Sunteți pe pagina 1din 86

Capitolul 5

Rezistenţa termică
termic
Coeficientul global de pierderi termice

5.1. Rezistenţa termică locală şi globală

Noţiunea de „rezistenţă termică unidirecţională” a fost introdusă în Capitolul


2, pct. 2.6, împreună cu expresia matematică de definiţie, obţinută prin
analogia dintre fenomenul termic şi cel electric. În legătură cu acest mod
de abordare se impun o serie de observaţii.

Legea lui Ohm (rel. 2.18), utilizată în electrotehnică, este valabilă pentru
un conductor străbătut de un curent electric de intensitate I, datorită unei
diferenţă de potenţial ΔV aplicată la capete. Această lege a fost gândită
pentru elemente liniare şi din acest motiv rezistenţa termică, definită prin
analogie cu rezistenţa electrică, este o mărime care se potriveşte cel mai
bine pentru câmpul termic unidirecţional.

În cazul câmpului staţionar fluxul termic Φ ce străbate un element


omogen, de la suprafaţa interioară spre cea exterioară (în sezonul rece),
este constant. În plus, dacă suprafeţele traversate au arii egale (câmp
termic unidirecţional – Fig. 5.1), fluxul unitar q = Φ/A va fi de asemeni
constant (qsi=q1=q2=q3=qse=q), iar rezistenţa termică R = ΔT/q = (Ti – Te)/q

134
are aceeaşi valoare în toate punctele, caracterizând elementul din punct
de vedere termic, atât local cât şi pe ansamblu.

suprafeţe
intermediare

suprafaţa
qsi q1 q2 q3 qse Φ
interioară Φ

Ti Tsi
suprafaţa
exterioară
Tse Te

Fig. 5.1. Fluxul termic unitar în cazul transferului termic


unidirecţional (qsi = q1 = q2 = q3 = qse)

La elementele neomogene şi/sau cu geometrie oarecare, câmpul termic


este plan sau spaţial iar fluxul unitar q este variabil atât ca valoare cât şi
ca direcţie, fiind o mărime vectorială, aşa cum se întâmplă de exemplu la
colţul pereţilor exteriori (Fig. 5.2). Întrucât mărimea fluxului unitar variază
în interiorul elementului de la punct la punct, rezistenţa termică
determinată cu relaţia de definiţie va fi de asemeni o mărime variabilă. Din
punct de vedere practic, ca şi în cazul transferului termic unidirecţional, ne-ar
interesa o valoare globală (unică) a rezistenţei termice, prin care să putem
caracteriza un element de construcţie în ansamblul său, valoare care,
principial, poate fi privită ca o medie ponderată a rezistenţelor termice din
fiecare punct.

135
(interior)
flux termic unitar
maxim

(exterior)

flux termic unitar


minim

Fig. 5.2. Variaţia fluxului termic unitar la colţul pereţilor (sezonul rece)

Aceste constatări conduc la ideea că este oportun să se admită noţiunile


de „rezistenţă termică locală”, ce caracterizează diferitele regiuni ale unui
element, şi „rezistenţă termică globală” ce caracterizează întregul element.

a) Rezistenţa termică locală – este o mărime variabilă ce caracterizează


capacitatea diferitelor zone ale unui element de a se opune trecerii
căldurii. Pentru calcul se poate utiliza relaţia de definiţie:

∆T
Rj =
qj (5.1)

unde: qj – fluxul termic unitar într-un punct curent „j” al elementului (W/m2);

136
ΔT – diferenţa de temperatură între aerul interior şi exterior (ºC).

Conform expresiei de definiţie, rezistenţa termică locală reprezintă inversul


fluxului termic unitar, corespunzător unei căderi de temperatură de 1 ºC.
Altfel spus, cu cât o anumită zonă a elementului permite trecerea unui flux
mai mare, cu atât rezistenţa termică în acea zonă va fi mai mică, şi invers.

Noţiunea de rezistenţă termică locală este utilă în special în cadrul unor


studii de cercetare, deoarece cu ajutorul ei se pot pune în evidenţă
regiunile vulnerabile ale unui element, din punct de vedere termic.

Spre exemplificare, în Fig. 5.3 este prezentată secţiunea orizontală


printr-un perete exterior din zidărie de 37,5 cm grosime, având înglobat un
stâlpişor din beton de 25 x 25 cm, protejat cu o fâşie din polistiren
expandat de 12,5 cm grosime. În Fig. 5.4 este redată harta rezistenţelor
termice locale determinate prin modelare numerică şi cu ajutorul rel. 5.1
(nuanţele închise corespund zonelor cu rezistenţă termică scăzută).

tencuială exterioară termoizolaţie (polistiren)

tencuială interioară stâlpişor (beton) zidărie cărămidă

Fig. 5.3. Perete exterior din zidărie de cărămidă

137
rezistenţă termică maximă rezistenţă termică minimă
în zona termoizolaţiei

rezistenţă termică medie


rezistenţă termică mică
în câmp curent
în zona stâlpişorului

Fig. 5.4. Harta rezistenţelor termice locale

Modul de variaţie al rezistenţei termice locale este reprezentat mai


sugestiv în Fig. 5.5 şi 5.6, sub forma unei suprafeţe (grafic spaţial), în care
sunt puse în evidenţă valorile maxime ale rezistenţei din zona
termoizolaţiei din polistiren, precum şi valorile mici din dreptul stâlpişorului.

zonă de maxim a rezistenţa termică


rezistenţei termice în câmp curent
rezistenţă termică în
zona stâlpişorului

zone de minim ale


rezistenţei termice

perete exterior din zidărie

Fig. 5.5. Variaţia rezistenţelor termice locale

138
rezistenţă termică mare
în zona termoizolaţiei

rezistenţă termică mică


în zona stâlpişorului

Fig. 5.6. Variaţia rezistenţelor termice locale – detaliu în zona stâlpişorului

Un perete exterior cu alcătuire mai complicată este cel din Fig. 5.7,
constituit dintr-un panou din lemn cu izolaţie din vată minerală. În Fig. 5.8
este redată harta rezistenţelor termice locale, determinate în acelaşi mod
ca în exemplul anterior, fiind evidenţiate zonele cu rezistenţă scăzută din
dreptul montanţilor din lemn (nuanţele închise).

Modul complex de variaţie al rezistenţei termice locale este reprezentat în


Fig. 5.9, sub formă de grafic spaţial, fiind puse în evidenţă zonele de
minim din dreptul montanţilor, dar şi extinderea relativ redusă a acestor
zone.

139
EXTERIOR
scânduri şipci orizontale şipci verticale strat aer

24.8

40 40

placă OSB montanţi vată minerală panou rigips

INTERIOR

Fig. 5.7. Panou din lemn (secţiune orizontală curentă)

rezistenţă rezistenţă
termică mare termică mică

Fig. 5.8. Harta rezistenţelor termice locale

b) Rezistenţa termică globală – defineşte capacitatea de ansamblu a


unui element de a se opune trecerii căldurii. Pentru calcul se poate utiliza
relaţia de definiţie 5.1, pusă sub forma:

A.∆T
R=
Φ (5.2)

unde: Φ – fluxul termic ce traversează elementul (W);


ΔT – diferenţa de temperatură între aerul interior şi exterior (ºC);

140
A – aria suprafeţei traversate de căldură (m2).

zonă de maxim a zonă de minim a


rezistenţei termice rezistenţei termice

perete exterior din lemn

Fig. 5.9. Variaţia rezistenţelor termice locale

În relaţia de calcul a rezistenţei termice globale (expresia 5.2) s-a folosit


fluxul termic Φ (în loc de fluxul unitar q utilizat în rel. 5.1), deoarece Φ este
de asemeni o mărime globală, reprezentând cantitatea totală de căldură
ce străbate suprafaţa de arie A în unitatea de timp. Deosebirea dintre
relaţiile 5.1 şi 5.2 este aceea că în prima se lucrează cu fluxul termic unitar
q j într-un punct curent, iar în a doua cu raportul Φ/A, ce reprezintă fluxul
termic unitar mediu al suprafeţei traversate de căldură.

Problema care se pune este cu ce arie trebuie să se lucreze în cazul în


care suprafaţa prin care pătrunde căldura în element nu este egală cu
suprafaţa prin care aceasta iese. Astfel de situaţii apar la punţilor termice
de la colţul pereţilor exteriori (Fig. 5.2), dar şi la numeroase alte tipuri de
punţi: intersecţiile dintre pereţii exteriori cu cei interiori, intersecţiile dintre
pereţii exteriori şi planşee, marginile golurilor de ferestre etc. La o privire

141
atentă se poate observa că la majoritatea tipurilor de punţi termice se
întâlneşte această particularitate a geometriei: aria suprafeţei interioare
este diferită de cea a suprafeţei exterioare.

Rezistenţa termică globală fiind dependentă de aria A, conform relaţiei de


definiţie 5.2, se foloseşte adesea denumirea de „rezistenţă termică
specifică” (în raport cu suprafaţa la care se raportează).

Rezistenţa termică, ca şi cea electrică, sunt mărimi convenţionale.


Modalităţile de calcul ale rezistenţei termice vor fi, vrând-nevrând, tot
convenţionale, dar cel puţin trebuie să fie unitare.

Pentru colţul din Fig. 5.2 (alcătuit dintr-un singur material), în cazul în care
căldura traversează elementul de la interior spre exterior (iarna), conform
relaţiei 5.2 rezistenţa termică la suprafaţa interioară va fi minimă, deoarece
aria interioară este minimă, restul termenilor din rel. 5.2 fiind constanţi în
condiţii termice date. Pe măsură ce căldura traversează elementul spre
exterior, rezistenţa termică specifică va fi din ce în ce mai mare, întrucât
aria străbătută de acelaşi flux termic se măreşte (Fig. 5.10.a). La un
moment dat, pe o anumită suprafaţă intermediară, rezistenţă termică
devine egală cu cea unidirecţională (din câmpul curent). Dincolo de
această suprafaţă, spre exterior, valorile rezistenţei vor creşte în
continuare, depăşind valoarea rezistenţei termice unidirecţionale. Valoarea
cea mai mare a rezistenţei este la suprafaţa exterioară, cu arie maximă.

În cazul punţii termice situate la intersecţia dintre un perete exterior şi unul


interior (Fig. 5.10.b), situaţia se inversează: suprafaţa interioară are aria
maximă, iar cea exterioară aria minimă. Ca urmare, rezistenţă termică
specifică raportată la suprafaţa interioară va fi maximă şi va depăşi
valoarea rezistenţei termice unidirecţionale, iar rezistenţă termică specifică
raportată la suprafaţa exterioară va fi minimă.

142
a izoterme suprafaţa exterioară
(arie maximă)

m
o
suprafaţa interioară
(arie minimă) n suprafaţă
intermediară
ol
iti
z
ar
e
suprafaţa exterioară
izoterme (b (arie minimă)
b
et
o
n)

suprafaţa interioară
(arie maximă) suprafaţă
intermediară

Fig. 5.10. Suprafeţe traversate de căldură (cu arii variabile)


a. intersecţia L; b. intersecţia T

Pentru exemplificare s-au modelat domeniile omogene prezentate în


Fig. 5.11, la care ariile suprafeţelor limitrofe sunt inegale. Datele de intrare
utilizate pentru toate cele trei tipuri de punţi termice au fost următoarele:

143
• coeficienţi de conductivitate termică (3 variante): λ = 0.50, 1.00
şi 2.00 W/mºC;
• coeficienţi de transfer termic de suprafaţă: αi = αe =10,0 W/m2 ºC

• temperaturile aerului interior / exterior: Ti = 20 ºC; Te = -20 ºC;


• grosimea domeniilor: 1.0 m.

a
30 10
A
140 140
20
b c
suprafaţa interioară

suprafaţa exterioară
120

B C
24
24 120 120 24 120

Fig. 5.11. Punţi termice cu suprafeţe limitrofe inegale

Principalele rezultatele obţinute prin modelarea numerică a câmpului


termic pentru domeniilor „a”, „b” şi „c” sunt prezentate în Tabelul 5.1 (fluxul
unitar mediu şi temperaturile pe suprafaţa interioară în punctele
caracteristice A, B şi C din Fig. 5.11) şi în Tabelul 5.2 (fluxul termic total ce
traversează domeniul şi rezistenţa termică specifică globală a domeniului,
determinată cu relaţia 5.2).
Tabelul 5.1. Fluxul termic unitar şi temperaturi pentru domeniile a, b, c
Domeniu Coeficient de Flux termic Temperatură pe
l conductivitat unitar mediu suprafaţa interioară
e termică (W/m2) (°C)
(W/m°C) punte câmp punte câmp

144
curent (pct. A, B, C) curent
1 2 3 4 5 6
0.50 51.10 50.00 12.7 15.0
a 1.00 81.67 80.00 9.38 12.0
2.00 116.7 114.3 6.37 8.56
0.50 56.99 58.82 8.72 14.1
b 1.00 88.47 90.91 4.94 10.9
2.00 122.8 125.0 1.51 7.50
0.50 58.25 58.82 13.2 14.1
c 1.00 90.49 90.91 10.9 10.8
2.00 125.7 125.0 8.79 7.50

Tabelul 5.2. Fluxul termic şi rezistenţa termică pentru domeniile a, b, c


Coeficient de Arie Rezistenţă termică
Flux (m2)
Domeniu conductivitat (W/m2 °C)
termic
l e termică supr. supr. supr. supr. câmp
(W)
(W/m°C) int. ext. int. ext. curent
1 2 3 4 5 6 7 8
0.50 156.0 0,8205 0,7692 0.80
a 1.00 248.3 3.20 3.00 0,5155 0,4833 0.50
2.00 353.6 0,3620 0,3394 0.35
0.50 148.6 0,6460 0,7752 0.68
b 1.00 229.7 2.40 2.88 0.4179 0.5015 0.44
2.00 316.8 0.3030 0.3636 0.32
0.50 153.7 1,2492 0,6871 0.68
c 1.00 238.8 4.80 2.64 0.8040 0.4422 0.44
2.00 331.7 0.5788 0.3185 0.32
supr. int. – suprafaţa interioară; supr. ext. – suprafaţa exterioară;
În zona centrală a domeniului „a”, cu grosime mai mică, în mod evident se
pierde mai multă căldură decât în câmpul curent, cu grosime mai mare.
Acest lucru este evidenţiat şi din punct de vedere numeric prin aceea că:

• valorile fluxului termic unitar mediu în zona punţii sunt mai mari
decât cele ale fluxului unitar în câmp curent, conform Tabelului 5.1,

145
coloanele 3 şi 4;

• temperatura în punctul aflat pe suprafaţa interioară în axa punţii


(Fig. 5.11, pct. A) este mai mică decât temperatura pe suprafaţa
interioară în câmp curent, conform Tabelului 5.1, coloanele 5 şi 6.

În cazul punţii termice tip „a” rezistenţa termică specifică raportată la


suprafaţa interioară (Tabelul 5.2, coloana 6) este superioară rezistenţei
termice în câmp curent (Tabelul 5.2, coloana 8), indiferent de valorile
coeficientului de conductivitate termică. De aceea este firesc să se adopte
rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa exterioară (Tabelul 5.2,
coloana 7), ce are valori mai mici decât rezistenţa termică unidirecţională.

La puntea termică de tip „b” situaţia se inversează (în raport cu


puntea „a”): rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa exterioară
este superioară rezistenţei termice în câmp curent. De aceea este raţional
să se lucreze cu suprafaţa interioară.

De asemenea, conform datelor din Tabelul 5.1, se poate observa că:

• valorile fluxului termic unitar mediu în zona punţii „b” sunt mai mici
decât cele ale fluxului unitar în câmp curent (Tabelul 5.1, coloanele
3 şi 4), ceea ce indică, în mod neaşteptat, faptul că pierderile de
ale punţii (inclusiv zona sa de influenţă) sunt mai mici decât
pierderile termice din câmpul curent, ridicându-se întrebarea dacă
acest domeniu poate fi considerat punte termică.

• temperatura în colţul interior al domeniului (Fig. 5.11, pct. B) este


mult mai mică decât temperatura pe suprafaţa interioară în câmpul
curent (Tabelul 5.1, coloanele 5 şi 6).

În cazul punţii termice de tip „c” rezistenţa termică specifică, atât cea
raportată la suprafaţa interioară cât şi cea corespunzătoare suprafeţei
exterioare, sunt mai mari decât rezistenţa termică în câmp curent, pentru

146
coeficienţii de conductivitate termică în intervalul 0,50…1,0 W/m°C. Pentru
coeficientul de conductivitate termică de 2,0 W/m°C rezistenţa raportată la
suprafaţa interioară este mai mare decât rezistenţa termică în câmp
curent, iar rezistenţa la suprafaţa exterioară este mai mică decât aceea din
câmpul curent. Deoarece rezistenţa termică specifică raportată la
suprafaţa interioară este mult mai mare decât rezistenţa unidirecţională,
este mai firesc în acest caz să se lucreze cu suprafaţa exterioară.

Rezultatele numerice din Tabelul 5.1, pentru puntea „c”, conduc la


următoarele idei:
• valorile fluxului termic unitar mediu sunt uşor inferioare celor din
câmp curent pentru λ = 0,50…1,0 W/m°C, şi ceva mai mari pentru
λ = 2.0 W/m°C (Tabelului 5.2, coloanele 3 şi 4); de aceea, ca şi în
cazul punţii tip „b”, se pune problema dacă domeniul „c” constituie
o punte termică.
• temperatura în colţurile interioare ale domeniului (Fig. 5.11, pct. C)
este uşor inferioară temperaturii pe suprafaţa interioară în câmpul
curent în cazul când λ = 0.50 W/m°C, şi este superioară valorii din
câmpul curent pentru λ = 1,0…2,0 W/m°C (Tabelul 5.2, coloanele
5 şi 6).

Ca urmare a celor arătate mai sus, suprafaţa la care trebuie raportată


rezistenţa termică specifică globală, pentru ca relaţia 5.2 să poată fi
utilizată într-un mod raţional, este suprafaţa exterioară în cazul domeniilor
„a”, „c”, şi suprafaţa interioară în cazul domeniului „b”.

Cu alte cuvinte, este indicat să se adopte convenţia de a se lucra cu


suprafaţa limitrofă minimă a domeniului, ce conduce la valoarea cea mai
defavorabilă a rezistenţei termice specifice, mai ales că în acest fel se
imprimă convenţiei de calcul un caracter acoperitor, în sensul de prudent.

Acest mod de lucru este cu atât mai natural cu cât este întâlnit şi în cadrul

147
altor clase de fenomene. De exemplu, debitul global al unui fluid ce curge
printr-o conductă cu diametru variabil este condiţionat de debitul în zona
cea mai îngustă, de arie minimă. De asemenea, se poate lua în
considerare analogia între rezistenţa termică a unui element cu suprafeţe
inegale şi rezistenţa mecanică a unei bare cu secţiune variabilă, supuse la
întindere. Capacitatea portantă de ansamblu a barei este dictată de
capacitatea portantă a zonei mai slabe, cu arie minimă.

Normativele româneşti destinate verificării termotehnice a elementelor de


construcţii respectă de cele mai multe ori convenţia suprafeţei minime,
chiar dacă acest lucru nu apare scris în mod explicit.

Pe de altă parte s-a observat faptul că în variantele „b” şi „c” fluxul unitar
mediu este mai mic decât cel din câmpul curent, deci pierderile de căldură
în zona acestor punţi sunt mai mici, ceea ce ridică un semn de întrebare
asupra caracterului de punte termică a acestor domenii.

Pentru a decide dacă un detaliu din componenţa unui element de


construcţie este sau nu punte termică, ar fi necesară o definiţie mai
precisă a punţilor decât aceea, destul de vagă, formulată în cadrul
normativelor româneşti actuale.

148
Prin prisma celor arătate se poate adopta, de exemplu, următoarea
definiţie:

Un domeniu (detaliu de construcţie) se consideră a fi punte termică


dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:

• fluxul termic unitar mediu al domeniului este mai mare decât


fluxul termic unitar din câmpul curent al elementului;

• temperaturile la suprafaţa interioară a domeniului sunt mai mici


decât temperatura la suprafaţa interioară în câmp curent
(în cazul în care fluxul termic este direcţionat de la interior spre
exterior).

Cu alte cuvinte, un domeniu poate fi încadrat în categoria punţilor termice


dacă permite pierderi de căldură mai mari decât cele din câmp curent.

De asemenea, conform definiţiei, sunt punţi termice domeniile la care


temperaturile pe suprafaţa interioară sunt inferioare celor din câmp curent,
chiar şi în situaţia în care cantitatea de căldură ce traversează domeniul
este comparabilă sau mai mică decât aceea care străbate câmpul curent,
aşa cum se întâmplă de exemplu pentru puntea tip „b”.

Dacă se admite definiţia de mai sus, rezultă că domeniul „a” poate fi


considerat punte termică (lucru de altfel evident), deoarece permite
pierderi mai mari de căldură decât în câmp curent şi, pe de altă parte,
temperatura pe suprafaţa interioară în zona centrală a domeniului
(Fig. 5.11, pct. A) este mai mică decât cea corespunzătoare din câmp
curent.

Domeniul „b” este traversat de o cantitate mai mică de căldură decât cea
pierdută prin câmpul curent, dar deoarece temperaturile pe suprafaţa
interioară în zona colţului (Fig. 5.11, pct. B) sunt mult mai mici decât cele
din câmp curent, trebuie admis că şi acest tip de domeniu constituie o

149
punte termică.

Domeniul „c” este punte termică pentru λ = 0,50 W/m°C, deoarece


prezintă temperaturi în colţurile suprafeţei interioare mai mici decât cele
din câmp curent. De asemenea, pentru λ = 2,0 W/m°C, domeniul „c” este
punte termică întrucât pierderile de căldură sunt mai mari decât în câmpul
curent. În ambele cazuri este vorba însă de o punte termică cu efecte
foarte reduse, practic neglijabile, deoarece atât pierderile de căldură cât şi
temperatura minimă pe suprafaţa interioară sunt apropiate de cele din
câmp curent.

Pentru valori ale coeficientului de conductivitate termică de


cca. 1,0 W/m°C, domeniul „c” nu poate fi încadrat în categoria punţilor
termice, în concordanţă cu definiţia propusă.

5.2. Rezistenţa termică specifică corectată

Pentru simplificarea calculelor de proiectarea, în condiţiile păstrării


nivelului de precizie impus de standardele actuale, s-a admis ideea ca
rezistenţa termică globală să fie determinată sub forma unei mărimi numite
„rezistenţă termică specifică corectată”, cu ajutorul unei metodologii ce va
fi descrisă în continuare.

5.2.1. Punţi termice

După cum s-a arătat anterior, la elementele omogene sau alcătuite din
straturi continui şi paralele cu suprafeţele elementului, fluxul termic este
unidirecţional şi constant, rezistenţa termică fiind de asemeni constantă.
Practic, această situaţie se regăseşte rar în cazul elementelor anvelopei
clădirilor. De regulă, aceasta conţin zone neomogene prin care căldura se
propagă după două sau trei direcţii, câmpul termic fiind în acest caz plan
sau spaţial.

150
În astfel de zone pot exista materiale cu coeficient de conductivitate
termică mai mare decât în restul elementului (câmpul curent) şi/sau zone
în care geometria elementului se modifică. Ambele situaţii au drept urmare
o majorare semnificativă a pierderilor de căldură.

Zonele din componenţa elementelor de construcţii, care datorită alcătuirii


structurale sau geometrice prezintă o permeabilitate termică sporită faţă
de restul elementului, determinând intensificarea transferului de căldură,
sunt denumite punţi termice.

Punţile termice sunt caracterizate în principal prin temperaturi care diferă


de cele ale restului elementului din care fac parte. Ca urmare, în
perioadele reci suprafaţa interioară a elementelor de închidere prezintă în
zonele punţilor temperaturi mai mici, ceea ce afectează condiţiile de
confort prin scăderea temperaturii resimţite în încăpere şi favorizează
condensarea vaporilor de apă din aerul interior, cu urmări defavorabile sub
aspect igienic, estetic şi al durabilităţii elementelor.

Punţi termice frecvent întâlnite în construcţii:


• stâlpii din beton înglobaţi parţial sau total în pereţi din zidărie;
• sâmburii (stâlpişorii) şi centurile pereţilor din zidărie;
• rosturile (îmbinările) dintre panourile prefabricate din beton ale
pereţilor exteriori;
• intersecţiile dintre pereţii exteriori (colţurile ieşinde sau intrânde ale
clădirii), dintre pereţii exteriori şi cei interiori sau dintre pereţii
exteriori şi planşee;
• conturul ferestrelor şi uşilor exterioare etc.

Din punct de vedere geometric, punţile termice se clasifică în două mari


categorii (Fig. 5.12):

• punţi termice liniare – caracterizate printr-o anumită lungime,

151
secţiunea transversală a punţii fiind constantă pe toată lungimea
acesteia; de exemplu, stâlpişorii şi centurile înglobate în pereţii din
zidărie constituie punţi termice liniare;

• punţi termice punctuale – aceste punţi au o extindere redusă pe


toate cele 3 direcţii. Intersecţiile dintre stâlpi şi grinzi (dintre punţile
termice liniare) constituie punţi termice punctuale. De asemeni,
unele elemente constructive cu dimensiuni mici, cum sunt ploturile
din beton sau agrafele metalice cu ajutorul cărora se realizează
legătura dintre straturile unui perete, constituie punţi termice
punctuale.

stâlpişor beton

perete zidărie

centură beton
placă beton

punte termică punţi termice


punctuală liniare

Fig. 5.12. Punţi termice liniare şi punctuale la un perete din zidărie

5.2.2. Conceptul de rezistenţă termică specifică corectată

Conform Normativului C 107/3, prin rezistenţă termică specifică corectată,


notată cu R’, se înţelege acea rezistenţă care „ţine seama de influenţa
punţilor termice asupra valorii rezistenţei termice specifice determinate pe

152
baza unui calcul unidirecţional în câmp curent”. În legătură cu această
definiţie trebuie aduse câteva precizări.

Rezistenţa termică în câmpul curent, determinată prin calcul unidirecţional,


este funcţie de structura elementului în zonele neperturbate de punţi, şi nu
este influenţată de prezenţa acestora. Influenţa punţilor se exercită, de
fapt, nu asupra rezistenţei unidirecţionale, ci asupra rezistenţei termice
globale a unui element. De aceea, este corect să spunem că rezistenţa
termică corectată reprezintă o aproximare a rezistenţei termice reale, care
depinde atât de rezistenţa unidirecţională cât şi de efectul defavorabil al
punţilor (pierderi suplimentare de căldură). Valoarea rezistenţei termice
specifice corectate tinde către valoarea rezistenţei termice reale, de
ansamblu, fiind apropiată de aceasta în cazul unui calcul corect efectuat.

Pentru stabilirea relaţiei de calcul a rezistenţei termice corectate este


indicat să se deducă mai întâi o expresie pentru coeficientul de transfer
termic corectat U’, care reprezintă inversul rezistenţei termice.

În consecinţă, conform relaţiei 5.2, se poate scrie:

1 Φ'
U' = = (5.3)
R' A ΔT

unde: Φ’ – fluxul aferent ariei A prin care are loc transferul termic (W);

ΔT – căderea totală de temperatură (diferenţa dintre temperatura


aerului interior şi temperatura aerului exterior) (ºC sau K).
A – aria suprafeţei traversate de fluxul termic (m2).
a. Punţi termice liniare

În cazul unui element de construcţie ce conţine o singură punte termică


liniară (Fig. 5.13), fluxul termic total Φ’ poate fi exprimat ca sumă dintre
fluxul unidirecţional Φu (ca şi cum puntea nu ar exista), şi un surplus de
flux ΔΦ datorat punţii: Φ’ = Φu + ΔΦ (Fig. 5.14).

153
perete zidărie punte termică
liniară

placă beton

centură beton

Fig. 5.13. Element cu o singură punte termică liniară

Relaţia 5.3 devine:

Φ' Φ + ∆ Φ Φu ∆Φ
U' = = u = + (5.4)
A.∆T A.∆T A.∆T A.∆T

unde: A – aria traversată de flux: A = B.ℓ, conform Fig. 5.13 (m2).

În cazul transmisiei unidirecţionale (fără punte), fluxul termic Φu este:

Φu
U= ⇒ Φ u = U. A. ΔT (5.5)
A. ΔT

154
a

Φ’
B

b ℓ

c
Φu B ΔΦ

Fig. 5.14. Descompunerea domeniului în două sub-domenii


a. domeniul real, traversat de fluxul Φ’; b. domeniul omogen, traversat de
fluxul Φu ; c. puntea termică ce conduce la surplusul de flux ΔΦ

Înlocuind în expresia 5.4 fluxul termic Φu dat de relaţia 5.5 se obţine:

Φu ΔΦ U.A. ΔT ΔΦ. 
U' = + = + =
A. ΔT A. ΔT A. ΔT A. ΔT. 
(5.6)
ΔΦ  1 ΔΦ 
=U+ = +
. ΔT A R . ΔT A

unde: R – rezistenţa termică determinată prin calcul unidirecţional (m2


ºC/W).

155
ΔΦ
Dacă se face notaţia =ψ , relaţia 5.6 devine:
. ΔT
1 ψ. 
U' = + (5.7)
R A

b. Punţi termice punctuale

În cazul în care un element de construcţie include o singură punte termică


punctuală, relaţia 5.4 se poate scrie:

Φu ΔΦ U.A. ΔT ΔΦ ΔΦ 1 ΔΦ 1
U' = + = + =U + = +
A. ΔT A. ΔT A. ΔT A. ΔT A. ΔT R ΔT A
(5.8)

ΔΦ
Cu notaţia = χ , relaţia 5.8 se poate scrie:
ΔT
1 χ
U' = + (5.9)
R A

c. Cazul general

În situaţia când elementul conţine un număr oarecare de punţi termice


liniare şi punctuale, relaţiile 5.7 şi 5.9 conduc la:

1 ∑ψ.  ∑χ
U' = + + (5.10)
R A A

Primul termen din membrul al II-lea al relaţiei (5.10) reprezintă ponderea


pierderilor termice unidirecţionale (ca şi cum punţile ar lipsi), iar următorii
doi termeni ponderea pierderilor suplimentare datorate punţilor termice
liniare, respectiv punctuale. Coeficientul de transfer termic corectat U’
este o caracteristică specifică globală a porţiunii de anvelopă cu aria A.

156
Rezistenţa termică specifică corectată R’ se obţine prin inversarea
coeficientului de transfer termic corectat U’:

1 1
R' = =
U' 1
+
∑ψ.  ∑χ
+
(5.11)
R A A

5.2.3. Coeficienţii liniari şi punctuali de transfer termic

Conform celor arătate la punctul anterior, relaţiile de definiţie ale

coeficienţilor de transfer termic liniari ψ şi punctuali χ sunt:

ψ=
ΔΦ ∆Φ
. ΔT (5.12) χ=
∆T (5.13)

unde: ΔΦ – surplusul de flux datorat punţii termice: ΔΦ = Φ’ – Φu (W);


Φ’ – fluxul termic ce traversează domeniul (porţiunea din element
ce include puntea termică) (W);
Φu – fluxul termic unidirecţional, ce traversează acelaşi domeniu,
dar în absenţa punţii termice (W);
ℓ – lungimea punţii termice liniare (m);
ΔT – căderea totală de temperatură (ºC sau K).

Coeficientul ψ reprezintă, conform relaţiei 5.12, surplusul de flux ΔΦ


transmis printr-o punte termică liniară, raportat la lungimea ℓ a acesteia şi
la căderea totală de temperatură ΔT (diferenţa dintre temperaturile aerului
interior şi exterior). Altfel spus, ψ reprezintă fluxul termic suplimentar ce
traversează o punte liniară cu lungimea de 1 m, pentru o cădere de
temperatură de 1ºC (sau 1 K). Mărimea sa depinde de alcătuirea punţii
termice, dar şi de caracteristicile zonei curente (cu transmisie termică

157
unidirecţională) în care este situată puntea.

În mod analog, conform relaţiei de definiţie 5.13, coeficientul χ reprezintă


fluxul termic suplimentar ce traversează o punte punctuală, pentru o cădere
de temperatură de 1ºC (sau 1 K).

5.3. Definirea rezistenţei termice prin analogie


În cadrul Capitolului 2 (pct. 2.6), pe baza analogiei între câmpul termic şi
cel electric exprimată cu ajutorul expresiilor 2.18, s-a introdus relaţia 2.19
pentru determinarea mărimii rezistenţei termice (locale).

În cele ce urmează este descrisă o posibilitate alternativă pentru stabilirea


unei relaţii de definiţie a rezistenţei termice, bazată pe o analogie mai
riguroasă între câmpul termic şi cel electric

5.3.1. Mărimi de bază ale curentului electric

a) Intensitatea curentului electric

Caracterizează global curentul, măsurând cantitatea de sarcină electrică


ce străbate un conductor în unitatea de timp. Se măsoară în amperi.

Dacă se notează sarcina electrică cu Q, timpul cu τ şi intensitatea


curentului electric cu I, aceste mărimi sunt legate prin relaţia:

dQ
I= (5.14)

158
b) Densitatea de curent

Dacă secţiunea conductorului nu poate fi considerată neglijabil de mică şi


este necesar să se descrie repartiţia curentului electric pe suprafaţa
secţiunii, curgerea curentului se caracterizează printr-o altă mărime fizică,
numită densitatea de curent.

Densitatea de curent este o mărime vectorială asociată fiecărui punct,


intensitatea curentului regăsindu-se ca integrală pe întreaga secţiune a
conductorului din densitatea de curent. Se măsoară în amperi pe metru
pătrat.
I
j= (5.15)
A

c) Rezistenţa electrică

Rezistenţa electrică a unui conductor depinde de:


• lungimea conductorului (direct proportional): Re ~ ℓ;
• aria secţiunii transversale a conductorului (invers proporţional): Re ~
1/S;
• natura materialulul conductorului (fiind definită o constată de material
numită rezistivitate electrică, notată cu ρ ): Re ~ ρ.

Toate aceste dependenţe pot fi exprimate prin relaţie 5.16, valabilă pentru
orice conductor metalic omogen cu secţiune constantă:


Re =ρ (5.16)
S

5.3.2. Analogia între legea lui Fourier şi legea lui Ohm

Legea lui Fourier:


S.( Tsi − Tse ) .τ
Q =λ (5.17)
d

159
se poate scrie sub forma:

S.( Tsi − Tse )


Φ=λ (5.18)
d

unde: Q – cantitatea de căldură transmisă prin conducţie (J sau Wh);

Φ – fluxul termic (W);


λ – coeficientul de conductivitate termică (W/mºC);
S – aria suprafeţei elementului prin care se face transferul termic,
perpendiculară pe direcţia de propagare a căldurii (m2);

Tsi, Tse – temperaturile suprafeţei interioare, respectiv exterioare a


elementului (ºC sau K);

τ – timpul (h);
d – grosimea elementului (m).

Legea lui Ohm poate fi pusă sub forma:

U V1 − V2 1 S (V1 − V2 )
I= = =
Re  ρ  (5.19)
ρ
S

unde: I – intensitate curentului electric (A);

U – tensiunea electrică (V);


Re – rezistenţa electrică (Ω);
V1, V2 – potenţialul electric la capetele conductorului (V);
ρ – rezistivitatea electrică (Ωm);
S – aria secţiuni conductorului (m2);
ℓ – lungimea conductorului (m);

Conform relaţiilor 5.18 şi 5.19, mărimile analoge sunt:

160
Câmp termic Câmp electric
Grosimea elementului d Lungimea conductorului ℓ
Temperatura T Potenţialul electric V
Diferenţa de Diferenţa de potenţial
ΔT U = ΔV
temperatură (tensiunea)
Conductivitatea termică λ Inversul rezistivităţii electrice 1/ ρ
Fluxul termic Φ Intensitatea curentului electric I
Fluxul termic unitar q Densitatea de curent j
Rezistenţa termică R Rezistenţa electrică Re

Înlocuind în relaţia 5.16 mărimile câmpului electric cu cele


corespunzătoare ale câmpului termic, se obţine:

 1 d
Re =ρ → R= (5.20)
S λ S
Din relaţia 5.18 rezultă:

S.( Tsi − Tse ) 1 1 S.( Tsi − Tse )


Φ=λ  = (5.21)
d λ Φ d

Relaţiile 5.20 şi 5.21 conduc la:

1 d 1 S .( Tsi − Tse ) d Tsi − Tse ∆T


R= = = = (5.22)
λ S Φ d S Φ Φ

În concluzie:

∆T 1 Φ
R=
Φ
U=
R
=
∆T
(5.23)

În relaţiile 5.23 R reprezintă rezistenţa termică exprimată în ºC/W, iar


U coeficientul de transfer termic exprimat în W/ºC.

La fel ca în cazul rezistenţei termice „clasice”, definită ca raport între


căderea de temperatură şi fluxul termic unitar, cu ajutorul relaţiilor de

161
definiţie 5.23 se pot deduce expresii de calcul pentru rezistenţa termică
unidirecţională şi pentru rezistenţa termică specifică corectată.

5.3.3. Rezistenţa termică unidirecţională

Funcţie de tipul transferului termic, expresia rezistenţei termice


unidirecţionale va fi:

• conducţie:

∆T ∆T 1 d
R= = =
Φ S .∆T S λ (5.24)
λ
d
• convecţie + radiaţie:

∆T ∆T 1 1
R= = = (5.25)
Φ α.S.∆T S α

• rezistenţa termică totală pentru un element multistrat:

1 d 
 1 +∑ j + 1 
R= (5.26)

S  αi j λj αe 

5.3.4. Rezistenţa termică specifică corectată

a. Punţi termice liniare

Dacă se urmează aceeaşi procedură ca la pct. 5.2.2, în cazul transmisiei


unidirecţionale (fără punte) fluxul termic Φu se poate exprima cu ajutorul
relaţiei (5.27)

Φu
U= ⇒ Φ u = U. Δ T (5.27)
ΔT

162
În consecinţă, pentru un element ce conţine o singură punte termică
liniară, se poate scrie:

Φ' Φ + ∆Φ Φu ∆Φ U. ΔT ΔΦ.  ΔΦ
U' = = u = + = + =U+  (5.28)
.∆T ∆T ∆T ∆T ΔT ΔT.  . ΔT

ΔΦ
Cu notaţia =ψ , relaţia 5.28 devine:
. ΔT

U' = U +ψ.  (5.29)

b. Punţi termice punctuale

În cazul în care un element de construcţie include o singură punte termică


punctuală, coeficientul de transfer termic va fi:

Φ u ΔΦ U. ΔT ΔΦ ΔΦ
U' = + = + =U+ (5.30)
ΔT ΔT ΔT ΔT ΔT

ΔΦ
Cu notaţia = χ , relaţia 5.30 se poate scrie:
ΔT

U' = U +χ (5.31)

c. Cazul general

În situaţia când elementul conţine un număr oarecare de punţi termice


liniare şi punctuale, relaţiile 5.29 şi 5.31 conduc la:

U' = U +∑ψ.  +∑χ (5.32)

Rezistenţa termică specifică corectată R’ se obţine prin inversarea


coeficientului de transfer termic corectat U’:

163
1 1
R' = = (5.33)
U' U +∑ψ.  +∑χ

5.4. Calculul rezistenţei termice a elementelor oarecare

Există multe căi de apreciere a rezistenţei termice a unui element


oarecare, neomogen pe toate direcţiile:

• modelarea numerică;
• metoda coeficienţilor de transfer termic liniari şi punctuali;
• metode simplificate, bazate pe fragmentarea domeniului în straturi;
• metode bazate pe cunoaşterea câmpului termic.

5.4.1. Modelarea numerică

Modul de lucru bazat exclusiv pe modelare numerică este dificil, deoarece


implică elemente tridimensionale cu geometrie complicată, indiferent dacă
se consideră ca domeniu întreaga anvelopă a clădirii, sau numai anumite
zone ale acesteia. De aceea, această modalitate de abordare, deşi
posibilă, este de regulă evitată.

Un exemplu de aplicare al metodologiei este cel din Cap. 4, pct. 4.2.5.2, la


care a fost modelat peretele exterior din zidărie al unei clădiri cu regim de
înălţime P + 2E, pe porţiunea aferentă unei încăperi. După determinarea
valorilor temperaturilor se poate determina rezistenţa termică, cel mai
simplu folosind un program de calcul tabelar.

5.4.2. Metoda coeficienţilor de transfer termic

În acest caz rezistenţa termică este determinată sub forma rezistenţei


termice specifice corectate, cu ajutorul relaţiei 5.11, problema cea mai
dificilă fiind aprecierea coeficienţilor liniari şi punctuali de transfer termic.

164
Avantajul major al metodei este acela că înlocuieşte modelarea numerică
spaţială a unor domenii complexe cu modelarea, de regulă plană, a unor
zone de mici dimensiuni (punţile termice).

Etapele de rezolvare sunt următoarele:


a. stabilirea mărimilor geometrice ale clădirii, în special a ariilor
elementelor verticale şi orizontale ale anvelopei (pereţi exteriori,
planşeu de acoperiş etc.);
b. identificarea punţilor termice ale anvelopei;
c. stabilirea parametrilor geometrici (dimensiuni caracteristice) şi fizici
(coeficienţi de conductivitate termică ai materialelor componente)
pentru toate punţile termice;
d. adoptarea condiţiilor la limită, conform reglementărilor în vigoare
(valorile temperaturii aerului interior şi exterior, coeficienţii de
transfer termic la suprafaţa interioară şi exterioară etc.);
e. pentru fiecare punte termică se determină coeficientul de transfer

termic ψ (în cazul punţilor liniare), sau coeficientul χ (în cazul


punţilor punctuale);
f. calculul rezistenţei termice specifice corectate, cu relaţia 5.11.

În cadrul acestei proceduri, etapa cea mai importantă este determinarea


coeficienţilor de transfer termic liniari şi punctuali, pentru care există două
modalităţi de abordare:

• utilizarea unor cataloage de punţi termice, sub formă clasică sau


electronică; conform literaturii de specialitate, erorile înregistrate în
acest caz pot atinge cca. ± 20...25%;
• modelare numerică a punţilor termice, cu erori maxime de ± 5%.

În Normativul C 107/3-2005, Tabelele 1...73 sunt prezentate detalii uzuale


specifice elementelor supraterane, iar în Normativul C 107/5-2005,
Tabelele 1...18 detalii ale elementelor de construcţie în contact cu solul.
Pentru fiecare detaliu, ce reprezintă o punte termică (în mai multe

165
variante), este dat coeficientul de transfer termic liniar şi valoarea
temperaturii minime pe suprafaţa interioară.

Modelarea numerică este mai laborioasă, întrucât implică lucrul cu un


program capabil să rezolve probleme de câmp termic, dar conduce la
rezultate mai precise. În plus, aceasta este singura modalitate pentru
rezolvarea punţilor termice punctuale, care nu sunt prinse în cataloage
datorită marii lor diversităţi.

Determinarea prin modelare numerică a coeficienţilor liniari ψ şi punctuali χ


poate fi efectuată în două variante: prin folosirea relaţiilor de definiţie sau
cu ajutorul relaţiilor prevăzute în Normativul C 107/3-2005.

a) Determinarea coeficienţilor ψ şi χ cu relaţiile de definiţie

Calculul efectiv al coeficienţilor liniari ψ şi punctuali χ de transfer termic


poate fi efectuat cu expresiile de definiţie 5.12 şi 5.13, prin parcurgerea
următoarelor etape:

• determinarea prin modelare numerică a fluxului termic Φ’ ce


traversează elementul, cu ajutorul unui program specializat de calcul
a câmpului termic, pentru domeniul plan definit de secţiunea
transversală prin puntea liniară (de regulă secţiune orizontală sau
verticală) în cazul coeficientului ψ, sau pentru domeniul spaţial în

cazul coeficientului χ şi;

• determinarea fluxului termic unidirecţional Φu pentru acelaşi domeniu,


dar în absenţa punţii termice (calculul se poate efectua manual);

• stabilirea diferenţei dintre cele două fluxuri Φ’ – Φu = ΔΦ şi


raportarea acesteia la lungimea punţii şi la căderea de temperatură
(în cazul coeficientului ψ), sau numai la căderea de temperatură (în
cazul coeficientului χ).

166
Problema care se pune este cât de extins trebuie să fie domeniul luat în
considerare. Principial, în cazul punţilor termice liniare trebuie considerate
porţiuni de o parte şi de alta a punţii, suficient de extinse pentru a depăşi
limitele zonei de influenţă a acesteia, limite ce variază în principal funcţie
de structura punţii. Conform Normativului C 107/3-2005 şi altor reglementări,
o lăţime de cca. 1,2 m a celor două zone adiacente se poate considera
acoperitoare în cazul oricărui tip de punte.

În Fig. 5.15 – 5.17 sunt reprezentate câteva tipuri uzuale de punţi termice liniare
şi modul de apreciere a dimensiunilor domeniului considerat în calcule.

Pentru calculul fluxului Φ’ domeniile modelate se adoptă conform


Fig. 5.15.a – 5.17.a, iar pentru calculul fluxului Φ se consideră domeniile
cu punţi eliminate conform Fig. 5.15.b, 5.16.b, 5.17.c.

„eliminarea” punţii
(exterior) a. b.

(interior)
1,2 m d 1,2 m d + 2,4 m

Fig. 5.15. Punte termică în dreptul unui stâlpişor din beton


a. domeniul modelat numeric;
b. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)

167
(exterior) a. b.

(interior)

1,2 m
„eliminarea” punţii

1,2 m d 1,2 m d/2 + 1,2 m d/2 + 1,2 m

Fig. 5.16. Punte termică la intersecţia dintre peretele exterior şi cel interior
a. domeniul modelat numeric;
b. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)

a. b.
3
d

1 2
„eliminarea”
1,2 m (interior) (exterior) punţii

c.
1,2 m d 2≡3

1,2 m 1 1,2 m

Fig. 5.17. Punte termică la intersecţia dintre doi pereţi exteriori – colţ ieşind
a. domeniul modelat numeric; b. modul de „eliminare” a punţii;
c. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)

168
Regulile de eliminare prezentate anterior pot fi generalizate pentru
majoritatea tipurilor de punţi. De exemplu, pentru rostul orizontal dintre
două panouri mari prefabricate, se poate proceda conform Fig. 5.18.

a b
beton protecţie
d
termoizolaţie BCA
beton rezistenţă
termoizolaţie PEX

placă beton
armat
beton monolitizare

Fig. 5.18. Punte termică liniară în zona rostului orizontal


a. domeniul real (pentru calculul fluxului Φ’)
b. domeniul fără punte (pentru calculul fluxului Φu)

b) Determinarea coeficienţilor ψ şi χ conform normativului

Pentru calculul coeficientului liniar de transfer termic ψ şi a celui punctual χ


în cadrul Normativului C 107/3-2005 se utilizează două relaţii deduse din
expresiile de definiţie 5.12 şi 5.13.

Prin utilizarea relaţiei 5.12 se obţine:

ΔΦ Φ' − Φ u Φ' Φu
ψ= = = − (5.34)
. ΔT . ΔT . ΔT . ΔT

169
Cu notaţia Φ’/ ℓ = Φ (ℓ – lungimea punţii) şi cu ajutorul relaţiei 5.5 se
obţine:

Φ' Φu Φ U.A.ΔT Φ U.B.  Φ B


ψ= − = − = − = − (5.35)
. ΔT . ΔT ΔT . ΔT ΔT  ΔT R

În mod similar se poate deduce o relaţie asemănătoare pentru coeficientul

punctual χ. În final vom avea:

Φ B Φ A
ψ=
∆T

R (5.36) χ=
∆T

R (5.37)

unde: Φ – fluxul termic aferent unei punţi termice având lăţimea B şi


lungimea de 1 m (W/m);
ΔT – căderea totală de temperatură (ºC sau K);
B – lăţimea domeniului analizat, considerată la suprafaţa
interioară a elementului, cf. Fig. 5.19 – 5.21 (m);
R – rezistenţa termică unidirecţională (m2 ºC/W);
A – aria suprafeţei traversate de fluxul termic (m2).

În Fig. 5.19 – 5.21 sunt reluate tipurile de domenii prezentate în


Fig. 5.15 – 5.17. Normativul C 107/3 recomandă pentru zonele adiacente
punţii adoptarea unor lăţimi b = 0,8...1,2 m, funcţie de tipul domeniului.

(exterior) ψ

(interior)
b ≈ 1,2 m d b ≈ 1,2 m
B ≥ 2.b + d

Fig. 5.19. Punte termică în dreptul unui stâlpişor înglobat


Definirea termenului „B” din relaţia 5.36

170
(exterior)

(interior)
ψ1 ψ2
b ≈ 1,2

b ≈ 1,2 m d b ≈ 1,2 m
B1 ≥ b + d/2 B2 ≥ b + d/2

Fig. 5.20. Punte termică la intersecţia dintre peretele exterior şi cel interior
Definirea termenului „B” din relaţia 5.36

(exterior)

ψ1
B1 ≥ b ≈ 1,2 m
ψ2
(interior)

B2 ≥ b ≈ 1,2 m d

Fig. 5.21. Punte termică la intersecţia pereţilor exteriori – colţ ieşind


Definirea termenului „B” din relaţia 5.36

Relaţiile 5.12, 5.13 pe de o parte şi 5.36, 5.37 pe de altă parte, conduc la


două variante (în cadrul aceleiaşi metodologii) de determinare a

coeficienţilor de transfer termic ψ şi χ, şi în final a rezistenţei corectate R’.

171
Ambele modalităţi implică acelaşi volum de calcul, dar prima, bazată pe
relaţiile de definiţie, are următoarele avantaje:

• foloseşte expresii mai simple pentru calculul coeficienţilor liniari şi


punctuali de transfer termic;

• evidenţiază semnificaţia fizică a coeficienţilor ψ şi χ, conducând la un


mod de lucru transparent, uşor de înţeles; relaţiile 5.36 şi 5.37
ascund logica metodei, mai ales că în cadrul Normativului C 107/3
nu sunt date definiţii ale acestor coeficienţi;

• se evită utilizarea termenului „B” din relaţia 5.36 prin aplicarea


regulilor de eliminare ale punţilor termice, ilustrate în
Fig. 5.15 – 5.18.

5.4.3. Metoda simplificată (Normativ C107/3-2005)

Metoda simplificată (aproximativă) se poate aplica la fazele preliminare de


proiectare pentru determinarea rezistenţei termice specifice corectate a
elementelor de construcţii alcătuite din straturi neomogene.

Avantajul acestui mod de abordare este acela că se evită modelarea


numerică. Precizia rezultatelor este însă mai slabă, atât datorită modelului
geometric simplificat cu care se lucrează, cât şi datorită procedeului
matematic utilizat.

Ideea metodei constă în a determina o limită minimă şi una maximă pentru


rezistenţa termică, prin ponderarea valorilor pe zonele componente ale
elementului. În final, rezistenţa specifică corectată se determină ca medie
aritmetică a celor două limite.

172
Calculul cuprinde următoarele etape:

a) Se împarte elementul în straturi paralele cu suprafeţele şi fâşii


perpendiculare pe suprafeţe (Fig. 5.22).

Ad straturi

Ac fâşii flux
termic
Ab

Aa

3
2

Fig. 5.22. Descompunerea elementului în straturi paralele cu


suprafeţele elementului şi fâşii perpendiculare

b) Se determină valoarea minimă a rezistenţei termice, plecând de la


coeficienţii de transfer termic Uj ai fiecărui strat „j”, calculaţi ca medie a
coeficienţilor de transfer ai zonelor stratului respectiv (Fig. 5.23),
ponderată cu ariile aferente. Prin zonă vom înţelege porţiunea definită de
intersecţia unei fâşii cu un strat.

U a1 .A a + U b1 .A b + U c1 .A c + U d1 .A d
- stratul 1: U1 =
Aa + Ab + Ac + Ad

U a 2 .A a + U b 2 .A b + U c 2 .A c + U d 2 .A d
- stratul 2: U2 =
Aa + Ab + Ac + Ad

173
U a 3 .A a + U b3 .A b + U c3 .A c + U d 3 .A d
- stratul 3: U3 =
Aa + Ab + Ac + Ad
λ ij
U ij = (i = a, b, c, d; j = 1, 2, 3)
dj

unde: λij – coeficientul de conductivitate termică al zonei


definite de intersecţia dintre fâşia „i” cu stratul „j”
(W/mºC);
dj – grosimea stratului „j” (m).

Fig. 5.23. Împărţire domeniului în zone. 1 2 3


Coeficienţii de transfer termic ai
zonelor.

Ud1
Ud2
Ud3
d

1,2
d+
Uc1
cUc3

Uc2

Ua1
m
3
Ub1
Ub2
Ub3
b
Ua1
Ua2
Ua3
a

Rezistenţele termice ale celor 3 straturi sunt, prin definiţie, inversul


coeficienţilor de transfer termic:

1 1 1
R1 = ; R2 = ; R3 =
U1 U2 U3

174
Valoarea minimă a rezistenţei termice se calculează cu relaţia:

R min = R si + R 1 + R 2 + R 3 + R se

unde: Rsi, Rse – rezistenţele termice la suprafaţa interioară,


respectiv exterioară (m2 ºC/W).

c) Se determină valoarea maximă a rezistenţei termice, pornind de la


coeficientul de transfer termic Umax calculat ca medie a coeficienţilor de
transfer Ui ai fâşiilor „i”, ponderată cu ariile aferente.

Coeficienţii Ui au expresiile:

1 1
Ua = =
- fâşia a: Ra 1 d1 d 2 d 1
+ + + 3 +
α i λ1a λ 2a λ 3a α e

1 1
Ub = =
- fâşia b: Rb 1 d1 d 2 d 1
+ + + 3 +
α i λ1b λ 2 b λ 3b α e

1 1
Uc = =
- fâşia c: Rc 1 d d d 1
+ 1 + 2 + 3 +
α i λ1c λ 2c λ 3c α e

1 1
Ud = =
- fâşia d: Rd 1 d1 d 2 d 1
+ + + 3 +
α i λ1d λ 2d λ 3d α e

unde: αi, αe – coeficienţii de transfer termic la suprafaţă interioară,


respectiv exterioară (W/m2 ºC ).

175
Media coeficienţilor Ui ponderată cu suprafeţele conduce la:

U a .A a + U b .A b + U c .A c + U d .A d 1
U= ⇒ R max =
Aa + Ab + Ac + Ad U

d) Rezistenţa termică specifică corectată se determină ca medie aritmetică


a celor două limite Rmin şi Rmax :

R min + R max
R' =
2

Eroarea relativă maximă, exprimată procentual, este:

R max − R min
e = 100
2R '

De exemplu, dacă raportul între limita superioară şi limita inferioară este


egal cu 1.5, eroarea maximă este 20%, iar pentru un raport de
1.25 eroarea maximă este de 11%. Pentru Rmax = 2 Rmin,
eroarea maximă este de 33%.

5.4.4. Metoda bazată pe cunoaşterea câmpului termic

Pe baza valorilor caracteristice ale câmpului de temperatură, rezultate din


măsurători sau prin calcul, poate fi determinată rezistenţa termică R pentru
orice structură, indiferent de discontinuităţile geometrice sau fizice pe care
le prezintă, folosind relaţia 5.2.

Fluxul termic Φ se calculează funcţie de valorile cunoscute ale


temperaturii, cu una din relaţiile (5.38).

176
(
Φ=∑α i j Si j Ti −Tsi j ) Φ = ∑αe j S e j (Tse j −Te ) (5.38)
j j

unde: Si j, Se j – ariile suprafeţelor interioare, respectiv exterioare


aferente fiecărui punct „j” în care se cunoaşte
temperatura (m2);

α i j, αe j – coeficienţii de transfer termic la suprafaţa interioară,


respectiv exterioară (W/m2 ºC);

Ti, Te – temperaturile aerului interioare, respectiv exterior (ºC).

Tsi j,Tse j – temperaturile suprafeţei interioare, respectiv exterioare,


rezultate din măsurători sau prin calcul, pentru fiecare
punct „j” (ºC);

5.5. Coeficientul global de pierderi termice

Rezistenţa termică specifică corectată R’ reprezintă o caracteristică


termotehnică de bază a elementelor de construcţii, fiind un indicator
important al nivelului la care cerinţele de izolare termică sunt îndeplinite.
Totuşi, această mărime caracterizează în mod individual diversele
elemente opace cu funcţii de izolare termică, nu şi clădirea în ansamblu.

Pot exista situaţii când, deşi rezistenţele termice specifice corectate sunt
superioare valorilor minime necesare (normate), pierderile de căldură
globale ale clădirii se situează peste nivelul admisibil prevăzut de normele
în vigoare. Astfel de cazuri pot să apară atunci când:

• aria suprafeţelor vitrate exterioare (ferestre, uşi exterioare, pereţi


vitraţi etc.), prin care au loc pierderi semnificative de căldură, are o
pondere importantă în cadrul ariei totale a anvelopei clădirii;

• clădirea are o volumetrie atipică, cu raportul dintre aria anvelopei


(prin care au loc pierderile termice) şi volumul total al clădirii mai mare

177
decât la construcţiile cu forme uzuale;

• există infiltraţii ale aerului exterior, controlate sau accidentale,


datorită necesităţilor de ventilare (aerisire), respectiv datorită
etanşării insuficiente a rosturilor tâmplăriei exterioare şi/sau
permeabilităţii mari la aer a unor elemente de închidere.

În consecinţă, atât normativele străine, cât şi cele româneşti – Normativele


C107/1-2005 şi C107/2-2005 – introduc o mărime termotehnică numită
„coeficient global de izolare termică”, notat cu G, ce exprimă cantitatea de
căldură pierdută de clădire în exterior, raportată la volumul încălzit al
acesteia. Din acest motiv, denumirea corectă este aceea de „coeficient
global de pierderi termice”.

5.5.1. Coeficientul pierderilor termice la clădiri de locuit

Normativul C107/1-2005 conţine metodologia de calcul a coeficientului


global de pierderi termice la clădirile de locuit. În conformitate cu acest
normativ, coeficientul G „reprezintă suma pierderilor de căldură realizate
prin transmisie directă prin suprafaţa anvelopei clădirii, pentru o diferenţă
de temperatură între interior şi exterior de 1ºC (sau 1 K), raportată la
volumul clădirii, la care se adaugă pierderile de căldură aferente
reîmprospătării aerului interior, precum şi cele datorate infiltraţiilor
suplimentare (necontrolate) de aer rece”.

Conform definiţiei, coeficientul global de pierderi termice se calculează cu


relaţia:

Φj
∑∆T (5.39)
G= + ca . ρa . n
V

unde: G – coeficientul global de pierderi termice (W/m3 ºC);

Φj – fluxul termic ce traversează elementul „j” al clădirii (W);

178
ΔT – căderea totală de temperatură, adică diferenţa dintre tempe-
ratura convenţională a aerului interior şi temperatura
convenţională a aerului exterior: ΔT = Ti - Te (ºC sau K);

V – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii (m3);

ca – căldura specifică masică a aerului interior (J/(Kg ºC)


sau Ws/(Kg ºC);
ρa – densitatea aerului interior (Kg/m3);

n – viteza de ventilare naturală (rata ventilării), exprimată prin


numărul de schimburi de aer pe oră într-un anumit spaţiu
(apartament, încăpere etc.) (1/h);

ca.ρa.n – pierderile de căldură datorate ventilării clădirii şi, eventual,


infiltraţiilor necontrolate de aer, raportate la volumul clădirii
şi la diferenţa de temperatură ΔT (W/m3ºC );

Relaţia 5.39 poate fi pusă sub o formă mai utilă din punct de vedere al
calculelor practice. Astfel, suma din membrul II se poate scrie:

Φj
Aj
Φj Aj q j .A j Aj Aj
∑ ∆T = ∑ ∆T
=∑
∆T
=∑
∆T
=∑ '
Rj
(5.40)

qj

unde: A j – aria elementului „j”, cu funcţie de izolare termică (m 2);


elementele „j” pot fi: pereţii exteriori, zonele vitrate
exterioare, planşeul de la ultimul nivel, pereţi ce despart
zone ale clădirii cu temperaturi diferite etc. (m2);

qj – fluxul termic unitar mediu (densitatea de flux) a elementului


„j” (W/m2);

R’j – rezistenţa termică specifică corectată a elementului „j”


(m2 ºC/W).

179
Dacă se ţine seama de valorile căldurii specifice masice a aerului interior
(ca = 1000 Ws/Kg ºC) şi ale densităţii aerului interior (ρa = 1.23 Kg/m3),
termenul al doilea din membrul II al relaţiei (5.39) se poate explicita astfel:

 1000 Ws /( KgK ) 
(c a . ρa ) . n =  1,23 Kg / m 3 . n ≅ 0,34 . n (5.41)
 3600 

(valoarea 3600 se introduce pentru a face trecerea de la secunde la ore)

Cu ajutorul relaţiilor 5.40 şi 5.41, expresia 5.39 devine:

Φj Aj
∑∆T ∑R ' (5.42)
j
G= + c a . ρa . n = + 0,34 . n
V V

Din punct de vedere al spaţiilor delimitate, elementele de izolare termică


ale clădirilor pot fi grupate în două categorii:
• elemente ce delimitează interiorul clădirii de exteriorul acesteia
(elemente perimetrale);
• elemente ce delimitează interiorul clădirii de spaţii construite
adiacente, cu temperatură diferită (garaje, subsoluri, poduri, spaţii
comerciale etc.).

Deoarece pierderile de căldură prin elementele perimetrale (în contact cu


aerul exterior) sunt diferite de pierderile prin elementele ce separă volumul
interior încălzit al clădirii de spaţiile adiacente neîncălzite (poduri, garaje,
spaţii de depozitare etc.), se introduce un factor de corecţie adimensional
notat cu τ, exprimat cu relaţia:
Ti − Tu
τ= (5.43)
Ti − Te

180
unde: Ti, Te – temperatura convenţională a aerului interior, respectiv
exterior (ºC);
Tu – temperatura aerului interior din spaţiile adiacente clădirii (ºC).

În relaţia 5.43 se observă că pentru Tu = Te (egalitate valabilă pentru


elementele anvelopei în contact cu aerul exterior), rezultă τ = 1.

În final, prin utilizarea rel. 5.42 şi 5.43, relaţia practică de calcul a


coeficientului global de pierderi termice devine:

 Aj 
∑ R ' τj 
 (5.44)
G=  j  +0,34 . n
V

Verificarea nivelului global de pierderi termice se efectuează, conform


Normativului C107/1-2005, cu relaţia:

G ≤
G
N
(5.45)

în care: GN – coeficientul global normat de pierderi termice (W/m3ºC).

Valorile coeficientul global normat de pierderi termice pentru clădirile de


locuit sunt prevăzute în cadrul Normativului C107/1-2005, funcţie de
numărul de niveluri şi de raportul A/V dintre aria anvelopei şi volumul
încălzit al clădirii.

5.5.2. Coeficientul pierderilor termice la clădiri cu altă destinaţie

Conform Normativului C 107/2-2005, coeficientul pierderilor termice al unei


clădiri cu altă destinaţie decât cea de locuire, sau al unei părţi de clădire
distinctă din punct de vedere funcţional „reprezintă pierderile de căldură
prin elementele de închidere ale acesteia, pentru o diferenţă de un grad
între interior şi exterior, raportate la volumul încălzit al clădirii”.

181
Conform definiţiei, coeficientul global de pierderi termice se calculează cu
relaţia:

1 

Aj 
G1 = ∑ τj  (5.46)
V  R' j 
 j 

unde: G1 – coeficientul global de pierderi termice (W/m3 ºC);


V – volumul încălzit al clădirii sau părţii de clădire (m3);
Aj – aria suprafeţei elementului de construcţie „j” prin care se
produce schimb de căldură (m2);

τj – factor de corecţie a diferenţei de temperatură între mediile


separate de elementul de construcţie „j”, cf. rel. 5.43;

R’j – rezistenţa termică specifică corectată, pe ansamblul clădirii,


a elementului de construcţie „j” (m2 ºC/W).
V – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii (m3).

Verificarea nivelului de pierderi termice globale se efectuează, conform


Normativului C107/2-2005, cu relaţia:

G1 ≤
G1 r
e
f
(5.47)

în care coeficientul global de referinţă G1ref este conform relaţiei (5.48).

1  A1 A 2 A 3 A 
G1ref =  + + +d⋅P + 4  (5.48)
V a b c e 

unde:

A1 – aria suprafeţelor componentelor opace ale pereţilor verticali care fac


cu planul orizontal un unghi mai mare de 60°, aflaţi în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m2);

182
A2 – aria suprafeţelor planşeelor de la ultimul nivel (orizontale sau care fac
cu planul orizontal un unghi mai mic de 60°) aflate în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m2);

A3 – aria suprafeţelor planşeelor inferioare aflate în contact cu exteriorul


sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m2);

P – perimetrul exterior al spaţiului încălzit aferent clădirii aflat în contact cu


solul sau îngropat (m);

A4 – aria suprafeţelor pereţilor transparenţi sau translucizi aflaţi în contact


cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare
dimensiunile nominale ale golului din perete (m2);

V – volumul încălzit, calculat pe baza dimensiunilor interioare ale


clădirii (m3);

a, b, c, e – coeficienţi de control (cu semnificaţia unor rezistenţe termice


corectate normate) pentru elementele de construcţie menţionate mai sus,
ale căror valori sunt date în Tabelele 1 şi 2 din Normativul C 107/2-2005,
în funcţie de: categoria de clădire, tipul de clădire şi zona
climatică (m2 ºC/W).

d – coeficient de control, cu semnificaţia unui coeficient liniar de transfer


termic al punţii de pe conturul clădirii, la baza acesteia (W/mºC).

Clădirile la care se aplică prevederile normativului C 107/2-2005 se împart


în două categorii, funcţie de durata de ocupare şi clasa de inerţie:
• clădiri de categoria 1, în care intră clădirile cu "ocupare continuă" şi
clădirile cu "ocupare discontinuă" de clasă de inerţie mare, definită
conform anexei B din normativ;
• clădiri de categoria 2, în care intră clădirile cu "ocupare

183
discontinuă", cu excepţia celor din clasa de inerţie mare.

Clădirile cu "ocupare continuă" sunt considerate acele clădiri a căror


funcţionalitate impune ca temperatura mediului interior să nu scadă, în
intervalul ora 0 – ora 7, cu mai mult de 7°C sub valoarea normată de
exploatare. Din această categorie fac parte creşele, internatele,

spitalele etc.

Clădirile cu "ocupare discontinuă" sunt acele clădiri a căror funcţionalitate


permite ca abaterea de la temperatura normată de exploatare să fie mai
mare de 7°C pe o perioadă de 10 ore pe zi, din care cel puţin 5 ore în
intervalul ora 0 – ora 7, din această categorie făcând parte: şcolile, sălile
de curs, amfiteatrele, sălile de spectacole, clădirile administrative,
restaurantele, clădirile industriale cu unul sau două schimburi etc., de
clasă de inerţie medie şi mică, definită conform anexei B din normativ.

Clasa de inerţie a unei clădiri sau părţi de clădire se stabileşte conform


Tabelului 5.3, în funcţie de valoarea raportului :

∑m j A j
j (5.49)
Ad

unde: mj – masa unitară a elementului de construcţie „j”, cu rol de izolare


termică (Kg/m2);
Aj – aria utilă a elementului de construcţie „j”, determinată pe baza
dimensiunilor interioare ale acestuia (m2);
Ad – aria desfăşurată a clădirii sau părţii de clădire analizate (m2).

Tabel 5.3. Clasa de inerţie

184
∑m j A j Inerţia
j
termică
Ad
Până la 149 mică
De la 150 la 399 medie
De la 400 în sus mare

Tipurile de clădire funcţie de care se aleg coeficienţii de control sunt:

• spitale, creşe, policlinici;

• clădiri de învăţământ şi pentru sport;

• birouri, clădiri comerciale şi hoteluri;

• alte clădiri (industriale cu regim normal de exploatare).

185
5.6. Studii de caz
5.6.1. Panou prefabricat

În cadrul acestui studiu s-a urmărit:


• evidenţierea comportării termice a unei soluţii tip de panou mare
prefabricat, utilizat pe scară largă înainte de 1989;
• modul de abordare a calculului rezistenţei termice corectate, prin
metoda coeficienţilor de transfer termic, în cazul unor punţi termice
ce nu sunt incluse în tabelele din Normativul C 107/3-2005;

Panoul analizat (Fig. 5.24), în grosime totală de 27 cm, este alcătuit


dintr-un strat de rezistenţă din beton (12.5 cm), un strat de termoizolaţie
din polistiren (8 cm) şi un strat de protecţie din beton (6.5 cm).

a) Definirea geometriei

Dimensiunile caracteristice au fost preluate din proiectul tip (Fig. 5.24).

0.05

2.80

1 1 3 3 1.20

4 0.05
4
4

2 3.60
2 0.05 1.80 0.05

Fig. 5.24. Alcătuirea generală a panoului de perete

186
b) Identificarea punţilor termice

În cazul pereţilor din panouri mari punţile termice apar în zonele unde
termoizolaţie din câmpul curent al panoului trebuie întreruptă. Întreruperile
sunt necesare pentru a se crea legături între cele două straturi din beton,
stratul de rezistenţă (dispus spre interior) şi cel de protecţie (poziţionat la
exterior). Legăturile se realizează pe conturul panoului, pe perimetrul
termoizolaţie (polistiren 2.4 cm)
golului de fereastră şi în anumite zone din câmpul panoului, reprezentate
cu nervură (beton) în Fig. 5.24.
linii întrerupte
5.0
c) Stabilirea parametrilor geometrici şi fizici ai punţilor
12.5
Conform celor arătate la pct. b), au fost luate în considerare patru tipuri de
8.0
punţi termice liniare, corespunzătoare secţiunilor 1–1... 4–4 din Fig. 5.24.
6.5
Detaliile acestor punţi sunt reprezentate în Fig. 5.25 – 5.28.
strat rezistenţă (beton)
Dimensiunile geometrice ale punţilor au fost extrase din proiectul tip, iar
termoizolaţie (polistiren)
caracteristicile de material (coeficienţii de conductivitate termică) din
strat protecţie
Normativul (beton) sau din fişa tehnică a produsului (Tabelul 5.4).
C 107-2005
strat rezistenţă (beton)

termoizolaţie (polistiren) monolitizare (beton)


strat protecţie (beton)
V1

6.5
12.5 8.0
8.0 12.5
6.5
14.0 strat protecţie (beton)
geam dublu (Ug = 3.0 W/m2K)
perete interior (beton) ter termoizolaţie (polistiren)
monolitizare (beton) moi strat rezistenţă (beton)
termoizolaţie (polistiren 2.4 cm) zola
ţie
placă (beton)
Fig. 5.25. Secţiune
(poli 1-1 (rost vertical)
13.0 stire
n)
strat rezistenţă (beton)
187
6.5 8.0 12.5

strat protecţie (beton)


V1
L1

strat rezistenţă (beton)

termoizolaţie (polistiren 2.4 cm) 13.0


monolitizare (beton)
placă (beton)
Y

Z X

termoizolaţie (polistiren)

Fig. 5.26. Secţiune 2-2 (rost orizontal)

geam dublu (Ug = 3.0 W/m2K)


V1
L
1

6.5
8.0
Y

12.5
Z X

strat protecţie (beton)


termoizolaţie (polistiren)

strat rezistenţă (beton)

Fig. 5.27. Secţiune 3-3 (glaf geam)

188
nervură (beton) strat protecţie (beton)
termoizolaţie (polistiren)
strat rezistenţă (beton)
V1

6.5
L
1

8.0

12.5

5.0

Fig. 5.28. Secţiune 4-4 (nervură beton)

Tabel 5.4. Caracteristicile termotehnice ale materialelor

Conductivitat Capacitate
Densitate
Nr e calorică
Material aparentă
crt termică masică
[Kg/m3]
[W/m ºC] [J/Kg ºC]
1 Beton armat 2500 1.74 840
Polistiren
2 20 0.044 1460
expandat
3 Mortar 1800 0.93 840

d) Adoptarea condiţiilor la limită

Pentru cele două suprafeţe ale panoului, interioară şi exterioară, se


adoptă condiţii la limită de speţa a III-a (Fourier), care necesită
cunoaşterea coeficienţilor de transfer termic la suprafaţă şi a valorilor
temperaturii aerului interior şi exterior, conform reglementărilor în vigoare
(Normativ C 107-2005), În zonele de întrerupere ale domeniilor punţilor
termice se adoptă condiţii de speţa a II-a (Neumann), cu flux nul pe
direcţie normală pe linia de întrerupere, conform celor arătate în Cap. 4, pct.
4.2.5.1.

189
Temperaturile convenţionale de calcul ale aerului interior şi exterior s-au
considerat: Ti = 20 ºC; Te = -15 ºC. Coeficienţii de transfer termic de
suprafaţă: αi = 8 W/m2 ºC, αe = 24 W/m2 ºC.

e) Determinarea coeficienţilor de transfer termic

Coeficienţii de transfer termic au fost determinaţi prin modelare numerică,


folosind metoda elementelor finite, pentru fiecare din cele 4 tipuri de punţi
termice liniare din Fig. 5.25 – 5.28, întrucât Normativul C 107/3-2005 nu
conţine valori ale coeficienţilor ψ în cazul structurilor din panouri mari.

Rosturi verticale (secţiune 1-1)

Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.29.

V1
L1
B = 1.2 + 0.14/2

Φ 1.20

1.20 0.14 1.20

Fig. 5.29. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (rost vertical)

În Fig. 5.30 este reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma

190
modelării, temperaturile ridicate fiind reprezentate cu nuanţe deschise.
În Fig. 5.31 este redat fluxul termic unitar, nuanţele închise reprezentând
valorile mari ale fluxului.

Fig. 5.30. Câmpul de temperaturi (rost vertical)

Fig. 5.31. Câmpul fluxului termic unitar (rost vertical)

191
Valoarea coeficientului ψ, conform relaţiei 5.36, va fi:

Φ B 41.102 1.27
ψ= − = − = 0.5679 W/mº C
ΔT R 35 2.094

în care:

Φ – fluxul termic ce traversează suprafaţa reprezentată cu linie


îngroşată în Fig. 5.29, determinat prin modelare numerică (W);
ΔT – diferenţa dintre valorile temperaturii convenţionale ale aerului
interior şi exterior: ΔT = 20 – (–15) = 35 ºC;
B – lăţimea punţii termice, considerată conform Fig. 5.29;
R – rezistenţa termică unidirecţională (în câmpul curent al panoului):

1 dj 1 1 0.125 0.08 0.065 1


R= +∑ + = + + + + = 2.094 m 2 °C / W
αi j λ j α e 8 1 .74 0 .044 1 .74 24

Rosturi orizontale (secţiunea 2-2)

Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.32. În Fig. 5.33 este


reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.34 câmpul fluxului termic unitar. Valorile coeficienţilor ψ:

• rost orizontal (panou superior):

Φ1 B1 37.262 1.24
ψ1 = − = − = 0.4725 W/m º C
ΔT R 35 2.094

• rost orizontal (panou inferior):

Φ 2 B 2 40.521 1.265
ψ2 = − = − = 0.5536 W/m º C
ΔT R 35 2.094

192
B1 = 1.2 + 0.13/2
V1
L1

Φ1 1.2
B2 = 1.2 + 0.13/2

0.13
1.2

Φ2 1.2

Fig. 5.31. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (rost orizontal)

193
Fig. 5.33. Câmpul de temperaturi (rost orizontal)

Fig. 5.34. Câmpul fluxului termic unitar (rost orizontal)

Glaf fereastră (secţiunea 3-3)


Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.35. În Fig. 5.36 este
reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.37 câmpul fluxului termic unitar. Valoarea coeficientului ψ:

Φ B 33 .909 1.20
ψ= − = − = 0.3958 W/m º C
ΔT R 35 2.094

B = 1.20 fereastră

1.2 Φ 0.9
0 0

Fig. 5.35. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (glaf geam)

194
Fig. 5.36. Câmpul de temperaturi (glaf)

Fig. 5.37. Câmpul fluxului termic unitar (glaf)

Nervuri (secţiunea 4-4)

Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.38. În Fig. 5.39 este


reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.40 câmpul fluxului termic unitar. Valoarea coeficientului ψ:

Φ B 54.014 2.45
ψ= − = − = 0.3733 W/m º C
ΔT R 35 2.094

B = 2 x 1.2 + 0.05
V
1
L
1

1.20 0.05 1.20


Φ
Fig. 5.38. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (nervură)

195
Fig. 5.39. Câmpul de temperaturi (nervuri)

Fig. 5.40. Câmpul fluxului termic unitar (nervuri)

Valorile coeficienţilor ψ şi lungimile punţilor termice (cf. Fig. 5.24) sunt


centralizate în Tabelul 5.5.

Tabel 5.5. Coeficienţii ψ şi termenul ∑( ψ.ℓ)


Detaliu Coeficient ψ Lungimi ℓ ψ.ℓ
Rost vertical 0.5679 5.34 3.0326
Rost orizontal sup. 0.4725 3.46 1.9155
Rost orizontal inf. 0.5536 3.46 1.6349
Glaf fereastră 0.3958 6.00 2.3748
Nervuri din beton 0.3733 7.73 2.8856
∑ (ψ.ℓ) 11.8434
f) Calculul rezistenţei termice specifice corectate

196
Coeficientul de transfer termic corectat, determinat cu relaţia 5.11:

U' =
1
+
∑ψ . l = 1 + 11.8434
=1.973 W/m 2
ºC
R A 2.094 3.6 ×2.8 - 1.8 ×1.2

Rezistenţa termică corectată va fi:

1 1
R' = = = 0.5069 m 2 º C/W
U' 1.973

În legătură cu ultima valoare sunt de remarcat următoarele:

• valoarea rezistenţei corectate R’ = 0.5069 m2ºC/W reprezintă circa


25% din rezistenţa unidirecţională R = 2.094 m2ºC/W; cu alte cuvinte,
punţile termice reduc la un sfert valoarea rezistenţei termice a
panoului analizat;

• în raport cu cerinţele actuale, rezistenţa termică corectată este total


insuficientă, fiind mult inferioară rezistenţei termice minime impuse
de Normativul C 107-2005 pentru pereţi exteriori:

R' = 0.5069 m 2 º C/W << R' min = 1.40 m 2 º C/W

197
5.6.2. Soclul clădirii

5.6.2.1. Contextul problemei

Intersecţia dintre pereţii exteriori şi placa de la cota ±0.00 (Fig. 5.41)


constituie o puntea termică atipică, deosebită de toate celelalte tipuri de
punţi, pe de o parte datorită configuraţiei geometrice particulare şi, pe de
altă parte, ca urmare a faptului că pe lângă cele două condiţii la limită
obişnuite de speţa a III-a (Fourier) la suprafeţele interioară şi exterioară
ale elementului, există şi o a treia, de speţa I-a (Dirichlet), dată de
temperatura în sol, la cota stratului invariabil (Fig. 5.42).

Bi

exterior interior
placă pe sol

Fig. 5.41. Placă pe sol la o clădire fără subsol

În calculele termotehnice ale plăcii pe sol trebuie să se ţină seama de


caracteristicile pământului, care depind de o multitudine de factori:

• natura terenului (structura minerală, mărimea particulelor, porozitate,


densitate aparentă etc.);

• umiditatea şi gradul de saturaţie;

• starea pământului în raport cu fenomenul de îngheţ.

Având în vedere dificultăţile de determinare ale caracteristicilor

198
termotehnice ale solului, Normativul C107/5-2005 privind „Calculul
termotehnic al elementelor de construcţii în contact cu solul” admite pentru
coeficientul de conductivitate termică al pământului următoarele valori,
considerate acoperitoare:

• λ = 2.0 W/m°C până la adâncimea de 3.0 m de la cota terenului


sistematizat (CTS);

• λ = 4.0 W/m°C sub adâncime de 3.0 m de la CTS.

Variaţia convenţională a temperaturii în pământ, conform Normativului


C107/5-2005, funcţie de zona geografică, este prezentată în Fig. 5.42.

I II III IV
-21° -18° -15° -12°
αe = 24 W/m2 °C

λ = 2.0 W/m°C) 3.0

λ = 4.0 W/m°C) 4.0


cota stratului invariabil

I, II, III, IV – zone


climatice
+8° +9° +10° +11°

Fig. 5.42. Variaţia convenţională a temperaturii în sol

Cota stratului invariabil, adoptată la 3.0 + 4.0 = 7.0 m sub cota terenului
sistematizat, reprezintă adâncimea de la care temperatura în teren este
considerată constantă tot timpul anului, având valorile din Fig. 5.42 funcţie
de zona climatică (zona I: 8 ºC; zona II: 9 ºC; zona III: 10 ºC; zona IV: 11 ºC).

Normativul C107/5-2005 prevede pentru aprecierea caracteristicilor

199
termice ale plăcii pe sol, la clădiri fără subsol, următoarele relaţii:

ψ=
Φ Bi ∆Tp
− (5.50) U' =
1
=
1 ∆Tp
+
∑ψ
∆T R ∆T R ' R ∆T A
(5.51)

unde: ψ – coeficientul liniar de transfer termic al punţii constituite de


soclul clădirii (W/m°C);

Φ – fluxul termic de la interior spre exterior, prin placa pe sol


(W/m);

R – rezistenţa termică unidirecţională a tuturor straturilor


cuprinse între cota ±0.00 şi cota stratului invariabil CSI
(m2°C/W)

Bi – lungimea de calcul a porţiunii de placă, cf. Fig. 5.41 (m);

ΔT – diferenţa între temperaturile convenţionale ale aerului


interior şi exterior: ΔT = Ti – Te (°C);

ΔTp – diferenţa între temperatura convenţională a aerului interior


şi temperatura la cota stratului invariabil: ΔT = Ti – Tp (°C);

U’ – coeficientul de transfer termic corectat al plăcii pe sol


(W/m2 °C);

R’ – rezistenţa termică specifică corectată a plăcii pe sol (m2 °C/W);

ℓ – lungimea punţii termice (perimetrul clădirii la cota ±0.00) (m);

A – aria elementului analizat, respectiv a plăcii pe sol (m2);

Ca urmarea a particularităţilor menţionate mai sus, în relaţia (5.50) pentru


calculul coeficientului ψ şi (5.51) pentru calculul rezistenţei corectate R’,
apare un termen nou, neîntâlnit în cazul celorlalte tipuri de punţi: ΔTp / ΔT.

200
Pentru a înţelege comportamentul termic al complexului placă – soclu –
teren, precum şi raţiunea utilizării raportului dintre diferenţele de
temperatură,
în cele ce urmează s-au considerat două variante, prima simplificată iar
cea de a doua (aproape) reală, pentru care s-au studiat caracteristicile
termice prin modelare numerică bazată pe metoda elementelor finite.

5.6.2.2. Modelarea numerică

a) Varianta 1 – simplificare maximă

Domeniul considerat, ce cuprinde doar terenul, este prezentat în Fig. 5.43.

Au fost respectate prevederile generale din Normativul C107/5-2005 cu


privire la dimensiunile şi caracteristicile termice ale terenului, în cazul unui
calcul simplificat dar acoperitor.

exterior interior
1m
2
αe = 24 W/m °C; Te = -15 °C αi = 8 W/m2 °C; Ti = 20 °C

qx = 0 qx = 0
pământ (λ = 2.0 W/m°C) 3.0

qx = 0 pământ (λ = 4.0 W/m°C) qx = 0


4.0

cota stratului invariabil (Tp = 10 °C)

10.0 10.0

Fig. 5.43. Domeniu simplificat

Condiţiile de contur s-au adoptat astfel (Fig. 5.43):

• pe jumătatea din stânga a laturii orizontale superioare a domeniului


s-a impus o condiţie de speţa a III-a (Fourier), corespunzătoare
mediului exterior în zona a III-a climatică;

201
• pe jumătatea din dreapta a laturii orizontale superioare s-a impus o
condiţie de speţa a III-a (Fourier), corespunzătoare microclimatului
interior;

• pe latura orizontală inferioară, aflată la cota stratului invariabil, s-a prescris


o condiţie de speţa I-a (Dirichlet), cu temperatura impusă Tp = 10 °C;

• pe laturile verticale s-au adoptat condiţii de speţa a II-a (Neumann) cu


componenta orizontală a fluxului termic qx = 0 (suprafeţe adiabatice).

Modelarea pe calculator a condus la rezolvarea câmpului termic, respectiv


determinarea valorilor temperaturilor (Fig. 5.44), a fluxurilor termice unitare
(Fig. 5.45) şi a fluxurilor termice.

Fig. 5.46 conţine reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar. Pe baza


acesteia, în Fig. 5.47 sunt puse în evidenţă 3 zone distincte de transfer
termic: de la interior spre exterior, prin pământ (zona 1); de la interior spre
teren (zona 2) şi de la teren spre exterior (zona 3).

exterior interior

Fig. 5.44. Harta temperaturilor (nuanţele închise – temperatură scăzută)

202
exterior interior
81.19

Fig. 5.45. Harta fluxurilor termice unitare (nuanţele închise – flux maxim)

exterior interior

Fig. 5.46. Reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar


(lungimile săgeţilor sunt proporţionale cu mărimea fluxului)

203
exterior interior
A B C

3 1 2

D E F

Fig. 5.47. Zone de transfer termic


 interior  exterior;  interior  teren;  teren  exterior;

b) Varianta 2 – caz real

Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.48. Condiţiile de contur sunt


similare cu cele din varianta precedentă. În Fig. 5.49 este redată harta
temperaturilor rezultate, iar în Fig. 5.50 harta fluxurilor termice unitare.
Comparând hărţile din Fig. 5.49 şi 5.50 cu cele corespunzătoare de la
varianta 1, se observă că alura variaţiei temperaturii şi fluxului rămâne
aceeaşi, ceea ce înseamnă că procesul termic nu suferă modificări din
punct de vedere calitativ.

5.6.2.3. Considerente teoretice

a) Coeficientul liniar de transfer termic

Puntea termică simplificată din varianta 1 (Fig. 5.43) este diferită de marea

204
majoritate a punţilor, în sensul că nu se datorează unor neomogenităţi
locale constituite din materiale cu conductivitate termică mare, şi nici unei
variaţii a configuraţiei geometrice.
parchet (d = 2.2 cm; λ = 0.23 W/m°C)
placă OSB (d = 2.0 cm; λ = 0.114 W/m°C)
placă beton (d = 10 cm; λ = 1.7 W/m°C)
pernă pietriş (d = 20 cm; λ = 0.7 W/m°C)
pământ compactat (d = 50 cm; λ = 2.0 W/m°C)
perete zidărie (d = 37.5 cm; λ = 0.8 W/m°C)

10.0 0.375

3.0
pământ (λ = 2.0 W/m°C)

pământ (λ = 4.0 W/m°C) 4.0

20.375

Fig. 5.48. Domeniul real

205
exterior interior

Fig. 5.49. Harta temperaturilor (nuanţele închise – temperatură scăzută)

exterior interior

Fig. 5.50. Harta fluxurilor termice unitare (nuanţele închise – flux maxim)

Puntea termică din Fig. 5.43 apare ca urmare a 3 factori:

• traseul scurt de pierdere a căldurii prin pământ, în vecinătatea


punctului A (Fig. 5.47) care desparte zona rece de cea caldă;

• majorarea căderii de temperatură în zona adiacentă punctului A,

206
de la valoarea ΔTp = Ti – Tp la valoarea ΔT = Ti – Te, Tp fiind
temperatura stratului invariabil;

• aria suprafeţei calde pe porţiunea unde fluxul termic se transmite


numai spre pământ (Fig. 5.47, zona BC) este mai mică decât aria
suprafeţei de teren ce interceptează căldura, la cota stratului
invariabil (Fig. 5.47, zona EF); fenomenul este asemănător cu cel
din cazul punţii termice liniare de la colţul pereţilor exteriori, unde
suprafaţa interioară este mai mică decât cea exterioară.

În consecinţă, pentru calculul coeficientului ψ în varianta 1, regula de


eliminare a punţii termice (cf. pct. 5.4.2), este cea ilustrată în Fig. 5.51.

Φ
a αe Te
A αi Ti

qx = 0 qx = 0
m
o
qx = 0 n qx = 0

ol
itiTp
eliminarea punţii z Φu
b αi Ti
ar
qx = e0 qx = 0
(b
et
qx = 0 qx = 0
o
n)
Tp
B

Fig. 5.51. Eliminarea punţii termice din varianta 1


a. domeniul real, cu punte (câmp termic plan);
b. domeniul fără punte (câmp termic unidirecţional)

207
Expresia (5.50) prevăzută în Normativul C107/5-2005 pentru calculul
coeficientului liniar de transfer termic al soclului, se poate deduce cu
ajutorul relaţiei de definiţie (5.12):

Φ' − Φ u Φ' Φ Φ' U. A . ∆Tp


ψ= = − u = − =
. ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T
(5.52)
Φ' U. B .  ∆Tp Φ B ∆Tp
= − = −
. ∆T  ∆T ∆T R ∆T

unde: Φ’ – fluxul termic ce traversează domeniul studiat, determinat


prin modelare numerică (W);
Φu – fluxul termic unidirecţional pentru acelaşi domeniu, dar cu
puntea termică eliminată (W);

Φ – fluxul termic ce traversează domeniul studiat, aferent unei


lungimi de 1 m a punţii: Φ = Φ’/ ℓ (W/m);

ΔT – căderea totală de temperatură: ΔT = Ti – Te (°C);


U – coeficientul de transfer termic unidirecţional (W/m2 °C);
B – conform Fig. 5.51 (m);
ℓ – lungimea punţii termice (m);

Relaţia (5.52) este corectă, dar ascunde o ipoteză simplificatoare. Pentru


a vedea în ce constă aceasta se propune în continuare un alt mod de
calcul pentru coeficientul liniar de transfer termic, probabil mai riguros
deoarece reflectă mai fidel mecanismul transferului de căldură în situaţia
analizată.

Conform Fig. 5.47 şi 5.52, coeficientul ψ poate fi scris ca sumă dintre


coeficientul ψ1 aferent zonei în care fluxul termic este direcţionat de la
suprafaţa AB spre exterior, şi ψ2 aferent zonei în care fluxul este
direcţionat numai spre pământ, de la suprafaţa BC spre EF

208
Ca urmare, utilizând şi relaţia de definiţie (5.12), se poate scrie:

∆ Φ1 ∆ Φ2 Φ − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2
ψ = ψ1 + ψ 2 = + = 1 + (5.53)
.∆T .∆Tp .∆T .∆Tp

unde: Φ1 – fluxul termic de la interior spre exterior (W);


Φ2 – fluxul termic de la interior spre teren (W);
Φu1 – fluxul termic unidirecţional aferent suprafeţei AB (
Φu1 = q.A1 , unde A1 este aria suprafeţei AB: A1 = B1 x 1.0)
(W);
Φu 2 – fluxul termic unidirecţional aferent suprafeţei BC (
Φu 2 = q.A 2 , unde A2 este aria suprafeţei BC: A2 = B2 x 1.0)
(W);

q – fluxul termic unitar în regim unidirecţional (W/m2).

∆T – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior


şi cea a aerului exterior: 20 – (–15) = 35 °C;
∆Tp – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului
interior
şi cea de la cota stratului invariabil: 20 – 10 = 10 °C;

209
Φ1 Φ1 + Φ2 = Φ’
a.
A B C

D E F
b Φ2
Φu1 Φu2
.
A B C

B1 B2

Fig. 5.52. Partajarea fluxului termic


a. domeniul real, cu punte (câmp termic plan);
b. domeniul fără punte (câmp termic unidirecţional)
(curba BE reprezintă frontiera dintre zona in care căldura se transmite
numai spre exterior şi zona unde căldura se transmite numai spre pământ)

210
Pentru utilizarea practică a relaţiei (5.53) este necesară cunoaşterea
poziţiei punctelor B şi E (Fig. 5.47, 5.52).

Punctul E desparte zona DE prin care se pierde căldură de la suprafaţa


stratului invariabil spre exterior, de zona EF unde se primeşte căldură de
la suprafaţa caldă BC (Fig. 5.47, 5.52); E se găseşte pe poziţia nodului în
care componenta verticală a fluxului termic unitar schimbă semnul.
După determinarea poziţiei punctului E se poate calcula fluxul termic Φ2
primit de suprafaţa EF.

Poziţia punctului B se determină astfel (Fig. 5.52a):

• din fluxul termic total Φ’ pierdut prin suprafaţa caldă se scade fluxul
Φ2 pierdut spre pământ şi se obţine Φ1 ce reprezintă fluxul rămas,
pierdut spre aerul exterior;
• pornind din punctul A se face suma fluxurilor pe elemente finite
până se ajunge la valoarea cea mai apropiată de Φ1; poziţia nodului
astfel găsit este cu atât mai apropiată de punctul B cu cât
discretizarea este mai fină.

Ipoteză simplificatoare din relaţia (5.50) se poate evidenţia prin egalarea


coeficientului ψ dat de relaţia (5.52), cu cel exprimat prin relaţia (5.53).

Relaţia (5.52) se mai poate scrie:

Φ' Φu Φ + Φ2 Φ + Φu 2 Φ1 Φ2 Φ Φ
ψ= − = 1 − u1 = + − u1 − u 2
. ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T

(5.54)

Relaţia (5.53) poate fi pusă sub forma:

Φ 1 − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2 Φ1 Φ Φ2 Φ
ψ = ψ1 + ψ 2 = + = − u1 + − u2
.∆T .∆Tp .∆T .∆T .∆Tp .∆Tp

(5.55)

211
Egalând ultimii membrii ai expresiilor (5.54) şi (5.55), prin reduceri şi
simplificări succesive se obţine:

(5.56)
Φ1 Φ Φ Φ Φ Φ Φ2 Φ
+ 2 − u1 − u 2 = 1 − u1 + − u2
. ∆T . ∆T . ∆T . ∆T .∆T .∆T .∆Tp .∆Tp

Φ2 Φ Φ2 Φ
− u2 = − u2
. ∆T . ∆T .∆Tp .∆Tp

Φ2 Φu2 Φ2 Φu2 Φ2 Φ2 Φu2 Φu2


− = − − = −
∆T ∆T ∆Tp ∆Tp ∆T ∆Tp ∆T ∆Tp

 1 1   
Φ2  −  = Φu2  1 − 1 
 ∆T ∆Tp   ∆T ∆Tp 
   

Φ2 = Φu2

Egalitatea (5.56) relevă aproximaţia care se face prin utilizarea


expresiei (5.50) din cadrul Normativului C 107/5-2005: se admite că fluxul
termic Φ2 ce se transmite integral spre pământ, de la suprafaţa BC spre
EF (Fig. 5.47, 5.52a), este unidirecţional, fapt ce nu concordă cu
experimentele numerice efectuate în cele două variante analizate.

Pentru a vedea cât este de acceptabilă această aproximaţie, din punct de


vedere al calculelor practice, la pct. 5.6.2.4 s-au determinat coeficienţii de
transfer termic liniari cu ambele metode.

b) Rezistenţa termică corectată

Relaţia (5.51) din Normativul C107/5-2005 pentru calculul rezistenţei


termice specifice corectate, se poate deduce conform expresiei (5.57).

212
1 Φ' Φ + ∆Φ Φu ΔΦ
= U' = = u = + =
R' A. ∆T A. ∆T A. ΔT A. ΔT
U.A. ∆Tp ΔΦ.  ∆Tp ΔΦ  1 ∆Tp ψ
= + =U + = +
A. ΔT A. ΔT.  ΔT . ΔT A R ΔT A
(5.57)

Dacă există mai multe tipuri de punţi liniare ale plăcii pe sol, relaţia (5.57)
devine:
1
= U' =
1 ∆Tp
+
∑ψ (5.58)
R' R ΔT A

5.6.2.3. Calculul practic

În cele ce urmează s-a efectuat calculul coeficientului liniar de transfer


termic utilizând relaţia (5.50) din normativ şi, pe de altă parte, cu relaţia
(5.53).

a) Varianta 1

Valorile fluxurilor termice care intră, respectiv ies din domeniul analizat,
obţinute prin modelare numerică, sunt centralizate în Fig. 5.53.

Prin utilizarea expresiei din Normativul C 107/5-2005, pentru condiţiile la


limită din Fig. 5.43 şi valorile fluxului din Fig. 5.53, se obţine:

Φ B i ∆TP 105 .5 10 20 −10


ψ= − = − =
∆T R ∆T 20 − (−15 ) 2.625 20 − (−15 ) (5.59)
= 3.01429 - 1.08844 = 1.92585 W/m °C

rezistenţa termică unidirecţională fiind calculată cu relaţia uzuală:

1 d j 1 3.0 4.0
R= +∑ = + + = 2.625 m 2 °C / W (5.60)
αi λ j 8 2.0 4.0

213
5.55 4.45

exterior interior
168.0 A B C
105.5
105.5 – 18.72 = 86.78 s
u
p
ra
fa 18.72
ţa
in
81.19 te
ri
o 18.72
D ar F
ă
(a
Fig. 5.53. Fluxurile termice ce ri
traversează domeniul analizat (W)
e
m
in
i
m
ă)
Pentru o suprafaţă a plăcii de la cota ±0.00, având de exemplu
dimensiunile de 10 x 10 m, rezistenţa termică corectată (în ipoteza că
singura punte termică este cea constituită de perimetrul suprafeţei) va fi:

1 ∆Tp ∑ψ. 1 ∆Tp ψ ∑


U' = + = + =
R ∆T A R ∆T A
1 20 −10 1.92585 × 2 (10 .0 +10 .0)
= + = 0.8792 W / m 2 °C
2.625 20 − (−15 ) 10 .0 ×10 .0

1 1
R' = = = 1.137 m 2 °C / W (5.61)
U' 0.8792

Utilizând datele numerice din Fig. 5.53, cea de a doua modalitate de calcul
a coeficientului ψ cu ajutorul relaţiei (5.53), conduce la rezultatul din
relaţia (5.62).

214
∆ Φ1 ∆ Φ2 Φ − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2
ψ = ψ1 + ψ 2 = + = 1 + =
.∆T .∆Tp .∆T .∆Tp
(105 .5 − 18.72 ) − 3.80952 × 5.55 18.72 − 3.80952 × 4.45
= + =
1 × (20 − (−15)) 1 × (20 − 10) (5.62)
= 1.87535 + 0.176764 = 2.05211 W/m °C

(s-a folosit valoarea fluxului termic unitar unidirecţional q = 3.80952 W/m2,


calculată pentru domeniul din Fig. 5.52b)

Punctul B (Fig. 5.53) s-a obţinut astfel:

• din fluxul total pierdut prin pardoseală (105.5 W) s-a scăzut fluxul
pierdut spre pământ (18.72 W); se obţine 105.5 – 18.72 = 86.78 W
ce reprezintă fluxul rămas, pierdut spre aerul exterior;

• pornind din punctul A s-a făcut suma fluxurilor pe elementele finite


până s-a ajuns la valoarea cea mai apropiată de 86.78 W,
determinându-se astfel poziţia punctului B (rezultată la 5.55 m de
mijlocul feţei superioare a domeniului).

Punctul E (Fig. 5.47 şi 5.53) desparte zona prin care se pierde căldură de
la suprafaţa stratului invariabil spre exterior, de zona în care se primeşte
căldură de la suprafaţa BC (E se găseşte pe poziţia nodului în care
componenta verticală a fluxului termic unitar schimbă semnul).

Rezistenţa termică corectată, determinată pe baza coeficientului ψ calculat


cu relaţia (5.62), este:

1 20 −10 2.05211 × 2 (10 .0 +10 .0)


U' = + = 0.929688 W / m 2 °C
2.625 20 − (−15 ) 10 .0 ×10 .0

1 1
R' = = = 1.076 m 2 °C / W (5.63)
U' 0.929688

b) Varianta 2

215
Valorile fluxurilor termice care intră, respectiv ies din domeniul analizat,
obţinute prin modelare numerică, sunt centralizate în Fig. 5.54.

6.625 3.250

exterior interior
157.1 A B C
72.07
72.07 – 10.73 = 61.34

10.73

91.86

D E 10.73 F

Fig. 5.54. Fluxurile termice ce traversează domeniul analizat (W)

Prin utilizarea expresiei din Normativul C 107/5-2005, pentru condiţiile la


limită din Fig. 5.43 şi valorile fluxului din Fig. 5.54, se obţine:

Φ B i ∆TP 72 .07 9.875 20 −10


ψ= − = − =
∆T R ∆T 20 − (−15 ) 3.49063 20 − (−15 ) (5.64)
= 2.05914 − 0.808286 =1.25085 W/m °C

Rezistenţa termică unidirecţională utilizată în (5.64) a fost calculată în mod


uzual:
1 d j 1 0.022 0.02 0.10
R= +∑ = + + + +
αi λ j 8 0.23 0.114 1.70
(5.65)
0.20 0.50 3.0 4.0
+ + + + = 3.49063 m 2 °C / W
0.70 2.0 2.0 4.0

Dacă se adoptă pentru pardoseală dimensiunile 10 x 10 m şi nu există alte

216
punţi termice în afară de soclu, rezistenţa termică corectată va rezulta:

1 ∆Tp ∑ψ. 1 ∆Tp ψ ∑


U' = + = + =
R ∆T A R ∆T A
1 20 −10 1.25085 × 2 (10 .0 +10 .0)
= + = 0.5822 W / m 2 °C
3.49063 20 − ( −15 ) 10 .0 ×10 .0

1 1
R' = = = 1.718 m 2 °C / W (5.66)
U' 0.5822

Utilizând datele din Fig. 5.54 cea de a doua modalitate de calcul a


coeficientului ψ, cu relaţia (5.53), conduce la:

∆ Φ1 ∆ Φ2 Φ − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2
ψ = ψ1 + ψ 2 = + = 1 + =
.∆T1 .∆T2 .∆T1 .∆T2
61.34 − 2.86481 × 6.625 10.73 − 2.86481 × 3.25 (5.67)
= + =
1 × (20 − (−15)) 1 × (20 − 10)
= 1.21030 + 0.141937 = 1.35224 W/m °C

Poziţiile punctelor B şi E s-au determinat în mod similar cu în varianta 1.

Rezistenţa termică corectată, determinată pe baza coeficientului ψ calculat


cu relaţia (5.67), este:

1 20 −10 1.35224 × 2 (10 .0 +10 .0)


U' = + = 0.622748 W / m 2 °C
3.49063 20 − ( −15 ) 10 .0 ×10 .0

1 1
R' = = = 1.606 m 2 °C / W (5.68)
U' 0.622748

217
5.6.2.4. Concluzii

În Tabelul 5.6 s-au centralizat valorile coeficientului liniar de transfer termic


şi ale rezistenţei termice specifice corectate, în cele 2 variante studiate,
calculate conform relaţiilor (5.50) şi (5.51) prevăzute în Normativul C107/5
şi, pe de altă parte, pe baza relaţiei (5.53) propuse mai sus.

Tabel 5.6. Valorile ψ şi R’ calculate prin cele două procedee

Normativ C107/5 Rel. (5.53) Rel. (5.51)


Varianta ψ R’ ψ R’
(W/m°C) (m °C/W)
2
(W/m°C) (m °C/W)
2

1 Varianta 1 1.926 1.137 2.052 1.076

2 Varianta 2 1.251 1.718 1.352 1.606

Diferenţele procentuale dintre mărimile ψ şi R’ calculate prin cele două


procedee sunt date în Tabelul 5.7.

Tabel 5.7. Diferenţe procentuale pentru ψ şi R’

Varianta Δψ (%) ΔR’ (%)

1 Varianta 1 +6.54 -5.67

2 Varianta 2 +8.07 -6.97

Semnul „+” indică faptul că valorile bazate pe relaţia (5.53) sunt


mai mari decât cele obţinute cu metoda din Normativul C107/5-
2005

218
Se pot face următoarele observaţii:

• metodologia pentru calculul coeficientului ψ prevăzută în Normativul


C107/5-2005 nu respectă întru totul mecanismul de pierdere a
căldurii din zona soclului şi a pardoselii pe sol;

• pentru cele două variante studiate, diferenţele între metoda din


normativ şi cea propusă cu relaţia (5.53) sunt acceptabile în
calculele tehnice, conform valorilor din Tabelul 5.7;

• metoda propusă pentru calculul coeficientului ψ, cu ajutorul relaţiei


(5.53) este mai riguroasă, dar are dezavantajul că implică un calcul
suplimentar în vederea partajării fluxurilor termice.

În concluzie, metodologia de calcul cu ajutorul relaţiei (5.53) poate fi utilă


în cercetare, având o precizie mai bună, precum şi în cadrul procesului
didactic.
De asemenea, poate fi folositoare în cazurile când ponderea pierderilor
termice prin placa pe sol spre terenul de sub clădire este importantă, caz
mai rar întâlnit în practică.

Pentru calculele curente, metodologia din Normativul C107/5-2005 este


mai expeditivă, atât în situaţia când trebuie efectuate modelări numerice,
dar în special dacă se utilizează o bază de date pentru coeficienţii liniari
de transfer termic.

219