cu binele mulţimea şi economisesc
armat cu baiere şi carmeni de la iezuiţi. în lipsa patimile, debilităţile umane. Dv. toţi, cu popolul
lui din ţară, câte n-a mai suferit, câte roluri n-a întreg, le-aţi aţâţat. De câte ori ţara, popolul a
mai jucat, pe la câte închisori n-a mai fost! şi tot strigat din nenorocire numai un nume, d-atâtea
pentru patrie, tot pentru libertate; azi se face ori s-a făcut câte o despărţire şi s-a răcit o inimă
Figaro, mâine, Don Pascale, poimâine Dulcamara, mai mult”. Neaşteptat de moderatul Heliade nu
cavaler de industrie, scamator; foc scoate din pierde nici acest prilej de a condamna aţâţarea
ochi, ace şi cordele pe nas. Târgoviştea tremură patimilor. Ghicim uşor cine este omul al cărui
de el, să nu i se dea foc. Piteştii se crucesc, nume a fost strigat, dar nu rămâne mai puţin
Craiova credulă crede şi e în pericolul de-a-1 limpede că dezbinarea sistematică a fost o tristă
alege de meimandar şi preparator al unui viitor realitate în revoluţie. Motivele de livoare (pismă)
cum nu s-a mai auzit. Domnului Sarsailă azi îi e au fost cu siguranţă cele arătate de Heliade, deşi
urâtă tirania, mâine are trebuinţă de un împărat; un oarecare accent autocritic ar fi fost de
azi e cu democraţii, mâine cu poleacii ce vor să rigoare mai ales aici. („Fiecare crede că el a fost
anexeze România la Polonia; azi agent al unei corpul şi sufletul mişcării. în van le-am spus şi
puteri, mâine al alteia”), dar conjuncturalismul le spui că fiecare n-a fost decât un membru mai
şi aspectul de delaţiune încearcă zadarnic să bage mult sau mai puţin important: când văd pe câte
capul ca struţul în nisip, sub principii şi con­ unul răsărind în naraţiile mele, sau cu vorba,
vingeri nobile. Tocmai transfigurarea estetică a sau cu fapta —şi nu că îl fac eu a răsări, căci eu
materialului nu-i reuşeşte lui Heliade în multe nu spun decât cele ce am văzut —atunci, frate,
din pamfletele sale. Sigur că unele (cum ar fi se pălesc, şi devin vineţi, concep răzbunări
fiziologia ciocoilor, tot din Echilibru, anticipând-o şi calomnii.”) Ca şi C.A. Rosetti, Odobescu şi
pe a lui Filimon, sau acelea în care se parodiază Hasdeu, Heliade ne-a lăsat un lot compact de
limba ardelenilor, a muscalilor sau a grecilor —o scrisori către soţia lui, Maria (Mariţa). Prima
predilecţie la Heliade) se citesc cu oarecare interes fiind din 1823, ultima e din 1869. Suită, au doar
încă. însă multe din „urzicele”, brebeneii şi vio­ între 1848 şi 1851, restul fiind disparate. Cores­
relele sale (specie de publicistică înţepătoare, pondenţa debutează, aş zice, ex abrupto, cu o
imitată după Viespile lui Karr) s-au ofilit. Restul scrisoare în greceşte, a tânărului de 21 de ani,
textelor, romantice (O preîmblare p e Dealul plină de imputări lamentoase şi într-un stil
Mitropoliei), altele în maniera evocatoare de mai tragicomic absolut inimitabil („Nefericito! Mariţo!
târziu a lui Ghica (Polcovnicul), moralizatoare (Jupan Tu, izvor şi pricină a lacrimilor, a nenorocirilor
Ion), lirice (Imn către holeră), când nu reprezintă mele. Tu, Mariţa mea, cea tare dulce.”) în 1837,
simple prelucrări, nu mai pot fi luate astăzi decât când începe scrisorile în română, Mariţa e deja
sub beneficiu de inventar. „draga (buna, scumpa) mea surioară”, ţinută la
In schimb, scrisorile, unele nu de mult intrate curent, mai ales în timpul revoluţiei, cu toate
în circuit public, merită atenţie, deşi Heliade e întâmplările, între care Heliade nu le uită pe cele
departe de a-şi pune întreg geniul în ele. Din bogate în coincidenţe misterioase şi semnificative:
cele, nu prea numeroase, adresate exilaţilor de

188
„...P e seară începură a tipări Proclamaţia. mi-am nedreptăţit copiii. Şi nimeni nu-şi aduce
Pusesem la cale, stam singur şi cum se tipărea aminte de mine”.
25 de bucăţi, le strângeam sul, ca să se scoată
de subt acoperemântul tipografiei. Era seară, E supărat pe toţi şi pe toate. Lui Lamartine,
cel dintâi sul îl luai să mă duc a-1 ascunde. pe care îl vizitează într-un rând, îi face un por­
Aveam puţină treabă în canţelarie, uşa era des­ tret muşcător, începând cu fastul de două parale,
chisă şi fereastra asemenea. Cum intrai înăuntru, grosolan şi cu numeroşii lachei care-1 impresio­
pe întuneric, simţii ceva zburând pe sus. Mişca­ nează ca pe Swann la Madame de Saint Euverte:
rea şi grijea de a ascunde fapta în care mă
ocupam mă sperie şi ardicai mâna cu rolul „M-am dus în prima sâmbătă, în mijlocul
printr-un instinct să mă apăr. Lovii ceva în aer republicii, un lacheu la scară, altul la uşă, un
cu rolul ce era îndestul de greu, şi o dată căzu la fecior în tindă ce lua mantalele şi altul ce întreba
picioarele mele. Zisei să aducă lumânarea, şi numele. El se ducea până în uşa salonului unde
scândurile era pline de sânge, şi la picioarele era lumea şi acolo striga tare: «Domnul cutare»,
mele o cucuvaie ucisă cu cele dintâi Proclamaţii”. ca să auză stăpânul sau stăpâna casei, să ştie cât
să se scoale şi până tinde să-ţi iasă înainte.
în primăvara lui ’49, ajuns la Paris, recapi­ Stanţele era tot acelea, două toate, nici cât cele
tulează prăpăstios şi alarmant: două din faţă unde v-am lăsat în Braşov, şi
peste trei sute de oameni în picioare, ca sarde­
lele. D. Lamartine, în cravată albă, în picioare,
„Se apropie şase luni de când m-am despărţit
dând câte o bună seara în dreapta şi în stânga, şi
de voi, şi nici o ştire pozitivă n-aveam despre
când striga feciorul câte vreun conte, vreun
cum vă aflaţi. Singura scrisoare ce primii aceasta
ambasador (căci de aceea striga, ca să auză şi
este. Am trecut peste pericole, am suferit neaverea,
oamenii), atunci chipul său, perii săi cei albi
frigul, nerepaosul, tempeste, naufragiuri; am
pare că zicea: «Vedeţi cine vine la mine»... Eu
văzut moartea cu ochii. M-am săturat de lume
gândeam că voi afla cel mult zece-douăzeci de
şi de oameni; m-am deziluzionat de europeni şi
inşi, ca Beranger, ca Lamennais, ca Kinet, actori,
de franţezi mai vârtos; şi nu-mi mai rămânea pe
artişti, oameni de litere, adunaţi împrejurul
lume decât fiinţele cele mai scumpe ce le-am
căminului familiar, citind ceva, spunând ceva.
avut totdauna”.
Unde? Ce cu gândul n-am gândit. O curte de
rege într-o mansardă şi mansarda cu lachei —o
Culpabil faţă de soţie şi cei cinci copii, comedie! Un Bourgeois gentilhomme, cu deosebire
mizantropia exilatului ia o turnură dramatică: că bădăranul lui Moliere, fiind scris de dânsul,
te face să râzi, să petreci. Bădăranul ăsta te face
„Nu văz pe nimeni din ai noştri. Nenoro­ să plângi de milă”.
cirea i-a înnebunit pe toţi, cu toate că unii n-au
fost niciodată cu minţile întregi. Critic pe alţii şi Familia îi este în ţară, apoi la Rusciuc,
ar trebui să încep de la mine. Oh! mult v-am Constantinopol şi Chios, el la Paris, lipsit de
nedreptăţit, copilaşii mei! Patria şi naţia a învins cele mai elementare ale vieţii, năpădit de griji,
toate simtimentele mele. Facă Dumnezeu ca de remuşcări („de voi îmi este, inocente fiinţe,
astă patrie şi astă naţie să nu aibă niciodată a-şi voi nu meritaţi aceste rigori ale soartei”), iritat
imputa că a fost nedreaptă şi ingrată către un de „aiurările” Mariţei, căreia îi recomandă, fireşte,
om care a sacrificat tot pentru dânsa, şi stare, şi „moderaţie”. Obsesia fiind (ca la toţi corespon­
viitor, şi copii, şi însuşi suflet, căci acum nu mai denţii români) neregularitatea poştei, îşi nume­
am nici suflet; el e pierdut de când mă văz că rotează scrisorile şi-i pretinde şi Mariţei acelaşi

189
lucru. Are dificultăţi cu banii: veşnicele datorii tică, niţică istorie. A, uitai, şi mitologie”), împăr-
ale intelectualului român din a doua jumătate a tăşindu-i însă deplin crezul şi spunându-i-o în
secolului XIX! Apoi, clevetirile, invidiile, „nuve­ cuvinte foarte demne şi foarte frumoase:
lele” care otrăvesc sufletul. Heliade, care o pune
în gardă pe Mariţa, se dovedeşte, cel puţin în „Eu, în toată viaţa mea cu tine, ţi-am hrănit
această privinţă, foarte înţelept. Nu e deloc acel principele sfinte cu care te-a născut buna ta şi a
„nebun” al tradiţiei. Chiar dacă oameni ca Tell mea mamă. Am luat crucea şi copiii la 28 mai
şi el au aceleaşi convingeri politice, iată, nu pot 848, am luat-o cu inima plină de hotărâre, ca să-ţi
fi prieteni din motive de fire şi de educaţie dezleg ţie mâinile, să poţi lua şi tu crucea ta la
diferită. Este „indignat” că Tell o calomniază 9 iunie. Şi dacă copiii noştri vor fi uitaţi şi
pe Mariţa, după ce a stat la masa ei. Despre alt abandonaţi de bunul şi dreptul nostru Dumnezeu
aliat politic, popa Şapcă, cel cu emoţionanta şi vor cădea în mizerii, apoi, frate, îţi spui cu
rugăciune de la Islaz, îi scrie cu obiectivitate şi inimă curată că deopotrivă suntem complici,
bun-simt: şi eu poate mai mult, căci când mă rugai tu şi
bunii fraţi Goleşti (care au devenit vitregi pentru
„închipuieşte-ţi un pârcălab onest, fără carte, noi), când mă rugaţi, zic, dacă eram numai
făcut popă şi cu rangul preoţiei, în contact nu mamă, trebuia să zic: asiguraţi-mi întâi munca
cu profesia, ci cu arendaşi, zapcii etc. Carte de 30 ani, care este viitorul a 5 copii, şi aşa plec.
nu ştie, ştie însă să mănânce, să bea cu zapciii, Dar eu ca şi tine am uitat că sunt mamă, eram
să înjure ca dânşii, să aibă de bons mots ciocoieşti; cum sunt, româncă”.
judecă însă drept, lucrează drept [...] E în stare
să insulte o femeie fără să ştie că insultă, să facă Nu se putea ca un om cu atâta simţ al
un rău fară a şti că face rău. Din partea asta spectacolului ca Heliade să nu fi scris şi teatru.
poate merge d-a dreptul în rai: e prunc”. Este totuşi domeniul cel mai nesatisfăcător ilustrat
din toate în câte s-a încercat. Până la Alecsandri
Dar cum era aceea căreia îi sunt adresate şi Caragiale, teatrul naţional în genere este lipsit
de valoarea poeziei şi a prozei. Romantismul
aceste scrisori? E, incontestabil, o femeie inteli­
nostru nu s-a afirmat şi n-a pierit prin teatru, ca
gentă, cultivată şi energică. înfăţişarea primirii
cel francez. Heliade şi-a considerat piesele
ce i se face de către Reşid-paşa, primul-ministru
„mistere”. Ele sunt idilice sau teziste. Li se
turc, în 1849, este remarcabilă, toată convor­
poate recunoaşte o oarecare valoare de limbaj.
birea denotând din partea ei un just instinct
De exemplu, în Proces general, avem discursul lui
politic. Mariţa e o ambasadoare utilă, şi nu Musiu Rapacea —liberalul, roşul —pitoresc şi
numai a soţului ei, dar şi a altor exilaţi români, demagogic, anunţând pe Clevetici şi pe Caţavencu.
risipiţi prin lume. Ştie să farmece, să roage, dar Voiaj din Podul M ogopaii până în ţigănia Vlădichii
şi să bată din picior (la propriu!), cum face seamănă cu pamfletele dramatizate ale lui Iordache
mamei lui Ali-paşa, ministrul de externe, când Golescu, după cum a remarcat Paul Cornea,
acesta întârzie a-şi ţine o promisiune. Faţă de care i-a atribuit-o scriitorului cu solide argu­
bărbatul ei are o admiraţie neţărmurită, care n-o mente şi a publicat-o prima oară în 1986. Până
împiedică să fie uneori ironică şi tăioasă. („Ce atunci piesa era socotită a fi a lui Iancu
am putut eu să asigurez copiilor pentru ave- Văcărescu. Ar fi fost scrisă în 1839 şi la ea s-ar
ninul lor şi n-am asigurat? Eu n-am avut alt referi un pasaj dintr-o scrisoare către Negruzzi.
capital decât moral, le-am dat şi prin ăla nu mai La argumentele editorului (altele, independent,
pot să trăiască oneste, să sufere oricare tiranie, la Mircea Anghelescu, 1986) poate fi adăugat şi
sărăcie şi să nu fac nimic dezonorabil. Domnia-ta acela stilistic, că presa foloseşte frecvent proce­
le-ai dat o umbră de învăţătură, niţică grama­ deul parodierii unor jargoane. în fraza lui Eliade

190
există câteva asemenea abile parodii. în piesă e scrisă la noi înainte de Maiorescu, şi ca anver­
parodiat jargonul franţuzit. Ocazională ca şi gură morală şi filosofică, şi ca artă literară. Tot
Sărbătoare câmpenească (aceasta, cu desăvârşire Călinescu a remarcat şi asemănarea esenţială cu
insignifiantă), piesa nu mai e idilică, ci „neagră”, poetul Luceafărului: numai ei doi, în tot secolul
în locul „pozitivilor”, avem aici exclusiv eroi romantic, posedă o mare gândire unitară, care le
negativi. Subiectul e istoric şi se referă la călă­ străbate opera de la un capăt la altul, irigând-o
toria lui Câmpineanu din 1838 pe la curţile ca o reţea inextricabilă de canale. Cei care i-au
Europei ca să obţină sprijin în apucarea dom­ studiat această gândire şi sursele (inegalatul
niei în Ţara Românească. Protagonistul (numit D. Popovici) au rupt-o de obicei de opera literară.
în presă Caco) adună partizani politici la sfat. După ce personalitatea politică şi culturală i-a
Le ţine un discurs „liberal” în care îi evocă pe înăbuşit poezia şi proza, iată altă separaţie deve­
străbunii glorioşi, de la Romulus la Traian. Musiu nită rutină, aceea dintre ideolog şi artist. E ca şi
Rapacea din Proces general evoca şi el aproape cum biblicul, raţionalistul, misticul, păgânul, con­
aceleaşi nume. Iată un nou argument în favoarea servatorul, socialistul, eruditul, imaginativul, pro­
paternităţii. Urmează o lectură din opere literare fetul, pragmaticul, luministul, clasicul şi roman­
proprii a partizanilor lui Caco (între care Cătetai ticul ideolog n-ar avea o operă artistică pe
ar fi Bolliac şi Gugorici ar fi Alexandrescu), măsura doctrinei. Am arătat, nu o dată, de ce
remarcabile ca încercare metodică de parodiere această idee este greşită. In definitiv, Heliade
a unor stiluri literare (după încă necunoscuta n-are, s-ar părea, nici până în ziua de azi o
Ţiganiadă şi înainte de I m gura sobei). situaţie absolut clară în istoria literară. Mircea
Personalitatea lui Heliade i-a copleşit până Zaciu a observat că există o ereditate a aver­
şi opera proprie. Cel puţin aceasta este impresia
siunilor în privinţa lui. într-adevăr, contem­
pe care ne-o lasă aproape toate comentariile
poranii şi urmaşii imediaţi au adoptat poziţii
moderne. Tonul l-a dat chiar întâiul critic, în extreme: de adulare (Depărăţeanu îl plângea în
accepţia de astăzi, care s-a ocupat de el, Ovid
1849 ca pe Dante exilat din Florenţa) şi de
Densusianu. „Netăgăduit că şi când e să jude­ negare. în secolul XX, adularea încetând prin
căm pe Heliade —scrie el în Uteratura română
îndepărtare de obiect, negarea s-a consolidat,
modernă —trebuie să ţinem seama mai mult de
paradoxal, din aceeaşi cauză. Deşi patimile
rolul lui în mişcarea noastră culturală decât
trebuiau să se fi stins de mult, ele au continuat
de însuşirile de scriitor”. Aşa se face că mai ales
să fie active. Doar Macedonski (temperament
acestea din urmă au stat în umbră. înainte de
apropiat) a mai avut parte de atâta îndârjire. E
Călinescu, şi uneori nici după aceea, nimeni n-a
drept că G. Călinescu a făcut pentru recupe­
preţuit lirica heliadescă, totuşi virtual a unui rarea scriitorului mai mult decât oricine: dar
mare poet, poate singurul nostru High Romantic
aprecierea omului rămâne şi la el defavorabilă.
de până la Eminescu. Proza, mai înrudită cu a
Personajul din Istoria călinesciană e un bufon
epocii Biedermeier, este însă proiectată pe planuri caraghios, în pofida anvergurii sale spirituale.
mai vaste decât a oricărui contemporan şi are
Ceva din acest unghi maliţios se păstrează şi la
un suflu incomparabil. Dacă n-a reuşit totdeauna
Al. Piru, în măsura în care, dintre dimensiunile
în fiecare specie şi gen romantic în parte,
personalităţii, aceea comică şi pamfletară este
Heliade le-a încercat pe toate, a desţelenit un
net privilegiată. O încercare de a privi şi faţa
teritoriu vast cât o întreagă literatură. în sfârşit,
cealaltă a făcut Ioana Em Petrescu, care a văzut
critica lui literară, aproape ignorată în afara
în Heliade o alternanţă de epopeic şi satiric, de
schelăriei de idei pe care stă (deci tot latură
sublim şi caricatural, precum şi o teatralitate
pragmatică, fiindcă aceste idei au avut în con­ fundamentală, datorată faptului a fost un con­
temporaneitate ecou), este cu mult peste aceea
templativ care şi-a tradus contemplaţia în act şi

191
a pus la rădăcina fiecărei acţiuni un gest se facă dreptate, nu atât omului politic (şi el
simbolic. O nouă simplificare propune Marin victimă a unilateralizării), cât poetului, prozato­
Mincu, crezând a putea adopta eticheta de heHadism rului, criticului spre a se înlătura prejudecata
pentru întreaga tendinţă novatoare, antitradiţio- persistentă a „culturalului”, descălecător şi des-
nală pe care o aduc în cultura noastră muntenii. ţelenitor, dar cu o operă literară informă şi
Mai întemeiată este altă caracterizare: „Ca per­ imperfectă, de necitit. Nu trebuie răsfrânte
sonalitate creatoare, heliadiştii sunt de tipologie asupra operei literare nici defectele ortografiilor
barocă”. Curiozitatea este că, dacă astfel de succesive care au desfigurat-o. Opera lui Heliade
formulări, unele mai norocoase, altele mai puţin, este cea mai de seamă din toată prima parte a
abundă, examenul operei literare continuă să ne secolului XIX românesc.
ofere un spectacol mult mai sărac. E timpul să

GRIGORE ALEXANDRESCU
(22 februarie 1814 —25 noiembrie 1885)

stabili disocieri utile. La toţi prozatorii şi poeţii


noştri paşoptişti se vede bine în schimb spiritul
Biedermeier. (Asachi sau Heliade fiind singurele
excepţii.) Ei sunt aşadar romantici în felul vre­
mii lor, având aceeaşi mentalitate caracteristică
şi scriind în genurile şi speciile care erau la
modă în toată Europa primei jumătăţi a seco­
lului XIX. E destul să deschidem la acest
capitol monumentala monografie consacrată de
Sengle fenomenului ca să descoperim îndată că
bunăoară Alexandrescu s-a manifestat în exact
acele forme pe care istoricul german le con­
sideră tipice, numindu-le utilitare ("Zmckformen):
poeme didactice, fabule, satire, epistole, epi­
grame, aforisme, memorii şi jurnale de călătorie.
După cum, enumerând trăsăturile morale comune
producţiilor epocii dintre Restauraţie şi Revoluţie,
pe care numeroşi cercetători le-au surprins, ne
convingem imediat că niciuna nu lipseşte de la
Alexandrescu: intimism, lipsa marii pasionalităţi,
înclinaţie spre confort sufletesc, ironie, spirit,
militantism combinat cu pesimism, anxietate cu
Este Grigore Alexandrescu un romantic optimism şi realism cu idealism. Niciun alt poet
sau un clasic? întrebarea aceasta şi-au pus-o, român nu ilustrează mai fidel paradigma roman­
într-o formă sau alta, absolut toţi comentatorii tismului îmblânzit al epocii de dinainte de 1848.
operei lui. Este o întrebare cu desăvârşire falsă, In aceste condiţii, a voi să-l definim drept un
câtă vreme noi n-am avut clasicism şi roman­ clasic silit de împrejurări să scrie ca un romantic
tism în stare suficient de pură, încât să putem ori din contra drept un romantic grevat de o fire

192
şi de o educaţie clasică înseamnă a mpe de fapt (din păcate, devenit public abia după şaptezeci
simţirea omului de modul expresiei poetului, ca de ani), făcând observaţia interesantă că
şi cum am avea acces la cea dintâi în afara celei Bolintineanu sau Alecsandri au avut răsunet
de a doua: după unii Alexandrescu ar fi fost înaintea lui Alexandrescu, din cauză că postpa-
un suflet profund şi sfâşiat, după alţii doar un şoptismul, până la tânărul Eminescu inclusiv, a
epicureu şi un histrion; melancolia lui părând preferat optimismul lor folcloric şi patriotic. Lui
incontestabilă câtorva, alţii, destui, au socotit că Alexandrescu i-a venit rândul după 1880, când,
nu poate fi vorba la el de o reală structură de în pofida faptului că Maiorescu nu-1 menţio­
elegiac. Astfel de ipoteze rămân în veşnicie nează, poetul începe a fi apreciat odată cu
neverificabile. Mai solidă este ideea unor istorici Eminescu de la maturitate, pentru pesimismul
literari după care sensibilitatea lui Alexandrescu lui grav şi metafizic. Deşi selectat atât de târziu,
este dublă, bicefală, bipolară etc., fiindcă aşa Alexandrescu s-a bucurat de o anumită trecere
este sensibilitatea epocii lui. Paul Cornea e cel şi în ochii contemporanilor, fiind recunoscut ca
mai clar în această privinţă: „Mulţi l-au consi­ unul din primii care au schimbat poezia. Opera
derat drept un produs de metisaj, un amestec de lui este practic încheiată în 1847, aşadar mai
romantism şi clasicism. De fapt, el e un romantic înainte ca Alecsandri sau Bolintineanu să debu­
printre clasici şi un clasic printre romantici. Cu teze în volum.
alte cuvinte, e un scriitor de tranziţie, iluzio­ O idee atrage atenţia în prefaţa lu
nând asupra situaţiei proprii, exponentul unei Alexandrescu la culegerea din 1847 şi anume
perioade contradictorii, de ambiguitate şi pio­ aceea că arta adevărată cere o compunere îngri­
n i e r a t . I n s ă ca să fie tranziţie, trebuie să fi jită, o desăvârşire formală, de care literatura
existat înainte un clasicism şi pe urmă un roman­ noastră, alcătuită „până în anii din urmă de
tism, ambele de o factură mai pură şi mai clară nişte balade tradiţionale, inspiraţii necultivate”,
şi în orice caz deosebită de cele pe care le putem nu s-ar fi dovedit în stare. Nu e sigur dacă
vedea reunite într-un hibrid, la Alexandrescu poetul are în vedere producţiile populare, deşi
însuşi. Curiozitatea e ca Alexandrescu, ca şi alţi dezinteresul lui pentru folclor a fost evident,
contemporani ai lui, poeţi ori prozatori, a fost cele vreo cincizeci de Cântece de peste Olt şi din
un pionier, dar nu un scriitor de tranziţie: a dat alte locuri culese în tinereţe fiind un simplu
naştere adică unei literaturi, aceea de formulă fenomen de modă. Clişeul romantic, conform
Biedermeier, neavând nici înaintaşi mai clasici, de căruia poeţii au fost „cele dintâi instrumente ale
la care să fi pornit, nici urmaşi mai romantici, geniului noroadelor”, se împleteşte cu necesita­
pe care să-i pregătească. Are dreptate, în fond, tea cultivării formei. „Dar cu cât arta e mai fru­
Mihai Zamfir, când susţine că reforma romantică moasă, atât este mai anevoie”, zice Alexandrescu,
a fost inclusă la noi în reforma mai largă neo­ dintr-un impuls mai rar în epoca paşoptistă de a
latină, prin care paşoptiştii au creat două dintre corecta spontaneitatea naturală a creatorului
paradigmele durabile din poezia noastră limba prin efort conştient. S-ar putea deduce de aici
literară, până astăzi rămasă aceeaşi în esenţă, şi că Alexandrescu s-a supus codului romantic
au introdus totodată speciile şi genurile literare paşoptist cu oarecare precauţie. Personalitatea
modeme. Rolul lui Alexandrescu este, în ambele lui este bine marcată, oricât de impregnate i-ar
privinţe, absolut remarcabil şi de aceea expe­ fi versurile de aerul timpului.
rienţa lui relativ modestă şi fară anvergură s-a Lirica de meditaţie patriotică, aceea care,
dovedit în unele privinţe mai rodnică decât alături de fabule, i-a făcut din prima clipă gloria
a unui Eliade, genial, dar extravagant. De ecoul şi prin care poetul a rămas până astăzi în
scriitorului s-a ocupat, cu veleităţile lui de socio­ manualele de şcoală, este, poate, partea cea mai
log al literaturii, Ibrăileanu, în cursul din 1909 înduioşător-naivă a operei sale. Insă retorismul

193
substanţial al versurilor (multe cu adevărat fru­ iniţială a poeziei lui Alexandrescu, este, pentru
moase, cum ar fi catrenul de început din Umbra Eminescu, cucerirea ulterioară a unei experienţe
lui M ima) a făcut ca trohaicul de 15 (16) silabe negative. Şi, dacă Alexandrescu este un pre­
cu cezură mediană să poarte în poezia noastră cursor al lui Eminescu, constatarea aceasta ne
marca „Alexandrescu”. Deşi este şi versul viitor ajută să înţelegem şi în ce sens precede autorul
al Scrisorilor eminesciene, avem aici probabil Anului 1840 pe poetul Melancoliei’. Eroarea, mai
singurul caz în care Eminescu n-a izbutit să-şi vizibilă la Popovici decât la ceilalţi, constă în a
deposedeze înaintaşul de identitatea lui. E posi­ defini un pretins conţinut sufletesc al poetului,
bil şi ca Alexandrescu să beneficieze retroactiv când e vorba de cu totul altceva şi anume de o
de confuzia urechii noastre la auzul gravelor şi stilistică. Elegia lui Alexandrescu este aceea
sentenţioaselor muzici: romantică şi lamartiniană răspândită în toată
Europa de după 1820 (la care s-au adăugat
„Au trecut vremile-acelea, vremi de ecouri din alţi poeţi, îndeosebi din Byron), după
fapte strălucite, cum au arătat numeroşi cercetători începând cu
Insă triste şi am are...” Pompiliu Eliade (1904) şi sfârşind cu Mircea
Anghelescu (1973). G. Călinescu a putut afirma
Sau: net că „într-o parte a ei, poezia lui Alexandrescu
este cea mai puternică expresie a lamartinismului
„Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr la noi”. Melancolia împinsă până la afectarea celei
au stat.” mai nevindecabile suferinţe morale este, când
debutează Alexandrescu, un stil şi e inutil să
Niciun alt poet român nu mai este eminescian încercăm a vedea dacă îi corespundea ori nu o
avant la lettre în acest mod esenţial în care a simţire reală. E greu de găsit dovezi în sprijinul
izbutit să fie Alexandrescu. Nicoleanu, Bodnărescu unor afirmaţii categorice de genul: ,Alexandrescu
şi alţii au devenit, prin puterea atracţiei, simpli nu are structură de elegiac” (Horia Bădescu,
sateliţi eminescieni. Nu şi poetul Umbrei, rămas 1981). într-un anume sens, un poet nu este
el însuşi până la capăt. S-a discutat deseori niciodată sincer. El adoptă scriitura epocii aşa
despre asemănarea de temperament (pesimism, cum se îmbracă după moda epocii. Treizeci de
filosofie) dintre cei doi poeţi. Lovinescu nu ani mai târziu, tânărul Eminescu îi trimitea lui
crede, de pildă, că Alexandrescu a fost un pesi­ Iosif Vulcan spre publicare versuri scrise în
mist în sens superior, lipsindu-i „o concepţie maniera facil optimistă a lui Alecsandri sau
integrală şi filosofică a zădărniciei cosmice”. Bolintineanu, dar nu fiindcă sufletul lui ar fi
Bogdan Duică, polemizând cu Lovinescu, îl soco­ fost mai puţin elegiac din naştere decât al pre­
teşte însă un pesimist empiric, ca şi Densusianu, cursorului, ci tot din motive de stil poetic
care-i refuză „pesimismul intransigent”, din dominant. In deceniul al şaptelea stilul încre­
motivul lipsei de credinţă. Cea mai curioasă zător şi vioi al paşoptiştilor avea acelaşi prestigiu
observaţie aparţine lui Popovici: „Drumul pe pe care îl avusese trista meditaţie lamartiniană
care se desfăşoară sentimentele sale este opus în deceniile trei şi patru. întorcându-ne la lirica
aceluia pe care se manifestă Eminescu. Ceea ce patriotică a lui Alexandrescu, ea nu e, pe de altă
ne întâmpină în poezia eminesciană din primele parte, complet străină nici de sensibilitatea mai
timpuri este afirmaţia puternică, gestul incen­ puţin pesimistă pe care o ilustrează, în anii ce
diar, verbul puternic înstrunat. Experienţa ulte­ vin, majoritatea poeţilor noştri romantici. Există
rioară a poetului avea să convertească acest la aceşti poeţi câteva particularităţi stilistice şi
ideal revoluţionar în critică şi în cele din urmă retorice bine determinate şi care au făcut obiec­
în elegie. Elegia, care este starea sentimentală tul unor analize strânse, cum ar fi aceea a

194
Mihaelei Mancaş din 1983, care a identificat la experiment neautentic, o curiozitate în opera lui
toţi recurenţa —până la stereotipie —a unor figuri Alexandrescu, deloc germanic sau gotic în spi­
precum enumerarea, paralelismul sintactic, epi­ ritul său. Scenariul este tonul singur în toate
tetul ornamental, personificarea, hiperbola, com­ poemele cu subiect istoric. Poetul descoperă în
paraţia amplă, abstractizaută. Autoarei studiului plimbarea sa (arheologică) un loc ce poartă urmele
i se pare că aceasta din urmă ar lipsi numai de la trecutului (ruine), îl contemplă pătruns de emoţie,
Alexandrescu. In realitate, nu numai că nu de obicei în regim nocturn, în minte năvălindu-i
lipseşte, dar ne oferă principala punte de trecere a întâmplări şi oameni legaţi de gloria de odi­
poetului Umbrei lui Mircea spre lirica celorlalţi nioară, prin prisma căreia prezentul i se pare
romantici români. Când Alexandrescu scrie în decăzut, existând cu toate acestea premisele
Răsăritul lunei despre astrul nopţii: unei viitoare renaşteri. („Dar tot se află încă
virtuţi, şi viitorul/ în ele se încrede...”). Ceva
„Şi întâi, ca o steluţă, ca făclia depărtată mai multă mişcare teatrală fiind în Umbra,
Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind, celelalte poeme sunt statice, trăind mai mult prin
în a brazilor desime, în pădurea-ntunecată, discurs, care este emfatic şi găunos, plin de
Printre frunzele clătite am zărit-o licurind.” invocaţii, antonomase şi alte figuri obosite. Cu
toată butaforia preromantică a solitudinii con­
ne vin numaidecât în minte comparaţii similare templatorului, e de remarcat ici-colo o anumită
din Alecsandri, Bolintineanu şi chiar din tânărul grandoare, dar şi finala comparaţie ce aduce
Eminescu (în Speranţa este una frapant asemă­ lucrurile la scară omenească (Mormintele):
nătoare: „Precum călătorul, prin munţi rătă­
cind,/ Prin umbra pădurii cei dese,/ La slaba „Ziua de mult trecuse; natura obosită
lumină ce-o vede lucind/ Aleargă purtat ca de Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai uşor
vânt/ Din noaptea pădurii ce iese:// Aşa şi vânt;
speranţa —c-un licur uşor/ Cu slaba-i lumină Nimic viu: eram singur în lumea
pălindă...”). Reminiscenţe clasice, ele sunt foarte adormită,
dezvoltate, au ambii termeni concreţi şi consi­ Şi stelele dasupra pe lunca părăsită
deră nobilă sfera morală. Dovadă de clasicism Luceau ca nişte candeli aprinse p’un
structural, aceste metafore (în care pastelurile mormânt.”
lui Alecsandri abundă şi pe care Drouhet le con­
sideră debitoare lui Lamartine) îmblânzesc peisajul Cea mai reuşită poezie din această cate­
natural prin referinţă la spaţiul uman, sufletesc. gorie este totuşi A.nul 1840 pentru motivul
Le putem considera comparaţii securi^ante, în foarte simplu că lui Alexandrescu îi convine
măsura în care centrează universul pe omul mai degrabă lirismul de sentinţe şi idei morale
terestru şi reduc la el spaţiile cosmice, siderale, decât poza şi gestica. Alexandrinul iambic al
selenare. E o figură caracteristică pentru roman­ acestei profesii de credinţă stoice şi întrucâtva
tismul Biedermeier al poeţilor epocii, de la care fataliste (deşi Bolintineanu credea că „un prefum
doar Heliade face excepţie. Oricât ar insista de descuragiare pluteşte pe primele strofe”)
Călinescu pe aerul ceţos ossianesc şi pe hoho- ne-a fost definitiv fixat în memorie de manualul
tirile byroniene, acestea par mai curând un şcolar:
adstrat, adăugat la un idiom liric deja constituit,
şi care este, dacă-1 cercetăm cu atenţie, destul „Să stăpânim durerea care pe om supune;
de cuviincios şi de moderat. De aceea, cu toate Să aşteptăm în pace al soartei ajutor:
viziunile ei stranii-oribile, heliadeşti şi hasdeiene, Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune
balada Ucigaşul fă ră voie pare mai curând un Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?”

195
Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de
Reflecţiile pe tema nestatorniciei, adresate greu;
unui prieten apropiat (unit în aspiraţii şi cunoscând Răul se face fire, simţirea amorţeşte,
cifrul francmasonic), sunt uşor contradictorii: Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.”
după ce constată greutatea de a anticipa viito­
rul, poetul se arată convins că există totuşi bune încă şi mai clar lamartiniene, cu aspect de
speranţe, conform regulii care aduce după mâhnire imitaţie ce merge până la detaliu (de exemplu
înseninare; dar această încredere aparţine mai sentimentul religios pare copiat după acela foarte
degrabă omului „ce-n viitor trăieşte”, adică opti­ viu al catolicului francez) sunt meditaţiile pe temă
mistului, şi copilului care a fost cândva poetul personală. Dacă însă putem vorbi de un om
(„aşa zicea odată copilăria mea”), devenit acum interior în lirica lui Alexandrescu (afirmat, cum
un pesimist schopenhauerian: crede Cioculescu, „pentru întâia oară în litera­
tura noastră ca o realitate covârşitoare şi ca
„Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte, putere de interpretare reflexivă”), aici găsim
Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia.” principalul sprijin. Scrie poetul în Candela.
A

D. Popovici a examinat minuţios alternanţa „In minutele-acelea când sufletul


de pesimism şi de optimism din poemă (soco­ gândeşte,
tind-o, poate, mai riguroasă decât e în realitate). Când omul se coboară în conştiinţa lui.”
A.nul 1840 e de altfel o poezie tipică pentru A

amestecul de utopie şi de nostalgie, de idilism In finalul Reveriei ne izbeşte expresia de


conservator şi de ironie progresistă. Răsturnă­ mâhnire a inimii deşarte de orice sentiment, dar
rile fierbinte aşteptate şi promise de nădejdile stăpânită de puterea suvenirelor:
paşoptismului („un duh fierbe în lume, şi omul
se gândeşte/ Aleargă către tine, căci vremea a „De ce însă gândirea-mi se-ntoarce
sosit”), sunt, o strofă mai jos, considerate deşarte cu durere
în felul pesimismului eminescian („oricare sim- Spre zilele acelea? timpi ce v-aţi depărtat,
timente înalte, generoase,/ Ne par ca nişte basme Când pe urmele voastre tot intră în
de povestit frumoase,/ Şi tot entuziasmul izvor tăcere,
de idei mici”). Poetul se scoate pe sine din Când ştergeţi plăceri, chinuri, ce omul
cauză, nevoind adică nimica pentru el ca per­ a cercat.
soană, şi profită de împrejurare spre a-şi face
un autoportret de o nobilă înălţime etică şi de o Când inima sătulă de ură, de iubire,
perfectă acurateţe a expresiei în acel stil de N-o mişcă nici un bine, n-o trage nici un
moralităţi abstracte, după care-1 recunoaştem dor,
numaidecât: De ce singure numai a voastre suvenire
Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins
„Eu nu îţi cei în parte nimica pentru mine: amor?”
Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc:
Dacă numai asupră-mi nu poţi s-aduci vrun Niciun alt poet n-a mai avut gravitatea
bine, aceasta reculeasă, vestind timbrul elegiei târzii a
Eu râz d-a mea durere şi o despreţuiesc. lui Eminescu, dar şi liniştea pastelurilor lui
Alecsandri:
După suferiri multe inima se-mpietreşte;

196
„Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri propriu. Vesel cu adevărat Alexandrescu nu
depărtate, arată a fi fost nici chiar în poeziile lui cele mai
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus, pline de vervă. Ironia lui muşcătoare nu ne
Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate, poate înşela în privinţa fondului. înclin mai
Simţiri deosebite în suflet mi-au adus. degrabă a-1 crede când declară în Mângâierea:
O! cum vremea cu moartea cosesc „Lumea mă crede vesel, dar astă veselie/ Nu
fără-ncetare! spune-a mea gândire, nu m-arată cum sunt!/ E
Cum schimbătoarea lume fugind o haină de podoabă, mască de bucurie,/ Şi mâh­
re-nnoiesc!” nirea mi-e numai al inimei veşmânt”. Sau când
se întreabă în Eli^a: „Spune-mi, scumpă Eliza,
Din păcate, Meditaţia cade pe urmă în cli­ ce este fericirea?” Postura romanticului care se
şeele locurilor glorioase ajunse ruine, pierzând lamentează vine, sigur, din Lamartine (împreună
solemna notă personală din primele strofe. cu versuri întregi, precum acela din Miedul nopţei
Miedul nopţei este (într-o versiune modificată la reluat în Adio, la Târgovişte: „Pui mâna pe-a mea
reeditare) chiar cea dintâi dintre meditaţiile de frunte şi caut un mormânt”), nu însă şi acea
acest fel scrise de Alexandrescu şi în ea apare orientare reflexivă a spiritului care caută pretu­
deja ideea solitudinii într-un peisaj nocturn şi tindeni motivele scurgerii vremii, ale tristeţii şi
imobil, când numai gândirea veghează: deşertăciunii.
Faptul, apoi, că în eroticele sale Alexandrescu
„Când tot doarme-n natură, când tot e se dovedeşte, măcar la început, un hedonist, nu
liniştire, schimbă mult lucrurile, de vreme ce Eminescu
Când nu mai e mişcare în lumea celor vii, însuşi, aşa de radical filosofic în pesimismul lui,
Deşteaptă, priveghează a mea tristă a scris nu numai elegii sentimentale şi misogine,
gândire, ci şi idile sau egloge. Dar să vedem mai îndea­
Precum o piramidă se-nalţă în pustii.” proape poeziile lui Alexandrescu pe această
temă, care n-au fost totdeauna citite atent. Deşi
Superba imagine de la urmă arată o dată în adesea mediocre literar, ele sunt semnificative.
plus că nu simţirea, ci spiritul reflexiv animă In Prieteşugul şi amorul, poetul încearcă s-o con­
aceste contemplaţii pline de pulberea unei fine vingă pe o Emilie că iubirea se cuvine trăită
melancolii. Tema tuturor este fuga monotonă chiar dacă viaţa omului e tristă şi are sfârşit
a timpului. Prin apostrofă şi repetare retorică a ineluctabil. El se întreabă retoric dacă trebuie să
relativului când la începutul versurilor poetul îşi lase „plăcerea” şi „bucuriile tinereţii”, fiindcă iama
exprimă tristeţea nelecuită. E, desigur, evident şi durerea „sunt condiţia vieţii”. Sau îi notifică
că mobilul acesteia, cel puţin în Miedul nopţei., femeii că „o zi bună, fericită e o parte din
este de ordin biografic („De când pierdui părin- vecie”. Nu cumva însă dialogul ar trebui inter­
ţii-mi trei ierni întregi trecură”), însă mi se pare pretat ca având loc între hedonicul îndrăgostit
o exagerare să tragem de aici încheierea că pesi­ şi scepticul din meditaţii? Nu cumva pe sine
mismul lui Alexandrescu nu e profund ori însuşi vrea Alexandrescu să se convingă? Emilia,
metafizic, ci empiric. în definitiv, de ce s-a fixat ca şi femeia din Mângâiere opun, s-ar zice, o
el tocmai la această temă? Şi de unde stăruinţa rezistenţă filosofică poetului, folosindu-i cuvintele
pusă în a afirma că „sufletu-mi e-n valuri” şi din poezia meditativă, şi el se simte obligat să
„închinat durerei” („privelişte durerii m-am adopte tonul invers şi să invoce argumentele
născut”, zicea Conachi) sau „muncit d-al sufe­ epicureismului. Din nou răsună Eminescu în
rinţei demon neîmblânzit” (Un ceas...)'? Modelul aceste versuri din finalul Prieteşugului, în care
lamartinian trebuie să fi întâlnit un anumit fond poetul o invită cochet pe femeie să fie iub