iosif vianu

A FOST ODATĂ…
UN ALIBI
 UNEORI, ŞI MAIGRET FACE LITERATURĂ

Mulţi ani, timp de câteva decenii, Iosif Vianu a fost doar un specialist
în criminalistică şi în arta adeseori anevoioasă şi epuizantă a căutării
adevărului, în interesul justiţiei. Deşi multe din cazurile duse la bun
sfârşit erau infinit mai grele decât subiectele celor mai senzaţionale romane
poliţiste, Iosif Vianu a întârziat atât de mult să romanţeze măcar unul din
faptele cunoscute şi elucidate de el, încât iată că debutează cu un volum de
povestiri poliţiste la o vârstă când oamenii de profesia lui îşi agaţă armele
pe o panoplie de amintiri şi regrete.
Am copilărit împreună, la Caransebeş, cu vreo patru decenii şi
jumătate în urmă. Ne jucam şi noi, ca toţi copiii din toate generaţiile, de-a
hoţii şi vardiştii. Eu visam de pe atunci să devin scriitor. Nu-mi aduc
aminte ce visa să ajungă Iosif Vianu. Dar iată că după o laborioasă
activitate profesională de criminerfist a intrat şi el în Parnas, oferindu-ne
prin cartea de faţă, A fost odată… un alibi, un surprinzător de bun
volum de povestiri poliţiste. Nu vă povestesc subiectele lor, fiindcă nu
vreau să joc rolul unui chibiţ atoateştiutor lângă o masă de şah. Dar
trebuie să spun că acţiunile povestirilor, complexe, derutante şi
imprevizibile, oferă iubitorilor de literatură poliţistă un subiect „tare” şi
recomandă un prozator capabil să ne ofere încă multe surprize în literatura
de care n-a îndrăznit să se apropie decât după câteva decerni de muncă
încordată în prevenirea şi combaterea criminalităţii.
În fostul meu coleg de joacă din Caransebeş, devenit acum şi vecin
apropiat în vitrina literară, salut cu bucurie un nou prozator. Prin debutul
şi prezenţa sa în literatură, genul prozei de aventuri poliţiste câştigă un
excelent şi inteligent autor. Uneori şi Maigret face literatură. Şi încă
literatură de cea mai bună calitate.

PETRU VINTILĂ
 CĂTRE CITITORI,

Întâmplările relatate în acest volum s-au petrecut ori puteau să se

petreacă în oricare oraş din ţară. Ca urmare nu locul este relevant.
Evenimentele, cazurile şi situaţiile nu sunt pe deplin cele reale, iar numele
personajelor au fost alese la întâmplare. De aceea, orice identitate sau
asemănare de nume, fapte ori date constituie o pură coincidenţă şi, astfel,
nu din această perspectivă se supun cititorilor şi judecăţii critice.
Acţiunile, împrejurările, momentele, alese dealtfel dintr-o experienţă
nemijlocită şi apoi, în mod firesc, prelucrate, încearcă să servească două
idei fundamentale. În primul rând ele urmăresc să evidenţieze cititorilor
rolul deosebit pe care ei, cetăţenii, îl au în împiedicarea săvârşirii
infracţiunilor, în protejarea persoanei lor şi a societăţii împotriva faptelor
antisociale. În al doilea rând prezinte în contextul luptei pentru o viaţă
mm bună, personalitatea justiţiarului crescut şi educat la şcoala curajului
şi cinstei, a eticii şi echităţii socialiste, o modestiei şi corectitudinii, a
hotărâtă şi perseverenţei, a dăruirii faţă de adevăr şi dreptate, a dragostei
faţă de oameni.
Realist şi obiectiv în aprecierea unor fapte şi situaţii, ingenios în
pregătirea unor operaţiuni, acest erou al atâtor pagini literare sau pelicule
cinematografice, vesele ori triste, sobru sau entuziast, expansiv, neliniştit
sau bucuros, este un om ca toţi oamenii şi aşa am căutat să-l prezint.
Cei care merg la cinema să vadă filme poliţiste s-au obişnuit să-şi
închipuie că toţi inspectorii, anchetatorii, detectivii sunt nişte
supraoameni, care ignoră teama, dispreţuiesc suferinţa şi, fiind dotaţi cu o
inteligenţă superioară, au scheme gata gândite care apar la semnul unei
baghete magice şi rezolvă orice situaţie. Se vorbeşte chiar despre aşa-zisul
„al şaselea simţ” al criminalistului care-l ajută să presimtă primejdia.
Asta-i literatură!
Adevărul e că niciun miliţian – indiferent de grad sau funcţie – nu-i un
erou în sensul romanelor sau filmelor de aventuri, nu este nici „Kojak”
nici „Columbo”, nici „Maigret” sau „Hercule Poirot”. El este un om
obişnuit al zilelor noastre, lucrând într-un sector deosebit şi de aceea
„nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin!”.
Meseria pe care o are îl obligă însă la o atitudine combativă şi un
comportament particular. El trebuie să fie întotdeauna vigilent, în stare de
veghe, astfel încât, chiar şi atunci când se gândeşte la altceva sau are un
moment de visare (se mai întâmplă uneori!), intuiţia să-l altereze, pentru a
fi oricând capabil să ia o hotărâre şi să treacă la fapte.
Din modesta mea activitate în acest sector, de-a lungul a câtorva
decenii, am înţeles că, dincolo de calităţile reale pe care le posedă acest om,
care nu odată îşi pune viaţa în pericol pentru triumful adevărului şi
dreptăţii, dincolo de experienţa sa, de mijloacele tehnice pe care le are în
dotare, de drepturile ce-i sunt conferite prin lege, el, acest om are îndatoriri
mari şi pline de răspundere încorporate într-un statut de permanentă
strajă pentru apărarea ordinii de drept, a avuţiei naţionale, a vieţii şi
integrităţii personale, a avutului fiecărui cetăţean.
Despre acest om am vrut să scriu, despre faptele sale, despre profesiunea
lui de credinţă. Această carte nu s-a vrut una de aventuri, poliţistă, ci ea a
devenit ca atare prin povestire. Amintindu-mi, pot spune, fără să greşesc,
că ea, cartea, s-a scris singură, sau aproape singură…

AUTORUL
 A FOST ODATĂ… UN ALIBI

Miliţia îşi avea sediul într-o clădire înaltă şi veche, cu ziduri

cenuşii, situată într-un cartier mărginaş al oraşului, pe strada
Ardealului.
Cinci ferestre mari şi duble, cu obloane de stejar, vopsite în verde
încadrau o poartă din fier forjat pe care fantezia fostului proprietar
o împodobise cu o mulţime d e motive florale şi geometrice.
O noapte în tovărăşia ofiţerului de serviciu, căpitanul Cristea şi a
echipei operative.
O noapte, care poate fi liniştită, ca atâtea altele, sau, dimpotrivă,
grea în fapte şi evenimente. O noapte ca oricare alta din viaţa
oraşului.
În camerele mari cu pereţii vopsiţi dintr-un albastru pastelat, cu
mese vechi din lemn de brad, pe-alocuri arse de ţigări sau înnegrite
de patina vremii, oamenii studiau comunicările primite de la
dispecerat, răspundeau la telefoane, vorbeau prin staţie cu patrulele
din oraş, dând ordine, analizând rapoartele, plecând sau venind din
teren pentru rezolvarea vreunui caz mai deosebit.
Şi telefoanele astea care, ca un făcut, sună, mereu sună, mereu
sună, mereu…
Noaptea aceasta nu pare a fi din cele calme! Sunt, iată, şi
asemenea nopţi. Acum nu era însă timp pentru a urmări
arătătoarele ceasornicului, iar bătaia regulată a orologiului din
camera dispeceratului, parte din atmosfera obişnuită de lucru, nu
mai era percepută. Nimeni nu mai privea spre ceas ca la un obiect
de măsură a timpului.
Şi deodată noaptea sucombă fără ca cineva să-i fi dat vreo
importanţă, fără ca cineva să realizeze acest lucru.
Locotenentul Toader se ridică de pe scaun, se apropie de masă şi
îşi mai toarnă o ceaşcă de cafea. Surâde unui gând. Îşi aminteşte
cum făcuse prima dată de serviciu, într-o noapte de duminică. Se
lucra într-un ritm trepidant, aveau multă bătaie de cap cu nişte
infractori itineranţi, „voiajori” – cum le spuneau cei de la judiciar.
Ofiţerul de serviciu, maiorul Cornea de la cercetări penale, era un
om cu multă experienţă, o adevărată autoritate în cadrul serviciului.
Tânăr absolvent al şcolii de ofiţeri, el, Toader, era mai mult decât
bucuros că fusese repartizat pe lângă acest ofiţer. Şi bucuros, dar şi
emoţionat. Emoţionat şi, în oarecare măsură, îngrijorat. În acea
noapte, maiorul, simţindu-i privirea, în timp ce vorbea la două
telefoane, se destinse la faţă, îi zâmbi şi-i spuse cu o voce veselă: „Ei,
ce să-i faci, aşa-i meseria. La noi şi la gară nu se-nchide niciodată!”
Da, da, aşa este, gândeşte ofiţerul, aici nu se-nchide niciodată.
Pentru că apărarea ordinii de drept nu se poate face după un
program, cel puţin atâta timp – se amuză el în gând – cât infractorii
nu încalcă legea în limitele unui program. Şi blestematele astea de
telefoane care sună neîntrerupt!
Căpitanul Cristea ridică receptorul:
— Alo, da, aici miliţia… Ofiţerul de serviciu: Vă ascult. Cum?…
Repetaţi vă rog. Da, am notat… De unde vorbiţi dumneavoastră? E
clar. Vă rog rămâneţi pe loc, în zece minute vom fi acolo…
Mulţumesc!
Pune receptorul în furcă, se ridică de pe scaun, apoi îşi ia centura,
se încinge, controlează pistolul şi se adresează lui Toader:
— Preia comanda. Plec cu maşina până la motelul „Trei brazi” de
unde ni s-a telefonat. Un cetăţean a găsit cadavrul unei femei. În
mers îl iau şi pe procurorul de serviciu. Te rog să telefonezi
medicului legist şi… să ne vedem cu bine.

— Dacă sunteţi gata, zise comandantul miliţiei municipale,

maiorul Mircea Nedelea, cred că putem face un tur de orizont
asupra primelor rezultate.
— Aş începe eu, dacă-mi permiteţi, zise căpitanul Cristea.
Victima a fost identificată: se numeşte Sofia Birăescu. Domiciliată pe
strada Bistra nr. 17, era în vârstă de 29 de ani, casnică, mama unui
băiat de 6 ani. Soţul ei e mecanic de locomotivă. Era o femeie
liniştită, gospodină şi îşi iubea foarte mult bărbatul. Nu ni s-a
semnalat să fi fost în duşmănie cu cineva. Dimpotrivă, era stimată şi
respectată de vecini. Un amănunt foarte important: era însărcinată
în luna a şasea.
— Iată ceva interesant, murmură maiorul mai mult pentru sine,
apoi întrebă încordat: informaţia e sigură?
— Da, e confirmată din mai multe surse. Vecinele cunosc de
obicei, bine, aceste lucruri, de altfel, victima a fost înregistrată în
acest sens la circumscripţia sanitară. Deocamdată, atât.
— Cu soţul ei ai vorbii?
— E plecat de două zile la Bucureşti. Se întoarce mâine.
— A venit rezultatul autopsiei? întrebă maiorul, întorcându-şi
faţa înspre tânărul locotenent, proaspăt absolvent al şcolii de ofiţeri,
care frământa nervos o ţigară între degete.
 Urmă o pauză care-l făcu pe maior să continue pe un ton
jumătate glumă, jumătate serios:
— Iar visăm, Toadere?
Tânărul tresări, îşi aruncă pe spate, cu un gest maşinal, şuviţa de
păr care-i cădea mereu pe ochi şi se ridică în picioare.
— Da, tovarăşe maior, adică, vă rog să mă scuzaţi, zise acesta
roşind uşor. Cred că aş putea, referindu-mă la concluziile medicului
legist, să raportez rezultatul autopsiei şi, eventual, să avansez unele
păreri pe care mi le-am format.
Maiorul surâse cu bunăvoinţă, gândindu-se că ofiţerul, fiind la
primul său caz mai deosebit, avea de-acum păreri, poate şi
convingeri. Sigur că trebuie să ai ambiţie, poate şi un pic de orgoliu
profesional, dar tinerii confundă toate acestea cu
personalitatea.Apoi, cu voce tare, puţin cam tăioasă, i se adresă:
— Dă-i drumul, te ascult!
— Vedeţi. Începu ofiţerul, după raportul medicolegal, crima a
fost comisă în după-amiaza de ieri, 7 august, în jurul orelor 17,00–
18,00, cu un pistol „Walter : 7,65, care a pricinuit două răni: una în
spate, la nivelul omoplatului stâng, şi una la gât, aceasta din urmă
lăsând impresia că victima ar fi fost înjunghiată cu un instrument
extrem de ascuţit. Eroarea iniţială se datora faptului că glontele
distrusese ţesutul epitelial. Victima prezintă şi unele contuzii care se
întind de la partea superioară a coastelor până la abdomen. Ele se
pot explica atât prin cădere, cât, mai curând, prin aplicarea mai
multor lovituri în regiunea respectivă, cu un corp dur, înainte de
săvârşirea crimei. Se apreciază că, în urma traumatismelor suferite,
femeia a pierdut sarcina, dar fetusul a dispărut.. Examinată, victima
prezintă toate semnele unei naşteri, premature.
Faţa maiorului se întunecă.
— Aşadar, crima a fost comisă după ce victima a pierdut copilul,
zise Nedelea. Şi ce concluzii desprinzi din toate acestea?
 Toader privi faţa maiorului, încă încruntată, şi spuse parcă, cu
mai puţină hotărâre în glas:
— Nu ştiu, nu pot realiza mobilul, dacă la asta vă referiţi, am
impresia că ne aflăm în faţa unui nebun, eventual a unui psihopat
sexual.
— Ce te face să crezi asta? îl întrebă Nedelea pe un ton anodin. Pe
ce elemente se întemeiază supoziţia dumitale?
— Cred că numai o persoană anormală ar fi fost în stare…
— Mulţumesc, îl întrerupse maiorul. Mai târziu vom putea emite
şi unele ipoteze. Dar parcă ziceai că ai avea mai multe păreri?
— E vorba despre următorul fapt: locurile de armă au fost trase
din imediata apropiere. Acest lucru este absolut sigur. Am văzut şi
eu urmele: se deosebesc clar reziduuri de pulbere, de funingine sub
forma unui manşon în jurul rănilor. Ceea ce, mi se pare însă curios –
dar medicul legist are o altă părere – este modul cum se prezintă ori
orificiul de intrare al proiectilelor. El poate lăsa impresia că mâna
trăgătorului a tremurat, ceea ce ar demonstra fie că asasinul nu avea
obişnuinţa manevrării unei arme, fie că a fost stăpânit de o
puternică emoţie, fie că a tras cu… Fie, fie…
— Ei, zi-i odată, ce tot bâlbâi?
— Fie că a fost o femeie…
— Interesantă concluzie – zise Nedelea uşor surprins, totuşi
sceptic. Apoi continuă: oricum, o vom reţine, dar concluzia asta nu-i
incumbă în niciun caz medicului legist. Doctorului nostru îi place
criminalistica şi să ştii că-i tare şi în logică. Şi acum, căpitane Seciu,
te-aş ruga să ne vorbeşti ceva despre rezultatele cercetării la faţa
locului şi a examinărilor din laborator.
— Da, au fost identificate trei feluri de urme de încălţăminte:
urmele unor pantofi de damă, care par a fi fost ale victimei, urmele
unor cizme de cauciuc, pe care le-am trimis pentru comparare cu
modelele tip, precum şi urmele unor bocanci nr. 42. S-au mai relevat
fire de păr şi, bineînţeles, urme de sânge, de pe abdomenul victimei,
toate fiind înaintate laboratorului, dar nu mi-au venit încă
rezultatele. Printre crengile cu care a fost acoperită victima, au fost
depistate fire de paie şi bucăţi de var, elemente pe care le
considerăm ca „împrejurări negative”, plasate poate de asasin
pentru a lăsa impresia că omorul a fost comis în altă parte. Evident,
acest fapt este infirmat de celelalte urme şi practic imposibil,
întrucât un om oricât de voinic ar fi, nu putea cară victima până
acolo. Oricum, e vorba de o înălţime de peste 600 metri, cu o pantă
destul de abruptă.
— Dar dacă au fost doi? întrebă maiorul.
— Nu cred. Nu e verosimil.
— Noi avem nevoie de certitudini, nu de lucrări verosimile sau
mai puţin verosimile. Continuă, te rog.
— Am văzut cadavrul şi sunt de acord cu părerea locotenentului
Toader. Mi se par relevante şi urmele cizmelor de cauciuc.
— De ce? Sunt de o fabricaţie neobişnuită?
— Nu, dar au număr oarecum nefiresc de mic, sau poate e încă o
încercare de a ne arunca „pastile”.
— „Procesele mintale trebuie tratate circumspect – interveni
Toader – căci argoul este adeseori stenografia unui spirit prolix,
formulă prin care meditează individul”. Am citat din expunerea
profesorului meu de medicină legală.
— Ai căpătat glas, puiule, replică Cristea, vezi că aici – cum se
spune – „praftica” te mănâncă!
— Lăsaţi vorbele de prisos, zise maiorul, şi să conchidem, dacă
sunteţi de acord, poate reuşim să formulăm şi câteva ipoteze. Prin
urmare: o femeie însărcinată în luna a şasea este ucisă la circa 5–6
km de oraş, pe un deal, sau omorâtă în altă parte şi adusă acolo. O
semnificaţie importantă trebuie să acordăm modului în care a fost
comisă crima şi dispariţiei fetusului. De aici, se pot desprinde
desigur unele observaţii pe care urmează să le folosim în cercetări:
Criminalul a stat sub impulsul unei emoţii puternice – de acord
cu tine, Toadere, am văzut şi eu orificiile gloanţelor – cu un singur
amendament: putea să fie, cum naiba îi ziceţi voi, ah, da, o
„şopârlă”, adică să fi tras aşa pentru a ne induce în eroare. Ai dat
suficientă atenţie direcţiei din care s-a tras? E ceva aici care nu
merge. Apoi se naşte în mod firesc problema locului; ce o fi căutat
victima acolo, sau ce şi cine a putut-o determina să meargă, în starea
în care se afla, până în acel loc pustiu. Iată câteva necunoscute de
început pe care va trebui să le clarificăm. Da, era să uit, te-aş ruga,
tovarăşe Cristea, să telefonezi la inspectorat, ca laboratorul să
grăbească analizele şi, pe cât posibil, să folosească metode
nedistructive. Vom completa deci observaţiile noastre, după
primirea analizelor. În sfârşit, sintetizând indiciile pe care le avem
până în prezent, cred că putem formula câteva variante:
Crima a fost săvârşită de un bolnav mintal sau de un psihopat
sexual, care a urmărit victima ori a atras-o în acel loc;
Crima a fost comisă din răzbunare, împrejurare care va trebui să
fie clarificată prin investigaţii în anturajul victimei şi al soţului său;
— Înlăturaţi posibilitatea unei crime din gelozie? întrebă Cristea.
— Nu, nu o exclud deloc, e posibil, să căutăm o soluţie şi în
direcţia asta.
— Inima are raţiunile sale, pe care raţiunea nu le cunoaşte, zise ca
pentru sine Toader. Maiorul îl privi.
— Ai spus ceva?
— Eram de acord cu teza formulată de dumneavoastră. Femeia
era neobişnuit de frumoasă, iar soţul ei mai în vârstă. Putea să aibă
bănuieli?!
— În sfârşit, reluă maiorul, loviturile aplicate victimei înainte de
a o suprima – dacă reţinem această eventualitate – ar putea fi o
urmare a unor certuri grave, prilej în care asasinul şi-a pierdut
capul!
— Sau a acţionat deliberat în acest mod. Pentru a o reduce la
tăcere, interveni Cristea.
— Posibil, zise Nedelea, apoi urmă îngândurat: uciderea unui om
este fără îndoială un lucru deosebit de grav. Şi, după o pauză scurtă,
continuă. Dacă excludem existenţa unui psihopat, ceea ce cred că nu
e cazul, cel puţin deocamdată, trebuie să căutăm motivaţia acestei
odioase crime.
Îi măsură pe toţi cu o linişte atentă, în timp ce expresia feţii sale
deveni tot mai concentrată, după care mai adăugă cu o voce calmă:
— Trebuie să înţelegem mobilul. Să-l găsim şi atunci vom fi cu un
pas mai aproape de soluţionarea cazului.
A doua zi, rezultatul analizelor de laborator se afla pe biroul
comandantului. Sângele din grupa 0–1 aparţinea victimei, cu
excepţia câtorva pete, care aveau o altă grupă sanguină: A–2.
— Îţi aminteşti de unde ai recoltat sângele care nu aparţine
victimei? întrebă Nedelea.
— De pe abdomenul acesteia. Urmele cizmelor de cauciuc au fost
comparate – îşi urmă expunerea Seciu, netulburat – sunt de
fabricaţie internă, marca „Danubiana”, numărul 38. De remarcat că
victima nu purta cizme.
Cred că ar trebui să ţinem seama de acest element în vederea
investigaţiilor ulterioare, îşi dădu cu părerea locotenentul Toader.
Sunt totuşi puţini bărbaţi care poartă un număr aşa de mic.
— „S-a marcat”, zâmbi Nedelea, numai că raţionamentul ar
putea fi şi răsturnat, adică „sunt puţine femei care poartă la
încălţăminte un număr aşa de mare”.
— Nu cumva vreţi să spuneţi?
— Nu vreau să spun nimic. Ba da, aş spune doar, că e prea
devreme ca să dăm unui indiciu o valoare absolută. Şi căpitanul
Seciu continuă cu un glas tărăgănat: urmele de pantofi provin de la
încălţămintea victimei, iar cele de bocanci sunt ale lui Gheorghe
Pandrea, cel care a alertat miliţia. Nu au fost încă identificate urmele
cizmelor de cauciuc. Firele de păr au fost comparate şi analizate. Ele
aparţin victimei, aşa că acest amănunt poate fi reţinut doar sub
raport tactic, în cercetări. Deocamdată, asta-i tot, încheie Seciu,
celelalte elemente nu le vom putea exploata decât după ce vom intra
în posesia corpurilor delicte.
— Cam puţin – murmură parcă fără voia lui locotenentul Toader.
Dar maiorul îl auzi şi i se adresă surâzând:
— Într-adevăr e puţin! Şi totuşi… Nu avem încă destule elemente
ca să-l nominalizăm pe asasin, ştim încă prea puţine lucruri despre
împrejurările în care s-a săvârşit fapta, dar alteori am început
ancheta cu mult mai puţine elemente cunoscute şi… criminalul n-a
scăpat. Nu întotdeauna ţi se oferă pe tavă „cartea de vizită”, ori
poate că noi nu reuşim s-o descifrăm complet.
De data asta însă, din cercetarea câmpului infracţiunii, au
rezultat câteva elemente extrem de importante, rămâne doar să ştim
să le exploatăm cum se cuvine.
— În orice caz, interveni căpitanul Cristea, continuându-şi
gândul, care-l urmărea de mai multă vreme, după părerea mea
trebuie să înlăturăm faptul că au fost doi asasini şi că victima ar fi
fost ucisă în altă parte şi transportată acolo. Nu s-au găsit niciun fel
de dovezi care să confirme această supoziţie, nu am constatat nici
pete de sânge în apropierea locului faptei şi nici altfel de urme, care
să conducă la o asemenea concluzie.
— Da, s-ar putea să ai dreptate, tăcu Nedelea, ce părere ai,
Seciuie?
— Vă rog să mă iertaţi, dar deocamdată, eu numai constat.
— Bine, lasă, am înţeles, dar tu, Toadere?
— Eu aş avea o părere, ştiţi, dar cred că, în sfârşit, nu sunt de
acord cu ea!
 Izbucniră cu toţii în râs.

Strada Bistra, situată la periferia oraşului, în imediata apropiere a

cimitirului, mai era denumită de localnici şi „strada florilor”. Într-
adevăr, aici casele semănau foarte mult unele cu altele, colorate
toate într-o bogată gamă cromatică, ceea ce dădea impresia unui
ansamblu arhitectonic şi peisagistic stilizat de un singur arhitect.
Dincolo de toate acestea, casele aveau în faţă câte o grădiniţă plină
cu flori. Şi totuşi, strada era veche, numai că unele case fuseseră
reclădite pe temelia celor vechi, iar altele renovate, toate acestea în
ultimii ani, de parcă toţi locatarii ar fi acţionat într-un consens.
Casa de la numărul 17, proaspăt zugrăvită, într-o culoare
pastelată, cu grădiniţa de trandafiri în faţă, se încadra perfect în
armonia generală. În clipa când maiorul Nedelea puse mâna pe
clanţa de la portiţă, izbucni un lătrat scurt şi un dulău îi ieşi înainte.
— La loc, Bobby, se auzi o voce groasă şi din casă ieşi un om
înalt, voinic, smolit la faţă, cu părul negru şi tuns scurt ca o perie,
îmbrăcat într-o vestă de lână şi cu un pantalon închis la culoare.
— Intraţi, intraţi, mă rog frumos, făcu acesta cu un uşor accent
ardelenesc, nu muşcă dihania, mai mare-i gălăgia pe care-o face.
După prezentările de rigoare, Nedelea păru surprins de calmul
manifestat de Gheorghe Birăescu.
— Nu ştiu dacă cunoaşteţi scopul vizitei mele, începu ofiţerul.
— Cu câteva ceasuri în urmă am fost la morgă pentru a-mi
identifica muierea, ucisă, cum aţi văzut şi dumneavoastră, cu atâta
cruzime. Abia am ajuns acasă. V-am văzut acolo şi pe
dumneavoastră discutând cu tovarăşul locotenent-major Simedrea
Stan, care-i de pe la noi. O lucrat la calea ferată. Am stat de vorbă cu
el, de mi-am descărcat puţin oful de la inimă. Şi apoi, am mai băut
ceva. Dar vă rog, luaţi loc. Pot să vă servesc cu ceva? Poate o cafea, o
dulceaţă, sau poate, mai curând, un pahar de vin…
 — Mulţumesc, dacă nu vă deranjez, o cafea.
Îşi aprinse o ţigară şi privi în jurul său. Se afla într-o sufragerie
destul de încăpătoare, frumos mobilată, în care bunul gust şi
curăţenia strălucitoare se împleteau armonios. Se gândi că interiorul
unei locuinţe poate reflecta, uneori, însuşi modul de a fi şi de a se
comporta al cuiva, poate fi produsul educaţiei sale, sau poate chiar
mai mult. Aici nu erau obiecte de valoare, dar fiecare lucru îşi avea
farmecul său şi toate erau aranjate într-o ordine perfectă. Îl trezi din
gânduri amfitrionul său care tocmai intra cu o tavă pe care aburea o
cafea fierbinte alături fiind o sticlă de coniac.
— Mi-am permis să vă ofer şi un coniac, dacă doriţi, eu în orice
caz am să beau, am mare nevoie. Cafele am băut destule.
Nedelea luă o înghiţitură de cafea şi spuse:
— Nu văd băiatul, e plecat?
— Aţi şi aflat despre el? Nu mă miră deloc, da, e o săptămână de
când l-am trimis pe Traian la soacră-mea, la ţară, sunt vreo
cincisprezece kilometri până acolo, dar parcă e o altă lume, pădure,
munte, aer. Se mai joacă şi el, că la toamnă intră la şcoală şi apoi se
termină cu hârjoana. Dar, spuneţi-mi, adăugă el, cu o voce răguşită,
când credeţi c-o să-i înhăţaţi pe criminal?
— Vă rog să fiţi convins că vom face tot ce ne stă în putinţă ca să-l
găsim pe ucigaşul soţiei dumneavoastră, spuse maiorul şi în acest
scop am dori să ne daţi o mână de ajutor. Aş dori să vă pun câteva
întrebări.
— Desigur, răspunse acesta, numai să vă poi fi de folos cu ceva.
— Soţia dumneavoastră era în duşmănie cu cineva, a avut certuri
sau neînţelegeri cu vreo persoană, de curând sau mai demult? V-aş
ruga să vă gândiţi bine, orice amănunt este important în această,
problemă.
Gheorghe Birăescu îşi privi lung interlocutorul, mai mult curios,
apoi, după un timp, răspunse tărăgănat, parcă încercând să se
autoliniştească:
— Nu, nu-mi aduc aminte de aşa ceva, nevastă-mea nu era
certăreaţă şi, la urma urmei, nu se omoară nimeni dintr-o ceartă
oarecare, nu-i aşa? Apoi continuă: dimpotrivă, aş putea spune că
multe femei veneau să-i ceară sfaturi.
— Aveţi multe cunoştinţe sau prieteni care vă vizitează?
— Multe cunoştinţe, da, însă prieteni mai puţini. Soţia avea o
singură prietenă bună, Ileana Sandin, o fostă colegă de şcoală şi
care, după ce s-a măritat, s-a şi mutat la bloc, aproape de noi. Asta
da, era într-adevăr o prietenă, venea aproape zilnic la noi şi îi mai
ţinea de urât nevestei mele când cu eram plecat. De altfel şi Titi,
soţul Ilenei, care e funcţionar la calea ferată, vine de multe ori pe la
noi, aş putea spune că suntem prieteni.
— Spuneţi-mi, de cât timp sunteţi căsătorit şi în ce relaţii eraţi cu
soţia?
Nu părea surprins de întrebare.
— De nouă ani şi ceva, iar relaţiile noastre erau bune, chiar foarte
bune. Ţineam la femeia mea, tovarăşe maior, dacă asta vreţi să ştiţi,
numai că, vedeţi, cu meseria asta a mea eram cam mult pe drumuri
şi ea rămânea cu toate grijile gospodăriei, cu băiatul, ba mai făcea şi
lucruri de mână, cum să vă spun, croşeta feţe de mese, pulovere şi
alte nimicuri d-astea. Era o femeie harnică şi de treabă.
— Plecaţi des la drum?
— Păi. După grafic, ştiţi, ca la Cefereu, în orice caz nu lipseam
niciodată mai mult de douăzeci şi patru de ore.
— Dar astăzi, după cât timp aţi venit acasă?
— De data asta a fost altceva, răspunse Birăescu, cu o voce puţin
voalată. Am lipsit mai mult, vreo trei zile, trebuia să înlocuiesc un
tovarăş peste rând şi apoi m-am repezit până la Bucureşti unde
aveam o problemă personală de rezolvat şi cu acest prilej mi-am
cumpărat şi unele lucruri.
 — Dar aţi rezistat, nu glumă, aproape…
— …şaptezeci şi patru de ore, da, ce să-i faci? Mai rezistăm
uneori, când nu se poate altfel.
— Înţeleg, zise Nedelea. Spuneţi-mi când aţi aflat despre
asasinarea soţiei dumneavoastră?
— Chiar în gară. Cum am ajuns, mi-a spus o cunoştinţă, un
fochist care uneori lucrează în partida mea, Matei, dar credeam că
vorbeşte prăpăstii şi am alergat într-un suflet acasă.
— O ultimă întrebare. Bănuiţi pe cineva care ar fi putut săvârşi
crima? Exista vreo persoană în viaţa ei sau a dumneavoastră, care ar
fi putut, dintr-o pricină oarecare, să-i fi dorit moartea?

— Nu, răspunse acesta, nu bănuiesc pe nimeni, îmi pare rău, dar

în direcţia asta nu am cum să vă ajut.
— Deocamdată asta-i tot, zise maiorul şi se ridică. Vă cer scuze
pentru deranj, îmi închipui în ce stare sunteţi, dar meseria mă
obligă.
— Dar nu vă scuzaţi, tovarăşe maior, dacă aş putea să fac ceva
mai mult… oricum – mai adăugă el întunecându-se la faţă –
ucigaşul nu trebuie să scape de pedeapsă, nu ar fi drept!
 Se îndreptară spre uşă. Ajuns în grădiniţă, Nedelea se întoarse
brusc şi întrebă:
— Am văzut nişte pantofi aici pe scaun, sunt foarte frumoşi, i-aţi
cumpărat din Capitală?
— Da, desigur, răspunse acesta cu o voce cam nesigură.
— Mi se par cam mici pentru dumneavoastră, poate un comision
pentru cineva?
— Ba nu, sunt pentru mine, ştiţi, eu port un număr mic… 38.
Ochii maiorului fulgerară.

A doua zi, Nedelea convocă din nou colectivul de anchetă.

— Aş vrea – le preciză el – ca, pe baza datelor obţinute, să
reevaluăm situaţia şi implicit activităţile ce le vom întreprinde în
viitor, iar dacă va fi posibil să imprimăm un ritm mai rapid
acţiunilor noastre pentru demascarea criminalului. Cristea, te rog,
hai să revedem cercul bănuiţilor. Deci, avem până acum pe: Ghera
Ion, 27 ue ani, brancardier la spital, fost asistent medical la
chirurgie, care are două condamnări pentru viol, dintre care una pe
când era minor. Este un tip necomunicativ, distant şi violent. A fost
văzut de mai multe ori împreună cu victima şi este prieten cu Ileana
Sandin. Altcineva?
— Doctorul Emil Justin, 40 de ani, ginecolog la policlinică, un tip
foarte ciudat, apreciat din punct de vedere profesional, dar extrem
de contradictoriu în relaţiile sale de serviciu şi în viaţa socială; este
afemeiat, mergând până la ameninţări când doreşte ceva, alteori,
misogin – nu pot preciza care ar fi dominanta. Un amănunt în plus,
în ultimul an de facultate era să fie exmatriculat din cauza unui
scandal cu o studentă care l-a reclamat că a lăsat-o gravidă şi pe care
a ameninţat-o cu moartea; până la urmă s-au aranjat lucrurile.
A dat asistenţă medicală victimei, a fost în repetate rânduri la
domiciliul ci, pe când lucra ca medic de circumscripţie.
 — Mai departe.
Ar mai fi Mănăilă Gheorghe, zis „Gin Gomosu”, fiul unui
negustor care în trecut a avut o avere considerabilă. Cu toate că e
tâmplar, nu lucrează în profesiunea sa. Trăieşte din expediente,
uneori vinde lozuri în plic, mai ales prin localuri, şi e semnalat ca
bişniţar cu diverse obiecte provenite din străinătate sau de ocazie.
Cu vreo cinci ani în urmă, la magazinul universal din oraşul R., s-a
prezentat un cetăţean bine îmbrăcat care s-a dus la raionul de
covoare şi, după multe întrebări şi discuţii cu vânzătorul, a ales un
covor persan în valoare de 11 000 lei, cerând totodată să i se facă
bonul.
În timp ce se îndrepta spre casă pentru a achita suma de bani
respectivă, individul l-a rugat pe vânzător să-i împacheteze covorul
şi să-l ducă până la poarta magazinului. După un timp, a revenit de
la casă, a mulţumit pentru serviciul făcut şi i-a dat bonul care era
învelit într-o bancnotă de o sută de lei făcută sul. Desigur, în faţa
unei asemenea generozităţi vânzătorul s-a înclinat până la pământ,
mulţumindu-i, şi l-a ajutat să pună covorul într-o maşină care a
pornit rapid. Numai că, peste câteva minute, naivul vânzător a
constatat că bonul din bancnotă nu avea aplicată pe el ştampila
„achitat”. S-a repezit imediat la casă unde a constatat dezastrul şi,
bineînţeles, fiindcă fusese în culmea fericirii cu un asemenea bacşiş,
nu a avut curiozitatea să reţină nici numărul maşinii şi nici marca.
Aşa că… Peste o săptămână, după ce încercase în zadar să-şi plaseze
marfa, escrocul oferi covorul Sofiei Birăescu, pentru suma derizorie
de două mii de lei. Aceasta, părându-i-se suspectă diferenţa mare
dintre calitatea mărfii oferite şi preţ, s-a adresat miliţiei şi… Gin a
luat condamnarea ce i se cuvenea. Mă gândeam că şi acesta ar fi un
mobil: dorinţa de a se răzbuna pe victimă, care-l denunţase.
— Da, zise maiorul, ai făcut bine. Trebuie să verificăm metodic
totul. Apoi, întorcându-se spre Toader care se frământa, îi spuse:
 — Vrei să continui? Te rog!
— Ieri după-masă, începu acesta, potrivit ordinelor
dumneavoastră, am stat de vorbă cu o serie de cetăţeni din cartierul
în care locuia victima şi am făcut şi unele investigaţii. Mi se pare
demn de relevat un fapt petrecut recent: numita Ileana Sandin, bună
prietenă cu victima, a născut un copil, mai precis o fetiţă, care a trăit
doar câteva ore.
— Unde s-a întâmplat acest fapt? La maternitate?
— Nu, acasă la ea. Se motivează că ar fi fost o naştere prematură.
— Ei bine, şi ce ţi s-a părut ciudat în această problemă? N-ai mai
auzit de asemenea cazuri? Se poate stabili cu certitudine adevărul.
— Desigur, doar că… ar mai fi ceva.
— Ce anume?
— Toată strada ştia că femeia e însărcinată, dealtfel era şi uşor de
constatat, numai că la circumscripţia sanitară graviditatea Ilenei
Sandin era şi nu era înregistrată, ceea ce, orice s-ar spune, pare
ciudat.
— N-am înţeles, zise Nedelea. Cum era şi nu era înregistrată?
— Adică figura în registru ca gravidă, apoi a fost ştearsă din
evidenţă şi n-a mai fost consultată.
— Ai vorbit cu medicul?
— Nu, nu l-am găsit, fusese chemat la judeţ, dar mă voi ocupa cât
se poate de urgent de lămurirea acestui aspect. Personal mi-am pus
unele întrebări…
— Desigur, surâse Nedelea, şi probabil că ţi-ai dat şi răspunsul la
ele?
— Nu, încă nu, nu vreau să anticipez. Voi mai verifica lucrurile,
fiindcă trebuie să existe, îmi închipui, un motiv.
— Bine, dar acest „motiv” are vreo legătură cu cazul pe care îl
instrumentăm? întrebă maiorul.
— ??!
 — E bine să precizăm acest lucru, dar să se ocupe ofiţerul
sectorist de clarificarea situaţiei. Adăugaţi-l pe lista suspecţilor şi pe
Gheorghe Birăescu, soţul victimei. În graficul depoului de
locomotive nu figurează faptul că ar fi înlocuit pe cineva atât în
zilele premergătoare morţii victimei, cât şi în ziua respectivă.
Tovarăşe Seciu, îţi aminteşti ce urme ţi-au atras atenţia în mod
deosebit la locul faptei?
— Desigur, urmele lăsate de cizmele de cauciuc, care…
— …atestau că purtătorul lor avea un picior mic.
— Mai exact, numărul 38!
— Aşa este. Ei bine, soţul victimei poartă pantofi cu acest număr.
Aşa că, era să uit, căpitane Cristea, te rog să identifici şi să audiezi la
depoul de locomotive pe fochistul Matei, cu privire la faptul dacă şi
când i-a spus lui Gheorghe Birăescu despre asasinarea soţiei
acestuia şi de unde cunoştea acest fapt?
Seciu şi Toader, vă veţi ocupa de Ghera şi de medicul Justin.
Căpitane Cristea, îl iei în primire pe Gin Mănăilă, iar eu am să
continui verificările asupra soţului victimei.
Lucrurile nu sunt deloc simple. Dimpotrivă! Şi timpul nu
lucrează pentru noi. Trebuie să rezolvăm cazul! Şi cât se poate de
repede.

Între maiorul Nedelea şi căpitanul Seciu exista o prietenie veche.

Îi legau multe lucruri: aproape zece ani de colaborare rodnică în
care multe cazuri grele şi-au găsit rezolvarea, frământarea comună
în alte situaţii care nu se lăsau luminate, similitudinea în modul de
gândire, în aprecierea faptelor, în folosirea metodelor de acţiune,
precum şi probitatea, sinceritatea, curajul şi dârzenia, trăsături care-
i caracterizau deopotrivă. Şi în viaţa personală aveau preferinţe
comune: şahul, handbalul şi teatrul. Soţiile lor erau bune prietene.
De altfel Raluca, nevasta lui Nedelea, se considera un fel de naşă a
lui Seciu, căci pe Diana, profesoară de ştiinţe naturale, soţia
căpitanului, acesta a cunoscut-o… „întâmplător” în casa Nedelea.
Ca firi, se deosebeau însă mult. Maiorul era vesel, expansiv, cu
reacţii rapide şi o inteligenţă vie, spontană, mereu căutătoare, cu
dispoziţii pentru analize complicate şi sofisticate, pe când Seciu era
mai ponderat, mai sobru, puţin mai greoi, având o judecată
limpede, clară, fără echivocuri.
În seara respectivă, hotărâră să ia masa împreună ca apoi să mai
reflecteze asupra cazului, în liniştea unei plimbări.
Restaurantul „Leul de Aur” era arhiplin. Renovat, modernizat, cu
o bucătărie profilată pe „specialităţi locale”, cu liste în care
preparatele culinare, traduse cu aproximaţie şi în alte limbi, purtau
drept emblemă un cap de leu sub care scria: „nu primim bacşiş”
şi„serviciu ireproşabil”. Drept urmare, după ce aşteptară vreo
jumătate de oră sosirea ospătarului, maiorul trecu lista
colaboratorului său şi zise:
— Fii atent, Dorine, nu găseşti că-i amuzant ceea ce scrie aici?
Seciu studie cu atenţie întreaga listă, se uită şi pe verso şi
murmură printre dinţi:
— Sunt mai multe puncte de atac: „serviciu ireproşabil”,
afirmaţie care până în prezent, se pare că-i puţin exagerată,
traducerile prolixe, dar poate te referi la emblemă. Da, aici se pare
că e motivul care te amuză: sus e capul unui leu şi sub el stă scris
într-un mod cu totul nesemnificativ „nu luăm bacşiş”… sub un leu
(!!) dacă am înţeles bine.
— Eşti formidabil, scumpul meu, cred că Maigret ar trebui să
roşească alături de tine. Oare asta au dorit să sugereze onor
clientelei?
— Nu, cred că-i doar rodul imaginaţiei noastre, al unei deducţii
„profesioniste” – cum ar zice simpaticul meu coleg Toader.
Aici discuţia fu întreruptă de sosirea ospătarului.
 Acesta le aduse comanda şi îi servi cu îndemânare. Pentru orice
eventualitate, le lăsă şi o sticlă de vin: „ştiţi, bere este, dar s-a
terminat”. Zâmbiră şi un timp mâncară în tăcere. După ce termină,
Seciu se lăsă pe speteaza scaunului şi privi perechile care dansau. Îl
trezi vocea prietenului său:
— La ce visezi, stimabile? Te frământa ceva? Văd că priveşti când
la sticlă, când la dansatori.
— Mă gândeam că… vorba goală şi sticla goală nu sunt bune la
nimic. Şi mai rău este însă când şi una şi alta sunt adunate la un loc.
— Nu înţeleg ce vrei să spui, te referi la ceva concret?
— Acest Mănăilă, cu care am stat puţin de vorbă, mi-a făcut
impresia unui individ găunos, fără scrupule, gata de orice şi un
palavragiu cum n-am mai întâlnit. Auzi, după ce mi-a înşirat o serie
de gogoşi despre modul în care şi-a petrecut ziua cu pricina şi i-am
demonstrat că minte cu neruşinare şi că nu are nici fantezie, s-a
dezumflat deodată şi a amuţit complet. Aproape că puteam să aud
cum îi umblă mintea să mai inventeze ceva.
— Interesant, fără îndoială, dar parcă era vorba să ne deconectăm
puţin, mâine avem o zi grea, mai gândeşte-te şi la alte lucruri, ce
naiba, nu putem să ne destindem o clipă?
În acel moment intră pe uşă Toader, care se îndreptă spre ei, îi
şopti ceva la ureche maiorului, acesta tresări, apoi chemă ospătarul,
achită nota si abia după aceea, dădu lămuriri:
— În curtea imobilului din strada Horea nr. 73 a fost găsită în
nesimţire o femeie, împuşcată în umărul drept. Haide, ne aşteaptă
afară maşina…
Sosind la faţa locului, găsiră medicul care dădea primele îngrijiri
victimei.
— Trăieşte, doctore? întrebă maiorul după ce aruncă o privire
circulară asupra locului.
— Da, dar trebuie transportată de urgenţă la spital, e în
nesimţire.
— Doctore, te rog foarte mult.
— Ştiu, ştiu, aveţi nevoie s-o interogaţi cât mai rapid… şi eu
trebuie să fac tot posibilul… Cred că o să reuşim, dar înainte de
toate lăsaţi-mă să mă asigur că-i în afară de orice pericol.
Între timp sosi şi autosanitara. Medicul plecă după ce supraveghe
îmbarcarea.
— Unde-i Cristea? îl întrebă Nedelea pe Toader care, împreună
cu Seciu, începură să instaleze un grup electrogen pentru a ilumina
locul faptei.
— A plecat după subofiţerul care are în grijă câinele de serviciu.
— Foarte bine. Cine-i victima? se adresă el apoi unui plutonier
care asista la cercetări.
— O chemă Marieta Tocaci, soră medicală la circumscripţia
sanitară. Are 23 de ani, căsătorită, soţul tehnician agronom la I.A.S.
Locuieşte pe o stradă învecinată cu aceasta, pe Dacilor, la numărul
101.
— Dumneata ai găsit-o, tovarăşe?
— Da, tovarăşe maior, în timp ce-mi făceam rondul, am auzit şi
apoi am văzut un om sumar îmbrăcat, care alerga, strigând după
ajutor. M-am îndreptat spre el şi m-a adus aici. Iată-l, se întoarse el
spre un cetăţean mai în vârstă care stătea rezemat de gard.
— Dacă sunteţi amabil, tovarăşe…
— Dragnea, Gheorghe Dragnea, contabil pensionar, se prezentă
acesta, încă speriat de cele întâmplate.
— Puteţi să ne relataţi ce-aţi auzit sau văzut?
— Da, cred că acum aş putea să vă spun. Mi-am mai adunat
minţile. Să tot fi fost orele 22,00, aşa cred, scriam la birou, lucrez, în
fiecare an, un timp, la I.A.S. Vărari, mai au nevoie de mine uneori,
dar să trecem la obiect, scuzaţi. Eram pe jumătate dezbrăcat, când
am auzit o împuşcătură, un ţipăt îngrozitor, apoi urmă o bufnitură
surdă. Soţia mea, care dormea, s-a trezit din somn şi m-a întrebat ce
s-a întâmplat, în momentul în care eu ieşeam deja pe uşă. În faţa
casei am văzut, întins pe trotuar, corpul unei femei. Am răcnit –
cred că am sculat toţi vecinii – şi am alergat după ajutor. L-am
întâlnit pe drum pe tovarăşul plutonier.
— Spuneţi-mi, vă rog, reluă maiorul, altceva n-aţi auzit nimic, nu
v-a reţinut atenţia ceva în mod special? Gândiţi-vă bine, este foarte
important.
— Parcă era ceva, dar nu-mi amintesc exact; da, am auzit paşii
cuiva care fugea.
— Înainte sau după împuşcătură?
— După, bineînţeles. Dar era totuşi ceva, ceva nedefinit, de care
nu pot să-mi amintesc. Cred că în legătură cu paşii.
— Poate viteza… sau zgomotul.
— Da, asta era, rezonanţa paşilor era ciudată. Parcă fugea cineva
încălţat în bocanci cu ţinte, dar s-ar putea să mă înşel!
— În orice caz, v-aş ruga să vă mai gândiţi şi, totodată, să aveţi
amabilitatea de a răspunde invitaţiei noastre, dacă va fi nevoie, ca să
vă mai punem unele întrebări.
— Desigur, oricând doriţi!
— Poftiţi, zise maiorul, întinzându-i o foaie de hârtie. Aveţi aici
un număr de telefon. Dacă vă mai reamintiţi ceva, poate mai târziu,
telefonaţi şi, dacă nu voi fi acolo, mi se va comunica. Vă mulţumesc
pentru informaţiile date.
În acest timp, se întoarseră Cristea şi subofiţerul cu câinele de
serviciu.
— Ei, aveţi ceva noutăţi? îl întrebă maiorul nerăbdător.
— Foarte puţine. Câinele a mers întins până în cartierul
blocurilor noi. În faţa blocului B–5, a pierdut urma, a intrat cu botul
în ceva care mirosea îngrozitor.
— Vreo substanţă chimică. A reluat urma?
 — Nu, am încercat, dar zadarnic.
— Aţi verificat cine locuieşte în bloc?
— În blocurile B–5 şi B–7 stau în majoritate muncitori de la calea
ferată: la blocul B–7, printre locatari l-am găsit pe doctorul Emil
Justin.
— Foarte interesant, murmură maiorul ca pentru sine.
— Da, dar neconcludent încă. La B–9 stă Mănăilă, „Gin”!
— Ce aţi întreprins în continuare?
— Am luat măsuri de supraveghere a imobilelor respective.
— Foarte bine. S-a găsit ceva la faţa jocului?
— Numai sânge, altceva nimic. Îl voi trimite la laborator.
— Da, nici nu mă aşteptam la mai mult, dar era să uit, tovarăşe
locotenent-major – se adresă el unui ofiţer – luaţi măsuri pentru
asigurarea pazei victimei la spital. Şi acum, haideţi să ne odihnim!
Ce zici, Seciule, mai ai chef să discutăm în liniştea unei plimbări?

Doctorul Justin locuia în blocul B–7, ocupând un apartament

compus din două camere – sufragerie şi dormitor – ambele mobilate
cu preţiozitate, unde menajera lui, tanti Lenuţa, de câte ori făcea
curăţenie, bolborosea printre dinţi ceva neinteligibil care semăna a
„iar a făcut-o lată”.
Ca să fim drepţi, trebuie să consemnăm că dezordinea nu se
datora în primul rând chefurilor, ci obiceiului său neglijent de a
arunca, pe unde apuca, cărţi, reviste sau ziare, cărora numai el le
ştia rostul. Scandalul se pornea totdeauna când menajera încerca să
le pună în ordine.

Era dis-de-dimineaţă când un zgomot uşor îl trezi.

Doctorul Justin se întinse alene, încă ameţit de somn, privi cadranul
fosforescent al ceasornicului şi se sculă. Merse până la baie şi bău
puţină apă. Apoi se întoarse în dormitor.
 Deschise fereastra şi privi afară. Era o vreme mohorâtă, tristă şi
ploioasă, aşa cum era şi sufletul său. Capul îi era greu şi în gură
simţi un gust amar de cocleală. Se gândi la noaptea care a trecut.
Teribilă noapte! Cum de-a putut accepta să bea atât de mult şi mai
ales amestecat. Auzi, să bei bere cu rom, şi apoi vodcă. Deodată,
sesiză un zgomot uşor, de parcă cineva ar fi zgâriat parchetul,
Deveni mai atent, dar nu mai percepu nimic şi se linişti. „Pisica
vecinului, probabil”, îşi zise el.
Lovitura îl surprinse cu acest gând în minte şi, înainte de a-şi
pierde cunoştinţa, avu senzaţia că a greşit ceva…
Trezirea fu un fel de coşmar. La început n-avea nicio idee asupra
locului unde se afla, nicio noţiune asupra orei, nu se putea situa nici
în spaţiu, nici în timp. Într-un târziu percepu zgomote care
ajungeau până la el în stare informă apoi tot mai clare. Realiză că
sunt bătăi în uşă. Ameţit încă, privi din nou în jurul lui şi deodată
înţelese că era acasă la el. Încercă să se scoale, dar nu putu. Duse
mâna la cap, dar şi-o retrase repede când îl străfulgeră o durere
sfâşietoare. Îşi privi mâna, era plină de sânge. Deschise gura să
ţipe,dar nu reuşi să scoată decât un horcăit. Închise ochii şi încercă
să-şi adune gândurile. Ce se întâmplase de fapt? De când zăcea aşa?
Încet, încet, memoria începu să-i revină. O imagine se dovedi
recalcitrantă, revenind de câteva ori, fragmentat şi confuz, apoi,
treptat-treptat, prinse contur şi claritate.
O cameră plină de fum de ţigară, băuturi, o femeie care chicotea
şi turna în pahare. Într-adevăr, frumoasă femeie. Când zâmbea, îi
sclipeau dinţii albi ca marmura. Revenit la realitate îşi aminti că se
uita pe fereastră, când fusese lovit în ceafă. De către cine şi pentru
ce? Doar era acasă la el. Cum intrase agresorul? Era vorba de un jaf,
o răzbunare sau…? Dar era absurd, era pur şi simplu absurd să-şi
imagineze că s-ar fi putut întâmpla acest fapt. Doar nu putea lua în
serios acea ameninţare. Bătăile în uşă se înteţiră, realiză că e strigat,
dar nu putu să răspundă, înţelegea perfect totul, percepea ce se
întâmpla în jurul lui, dar nu se putea mişca şi vorbi.
În cele din urmă, uşa fu izbită de perete şi primul care intră în
cameră fu un maior de miliţie, urmat de un căpitan şi câţiva vecini
de apartament. Maiorul îi opri cu un gest pe curioşi şi se adresă
celui mai apropiat:
— Dacă vreţi să ne ajutaţi, telefonaţi după Salvare, tovarăşe
Petreanu. Acum lăsaţi-ne vă rog singuri, să ne putem face meseria.
Închise apoi uşa şi îngenunche lângă Justin. După ce examină cu
atenţie rana, îi luă capul în mâini şi zise:
— V-a atins zdravăn, doctore, nu glumă, puteţi vorbi?
Justin făcu un semn aproape imperceptibil din cap. Încercă să
comunice că nu poate vorbi şi că… regretă.
Maiorul se duse până la baie. Se întoarse imediat cu o trusă de
prim-ajutor. Apoi îşi continuă monologul în timp ce începu să-i
panseze rana:
— Văd că v-aţi pierdut şi graiul, lăsaţi că vă va reveni, asta se mai
întâmplă câteodată, la asemenea traumatisme. Dar în curând vine şi
Salvarea şi o să vă dreagă. După câte văd, se pare că aţi scăpat uşor.
Dar, uite, nici nu m-am prezentat încă, ceea ce nu se face, mai ales
când dai buzna într-o casă străină. Vom proceda unilateral, pentru
că pe dumneavoastră vă cunosc deja. Maiorul Mircea Nedelea,
comandantul miliţiei municipiului. Şi nu vă mai miraţi că mă
cunoaşteţi, nu? Sunt de curând numit în funcţia asta, ce-i drept, dar
mi-s de aici. Ei, uite că am terminat şi pansamentul.
Doctorul schiţă o grimasă care încerca să fie un zâmbet.
— Ei, nu-i nevoie să mă înjuraţi. Şi pe dumneavoastră vă înjură
câteodată unii în timpul tratamentului şi suportaţi uşor, fiindcă ştiţi
că nu se poate altfel, dar pacientul nu ştie acest lucru şi atunci mai
face mărunt din buze. Aşa e şi opera mea, chiar dacă n-am lucrat cu
precizia unui chirurg, este totuşi un pansament, ceea ce oricum,
trebuie să recunoaşteţi, reprezintă ceva pentru un diletant ca mine şi
mai ales, pentru capul dumneavoastră. Dar m-am luat cu vorba şi
uite că a venit Salvarea. Salut doctore, vi-l încredinţez pe medic.
După plecarea lor, Seciu se apropie de maior şi îi spuse:
— Am terminat, putem pleca, dacă n-ai nimic împotrivă.
— O clipă, să arunc şi eu o privire prin apartament.
În timp ce observa cu atenţie fereastra în faţa căreia fusese găsit
Justin, întrebă;
— Ai aflat ceva?
— Cred că da. Am relevat nişte urme digitale de pe o sticlă şi de
pe speteaza unui scaun care a fost răsturnat şi ridicat ulterior, îmi
închipui că nu de către victimă.
— Din ce deduci acest, lucru?
— Pe scaun erau nişte reviste „Paris Match”, o lucrare a
doctorului cuprinzând douăzeci şi şase de pagini dactilografiate şi o
sticlă de vodcă pe jumătate goală. Foile le-am găsit pe jos, adunate
la întâmplare. Îmi închipui că agresorul s-a împiedicat, probabil
când a revenit, şi a răsturnat scaunul. În grabă, a pus la loc ce-a
putut, sticla n-a mai văzut-o şi nici foile de hârtie. Oricum, o să iau
şi impresiunile digitale ale doctorului Justin pentru comparaţii.
— Altceva?
— Trei chiştoace de ţigară într-o scrumieră de cristal. Bineînţeles,
am relevat şi petele de pe parchet, pentru orice eventualitate. S-ar
părea să fie sânge. Am mai găsit o urmă foarte vagă de încălţăminte,
impregnată cu o substanţă albă care presupun că ar putea să fie var
nestins. Vom vedea mai precis după examinările de laborator.
Recolta e destul de bogată. Să vedem cum se va putea interpreta,
mormăi el apoi. Da, era să uit. Ceasul brăţară al doctorului indică
ora trei. Probabil că în cădere, s-a lovit de ceva şi s-a oprit. Nu-i prea
mult, dar, oricum, e un indiciu care ne-ar putea ajuta.
— Trebuie să mai stabilim încă două-trei lucruri – îl întrerupse
maiorul. Cred că bănuieşti drumul parcurs de infractor, cu ce
instrument a fost lovită victima şi mobilul tentativei de crimă. Sau
poate te îndoieşti că agresorul voia să-l suprime pe Justin?
Iter criminis e simplu de stabilit, după părerea mea. Broasca de la
uşă a fost deschisă cu o cheie potrivită – probabil lucrată după un
mulaj anterior – apoi făptaşul, păşind încet pe covor, s-a apropiat de
medic şi l-a lovit, presupun, cu un obiect foarte dur. Ne va face
precizări, în acest sens, medicul legist. Mobilul, mi-e greu să-l
stabilesc acum, poate după ce vom discuta şi cu victima, mi se pare
însă că n-a fost jaful.
— Şi pe unde-a ieşit, tot pe uşă? întrebă maiorul puţin ironic.
Înseamnă c-a avut timp berechet şi, atunci, de ce n-ar fi aranjat totul
şi să fi şters şi urmele?
— Nu pot preciza acest lucru, bănuiesc că totuşi a ieşit pe uşă. N-
am găsit urme la fereastra din sufragerie. Numai dacă nu şi-a luat
unele măsuri de prevedere, ulterior. La fereastra din dormitor, am
găsit câteva fragmente de urme digitale şi nişte zgârieturi care par
să fie recente. N-am examinat încă zidul exterior, lucru pe care mi-l
rezervasem ca o plăcere suplimentară pentru mai târziu. Dar am să
fac asta acum. De fapt, fără să anticipez, aş vrea să-ţi spun că, la,
urma-urmei, agresorul putea să iasă şi pe uşă, dacă avem în vedere
că el trebuia să lucreze rapid, fără zgomot şi fără lumină. Cât despre
vecini, nimeni n-a văzut, nimeni nu ştie nimic. „Ni vu, ni connu”.
Cu toate acestea, ceva îmi spune că n-am dat suficientă atenţie unui
detaliu. Dar căruia? Am tot timpul sentimentul că ceva îmi scapă, că
e lângă mine şi eu nu văd, nu sesizez, nu înţeleg, nu…

Când Cristea şi Toader sosiră la spital, fierberea era în toi.

Medicul de gardă discuta aprins cu directorul spitalului, iar în jurul
lor se adunase o parte din personal şi bolnavi. Presimţind că ceva
nu e în regulă, căpitanul Cristea alergă spre rezerva nr. 4, a
serviciului de chirurgie, unde era internată Marieta Tocaci. Un
subofiţer îi ieşi înainte.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă căpitanul cu o voce cel puţin
repezită.
— Da, asupra Marietei Tocaci s-a încercat un…
Cristea nu mai aşteptă tot răspunsul şi se repezi înăuntru. Un
medic şi două surori medicale îi făceau spălaturi stomacale victimei.
De faţă era şi medicul legist. Îl atinse uşor pe umăr.
— Ce se întâmplă, doctore?
Medicul se întoarse şi îi răspunse încet:
— Se pare că e vorba de o nouă tentativă de crimă, de data asta
cu otravă. Odată a scăpat, a doua oară nu mai garantez.
— Bine, dar am avut un subofiţer pentru paza ei! exclamă
aproape fără voia lui.
— Nu ştiu, asta-i treaba voastră, discută cu el, lasă medicii să-şi
facă datoria dacă vrei să fie salvată. Acum o ducem la reanimare.
Se întoarse şi ieşi. Pe sală, locotenentul Toader stătea de vorbă cu
subofiţerul. Îl chemă într-un birou.
— Acum vrei să-mi spui ce s-a întâmplat aici? Ai adormit în post,
ai plecat undeva?
— Nicidecum, îi răspunse acesta; nu m-am mişcat de lângă patul
Marietei Tocaci.
Era palid. Se vedea că e speriat, dar privea drept în faţă şi nu
avea ochi de mincinos.
— Raportează tot ce s-a întâmplat de când ai intrat în post!
— Azi noapte, după ce a fost adusă victima, medicul chirurg i-a
extras glontele, a pansat-o şi a stat mai mult timp lângă ea.
Dimineaţa i-a fost mai bine, chiar a adormit. Din timp în timp venea
medicul de gardă, pe care îl cunosc bine, şi o soră, care i-a făcut
injecţii. Pe la ora şapte, a primit nişte medicamente şi apoi medicul a
pansat-o din nou. După aceasta, a venit din nou un medic, m-a
întrebat dacă doarme şi i-a lăsat pe noptieră un pahar cu un lichid
galben, spunându-mi că-i un medicament. Când a deschis ochii, a
băut din pahar şi, la câteva minute după aceea, a început să se
zvârcolească şi să vomite. M-am speriat şi am sunat. Medicul a venit
imediat cu sora medicală de la chirurgie.
— Era acelaşi medic care i-a adus paharul? întrebă agitat Toader.
— Nu, nu era acelaşi, era medicul de gardă, doar n-o fi fost…
— Tovarăşe Toader, îi arătă Cristea cu capul paharul, ai grijă de
el, apoi întorcându-se spre subofiţer, îi zise:
— Îl cunoşti pe celălalt medic? Cum arată?
— Sunt numai de două săptămâni mutat aici, dar am impresia că
l-am mai văzut pe undeva, nu-mi amintesc precis. În orice caz era
îmbrăcat în halat şi avea agăţat la gât un stetoscop. E înalt, cu părul
de culoare închisă, pieptănat pe spate, cu obrazul puţin romboidal
şi vocea guturală. Cam asta-i tot ce-am reţinut. Aş mai menţiona că
are mersul puţin legănat. De fapt, a stat foarte puţin.
— Cheamă, te rog, medicul dacă a terminat, apoi du-te şi te
odihneşte.
Subofiţerul plecă. După puţin timp veni şi medicul.
— M-aţi chemat? Sunt doctorul Craiu Viorel din serviciul de
chirurgie.
— Îmi pare bine. Căpitanul Cristea. Cum se simte bolnava?
— Am făcut tot ce am putut, cred că va scăpa, dar acum e slăbită
în ultimul hal. Îi trebuie odihnă multă odihnă şi mai ales îngrijire.
— Se poate sta de vorbă cu ea?
— Acum în niciun caz. I-aţi pune viaţa în pericol dacă o
interogaţi.
Discuţia fu întreruptă de intrarea lui Toader cu un pahar ambalat
în nişte şipci de scândură. Îl puse pe masă, apoi se apropie de
căpitan şi spuse arătând cu capul spre pahar:
— L-am tratat şi am depistat câteva urme digitale, poate că nu
sunt numai cele ale victimei?! Oricum, îl trimit la laborator să se
determine ce substanţă a conţinut
Cristea se uită fix la pahar, apoi se întoarse spre medic.
— Tovarăşe doctor, credeţi că am deranja-o mult pe bolnavă dacă
i-am lua impresiunile digitale, aproape fără să simtă! E vorba de o
apăsare uşoară a degetelor de la mâini – adăugă el deschizând o
tabacheră – pe acest suport chimic imprimat, şi apoi pe această
hârtie. Vă rog să vă gândiţi bine înainte de a răspunde, nu vreau să-i
facem niciun rău, dar, în acelaşi timp, am dori să-l prindem cât mai
repede pe criminal. Dumneavoastră hotărâţi!
— Mă puneţi la grea încercare, însă aş dori să vă ajut. Încercaţi,
dar numai peste două ore. Este timpul minim necesar să-şi facă
efectul medicamentele pe care i le-am administrat după spălarea
stomacului.
— Vă mulţumesc, putem aştepta. Dar, pentru că oricum stăm de
vorbă, Spuneţi-mi, în afară de dumneavoastră, a mai intrat vreun
medic în camera Marietei Tocaci?
— Nu, nu avea cine şi apoi, potrivit regulamentului nostru scris
şi obiceiului nescris, niciun medic nu se amestecă în treburile
salonului de care răspunde un alt coleg.
— Dar, poate aţi trimis pe cineva dintre colegi?
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi?
— Între orele şapte şi opt, un medic i-a adus bolnavei un pahar ce
conţinea un lichid gălbui pe care l-a lăsat pe noptieră.
— Dar este absurd, este exclus să fi făcut aşa ceva un coleg,
protestă doctorul Craiu.
— Aţi uitat că în rezerva numărul patru se găsea un subofiţer de
miliţie, care, din păcate, crezând că are de-a face cu un alt medic, i-a
dat drumul înăuntru. Apropo, aveţi cumva în spital un medic, de
statură înaltă, cu părul negru, ochi de culoare închisă, pomeţii
obrazului proeminenţi şi o voce guturală?
 — Nu ştiu, să mă gândesc, nu cred, adică, nu avem – răspunse tot
mai descumpănit doctorul. Dar asta e uşor de verificat.
— Desigur, şi o vom face! Deocamdată, vă mulţumesc pentru
sprijinul acordat şi sunt convins că îi veţi da şi pe mai departe toată
îngrijirea de care are nevoie pacienta dumneavoastră. Şi nu numai
pentru că face parte din personalul medical.
Doctorul plecă, încă ameţit de discuţia avută. Cristea se întoarse
spre Toader şi îi spuse:
— Te-aş ruga să iei tu impresiunile digitale. Ai şi trusa la tine. Eu
plec să-i raportez şefului ce s-a întâmplat aici.
Se întâlniră în faţa parcului. Văzându-i faţa răvăşită maiorul îl luă
de braţ şi îl conduse pe o alee străjuită de castani, unde se aşezară
pe o bancă îndepărtată, în parte ascunsă de un boschet.
Dacă ai putea – spuse acesta – ar fi bine să treci direct la
amănunte. Adineaori am vorbit la telefon cu directorul spitalului,
aşa că, în linii generale, ştiu despre ce-i vorba. Poate unele
amănunte…
După ce îi relată totul, inclusiv măsurile luate, adăugă:
— Sunt totuşi câteva lucruri care atrag atenţia în mod deosebit.
Întrebarea care mă urmăreşte acum este dacă avem de-a face cu mai
mulţi criminali sau numai cu unul singur care operează de aşa
manieră, încât, încearcă să creeze impresia că faptele sunt disparate.
Mi se pare că este o întrebare fundamentală! Eşti de acord? Sunt
totuşi loviţi, pe rând, tocmai aceia care, într-un mod sau altul, apar
în cercul nostru de suspecţi, nu?
— În general da… însă Tocaci este un caz particular sau…
— Şi ce concluzii desprinzi de aici? întrebă maiorul, vădit
interesat de raţionamentele interlocutorului său.
— Nu ştiu, nu am ajuns până acolo, dar cred că trebuie să ţinem
seama de acest fapt, ceea ce ar impune poate, ori să-i supraveghem
mai bine pe cei care au apărut sau apar în orbita noastră, ori…
 — …să reconsiderăm ipotezele şi implicit cercul de bănuiţi!
— Chiar la aşa ceva mă gândeam şi eu, zise Cristea, dar nu
glumesc deloc.
— Nici eu, zise Nedelea, este „riguros exact” – cum ar spune
inspectorul şef – dar, vezi, eu sunt dator să-mi pun şi alte întrebări.
Ca de pildă…
— Dar dacă este vorba de mai mulţi infractori, care au mobiluri
diferite şi urmăresc totuşi acelaşi scop?
— Greu de presupus, ceea ce nu înseamnă că este imposibil. Mi-
am pus şi eu o astfel de întrebare. Deşi, ca să fiu sincer, nu prea pare
verosimil.
Maiorul îşi strânse buzele.
— Ce te face să crezi asta?
— Deocamdată nu pot explica, dar dintr-un motiv sau altul, cred
în ipoteza mea. Poate flerul, sau acesta nu intră în ecuaţie?
Nedelea surâse privind undeva în zare, apoi după un timp zise:
— Desigur că admit flerul, orice meseriaş bun îl poate dobândi
după un timp. Mai mult, aş zice că el constituie o calitate însemnată
pentru un ofiţer de miliţie, un lucru foarte folositor în munca
noastră, dar în cazul de faţă aş prefera argumentele. Bine, bine, făcu
el văzând faţa încruntată a lui Cristea, e în regulă, nu trebuie să te
superi. Hai, să presupunem că am făcut un tur de pistă şi că am
revenit la punctul de plecare. În cele ce ai spus există un pachet de
adevăruri pe care însă nu-l pot desface deodată.

A doua zi de dimineaţă, în biroul maiorului Nedelea, echipa

operativă se găsea în plină activitate. Unii analizau fotogramele
urmelor digitale sosite printr-un curier special, alţii reciteau
depoziţiile martorilor, iar comandantul se ocupa de expertiza
toxicologică.
Cufundaţi în studiu, nimeni nu auzise uşa deschizându-se încet,
în prag apărând figura radioasă a locotenentului Toader. Acesta
aşteptă o clipă şi, văzându-i adânciţi în preocupările lor, tuşi mai
întâi discret şi apoi ceva mai tare.
— Tovarăşe maior, vă raportez că am reuşit să am o mică discuţie
cu Marieta Tocaci, din care cred că am putea să tragem, unele
concluzii interesante.
— Iar? Oare crezi că din orice fapt se poate desprinde o
concluzie?
Dar, văzând expresia de pe faţa ofiţerului, care trecea rapid de la
entuziasm la nelinişte, se opri, îşi stăpâni un zâmbet şi se adresă
celorlalţi:
— Opriţi lucrările, ascultăm banda şi apoi continuăm. Toadere,
dă-i drumul te rog, dar, dacă se poate, treci direct la confesiunile
victimei. Şi acum, „motor”!
La început, vocea interlocutoarei se auzi foarte slab, puţin
întretăiată, dar, pe măsură ce vorbea, timbrul devenea tot mai clar.
Dialogul se desfăşura firesc…
— Este drumul pe care de obicei îl parcurg, seara, când merg
acasă, după ce ies din tură, rareori mă opresc să stau de vorbă cu
vreo fată de la noi, fiindcă sunt totdeauna grăbită să ajung mai
repede, mă aşteaptă soţul să-i dau cina, ştiţi, el, când vine mai
devreme de la I.A.S., vrea să fie, adică vrea să mănânce odată cu
mine, aşa l-am obişnuit eu.
— Dar nu-i nimic nefiresc, se auzi vocea lui Toader. Dimpotrivă,
mi se pare foarte normal şi, dacă îmi este permis, aş adăuga că acest
gest face parte din aşa-zisele fapte mărunte, dar pe care noi,
bărbaţii, le apreciem în mod deosebit, chiar dacă nu le recunoaştem
totdeauna în mod deschis.
„Uite al naibii, murmură maiorul, de unde o fi cunoscând el
„psihologia” asta, se pare că ceva tot a învăţat în materie de tactică”.
Se auzi din nou banda.
 — Vă mulţumesc, urmă femeia, dar, cum spuneam, şi în seara
aceea m-am întors acasă pe acelaşi drum, când, deodată, am auzit o
bubuitură care m-a asurzit şi apoi, imediat, am simţit o durere
sfâşietoare în umărul drept. Pe urmă, nu mai ştiu nimic. M-am trezit
aici, la spital, pansată. Altceva, ce aş putea să vă spun?
— Dacă sunteţi amabilă şi nu va obosesc prea mult, interveni
ofiţerul, nu vă aduceţi cumva aminte de unele amănunte, poate
unele lucruri nesemnificative la timpul lor, dar care astăzi, ar putea
să vi se pară deosebite?
— Ştiu eu? Nu cred, nu-mi amintesc.
— Aţi discutat cu o anumită persoană, v-a însoţit cineva, nu aţi
auzit în urma dumneavoastră paşi sau alte zgomote?
— Nu am vorbit decât câteva minute cu moş Andrei, portarul
nostru, apoi am plecat cu Ştefania Incze, soră medicală la pediatrie,
care m-a condus până la colţ, unde ne-am despărţit, eu am luat-o la
stânga, iar ea a mers înainte, pe strada Iazului.
— Aţi avut o discuţie vie, vreau să spun dacă aţi discutat unele
lucruri care v-au interesat în mod special?
— Oh, nu, am vorbit mai mult despre vărul ei, care a fost la noi
cândva asistent medical la chirurgie, dar apoi a făcut puşcărie şi,
când s-a înapoiat, nu a avut loc decât ca brancardier.
— Cu ocazia discuţiilor purtate, v-a cerut ceva?
— Dar nu e pentru prima dată, voia neapărat să intervin pe lângă
doctorul Justin ca acesta să garanteze pentru ruda ei pe lângă
directorul spitalului şi la judeţ. De fapt, am mai încercat, dar
doctorul s-a îngălbenit de furie – în fond nici azi nu ştiu de ce – şi
pur şi simplu, m-a poftit afară din cabinet.
— Îl cunoaşteţi demult pe doctorul Justin?
— Păi, dacă am lucrat cu el ani de zile!
— În aceeaşi secţie, fireşte?
— La circumscripţia sanitară…
 (aici se auzi un fâşâit uşor).
— Stop, banda, daţi înapoi, vreau să mai aud odată fraza aceasta,
făcu maiorul, şi mai umblaţi puţin la selecţie, vă rog.
După câteva clipe, se auzi mult mai clar:
— …numărul doi, unde dânsul era medic, nu ştiu nici acum de ce
lucra acolo, întrucât e un specialist ginecolog de mâna întâi. De fapt,
niciodată nu a vrut să vorbească despre acest lucru. Foşti colegi de-
ai săi au ajuns profesori universitari, unii l-au şi vizitat şi toţi
vorbeau cu el foarte respectuos şi prietenos. L-am întrebat odată de
ce-a venit în oraşul nostru. S-a uitat lung la mine, apoi deodată s-a
înfuriat şi a început să ţipe ca un apucat. Încolo, era foarte manierat
şi amabil, atât cu mine cât şi cu pacienţii.
— Da, înţeleg, zise Toader, dar mă întreb de ce oare se opunea
doctorul cu atâta înverşunare să intervină pentru cetăţeanul acela?
— Nu ştiu, vă spun sincer, v-am spus ce mi s-a întâmplat, am mai
încercat odată, când era mai bine dispus, dar s-a răstit din nou la
mine şi mi-a spus ceva care m-a durut foarte mult.
— V-aş cere prea mult dacă v-aş ruga să-mi repetaţi afirmaţia lui?
— Nu-mi amintesc exact, dar era ceva de felul acesta: „şi tu faci
parte din şleahta, sau banda lor”.
— Se referea la ceva concret, vreau să spun, aţi intuit despre ce
este vorba?!
— Nu, mi-a întors spatele şi nu mi-a mai răspuns la nicio
întrebare, nici n-a vrut să-mi mai vorbească; de altfel, de atunci mă
priveşte într-un mod tare ciudat, am avut uneori chiar impresia că
se teme de mine. De fapt, asta m-a şi determinat – printre altele – să-
mi cer transferul la spital.
— Ca pe urmă, să fie şi el mutat acolo.
— Da, aşa este, peste puţin timp a fost adus la ginecologie.
— Vă mulţumesc foarte mult, aţi fost foarte amabilă, văd însă că
sunteţi obosită, pentru astăzi cred că ajunge.
 Ofiţerul apăsă pe butonul magnetofonului:
Se lăsă o tăcere adâncă. În camera de alături se auzea foarte
distinct o voce monotonă care citea conţinutul unui proces-verbal şi
ţăcănitul unei maşini de scris, care bătea rapid şi cadenţat.
Şi, după ce încordarea se destrămă, parcă explodară cu toţii,
asaltându-l pur şi simplu pe locotenent cu întrebările.
— Staţi aşa – rosti cu voce tare maiorul – ce, vreţi să-l înăbuşiţi?
Vino încoace, hai să mai gândim puţin la toate astea.
— Nu ştiu ce-aş putea adăuga la cele declarate de Marieta Tocaci,
zise Toader, cu un aer de falsă inocenţă. Investigaţiile atestă că vărul
surorii medicale Incze este Ion Ghera, brancardier la spital, dar nu-
mi dau seama ce se ascunde în spatele acestei poveşti. Poate ar
trebui să pătrundem mai mult în biografia acestuia pentru a putea
clarifica relaţia Incze – Ghera – doctor Justin.
— Ce părere ţi-a făcut Marieta Tocaci, sau, mai precis, se poate
avea încredere în spusele ei, nu exagerează cumva, sau poate
încearcă să ascundă ceva faţă de noi?
— Nu, cred că a fost sinceră, în starea ei nu ar fi putut minţi.
Părea mai mult speriată. La început era puţin ameţită apoi s-a trezit,
ca boxerul din pumni. Efectiv am simţit că nu minte. Categoric,
această femeie a spus adevărul! Cel puţin acesta-i punctul meu de
vedere.
În logică, întocmai, ca şi în geometrie, interveni Seciu, linia
generală nu se compune dintr-un infinit de puncte… de vedere, iar
dacă aceasta o aplicăm în cazul în speţă, atunci înseamnă că, potrivit
vederilor locotenentului Toader…
— Nu înseamnă nimic. Lăsaţi rachetele pe sol. Nu avem timp.
Cred că mai important e să vedem ce-avem de făcut în continuare.
Se întoarse spre Cristea, care dădea semne de nervozitate şi
nerăbdare.
— E ceva care nu se învârteşte rotund?
 Acesta încetă vânzoleala şi se calmă brusc. Ochii lui albaştri
deveniră aproape violeţi.
— Mă gândeam că e normal ca, în drum spre lumea cealaltă,
Marieta, să fi spus adevărul, „adevărul ei”, vreau să spun.
— Ce înseamnă „adevărul ei”?
— Adică, ce-a perceput ea din tot ce i s-a întâmplat, sau poate ce-
a dorit să ne spună.
— Ai îndoieli asupra sincerităţii ei?
— Nu, am doar îndoieli asupra limitelor acestei sincerităţi. Să mă
explic. Să admitem ipoteza că victima ar dori să ne spună adevărul,
dar dintr-un motiv puternic, mai presus de voinţa ei, nu poate să-l
dezvăluie, sau l-a spus, dar nu în întregime.
— Pentru a face asemenea concesii adevărului, pentru a induce în
eroare justiţia, trebuie ca o persoană în situaţia ei să fi suferit un
traumatism psihic, sau să fie obsedată de ceva, nu?
— Da, eventual de teamă.
— Teamă, dar de cine sau de ce?
— În orice caz de cineva care să-i inspire un asemenea sentiment
de spaimă, încât s-o facă să tacă. De altfel, dacă ipoteza mea este
exactă, a şi reuşit, de vreme ce noi nu am putut preveni cea de-a
doua tentativă de crimă, astfel încât, la ora actuală, încrederea ei în
noi este oarecum zdruncinată
Maiorul simţi accelerându-i-se bătăile inimii. Acesta era
adevărul, neplăcut, chiar supărător, dar… adevărul!
Situaţia trebuia acceptată şi presupunea asumarea integrală a
greşelilor făcute. Totuşi, există lucruri care nu pot fi prevăzute.
Slabă consolare! Ce naiba, a început să-şi caute justificări? Se scutură
de parcă toate aceste gânduri i-ar fi pricinuit senzaţia unei dureri
fizice. Observă calm:
— La urma urmei, poate fi perfect logic ceea ce se susţine aici. De
ce nu? Victima ar fi putut încerca să ne inducă în eroare dacă ar fi
avut un mobil puternic. E posibil să mai acţioneze şi frica sau
altceva asemănător. Dacă admitem însă această ipoteză înseamnă
că…
— …victima ştie cine este asasinul… dar asta este imposibil,
izbucni Toader, neputându-şi stăpâni tulburarea.
Reacţia nu putea scăpa neobservată. De altfel nervii tuturor erau
încordaţi.
Maiorul se întoarse spre Seciu, care tocmai deschisese mapa.
— Aţi stabilit cui aparţin amprentele de pe pahar?
— Da, de altfel avem şi rezultatele expertizei toxicologice, mai
zise acesta, fluturând o hârtie. E vorba de parathion, într-o
concentraţie destul de puternică, în amestec cu acid oxalic… iar
comparaţiile efectuate evidenţiază că urmele digitale, în afară de
cele ale victimei, aparţin lui…
— Ghera, interveni precipitat locotenentul Toader.
— Nu… doctorului Emil Justin!
Părea o lovitură de teatru. Un medic! Se lăsă o tăcere apăsătoare.
După un timp ea fu spartă de o exclamaţie scăpată aproape fără
voie.
— Bine, dar el este internat în spital şi aproape paralizat în urma
loviturii primite!
Fiecare realiza din nou de ce raportul lui Seciu părea de
domeniul senzaţionalului. Şi totuşi…
— Tocmai asta e, interveni căpitanul Cristea, oare traumatismul
doctorului Justin este chiar aşa de grav, sau – aş îndrăzni să spun – e
oare real? Nu cumva suntem în prezenţa unei alte înscenări a
criminalului? În orice caz, cred că se impune să verificăm
temeinic…
— Desigur, făcu maiorul calm, şi te vei ocupa foarte amănunţit
exact de toate acestea. Dacă e nevoie, să fie adus un specialist din
afara spitalului pentru a-l examina pe Justin. Seciule, îţi aminteşti de
cazul „L”?
— Se poate oare uita?
— Dacă am proceda în mod asemănător?
— Adică, vreţi să spuneţi că…
— Da, vreau să spun că celebrul dicton potrivit căruia,
„criminalul se întoarce la locul faptei sule”, nu este o vorbă goală.
Desigur că nu putem absolutiza acest lucru, ştim doar din
experienţă că nu corespunde întotdeauna adevărului, după cum tot
atât de bine ştim că, uneori, se întâmplă chiar aşa. Evident, nu ne
putem baza pe superstiţia criminalului, sau pe aşa-zisa forţă
diabolică care îl atrage ca un magnet spre locul faptei sale. Uneori,
există totuşi temeiuri reale care-l împing pe făptuitor să revină în
câmpul infracţiunii sale. Temeiuri foarte pământeşti. În unele
cazuri, criminalul se întoarce pentru că a uitat ceva care l-ar putea
demasca, un obiect, unele urme care nu au fost înlăturate sau, pur şi
simplu, pentru a se documenta, pentru a afla ce zice lumea, ce
bănuieli sunt şi dacă s-a pomenit numele său.
— În cazul „L”, interveni Seciu, asasinul revenise în noaptea
următoare crimei comise asupra bătrânei, pentru a sustrage cuţitul –
corp delict, pe care noi l-am „uitat” acolo – şi să şteargă urma
digitală de pe oglindă, pe care am „neglijat” s-o relevăm în faţa
curioşilor.
— Aşa e, zise maiorul, dar aici avem de-a face cu o altă situaţie.
Se ştie că tentativa de crimă asupra Marietei a eşuat. Bănuiesc că,
dacă nu ar fi fost extrem de importantă pentru el suprimarea
victimei, criminalul nu ar fi riscat, mai ales în condiţiile în care ştia
că există şi pază la uşă. Prin urmare, am putea conchide…
— …că tentativa se va repeta, finaliză ideea Toader, şi ca urmare
îl putem prinde în cursă dacă îl ispitim cu ceva.
— Exact, dacă reuşim să pregătim o capcană satisfăcătoare, sfârşi
fraza Mircea Nedelea. Ce părere aveţi?
 — Există fără îndoială un risc – interveni în discuţie, şovăind,
Cristea – şi de aceea planul trebuie gândit temeinic. Evident, dacă l-
am putea atrage în capcană, am lămuri multe lucruri, sau măcar o
parte din ele.
— Trebuie să acţionăm, tovarăşe maior, izbucni Toader
tumultuos. Nu putem lăsa o asemenea posibilitate neexploatată!
— Învaţă să aştepţi; „timpul şi cu mine fac cât doi”, zise Nedelea,
apoi întorcându-se către Seciu:
— Ce zici, preiei partea tehnică a operaţiunii? Văd că eşti adâncit
în gânduri, te frământa ceva sau eşti pe altă lungime de undă?
— Nu, sigur că nu, mă gândeam doar la amănuntele planului.
— Ei, atunci totul e în regulă. Să demarăm!
În aceeaşi dimineaţă, maiorul se deplasă cu maşina la reşedinţa
inspectoratului judeţean, unde avu o întâlnire cu şeful său. Şedinţa
ţinu până la prânz. Conducându-l până la uşă, acesta îi recomandă:
— Şi, mai ales, fii atent la combinaţie, sunt de acord cu ea, dar
aplicarea ei trebuie făcută cu multă băgare de seamă. Am să-ţi trimit
o autospecială criminalistică şi am să-l rog pe profesorul doctor D.
Stănescu să-l examineze pe Justin, apoi ne vom întâlni din nou.
Succes!

Ajuns în oraş, Nedelea se văzu cu căpitanul Seciu. După care făcu

o vizită directorului, spitalului.. Acesta îl ascultă atent, chiar
încordat, încredinţându-i de întregul său sprijin. Nu se putu însă
abţine de a-l întreba:
— Bănuiţi pe cineva din spital?
— Nu bănuim pe nimeni, îi răspunse maiorul, dar trebuie să
prevedem toate posibilităţile. Ajutându-ne, ne veţi da posibilitatea
să facem un pas important în rezolvarea cazului şi eventual chiar în
descoperirea criminalului sau a vreunui complice al său. Totul însă
trebuie să decurgă normal, neforţat şi, mai ales, exact aşa cum am
stabilit. Cred de asemenea că este de prisos să vă atrag atenţia
asupra păstrării secretului desăvârşit al operaţiunii.
După-amiază, în spital se răspândi zvonul că Marieta Tocaci a
intrat în comă, iar starea sănătăţii doctorului Justin s-a înrăutăţit
brusc. Medici, surori, veniră să se convingă, dar la uşa doctorului îi
întâmpină un subofiţer de miliţie care nu permise nimănui să intre.
Întrebările începură să curgă, dar acesta ridică din umeri. Apoi,
apăru din camera Marietei Tocaci directorul spitalului însoţit de
şeful secţiei chirurgicale, care, imediat, fură pur şi simplu asaltaţi.
— Vă rog să vă liniştiţi, spuse directorul, şi mai ales să nu creaţi
panică. O transferăm dimineaţa la reanimare, vom face tot posibilul
ca s-o salvăm. Cât despre doctorul Justin, va primi cele mai bune
îngrijiri, deşi starea lui e gravă. Şi acum, vă rog să treceţi la locurile
dumneavoastră de muncă.
Spre seară se întâmplară două evenimente cu totul deosebite.
Trei persoane în civil, însoţite de director, intrară în camera
doctorului Justin, în timp ce profesorul trecu la examinarea acestuia,
maiorul îi şopti căpitanului Seciu:
— Sper că ai profitat din plin de timpul disponibil pe care l-ai
avut. Camera Marietei va mai fi liberă circa două ore, aranjează
ultimele amănunte!
— E în regulă, şefule, mai am puţin, dar cu camera doctorului
cum rămâne?
— Las-o aşa, voi pune pază şi în interior, cu consemn precis.
În acest timp, pe strada Traian, care ducea spre spital, venea
grăbit un cetăţean. La un moment dat, un beţiv, clătinându-se, îl
călcă pe picioare şi căzu peste el. Acesta se ridică înjurând,
încercând să-l îndepărteze cu forţa, dar beţivul îl imobiliză cu
braţele începând să strige că a fost lovit. Ieşi un scandal în toată
legea. Apăru un miliţian, care îi legitimă pe amândoi. Înjurând de
mama focului, beţivul nu voia în niciun fel să se urnească din loc. În
sfârşit, după ce îşi deşertă tot vocabularul, de altfel destul de
colorat, cu ajutorul unor cetăţeni care priveau scena amândoi fură
conduşi la sediul miliţiei. Aici, ofiţerul de serviciu se ocupă întâi de
beţiv, care se trezi brusc din starea de ebrietate, timp în care celălalt
cetăţean aştepta într-o altă cameră, însoţit de miliţian. După vreo
oră şi jumătate, fu introdus în camera ofiţerului de serviciu. Acesta
îi ceru scuze şi îi explică faptul că a fost nevoit să-l trimită pe beţiv
să se trezească, urmând ca ulterior să fie luate măsurile legale contra
lui. Încheie, spunându-i:
— Şi acum, domnule Ghera, relataţi-ne cum a avut loc acest
incident regretabil.
Acesta, la început puţin descumpănit şi apoi în silă, îi reproduse
pe scurt cele întâmplate.
— Aşa este, zise ofiţerul. Vă pot spune că la fel sună şi depoziţiile
martorilor. Acum, vă rugăm să depuneţi o plângere împotriva
acelui individ… îl cheamă… o clipă, da, Dumitru Rădvan.
— Nu am nicio plângere de făcut, zise Ghera, aş vrea să plec,
sunt de serviciu.
— Desigur, dacă nu doriţi, dar o declaraţie în scris e necesar să ne
daţi; ştiţi, noi tot vom lua măsuri contra lui, iar la serviciu vă
motivăm noi absenţa. Îi întinse o coală de hârtie. În timp ce acesta
scria, ofiţerul se plimba prin încăpere, apoi se aşeză la birou. După
un timp, Ghera se ridică şi spuse:
— Am terminat, pot să plec?
— Desigur, dar mai întâi vă rog să-mi aduceţi declaraţia, s-o văd
şi eu. Ghera luă hârtia în mână şi o puse pe masă.
— Da, vă mulţumesc, sunteţi liber, zise ofiţerul.
După ce acesta plecă, se deschise, o uşă de unde apăru un
locotenent care apucă hârtia cu o pensetă, o aşeză pe masă şi o trată
cu mişte prafuri. Apoi se adresă ofiţerului de serviciu zâmbind:
— Vă mulţumesc pentru sprijin, problemele se vor clarifica.
 În spital, sora medicală care era de gardă la camera de reanimare,
în pofida dispoziţiei date, îi povesti unei colege despre bătălia ce se
dă pentru salvarea Marietei. Şansele erau în creştere. În prezent,
relata aceasta, i se inoculează un ser special, care se zice că ar face
minuni şi dacă se reuşeşte, urmează s-o ducă înapoi în camera ei.
Ştirea se răspândi rapid, depăşind porţile spitalului.

În camera unei locuinţe situată la etajul doi dintr-un imobil nou,

discuţia devenea lui mai aprinsă:
— Te-am avertizat că dacă nu faci treaba complet, nu mai avem
ce discuta.
— Dar am făcut tot ce mi-a fost cu putinţă. Am riscat mult,
procedând exact cum mi-ai spus.
— Lasă palavrele, spune mai bine că eşti un fricos, un
neputincios, se auzi vocea batjocoritoare. Nu îndrăzneşti să duci un
lucru până la capăt şi din cauza asta s-ar putea să stricăm totul.
Doar ţi-am spus clar ce se vorbeşte în oraş şi crede-mă că am auzit
de la o persoană bine informată, care lucrează chiar în spital.
— Poate că e o încercare de a ne trage pe sfoară, ştii, am un nas
de câine, iar radarul meu personal funcţionează în toate
azimuturile! Oricum însă trebuie să mă conving de realitate.
— De când încerc să-ţi demonstrez acest lucru, dar sau eşti greu
de cap, sau nu înţelegi în ce situaţie ne găsim. Nu dau doi bani pe
radarul tău şi cu mine să nu faci pe copoiul, că nu ţine. S-a marcat?
Vreau fapte!…
— Bine, nu te supăra, la noapte voi rezolva totul… în stilul meu.
Data viitoare însă, am te rog să fii gentil şi să aduci şi un balon de
oxigen, fiindcă privirea ta îmi taie răsuflarea şi mă supăr, şi pot
deveni, aşa, deodată, un băiat rău, chiar foarte rău…
— Vezi să nu mă fac eu al dracului! Nu cumva mă ameninţi?!
Dacă ratezi din nou, am să mă ocup eu, însă am să am grijă şi de
tine. Şi tu ştii bine că nu glumesc cu astfel de lucruri!

Într-un birou de lângă cel al directorului spitalului stăteau de

vorbă doi oameni.
— Aş putea să cunosc opinia dumneavoastră, tovarăşe profesor?
întrebă Nedelea pe interlocutorul său.
— Cred că vă daţi seama, începu profesorul, că, pentru a mă
pronunţa definitiv, e nevoie să-l supraveghez un timp oarecare.
Totuşi, examinând plăgile dispuse la nivelul oaselor parietale, mi se
pare că şocul intervenit şi comportamentul ulterior al doctorului
Justin sunt absolut normale. Personal, consider că este exclus ca un
om în situaţia lui să fi putut părăsi camera şi reveni, ca şi când nu s-
ar fi întâmplat nimic. Acest fapt îl exclud categoric.
— Bine, dar s-au găsit amprentele lui pe pahar, îi scăpă fără voie
maiorului.
— Asta-i treaba dumneavoastră, nu a mea, răspunse omul de
ştiinţă, vădit contrariat.
— Desigur, vă rog să mă scuzaţi, tovarăşe profesor, fără să vreau
am dat glas gândurilor mele.
În acest timp se auzi o bătaie scurtă în uşă şi apăru Seciu. Îl
întrebă din priviri, iar acesta înclină capul aproape imperceptibil,
apoi se retrase.
— Vă mulţumesc foarte mult, tovarăşe profesor, mi-aţi luat o
mare grijă de pe suflet. Dacă sunteţi de acord, un ofiţer cu maşina
noastră o să vă conducă până la hotel, unde v-am reţinut o cameră.
Vă rog să mă iertați că nu merg cu dumneavoastră, dar mai trebuie
să rămân, am de lucru.
După ce profesorul plecă, Nedelea trecu pe la reanimare, unde se
opri o clipă, atât cât fu de ajuns să şoptească câteva cuvinte unui
medic, după care coborî nişte trepte şi intră într-o cameră pe care
scria: „intrarea strict interzisă”. Aici îl aştepta Seciu, care fuma calm
o ţigară. Se apropie de acesta şi-i zise:
— Nu te ştiam un fumător atât de pasionat!
— Nici nu sunt, am aprins-o fiindcă nu mai terminai de vorbit cu
profesorul, iar eu stăteam pe jăratic.
— Ai terminat toate pregătirile? întrebarea păru foarte firească,
dar din ea răzbătea o stare de agitaţie, de nelinişte, de concentrare
care nu-i era proprie maiorului.
— E în regulă! Îl putem aştepta, suntem pregătiţi. De asta poţi să
fii liniştit, dar eşti sigur că va veni?
— Nu, nu sunt sigur, normal ar fi însă să vină. Zvonurile
contradictorii îl vor nelinişti şi va încerca să se convingă personal
cum stau lucrurile. M-am pus în situaţia lui, nu are altă ieşire, iar
combinaţia noastră cred că-i destul de bine regizată. Dar tehnica ta
funcţionează?
— Am încercat-o, merge bine, cu ea nu vom avea probleme.
Vocea căpitanului părea puţin şovăitoare, fapt care îl surprinse
pe Nedelea. Neliniştit întrebă:
— Dar unde vom avea probleme? Ce vrei să spui?
— Nu ştiu, acţiunea a fost bine gândită, au fost analizate toate
posibilităţile prevăzute de planul nostru, au fost înlăturate fisurile
iniţiale, tactic totul e clar, tehnic garantez eu şi totuşi…
— Totuşi, ce? întrebă Nedelea cu o voce aibă.
— Apropo, de ce nu am cuplat şi camera doctorului Justin?
— Ţi-am mai explicat odată, am pus un subofiţer afară şi unul
înăuntru, care vor face de pază cu schimbul. Aici nu se va putea
intra şi nici nu văd de ce-ar face asta. Nu uita că nici ei nu riscă,
atunci când nu-i necesar.
— Ei?
— Da. Aşa cred. Socotesc că există o serie de elemente comune
între prima crimă şi cele două tentative ulterioare. Eu aşa văd
lucrurile. Am dat dispoziţie ca s-o ducă pe Marieta în camera ei.
Apoi o s-o scoatem numai noi şi o ducem în camera alăturată care-i
liberă, iar sub pătură vom aşeza ceva care să semene cu un corp de
femeie. Nu avem voie să riscăm nimic.
— La uşă rămâne subofiţerul?
— Desigur, sper însă că instalaţia ta e racordată şi la uşă, nu
numai la fereastră, aceasta mai ales în situaţia în care subofiţerul ar
„adormi” subit. Cred că n-ai uitat acest amănunt.
— N-am uitat nimic – zise Seciu, – am un detector sonor şi un
avertizor luminos de înaltă frecvenţă, apoi aruncând o privire pe
ceasul brăţară, adăugă: cred că e timpul să mergem. E ora 22,00.

După ce toate lucrările fuseseră puse la punct, iar lămuririle date

Marietei au fost destul de convingătoare pentru ca aceasta să se
mute în altă încăpere, răsuflară amândoi mai uşuraţi îndreptându-
se spre camera în care îi aşteptau Cristea şi Toader. Maiorul mai
repetă câteva amănunte ale planului, apoi se despărţiră, cei doi
ofiţeri se duseră să-şi ocupe locurile de pândă.
Timpul se scurgea încet, enervant de încet, târându-se ca un
şarpe care, după ce şi-a devorat prada, se îndreaptă leneş spre
vizuina sa. Nedelea își privi din nou ceasul, apoi aprinse încă o
ţigară. Oare a câta? Seciu îl privea cu atenţie şi îngrijorare. Ar fi vrut
să-i vorbească, dar ştia din experienţă că în aceste clipe de aşteptare,
premergătoare unui eveniment important, e mai bine să păstreze
tăcerea. De fapt, maiorul era calm, ca totdeauna în astfel de
momente, dar acest calm era doar aparent. În spatele său se
ascundea o fire nervoasă cu reacţii rapide, fără a fi pripite.
Îşi privi din nou ceasul. Cadranul arăta ora unu. Se gândi la
faptul că şi noaptea aceasta, ca multe altele, se irosise degeaba. „Nu
poţi face jumări dacă nu spargi ouă, aşa că…”
În aceeaşi clipă, tresări că amândoi. Avertizorul luminos începu
să fileze. Maiorul îl privi întrebător.
— Cineva umblă la fereastra camerei, şopti Seciu încet. Cred că e
cazul să trecem la acţiune! Capcana se deschide!
Se furişară în camera Marietei şi aşteptară. O siluetă întunecată se
profila la fereastră. Câteva încercări de a deschide, aceasta cedă şi
individul sări în cameră. Un fulger orbitor se declanşă, urmat de un
ţăcănit scurt. În acelaşi timp, individul trase de câteva ori în direcţia
luminii, apoi se întoarse şi sări pe fereastră. În cameră un corp
chircit de durere, se prăbuşi.
— Te-a rănit, Dorine? se auzi glasul îngrijorat al maiorului.
— O zgârietură… fugi după el, să nu ne scape!
Nedelea chemă subofiţerul şi îl trimise după medic, apoi sări pe
geam şi ajungând pe sală o luă spre dreapta, sărind câte două-trei
trepte pe scara ce dădea spre curtea interioară. Aici îi ieşi înainte
căpitanul Cristea, cu pistolul în mână. Văzându-l pe maior agitat, îl
întrebă ce s-a întâmplat.
— N-a trecut individul pe aici?
— Care individ? N-am văzut pe nimeni.
Maiorul se gândi rapid: Nu putea ieşi decât printr-un luminator
care dădea pe scara de serviciu unde exista o portiţă prin care se
putea ieşi în stradă. Dar acolo aştepta Toader.
— Hai după mine, îi spuse lui Cristea şi alergă spre luminator.

Când ajunseră în stradă, îl găsiră pe locotenentul Toader, care

stătea pe trotuarul de vizavi. Acesta încercă să întrebe ceva, dar
maiorul îl întrerupse scurt, întrebându-l dacă a ieşit cineva.
— Nu, răspunse ofiţerul, n-a ieşit nimeni de când mi-am luat
postul în primire.
— Nu te mişca de-aici, sună ordinul scurt. Vezi să nu iasă nimeni
din clădire.
Se întoarseră în curtea interioară, unde îi întâmpină medicul de
gardă.
— Spune-mi doctore, care e situaţia căpitanului Seciu?
— Nimic grav, răspunse acesta. Glontele a pătruns prin bicepsul
brahial al braţului stâng. E dureros şi a pierdut mult sânge, dar nu i
s-a pus viaţa în pericol. Glonţul i se extrage acum la chirurgie, şi
apoi o să-l pansăm. Dar puteţi să-mi spuneţi şi mie ce dracu s-a mai
întâmplat?
— O să vă spunem mai târziu, deocamdată păstraţi numai pentru
dumneavoastră faptul că un ofiţer de miliţie a fost rănit în incinta
spitalului. V-aş fi îndatorat dacă aţi transmite dorinţa mea şi
medicului chirurg. Să nu alarmăm degeaba bolnavii. Şi acum, aş
mai avea o rugăminte.
— Vă rog, murmură acesta contrariat.
— Aţi putea să-mi descrieţi repede şi clar topografia încăperilor
care se află deasupra noastră, inclusiv podul imobilului?
— Cu plăcere, zise medicul. Aşadar, sunt zece camere, dispuse la
fel ca acestea de aici, pe care le cunoaşteţi, o magazie, unde de
regulă se păstrează diverse piese de schimb pentru aparatura
medicală, rechizite şi alte obiecte utile. Apoi este podul, împărţit în
două spaţii mari, dispuse simetric, de-a lungul unui culoar, unde de
obicei nu umblă nimeni şi cam atât.
— Vă mulţumesc foarte mult, zise Nedelea, apoi murmură mai
mult pentru sine „de fapt cu asta ar fi trebuit să încep, dar cum
regretele nu ajută la nimic…”
— Aţi spus ceva?
 — Nu, nimic. Apoi, însoţit de căpitanul Cristea scotociră peste
tot, metodic, încăpere cu încăpere. Dar criminalul parcă intrase în
pământ.

Zorile îi prinseră cercetând din nou curtea interioară.

— Mi se pare ciudat, zise maiorul, individul nu putea să dispară
decât prin partea asta. Nu putea să se volatilizeze…
Cristea nu răspunse nimic, dar tăcerea lui vorbea parcă pentru
amândoi. Aprinse lanterna şi începu să exploreze sistematic curtea,
oprindu-se mai mult asupra locurilor întunecoase pe unde nu
pătrundea încă lumina.
Deodată scoase o exclamaţie. Într-o clipă maiorul ajunse lângă el.
Se distingea, de altfel destul de greu, un inel de fier, prins de
marginea unui chepeng tot din fier, asemenea celor folosite la gurile
de canalizare. Datorită ruginii, chepengul se pierdea printre
cărămizile ce pavau curtea, fiind greu de sesizat. De unul singur,
Cristea nu reuşi să-l desprindă. Au trebuit să-şi unească eforturile
şi… după câteva opintiri, în faţa lor se căscă un adânc întunecos în
care, sub razele lanternei, se profilau treptele unei scări de scânduri
aproape putrezită. Ajutându-se de lanternă şi cu pistoalele
pregătite, cei doi ofiţeri începură să coboare cu prudenţă scara
şubredă pe care se vedeau urme proaspete de încălţăminte. Grăbiră
pasul. Un miros de mucegai le izbi neplăcut nările. Drumul prinse
conturul unui tunel îngust, un fel de canal, cu tavanul şi pereţii
căptuşiţi cu piatră cubică şi cărămidă, din care se prelingeau
firişoare de apă. Pe jos, bălţi de noroi acoperite cu mătasea broaştei.
Suficient loc pentru a trece un om de talie mijlocie – gândi Nedelea
– în timp ce se strecură înainte, urmat de colaboratorul său.
Văzând o pată albă, maiorul se opri şi se aplecă ridicând de jos o
batistă de mătase albă având în colţul drept brodate iniţialele I şi C.
„Interesant – gândi el – va trebui s-o examinăm mai îndeaproape, la
lumină”. Îşi întrerupse gândul din cauza unui zgomot care începea
să se facă auzit. Parcă era un vuiet îndepărtat prevestitor de furtună.
Şi vuietul creştea, creştea, creştea… Pe măsură ce înaintau, ecoul
multiplica sunetul şi atunci se crea impresia că mii de tunete
prăbuşesc asupra lor bolta tunelului. Se înţeleseră din priviri.
Trebuia văzut ce se întâmplă. Fără a mai aştepta, Cristea ţâşni
înainte aproape alergând, astfel încât maiorul de-abia reuşi să ţină
după el. Bălţile de noroi făcură loc unui pârâiaş care devenea tot
mai adânc. Un timp merseră aşa, afundându-se în apele murdare.
Deodată, după o cotitură, le apăru în faţă adevărul în toată grozăvia

lui. Din două ţevi de canalizare montate în peretele din dreapta al

tunelului, deşurubate de o mână criminală, năvăleau şuvoaie de apă
tulbure. Animaţi de o ultimă speranţă priviră înapoi. Era prea
târziu. Nu mai era nici timp şi nici loc pentru întoarcere. Trebuia
acţionat imediat.
Luptându-se cu valurile murdare, sprijinindu-se unul pe altul,
căzând şi ridicându-se, răzbătură cu greu până la gura ţevilor.
Nedelea îşi scoase haina şi încercă să oprească apa, dar nu reuşi;
aceasta izbucni cu şi mai multă putere. Cristea se lipi cu spatele de
orificiul uneia dintre ţevi, dar presiunea îl zvârli la o parte. Apa le
trecea de piept. Începură să înoate ajutându-se reciproc, în timp ce
apa plină de nămol îi acoperea.
Cristea privi spre maior, întrebându-se cu îngrijorare dacă
resursele sale fizice îl vor ajuta să reziste. Parcă atrase ca un magnet
gândurile lui Nedelea, fiindcă acesta se întoarse spre el, şi,
simţindu-se privit, îşi destinse faţa plină de încordare, zâmbindu-i:
— Ce zici, bătrâne, dintr-o mie de posibilităţi de-a crăpa, poţi să
găseşti una care să ne mântuiască?
— Dacă o aflu, v-o raportez negreşit, bineînţeles dacă mai am
timp, răspunse prompt Cristea cu acelaşi umor negru.
 Maiorul făcu un semn aproape imperceptibil cu capul şi o undă
de duioşie îi trecu prin ochi. Îşi puse bărbia în piept şi începu să
înoate înainte. După un timp însă obosi şi îl cuprinse o sfârşeală
generală. Trebuia neapărat să se odihnească puţin, doar câteva
clipe. Se propti cu spatele de peretele tunelului, iar cu mâna dreaptă
se agăţă de un cârlig ce ieşea dintr-o firidă situată aproape de
nivelul apei. Deodată, Cristea se săltă din apă şi îi arătă cu capul o
lumină difuză ce venea de undeva din dreapta.
Speranţele renăscură, realizând că în direcţia indicată ar putea fi
o ieşire. Cu ultimele eforturi, Nedelea se lăsă din nou în apă
încercând să se menţină la linia de plutire. Însă după câteva
aruncături de braţe, puterile îl părăsiră complet.
Înainte de a leşina… Cristea îl prinse în clipa când se scufunda,
apoi, ţinându-i cu o mână capul deasupra apei, începu să înoate mai
departe. Într-un târziu, şi el la capătul puterilor, cu respiraţia tăiată,
ajunse sub o gură de canal acoperită cu un grătar de fier, prin care
se filtra lumina zorilor. Încercă să ridice grila dar nu reuşi. Îşi umflă
plămânii şi strigă după ajutor. Odată, încă odată şi încă odată…
Ascultă cu încordare, dar nu auzi decât ecoul propriului său glas şi
gâlgâitul apei. Şi iar, şi iar, şi iar… strigă cât putu, dar în curând îşi
dădu seama că-i zadarnic. Şi apele creşteau…

Se trezi într-o cameră albă de spital, cu ferestrele larg deschise,

prin care irumpeau năvalnic razele fierbinţi ale unui soare orbitor.
Nedelea se văzu obligat să-şi închidă ochii. Deasupra lui zări o
siluetă, care, când îşi mărea dimensiunile, transformându-se într-un
uriaş a cărui faţă se pierdea în înălţimile tavanului, când se micşora,
turtindu-se caraghios de parcă ar fi fost o broască. Închise din nou
ochii încercând să perceapă realitatea din jur.
Încercă să refacă mintal cele petrecute. Câteva imagini prinseră
contur, dar întreaga istorie îi scăpa. „Nu-i nimic, mai departe… o să
mi se povestească” – gândi el. „Prin urmare, criminalul nu numai că
le scăpase, dar şi încercase o nouă tentativă de omucidere, de data
aceasta în mod făţiş împotriva anchetatorilor. Periculos individ…”
îşi continuă el gândurile. „Cine ştie ce mai unelteşte acum, în timp
ce eu stau aici, iar ceilalţi…” Şocat de această idee se trezi de-a
binelea.
— Bună dimineaţa, şefule! răsună un glas, care îi produse o
deosebită plăcere. Lângă pat îşi făcu apariţia, proaspăt şi bine
dispus, căpitanul Seciu.
— Cum te simţi? îl întrebă, privindu-i cu amărăciune braţul
bandajat.
— Admirabil – zâmbi acesta – ca după o noapte nedormită, dar
să fiu al naibii dacă n-am vrut să-ţi pun aceeaşi întrebare. Până una-
alta, am pierdut un pariu pe care va trebui cât mai devreme să-l
onorez!
— Pariu? făcu mirat Nedelea.
— Am pariat cu Cristea că primul lucru de care ai să întrebi va fi
cum ai ajuns aici, iar al doilea, când poţi să pleci.
— Unde-i Cristea, ce face? întrebă precipitat maiorul.
— Asta consideram noi că va fi a treia întrebare..
În timp ce vorbea, Nedelea se şi ridicase din pat, începând să se
îmbrace repede.
— Ziceam şi eu în sinea mea, încercă maiorul să glumească, că
prima problemă ai să mi-o lămureşti pe drum, la a doua nu mai e
necesar să-ţi răspund, iar a treia rămâne fără obiect, din moment ce
faci pariuri cu Cristea. Şi acum telefonează după o maşină şi dă
ordin să se adune echipa. Ce zici, te simţi în stare să mergi şi tu?
Avură însă de furcă cu medicul de salon care îşi făcu apariţia ca
din pământ. După ce ascultă cu zâmbetul pe buze motivele invocate
de Nedelea pentru părăsirea spitalului cu un aer care nu lăsa nici o
îndoială asupra convingerii sale, zise fără echivoc:
 — Înţeleg totul, dar nu puteţi pleca, nu sunteţi restabilit complet.
Maiorul se opri o clipă cu un pantof în mână, ridică privirea vădit
surprins, apoi îşi puse pantoful şi se ridică în picioare. Vorbi cu un
glas mai răguşit ca de obicei:
— Înţeleg, dar, după cum vedeţi, sunt din nou în formă şi, mai
ales, sunt foarte grăbit. Nu pot să stau aici, de pomană, cu capu-n
traistă.
— Bine, dar am dispoziţii exprese – zise medicul alarmat – să nu
părăsiţi patul.
Maiorul îl salută din uşă, zâmbind:
— Am să vă apăr eu.
Pe drum, Sedu îi povesti cum fuseseră salvaţi. Canalul avea o
ieşire prevăzută cu gratii, ce da în curtea restaurantului „Leul de
aur”. În dimineaţa acelei zile, în timp ce femeile de serviciu ale
restaurantului trebăluiau în curte uneia i se păru că aude strigăte
venind din pământ. Atrase şi atenţia celorlalte, dar acestea o luară
în derâdere. După ce se potoli veselia, se auzi un zgomot urmat de o
bufnitură.
— A fost ultima rămăşiţă de putere a lui Cristea, adăugă el,
acesta a zguduit grilajul după care s-a prăbuşit extenuat în apă. De
astă dată însă s-a perceput mai clar şi direcţia zgomotului. Se
repeziră la gura canalului, la timp, pentru a vedea un corp căzând
în apă. Restul a fost mai uşor.
— Da, desigur, exclamă Nedelea, restul a fost mai uşor. Numai că
acestui „rest”, îi datorăm viaţa…
Când ajunseră la sediu, toţi lucrătorii erau adunaţi.
Maiorul dădu mâna cu fiecare dintre ei, oprindu-se apoi la
Cristea pe care-l îmbrăţişă.
— Mulţumesc, bătrâne.
— Totul e în ordine, tovarăşe maior, zise acesta şi un zâmbet larg
îi dezveli dinţii sclipitori.
 Nedelea se întoarse spre Seciu întrebându-l:
— Ai avut timp să ridici instalaţia?
— Desigur, iar filmul se developează în prezent. V-aş ruga însă
să nu dispuneţi ieşirea mea din echipă, fiindcă nu am nimic şi
oricum, n-am să plec, chiar dacă am să ajung la raportul tovarăşului
colonel.
În acest timp se deschise uşa şi intră colonelul Pârâu, şeful
inspectoratului judeţean.
Ofiţerii se ridicară în picioare.
— Aţi vorbit de mine, sau am avut doar impresia? Întrebă acesta
cu un glas puternic. Dar vă rog să luaţi loc! Apoi, continuă:
— Ce-ţi face braţul, Seciule? Crezi că o să mai poţi sta aici, sau te
trimitem acasă?
— Rămân aici, tovarăşe colonel, cred că nu e cazul să se acorde
atâta importanţă unei zgârieturi.
— Ce zici, Nedelea, eşti de acord?
Acesta privi spre Seciu, care aştepta cu faţa încordată răspunsul
său. Înţelegea starea psihică a subordonatului şi prietenului său; de
fapt, nici el nu era complet restabilit, aşa că s-ar fi putut ca şeful să-i
pună şi lui aceeaşi întrebare. Se trezi spunând:
— Sunt de acord cu Seciu, tovarăşe colonel!
Cum era şi firesc, urmă şi cealaltă întrebare. Dar tu şi Cristea cum
vă simţiţi?
Răspunse prompt:
— N-avem probleme, tovarăşe colonel!
— Hai să analizăm atunci situaţia operativă nou creată.
După ce ascultă cu atenţie rezultatul cercetărilor întreprinse,
colonelul întrebă:
— S-au făcut comparaţiile urmelor digitale găsite la doctorul
Justin cu amprentele lăsate de Ghera?
Nedelea uitase cu desăvârşire acest lucru. Probabil că se făcuseră,
dar luat cu treburile, neglijase să ceară rezultatul. Ieşi ca un fulger
pe uşă şi se înapoie după câteva clipe, raportând:
— Urmele digitale găsite în apartamentul doctorului Emil Justin
sunt identice cu amprentele lui Ghera, priviţi fotograma!
Colonelul întinse mâna după planşă, apoi luă o lupă şi studie
îndelung cele două urme aşezate alături în care o mulţime de săgeţi
trasate cu tuş roşu indicau elementele de atac în desenul crestelor
papilare.
— Da, nu încape nicio îndoială, Sunt suficiente puncte de
coincidenţă şi mai ales centrale.
Se auzi o bătaie în uşă şi în clipa următoare apăru un plutonier,
care, după ce salută, ceru permisiunea de a-i remite maiorului un
plic, apoi se retrase. Nedelea desfăcu repede plicul şi scoase câteva
fotografii, le privi şi fără nicio vorbă le întinse colonelului.
— Lucrurile încep să se lămurească, zise acesta. „Fulgerul
electronic” a acţionat perfect, avem aici fotografia agresorului din
noaptea trecută. Prin urmare?…
— Trebuie să-l găsim şi să-l aducem aici, din pământ, din iarbă
verde, zise Nedelea.
Deodată, telefonul sună, iar Nedelea se opri. Colonelul ridică
receptorul.
— Da, miliţia, vă ascult. Cum? Da, înţeleg. Va pleca îndată.
Mulţumesc.

Puse receptorul jos, în timp ce toţi ochii îl fixară cu încordare. Se

întoarse spre maior şi îi spuse:
— Doctorul Justin şi-a revenit şi vrea să-ţi vorbească urgent. Du-
te, te aşteptăm aici.
Nedelea plecă. Pe drumul spre spital recapitula mintal tot ce ştia
despre Justin. „Un caracter contradictoriu acest om. Oare cum ar
putea fi descifrat? Dacă i s-ar acorda mai multă încredere? În fond,
un om se mai schimbă, evoluează! Urcă în fugă treptele spitalului.
Doctorul Justin îl privi cu un zâmbet larg, care-i lumina faţa.
— Am impresia, spuse acesta, că n-am fost prea sincer cu
dumneavoastră, tovarăşe maior, şi, în general, cu miliţia, dar mi-a
venit foarte greu să recunosc unele greşeli pe care le-am săvârşit.
Nu mă priviţi atât de sever, nu am comis niciun fapt penal, sunt
unele probleme de conştiinţă şi, dacă vreţi, de etică profesională. Şi,
pentru că Nedelea dădea semne de nerăbdare, adăugă: …care însă,
socotesc că au o legătură strânsă cu încercarea de a mă suprima şi
poate cu întreaga anchetă. Aşa încât am îndrăznit să vă deranjez…
— Nu vă faceţi griji, iar cu privire la greşelile pe care le-aţi
săvârşit, ei bine, le-aţi plătit cu vârf şi-ndesat.
— Într-adevăr, murmură doctorul, dar să trecem la fapte.
— Sunteţi sigur? îl întrebă maiorul.
Justin îl privi un moment încordat, apoi faţa i se destinse tot mai
mult făcând loc unui zâmbet.
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Da, sunt sigur şi nu mi-e teamă de
nimeni şi de nimic!
Şi la invitaţia mută a lui Nedelea începu:
— Acum vreo nouă luni, lucram la circumscripţia sanitară
numărul doi, având-o ca soră medicală pe Marieta Tocaci. Ne
înţelegeam bine, apreciam la ea atât competența şi conştiinciozitatea
de care dădea dovadă, cât şi bunul simţ. Într-o zi veni la mine Sofia
Birăescu.
— Singură?
— Nu, însoţită de prietena ei, Ileana Sandin. Era vorba de un
consult medical. Am găsit-o gravidă pe Sofia Birăescu şi, pentru că
plângea, i-am atras atenţia să nu facă vreo prostie, fiindcă o
înregistrez şi voi merge s-o văd la domiciliu, dacă nu vine ea la
circumscripţie. După câteva zile, Ileana Sandin reveni, cerându-mi
s-o examinez, întrucât, după părerea ei, considera că este şi ea
însărcinată.
— Şi era? întrebă precipitat maiorul.
— Nu, nu era. Femeia a insistat să-i fac unele analize. I le-am
făcut, dar rezultatul a fost tot negativ. Ulterior mi-a mai făcut o
vizită şi după ce-am stat de vorbă un timp destul de îndelungat, mi-
a mulţumit şi a lăsat un plic pe masă. L-am deschis, înăuntru erau
500 de lei.
Am întrebat-o, mirat şi răstit, ce este cu banii ăştia? Ea mi-a
zâmbit dulce şi complice. Nu vreau să fac pe inocentul, dar am
considerat gestul inutil, deplasat şi jignitor. Ea mi-a spus că suma
reprezintă onorariul meu pentru sfaturile date. Bineînţeles că am
dat-o afară, cu bani cu tot, dar, după o săptămână, a revenit. Apoi, a
început să vină de două-trei ori pe săptămână, până când, într-o
zi…
Medicul se opri… Era vădit agitat şi o anume iritare punea tot
mai mult stăpânire pe el.
— Nu vă grăbiţi, avem timp suficient, zise maiorul.
— Poate, dar eu nu mai pot aştepta, simt că mă sufoc dacă nu
vorbesc. Într-o dimineaţă, am primit un telefon la cabinet şi vocea
groasă a unui bărbat mă ruga insistent, dându-mi o adresă, să vin
urgent spre a vedea un bolnav în stare gravă. L-am întrebat de ce nu
se adresează spitalului care ar putea să trimită Salvarea, dar acesta
închise telefonul. Ce era să fac? În prima clipă m-am gândit să
telefonez ta spital, la urgenţă, dar pe urmă mi-am zis, cine ştie,
poate omul are încredere în mine sau cei de la spital vor ajunge prea
târziu, aşa că mi-am luat trusa, iar surorii i-am spus că mă duc să
văd un bolnav. Am intrat într-un bloc, găsind uşor apartamentul,
am sunat, uşa s-a deschis, iar în faţa mea apăru Ileana Sandin într-
un capot înflorat. Am rămas uluit în pragul uşii. „Dar intră, doctore,
făcu aceasta, intră, sau te-ai răzgândit? Ce, nu cumva ai
prejudecăţi?”
 Am intrat, mi-am scos haina de piele, apoi am trecut într-o altă
cameră, ca să văd bolnavul. Dar nu era nimeni acolo, aşa că m-am
întors s-o întreb, dar pur şi simplu am rămas trăsnit de ceea ce
vedeam. În faţa mea stătea Ileana Sandin, fără capot, aşa cum o
făcuse natura, cu un corp marmorean de fecioară antică. Fără o
vorbă îşi încolăci braţele în jurul gâtului meu şi-mi zise: „ce, sunt
chiar aşa de lepădat?” Nu ştiu ce s-a petrecut cu mine, dar m-am
trezit peste vreo două ore în patul ei, complet dezbrăcat. Cineva
bătea insistent la uşă. „E soţul meu, ţipă Ileana şi se ridică din pat
fugind în baie. Am rămas locului ca hipnotizat. Uşa se deschise şi
un bărbat intră în cameră. La început rămase uimit, apoi se apropie
repede de pat.
„Dacă nu mă înşel, domnul doctor Justin, făcu acesta cu un surâs
care putea fi tradus într-o acceptare. „Mă simt onorat de vizita
dumneavoastră, dar mi-o închipuiam cu totul altfel. În sfârşit, am
ajuns să ne cunoaştem, chiar dacă această ipostază nu este cea mai
ideală”.
Nu am să vă reţin atenţia asupra penibilei discuţii ce a urmat,
fapt este că am plecat de acolo complet ameţit şi am ajuns la
circumscripţie fără să-mi dau seama cum. Trăiam cu impresia că am
visat şi că am avut un coşmar, când m-a trezit vocea speriată a
surorii care mă întreba dacă nu mă simt bine, după care mi-a adus
un sedativ. M-am privit în oglindă. Parcă o mască funebră se
întipărise pe chipul meu, iar trăsăturile îmi erau complet
descompuse.. Culmea era că nici nu ştiam precis ce se petrecuse cu
mine. Dar din nou divaghez. Îşi şterse transpiraţia.
— Continuaţi, făcu maiorul, în a cărui minte începea să se
contureze planul urmărit.
— Vedeţi, nu-mi reamintesc povestea asta păcătoasă cu plăcere.
Oare ce urmărea femeia? Întâi a fost încercarea de a mă mitui, apoi
chemarea la ea acasă, cu apariţia subită a soţului ei. Era limpede că
eu nu eram decât un pion pe eşichierul ei. Dar pentru ce? E drept că
ştiam ce vrea – doar mai fusese pe la mine – dar nu ştiam de ce. Am
consultat multe femei în viaţa mea, asta mi-e doar specialitatea! Au
fost unele care mi-au făcut fel de fel de propuneri pentru ca să nu le
declar gravide, dar nici una nu mi-a cerut până acum ca s-o
înregistrez ca atare, nefiind însărcinată. Aveam oare de-a face cu o
psihopată? Nu părea şi totuşi… Trebuie să recunoaşteţi că era un
lucru cu totul paradoxal!
În sfârşit, a doua zi, am avut o altă surpriză. Pe la orele zece
apăru la mine soţul ei. L-am invitat în cabinet şi am spus surorii
medicale să amâne consultaţiile, iar urgenţele să le trimită la
policlinică. Mă temeam de scandal, dar dumnealui mi-a vorbit
despre cu totul alte probleme – teatru, literatură şi chiar medicină –
astfel că am rămas cu totul nedumerit. Cred că a vorbit singur
întrucât fiind tot timpul sub spectrul scandalului, îl aprobam sau
mormăiam ceva ininteligibil chiar şi pentru mine.
La un moment dat trecu la obiectul vizitei sale şi mi-a vorbit
direct. Îmi amintesc şi acum cuvintele: „Ştiţi, e o veche pasiune a
soţiei mele de a se şti însărcinată. S-ar putea să fie o idee fixă, sau
poate chiar ceva mai mult, dar eu aş dori foarte mult ca ea să nu fie
contrazisă. La drept vorbind, dumneavoastră ca medic, cred că
pricepeţi despre ce e vorba.”
Dimpotrivă – am zis eu – nu înţeleg nimic şi nu văd cum aş putea
s-o ajut, cred că nu doriţi să comit un fals, doar port răspunderea
pentru ceea ce fac, nu?
„Răspunderea s-o lăsăm la aprecierea altora”, m-a întrerupt el cu
o voce seacă. Vedeţi, eu am o pasiune. Fiecare dintre noi are una,
mai mare sau mai mică. A mea este aceea de fotograf… amator,
bineînţeles. Vreţi să vă convingeţi?” întrebă el, şi-mi întinse câteva
fotografii.
Când le-am privit, au început să mă treacă năduşelile şi am simţit
că se învârteşte camera cu mine. Eram pozat în patul său, complet
dezbrăcat, cu soţia lui alături. Am încercat să mă ridic de la birou,
dar n-am reuşit. Cred că am îngăimat îngrozit şi disperat ceva,
fiindcă mi-a spus:
„Am impresia că nu v-au plăcut! Totuşi, vi le dăruiesc. Studiaţi-
le, o să vă daţi seama că sunt destul de reuşite. Acasă mai am şi
altele. Personal, nu doresc să le păstrez, dar nici să le trimit la
prieteni… sau în alte părţi nu mi-ar face plăcere. Recunosc că aş fi
grozav de şocat dacă ar trebui să procedez aşa. Uneori mă plictisesc
şi distrug filmul în cauză cu toate fotografiile. Dar aceasta nu
depinde numai de voinţa mea, ci şi de înţelegerea altora.”
Ce doriţi, domnule? am ţipat ca ieşit din minţi, ridicându-mă în
picioare.
M-a așezat cu o mână calmă pe scaun şi cu un glas dojenitor, de
parcă ar fi vorbit cu un copil, mi-a spus:
„Vedeţi că v-aţi supărat când v-am arătat pasiunea mea? Ce
vreau? Aproape nimic. Nu vreau s-o contraziceţi pe soţia mea! Doar
v-a spus că-i gravidă, nu? Prin urmare, o înregistraţi şi o trataţi ca
atare. De fapt, nu eu ar trebui să vă spun ce să faceţi, ci politeţea şi
simţul de conservare s-ar cuveni să vă orienteze. Dacă m-am înşelat,
cu atât mai rău pentru dumneavoastră!”
Apoi, mi-a aruncat fotografiile pe birou şi a plecat.
Închipuiţi-vă în ce hal de nervi eram. Îmi dădeam în sfârşit seama
că sunt obiectul unui şantaj ordinar, fapt ce mă revolta şi simţeam
nevoia să-l reclam imediat pe individ. În acelaşi timp însă, îmi era
teamă de un scandal care ar fi putut lua proporţii, date fiind şi
antecedentele mele în materie amoroasă. Într-un cuvânt, se părea că
din această încurcătură nu puteam ieşi decât făcând jocul
şantajiştilor. Pe atunci gândeam că în felul acesta îmi voi salva
cariera.
— Nu era un preţ prea mare pe care îl plăteaţi faţă de conştiinţa
dumneavoastră? întrebă maiorul.
— Neîndoielnic, dar nu e cu putinţă să fii şi fricos şi înţelept în
acelaşi timp. Ori eu mă temeam și cu cât ştiam mai puţin despre
motivul ascuns al şantajului, cu atât îmi era frică mai tare. Nu voiam
să-mi compromit cariera. Atunci am luat registrul şi am înscris-o pe
Ileana Sandin printre gravide. Ce vreţi, nu sunt, ceea ce se cheamă
un caracter integru, un om dintr-o bucată şi nici nu vreau s-o fac pe
eroul. Dar de ce mă priviţi aşa? ridică deodată tonul doctorul.
— Vă rog să vă calmaţi, nu vă privesc altfel decât ca până acum,
dar vă ascult cu toată atenţia.
— Da, evident, continuă Justin, vă rog să-mi scuzaţi iritarea, dar,
de câte ori îmi aduc aminte, mă apucă dracii. Uneori am impresia că
la mine conştiinţa s-a născut din mustrările ei. Dar să nu
anticipez.După cum v-am spus, odată cu înregistrarea Ilenei Sandin,
aceasta a fost de câteva ori la circumscripţie pentru „consult” uneori
singură, alteori însoţită de soţul ei. Simţeam că mi se urcă sângele în
cap. Mă gândeam să-i ard o pereche de palme, dar nu eram singur
şi apoi…
— Cine cercetează pe obraz amprentele digitale ale palmelor?
murmură mai mult pentru sine Nedelea.
— Aţi spus ceva?
— Nu, gândeam cu glas tare, dar vă rog să continuaţi!
— Într-o zi, doctorul urmă tot mai agitat, în timp ce soţii Sandin
erau în cabinet, am fost chemat la telefon şi am ieşit din încăpere,
întrucât aparatul era instalat în hol. După ce-am vorbit cu un medic
din policlinică, m-a oprit sora medicală şi m-a întrebat ceva în
legătură cu tratamentul unui bolnav. În acest timp, se deschise uşa
cabinetului şi soţii Sandin apărură, ţinându-se de mână. Când
bărbatul o zări pe soră, încercă să facă un pas înapoi, apoi se
răzgândi şi trecu hotărât pe lângă mine, salutând scurt prin
înclinarea capului.
 Tocaci rămăsese înmărmurită, urmărindu-i cu privirea, apoi,
după un timp, mi se adresă, cu o intonaţie care mi se păru total
nepotrivită:
— Ce caută individul ăsta la dumneavoastră?
— Care individ? o întrebai eu, vrei să spui, domnul Sandin?
— Care Sandin? Poate vreţi să vorbiţi de brancardierul de la
spital, Ghera Ion, de-abia ieşit din puşcărie. E drept, are şcoala de
asistenţi, dar a făcut nişte potlogării!
Am rămas perplex. Care brancardier? Doar ştiam că soţul Ilenei
Sandin e funcţionar la căile ferate! Oare soţul ei, nu era „soţul” ei?
Staţi, că am încurcat-o. Voiam să zic, bărbatul care m-a surprins în
camera ei, care m-a fotografiat şi şantajat, nu era soţul acestei femei?
Atunci, cine era acest individ şi ce rol juca el în această poveste? Din
nou simţeam că înnebunesc. Trebuia să verific, trebuia să cercetez,
oare ce mai trebuia să fac?
— În primul rând, trebuia să vă liniştiţi, zâmbi maiorul; de fapt
această recomandare se adresează şi prezentului.
— Aveţi dreptate, trebuia să mă gândesc liniştit asupra lucrurilor.
Dar eu n-am procedat ca un om înţelept! M-am repezit la registru şi
am şters cu cerneală numele Ilenei Sandin. Aici am greşit din nou,
dar de acest lucru mi-am dat seama mai târziu, poate prea târziu.
Cam la două zile după ce-am aflat ce hram poartă distinsa
pereche, aceştia au venit din nou la circumscripţie. Le-am spus tot
ce-aveam pe suflet şi poate chiar ceva pe deasupra. În orice caz, n-a
fost o discuţie prea plăcută. Doamna a ieşit afară, iar eu am rămas
cu stimabilul meu „coleg” de breaslă.
„Doctore, mi-a spus el, să nu exagerăm lucrurile, admit că nu
sunt soţul acestei doamne, dar acest fapt nu schimbă deloc datele
problemei. Dimpotrivă, fotografiile ar putea „din întâmplare” să
ajungă în mâna adevăratului soţ, de a cărui existenţă sper că nu vă
îndoiţi. Vorbind pe bune, credeţi cumva că ele ar putea constitui un
obiect de satisfacţie pentru acesta?”
Ştiu că i-am replicat, încercând să nu cedez. „În acest caz şi
stimata dumneavoastră prietenă va ieşi compromisă, ceea ce nu
cred că-i va conveni.”
Individul n-a părut cu nimic surprins de ieşirea mea. El şi-a
continuat şantajul cu acelaşi calm. Ba chiar a devenit mai agresiv.
„Vă înşelaţi din nou, întrucât lucrurile sunt aranjate de aşa
manieră, încât indignarea pe care dumneavoastră o afişaţi, astăzi,
mă face să mor de râs, iar pentru dumneavoastră poate deveni
foarte periculoasă. Presupunând că lucrurile n-ar sta aşa şi că
riscurile sunt egale, credeţi că opinia publică a oraşului, precum şi
autorităţile sanitare, care mai cunosc câte ceva din trecutul
dumneavoastră, o să vă ofere flori pentru faptele atât de plastic
dezvăluite de fotografii?”
Simţeam că mă sufoc. Licheaua avea dreptate. Nu cred că există
vreun for local faţă de care să-mi fi putut justifica fapta. Mai exista o
cale: să-l acostez pe soţul Ilenei şi, cu orice risc, să-i spun toată
întâmplarea. Dar parcă a spus că „treaba e aranjată!” Nu cumva?…
Ghicindu-mi gândurile, Ghera interveni:
„De altfel, doamna Ileana Sandin este pregătită să-i spună totul
bărbatului ei… Bineînţeles, e vorba despre modul în care
dumneavoastră, sub diferite motive, aţi insistat să-i faceţi
tratamente la domiciliu pentru a suporta mai uşor sarcina; poate că
nu ştiţi că dânsa suferă de inimă, are o stenoză mitrală. Apoi, odată
ajuns acolo, aţi încercat să profitaţi de ea… Mai există şi alte
mijloace, doctore, continuă acesta, e vorba de mijloace mai tari pe
care nu vreau să le folosesc, dar într-un caz extrem n-aş avea încotro
şi atunci preţul pe care l-aţi plăti ar fi mult mai ridicat, decât însăşi
cariera dumneavoastră. Trebuie să vă atrag atenţia cât se poate de
serios asupra acestui fapt. Vă dau două zile de gândire” mai adăugă
el, apoi se întoarse şi plecă.
 Eram înmărmurit. Torentul de vorbe şi ameninţări mă ameţise.
M-am gândit apoi toată ziua şi toată noaptea la acest lucru şi nu
întrevedeam nicio cale de salvare.
— Nu v-aţi gândit să vă adresaţi miliţiei? interveni maiorul cu un
glas din care răzbătea o doză de reproş.
— O clipă mi-a trecut prin minte şi gândul acesta, dar am
renunţat la el, întrucât nu aveam dovezi şi poate că n-aş fi fost
crezut, în schimb, riscam ca toată afacerea să devină de notorietate
publică, ceea ce nu-mi convenea. Şi atunci…
— Nu vă supăraţi că vă întrerup din nou – şi Nedelea zâmbi –
dar aţi avut motive, presupun, serioase, să nu faceţi acest lucru.
— Da, ştiţi, eu am mai trecut pe la miliţie în tinereţe, am avut
nişte necazuri în anii studenţiei. Problema s-a lămurit, dar oricum,
mai trecusem odată pe acolo, aşa că puteam să fiu bănuit. Am greşit,
îmi dau seama, poate că am fost şi laş, dar regretele sunt tardive.
Bolnavul începu să respire mai greu. Maiorul îi întinse un pahar
cu apă, pe care acesta îl apucă cu nişte mâini tremurătoare şi-l bău
cu lăcomie până la fund. Mulţumi din cap. În aceeaşi clipă un gând
străfulgera prin mintea ofiţerului. „Nu cumva aşa a procedat și
criminalul, ca să ia amprentele doctorului găsite pe paharul din care
a băut otrava Marieta Tocaci?” Se lumină subit la faţă şi începu să
devină nerăbdător. În felul acesta, se lămurea un episod care până
acum ora înconjurat de mister. Tresări, abandonându-şi reflecţiile,
când auzi din nou vocea, doctorului.
— După trecerea termenului pe care mi l-a dat, şantajistul se
prezentă din nou la mine. Mă întrebă din ochi. I-am arătat registrul
în care operasem, rectificările corespunzătoare. A zâmbit şi mi-a
spus:
„Am ştiut că ne vom înţelege! Un om inteligent ca
dumneavoastră nu putea să ajungă la o altă decizie, care eventual ar
fi putut să pună într-un pericol grav bunele relaţii dintre noi.”
 Era sigur pe el, ticălosul! M-a cuprins scârba de mine însumi. Şi
din nou trecu o bucată de timp în care am reuşit să-mi văd mai
liniştit de treburi, continuând bineînţeles şi cu „tratamentul”
doamnei Sandin. Toate acestea, până într-o zi. Mă hotărâsem să
denunţ toate faptele, indiferent de consecinţe. Am cerut din nou
surorii medicale registrul. Aceasta mi l-a adus şi văzând ce fac, mi-a
atras atenţia în mod discret că „nu fac bine ceea ce fac”, întrucât
Ghera e un tip periculos, că în fond asemenea lucruri „s-au mai
făcut şi se vor mai face”, şi că ar trebui să fim mai înţelegători. Am
rămas perplex, îmi amintesc că am întrebat-o de unde ştie despre
toate aceste lucruri? Fata m-a privit uluită şi, probabil, fiindcă
arătam teribil de furios, s-a speriat şi abia a îngăimat:
„Păi, mi-a spus Ionel… Ghera, ştiţi, am fost colegă cu el, a fost
asistent medical, doar v-am mai spus. E drept că mi-a mai spus
anumite lucruri… Mi-a zis că e bine să vă feresc de unele greşeli, că
lui nu-i place să glumească şi că, dacă nu veţi reveni la sentimente
rezonabile, să-mi pregătesc de pe acum banii pentru coroana
dumneavoastră funerară.”
M-am uitat la ea cu mai mare atenţie. Se roşise toată la faţă şi o
lacrimă i se prelinse pe obraz. I-am întins o batistă. Ce ştia oare
femeia aceasta? Avea şi ea un rol în piesă, sau era sincer înfricoşată?
Nu ştiu ce să cred despre ea. Am auzit, aici în spital, că şi ea a fost
victima unei tentative de crimă. De-abia acum nu mai înţeleg nimic!
— Veţi înţelege mai târziu, făcu maiorul, dar apropo, ce-aţi făcut
cu foaia din registru, aţi distrus-o?
— Nu, o am la mine acasă într-o carte din bibliotecă.
— Ştia cineva că o păstraţi acasă, aţi vorbit cuiva despre aceasta?
— Nu, nu cred, poate doar Marieta să fi văzut când am introdus-
o în servietă. Dar staţi puţin. Nu cumva asta a căutat spărgătorul
care m-a atacat în locuinţă?
— E posibil şi probabil, făcu Nedelea gânditor.
 Doctorul îl privi o clipă speriat, apoi bău cu sughiţuri repezi
restul apei din pahar. Urmă cu acelaşi glas: au mai trecut câteva
săptămâni în linişte, timp în care nu s-a mai întâmplat nimic.
Într-o seară, sunt vreo patru zile de atunci, în timp ce eram de
gardă, am primit un telefon. Era vocea şantajistului. După ce îmi
ţinu o întreagă litanie despre primejdiile la care mă expun, iar eu
scârbit tocmai voiam să închid aparatul, se deschide uşa şi în biroul
meu intră Ghera, vorba ceea, în carne şi oase. Am rămas
înmărmurit, cu privirea aţintită asupra lui, de parcă ar fi fost o
stafie, apoi m-am uitat la receptor.
„Pune-l jos, doctore – zise el – e un truc vechi. Asculţi doar vocea
mea înregistrată”. Apoi îmi dădu un ultimatum în toată regula.
„Dacă nu mă asculţi – şi vorbele lui parcă mă plesniră ca nişte
focuri de pistol – să ştii că nu dau nici două parale pe viaţa
dumitale.” Se întoarse şi plecă. De atunci nu l-am mai văzut şi nici
n-am mai vorbit cu el.
Cam asta e totul. Îmi dau seama acum că am făcut o sumedenie
de greşeli.
— Şi nu lipsea mult – interveni maiorul – să nu mai comiteţi
niciuna! Ce să-i faci? Aşa se întâmplă uneori cu oamenii care vor să
se strecoare printre picăturile de ploaie fără să se ude. Dar vorba
ceea – totul e bine când se sfârşeşte cu bine – şi regretele să fie
numai cu privire la faptul că nu ne-aţi mărturisit la timp aceste
lucruri, pentru a vă scuti de un accident neplăcut. Cred însă că e
timpul să vă odihniţi.

Când banda magnetică se derulă complet, colonelul se adresă lui

Nedelea:
— Cred că lucrurile încep să se lămurească, dar trebuie să
acordaţi mai multă atenţie Marietei Tocaci. Oare aceasta a fost
exploatată fără ştirea ei, sau are şi ea un rol în piesă?
 — Bine, dar tentativa de crimă? se precipită căpitanul Cristea.
— Nu schimbă lucrurile. Putea fi şi o înscenare. Ce-i drept, cam
riscantă. Fără îndoială că mărturisirea doctorului Justin şi probele
pe care le deţinem contra lui Ghera sunt de natură să ridice un colţ
al perdelei. Dar în orbita acestei afaceri mai gravitează şi alţi factori,
despre care ştim încă prea puţin sau chiar nimic, cum ar fi: Mănăilă
Gin, Ileana Sandin, Gheorghe Birăescu, Maneta Tocaci şi poate
alţii.Se pare, că principalul suspect continuă să rămână Ghera, pe
care trebuie să-l descifrăm mai bine. E mai mult ca sigur că la
această oră individul încearcă să mărească distanţa dintre justiţie şi
el.

— L-ai verificat? îl întrebă a doua zi de dimineaţă comandantul

pe Seciu, îndată ce acesta deschise uşa biroului său.
— Pe cine să verific?
— Păi, pe Mănăilă, pe simpaticul nostru Gin… Gomosu!
— O condamnare pentru înşelăciune şi de două ori cercetat
pentru bişniţărie, răspunse căpitanul.
— Asta ştiam, făcu maiorul.
— Se pare că nu se bucură de prea multă consideraţie prin
cartier, continuă Seciu. A avut un serviciu bun la fabrica de mobilă,
dar l-a părăsit de vreo şase luni şi trăieşte din afaceri pe picior.
— Şi asta o ştim!
— În ultimul timp, continuă căpitanul, lasă impresia că ar fi în
bani, întrucât, nu rareori trece pe la un bufet din microraionul doi,
unde locuieşte, şi de fiecare dată bea mult. De obicei singur şi numai
„tării” scumpe.
— De unde are bani? întrebă maiorul.
— Nu m-am lămurit încă.
— Află cât mai repede. Dar, spune-mi, te rog, ce părere ţi-ai
format despre el, crezi că s-ar preta la violenţe?
 — În principiu, în mediul lui se foloseşte şi violenţa în unele
împrejurări. Nu văd de ce el ar face excepţie?
— Este sau nu este capabil de a săvârşi o agresiune?
— Vedeţi, tovarăşe comandant, zise Seciu cu un ton voit oficial,
viaţa nu este formată numai din alb şi negru, există şi nuanţe, chiar
multe nuanţe, de cenuşiu, de gri şi chiar de negru…
— Ei da, ai dreptate în teorie, dar nu culorile mă interesează, ci
omul.
— Nu mă pot pronunţa încă, răspunse căpitanul. Nu ştiu ce hram
poartă.
— Caută să te poţi pronunţa cât mai repede. Şi încă ceva. Ia-l şi
pe Toader cu tine, băiatul trebuie rodat mai rapid.
Pe drum, locotenentul Toader, care păşea alături de Seciu, dădea
de înţeles că parcă ar vrea să-l întrebe ceva. Seciu însă părea că nu
vede nimic în jurul lui. Într-un târziu, se întoarse spre tânăr şi îl
întrebă scurt:
— E ceva ce nu merge?
— Nu, nu… făcu acesta repede. Apoi, ezitând o clipă, continuă:
credeţi că Mănăilă e criminalul, tovarăşe căpitan?
— Nu cred nimic. Eu verific, cercetez şi din nou verific. Apoi vin
îndoielile şi din nou trec la verificarea unor amănunte, care mi-au
scăpat sau care apar pe parcurs. Târziu, uneori târziu de tot, vin
certitudinile, însă numai ele conving.
— Da, fără îndoială că aveţi dreptate, zise locotenentul. Uneori
infractorii dau dovadă de multă inteligenţă, de ingeniozitate şi nu e
suficient să intuieşti, trebuie să produci şi dovezi.
— De acord cu privire la dovezi, însă în ce-i priveşte pe criminali,
aceştia sunt mai puţin inteligenţi decât gândeşti. Spiritul
criminalului de regulă este infantil. El operează într-un univers ce
este numai al lui, considerând că toţi cei care-l înconjură sunt la fel
de infantili. E important să înţelegi limpede cum funcţionează
spiritul infractorilor şi să le pătrunzi „mecanismele”. Atunci ai
posibilitatea să-i baţi pe propriul lor teren.
— Şi poate chiar să-i împiedicăm de a săvârşi crimele puse la
cale.
— Ei vezi? Aici e-aici! Asta este o idee fundamentală: a preveni
săvârşirea infracţiunii. Dealtfel, în practică se confirmă acest lucru.
— Dar nu toţi criminalii sunt la fel, observă Toader cu oarecare
preţiozitate. Studierea personalităţii infractorului ridică multe
probleme privind tipologia, caracterul, temperamentul unor făptaşi,
permiţând unele clasificări pe baza…
— Dixit! făcu căpitanul, ţi-a scăpat porumbelul pe gură, dar uite
că am ajuns.
Locuinţa lui Mănăilă se afla într-un imobil vechi cu două etaje.
Poarta de la intrare era încadrată, în stânga, de o frizerie, iar în
dreapta, de bufetul „Semenic”. După ce se asigurară că nu există
nici o altă ieşire, intrară cu paşi repezi, în imobil. Cel căutat locuia la
etajul 2, apartamentul 7. Urcară treptele. Ajunşi în faţa uşii, Toader
îşi scoase pistolul şi se postă în stânga acesteia, în timp ce Seciu,
ciocăni discret. Neprimind răspuns, ciocăni mai tare, însă tot fără
efect. După ce ascultă un timp cu urechea lipită de uşă, Seciu îi făcu
un semn discret locotenentului şi coborâră.
— Rămâi în apropiere, îi şopti căpitanul lui Toader, şi
supraveghează intrarea. Eu am să intru în bufet, poate aflu ceva.
Numai două mese erau ocupate în micul local. La una din ele,
trei brigadieri silvici, veniţi probabil cu treburi la ocolul silvic, se
cinsteau cu bere, discutând zgomotos. La cealaltă, un cetăţean
dormea cu capul pe braţe, sforăind încet.
— Are aerul unui om împăcat cu sine, observă Seciu cu glas tare
privindu-l pe acesta din urmă şi făcând cu ochiul barmanului.
— Se reface şi el după ultima escapadă de noapte, că deh, azi la
serviciu nu s-a putut odihni suficient, explică barmanul, privind
plictisit pe fereastră.
— E frumos şi plăcut aici, reluă Seciu.
— Şi liniştit. Cam peste două ore începe să vină clientela. Abia
atunci e ora de vârf.
— Da? se miră căpitanul. Îl cunoşti pe Gin Mănăilă?
— Gomosu! Un tip ciudat, de obicei foarte vesel, dar uneori pare
atât de necăjit, că nu scoate o vorbă zile întregi. Îi faceţi o vizită?
— Dacă e acasă.
— Este, puteţi fi sigur.
Căpitanul tresări imperceptibil.
— De unde ştiţi ?
— Vedeţi, Gin, de câte ori iese din locuinţă, trece pe la mine, Mai
ia o bere, mai îmi cere un împrumut… dar e parolist la bani, să ştiţi.
Iată, de unde ştiu! Azi n-a ieşit!
— Văd, zise Seciu dus pe gânduri.
Plăti consumaţia, mulţumi barmanului şi ieşi. În faţa imobilului îl
văzu pe Toader. Întrebă din ochi, iar acesta făcu un gest de negaţie
cu capul. Urcară scările şi Seciu ciocăni din nou la uşă. Niciun
răspuns. Examină. Broasca, după care, coborî la parter şi dădu un
telefon. Apoi se legitimă în faţa portarului şi-l rugă pe acesta să
asiste la deschiderea apartamentului.
În timp ce urcară, Seciu îl întrebă pe portar dacă l-a văzut pe
acesta de curând.
— Păi, să tot fie trei ore de când a venit acasă.
— Şi n-a mai ieşit de atunci? interveni din nou căpitanul.
— Nu, e acasă, l-aş fi văzut dacă pleca de-acasă.
Acum Seciu era edificat şi o nelinişte tot mai mare îl cuprinse.
Începu să sară câte două-trei trepte odată, astfel încât ceilalţi doi
abia reuşiră să se ţină după el.
Ajuns în faţa apartamentului, studie rapid încuietoarea, apoi
scoase din buzunar un obiect pe care îl introduse în broască şi
învârti uşor. Uşa se deschise.
Intrară într-un mic vestibul de formă ovală, care printr-o uşă de
stejar comunica cu o altă cameră, probabil un dormitor. Uşa era
închisă. Seciu se apropie de uşă şi ascultă cu atenţie. Nu se auzea
nimic.
— E cineva acasă? întrebă Seciu. Niciun semn de viaţă. Strângând
pistolul în mâna dreaptă deschise brusc uşa cu mâna cealaltă şi se
aruncă în încăpere. Rămase împietrit. Mănăilă, îmbrăcat, era culcat
de-a lungul patului, pe spate, cu mâinile întinse lateral, iar din
tâmpla dreaptă i se prelingea pe faţă un firicel de sânge care se
adunase într-o mică băltoacă pe covorul albastru de lângă pat.
Cu un gest profesional, Seciu îi luă pulsul, în timp ce introducea
pistolul în tocul de sub braţul stâng. Aşteptă încordat câteva clipe,
apoi faţa i se destinse. Pulsul bătea încet, foarte încet, dar bătea.
Se adresă portarului care stătea înlemnit privind când la el, când
la bărbatul prăbuşit pe pat.
— Daţi un telefon la spital să vină urgent o Salvare!
În timp ce portarul alergă pe scară să telefoneze, intră şi Toader
în cameră. Aruncă o întrebare interogativă superiorului său.
— Trăieşte, zise acesta, a fost lovit puternic, dar sper să scape cu
viaţă. Ai găsit ceva!
Fereastra din baie, care se află în imediata apropiere a scării de
serviciu, e întredeschisă. Presupun că pe-acolo a ieşit agresorul.
Din depărtare, se auzi sirena unei ambulanţe sanitare care frână
brusc. După câteva clipe apăru un medic însoţit de doi brancardieri.
Doctorul îi salută scurt pe cei doi ofiţeri, apoi fără niciun
comentariu, se aplecă asupra victimei şi fixă stetoscopul în zona
inimii. Făcu un semn brancardierilor care îl aşezară uşor pe Mănăilă
pe brancardă şi dispărură pe uşă. Doctorul se întoarse spre Seciu:
— Vrei probabil concluzii medicale căpitane, nu-i aşa?
— Numai o vorbă, doctore…
 — Dacă scapă, nu? Ei bine, lovitura a fost destul de puternică,
dar, după părerea mea, nu-i mortală. Mulţumit?
— Foarte mulţumit, doctore, răsuflă Seciu uşurat, şi când credeţi
că s-ar putea…?
— Deocamdată, nu poate fi vorba de nicio convorbire cu el.
Totuşi, încercaţi peste 4–5 ore să-mi telefonaţi, mai adăugă el, apoi
se întoarse şi ieşi.
Seciu îl urmări cu privirea până ce coborî scările, apoi se adresă
lui Toader:
— Ce-ar fi să ne uităm puţin prin „intimitatea” lui Mănăilă până
la sosirea criminaliştilor, pe care ai să-i chemi încoace, cât se poate
de urgent?!
— Folosiţi întotdeauna „noi” când vorbiţi de dumneavoastră,
tovarăşe căpitan, interveni Toader maliţios.
— Ce dracu, nu cumva te-ai supărat? Doar ne împărţim sarcinile,
nu? Aşa se colaborează!
— Asta-i colaborarea dintre cal şi călăreţ, zise Toader,
îndreptându-se spre uşă.
— Ştii ce-mi place mie cel mai mult la tine, locotenente? întrebă
cu candoare Seciu.
— ??
— Modestia ta e dezarmantă?! Şi când te gândeşti că mai
deunăzi, cineva îmi spunea că n-ai să mori intoxicat de modestie!
Vezi, asta e, aparenţele înşală!

— S-a trezit Mănăilă din leşin? întrebă curios maiorul Nedelea.

Locotenentul Toader îi răspunse repede ca şi cum ar fi aşteptat
întrebarea.
— Da, tovarăşe maior. Numai că nu prea e-n apele lui. Medicul
de gardă mi-a acordat trei minute ca că discut cu el.
— Şi ai reuşit să afli ceva?
 — Nu prea mult, dar suficient ca să se confirme ipotezele noastre.
Mănăilă a avut o vizită amoroasă, care s-a prelungit de aseară până
azi dimineaţă, în jurul orelor zece. După plecarea fetei – al cărei
nume nu-l am deocamdată – întrucât Gin n-a vrut să mi-l destăinuie
din „cavalerism”, iar eu nu am insistat – s-a reîntors în apartament
să se îmbrace. Era vorba să se întâlnească la 10,30 cu un prieten –
Puiu Vidran, de profesie, fără, de la care trebuia să primească un
casetofon japonez pentru a-l plasa, dar acesta n-a venit, astfel încât
s-a întors acasă. Ajuns în dormitor, se gândi să facă un duş şi tocmai
se apleca deasupra patului ca să-şi ia pijamaua, când primi lovitura.
Avu senzaţia că-i sare capul în ţăndări, după care îşi pierdu
cunoştinţa.
— A văzut agresorul? reluă Nedelea.
— Nici nu l-a văzut şi nici nu l-a simţit. Cel puţin aşa mi-a
declarat.
— Şi voi ce credeţi? se adresă maiorul atât lui Toader, cât şi
căpitanului Seciu, care între timp intrase în birou.
— S-ar putea să spună adevărul, interveni Seciu, dar tot aşa de
bine ar putea să şi mintă.
— Şi de ce-ar minţi? întrebă maiorul.
— Pentru a-l acoperi pe agresor, din teamă de represalii mai
drastice, sau din alte mobiluri pe care deocamdată nu le cunosc. În
acest caz Mănăilă îl cunoaşte pe agresor, iar acesta i-a administrat
numai o „corecţie”, probabil ca avertisment.
— „Sărută mâna pe care n-o poţi tăia”! adăugă Toader. Un vechi
proverb asiatic ce pare să facă parte din modul de viaţă al domnului
Gin Mănăilă.
— Dacă admitem această ipoteză, spuse maiorul, înseamnă
implicit că Mănăilă cunoaşte unele lucruri compromiţătoare pentru
cineva, lucruri despre care a pălăvrăgit, sau a încercat să
pălăvrăgească, drept pentru care a fost avertizat în maniera
specifică în care operează banda. Prin urmare, aflând ce ştie
Mănăilă, putem da de un capăt al firului.
— Şi celălalt capăt cine-l ţine? întrebă căpitanul Seciu.
— Cel care a asasinat-o pe Sofia Birăescu şi care a făptuit sau a
organizat tentativele de omor asupra doctorului Justin şi Marietei
Tocaci. Dar să ne întoarcem la afacerea Mănăilă. Rezultă deci că
agresorul l-a aşteptat în apartament. Pe unde-a intrat?
— Prin geamul de la camera de baie, geam care dă spre scara de
serviciu, răspunse Seciu. Au fost identificate şi relevate câteva urme
digitale, altele decât cele ale lui Mănăilă, dar desenul papilar este
estompat. În orice caz, nu putea să pătrundă prin altă parte şi nici
nu cred că ar fi riscat să iasă prin uşa apartamentului, putând fi
văzut de vecini sau de către portar.
De asemenea agresorul a ştiut că Mănăilă şi-a petrecut noaptea
cu o fată dacă nu cumva acesta a şi fost mobilul corecţiei de
intimidare pe care i-a aplicat-o.
— Dar în acest caz, se miră Toader, Gin, nevăzându-l pe agresor
cum putea să ştie că e vorba de un avertisment şi nu, de pildă, de-o
răzbunare sau, de tâlhărie?
— Tocmai faptul că Mănăilă nu ţi-a pus întrebări cu privire la
eventualitatea unui furt – interveni Seciu – şi nici n-a exprimat vreo
bănuială cu privire la o anumită persoană care ar fi putut să-i poarte
ranchiună, confirmă faptul că, fără să-l vadă, Mănăilă „ştie” cine
este autorul agresiunii, sau cel care stă în spatele ei.
— Şi acum care este pasul următor? întrebă Toader.
— „Cherchez la femme !!

După o scurtă bătaie la uşă, căpitanul Seciu introduse fata în

cabinetul comandantului, care îi arătă cu un gest scurt un fotoliu.
Aceasta se aşeză, în timp ce Seciu îi întinse maiorului buletinul ei de
identitate, după care se instală comod în celălalt fotoliu.
 — Numele şi prenumele, întrebă Nedelea.
— Sunt la interogatoriu? replică fata cu obrăznicie.
— Aţi fost invitată ca martor, observă sec maiorul. Cred că vi s-a
spus acest lucru.
— Deocamdată, insistă fata.
— Deocamdată, reluă concesiv maiorul. Dar vă atrag atenţia că
sunteţi în faţa unui organ de urmărire penală.
Fata ezită o clipă, părea gata pentru o reacţie insolită, însă ceva o
opri. Se hotărî să aştepte întrebările. Până una-alta dori să aibă
prima mişcare:
— Irina Paulescu, domiciliată în strada Sabinelor 11, etajul 3,
apartamentul 12, bacalaureată, de profesie dactilografă ratată, am 21
de ani. Suficient?
— Nu tocmai, preciză comandantul cu un ton egal, apoi
continuă:
— Părinţii?
— Tata a fost funcţionar la spital. A decedat acum trei ani. La
scurt timp după aceasta a murit şi mama. S-a stins ca o lumânare,
probabil de inimă rea, şopti fata cu voce gâtuită.
— Am auzit că în liceu eraţi o elevă eminentă, de ce nu v-aţi
continuat studiile?
— Voiam să studiez filologia, aveam aplicaţie pentru limbile
romanice, dar tata îmi impuse să fac medicina. Era ambiţia lui de o
viaţă, o încercare de a se realiza prin mine. L-am înţeles, cu toate că
n-am fost niciodată de acord cu el. Dar, cu toate eforturile mele, n-
am reuşit. E şi o chestie de vocaţie, nu?
— Se poate. Unde aţi dat admiterea?
Prima dată la Timişoara, apoi la Cluj. Ultima dată a fost ca la
biserică, zâmbi fata unui gând.
— ??
— Da, ca la biserică. Când profesorul mi-a pus întrebarea, mi-am
făcut cruce, iar când i-am răspuns, s-a crucit el.
Maiorul o urmărea cu atenţie. Trecu uşor peste aerul de bravadă
afişat de fată. Sigur că povestea ei nu era un caz izolat. Câţi părinţi
nu greşesc şi câţi copii nu plătesc orgolii absurde! Era, dincolo de
autoironie, o poveste de viaţă şi ce viaţă… ce urmări… Mulţi
capotează sau, în cazul cel mai bun, devin nişte mediocrităţi.
Îl trezi din gânduri vocea fetei care continuă.
— La scurt timp după aceste eşecuri, tata s-a prăpădit, apoi l-a
urmat şi mama. Am rămas singură, cu o mătuşă de 70 de ani,
domnişoară bătrână, cu tabieturile şi pisicile ei, care nu cunoaşte
nimic din viaţă.
— În schimb, dumneavoastră cunoaşteţi multe, interveni
Nedelea, cu o voce care se dorea ironică, dar care, fără voia lui, suna
mai curând trist.
— Multe, puţine, îndeajuns pentru a mă feri de cei care ar încerca
să forţeze uşa spre micul meu univers, răspunse placid fata,
închizându-se din nou în ea.
Maiorul îşi dădu seama că, discutând în acest mod, nu ajungea
nicăieri. Greşise. Nu aşa. Altfel trebuia să-i vorbească.
— De ce ziceaţi că sunteţi o dactilografă ratată?
— Pentru că nu mai am serviciu. M-au dat afară sau, dacă
preferaţi altfel, mi s-a desfăcut contractul de muncă.
— Dar ce-aţi făcut?
— Simplu, nu m-am mai prezentat la serviciu. Am absentat zile
în şir fără nicio explicaţie.
— De ce? Eraţi bolnavă?
— Da de unde! Pur şi simplu n-am mai putut… Nam mai vrut –
se corectă ea – să lucrez!
— Înţeleg, zise Nedelea cu un aer trist şi îngândurat.
— Nu cred că înţelegeţi, dar n-are nicio importanţă. Mi-a trecut.
— Ce v-a trecut?
 — Faptul de a avea ceva importanţă pentru mine?
— Sunteţi cinică?!
— Am devenit, dar…
— …Nu are nicio importanţă aţi vrut să spuneţi! Ba are, Irina
Paulescu, are mare importanţă nu numai să trăieşti, ci mai ales cum
trăieşti. Dar după ce vă va trece blazarea, veţi realiza şi diferenţa. Ei,
dar ne luarăm cu vorba! Spuneţi-mi vă rog, îl cunoaşteţi pe
Gheorghe Mănăilă zis „Gin Gomosu”?
— Da, îl cunosc, răspunse ea subit neliniştită.
— Ne spuneţi şi nouă de când îl cunoaşteţi? Cum l-aţi cunoscut?
— O avalanşă de întrebări care mă vor da gata! se amuză fals
interlocutoarea. Apoi reluă.
— L-am cunoscut cu vreo şase luni în urmă, la discotecă. Am
dansat, mi-a oferit un coniac şi apoi am pălăvrăgit. Nu l-am mai
revăzut câteva luni. Ne-am reîntâlnit întâmplător acum câteva zile
pe „Corso”.
— Întâmplător?
Fata rămase pe gânduri, lăsând impresia că ar fi vrut să spună
mai multe, apoi se răzgândi. Maiorul simţi ezitarea, dar aşteptă
liniştit. Nu urmă însă nimic. Reluă subit şi tăios întrebarea.
— Întâmplător, aţi spus?
Fata sesiză nuanţa diferită din vocea maiorului. Ezită din nou,
apoi reveni la accentul ironic:
— Să zicem o întâlnire „organizată”!
— Organizată? De cine?
— De mine, fireşte, de cine altcineva?
— Şi în ce scop aţi organizat întâlnirea?
— Dacă v-aş spune că mi s-a făcut dor de el, v-ar conveni?
Seciu zâmbi. În sinea lui îşi zise că, personal, ar fi abordat o cu
totul altă tactică. Fata trebuia dezumflată. Hotărât lucru, aceasta era
metoda indicată. Maiorul avea prea multă răbdare. Auzi însă
replică lui Nedelea.
— Nu discutăm acum ceea ce ne convine sau nu ne convine, ci
adevărul. Vreţi să-mi spuneţi adevărul?
— Trebuia să vorbesc cu el.
— Era absolut necesar?
— Da, era.
— Şi, mă rog, pentru ce era aşa de necesar să vorbiţi cu el? făcu
maiorul şi un zâmbet îi înflori pe buze. Te pomeneşti că v-aţi
îndrăgostit de el!
— Ei, aş… îi scăpă fetei fără voie o mică exclamaţie ironică.
— Atunci, dacă nu-i vorba de dragoste, or fi fost afaceri?
Chipul fetei se înăspri.
— Trebuia să-l întreb ceva, ceva important.
Maiorul aşteptă. Era cazul să intervină? Să-i amintească unde se
găseşte, că toate au o limită şi că ea e pe cale s-o depăşească. Dar
dacă fata este înspăimântată? Dacă asupra ei s-a exercitat un şantaj?
Poate ar trebui s-o liniştească într-un fel, să se apropie de ea, să-i
insufle mai multă încredere în capacitatea sa de a o ocroti. Se hotărî
pentru alternativa din urmă.
— Irina, de ce nu vrei să fii sinceră? Te simţi mai ataşată de
derbedei decât de noi?
Fata tresări puternic şi îi privi pe rând cu nişte ochi dilataţi din
care răzbătea spaima. Începu să tremure, apoi, deodată, izbucni
într-un plâns sfâşietor, care-i zgudui toată fiinţa. După un timp,
spuse printre sughiţuri:
— Ce vreţi să fac? Pe cine să mai ascult? Unii mă ameninţă cu
moartea, alţii mă etichetează drept cocotă. Nu mai rezist, vă rog să
mă credeţi, nu mai pot! urmă un nou val de plâns.
Seciu luă carafa cu apă, şi turnă într-un pahar pe care, fără un
cuvânt, îl întinse fetei. Aceasta îl luă cu mâinile tremurânde şi bău
cu sete, în timp ce lacrimi mari îi alunecau pe faţă, căzând în pahar
şi amestecându-se cu apa.
Căpitanul scoase din haină o batistă şi i-o dădu. Fata mulţumi cu
un gest uşor, duse batista la ochi şi rămase un timp nemişcată.
Tăcerea se prelungi. O întrerupse Seciu.
— Irina Paulescu, poate că nu realizaţi importanţa mărturiei
dumneavoastră. Este vorba despre demascarea şi prinderea unui
periculos criminal, cu mai multe victime la activul său şi care se
plimbă în libertate, pregătind poate, în timp ce noi discutăm aici, o
nouă crimă. În acest context, tăcerea sau ascunderea adevărului
echivalează cu o complicitate.
Fata nu mai plângea. Îl privi fix pe Seciu, apoi privirea ei trecu
asupra comandantului. Acesta examina cu multă atenţie un raport
de expertiză. Parcă simţind ceva, îşi ridică ochii susţinându-i
privirea. Apoi faţa i se destinse şi un zâmbet încurajator îi apăru pe
buze:
— E timpul să vorbeşti Irina, zise maiorul cu o voce caldă, din
care se detaşa multă linişte şi siguranţă. Te ascultăm!
Fără a înceta să-l privească în ochi, fata începu:
— Mi s-a cerut să-l caut şi să mă întâlnesc cu Mănăilă spre a-i
cere să-mi destăinuie un lucru. Pentru aceasta mi s-au făgăduit
două mii de lei.
— Şi ca să-ţi îndeplineşti cât mai bine sarcina n-ai pregetat să-ţi
petreci noaptea cu el! interveni Seciu sarcastic.
— Este adevărat că am stat noaptea la el, dar nu s-a întâmplat
ceea ce credeţi dumneavoastră! – se apără fata cu o voce stridentă.
— Ce trebuia să afli de la Mănăilă? întrebă Nedelea calm.
— Mi s-a spus că Gin Mănăilă era consătean şi prieten cu Ileana
Sandin şi că aceasta i-ar fi povestit odată despre un accident în
munţi în care şi-a pierdut viaţa fosta soţie a lui Dumitru Sandin,
soţul Ilenei. Trebuia să aflu ce ştia Mănăilă despre accident.
— Şi a vorbit? mai întrebă maiorul.
 — Lucruri foarte vagi. Nu prea avea chef să-mi relateze
amănunte, sau nu ştia. În orice caz, nu m-am putut edifica.
— Şi cine te-a „angajat”? căzu întrebarea lui Seciu ca un plesnet
de bici.
— Ghera, Ion Ghera, un oficiant sanitar de la spital.
Privirile celor doi ofiţeri se întâlniră o clipă şi ochii
comandantului se îngustară până ce ajunseră ca muchia unei lame
de ras. Seciu înţelese. Se ridică şi plecă.
— Ai primit banii de la Ghera?
— Nu, nu i-am primit. Aseară m-am întâlnit cu el în barul unui
hotel, i-am redat discuţia avută cu Mănăilă, dar cred că nu m-a
crezut, fiindcă era furios. De altfel a şi plecat repede. În bar am auzit
că Mănăilă ar fi fost ucis! Am fost şocată. Nu mai aveam chef de
nimic. Am ajuns acasă noaptea târziu, după ce-am rătăcit pe străzi.
De-abia atunci am realizat toată grozăvia. Sunt de neiertat – mai
bolborosi ea – şi iar izbucni în plâns.
Maiorul aşteptă liniştit să termine, apoi spuse:
— Şi acum, ce ai de gând să faci?
— Nu ştiu, sunt gata să-mi asum răspunderea faptei mele, să
plătesc pentru tot răul pe care l-am făcut, să…
— Lasă, o întrerupse Nedelea, ai tot timpul să plăteşti. Te-am
întrebat ce-ai de gând să faci în viitor?
Fata îşi înălţă capul surprinsă:
— Adică, pot să înţeleg că nu mă arestaţi?
— De ce să te arestăm? întrebă maiorul puţin contrariat.
— Păi, păi eu am crezut că fapta mea e necinstită?!
— Ei, chiar cinstită nu e, ce-i drept, zâmbi comandantul, dar
pentru asta nu te arestăm. Mă gândeam că poate vrei să lucrezi ca
să-ţi câştigi existenţa în mod corect, ca să nu mai ajungi în asemenea
situaţii. Tocmai am auzit, cu totul întâmplător, că e un loc liber la
Biblioteca municipală. Ce zici? Poate după un timp îţi continui şi
studiile. Încercăm?
Fetei începură din nou să-i curgă lacrimi fierbinţi pe faţă. Dar
acum zâmbea fericită.
Ce frumoasă e când zâmbeşte, gândi maiorul. Şi cât de aproape
era de catastrofă.
În clipa aceea sună telefonul. Maiorul ridică receptorul şi ascultă
un timp încordat. Apoi, închizând aparatul, se adresă fetei:
— Şi acum, Irina, du-te acasă, iar mâine prezintă-te la bibliotecă.
Eu voi vorbi cu directorul şi te va primi. Pe mine te rog să mă ierţi,
dar trebuie să plec urgent. Îţi doresc mult succes şi când vei avea
nevoie de un cuvânt bun, mai dă pe-aici. Chiar dacă n-o să-ţi placă
uneori ce-o să-ţi spunem, îţi va prinde bine. Se zice că un sfat este ca
un medicament care-i cu atât mai bun cu cât este mai amar!

O bătaie la uşă întrerupse discuţia din biroul comandantului.

Intră un plutonier care întinse un plic maiorului Nedelea. Acesta i-l
luă din mână şi întrebă din ochi:
— Ne-a sosit acum câteva minute, prin poştă, răspunse
subofiţerul şi vă este adresat „confidenţial, personal”.
— Mulţumesc, lasă-l aici.
Privi spre colonel care încuviinţă încet din cap.
Învârti de câteva ori plicul în mână, apoi începu să-l privească cu
mai multă atenţie. „Domnului maior Nedelea de la miliţia
municipiului…” Expeditorul bătuse adresa la maşina de scris. Ce fel
de maşină o fi folosit? se întrebă ofiţerul. Se hotărî brusc şi deschise
plicul. Pe o coală de hârtie erau dactilografiate următoarele rânduri:
„Au fost odată două femei legate între ele de o prietenie care se
părea că va dăinui veşnic. Aveau un lucru comun: acelaşi bărbat. Şi
atunci când a apărut „motivul” – cea mai tare dintre ele a ucis-o pe
cealaltă. A fost splendidă, fiindcă însuşi actul comis a atins
perfecţiunea.
 Oare perla a fost mai puţin admirată, pentru că naturaliştii au
descoperit că nu-i decât maladia unei cochilii? Un detectiv.”
Fără o vorbă întinse scrisoarea colonelului şi, în timp ce acesta o
citi, revăzu din nou în gând rândurile ce-i erau adresate. Încercă să
le prindă înţelesul. Puteau fi oare concepţia unui nebun, a unui
psihopat, sau a altcuiva care ar dori să-i deschidă ochii asupra unui
fapt, fără însă a îndrăzni să fie clar?
Un psihopat?! Înseamnă că ipoteza formulată de Cristea ar putea
fi reală?
Se poate oare acredita scrisoarea „detectivului” anonim?
O femeie, „prietena” alteia, o ucide! Dar, de ce? Din cauza unui
bărbat? Este cât se poate de clar că suntem ghidaţi în această
direcţie. Dar de ce şi de cine? Rămâne să depistăm mobilul pentru a
ajunge la autor. Şi de ce n-am da curs acestei invitaţii făcuta cu atâta
amabilitate? Să verificăm, să verificăm tot ce ar putea prezenta
interes pentru caz. Un efort în plus? Timp pierdut? S-ar putea. Dar
dacă nu-i aşa? Dacă „amănuntul” acesta ar putea revela un element
neglijat? Pista iniţială oricum s-a răcit şi atunci de ce nu am încerca?
Parcă ghicindu-i bănuiala, colonelul sună. Apăru un ofiţer. Îi întinse
scrisoarea zicând:
— Să fie dată imediat la identificare şi să mi se raporteze cât se
poate de urgent rezultatul. Apoi luându-l de braţ pe Nedelea, îi zise.
— Ce-ar fi să facem o plimbare? Este aici un loc în afara oraşului
unde avem umbră berechet. Şi, mai ales, linişte.
Plecară.

O noapte de august târziu. Ploaia bătută de vânt în rafale repezi

revărsa şiroaie de apă asupra caselor, izbind cu furie parbrizele
maşinilor şi feţele trecătorilor, grăbiţi să ajungă cât mai repede la
adăpost
Circulaţia se rărea tot mai mult, până ce se stinse de tot.
 În postul său de pândă, aşezat în apropierea blocului,
locotenentul Toader îşi consultă din nou ceasul. Era ora 0,20.
Zgribulit de frig şi ud până la piele, în ciuda pelerinei care îl
înfăşură complet, Toader scruta mereu întunericul, atent la tot ce se
întâmplă în jurul său,
Nu stătea degeaba? Ce sens aveau toate lucrurile astea?
Putea fi prevăzută oare o asemenea eventualitate? Dar dacă
versiunea maiorului era falsă?
Şi ploaia aceasta care nu mai contenea!
Deodată tresări. Se auzi zgomotul unei maşini care se apropia
încet. Era un Bucegi care se opri nu departe. Cineva semnaliza cu
faza mică, odată lung şi apoi de două ori scurt, după care stinse.
Îşi puse binoclul la ochi, dar nu văzu pe nimeni coborând din
maşină. Încordat, cu toţi nervii vibrând, se hotărî să aştepte.
Deodată uşa autocamionului se deschise şi din cabină coborî un
individ cu pălăria bine trasă pe ochi, îmbrăcat într-o scurtă de
vinilin, care se îndreptă spre holul blocului.
Toader îşi părăsi locul şi se furişă mai aproape, căutând un loc de
unde să poată vedea mai bine ce se întâmplă. Privi în jurul lui, apoi
se ascunse în spatele scării din hol. După un timp, apăru acelaşi
individ purtând în spate o ladă lungă de circa doi metri, şi, după ce
se opri o clipă lângă scară, mai privi odată întunericul de afară, apoi
ieşi în stradă şi aşeză încet lada pe platforma autocamionului.
Profitând de faptul că omul trecuse de partea cealaltă a maşinii,
Toader păşi încet înainte spre a putea observa totul în condiţii
optime.
Individul deschise uşa cabinei, se urcă, aprinse farurile şi porni
motorul. Dându-se câţiva paşi înapoi pentru a ieşi din raza de
lumină a farurilor, locotenentul se aruncă, dintr-un salt, pe
platforma maşinii.
Aceasta demară. După un timp, Toader scoase lanterna din
buzunar şi ferind-o, cu palma de şuvoaiele de apă ce cădeau cu
intermitenţă, ilumină locul. Zări lada bătută în cuie, alături de nişte
scânduri, fierăstraie şi un topor. Mai încolo, sub o pătură plină de
pete de ulei, găsi o rangă de fier, un cric, o daltă şi alte scule.
Luă dalta şi încercă să deschidă lada. În acest timp, maşina ieşise
din oraş şi începu să ia viteză tot mai mare. Un viraj scurt îl aruncă
înainte. Încercă să-şi recapete echilibrul, dar se izbi dureros cu
spatele de ladă, răsturnând-o. Căzu în genunchi sprijinindu-se de o
scândură care se rupse. Simţi ceva cleios pe mână. Luminând cu
lanterna, îşi văzu mâna plină de sânge. Se înfioră. În acelaşi
moment, autocamionul se opri. Toader se lăsă încet pe burtă,
târându-se spre spatele platformei. Auzind pocnetul uşii, sări jos
fără zgomot, apoi privi în jurul lui. Se vedea o pădurice de arbori şi
în spatele lor zidul unei clădiri. Paşii individului se apropiau.
Ţinându-se de platformă, Toader se strecură încet pe partea cealaltă.
În clipa următoare alunecă în noroi şi căzu într-o băltoacă, cu faţa în
jos. Când se ridică un fascicul orbitor de raze îi lumină faţa şi
aproape concomitent avu senzaţia unei explozii atomice. Încercă să
facă un pas, dar copacii din faţă se înălţară parcă spre cer şi apoi se
prăbuşiră asupra lui. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, mai percepu
un zgomot de motor, apoi totul amuţi.
Se trezi cu nişte dureri îngrozitoare în ceafă, ameţeli şi greaţă. Îşi
simţi capul greu ca un bolovan. La început nu realiză ce i se
întâmplase, apoi memoria îi reveni treptat. Încercă să-şi mişte
mâinile şi picioarele, dar nu reuşi decât să scoată un strigăt înăbuşit
de durere. Îi legaseră cu o frânghie mâinile şi picioarele. Gustul
greţos din gură trebuia să fie de la sânge, încercă să scuipe, dar îşi
dădu seama că are căluş, într-un cuvânt, era împachetat după toate
regulile artei.
Oricum, se pare că scăpase cu viaţă dacă putea judeca, aşa că
lucrurile păreau să nu fie chiar atât de grave. Principalul era să
scape cât mai repede. După ce aşteptă un timp să se obişnuiască cu
întunericul, privi cu atenţie împrejurul său. Probabil era în pivniţa
unei case vechi. Arcuri, ieşind dintr-o canapea cu stofa ruptă,
scaune cu picioare rupte, o albie spartă, cărţi aruncate la întâmplare,
diverse obiecte casnice mai mult sau mai puţin stricate. Totul
acoperit cu praf, păianjeni şi moloz. Oare cât timp să fi trecut de
când fusese doborât? Se părea că noaptea trecuse, întrucât, la un
moment dat, cu toate simţurile încordate la maximum, percepu o
rază palidă de lumină care venea de la o fereastră prevăzută cu
gratii, aşezată în partea de sus a peretelui din dreapta. Dacă ar
putea să ajungă până acolo! Se hotărî să examineze pe metru pătrat
întreaga încăpere. La un moment dat, zări, nu departe în stânga sa,
o ladă de care era rezemat un geam spart. Încercă să se
rostogolească într-acolo, dar singurul rezultat fu că frânghiile îi
intrară în carne. Gemând, cu dinţii încleiaţi, reuşi să înainteze puţin.
Când, în sfârşit, ajunse până la geam, era lac de sudoare. Cu toate că
efortul durase cel mult câteva minute, avu impresia că trecuseră ore
întregi. Se odihni puţin, apoi se întoarse cu spatele, încercând să
ajungă cu legăturile de la mâini până la muchia geamului. După
mai multe încercări, reuşi să fixeze frânghia şi trase cu putere, dar
geamul alunecă, căzu şi se sparse de beton. Înjurând în gând, cu faţa
plină de sudoare, simţi că-l cuprinde ameţeala. Trebuia însă să
reziste! Îşi dădea seama perfect că, dacă abandonează, e pierdut,
întrucât în orice clipă se putea întoarce agresorul. Şi atunci… Nu-şi
făcea niciun fel de iluzii asupra sorţii care-l aştepta. Era perfect
conştient că descoperise ceva foarte grav şi îşi blestemă în gând
lipsa de precauţie. Cu mai multă băgare de seamă, poate că la ora
asta ar fi dezlegat el personal enigma, sau măcar un ochi din plasa
încă atât de încâlcită. Tocmai de aceea era convins că nu se putea
aştepta la cruţare. Deocamdată, se simţea în siguranţă, fiindcă îl
ştiau inofensiv şi nu aveau timp să se ocupe de el. Dar, după ce
individul va duce marfa la destinaţie, se va înapoia fără îndoială,
pentru un alt transport, al cărui obiect nu putea fi decât el.
Îi era teamă să nu se lase cuprins de disperare. Trebuia să facă
ceva, dar ce? Privi din nou în jur, dar nu văzu nimic care să-i
readucă speranţa. Se lăsă obosit pe ladă. Deodată, simţi că-l înţeapă
ceva în coapsă şi, dincolo de durere, tresări…
Pipăi cu degetele centimetru cu centimetru, până ce atinse o
margine ascuţită. Asta era şansa lui. Trebuia să acţioneze repede.
Repede!
Cu multă precauţie îşi împinse legătura de la mâini spre colţul de
fier al lăzii…
Avea impresia că trecuseră ore. Multe ore. Mâinile îi sângerau.
Cămaşa şi haina îi erau pline de sudoare. Transpiraţia îi curgea pe
faţă, îi intra în ochi, orbindu-l. Dar el continua. Muşcându-şi buzele
îşi repeta fără încetare „asta este şansa mea, singura mea şansă. Şi
nu pot s-o scap. Nu am dreptul s-o scap”. Frecă mai departe
frânghia şi, odată cu ea îşi freca şi pielea şi carnea.
Deodată, frânghia se rupse. Mâinile îi atârnau complet amorţite.
Era istovit de moarte. Tâmplele i se zbăteau înnebunite de pulsaţiile
sângelui. Cu un ultim efort de voinţă îşi smulse căluşul din gură şi
respiră de câteva ori rar şi adânc până îşi recăpătă ritmul normal.
Luă apoi de jos o bucată de sticlă şi îşi tăie frânghia de la picioare.
Se ridică în picioare, dar căzu fulgerător într-o parte, lovindu-se la
genunchi. Îl cuprinse teama de a nu fi paralizat. La gândul ăsta
respiraţia i se opri. Dar nu putea ceda atât de uşor. Se întinse încet,
mişcă de câteva ori picioarele până când circulaţia vasculară îi
reveni la normal, apoi, sprijinindu-se de ladă, se înălţă până ajunse
din nou în picioare. Câteva exerciţii de relaxare, după care,
clătinându-se, înaintă încet spre uşă, sprijinindu-se de obiectele pe
care le întâlnea în cale. Se lăsă cu toată greutatea pe clanţa uşii.
Uşa nu era încuiată. O deschise cu precauţie şi sui câteva trepte
care îl aduseră într-un gang. De aici, o rază de lumină îi arătă
drumul spre ieşire.
Lumina orbitoare a soarelui îl izbi ca un şoc electric. Se sprijini de
uşă, apoi deschise şi închise ochii de câteva ori, până se obişnui. Se
afla în mijlocul unor ruine, care rămăseseră dintr-o casă – probabil
demult abandonată – acoperită cu iederă. O grădină mare, năpădită
de buruieni se întindea în faţa lui. Merse, clătinându-se, pe o potecă
până ajunse la gard, ale cărui scânduri putreziseră demult. Ieşi
printr-un fel de poartă, care cândva, desigur, fusese încastrată în fier
forjat, dar din care se mai păstraseră doar câteva scânduri şi… se
pomeni pe o alee a staţiunii climaterice de la marginea oraşului. Se
gândi să facă unele investigaţii în speranţa de a găsi urmele lăsate
de individul care-l atacase, dar amână asta pe mai târziu. Era un risc
inutil şi o pierdere de timp. Îşi privi mâinile însângerate care-l
dureau îngrozitor. Mai mult târându-se, căzând şi ridicându-se din
nou, ajunse în sfârşit la un izvor. Îşi spălă mâinile, ţinându-le sub
jetul de apă rece, până ce suferinţa îl făcu să se aşeze pe o piatră. Se
odihni puţin, apoi îşi rupse cămaşa făcându-şi un bandaj
aproximativ. Cu multă greutate îşi puse în oarecare ordine ţinuta şi
se îndreptă spre oraş.
Când intră în sediul miliţiei, ofiţerul de serviciu înlemni. Parcă
apăruse o stafie .
„Probabil că arăt îngrozitor – îşi zise – dar ce să-i faci, „à la guerre
comme à la guerre”, doar nu vin de la paradă.”
Bătu discret în uşă şi când auzi vocea gravă a maiorului, intră.
— Locotenentul Toader, la ordinele dumneavoastră, izbuti să mai
rostească, apoi se clătină şi se lăsă moale în braţele lui Seciu, care îl
aşeză uşor pe o canapea.
Era ultima rămăşiţă de putere pe care o reţinuse cu deznădejde,
pentru a putea ajunge la sediu. Şi reuşise.
 În acea dimineaţă de august, căpitanul Cristea intră la secţia de
urgenţă, căutându-l din ochi pe doctorul de gardă pe care de altfel îl
cunoştea.
— Îl căutaţi pe medicul şef? întrebă sora medicală. E plecat puţin,
vine imediat, dar, dacă doriţi, îl chem.
Îi făcu un semn negativ cu capul şi intră în camera bolnavului.
Rezerva în care era internat Mănăilă era o încăpere mică şi curată,
cu pereţii vopsiţi într-un alb imaculat, pe care acum, la amiază,
razele soarelui, filtrate de jaluzelele întredeschise ale ferestrei lăsau
dungi luminoase. Două paturi albe din fier erau dispuse paralel şi
perpendicular faţă de peretele central, cu o noptieră între ele, pe
care erau aşezate mai multe flacoane, tuburi, o carafă cu apă şi două
pahare. Ştiind că numai patul de lângă fereastră era ocupat Cristea
îşi aruncă instinctiv privirea în această direcţie şi deodată păli. Patul
era gol. Se uită încă odată prin cameră, apoi se repezi la pat şi puse
mâna pe aşternut şi pernă. Erau calde încă. Deschise fereastra şi
privi afară. În faţa lui se întindea pajiştea din spatele spitalului în
apropierea căreia trecea drumul judeţean. Realiză ce se întâmplase.
Simţind că este mai puţin bolnav decât era în realitate şi profitând
de neatenţia celor de la spital, Mănăilă o întinsese. Chiar slăbit din
cauza sângelui pierdut, pentru un om ca Mănăilă nu era prea greu
să coboare de la mezanin în curte. Dar hainele? Doar nu putea pleca
dezbrăcat?! Hainele trebuiau să fie la garderobă! Atunci?
Ieşi din cameră şi intră în cabinetul doctorului Preda. Acesta
stătea la birou şi completa foile de observaţie întrebând din când în
când câte ceva pe sora şefă.
Fără să ridice capul, se adresă lui Cristea:
— Ai terminat interviul? îmi închipui în ce hal l-ai lăsat! Ce zici,
mă ajuţi să-l reanimez?
Neprimind răspuns, ridică ochii spre el. Cristea îl privea fix, cu o
expresie stranie. Înţelegând că s-a petrecut ceva ieşit din comun, îl
întrebă pe ofiţer cu o voce din care răzbătea îngrijorarea:
— Iar s-a petrecut o boacănă? Apoi, fără să mai aştepte
răspunsul, se repezi spre rezervă.
Cristea se întoarse spre sora şefă întrebând-o cu vocea calmă:
— Mioara, spune-mi te rog, Mănăilă a avut astăzi vreun
vizitator?
Fata îl privi puţin neliniştită, apoi răspunse, ezitând puţin:
— După câte ştiu eu, în afară de dumneavoastră n-a mai fost
nimeni la el!
— Când ai intrat în serviciu?
— Am fost de gardă azi noapte, apoi m-am luat cu treburile prin
secţie…
— Ai lipsit un timp de-aici?
— Foarte puţin, să tot fi fost o jumătate de oră… dar mi-a ţinut
locul o soră medicală, Eva, care-i foarte conştiincioasă, sunt sigură
că n-a plecat de acolo Doamne-dumnezeule, iar s-a întâmplat ceva?
Cristea o rugă s-o cheme pe Eva. Sora şefă plecă şi după câteva
minute se întoarse cu o femeie mai în vârstă, cu părul castaniu,
argintat la tâmple, cu o faţă plăcută, din care doi ochi de un verde
crud, aruncau o privire deschisă, parcă puţin mirată. Cristea se
prezentă, după care-o invită să ia loc pe un scaun.
— Scuzaţi-mă că vă deranjez, zise el, dar sunt nevoit să vă pun
câteva întrebări. De acord? Apoi, după ce femeia încuviinţă din cap,
urmă cu o voce egală:
—  n timpul în care ţineaţi locul Mioarei, a venit vreun vizitator
la Gheorghe Mănăilă, în rezerva numărul doi?
Interlocutoarea îl privi puţin speriată pe căpitan, apoi pe doctorul
Preda, care între timp se reîntoarse în cameră şi privea scena
rezemat la uşă. Apoi exclamă:
— A fost… a fost un vizitator!
— Cine?
 — Păi, fratele bolnavului. Mi-a dat telefon portarul, spunând că
are autorizaţie de la doctorul Preda pentru această vizită.
— Avea asupra sa vreun pachet sau o valiză? urmă o altă
întrebare.
— Da, purta în mână o sacoşă albă, în care îmi spunea că are
câteva fructe şi fufe de schimb.
— V-aş ruga acum să vă reamintiţi, vizitatorul a mai ieşit din
rezervă? Sora îl privi uluită.
— Nu, n-a mai ieşit, poate doar după plecarea mea?!
— După cât timp a revenit sora şefă?
— După circa un sfert de oră, douăzeci de minute…
Doctorul Preda schimbă o privire rapidă cu căpitanul Cristea. Cu o
voce tunătoare se adresă Mioarei:
— Să vină portarul la mine!
— Inutil! interveni Cristea, n-a dat el telefon doctore. Să nu ne
pierdem timpul. Apoi întorcându-se din nou spre Eva, întrebă cu o
voce caldă, încurajatoare:
— Aţi putea să mi-l descrieţi pe vizitator?
Femeia avu o scurtă ezitare, apoi se hotărî să vorbească.
— Înalt, cu părul negru, oasele feţei mai proeminente, fruntea
teşită, o bărbie înclinată, ochi întunecaţi, cred că negri, sprâncene
negre arcuite, o voce gravă…
Cristea se gândi la semnalmentele relatate. Parcă le mai văzuse.
Dar, la cine şi unde? Oricum, cu precizările pe care le va mai face
sora medicală, se putea realiza portretul vorbit al vizitatorului.
Întrebă:
— Nu v-a atras atenţia ceva în mod deosebit?
— Ba da, privirea! Era aspră. Poate chiar violentă. Eu mi-am zis
că era îngrijorat din cauza fratelui… dar…
Şi atunci Cristea îşi aminti limpede.
 Preocupat, maiorul Nedelea intră în sediul miliţiei, răspunse
automat la salutul ofiţerului de serviciu şi cu paşi repezi intră în
biroul său.
Îl aşteptau Seciu şi Cristea. Le răspunse la salut, dădu mâna cu ei,
apoi se aşeză pe scaun, privindu-i întrebător. Neobservând vreo
reacţie din partea lor, îi măsură pe rând, apoi vorbi, fără a se adresa
în mod special cuiva.
— Nu-mi place expresia de pe fata voastră! Ce s-a întâmplat?
— S-a întâmplat că Mănăilă a dispărut! răspunse Seciu.
— Ce-ai spus?
Cristea îi raportă pe scurt situaţia. Nedelea ascultă încordat, apoi
întrebă:
— Aţi cercetat, camera, curtea, împrejurimile?
— Da, răspunse căpitanul. Nu sunt semne de agresiune. Cred că
Mănăilă l-a cunoscut pe individul care a intrat în rezervă şi că acesta
l-a convins să se îmbrace cu hainele pe care le adusese ca să plece cu
el. Important mi se pare faptul că în paharul de apă de pe noptieră,
laboratorul nostru a pus în evidenţă urme de barbiturice şi…
morfină.
— Şi ce concluzii aţi tras din acest fapt?
— Că în timp ce se îmbrăca, i s-au strecurat în pahar, în scopul de
a-l ameţi, sau dacă vreţi, spre a-i paraliza voinţa.
Maiorul reflectă un timp, apoi reluă:
— Altceva, ce-aţi mai găsit?
— Urme de încălţăminte pe pajişte şi pe cărarea care duce la
drumul judeţean. Am făcut câteva fotografii şi am ridicat urmele
prin mulaje de ghips: sunt două urme de pantofi şi două urme de
sandale. Studiul cărării de urme a dus la evidenţierea câtorva
elemente caracteristice ale mersului celor două persoane. Astfel, la
individul din stânga, unghiul pasului este foarte mic, iar în unele
locuri este redus până la călcarea paralelă cu linia mersului.
Presupunem că a dus ceva greu în braţe ori a sprijinit o persoană
care nu putea merge sau care păşea cu multă greutate. Celălalt
individ, din dreapta, a avut un mers neregulat. Oscilant, cu
variaţiuni mari în lungimea pasului la cele două picioare, asemenea
unei persoane în stare de ebrietate sau traumatizată. Probabil că
acesta din urmă a fost Gin Mănăilă!
— Cine crezi că ar fi putut să lucreze în această manieră? sau,
altfel formulată întrebarea, bănuiţi pe cineva?
Cristea aruncă o privire rapidă căpitanului Seciu care înclină
puţin capul. Apoi vorbi:
— Semnalmentele date de sora medicală şi mai ales descrierea pe
care a făcut-o destul de plastic referitoare la expresia feţei
individului sunt destul de concludente. O astfel de privire nu se uită
uşor. Subit, am realizat că am mai văzut-o undeva, dar nu ştiam
unde.
— Şi acum ţi-ai reamintit? întrebă încordat Nedelea.
— Sigur că da, însă n-am trecut la acţiune. V-am aşteptat.
Îi întinse un plic.

— Aveţi aici fotografia individului realizată, după semnalmente,

la minicompozitor. Şi în timp ce maiorul tresări privind fotografia,
Cristea adăugă:
— Ştiţi, nu m-am grăbit de astă dată să acţionez, ca să nu păţesc
ca în povestea nătărăului care-a sărit în apă pentru a evita ploaia!
Remarca avu rolul unui paratrăsnet. Nedelea puse fotografia pe
masă, apoi pe buze îi înflori un zâmbet larg, care-i molipsi şi pe
ceilalţi doi.

Când ţinându-l de braţ, când susţinându-l cu amândouă mâinile

pe Mănăilă, uneori ducându-l chiar şi în spate, Ghera se grăbea să
ajungă la drum.
Împleticindu-se, târşâindu-şi picioarele, căzând şi ridicându-se cu
ajutorul brutal al celuilalt, Mănăilă mergea din ce în ce mai greu. Se
opri o clipa gâfâind şi întrebă:
— Şi unde zici că mă aşteaptă Irina?
— Te duc eu la ea, nu-ţi fie teamă, mormăi Ghera, privind înapoi
spre spital. Hai, mai repede, se răsti el, apucându-l de braţ, vrei să
ne găbjească caraliii?
— Da, da, caraliii! Dar ce mai au şi ăştia cu mine?
— Cum ce au? Ţi s-a urât cu binele? Hai, umblă! Te fac ei să cânţi.
Pe şapte voci ai să cânţi!
— Pe cine să cânt? Îşi luă seama şi se opri. Apoi urmă: cine dracu
te-a trimis la mine?
Ghera se aplecă puţin, îl luă de braţul stâng şi-l săltă brusc pe
spate. Celălalt scoase un geamăt uşor.
— Gura, stârpitură! Stai cuminte, să te duc la Julieta, că plânge şi
suspină după tine. Drace, mai făcu el, când Mănăilă îl apucă de gât.
Îl prinse de mână, i-o răsuci şi-l aruncă jos. Apoi, îi vorbi, în timp
ce Mănăilă încerca să se scoale:
— Ascultă-mă bine, caraghiosule. Vreau să te scap de gherlă şi tu
îmi faci necazuri. Irina oftează după tine, iar noi stăm aici şi ne
dondănim. Ei, ţi-a venit mintea la cap? Ce zici, îţi pui la treabă
mergătorii, sau îţi pun la dispoziţie o spinare? Hai, sus, mai făcu el,
săltându-l din nou în spate.
În curând ajunseră la drum, unde-i aştepta un autoturism. Ghera
îşi lăsă uşurel povara jos, în iarbă, pe marginea cărării. Deschise
apoi uşa din spate a maşinii şi privi înăuntru. Se întoarse spre
Mănăilă, care între timp se ridicase în picioare şi fulgerător îl lovi
scurt în gât, cu muchia palmei. Acesta îi căzu moale în braţe, îl
ridică aruncându-l ca pe un pachet în spatele maşinii care porni
imediat în trombă.

Când Toader se trezi era în acelaşi loc, doar că mâinile îi erau

bandajate. Încercă să se scoale, dar vocea căpitanului Cristea îl
reţinu:
— Stai pe loc, eroule, putem vorbi şi aşa! Apropo, cum îţi place
cafeaua?
— Neagră.
Se lăsă pe spate. Într-adevăr, efortul îl ameţi. Prin urmare ajunse
cu bine printre ai săi.
Se gândi că probabil toţi îl compătimeau, iar el nu făcuse altceva
decât să rateze misiunea ce i se încredinţase. Nu avea niciun fel de
scuze. Se purtase copilăreşte. Greşise, vrând să vadă cât mai de-
aproape figura celui care transporta lada, fără a se asigura
îndeajuns. „Ce-o fi fost în ea?”
În rest, totul a fost o chestiune de şansă. Oare numai de şansă?
Poate şi condiţia fizică, antrenamentul zilnic şi perseverenţa l-au
ajutat? Simţi că i s-au îmbujorat obrajii. Se hotărî să vorbească, când
vocea căpitanului răsună din nou:
— Nu te forţa, e timp suficient să ne povesteşti aventurile. E
poate mai bine să aşteptăm sosirea celorlalţi.
— Probabil că sunt în acţiune acum, iar cu zac aici, fără să-i pot
ajuta cu ceva.
— Da, o parte sunt pe teren, iar colonelul şi maiorul asistă la
autopsia unui cadavru.
— A unui cadavru?
— Da, e vorba de brancardier, unul dintre suspecţi.
— Ce-aţi spus? tresări Toader, apoi adăugă cu o voce ce se voia
cât mai calmă: vreţi să glumiţi, desigur. Poate e şi cazul.
— De data asta, preciza Cristea şi fruntea i se înnoură, nu
glumesc deloc. Azi dimineaţă la orele 8,30 a fost găsit pe malul
râului, aruncat de apă, cadavrul lui Ion Ghera. Are cavitatea
craniană complet zdrobită, probabil consecinţa aplicării unor
puternice lovituri cu un corp contondent. Sper că în această privinţă
vom şti ceva mai mult în urma autopsiei.
— Bine, dar atunci nu mai înţeleg nimic, zise descumpănit
Toader, credeam că…
— Şi eu credeam că Ion Ghera e criminalul, răspunse Cristea,
liniştit. Şi, nici nu mă îndoiesc că a fost un criminal, sau mai precis,
unul dintre ei. Dar nu e singurul. Se pare că cel care regizează piesa
nu-i încă depistat. Oricum, se pare că ceva nu-i în regulă, de vreme
ce se răfuiesc în familie.
— Mai mult ca sigur că-şi lichidează complicii incomozi, pentru
ca urmele acestora să nu ducă la el – adăugă colonelul – care tocmai
intrase pe uşă, urmat de maiorul Nedelea.
De data aceasta însă a comis o eroare grosolană, probabil că şi-a
pierdut capul, iar noi o vom exploata cum trebuie şi aceasta cu
ajutorul său neprecupeţit.
Apoi, întorcându-se spre Toader, continuă:
— Şi al tânărului nostru colaborator, care, orice s-ar zice, pare din
nou în formă.
— Aşadar, criminalul prezumtiv, ale cărui amprente le găsim în
locuinţa doctorului Justin şi care încearcă să pătrundă în camera de
spital a Marietei Tocaci, probabil pentru a o suprima, este la rândul
său suprimat!
— Nu este exclus ca acesta să fi fost autorul tentativei de omor
asupra asistenţei, zise căpitanul Cristea.
— Şi de ce trebuie să le disociem pe acestea de asasinarea Sofiei
Birăescu? întrebă Toader. Uneori, am impresia că este vorba de
aceeaşi afacere.
— Poate şi de acelaşi autor – preciză Cristea, cu un aer uşor
ironic. În acest caz lucrurile s-ar simplifica foarte mult. Criminalul
numărul unu, recte Ion Ghera, săvârşeşte întâiul omor – dintr-un
mobil care ne este încă străin – apoi încearcă să mai suprime două
persoane, care erau probabil inoportune, din motive pe care de
asemenea, le ignorăm. Apare criminalul numărul doi,
„necunoscutul”, care îl înlătură pe celălalt, fie pentru că pretenţiile
complicelui crescuseră prea mult, fie pentru că acesta devenise
primejdios. Admiţând această judecată, înseamnă că asasinul cel
mai periculos dintre ei se află în libertate.
— Ipoteza existenţei unui singur criminal, interveni Seciu,
inconsecvent în modul de operare şi acţionând pe mai multe planuri
şi din impulsuri diferite, mi se pare puţin plauzibilă. Chiar dacă am
face abstracţie – ceea ce nu este cazul – de urmele biologice sau de
cele de încălţăminte, ridicate cu ocazia cercetării primei crime şi care
nu aparţin lui Ghera, după datele noastre el nu suferea de vreo
maladie mintală. În această situaţie cade teza potrivit căreia,
Sofia Birăescu a fost victima unui psihopat! Şi apoi, n-am elucidat
încă cine a săvârşit agresiunea împotriva lui Mănăilă.
— Dacă am porni de la întrebarea clasică cui prodest? zise Toader,
îndreptându-şi ochii spre comandant.
Acesta nu-i răspunse ci se ridică, merse până la fereastra ce da
spre o grădină de trandafiri, o deschise şi trase lacom în piept aerul
îmbălsămat. Apoi, continuă să privească îngândurat cerul care
începea să se întunece.
Interveni căpitanul Cristea calm…
— Singurul fapt neîndoielnic este că Ghera, împotriva căruia
avem probe, şi care se pare că era veriga de legătură, deci piesa care
ne conducea la autorul principal, nu mai există. Suprimarea lui
destramă lanţul indiciilor. De aici, rezultă – primo – cel de-al doilea
criminal există şi – secundo – că, simţindu-se încolţit, e în stare de
orice, inclusiv de asasinarea complicilor săi.
— Reflecţiile mi se par logice, dar, din păcate, cel puţin
deocamdată, acestea nu ne avansează cu nimic în dezlegarea
misterului, zise Nedelea. Avem oare suficient temei să ne orientăm
cercetările pe baza unui singur mobil, oricât de verosimil ar părea?
Altul nu ar fi putut exista?
— Asta e o dificultate serioasă de care se izbesc de obicei mai
toate anchetele, zise Seciu, privind pe fereastră.
— Ştim că victima n-a fost lichidată pentru bani – zise Cristea –
doar s-au găsit asupra lui Ghera 2000 lei, un ceas şi un inel din aur –
astfel încât, excluzând jaful, ne apropiem de mobilul real.
— Vezi să-l ocoleşti prin dreapta – zâmbi Seciu – să nu te loveşti
cumva de el.
— Să revenim la problemele noastre, rosti cu o voce seacă
Nedelea, aprinzându-şi o nouă ţigară. Nu putem să trecem peste
fapte. Nu numai că sunt încăpăţânate, dar constituie cel mai sigur
temei în orientarea cercetărilor. Şi acum să vedem ce mai ştim
despre acest ultim asasinat?
Potrivit celor spuse de medicul legist, moartea s-a instalat cu 8–9
ore înainte de a fi fost găsit cadavrul, ceea ce…
— …corespunde, interveni Dorin Seciu, aproximativ cu timpul în
care locotenentul Toader a însoţit transportul lăzii – al cărui
conţinut nu-l cunoaştem, dar îl putem presupune – şi pentru care
fapt, a fost lovit, legat şi fără îndoială, urma să fie lichidat, dacă
agresorul ar fi avut mai mult timp, sau dacă altceva nu l-ar fi
împiedicat.
— Posibil, murmură maiorul. În orice caz, dacă transportului i s-a
dat o importanţă atât de mare, individul fiind gata să ucidă,
înseamnă că, dacă ar fi încăput pe mâna miliţiei, putea să cadă
asasinul şi prin el, întreaga bandă.
— Aş dori – spuse căpitanul Cristea – să vă mai amintesc un
amănunt care trebuie şi el pus în ecuaţie. E vorba despre faptul că
Ghera a fost ucis în altă parte decât acolo unde a fost găsit. Desigur
că n-am în vedere locul unde a fost aruncat de apă, ci acolo unde ni
„se sugerează” că s-a întâmplat fapta. Adică, locul supranumit de
localnici „ştrandul vechi” şi unde, chipurile, în urma unei încăierări,
victima a fost lovită mortal. E drept că s-a străduit mult în direcţia
aceasta, dar sângele cu care s-a stropit din abundentă pe iarbă, nisip
şi pietre, este sânge animal şi nu uman!
— Aceasta înseamnă – observă Nedelea – că Ghera a fost
asasinat, probabil, acolo unde s-a ascuns, de către acela sau aceia
care l-au ajutat în acest sens, dintr-un mobil, care, momentan, numai
îl bănuim, în această situaţie, s-ar fi putut ca sângele pe care
Toader l-a văzut pe scândura lăzii să fi provenit de la cadavrul lui!
— Prin urmare a fost ucis în apropierea blocului, sau poate chiar
într-un apartament din bloc, sugeră timid Toader.
În acelaşi moment sună telefonul.
Maiorul ridică receptorul. Din capătul celălalt al firului se auzi o
voce aspră şi ascuţită.
— Alo, miliţia?
— Da, miliţia, răspunse maiorul.
— Aş dori să vorbesc cu maiorul Nedelea, adăugă, parcă
scrâşnind, vocea.
Acesta avu senzaţia că i s-a introdus în ureche şmirghel. Ezită o
clipă, făcându-i un semn rapid lui Seciu, apoi răspunse:
 — La aparat.
— Îmi pare bine, răsună din nou vocea ascuţită. Mă numesc
Sandin. Dumitru Sandin! Şi aş dori să vorbesc cu dumneavoastră
despre o problemă foarte importantă şi extrem de urgentă, dacă m-
aţi putea primi.
— Peste o jumătate de oră, vă convine? întrebă maiorul.
— Vă mulţumesc, e perfect.
Declicul aparatului anunţă sfârşitul convorbirii.
Îl priviră întrebător.
— Era Sandin, soţul Ilenei Sandin. Vrea să-mi vorbească!
Aprinse o ţigară şi îşi trecu mâna prin păr, semn că-l preocupa
ceva.
— Până acum nu s-a interesat deloc de nevastă-sa, făcu Cristea cu
buzele strânse. Oare ce-o vrea? O avea de reclamat ceva în legătură
cu Ghera?
— Prea multe întrebări, reluă Nedelea, peste puţin timp vom afla.
Până atunci însă, la lucru.
Concluziile practice ce se degajă din acest ultim caz mi se par
semnificative pentru continuarea investigaţiilor. Cristea, dumneata
te vei ocupa de asta. Ne trebuie, mai ales, un tablou cât mai precis
asupra relaţiilor victimei. Seciule, mergi împreună cu Toader,
pentru a depista locul unde a fost găzduit azi-noapte, poate mai
aflăm câte ceva.
După ce plecară cu toţii, maiorul se ridică în picioare, aprinse o
nouă ţigară şi se plimbă puţin prin cameră reflectând la ultimele
evenimente. Lucrurile începeau să se precipite. Dacă banda trece la
suprimarea propriilor săi oameni, dacă riscă să atace un ofiţer de
miliţie, înseamnă că le fuge pământul de sub picioare. Dar şi
pericolul creşte în aceeaşi măsură. Fiara este rănită – ghândi el – se
retrage în bârlog şi-şi linge rănile, dar muşcăturile ei pot fi încă
fatale. Ar trebui profitat, de această situaţie, dar cum?
 Îl trezi din visare, vocea ofiţerului de serviciu.
— Vă caută un cetăţean.
— Să poftească, rosti el grăbit.
Se aşeză în spatele biroului, cercetând în treacăt un raport de
constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică. Se auzi o bătaie discretă
în uşă. Privi cu atenţie la omul care intră. Era înalt, cu o faţă
prelungă, puţin măslinie, capul mândru cu un păr negru, bine
îngrijit. Fruntea înaltă, pe care se vedea o mică cicatrice, parţial
acoperită cu pudră. O oarecare suficienţă se desprindea din expresia
gurii cu buzele groase, mustaţa tăiată scurt sub un nas acvilin. Era
figura unui om care părea să nu se fi îndoit niciodată de sine însuşi.
Câţi ani putea să aibă? Între treizeci şi cinci şi patruzeci, poate ceva
mai mult, judecând după ridurile ce se făceau vizibile de-a lungul
obrajilor.
Trecuseră câteva clipe de tăcere. Nedelea îl privi cu atenţie şi
bărbatul îi rezistă uitându-i-se în ochi, parcă uşor zâmbind. Când
tensiunea atinse o anume intensitate, maiorul apăsă butonul
magnetofonului şi, în acelaşi timp, se adresă interlocutorului său:
— Vă ascult.
Acesta mai aşteptă câteva clipe, apoi, pe un ton puţin afectat,
începu:
— Ştiţi, eu sunt…
— Dumitru Sandin, soţul Ilenei Sandin, cea mai bună prietenă a
Sofiei Birăescu. Sunteţi funcţionar la căile ferate, mai precis la
telecomunicaţii, aţi făcut liceul la Salonta, un an de medicină şi doi
ani de drept la Cluj.
Maiorul încetă brusc. Se instală a tăcere de mormânt. Sandin
părea sincer surprins şi avu nevoie de câteva secunde pentru a-şi
reveni.
— Dar de unde ştiţi toate aceste lucruri? Trebuie să înţeleg că
sunt bănuit de ceva?
 — Nici vorbă, răspunse vesel Nedelea, dar aţi venit la noi şi
trebuia să ştiu eu cine stau de vorbă.
— Evident, dar în timpul de când v-am dat telefon, aţi putut să
vă informaţi atât de precis?
— A, nu, să nu exagerăm. De fapt, v-am aşteptat mai demult să
veniţi la miliţie. Pentru că – accentua maiorul asupra fiecărui cuvânt
– nu se putea să nu cunoaşteţi chiar nimic din faptele care roiau în
jurul dumneavoastră. Se pare că nu ne-am înşelat! Dar să trecem la
subiect:
Sandin înghiţi în sec, apoi începu, puţin stânjenit:
— De fapt, aveţi dreptate. De mai mult timp am vrut să vin la
dumneavoastră, însă am amânat mereu, întrucât mi-a fost foarte
greu să mă hotărăsc. Dar sunt unele lucruri în viaţă, a căror
importanţă depăşeşte orice fel de considerente personale, chiar şi
unele prejudecăţi sentimentale. Am avut întotdeauna simţul
datoriei şi, cu toate că îmi vine foarte greu, trebuie să vă mărturisesc
unele lucruri deosebit de grave sau pe care le apreciez ca atare. Şi,
observând un gest de nerăbdare la ofiţer, adăugă de îndată: e vorba
de soţia mea. Voi trece la fapte, întrucât nu aş dori să vă reţin prea
mult. Timpul dumneavoastră e foarte preţios şi poate şi al meu.
Vedeţi – continuă el cu o voce monotonă – îmi iubesc mult soţia,
vreau să zic, am iubit-o. Ne-am luat din dragoste, pe timpul când
eram student. Am trăit în deplină înţelegere, ne respectam reciproc,
ne cunoşteam gândurile din priviri şi făceam totul unul pentru
celălalt ca să ne împlinim dorinţele. Un singur nor întuneca viaţa
noastră. Nu aveam copii. Eu îi doream, îi doream foarte mult, Ileana
la fel, dar am rămas doar în faza dorinţei. Am fost la nenumăraţi
medici din ţară, care i-au indicat diverse tratamente pe care le-a şi
urmat, dar până la urmă totul a fost în zadar. Încetul cu încetul ne-
am îndepărtat unul de celălalt. Ea a devenit ciudată, uneori chiar
străină faţă de mine, aş putea zice. Într-o zi – sunt vreo opt luni şi
ceva de atunci – întorcându-mă acasă, m-a întâmpinat cu o faţă
radioasă şi mi-a spus fericită:
„Ştii, am fost la medic, Sunt gravidă!”
„Nu se poate! am exclamat eu, vădit surprins.”
Ea se întunecă imediat la faţă, apoi începu să plângă. Am luat-o
în braţe, ne-am aşezat într-un fotoliu şi am rugat-o să-mi spună ce-a
făcut, unde a fost, cine i-a spus, şi alte asemenea întrebări care se
pun în astfel de împrejurări. Mi-a povestit că a urmat mai multe luni
un tratament prescris de către un medic, Emil Justin, nou venit la
circumscripţia sanitară, şi cu două zile în urmă, acesta a constatat
sarcina, înscriind-o şi în registru. M-a rugat s-o însoţesc la medic, şi
eram gata să merg, dacă nu m-ar fi oprit gândul că mă fac de râs.
Mai bine m-aş fi dus, rosti el cu amărăciune în glas, apoi îşi reveni şi
continuă: m-am lăsat convins. De fapt, îmi plăcea să cred şi eram
fericit. Am invitat imediat nişte prieteni, pe soţii Birăescu, câţiva
colegi de la birou şi am făcut un chef până în zori. Am luat măsuri
pentru a-i asigura o îngrijire corespunzătoare, ca nu cumva să
piardă sarcina.
Maiorul zâmbi. Observându-i zâmbetul, Sandin spuse:
— N-aş vrea să anticipez, dar intuiesc de ce zâmbiţi şi consider că
aveţi dreptate. Ştiţi cum se spune: „În dragoste un bărbat se vindecă
de-o iluzie, cu ajutorul alteia”. Am acceptat şi acest lucru. Timpul
trecea şi odată cu acesta creştea şi sarcina soţiei mele, care începea
să devină tot mai vizibilă. Îi aduceam aproape zilnic prăjituri,
bomboane de ciocolată, fructe, diverse trufandale. La protestele ei, o
sileam să le mănânce, spunându-i că de acum trebuie să se
hrănească pentru doi. De multe ori o scoteam la plimbare, iar uneori
se ducea în vizită, sau venea la ea, prietena ei, Sofia Birăescu…
— Da, ştiu, făcu scurt Nedelea. Apoi, cu o voce uscată, îl invită să
continue. Acesta reluă:
Îmi plăcea să le văd împreună, discutând aprins despre
manifestările pruncului, despre îmbrăcăminte, cărucior şi alte
asemenea lucruri. Se apropia sorocul naşterii.
Şi, deodată, avu loc drama pe care o cunoaşteţi: asasinarea Sofiei
Birăescu! Când am aflat, primul gând care mi-a trecut prin minte a
fost să nu afle Ileana. Mi-era teamă să nu facă un şoc şi să avorteze.
Am alergat într-un suflet acasă. Era în baie. După glas, mi-am dat
seama că nu auzise încă nimic. Am răsuflat uşurat. Doamne –
exclamă el – ce naivi suntem noi bărbaţii, uneori. Şi ce scump plătim
apoi ignoranţa noastră! Dar să termin mai repede această poveste
blestemată. Mi-am luat câteva zile din concediul de odihnă şi am
stat cu ea acasă ca s-o păzesc. Nu trebuia să afle prea curând această
veste îngrozitoare. Mai târziu, am început s-o pregătesc. Încetul cu
încetul. Când a aflat, s-a uitat fix la mine şi a început să plângă. Am
lăsat-o să se liniştească. De fapt, mă linişteam şi eu. Nu mi-a pus
nicio întrebare. N-o interesau amănuntele. Criza trecuse destul de
uşor şi nu lăsase în urma ei decât priviri lungi aruncate în gol,
urmate de plâns. Aveam încredere mare în timp. Zilele s-au scurs,
mi-am reluat serviciul şi eram gata să consider că totul a intrat în
normal. Aceasta, până într-o seară.
În seara aceea, mă înapoiasem acasă mai devreme decât de
obicei. Am deschis uşa încet şi am intrat în hol. Eram cu mâna pe
clanţa uşii de la sufragerie, când m-am oprit brusc. Din bucătărie se
auzeau două voci ascuţite, care discutau pe un ton violent. Am
recunoscut-o pe cea a soţiei mele şi alta mai gravă, a unui bărbat,
fără îndoială. Soţia mea tocmai spunea:
„Ce îmi tot reproşezi că te-ai nenorocit pentru mine! Niciun lucru
nu l-ai făcut cum trebuie! Ţi-am dat şi o armă pe care nici n-ai ştiut
s-o mânuieşti. Şi tu, care spuneai că eşti trăgător de elită”, râdea ea
batjocoritor.
„N-am văzut bine, răspunse vocea bărbatului, era întuneric şi
apoi trebuia să dispar repede.”
 „Să dispari repede – îi imită glasul tărăgănat soţia mea. Dar nu
înainte de a face ce-ai promis!” Apoi adăugă: „Eu când am
împuşcat-o pe Sofia, am făcut totul singură şi ziua, auzi, ziua, fără
să mă tem ca tine, şobolan răpciugos!”
Simţeam că-mi vine să leşin. Mă simţeam moale ca o cârpă.
Broboane de sudoare îi apărură lui Dumitru Sandin pe frunte. Se
tamponă cu batista. Apoi se uită la paharul cu apă de la gheaţă, încă
aburind, şi privi întrebător către maior care încuviinţă cu capul.
După ce bău apa cu înghiţituri mici, parcă savurând-o, continuă:
— Nu am leşinat şi mă întreb şi acum de unde am luat tăria de a
asculta mai departe. Mintea refuza să accepte ceea ce percepea
auzul. Aveam impresia că sunt prada unui vis rău, a unui coşmar,
din care trebuia să mă trezesc odată. Dar vocea Ilenei continuă
implacabil, dureros de real, bubuindu-mi în creier!
„Nimic n-ai făcut ca lumea şi, mai ales n-ai făcut până la capăt. Pe
doctor nu l-ai lichidat, Mănăilă era gata să mă trădeze, iar aventura
de la spital s-a terminat lamentabil. Dacă nu era canalul subteran,
nu mai puteai ieşi şi poate era mai bine. Iar dacă puneau mâna pe
tine, trebuia să-mi închei şi eu socotelile. Toate acestea fiindcă eşti
un netrebnic al cărui stârv nenorocit tremură de frică, da, de frică.
Un laş cu suflet de rob, pe care eu l-am crezut un semizeu!”
Apoi a început să râdă în hohote. La început am crezut că-şi
pierduse minţile, dar nu era aşa. Îl provoca sau îşi provoca soarta.
„Termină, a izbucnit el, termină odată, altfel, pe dumnezeul meu,
te sugrum!”
Ea râdea însă tot mai tare. Deodată, se opri din râs şi zise cu o
voce schimbată:
„Mai ai o şansă, una singură. Ştii pe cine trebuie să înlături. A
început să mă agaseze”.
Trecu în sufragerie. Am urmărit-o prin crăpătura uşii, puţin
întredeschisă. Îngenunche lângă masă şi ridică un colţ de covor.
Apoi răzgândindu-se se întoarse în bucătărie rostind:
„Nu-ţi dau arma, fiindcă s-ar putea să greşeşti din nou. Ai şişul
pe care îl foloseşti mai bine. Şi e mai de nivelul tău. Hai, pleacă,
acţionează, ce stai aici, proţăpit ca o mumie? Valea!”
M-a şocat atât faptul în sine, cât şi limbajul pe care nu l-am
remarcat până atunci. Trăieşti ani de zile alături de o fiinţă pe care
crezi că o cunoşti şi când colo îţi dai seama că nu ştii nimic. M-am
cutremurat.
Am vrut să dau buzna peste ei, dar nu ştiu de ce, în loc de aceasta
am închis uşa şi am ieşit afară. Nu ştiu când am coborât treptele, dar
m-am pomenit în stradă. Am traversat şi m-am oprit în partea
cealaltă, unde se afla un şantier în construcţie. Trebuia să aflu cine
este individul care urma să mă lichideze, căci nu m-am îndoit nicio
clipă că despre mine era vorba.
— Ce v-a făcut să credeţi asta? întrebă maiorul.
— Nu ştiu, aveam senzaţia unui pericol iminent. Poate că
grozăviile pe care le aflasem mi-au aprins imaginaţia, dar vă rog să
mă credeţi, îmi era frică. Mă temeam chiar să mai merg acasă.
— De ce n-aţi venit imediat să vă puneţi sub protecţia miliţiei?
— Desigur, dar atunci curiozitatea, nerăbdarea de a vedea totul,
de a şti totul, conjugate probabil cu orgoliul şi, de ce să nu recunosc,
şi cu dragostea pe care încă i-o purtam acestui monstru, erau mai
puternice. Şi, trebuie să recunosc, mi-era frică…
Cu un semn Nedelea îl invită să continue, ceea ce Sandin făcu nu
înainte de a lua o gură de apă.
— Aşteptam cu înfrigurare să-l văd pe cel care urma să-mi fie
călău. După un timp, apăru sub razele becului de la intrarea în bloc,
un bărbat cu pălărie puternic trasă pe ochi. L-am recunoscut
imediat. Era brancardier la spital, unul Ghera, pe care soţia îl
cunoştea din copilărie, sau cel puţin aşa mi-a spus. Ne-am întâlnit
odată pe stradă şi ea mi l-a prezentat ca un bun prieten şi consătean.
A fost de mai multe ori la noi în casă. Odată, am primit o scrisoare
anonimă din care rezulta că acesta îmi face vizite în orele când sunt
la serviciu.
— O mai aveţi? întrebă din nou maiorul.
— Nu… nu cred. Am aruncat-o. Dar nu înainte de a avea cu soţia
mea o discuţie cu privire la acest fapt. O rugasem să nu-l mai
primească.
După un timp, când mă mai liniştisem puţin, am intrat în casă.
Am fost primit firesc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Au trecut
câteva zile. Eram mereu în gardă, chiar şi atunci când lucram la
serviciu.
— Ce v-a determinat totuşi să veniţi la noi? nu se putu abţine
Nedelea.
Sandin îl privi lung, emoţionat:
— Azi dimineaţă, în timp ce mă pregăteam să plec la serviciu, am
văzut o pată întunecată pe covorul din hol. Când l-am ridicat şi l-am
întors, am observat că-i sânge uscat. M-am speriat. Asta-i tot. Nu
mai pot răbda. Vreau să se termine odată!
— O ultimă întrebare, domnule Sandin, făcu maiorul. Nu v-aţi
uitat din curiozitate ce se găseşte sub colţul covorului din
sufragerie?
— Ba da, zise acesta, şovăind, m-am uitat. O bucată din parchet
este detaşabilă. Sub ea am văzut un pistol. Nu m-am atins de el!

Când Sandin se întoarse acasă, furtuna era deja în toi. Plecase în

haină, iar ploaia îl udase până la piele. Introduse cheia în broască,
mormăind ceva care aducea a blestem. Apăsă pe clanţă, dar uşa nu
se deschise. Mai încercă de câteva ori, dar în zadar. Se opri puţin
nedumerit, apoi lipi urechea de uşă. Nu se auzea nimic.
Intrigat, se întoarse, ocolind casa scărilor şi intră în apartament
pe la bucătărie. Se năpusti în sufragerie. Tocmai la timp pentru a
vedea o umbră dispărând pe balcon. Alergă într-acolo, dar în
întunericul de afară îl primi numai ploaia care îi biciuia violent faţa.
Se îndreptă spre dormitor, apoi intră în baie şi de aici în hol.
Nu era nimeni. Examină uşa de la intrare. Era blocată pe
dinăuntru. Se încruntă. Înapoindu-se în sufragerie, se aşeză pe un
fotoliu şi aprinse o ţigară, reflectând.
O privi lung pe nevastă-sa care citea o carte, fără să-l observe,
apoi o întrebă cu o voce iritată:
— A fost cineva pe aici?
Aceasta ridică ochii spre el de parcă l-ar fi văzut pentru prima
oară, apoi îi coborî din nou, exclamând:
— Cine să fie? Doar ştii că nu vine nimeni pe la noi cu lunile şi
nici nu vreau să vină cineva. Şi tu eşti în plus.
— Bine, bine, mormăi Sandin, poate ai prefera pe altcineva, mai
apropiat de trupul şi sufletul tău, nu?
— Nu fii măgar, ce vrei să insinuezi?
— Să insinuez? Nu. Eu constat doar, ceea ce ştiam demult.
Despre amantul tău e vorba acum!
— Întotdeauna am detestat cretinii, plângăreţii şi pe cei care joacă
rolul de copii întârziaţi. Dar tu eşti mai mult sau toate astea la un
loc, plus josnicia.
În timp ce se desfăşura această ceartă, telefonul de pe masa lui
Nedelea sună odată, de două ori, lung, apoi scurt. Ridică receptorul.
La capătul celălalt o voce repezită zise: „E pe verde”.
Maiorul se ridică de pe scaun, potrivindu-şi haina de ploaie. Se
întoarse spre Cristea şi îi făcu un semn. Plecarea!
Ploua încă torenţial, când cei doi ofiţeri sunau la apartamentul
familiei Sandin. Le deschise chiar stăpânul casei.
— Cine sunteţi dumneavoastră şi ce doriţi? întrebă acesta, în
timp ce cu un gest scurt îi pofti în casă, făcându-le cu ochiul.
După ce maiorul îşi declină calitatea şi expuse scopul vizitei,
Sandin reluă cu un glas mai ridicat:
— Dar, poftiţi în sufragerie, n-o să stăm ceasuri întregi în hol.
Intrară. Sufrageria era slab iluminată de un televizor. Se
transmitea un program de varietăţi. Sandin aprinse un candelabru
care scălda camera într-o lumină galben-verzuie. De pe un fotoliu se
ridică o femeie, în jur de 30 de ani, de o frumuseţe stranie, înaltă, cu
părul brunet, tăiat scurt, cu ochi negri, care acum priveau întrebător
spre musafirii nepoftiţi.
— Soţia mea, făcu Sandin prezentările, apoi întorcându-se către
ea, continuă:
— Domnii sunt de la miliţie şi urmează să facă o percheziţie la
noi.
Aceasta părea oarecum nedumerită. Îşi plimba mereu ochii
dilataţi de la bărbatul ei la ofiţeri, fără să rostească un cuvânt. Apoi,
parcă, trezindu-se dintr-un vis, ridică din umeri, se întoarse şi dădu
să iasă din cameră.
— O clipă, o opri glasul lui Nedelea. Vă rog să rămâneţi. Îmi pare
rău, dar nu puteţi părăsi încăperea!
Descumpănită de vocea autoritară a maiorului, aceasta se
întoarse şi se aşeză din nou în fotoliu, murmurând încet, cu o voce
zdrobită:
— Mă rog, sunt arestată?
— Nici vorbă de aşa ceva. O mică formalitate pe care trebuie s-o
îndeplinim. Cred că nu vreţi să ne împiedicaţi să ne facem datoria.
După ce îl percheziţionă sumar pe Dumitru Sandin, care zâmbi
uşor complice, maiorul se îndreptă direct spre masa din sufragerie.
Ajuns aici, se aplecă şi ridică un capăt al covorului, apoi se îndreptă
brusc, privind-o în faţă pe Ileana Sandin. Aceasta îl urmărea cu o
privire care părea mai mult curioasă, decât surprinsă. Pipăi din nou
cu degetele suprafaţa parchetului. Scoase din buzunar un briceag, îl
deschise încet şi introducându-i lama într-o crăpătură a parchetului
apăsă cu putere. O lamelă din parchet sări într-o parte. În cavitatea
ce se deschise se vedea un pistol „Walter”. Cu ajutorul unei batiste,
apucă arma de ţeavă, se ridică în picioare şi privi din nou la Ileana
Sandin. De această dată îl aţintiră doi ochi holbaţi de groază, care
alunecară apoi spre pistol. Un fior o scutură. Se clătină. Cristea se
repezi s-o prindă, dar ea îşi reveni imediat.
— Recunoaşteţi această armă? i se adresă maiorul.
Nu răspunse imediat. Privirea i se întoarse spre soţul ei, apoi la
maior şi din nou la pistol. Într-un târziu, răspunse:
— Da… este… glasul i se frânse, gâtuit de emoţie.
— Este arma cu care a fost ucisă Sofia Birăescu – răsună calm
glasul lui Nedelea – şi cu care s-a tras şi asupra Marietei Tocaci în
încercarea de-a o suprima.
Capul îi căzu în piept. Treptat, faţa i se goli de sânge, muşchii îşi
pierdură elasticitatea. Arăta ca un cadavru viu.
Maiorul se apropie de ea şi îi puse mâna pe umăr:
— Îmi pare rău, dar trebuie să ne daţi unele explicaţii în legătură
cu acest pistol pe care l-am găsit în locuinţa dumneavoastră.
Un alt fior străbătu acest corp, aproape golit de viaţă. Şi ceea ce
nu mai era de aşteptat, se întâmplă. Se sculă încet în picioare şi,
când îşi ridică capul, faţa îi era aprinsă de o puternică emoţie.
Izbucni:
— Dar ce explicaţii aş putea să vă dau? N-am văzut niciodată
această armă. Nu ştiu cum a ajuns acolo. Doar n-o să mă bănuiţi pe
mine că mi-am ucis prietena. Ar fi îngrozitor şi absurd în acelaşi
timp…
Glasul tăcu însă brusc de parcă l-ar fi tăiat cineva cu toporul. Se
auzi în schimb vocea lui Sandin:
— Ileana, nu are rost să complici lucrurile. Te rog foarte mult, te
conjur în numele dragostei noastre, dacă ştii ceva, vorbeşte. Nu are
rost să planeze asupra altcuiva bănuieli atât de grave. Gândeşte-te
bine: dacă n-ai pus-o tu acolo, înseamnă că a pus-o altcineva.
Eventual, cineva care avea acces permanent în casa noastră. N-are
rost să-l acoperi. Ştiu că de morţi trebuie să vorbeşti numai de bine,
dar în cazul de faţă?
— De morţi? se auzi un strigăt care-i făcu pe toţi să tresară.
Femeia se ridică în picioare. Pe faţa-i desfigurată se succedau
sentimente contradictorii: tristeţe, o nesfârşită suferinţă, apoi
dezgust, indignare şi ură. Da, o ură cumplită se degaja acum din
întreaga-i fiinţă. Făcu câţiva paşi în direcţia soţului său şi
îndreptând asupra lui degetul arătător, şuieră:
— Să nu îndrăzneşti să vorbeşti de morţi, să nu pronunţi numele
Sofiei, căci…
Nu sfârşi şi se lăsă moale ca o cârpă în braţele căpitanului
Cristea, care o întinse pe canapea. Apoi acesta scoase o sticluţă din
buzunar şi i-o puse sub nas. Îşi reveni treptat. Deschise ochii,
rotindu-şi privirea în jurul ei.
Interveni Nedelea:
— Cred că e cazul să terminăm comedia. V-aţi jucat rolul ca o
actriţă profesionistă şi a fost foarte amuzant, dar ajunge!
Femeia îşi înălţă capul, apoi se adresă maiorului cu o voce
inflexibilă:
— Sper că nu vreţi să mă acuzaţi de asasinat, doar nu credeţi că
puteam fi în stare de aşa ceva? Sunteţi convins că am ucis? Aveţi
dovezi împotriva mea?
— Ei, dacă am ajuns la dovezi, se schimbă lucrurile. Vă
mărturisesc sincer, nu am suficiente. Prea multe nu ştim despre
ucigaşul Sofiei Birăescu. Două lucruri sunt însă neîndoielnice:
primul, că aceasta, în starea în care se afla, nu s-ar fi dus la plimbare
– mai ales într-un loc pustiu – cu cineva necunoscut. Prin urmare, a
fost atrasă în capcană de o persoană în stare să-i inspire multă
încredere, eventual chiar o puternică prietenie sau afecţiune.
 Cu o voce întretăiată de respiraţia accelerată care făcea să-i
tresalte pieptul, femeia izbuti să întrebe în şoaptă.
— Şi al doilea lucru?
Maiorul nu răspunse imediat, apropiindu-se încet de masă. Toate
privirile erau aţintite asupra lui. Luă flegmatic un măr dintr-o
fructieră, îl privi cu multă atenţie şi, deodată, cu iuţeală, îl aruncă în
Sandin. Acesta îl prinse cu mâna stângă.
— Al doilea lucru – accentuă Nedelea pe fiecare cuvânt – este că,
potrivit părerilor formulate de experţi, ucigaşul Sofiei Birăescu a
fost stângaci!
Sandin păli, apoi faţa i se înroşi brusc sub năvala sângelui. Vinele
de la tâmple i se îngroşară şi ieşiră în relief de parcă ar fi fost
rădăcinile despuiate ale unui copac, iar cicatricea de pe frunte se
răsucea într-una ca un nod de viperă. Ochii săi, brăzdaţi acum de
firişoare roşii, scânteiară. Aruncă o privire veninoasă maiorului şi
replică:
— Se pare că domnul maior este pornit azi pe glume; n-aş putea
spune că sunt dintre cele mai reuşite, dar în fond, putem fi şi noi
concesivi, doar suntem gazdă!
Cristea văzu un fulger de mânie trecând peste faţa lui Nedelea, la
fel ca acela care brăzdează uneori un cer de vară. Duse mâna încet
spre şold. Dar mai iute decât ei a fost Sandin.
Se aruncă brusc asupra maiorului cu o asemenea forţă, încât l-ar
fi măturat pur şi simplu dacă Nedelea nu ar fi fost în gardă. Eschivă
lovitura făcând un pas lateral în genul unui toreador şi în trecere îl
lovi cu pumnul în bărbie. Sandin căzu în genunchi, dar lovitura îl
dezechilibră şi pe Nedelea, care scăpă pistolul. Sandin îl ridică de
jos, apoi fulgerător îl aţinti asupra lor:
— Cine face o singură mişcare, e un om mort! Aşa, văd că v-aţi
cuminţit. E bine, fiindcă eu nu obişnuiesc să glumesc. Nu-i aşa,
puicuţo? Spune-le şi tu, doar mă cunoşti cel mai bine. Apropo,
maiorule, trebuie să-ţi spun un amănunt. În pistol „am uitat” patru
cartuşe, asta pentru orice eventualitate. Sunt suficiente ca să vă
trimită în iad pe toţi.

Iar acum, fiindcă oricum ne despărţim – continuă Sandin, trebuie

să vă fac o mărturisire. Şi ca să parafrazez un citat din Biblie „am
vrut să fiu mai înţelept decât şarpele, dar să apar şi cu inima mai
curată decât a porumbelului” nu mi-a reuşit. Păcat. Aşadar, cum
probabil aţi intuit, sau mai ştii, poate că aveţi şi unele dovezi, eu am
ucis-o pe Sofia Birăescu. Şi aceasta pentru că dumneaei – arătă el cu
capul spre soţia lui – a înlemnit de frică, de groază.
Dar de fapt, isterica asta care era să-mi facă figura, ştia încă de
când a plecat la plimbare cu Sofia, că „prietena” ei urma să dispară.
A şi condus-o până la locul stabilit de mine. Dar când am apărut, a
început să tremure, răzgândindu-se şi chiar mai mult, a încercat să
mă împiedice. A trebuit să acţionez repede şi singur. După ce Sofia
a pierdut copilul, l-a învelit în nişte scutece şi a alergat ca o nebună
cu el acasă.

Din fericire, foetusul nu a trăit decât câteva ore. E îngropat în

spatele casei. Urmele mele însă nu le-aţi găsit fiindcă eu am operat
curat. Apoi, am avut şi prevederea să şterg orice ar fi putut să vă
dea vreun indiciu contra mea, în schimb „mi-au scăpat” urmele
lăsate de dumneaei. La această percheziţie aţi fi găsit şi cizmele cu
numărul 38 pe care le purta criminalul, scutecele pline de sânge,
câteva pete din sângele lui Ghera, pistolul, mă rog, tot tacâmul cu
probe. Trebuie să recunoaşteţi că am conceput şi executat totul la un
nivel foarte ridicat. E păcat că n-a reuşit. Şi acum, e timpul să dispar.
— O clipă, zise maiorul cu o voce albă. De fapt, de ce ai suprimat-
o pe Sofia Birăescu?
— Tot n-ai înţeles? Mă dezamăgeşti, maiorule. I-am ucis prietena,
prietena ei cea mai bună! Mai mult, am implicat-o şi pe ea în această
crimă. De ce? Vreţi să ştiţi de ce? mai strigă el cu o voce tot mai
stridentă. La început m-a şantajat ca s-o iau de nevastă. A fost
martoră, nenorocita, la „accidentul” fostei mele soţii, când aceasta a
căzut în prăpastie în timpul unei excursii în munţi. Apoi mi-a
distrus viaţa cu gelozia şi, în sfârşit, cu nebunia fără
margini.Aceasta a fost răzbunarea mea… cumplită şi implacabilă!
Nedelea se înfioră. Sandin era un psihopat şi încă unul de o
periculozitate deosebită. Se reculese însă repede. Spuse:
— Dacă tot ne-ai dezvăluit această taină, de ce nu ne-ai relata şi
restul?
— Care rest?
— Afacerea Ghera?!
Privirea lui Sandin rătăci un moment peste faţa celorlalţi, apoi se
fixă asupra lui Nedelea.
— În definitiv, de ce nu? Am să fiu însă scurt, că n-am timp de
pierdut.
Acestui imbecil i-am dat un paşaport pentru celălalt tărâm chiar
în această încăpere, în timp ce drăguţa de ea – arătă cu pistolul spre
soţia lui – dormea un somn dulce şi adânc pe care i l-am preparat cu
un praf introdus în cafea. M-ar jigni însă gândul dacă s-ar crede că
am fost gelos. Nu, n-am făcut-o din gelozie. O uram prea mult ca să
mai fiu şi gelos. Mi-a distrus viaţa cu nebunia ei. De fapt, apropierea
lor mi se datoreşte tot mie. Era o mişcare necesară în câmpul meu
de acţiune. Nu aveam nimic cu individul, mă servise cu credinţă şi
supunere, dar făcuse prostii şi devenise suspect pentru miliţie. De
altfel, cunoştea şi prea multe lucruri.
Am ezitat mult timp, dar înlăturarea lui devenise o necesitate. Ca
să fiu sincer, când l-am lichidat n-am încercat niciun regret. Era un
om slab, un ratat. Şi era cât p-aci ca în noaptea în care l-am
transportat, pentru a-l arunca în râu, să vă lipsesc de un colaborator
prea curios. Numai graba mea şi ingeniozitatea acestuia l-au salvat
de la moarte.
Şi văzând la Nedelea că ar dori să spună ceva, reluă:
— Pe Mănăilă l-am lovit eu în locuinţa lui. N-am avut intenţia să-
l suprim, ci doar să-l sperii, şi asta paralel cu presiunea pe care
urma s-o exercite asupra sa Ghera cu ajutorul unei fete. Era un şoc
puternic care trebuia să-i ducă la o amnezie completă cu privire la
un anumit „accident”. Am încercat să-i astup gura cu bani, dar
individul, când se îmbăta, devenea vorbăreţ.
Şi pentru că un căpitan de la voi se interesa mereu de el la spital,
am hotărât să-i înlătur pentru un timp. În acest scop, l-am folosit pe
Ghera.
Gin Gomosu se află în camera mea. Va mai dormi până mâine,
dar e în afară de pericol.
De Ghera, însă, să nu vă pară rău. Puteţi să-i puneţi la socoteală
două tentative de omor, una asupra Marietei Tocaci, şi cealaltă
asupra doctorului Emil Justin. Băiatul ăla nu ştia să ducă un lucru
până la capăt. Şi la închisoare a stat tot pentru nişte fapte nereuşite
complet. De data asta am pus capăt unei existenţe mizerabile.
Ridică arma şi zise:
 — Îmi pare rău, domnule maior, dar cu tot respectul pe care vi-l
port pentru perspicacitatea dumneavoastră, vă daţi seama că după
cele mărturisite nu mai pot să vă las în viaţă. Ar fi prea periculos
pentru mine. Cei care vor veni, vor găsi arma în mâna scumpei mele
soţii care, după ce v-a împuşcat, s-a „sinucis” în disperarea ei.
— Aşteaptă Sandin, interveni rapid maiorul, nu crezi că ar fi mai
bine să te laşi păgubaş? Doar n-ai nicio şansă de scăpare!
Acesta râse cu hohot, ducând mâna la buzunar de unde scoase
un paşaport.
— Îl vezi? Îl am de mai mult timp, fabricat cum nu se poate mai
bine. Nu te aşteptai la asta, recunoaşte! Când veţi fi găsiţi, eu am
trecut demult frontiera – şi nu singur – probabil că ştii şi asta.
— Totuşi, nu înţeleg, zise Nedelea cu o voce uscată, ce realizezi
prin acest asasinat? Nu-ţi dai seama că eşti aşteptat afară, că vei fi
urmărit peste tot şi, dacă, prin absurd, ai putea scăpa de organele
noastre judiciare, dincolo de graniţele ţării, oriunde te vei afla, vei fi
supravegheat, hărţuit, arestat şi extrădat. Ai auzit de Interpol? Nu
crezi că ar fi mai bine să te predai? Oricum, vei fi judecat cu
obiectivitate pentru faptele tale şi ţi se acordă şansa să scapi cu
viaţă, chiar dacă înfunzi puşcăria…
— Prea scump… pielea mea preţuieşte mai mult răspunse cinic
Sandin.
— Poate în ochii tăi. Dar pe piaţă nu. Şi nu trebuie să-ţi evaluezi
cât mai bine şansele.
Sandin ezită un moment, măsurându-i cu o privire în care se
strânse toată febra urii sale. Apoi, adăugă grăbit:
— Ei, dar am pălăvrăgit destul şi maşina mă aşteaptă. Aşa,
încât…
Nedelea se aruncă ca un fulger apucându-l de picioare şi trase.
Criminalul căzu pe spate, scăpând pistolul din mână. Amândoi se
aruncară spre el. Nedelea îl prinse primul şi-l împinse cu mâna.
 O lovitură dată cu capul îl aruncă pe maior în perete. Acesta se
ridică însă imediat şi, cu pumnul strâns, lovi cu sete maxilarul drept
al agresorului său, care căzu în genunchi. O altă lovitură în plexul
solar îl scoase definitiv din circulaţie.
Căpitanul Cristea, care, cu pistolul în mână urmărea lupta, se
aruncă asupra criminalului şi îi puse cătuşele.
Într-un colţ al încăperii, nemişcată, pe acelaşi fotoliu, şedea Ileana
Sandin. Ochii ei, dilataţi de teroare, aveau o fixitate
înspăimântătoare. Cristea îi întinse un pahar cu apă, dar mâinile
femeii tremurau aşa de tare, încât vărsă conţinutul. Se ridică în
picioare şi merse până la bufet de unde scoase o sticlă de coniac şi
umplu un pahar pe care îl sorbi deodată. Apoi se servi din nou şi
duse paharul la buze, privind mereu la soţul ei.
Agasat de privirile ei insistente, Sandin izbucni:
— Dacă mai bea mult, îi creşte imaginaţia. Ar putea ieşi nepătată
ca o floare din afacerea asta.
Nedelea îl privi de parcă ar fi examinat o insectă sub un
microscop.
Deodată izbucni un plâns sfâşietor. Ileana Sandin se îndreptă
spre el ţinând în braţe o păpuşă pe care o alinta, şoptindu-i cuvinte
de mângâiere, în timp ce lacrimile i se prelingeau pe faţă şi de aici,
una câte una, udau această stranie arătare învelită în nişte scutece
pline de pete ruginii.
Nedelea înţelese.
Îi făcu un semn lui Cristea care ridică telefonul şi ceru Salvarea.
În timp ce Sandin era condus la sediul miliţiei, Cristea se adresă
maiorului:
— În orice caz, aţi riscat mult! Criminalul putea să tragă înainte
de a vă arunca asupra lui.
— Nu am riscat nimic, răspunse acesta imperturbabil. Pistolul n-
avea niciun cartuş în încărcător. Au fost scoase din vreme.
 Căpitanul rămase ca trăsnit. Într-un târziu, articulă:
— Atunci, pentru ce-aţi mai făcut asta?
Maiorul nu răspunse imediat. Îşi aprinse o ţigară şi trase cu
plăcere un fum. Apoi, urmărind cu mult interes rotocoalele albăstrii
care-i ieşeau din gură, zise încet, în timp ce o luminiţă i se aprinse în
ochi:
— Foarte simplu. Fiindcă dacă nu acţionam în felul acesta poate îl
împuşcam. Or, trebuia întâi să se demaşte şi, apoi, recunoaşte,
aveam nevoie de el viu.
— Ce-i drept, dar acţiunea a comportat totuşi şi o doză de risc,
zise Cristea.
— De acord, răspunse Nedelea gânditor, dar şi riscurile conferă
farmec meseriei noastre.
 CIRCUIT ÎNCHIS

— Ei, şi-a revenit Stamate? întrebă cu voce egală maiorul Sandu.

— Da, tovarăşe maior. Locotenentul Savin îi răspunse repede ca
şi cum ar fi aşteptat întrebarea. Numai că nu prea e-n apele lui.
Medicul de gardă mi-a acordat cinci minute să discut cu el.
— Şi ai reuşit să afli ceva?
Întrebarea maiorului purta amprenta unei nerăbdări stăpânite cu
greu şi locotenentul sesiză. Maiorul Sandu era recunoscut pentru
calm şi răbdare. De data asta se părea însă că şi lui îi puteau ceda
nervii. Savin se grăbi să răspundă:
— Nu prea mult, dar suficient pentru a confirma bănuiala
noastră, potrivit căreia agresorul a pătruns, se pare, în cameră prin
uşa de la balcon. Victima şedea la biroul său. Scria un raport cu
privire la unele nereguli pe care le găsise pe teren. Era grăbit;
trebuia să prezinte, după-amiază, referatul la direcţie. Obsedat de
timp, a privit pendula de perete cu câteva secunde înainte de a fi
atacat. Îşi aminteşte ora: era 17,25. A auzit un zgomot în spatele său.
Tocmai voia să se întoarcă, când primi lovitura. Aşa se şi explică
faptul, atestat şi în raportul medico-legal, că lama instrumentului, în
loc să-i atingă inima, a intrat sub omoplatul stâng şi, datorită
mişcării de întoarcere imprimate de corpul victimei, a alunecat de-a
lungul lobului pulmonar, fără să intersecteze vreun organ vital.
Evident, leziunea a provocat o hemoragie, care a putut fi însă oprită
la spital, intervenindu-se la timp. Stamate mi-a indicat şi câteva
persoane cu care se afla în stare conflictuală.
După ce locotenentul raportă şi stadiul cercetărilor, maiorul făcu
unele observaţii stabilind împreună acţiunile ce urmau să fie
întreprinse a doua zi.
— Şi nu uita, adăugă Savin, verifici paralel şi celelalte versiuni
 elaborate, fără a acorda dinainte credit special vreuneia dintre
ele. Şi acum dă-mi materialul să mă pregătesc pentru audierile de
mâine.

Primul fu ascultat Rică Vâzdoagă, vânzător la un magazin

alimentar.
— Desigur, îmi pare rău de cele întâmplate, spuse acesta, dar nu
mă miră. Nelu Stamate se cam lua de unii, de alţii, şi o fi dat peste
cineva, mai aprins, care i-a dat o lecţie.
— Consideraţi că a încerca să ucizi pe cineva constituie o lecţie?
— Nu, n-am vrut să spun asta… Mă gândeam la o bătaie, nu la
crimă.
— Aţi avut vreodată diferende, certuri sau alte conflicte cu
Stamate!
— Ne-am certat în câteva rânduri, cunosc şi ceilalţi vânzători
discuţiile noastre. Însă să ştiţi, eu nu sunt omul care se aprinde…
Nu-mi plac chestiile astea cu bătaie şi înjurături. Dar tovarăşul
Stamate mi-a zis de câteva ori că mă dă afară din serviciu. Deşi n-
avea niciun motiv…
— Unde şi când aţi aflat despre acest caz?
— Aici. Acum, la dumneavoastră, răspunse repede Vâzdoagă.
— De la cine?
— Păi. Cred că dumneavoastră mi-aţi spus că Stamate a fost
ucis?!
— Eu nu am spus niciodată aşa ceva. Am zis că a fost victima
unei agresiuni, că a fost o încercare de ucidere a unui om, atât!
— ??!
— Ei!
— Probabil am auzit pe sală, dar să ştiţi că se vorbeşte şi în oraş!
— Cum v-aţi petrecut timpul în ziua de luni, acum trei zile? reluă
maiorul. Mai precis, unde aţi fost, ce-aţi făcut?
 — După cum ştiţi, am fost în concediu atunci. Şi acuma, tot în
concediu sunt. Scoase un carneţel din buzunar pe care îl răsfoi încet.
Cred că eram pe drum: veneam de la Bistriţa…
— Mai concret, între ce ore aţi fost pe drum…
— Toată ziua. Am ajuns în oraş la orele 21,00.
— Bine, zise maiorul, vă rog să treceţi în camera alăturată, unde
să daţi o declaraţie amănunţită.
După plecarea lui în încăpere îşi făcu apariţia locotenentul Doru
Savin care, după ce îl întrebă din priviri pe maior, făcu loc unei
persoane să între.
— Vă rog. Poftiţi!
— Costache Drinca… se grăbi să se prezinte noul venit întinzând
buletinul de identitate. Sunt funcţionar, respectiv gestionar la
depozitul de mărfuri nr. 2, şi aş dori de la bun început să vă
precizez…
— Precizările pentru mai târziu, interveni maiorul cu un ton
calm, dar ferm. Acum vă rog să-mi răspundeţi la unele întrebări:
— L-aţi cunoscut pe Nelu Stamate?
— Evident, doar pentru asta m-aţi şi chemat.
— În ce relaţii eraţi cu acesta?
— Bune, foarte bune aş putea să zic. Am lucrat de multe ori
împreună, l-am ajutat când a fost cazul, m-a sprijinit şi el, că doar
oameni suntem, nu? Apoi clipi cu şiretenie către ofiţer:
— Ştiţi, se mai întâmplă în munca noastră să-ţi lipsească câte ceva
şi asta de obicei atunci când ai o „obligaţie”. Şi atunci ce faci?
Recurgi ba la unul, ba la altul să te ajute, nu? Aşa se fac relaţiile…
— Şi când se desfac, ce se-ntâmplă?
— Ei, trăim doar între oameni, numai lupul e uneori singuratic.
— Nu mi-aţi răspuns la întrebare.
— Are vreo legătură cu cazul pe care-l cercetaţi?
Pe maior îl surprinse puţin modul de a pune întrebarea.
Răspunse scurt: are!
— Păi când se desfac, încetează relaţiile!
— Unde vă găseaţi în ziua de luni şi cu ce v-aţi ocupat?
— Nu am nicio legătură cu crima, declară acesta. Precizez din
nou că luni am fost ocupat toată ziua. Nu m-am mişcat de la birou.
Între cinci şi şase după-amiază am lucrat la o situaţie… Am plecat
spre casă tocmai pe la şapte şi jumătate…
— Excelent, făcu maiorul, în acest caz vă rugăm să consemnaţi
cele ce ne-aţi spus, într-o declaraţie.
Ultimul fu ascultat Ion Fekete, funcţionar la depozit. Recunoscu
că se certase cu Stamate în câteva rânduri.
— Aţi avut certuri grave?
— Era greu să nu te cerţi cu omul ăsta; parcă îţi căuta pricină din
te miri ce. Era un tip foarte dificil.
— L-aţi ameninţat vreodată?
— Da, după ce m-a sancţionat în mod gratuit, i-am spus că mă
voi revanşa şi eu…
— Cum aţi înţeles această „revanşă”? îl întrebă maiorul cu voce
egală.
— Credeţi-mă, tovarăşe maior, nu doream moartea lui Stamate.
Omul spune multe la nervi… Vă rog să mă credeţi că n-am niciun
amestec în această faptă respingătoare şi sper că voi putea să vă
produc şi un alibi valabil.
— Sunteţi în căutarea unui alibi?
— Da, că altfel cum să-mi justific nevinovăţia?
— Dumneavoastră nu trebuie să vă dovediţi nevinovăţia, ci noi
trebuie să vă dovedim vinovăţia, dacă e cazul – interveni cu aplomb
locotenentul Savin.
— Deci, v-aţi pregătit un alibi, îl aveţi? întrebă maiorul amuzat.
— Trebuie să-l am. Numai că, vedeţi, luni după-amiază am
primit multă lume, mai ales delegaţi cărora le-am făcut formele
pentru ridicarea unor mărfuri din depozit, apoi am dat şi câteva
telegrame în provincie.
Am ajuns acasă spre seară, să tot fi fost orele opt.
— Cam subţire, alibiul! făcu Sandu.
— Altul n-am. Asta e!
— Daţi-i tovarăşului locotenent numele şi, eventual, adresa
persoanelor pe care le-aţi primit şi al celor provincie cărora le-aţi
telefonat, mai zise maiorul conducându-l până la uşă.

— Ei, ce părere ţi-ai făcut? întrebă maiorul pe locotenent cu o

voce obosită.
— Încă nu mi-am formal una, răspunse acesta. Am verificat
alibiurile lor. Toate stau în picioare! Aşa încât…
Urmă un timp de tăcere, după care maiorul spuse:
— Eu zic să ascultăm din depoziţiile făcute. Apăsă pe unul din
butoanele magnetofonului…
…Trecuse mai bine de o jumătate de oră de când ascultau.
Deodată, maiorul exclamă:
— Vrei să reiei încă odată pasajul ăsta? Ofiţerul derulă banda;
după ce o ascultă, maiorul zise:
— Ai realizat?
— La ce vă referiţi, tovarăşe maior? întrebă locotenentul, puţin
derutat.
— Ascultă, zise maiorul, pornind din nou magnetofonul… Şi
acum, atenţie mărită! Vocea se auzi clar: „Între cinci şi şase după-
masă am lucrat la o situaţie…”
— Stop banda, ordonă maiorul. Ei, îţi spune ceva asta?
Locotenentul îi privi întrebător un timp, apoi se bătu cu palma pe
frunte.
— Ora, tovarăşe maior. Drinca ţine să ne convingă că între cinci şi
şase după-amiază a fost la birou… De unde această insistenţă cu
privire la ora, exact la ora săvârşirii crimei? Cum putea Drinca să
cunoască ora la care s-a săvârşit fapta? Niciuna din întrebările puse
nu s-a referit la timpul în care s-a comis infracţiunea.
— Am impresia, făcu maiorul surâzător, că… centrala a început
să-ţi funcţioneze… Ce zici, mai stăm odată de vorbă cu el?
— Se mai pune o asemenea problemă?
— Până atunci pune în mişcare tot colectivul. Vreau o verificare
pe minute, dacă e posibil, a modului cum şi-a petrecut timpul în
ziua respectivă.

Ar fi important de stabilit dacă individul putea să părăsească incinta

depozitului fără să fie văzut, pe unde şi cât timp i-ar fi trebuit să
ajungă la locuinţa victimei şi înapoi. Mă rog, tot tacâmul.
— Am zburat, tovarăşe maior, spuse locotenentul, ridicându-se
vioi de pe scaun.
— O clipă, îi potoli maiorul elanul, mi-l aduci mâine, în jurul orei
8,00, nu acum, nu în seara asta.
— Dar… făcu locotenentul, puţin dezorientat.
— Am spus: mâine dimineaţă. Apoi, adăugă ironic: vreau să
doarmă liniştit la noapte!

Reaudierea lui Costache Drinca începu la ora stabilită, în

prezenţa celor doi ofiţeri, după procedura obişnuită.
 Întrebările se succedau metodic, investigând la început mai ales
aspecte colaterale, apoi relaţiile acestuia cu victima. Treptat, pe
nesimţite, atinseră fondul problemei. Drinca susţinea cu obstinaţie
că între orele 17,00 şi 18,00 se afla în depozit.
— Foarte bine, concedă maiorul, dar nu înţeleg de ce susţineţi cu
atâta siguranţă că între aceste ore aţi lucrat în depozit. S-ar putea să
vă înşelaţi asupra orei. Şi pe urmă nu văd întrucât faptul respectiv
ar avea vreo semnificaţie?
— Cum adică nu are nicio semnificaţie, răspunse acesta vexat.
Doar în acest timp s-a comis crima?.
— De unde ştiţi dumneavoastră acest lucru? întrebarea maiorului
căzu brusc, scurt, ca o lovitură de ghilotină.
— Păi, cum de unde ştiu, doar dumneavoastră mi-aţi spus! Sau
poate tovarăşul locotenent! răspunse acesta cu un glas nesigur,
întorcându-şi privirea disperată spre tânărul ofiţer.
La început maiorul surâse. Apoi, ochii săi negri se îngustară tot
mai mult. Glasul sună însă distant şi inexpresiv:
— Te înşeli fundamental, Drinca, nimeni din cei de-aici n-a
pomenit despre timpul când s-a comis omorul, iar altcineva nu ştia,
evident, în afară de criminal!…
O clipă individul rămase cu gura deschisă, după care sări brusc
în sus, apucă scrumiera de pe masă şi o azvârli spre capul
maiorului. În timp ce acesta se feri, Drinca răsturnă masa şi se
repezi la fereastră. Dar locotenentul Savin fu mai rapid decât el.
Piciorul ofiţerului îl ajunse când se afla în aer trântindu-l la pământ.
Cu ochii întunecaţi de ură infractorul scoase un şiş din mânecă şi se
năpusti asupra ofiţerului. Acesta se feri în lături şi în trecere îl lovi
scurt cu muchia palmei. Căzu secerat.
— Frumoasă lovitură Savine, exclamă maiorul, şi când te
gândeşti că nu ai primit încă centura neagră?!
 În camera de lucru a şefului biroului judiciar era multă animaţie.
Se lucra la încheierea dosarului.
— Pregăteşte raportul, zise maiorul, dându-i locotenentului
câteva coli de hârtie acoperite de un scris energic.
Acesta luă hârtiile, făcu câţiva paşi, şovăi o clipă, apoi se întoarse
cu o privire întrebătoare.
— E ceva ce nu merge? îl întrebă maiorul.
— Ştiţi, în legătură cu mobilul, mi se pare că nu este suficient de
fundamentat pentru o asemenea…
— Ah, sunt de neiertat, locotenente; am uitat să-ţi spun câteva
amănunte. Ce vrei, îmbătrânesc şi eu. Aşadar, ascultă-mă. Îţi
reaminteşti că, în ziua în care am hotărât să-l reaudiem pe Drinca ţi
s-a părut oarecum ciudat faptul că am insistat să-l aduci a doua zi
de dimineaţă, cu toate că erai foarte grăbit să pui mâna pe el.
— Da, într-adevăr, mi s-a părut, dacă nu ciudat, oarecum
neobişnuit procedeul, mai ales că mi-aţi spus să-l las să aibă o
„noapte liniştită” şi mi-am zis…
— Ştiu, sau cel puţin îmi închipui ce ţi-ai zis în mintea ta.
Locotenentul roşi.
— Numai că, urmă imperturbabil maiorul, în ziua aceea şi,
bineînţeles şi noaptea, individul era sub urmărire… Luă o hârtie din
care citi: „La ora 23,15, numitul Drinca a părăsit locuinţa sa şi a luat-
o spre dreapta pe strada Ghiocel până la întretăierea acesteia cu
strada Cernat. Aici s-a oprit, şi-a aprins o ţigară, s-a uitat în urmă şi
apoi, parcă mai liniştit, a traversat, îndreptându-se spre depozitul
de mărfuri. Ajuns aici, s-a mai uitat odată împrejur şi a intrat
înăuntru. Am aşteptat un timp, apoi am pătruns în curtea unităţii
îndreptându-mă spre magazia centrală unde se zărea o fereastră
luminată. Am privit înăuntru. Drinca tocmai vărsa făină într-un sac
de hârtie cafenie, cum sunt, de obicei, cele în care se ambalează
zahărul tos…”
 Maiorul se opri din citit, reintroduse raportul în mapă, după care
continuă:
— Restul îl vei afla din acest material. Bineînţeles, a doua zi am
cerut să se facă un inventar inopinat la depozit în timp ce Drinca se
afla la noi în cercetare. După nici două ore, mi s-a telefonat că s-a
găsit o lipsă în gestiune de 38 000 lei, dar abia azi dimineaţă am
primit rezultatul final.
—  ???
— E vorba de un minus în gestiune de peste 250 000 lei, pentru
care Drinca va trebui, de asemenea, să fie tras la răspundere penală.

— Şi credeţi că Stamate ştia despre această delapidare?

— Nu cred că ştia! mai curând cred că intuia unele nereguli şi aşa
cum era el, cam tranşant, l-a ameninţat de introducerea unei revizii
contabile. De altfel, acest lucru este acum confirmat şi de martori.
— Deci, mobilul era…
— Disimularea unei delapidări deosebit de grave, pentru care
Drinca nu s-a dat în lături de la crimă. Iată adevărata faţă a
infractorului
 MADONA CU DOUĂ FEŢE

Vila „Clara”, aşezată într-o vale însorită, departe de oraş, era o

clădire veche dar cochetă, fiind construită iniţial în stilul unui chalet
elveţian. Noul ei proprietar, doctorul Ilarie Costin, o restaurase
după vechiul proiect, adaptând-o însă cerinţelor actuale, cu toate
instalaţiile necesare, pentru a-i conferi maximum de comoditate şi
funcţionalitate. Interiorul fusese aranjat cu mult gust de către soţia
sa, Clara, constituind o îmbinare fericită a mobilei stil cu exigenţele
esteticii moderne. Se mutaseră numai de şase luni. Doctorul
plănuise să se mute aici definitiv. După ce avea să iasă la pensie.
Adeseori obişnuia să se plimbe prin parcul spaţios, acum pustiu la
acest început de noiembrie. Îi făcea multă plăcere să-şi imagineze
cum va sădi trandafiri şi tuberoze, cum va tunde boschetele lăsate în
paragină de fostul proprietar. Nu mai avea mult până la pensionare,
aşa încât visul lui urma să devină în curând o realitate.
 Toate aceste gânduri îi trecură prin minte lui Costin în noaptea
asta când insomnia se lipise de el cu încăpăţânare. În urmă cu
câteva minute i se păru că aude zgomotul unei maşini. Dar ce să
caute un automobil aşa de târziu aici? Se uită la ceasul de pe
noptieră. Erau orele unu şi cincisprezece. Exact la unu şi douăzeci
începu să plouă. Se ridică din pat într-un cot şi privi pe fereastră.
Ploaia cădea în rafale, sub bătaia unui vânt îndrăcit măturând totul
în cale. Simţi o destindere apoi această stare fu izgonită de un
junghi care-i săgetă inima şi se insinuă în mâna stângă. Îşi duse
mâna la inimă. Un nou acces de anghină pectorală?! Al câtelea oare?
Luă un comprimat de nitroglicerină şi închise ochii. Durerea cedă.
În orice caz, se gândi el, procedase înţelept că urmase sfatul bunului
său prieten, medicul cardiolog Spânu, pe care-l chemase telefonic şi
care îi promise că va veni a doua zi la dejun. Iar la ora zece trebuia
să vină notarul. Da, era timpul să pună în ordine câteva lucruri. Se
încruntă. Dar dacă greşea? Familia lui… oare avea cu adevărat o
familie? Deodată simţi un curent de aer care se prelingea pe el.
— Tu eşti, Clara? întrebă el puţin agasat.
Nu primi niciun răspuns.
I se păru totuşi că distinge o formă în întuneric. Mâna pe care o
întinse spre noptieră răsturnă paharul cu apă, dar nu mai ajunse
până la butonul soneriei… Lovitura puternică îi reteză gestul. Avu
senzaţia că-i explodase capul. Încercă să ţipe, dar din piept nu-i ieşi
decât un geamăt gutural.
Cam după o jumătate de oră, Clara Costin telefona la miliţie. Nu
peste mult timp se auzi sirena autoturismului miliţiei din care
coborâră maiorul Dragoş şi căpitanul Feraru, însoţiţi de procurorul
de serviciu şi medicul legist. În timp ce medicul şi procurorul
trecură în camera victimei pentru a o examina, Dragoş începu
cercetările.
În afară de Clara, în vilă se mai afla Sandu Costin, fiul doctorului
din prima căsătorie, şi fratele Clarei, Dan Vieru, funcţionar.
Rugând-o pe soţia victimei să-l însoţească până în hol, maiorul o
pofti pe un fotoliu şi îi zise:
— Ştiu că vă vine greu, dar în interesul cercetărilor v-aş ruga să-
mi răspundeţi la câteva întrebări. De acord?

— Desigur, tovarăşe maior, făcu aceasta, ştergându-şi ochii cu o

batistă. O să-mi revin, dar ştiţi a fost atât de… neaşteptat!
— Vă înţeleg durerea, e firească. Dar…
 — Vă ascult.
— Aţi putea să ne relataţi când şi în ce împrejurări l-aţi găsit pe
soţul dumneavoastră?
Clara se concentră un timp, apoi răspunse hotărât.
— Puţin după ora unu patruzeci şi cinci…
— Drept să vă spun, mă nedumereşte puţin acest răspuns. Nu
dormiţi de obicei la ora asta?
— Ba da. Dar în ultimul timp, de când cu agravarea bolii soţului
meu, dorm şi eu cum pot gândindu-mă că s-ar putea să aibă nevoie
de ceva… ştiţi cum e când eşti neliniştit…
— Care era diagnosticul bolii decedatului?
— Anghină pectorală şi insuficienţă coronariană.
— Suferea demult de aceste boli?
— Bolile erau cronice. Cred că de mult mult timp. Nu mi-a spus
niciodată. Era o fire mai închisă. Când m-am căsătorit cu el era
cardiac, se trata, dar nu era grav. Medicul cardiolog care-l îngrijea
mi-a spus să-l supraveghez permanent şi să-l feresc pe cât posibil de
eforturi, de stressuri… Dar, cu firea lui voluntară şi temperamentul
său coleric, mi-era foarte greu să-l ajut. Nu mă lăsa. Lucra până
noaptea târziu, mai şi fuma uneori, se enerva din orice fleac…
— Să revenim la noaptea aceasta. V-aţi culcat neliniştită?
— Nu în mod special. Dar la ora aceea m-am trezit din somn cu
impresia că am auzit în camera soţului meu ceva, ca un geamăt
înfundat, pierdut. Mi-e greu să vă redau exact senzaţia pe care am
avut-o, dar intrasem în panică. Am alergat într-un suflet spre
dormitorul său şi am deschis uşa încet ca să nu-l trezesc. Era
întuneric şi nu-l puteam vedea prea bine. Mi s-a părut totuşi că
stătea într-o poziţie ciudată, nefirească. M-am apropiat de pat şi am
aprins lumina. Atunci, am văzut… înfiorător! Îşi acoperi faţa cu
mâinile
— Când l-aţi văzut pentru ultima dată în viaţă? Reluă Dragoş
imperturbabil, după un timp.
— La douăsprezece şi jumătate, răspunse ea cu o voce frântă.
— De unde ştiţi ora exactă?
— Am stat de vorbă în hol cu Sandu. Eram obosită şi se făcuse
târziu, după aprecierea mea. M-am uitat la ceas. Era ceasul
douăsprezece şi jumătate. M-am dus la el cu medicamente. Nu
ştiam dacă doarme sau nu. Mi-era teamă să nu facă o nouă criză.
Trebuia să-l supraveghez continuu.
— Din camera dumneavoastră? interveni căpitanul Feraru,
nemaiputându-se stăpâni. Dragoş îl privi intens până ce acesta îşi
plecă capul.
— Da, din camera mea. Nu voia să stau cu el. Era foarte categoric
în privinţa asta. Câteva nopţi m-am strecurat în dormitorul său fără
să ştie şi am dormit pe un fotoliu, până într-o dimineaţă când s-a
trezit înaintea mea şi mi-a făcut un scandal, de era să facă un infarct!
Azi noapte i-am adus un pahar cu apă şi o cutie de nitroglicerină
„Nitro-vis-retard” pe care i-o trimisese ieri doctorul Spânu. S-a
întors spre mine supărat, nu ştiu de ce, şi mi-a spus să pun cutia şi
paharul cu apă pe noptieră şi să nu-l mai deranjez.
— Aţi mai vorbit ceva cu dânsul?
— Nu. Am pus totul pe noptieră şi am ieşit.
— Nu aţi realizat ce l-a supărat?
— Nu-mi dau seama. Aseară era volubil, a jucat câteva partide de
şah cu fiul său, a glumit, într-un cuvânt, era într-o dispoziţie
excelentă.
— Era dispoziţia sa obişnuită?
— N-aş putea afirma acest lucru. Avea, cum s-ar zice, zile bune şi
zile proaste. Şi când era indispus, nimeni nu putea să stea în
preajma lui.
— Se pare că această indispoziţie a survenit după miezul nopţii.
Ce eveniment o fi produs-o?
 Clara Costin îl privi neliniştită, frământându-şi fără încetare
mâinile. Într-un târziu, izbucni:
— Nu ştiu, nu am de unde să ştiu!
Dragoş tăcu. Părea dus cu gândul. Prin urmare, dacă ar fi să cred,
totul e simplu: doctorul a fost asasinat între douăsprezece şi
jumătate şi unu şi patruzeci şi cinci! Apoi cu o voce din care
răzbătea o oarecare jenă Dragoş întrebă brusc, şi singur s-a mirat de
ce i-a ieşit pe gură.
— Vă iubeaţi soţul?
Clara nu răspunse imediat, vădit şocată şi ea de întrebare. După
un timp, zise:
— Îl respectam şi… l-am îndrăgit.
— Era gelos?
— Cred că da, cu toate că nu recunoştea acest fapt. Susţinea că
„dragostea de după căsătorie e ca plata unei datorii contractate.
Trebuie s-o plăteşti fiindcă ai semnat poliţa.”
— Înţeleg. Vă mulţumesc pentru relaţiile date. Deocamdată asta
ar fi totul. Dacă sunteţi amabilă v-aş ruga să-l poftiţi pe fratele
dumneavoastră până aici. Aş dori să-i pun câteva întrebări.
Clara Costin se ridică şi ieşi. În acest timp intră medicul legist,
însoţit de procuror. Dragoş privi întrebător spre medic, care, parcă
i-ar fi ghicit gândurile, spuse:
— Se pare că moartea a intervenit cu două, trei ore înainte.
Victima a fost lovită puternic cu un corp contondent, o rangă de fier
sau ceva asemănător, care i-a produs o fractură craniană, impact
frontalo-lateral. Detalii mai ample am să-ţi pot da numai după
autopsie.
— Adică?!
— Dacă-l transportaţi urgent, pe la douăsprezece!
Procurorul Şimandan se opri în dreptul maiorului:
— Vreţi să vă asist?
 — Deocamdată nu-i nevoie. Poate mă ajutaţi mai târziu.
— După ce terminaţi audierile poate treceţi pe la mine să
analizăm datele cercetării.
— S-a înţeles, răspunse Dragoş cu un ton vesel. Dacă vreţi, lăsaţi-
mi vreo două casete, am să vi le aduc înregistrate.
— Vedeţi că vi le imput dacă înregistrarea e slabă.
— Tehnic?
— Nu, criminalistic, zâmbi procurorul, ieşind pe uşă, în urma
medicului legist.
Maiorul se întoarse spre noul venit.
— Dumneavoastră sunteţi…
— Dan Vieru, fratele soţiei doctorului Costin, sau dacă preferaţi
altfel, cumnatul decedatului, 46 ani, funcţionar la „Autoservice”.
— În ce relaţii eraţi cu victima?
— În ce relaţii? Bune. Ne vizitam, ne făceam servicii în mod
reciproc, m-a ajutat în câteva rânduri.
— În ce fel v-a ajutat.?
— Băneşte, evident. Om de treabă… când nu era nervos!
— Pot să înţeleg că la nervi doctorul Costin se schimba?
— Ei, nu chiar fundamental. Dar atunci avea obiceiul să şi
jignească, fără alegere, pe mine, pe soţia sa, pe propriul lui fiu… Îţi
reamintea serviciile pe care ţi le-a făcut, mă rog, chestii de astea.
Oricum, însă, în societate era un om admirabil, politicos, spiritual.
— Cum se purta cu sora dumneavoastră?
— Bine… în general. La nervi însă… o mai brusca! V-am spus –
schimbă el subiectul – nu-l ierta nici pe Sandu. Îl mai şi pedepsea…
— Cum?
— Nedându-i bani de buzunar şi atunci acesta apela la mine. Mă
rog, mai avea şi el nevoie de o carte, rechizite, de un spectacol, de o
aventură… Maiorul îl întrerupse brusc:
— Când aţi venit azi noapte la vilă?
 Acesta reflectă câteva clipe, apoi cu o voce fermă răspunse:
— Cu aproape o jumătate de oră înaintea dumneavoastră,
tovarăşe maior. Mai precis, adăugă el, la orele două şi douăzeci.
Clara încuviinţă din cap.
Dragoş continuă interogatoriul cu o voce detaşată:
— Veniţi adeseori în vizită la o asemenea oră?
— Nu prea, veni răspunsul prompt al acestuia. Dar aseară soră-
mea mi-a telefonat acasă, comunicându-mi intensificarea crizelor de
inimă ale soţului său, cerându-mi să-l caut pe medicul cardiolog şi
să-i aduc aici.
— Şi l-aţi căutat?
— L-am căutat, dar nu l-am găsit. Am lăsat vorbă menajerei sale
să vină cât mai urgent posibil la vila „Clara” iar eu m-am repezit
aici. Nu am putut pleca imediat din cauza ploii şi am ajuns târziu,
după moartea cumnatului meu.
Dragoş privi pe fereastră în timp ce căpitanul Feraru lua notiţe.
Ploaia continua să cadă fără întrerupere. Era de aşteptat. Cu două
zile înainte se întâmplase la fel. Apoi vântul uscă străzile. Ieri mai
credea într-o zi însorită, mai mult sperând decât crezând în
prevederile meteorologice. Dar noaptea schimbase „harta
sinoptică”. Gropile de pe şosea pline de noroi stăteau mărturie. Şi ce
n-ar fi dat să petreacă un sfârşit de săptămână plin de soare. Şi
promisese… se desprinse brusc din gânduri, întorcându-se spre
Clara:
— Unde aţi fost între douăsprezece şi jumătate şi unu patruzeci şi
cinci? o întrebă maiorul pe Clara cu o voce puţin schimbată.
Surprinsă de întrebare, Clarei Costin îi năvăli tot sângele în faţă,
apoi, revenindu-şi, răspunse puţin nesigură:
— În camera mea, ca de obicei. Ştiţi, între camera mea şi cea a lui
Ilarie… a fostului meu soţ, este instalată o sonerie şi când avea
nevoie de ceva…
 — Eraţi singura în cameră? o întrerupse maiorul.
— Desigur, răspunse Clara, roşindu-se uşor, şi maiorul remarcă
acest „desigur” rostit parcă puţin precipitat.
— Şi… a sunat!
— Nu, doar v-am explicat mai înainte.. Nu vă înţeleg. Vreţi să
insinuaţi că aş fi vrut…
— Nu vreau să insinuez nimic. Pun doar întrebări de rutină. Eraţi
singură în cameră?
Clara se roşi. Se vedea că făcea eforturi disperate pentru a-şi
menţine calmul.
— Bineînţeles! Cu cine să fi fost?
— Nu ştiu, eu am întrebat doar. V-aş ruga să fiţi amabilă şi să-l
chemaţi pe fiul dumneavoastră. Acesta intră în cameră.
— Sunteţi Sandu Costin, student la Facultatea de electronică, fiul
doctorului Ilarie Costin, decedat?
— Nu tocmai exact, făcu Sandu, cu un ton neutru. Într-adevăr am
fost student… în prezent sunt exmatriculat.
— Din ce cauză?
— Fleacuri. Frecvenţă slabă plus unele mici „împrumuturi” de la
colegi pe care le-am restituit cu o oarecare întârziere. A mai fost şi
un scandal… dar nu vă faceţi probleme, nu erau de competenţa
miliţiei.
— Nici nu-mi fac probleme, tinere. Poate, mai curând ar trebui să
vă faceţi dumneavoastră! În sfârşit, tatăl dumneavoastră ştia despre
aceste „încurcături”?
— Despre care din ele?
— Despre toate sau, mai exact, despre noul dumneavoastră statut
exuniversitar?
— Frumos spus! Nu, nu ştia încă… Apoi, întorcându-se spre
Clara, adăugă: dar cred că n-ar fi întârziat să afle, cel târziu azi
dimineaţă. Ştiţi, era bolnav de inimă şi a fost cruţat. Cred că vestea
i-ar fi provocat un infarct. Dacă asasinul ar fi ştiut, putea să-l ucidă
în alt mod. Nu-i aşa mămică?
Clara îi aruncă o privire furioasă, fără însă a spune ceva.
Făcându-se că nu a observat reacţia acesteia, Dragoş continuă:
— Cum v-aţi petrecut timpul între orele douăsprezece şi jumătate
şi unul patruzeci şi cinci.
— Dormeam în camera mea.
— Eraţi singur?
— Evident, cu cine să fi fost?
— Limitaţi-vă să răspundeţi la întrebarea formulată. Aşadar…
Tonul plin de siguranţă al tânărului începu să scadă. Vocea îi
tremura destul de vizibil.
— Eram singur!
— La ce oră v-aţi culcat?
— În jurul orelor douăsprezece…
— Aţi auzit ceva suspect?
— Nu, cel puţin nimic din ce ar fi putut să-mi reţină atenţia în
mod special. Am adormit imediat. M-am trezit din somn la ţipetele
Clarei, care striga după ajutor. M-am repezit spre dormitorul tatii şi
acolo l-am văzut…
— În timp ce mama dumneavoastră vitregă a mers la telefon, ce
aţi făcut?
— Am stat înlemnit în cameră, fără să reuşesc să-mi desprind
ochii de la tabloul înfricoşător pe care l-am văzut.
— Aţi atins vreun obiect?
— Nu m-am atins de nimic!

În biblioteca vilei.. Clara”, având în faţa lor doua cafele aburinde,

maiorul Dragoş şi căpitanul Feraru analizau primele rezultate ale
cercetării.
— Doi suspecţi fără niciun alibi care să stea cât de cât în picioare,
începu Feraru. Auziţi!
„Am fost în camera mea!” sau „dormeam în camera mea”.
Verificaţi dacă nu vă convine răspunsul meu! Practic, atât Clara cât
şi Sandu ar fi putut să-l ucidă pe doctor.
— Şi mobilul? întrebă Dragoş.
— Mobilul? Ei, da, mobilul! Să vedem cine a profitat sau ar fi
putut profita de moartea doctorului. Nu ştiu, dar am impresia că
acesta nu se prea bucura de dragoste în sânul familiei.
— Fiul victimei a fost exmatriculat din Facultatea de electronică
în urma unui scandal care a pus capac deselor sale absenţe de la
cursuri.
Doctorul chemase pentru ora zece un notar iar pentru dejun îl
invitase pe medicul cardiolog care-l îngrijea. Poate voia să-şi
schimbe testamentul, dezmoştenindu-l pe fiul său, după
exmatricularea din facultate. Acesta, prinzând de veste…
— …L-a suprimat, nedându-i posibilitatea să-şi materializeze
intenţia, îi completă maiorul deducţia. E o versiune atrăgătoare, dar,
nu ţine!
— De ce?
— Fiindcă, primo: doctorul nu ştia încă de exmatriculare;
secundo: victima nu ar fi recurs la o asemenea măsură în extremis,
întrucât pe de o parte îşi iubea fiul, evident în felul lui, iar pe de altă
parte, nu era chiar aşa de îndrăgostit, încât să-i lase toată averea
Clarei.
— Nu vă supăraţi, replică Feraru, dar în materie de dragoste
„întârziată”, unii oameni, independent de cultura şi educaţia lor, îşi
mai pierd raţiunea…
— Ce mobil ar fi putut avea soţia victimei, întrebă şi se întrebă
Feraru.
— Să nu uităm că doctorul avea peste şaizeci de ani, iar soţia lui
numai douăzeci şi şapte.
 — Deci cu trei ani mai mult decât „fiul” ei vitreg. Această a treia
nevastă a lui Costin ar fi putut… ei da, de ce vă miraţi, putea să aibă
anumite „înclinaţii” mai mult decât materne faţă de Sandu.
— Iar doctorul, prinzând de veste, într-un fel sau altul, a vrut să
omoare două muşte dintr-o lovitură. Chemând notarul, şi-a
semnat…
— Testamentul?
— Nu, condamnarea la moarte!
— Interesantă versiune! exclamă Feraru, căzând pe gânduri. De
altfel, soţia victimei, deşi se străduieşte electiv, nu prea reuşeşte să
se arate îndurerată de moartea soţului ei. Dimpotrivă, am impresia
că pare uşurată, mai adăugă Feraru.
— Şi asta o incriminează?
— N-aş putea afirma. Mai curând, am impresia că o
dezvinovăţeşte; sau e o actriţă formidabilă! În orice caz, fără
probe… supoziţiile mele n-au acoperire. Numai dacă nu…
— …Dacă nu?
— Dacă nu cumva a aflat de intenţia doctorului de a schimba
testamentul şi, suprimându-l, personal sau cu ajutorul unui
complice, a realizat un dublu scop: înlăturarea unui soţ incomod şi
inculparea fiului acestuia, urmată de moştenirea întregii averii…
Vilă, maşină, bijuterii, bani… îşi termină Feraru gândul.
Dragoş îl privi insistent. Evident, o asemenea ipoteză nu putea fi
eliminată dintr-un foc. Totuşi, parcă ceva nu se învârtea rotund. Se
pomeni întrebând:
— Să-l fi ucis cu sânge rece!
— Şi de ce nu?
— Relaţiile celor doi soţi erau chiar atât de rele?
— Nu, erau destul de normale… în aparenţă.
— Ce vrei să insinuezi?
— Vreau să spun că, în societate, se comportau normal, dar că în
realitate, mai ales în ultimii ani, căsnicia lor era un şir întreg de
certuri.
— De ce nu a divorţat doctorul?
— Poate că nu avea motive temeinice şi apoi… Era la a treia
căsătorie!
— Informaţiile sunt sigure?
— Mai există două vile în imediata apropiere, ai căror locatari
sunt ceva mai vorbăreţi.
Maiorul stătu în cumpănă. Argumentele căpitanului nu erau
chiar de ignorat. Mai ales că, la un moment dat, privind-o pe
frumoasa Clara şi el se gândise la posibilitatea unei asemenea
alternative. Oricum, deocamdată, toate acestea erau simple ipoteze
de lucru, care puteau fi valorificate după o confirmare practică.
Dragoş îşi aprinse o ţigară, după care reluă:
— Admit că formularea versiunilor este pertinentă. O să le
verificăm pe rând. Din toate, numai una trebuie să rămână în
picioare, care să fie confirmată prin dovezi de netăgăduit. Atunci
vom avea adevărul, întreg adevărul!

Îmbrăcat pentru plecare, Dan Vieru îl aştepta în hol.

— Credeţi că m-aş putea întoarce la serviciu? se adresă el
maiorului cu o voce calmă.
— Desigur, răspunse acesta. Vă rog să aşteptaţi numai o clipă.
Mă întorc îndată. Şi ieşi din cameră.
După câteva minute apăru cu un plic în mână.
— Aş avea o rugăminte, reluă el, conducându-l pe Vieru până la
maşină.
— Vă rog, cu multă plăcere, dacă-mi stă în putinţă.
— Puteţi să lăsaţi acest plic la sediul miliţiei, ofiţerului de
serviciu? După câte ştiu, este în drumul dumneavoastră.
— S-a făcut tovarăşe maior, zise Vieru. Apoi se sui în autoturism
şi introduse cheia de contact. Făcu un semn cu mâna şi demară
uşor. Maiorul privi lung în urma lui. Dacia lui Vieru strălucea în
lumina soarelui. Genţile argintii aruncau fulgere albe şi rotunde.
Puţin mai departe, sub crengile desfrunzite ale unui copac, maşina
lui aştepta cuminte.
Maiorul se încruntă o clipă. Se întoarse brusc pe călcâie şi, urcând
în grabă scările vilei, se îndreptă spre telefon. În timp ce ridica

receptorul privi gânditor prin fereastră autoturismul său. Se gândi

că trebuia să-l spele. Pe de altă parte, merita să se poarte mai atent
cu bătrână lui Dacie. Doar ea îl ajutase să…

În biroul spaţios al formaţiunii judiciare de la sediul miliţiei

municipale maiorul Dragoş şi căpitanul Feraru consultau
fotogramele unor planşe în care erau evidenţiate comparaţii de
creste papilare, când sună telefonul. Dragoş ridică receptorul,
ascultă câteva clipe, apoi zise:
— De acord, să vină.
Şi pentru că Feraru se ridică să plece, îl opri cu un gest:
— Rămâi, am nevoie de tine.
După câteva clipe se auzi o bătaie la uşă şi ofiţerul de serviciu îl
introduse pe Dan Vieru, care se opri puţin descumpănit, apoi, la
invitaţia maiorului, se aşeză pe un scaun.
Se lăsă tăcerea. Dragoş îşi miji ochii şi-l privi pe Vieru aşa cum ai
examina o reptilă. Un timp acesta îi susţinu privirea, apoi lăsă ochii
în jos. Într-un târziu, sparse tăcerea:
— Poate vreţi totuşi să-mi spuneţi pentru ce am fost adus aici?
Dragoş îşi aprinse o ţigară, fără să răspundă.
Vieru reluă nervos:
— Aş dori să vă declar că protestez împotriva faptului că am fost
adus aici. Vă atrag atenţia că timpul meu e preţios şi mi se plăteşte.
Am impresia că devin obiectul unor tracasări inutile. Mai doriţi alte
relaţii? Cred că v-am spus tot. Vreţi să aflaţi ceva în plus? Puteaţi să-
mi telefonaţi, nu? În sfârşit, poate îmi spuneţi totuşi de ce am fost
adus aici şi să isprăvim acest joc…
Dragoş, care îl fixase tot timpul în care ţinuse această tiradă, îl
întrerupse deodată:
— Domnule Vieru v-am adus aici să ne spuneţi „cum” l-aţi ucis
pe doctorul Ilarie Costin?
Vieru păli iar privirea i se înceţoşa, realizând ca în vis ţăcănitul
maşinii de scris, care venea de undeva din spatele său, unde se afla
dactilografa care înregistra dialogul.
Când ofiţerul de miliţie se prezentă la el, rugându-l să-l
însoţească la miliţie, ceva, ca un ghemotoc, începu să i se mişte în
capul pieptului, dându-i o senzaţie stranie şi dureroasă de parcă ar
fi înghiţit un cactus.
Încercase să se liniştească, zicându-şi că fusese chemat să dea o
simplă declaraţie, poate în legătură cu sumele de bani
„împrumutate” lui Sandu Costin, în contul moştenirii. De altfel îşi
pregătise şi un răspuns plauzibil. N-aveau decât să verifice de unde
avea bani. Mătuşa lui de la Sibiu murise la timp… ca să-l servească,
aşa că… Urcase scările la biroul judiciar căutând să-şi confecţioneze
o mină de om plictisit, dar eşuase lamentabil. Simţise chiar o
senzaţie de greaţă. Acuzaţia era acum directă, fără echivoc şi
simplitatea cu care fusese pusă întrebarea îl paralizase. Ce putea să
facă, ce putea să spună?
Deschise gura, trase aer, apoi o închise la loc. De-abia acum
realiză că maiorul nu-l întrebase „dacă” a ucis, ci, cum” a ucis! Era
limpede!
Dragoş, care-l urmărea cu privirea, interveni din nou:
— Avem probe concludente. În primul rând amprentele pe care
le-ai lăsat pe palierul de pe noptiera victimei. Priveşte. Îi arătă o
fotogramă cu comparaţii de urme papilare.
— Ce… ce motiv aş fi avut – bâigui el – să-l ucid pe doctorul
Costin? Este… era cumnatul meu şi eram doar în relaţii foarte bune.
Cine poate să creadă aşa ceva?
— Cu toate că bănuiam ceva, până când am citit ciorna
testamentului – pe care dumneata ai căutat-o zadarnic, dar eu am
găsit-o – mai aveam unele reţineri.
Dar după ce am discutat cu notarul, m-am lămurit pe deplin.
Luase un prim contact cu doctorul Costin pe când acesta era încă
în „viaţă” şi, ca urmare, era la curent cu noile dispoziţii
testamentare, fapt pe care, desigur, nu aveai de unde să-l cunoşti…
Vieru reflectă cu febrilitate. Evident, maiorul are unele atuuri, dar
poate că acestea ar putea fi răsturnate în instanţă. Dacă ştie numai
atât, înseamnă că are încă lacune serioase Ce ar fi dacă i-ar lăsa
impresia că-i călare pe situaţie, iar el, între timp să-şi pregătească
contraatacul? Vreţi „Kriegspiel” domnilor, am să vă ofer unul, dar o
să vă roadeţi unghiile la urmă. Îşi compuse o figură de om necăjit.
— Cred că vă daţi seama de gravitatea învinuirii pe care mi-o
aduceţi. Nu pot decât să repet, de ce să-l fi omorât? Costin mă trata
ca pe un frate mai mic. Îmi dădea sfaturi…
— Bani…
 — Exact, bani. Asta e. De ce să fi secat eu voluntar izvorul care
mă alimenta permanent? Măcar nu sunt stupid!
Dragoş interveni cu o voce albă:
— Degeaba încerci să câştigi timp, Vierule. Timpul nu lucrează în
favoarea dumitale. „Izvorul” pentru dumneata nu au fost banii
doctorului Costin, cu toate că nu te-ai sfiit să sustragi şi cei zece mii
de lei ce se găseau în noptieră. Obiceiurile sunt mai puternice!
Cu o voce din care răzbătea o doză de sarcasm, Vieru întrebă:
— Nu mai spuneţi! Dar ce atunci?
— Tabloul reprezentând o „madonă” de Botticelli pe care l-ai
furat în noaptea crimei şi pe care, a doua zi, l-ai predat cetăţeanului
străin Frank Richard Wiener pe terasa hotelului „Continental”.
Apropo, cât ai luat pe el?
Vieru încremeni. Îşi duse mâna la frunte apoi o întinse după
paharul cu apă pe care i-l întinse Feraru. Se bâlbâi:
— Înseamnă… că am fost urmărit?
— Dumneata ce crezi?
Vieru nu răspunse la această întrebare.
— Mi-a dat o sută de mii de lei şi zece mii de mărci, bodogăni
cătrănit. Dragoş fluieră admirativ:
— E ceva, dacă avem în vedere că tabloul e un fals. Sau poate
Wiener a plătit acest preţ „derizoriu”, fără să ştie?
Vieru holbă ochii, apoi zise:
— Nu înţeleg?!
— Vrei să spui că nu ştiai că „Botticelli” era un fals?
— De unde dracu să fi ştiut? Ce, eu sunt specialist în pictură?
Omul l-a văzut, l-a plăcut şi a lansat comanda.
Puţin tulburat, căpitanul Feraru interveni:
— Vrei să spui că…
Vieru îi răspunse flegmatic, ca un om care nu mai avea nimic de
pierdut:
 — Ei, da, vreau să spun că Wiener a fost cu mine la vilă acum
două luni, desigur în lipsa lui Costin. Altceva mai vreţi să ştiţi?
— Lasă comedia, Vierule, interveni maiorul. Spune unde-i
tabloul original?
— Nu ştiu nimic. Oare să-l fi schimbat cineva?
— Poate sora dumitale? Sau…
— Ce aveţi cu ea?
— Nimic, doar că va trebui să dea tabloul care nu-i aparţine ei…
şi care, de fapt, nici nu a fost declarat la patrimoniul cultural!
Căpitanul Feraru interveni prompt, consultându-şi ceasul.
— De fapt, la ora asta, tabloul trebuie să fie pe drum.
Vieru privi de la unul la altul. Pe faţa lui se putea citi o gamă
întreagă de sentimente, spaimă, disperare şi, în cele din urmă, ura, o
ură cumplită.
Dragoş întrebă:
— Cine mai ştie de asasinarea doctorului Costin?
— Ce vreţi să insinuaţi? Că aş fi avut un complice? Nu, n-am
avut niciun complice…!
— Prin urmare, recunoşti! interveni rapid Feraru.
Vieru se întoarse spre el cu un rânjet.
— Nu recunosc nimic. Mai aveţi şi alte probe?
— Poate, răspunse Dragoş.
— Ei, asta-i bună! maiorul continuă imperturbabil: Vrei să ne
spui la ce oră ai venit la vilă în noaptea crimei?
— Ce rost are întrebarea asta? Mi-aţi mai pus-o. Aha, e o capcană.
Numai că eu nu mă contrazic. E bine?
— Răspunde la întrebare.
— Dacă ţineţi neapărat, ei bine. Nu pot decât să repet. În jurul
orei două şi douăzeci!
— Exact, aşa ai declarat. Numai că ai minţit şi atunci ca şi acum.
Ai omis unele detalii din pregătirea crimei.
 — Şi care ar fi aceste detalii atât de importante?
Dragoş nu răspunse imediat, aprinzându-şi o nouă ţigară. Căută
ceva pe masă, apoi urmă, fluturând o hârtie.
— În noaptea crimei ploaia a început să cadă la orele unu şi
douăzeci. Iată buletinul meteorologic.
— Şi ce-i cu asta?
— Ca urmare, pe drumul ce ducea la vilă erau multe bălţi cu
noroi. Când m-am uitat la maşina mea îmi venea să-i plâng de milă.
Şi genţile şi caroseria erau stropite cu noroi de sus până jos…
— Şi ce-mi pasă mie de noroiul de pe maşina dumneavoastră?
— Puţină răbdare, că ajungem şi aici: vezi, Vierule, nu există
crimă perfectă. Trebuie doar să ştii să descifrezi cartea de vizită pe
care o lasă criminalul la faţa locului. În speţă autoturismul dumitale
era „curat ca lacrima”, probabil că l-ai spălat în ziua respectivă.
Dacă ai fi sosit la vilă la ora pe care o pretinzi – două şi douăzeci,
autoturismul, care în mod obligatoriu trebuia să treacă peste gropile
de noroi, ar fi fost murdar, stropit… detaliu pe care l-ai scăpat din
vedere. Se întâmplă şi unor criminali mai versaţi să comită
asemenea erori de calcul… Prin urmare, ai ajuns la vilă „înainte” de
începerea ploii, ai pătruns în dormitorul doctorului Costin, l-ai
asasinat cu sânge rece, ai luat tabloul şi banii, apoi ai dispărut,
revenind „după” descoperirea crimei!
Vieru privea posomorât covorul.
Profitând de momentul psihologic, Feraru interveni.
— Cu ce l-ai lovit?
Acesta ridică capul şi întrebă cu o mirare prefăcută:
— Cum, nu aveţi încă arma crimei, corpul delict? Păi atunci cum
o să dovediţi vinovăţia mea? Poate printr-un interogatoriu de
gradul al treilea, nu? Cum s-ar zice, de la infractor la probă?!
Dragoş îl opri.
— Linişteşte-te Vierule. Îţi închipui că nu ne vom lipsi de corpul
delict… mai ales că pe levier au fost depistate pete de sânge din
grupa victimei!
Vieru se făcu şi mai mic pe scaun. Maşina de scris se opri parcă
urmărindu-i prăbuşirea. În cameră se instala o linişte grea,
apăsătoare, pe care Vieru o simţea cum îi apăsa umerii. Îşi propti
bărbia în piept. Se gândi că-i pierdut. Oare nu mai exista nicio
soluţie salvatoare? Să mărturisească! Asta ar fi ceva. Poate s-ar ţine
cont la întocmirea dosarului. Pe dracu! Nu aveau ei nevoie de
mărturisirea lui. Aveau probe cu vagonul. Blestemată neglijenţă!
Amprentele sale lăsate pe pahar erau însă proba cea mai
zdrobitoare. Era evident că acestea nu aveau cum să ajungă acolo
decât dacă ar fi luat paharul în mână. Şi acel cineva era el. Se
speriase atunci când victima răsturnase paharul. Dealtfel au şi
mobilul şi arma crimei… de ce oare n-o fi aruncat levierul, în loc să-l
ascundă în maşină. Auzi, culmea prostiei, tocmai în maşină! Deci s-
a dus totul pe apa sâmbetei… şi banii şi valuta, ba chiar şi tabloul
original! Dar dacă ar obţine o calificare juridică mai avantajoasă a
faptei sale, eventual nişte circumstanţe atenuante? Se hotărî:
— Am să vă răspund la prima întrebare domnule maior…
Da, eu singur l-am ucis pe doctorul Costin, dar nu cu
premeditare şi iată cum…

Analizarea cazului avu loc în biroul procurorului Şimandan cu

participarea celor doi ofiţeri. Răsfoind filele dosarului procurorul
tocmai spunea:
— În fine, am reuşit să-l demascăm complet. Şi-a dat seama că nu
poate merge la infinit cu susţinerile lui aberante.
Dragoş întrebă zâmbind:
— Cu negarea premeditării?
— Da. Interesant individ. Are psihologia tipică unui criminal.
Recunoaşte doar când i se pun probele în faţă, una câte una. Numai
când s-a convins că asasinatul este demonstrat până la evidenţă, a
recunoscut!
— Criminalul nu a acţionat la întâmplare. Totul făcea parte dintr-
un plan concertat, inclusiv încercările sale de a-i implica pe alţii…
spuse căpitanul Feraru.
Procurorul ezită puţin, apoi, întorcându-se spre Dragoş, îi spuse:
— Ştii că, în cursul interogatoriului, te-a ameninţat cu moartea?
Maiorul zâmbi.
— Dacă m-aş fi sinchisit de fiecare dată, când un ticălos m-a
ameninţat cu moartea, aş avea ficatul ca un butoi plin de icter!
Procurorul îl privi lung, admirativ, apoi zise:
— Vrei să mă lămureşti şi pe mine asupra unui lucru?
— Cu plăcere, dacă-mi stă în putinţă.
— Ai ştiut de la început că Vieru este criminalul?
Dragoş râse amuzat:
— Nu, n-am ştiut.
— Dar l-ai bănuit, nu?
— Evident. Nu-l puteam scoate din cercul de suspecţi cu toate
că… interveni Feraru.
— Eu eram de părere că e singurul care avea un alibi puternic, cel
puţin aparent, care-l scotea din cauză!
Maiorul relevă pe un ton neutru:
— Sau îl implica, având în vedere textura cazului. Să mă explic:
nu poţi aprecia un asasinat ca un fapt în sine. O crimă se desluşeşte,
în nouă cazuri din zece, prin caracterul victimei, prin personalitatea
sa, prin acţiunile ei…
Feraru nu se putea abţine, intervenind cu zâmbetul pe buze:
— „Victimologie”… plus puţină şansă.
— Voi reveni şi la asta. Deci, atâta timp cât nu ştiam cine a fost
victima, ce fel de om era, relaţiile şi preocupările ei, nu puteam
determina nici genul de individ care ar fi putut s-o suprime. Mai
precis nu-l puteam situa pe asasin. Cui prodest? Mobilul era puţin
confuz, apoi niciun membru al familiei nu avea alibi. Singurul care
avea…
— Era criminalul! făcu procurorul.
— Aşa este, însă acest fapt nu poate fi absolutizat, vreau să spun
că el nu constituie o judecată de valoare ce poate fi generalizată.
Fiecare caz are trăsăturile sale specifice, individualitatea lui…
— Dacă Vieru era unul din suspecţi – reluă procurorul – de ce i-
aţi încredinţat plicul să-l ducă la miliţie?
— De fapt în plic nu erau decât nişte foi albe de hârtie. Aveam
însă nevoie de altceva… Pe noptiera victimei am găsit un milieu ud
şi un pahar care conţinea puţină apă. Am presupus…
— …că paharul fusese răsturnat şi apoi repus la locul său de
cineva – completă Şimandan – de cineva, care nu putea fi victima
deoarece nu ar fi avut timp pentru asta, nici de soţia doctorului
întrucât atunci i-ar fi adus un alt pahar cu apă şi ar fi schimbat
milieul…
— Exact, reluă Dragoş. Rămânea doar acel „cineva” care în mod
obligatoriu, trebuia să fi lăsat ceva urme digitale pe acest pahar.
Ceea ce s-a şi pus în evidenţă prin expertiza dactiloscopică. Paharul
purta amprentele digitale ale doctorului, ale soţiei sale şi…
— Ale criminalului! întregi procurorul.
— Exact. Dar bănuiala mea s-a conturat atunci când urmărindu-l
cu privirea pe Vieru demarând cu Dacia lui albă sclipind de
curăţenie, întorcându-mă am zărit maşina mea plină de noroi!
— Şi de tablou când ai aflat?
— Acesta-i meritul lui Feraru. El a avut sarcina de a se ocupa de
Sandu Costin.
Chestiunea schimbării testamentului era revelatoare, dar poate
nu suficient de convingătoare. Mi-am zis că ar trebui să mai
insistăm. Pentru motivarea unei crime, oricum, se cerea ceva mai
puternic. De altfel eram de părere că Sandu nu este un tânăr
irecuperabil pentru societate…

Şi, întrucât căpitanul Feraru se tot foia pe scaun, maiorul îi făcu

semn să continue. Acesta parcă numai atâta aştepta:
— Am început să mă ocup puţin de acest tânăr. Avea tendinţa de
a trăi uşor, de a avea bani mulţi, anturaj… distracţii. Ca substanţă,
nu era un om rău. I-am studiat dosarul de la facultate, am stat de
vorbă cu mai mulţi colegi de-ai lui, cu unele cadre didactice. Făcuse
câteva prostii, ce-i drept, dar altele, mai numeroase, i-au fost puse în
spinare de câţiva binevoitori. I s-a clarificat situaţia, a fost reprimit
în facultate şi… am devenit prieteni. De fapt, i-am spus tovarăşului
maior că merită să ne ocupăm de el atunci când, fără a i se cere ceva,
a venit la mine în timpul cercetării de la vilă şi mi-a sesizat o serie
întreagă de fapte printre care şi dispariţia tabloului. Aceasta a
permis de altfel şi punerea sub urmărire a lui Vieru ceea ce ne-a
condus la „preacinstitul” negustor Wiener, care, în timp ce încheia
unele afaceri, a lansat şi o comandă particulară…
Ridicându-se în picioare, procurorul Şimandan zise:
— Deci putem considera dosarul încheiat.
Totuşi, trebuie să recunoaşteţi că aţi avut şi puţin noroc cu ploile
astea?!
Dragoş îşi aprinse o ţigară, trase câteva fumuri, adânc, apoi zise:
— Desigur că am avut şi puţin noroc… Dar parcă e mai bine când
îţi organizezi singur norocul!

O SCRISOARE DE ADIO

Telefonul sună odată lung, apoi se opri. După un timp mai sună
odată. Într-un târziu, o mână se ivi de sub plapumă, se întinse spre
aparatul de pe noptieră şi îl vârî sub pernă. Estompat, ţârâitul
telefonului se auzi aproape imperceptibil, dar obstinat. În sfârşit,
receptorul fu ridicat:
— Aici dispeceratul, la telefon căpitanul Dumitru Ristea.
— Te cunosc, zise vocea. Nu mai poate dormi omul în pace de
voi. Ce este, au dat turcii?
— Bătrâne, ai un creion şi o hârtie la îndemână? Notează!
— Dar ce, făcu celălalt, chiar ai impresia că eu dorm cu creionul şi
carnetul de notiţe sub plapumă? Aşteaptă!
După ce puse aparatul pe podea, fără să lase receptorul din
mână, căută ceva în noptieră, apoi reluă:
— Dă-i drumul, te ascult.
— O moarte suspectă în strada Viitor. Victima se numeşte Nanu
Reu. Sesizarea ne-a făcut-o un vecin. La faţa locului am trimis
echipa operativă şi am anunţat procurorul şi medicul legist. Vezi că
trebuie să sosească la tine în câteva minute o maşină de serviciu.
— Păi, dacă ai luat toate măsurile, de ce dracu nu mă lăsaţi să
dorm, mormăi vocea, mai mult pentru sine, nu văd ce nevoie aveţi
de mine acolo, tacâmul e complet, nu?
— Aşa suntem noi, scribii, nu putem întreprinde nimic viabil fără
judiciar, răspunse ofiţerul de serviciu cu o voce care zgârie neplăcut
urechea.
Nu după mult timp, căpitanul Cornel Dragu îşi reveni complet
sub duşul rece. Îmbrăcându-şi haina, aruncă o privire spre ceasul de
pe noptieră. Erau orele patru. „Auzi, mai bombăni el, au şi trimis
maşina după mine. Oare nu ştiu că de-abia la miezul nopţii am
plecat de la sediu?” Mai murmură ceva despre una, despre alta apoi
se îndreptă spre uşa de la intrare, unde cineva apăsa pe sonerie de
parcă voia cu tot dinadinsul s-o scoată din funcţiune.
Deschise. În prag îl întâmpină plutonierul Sergiu Varahiu cu un
zâmbet larg de 45 de centimetri.
— Să trăiţi, iar împreună în câmpul bătăliei cu necunoscutul,
încercă o glumă subofiţerul.
— …Iar… cu mângâierea că măcar în tine am un ajutor de
nădejde, i-o întoarse scurt Dragu în timp ce-şi încheia
impermeabilul, îndreptându-se spre autoturism.
— Am înţeles aluzia tovarăşe căpitan, răspunse acesta, acordul
este încheiat, parafat şi semnat în patru exemplare.
Dragu privi plictisit prin geamul deschis peisajul urban. Plouase
toată noaptea. Străzile erau pline de băltoace în care se reflectau,
sclipind argintiu, luminile oraşului. Toamna se instalase pe
neaşteptate şi definitiv, în acest sfârşit de octombrie, cu averse de
ploaie rece şi cu rafale de vânt ce ardeau feţele puţinilor trecători,
obligaţi să iasă din casă.
„Afurisită vreme, se gândea posomorât căpitanul. Te pomeneşti
că va ploua toată săptămână. O să se aleagă praful din concediul
meu la Sinaia. Şi Maria …abia i-am făgăduit…” Autoturismul se
opri brusc şi îl trezi la realitate. Coborî. La intrarea în bloc îl aştepta
un plutonier. Înclină capul, apoi îşi făcu loc printre cei care se
adunaseră în hol şi comentau evenimentul. Intrând în apartamentul
puternic iluminat, pleoapele lui Dragu se zbătură, ca aripile unui
fluture. Răspunse scurt la salutul celor doi criminalişti ce se găseau
la faţa locului, invitându-i cu un gest să-şi continue activitatea.
După care străbătu sufrageria şi pătrunse în dormitor. Medicul
legist Vasile Mandache era îngenuncheat lângă patul pe care era
întins un corp. Se apropie de medic şi îi atinse uşor umărul.
— Otrăvit, făcu acesta laconic fără să-şi schimbe poziţia.
— Am simţit şi eu mirosul de migdale amare… Sinucidere,
doctore?
— Încă nu ştiu. În orice caz, urme de violenţă n-am găsit.
Căpitanul mai aruncă o privire asupra cadavrului, apoi se întoarse
în sufragerie. Locotenentul-major Stroe se apropie de el şi fără să
aştepte vreo invitaţie începu să raporteze:
— Defunctul se numeşte Nanu Reu, pensionar, fost vameş,
ultimul loc de muncă la aeroportul Otopeni, 69 ani, nefamilist.
Sesizarea ne-a făcut-o Dan Boghiu, un vecin de apartament care ştia
că la ora aceea bătrânul trebuia să fie acasă. A sunat la uşă aproape
o jumătate de oră fără să i se deschidă. Dragu dădu uşor din cap.
Apoi se îndreptă spre masa pe care se zăreau două ceşti de cafea.
Privi întrebător la locotenentul Dinu care tocmai îşi închidea trusa
criminalistică. Acesta îi făcu un semn de încuviinţare. Apucă cu
multă atenţie o ceaşcă plină cu cafea şi o mirosi fără să simtă ceva
suspect. Când o luă însă în mână, pe cealaltă, care era pe jumătate
goală, îl izbi imediat un miros caracteristic.
Dinu fusese şi el pe fază aşa că răspunsul veni înaintea întrebării:
— Le duc imediat la laborator pentru examinare. Cred că vom
avea de lucru, nu glumă. De altfel aş putea să anticipez…
Dragu interveni hotărât, cu o voce puţin răstită:
— Mâine, la ora unsprezece vreau să am rezultatul expertizei
toxicologice. Cere prioritate absolută. Stai, unde pleci? Roagă-l din
partea mea pe căpitanul Bancea să efectueze comparaţiile pentru
identificarea amprentelor relevate de pe ambele ceşti. Cred că nu

mai trebuie să subliniez urgenţa lucrării.

În timp ce locotenentul trecu la executarea ordinului primit, Stroe
se întoarse spre căpitan ţinând cu penseta un plic alb.
— L-am găsit pe servantă, sub o carte.
Dragu luă plicul, îl deschise, scoase din el o hârtie şi citi cu glas
tare: „Dragii mei, ştiu că veţi suferi, dar n-am putut face altfel.
Durerile canceroase au devenit insuportabile. Vă rog să mă iertaţi şi
rămâneţi cu bine. Nanu”.
— Prin urmare, avem şi mobilul sinuciderii, exclamă Stroe cu o
voce sonoră. Ce-i drept, din capul locului se putea emite o asemenea
ipoteză. N-o fi asta, chiar confirmarea?
— Ce confirmare, Stroe? îl fulgeră cu ochii Dragu.
— Păi… sinuciderea, răspunse acesta cu un glas din care răzbatea
o oarecare reţinere.
— Atunci, poate ai să-mi explici cum a fost posibil ca, după ce
„sinucigaşul” a îngerat cianură de potasiu din ceaşca de cafea –
otravă care ucide fulgerător – s-a sculat de la masă, a făcut o
plimbare până în dormitor unde s-a întins pe pat ca să moară
creştineşte?!?

A doua zi după-amiază, în biroul maiorului Radu Cârstea, şeful

serviciului judiciar, se analizau rezultatele primelor cercetări ale
cazului.
— Constatările tehnico-ştiinţifice, dactiloscopică şi toxicologică
sunt clare, spuse maiorul. Pe ceaşca de cafea în care s-au găsit
reziduurile cianurii de potasiu au fost depistate şi amprentele
victimei. Pe cealaltă s-au identificat, pe lângă urmele digitale ale
victimei, amprente ale unei persoane necunoscute.
— Ale criminalului, interveni Stroe, după care adăugă repede…
Poate?
— Poate, admise şi maiorul pe un ton care-l făcu pe Stroe să-şi
înghită replica pe care o avea pregătită… Şi expertiza grafoscopică?
întrebă maiorul.
— Scrisul nu este al victimei…
— Interesant, interesant, murmură maiorul, mai mult pentru
sine! Apoi, continuă: ai efectuat investigaţiile pe care le-am ordonat?
— Da, răspunse ofiţerul. Reu avea o soră, Maria Deac, de fapt şi
unul din destinatarii scrisorii de adio. Are 73 de ani, e văduvă,
pensionară. A fost economistă. Locuieşte pe strada Vremii 148, în
casa părintească. După trecerea şocului, i-am înmânat scrisoarea
victimei. Nu ştia nimic de boala incurabilă a fratelui său. A rămas
pur şi simplu stupefiată de cele aflate.
Victima avea un nepot de frate, Sandu Reu, care e probabil cel
de-ai doilea destinatar al scrisorii. Are 29 de ani şi este ospătar la
restaurantul „Dacia”. Nu am putut sta deocamdată de vorbă cu el;
nu l-am găsit.
— Prieteni, prietene, alte relaţii ale victimei? întrebă parcă agasat
maiorul.
— Încă nu am reuşit să stabilesc.
— Studiază, studiază acest aspect al cazului, Stroe, studiază mai
ales relaţiile pe care le-a avut Nanu Reu… Studiază cu atenţie,
Stroe…
— În meseria noastră asta se cheamă „începutul”, interveni voit
pedant căpitanul.
— Atins, Stroe, puse paie pe foc locotenentul-major Horăscu,
şeful secţiei criminalistice. Dar Stroe nu ripostă, ca şi cum n-ar fi
auzit.
În schimb, maiorul Cristea replică maliţios:
— Aş fi preferat să-ţi dau eu cuvântul, căpitane, dar fiindcă ţi-ai
semnalat prezenţa, poate ne spui ceva despre mobilul crimei, dacă
nu cumva ai şi ajuns la făptaş.
— Am lămurit câteva aspecte din problemele criminalistice pe
care le pune cazul, răspunse Dragu tărăgănat ca şi cum ar fi vrut să
câştige timp.
— Evident, reluă maiorul imperturbabil, ca de pildă: ce s-a
întâmplat, unde s-a întâmplat şi eventual cum s-a comis crima. Cu
ce s-a săvârşit şi când, sânt probleme ce au fost lămurite prin
raportul medicului legist. Mai rămâne o bagatelă de elucidat: cine a
comis crima, cu cine şi de ce.
 Dragu înghiţi în sec şi se strădui să-şi păstreze calmul. Se părea
că şeful său nu era în toane prea bune şi, în această situaţie, ştia din,
experienţă că era mai bine să renunţe la replică. De altfel, nici nu
avea ce spune. Nu putuse stabili încă un cerc de bănuiţi, nu putuse
formula o ipoteză valabilă. Dacă ar intui măcar mobilul… Şi Stroe,
care lucrează atât de încet! Poate-ar trebui să-l sprijine mai mult.
„Destinde-te, se gândi el. Te frămânţi prea mult. Nu te gândi la
nimic, acţionează. La început a fost acţiunea!” Unde naiba citise
asta? Îşi aminti: era un citat din Goethe.
Dar oare „bătrânul” îl va înţelege? Se hotărî să rişte!
— Am o fereastră, tovarăşe maior, mă gândeam că, pe lângă
treburile mele, să-i dau o mână de ajutor şi lui Stroe în efectuarea
unor investigaţii, începu el cu o voce repezită, apoi se opri
brusc.Maiorul ridică privirea spre el şi cu o voce neaşteptat de
blândă îi răspunse:
— Te priveşte, Dragule, e cazul vostru, iar Stroe ţi-e subordonat.
Totul e să nu trageţi cu tunul după vrăbii…
Dragu îşi privi şeful lung, poate mai lung decât s-ar fi cuvenit,
salută şi ieşi precipitat afară.

Nici administratorul blocului, nici alţi locatari, care-l cunoşteau

bine pe Reu, nu i-au fost de prea mare folos căpitanului.
„…Reu locuia acolo de optsprezece ani, era un om liniştit, corect.
Din casă ieşea rar, doar după târguieli şi odată pe săptămână, se
ducea la cinematograf. Primea puţine vizite: pe soră-sa şi pe un
tânăr despre care se ştia că-i este nepot. Din când în când mai venea
pe la el şi o femeie, Voichiţa Cândea, care-i făcea menajul”.
Asta era tot, sau aproape tot ce putuse afla Dragu despre
victimă…
Pe Voichiţa Cândea o găsi trebăluind în curtea din faţa casei. Era
o femeie la vreo 65 de ani, măruntă, cu părul puţin încărunţit.
Dragu bătu în poartă, până ce femeia îl auzi.
— Pe cine căutaţi? îl întrebă ea aranjându-şi basmaua pe cap.
— Pe Voichiţa Cândea.
— Eu sunt, dar nu vă cunosc. Cu ce vă pot fi de folos?
Ofiţerul îşi scoase legitimaţia şi i-o întinse peste gard. Femeia citi
cu atenţie, apoi deschise poarta.
— Poftiţi în casă, zise ea, luând-o înaintea sa. Gazda şterse un
scaun, rugându-l să ia loc, după care se aşeză şi ea privindu-l
întrebător. Dragu o abordă direct.
— Îl cunoaşteţi pe Nanu Reu?
— Cum să nu-l cunosc? răspunse femeia puţin surprinsă. Doar îi
fac menajul de peste zece ani.
— Om de treabă?
— Oh, fără îndoială, altfel nu rămâneam la el atâta amar de
vreme. Am din ce să trăiesc. Pensia nu-i prea mare, dar mi-e de
ajuns. Vedeţi dumneavoastră, dânsul este prea de treabă…
— Cum vine asta „prea de treabă”?
— Mai ales că mai sunt câte unii care profită de asta, urmă ea fără
să clipească.
— Cine profită şi în ce fel?
— Păi, rudele lui. De pildă nepotu-său. Sandu, care-i cam toacă
banii.
— Dar ce, nepotu-său nu lucrează?
— E ospătar sau barman la un restaurant, dar tot vine la unchiu-
său după parale. Ştie să-l ia la sentiment… I-am spus bătrânului să
nu-i mai dea. Mi-a făgăduit, apoi a făcut tot după capul lui.
— Dar pensia lui îi îngăduie să-i dea atâţia bani?
— Păi ce, parcă din pensie îi dă?
— Dar din ce?
— Bătrânul are un CEC cu aproape o sută de mii de lei şi o
colecţie de timbre, foarte valoroasă. Dragu se strădui să-şi ascundă
surprinderea. La cercetarea efectuată la domiciliul victimei nu se
găsise nici colecţia de timbre şi nici carnetul de economii. Oare
mobilul crimei să fi fost furtul? În orice caz, era o ipoteză
importantă… Continuă:
— Spuneaţi că-l vizitează şi alte rude?
— Da, amărâta aia de soru-sa, care nu se mai satură să-i ceară, ba
una, ba alta.
— Bani?
— Şi bani şi altele. I-a luat chiar cântarul din bucătărie. Zicea că el
n-are nevoie de aşa ceva, de parcă eu nu i-aş fi gătit
— Dar Reu de ce se complăcea în această postură?
— Nu ştiu, că uneori văzând fără să vreau aceste scene de
„familie”, mă înfuriam aşa de rău, că ziceam că-l las şi plec. Dar mă
ruga cu atâta blândeţe să rămân, încât de fiecare dată mă întorceam.
Şi, uite aşa, au trecut anii… Mâine mă duc iar la dânsul, că azi am
făcut piaţa şi i-am călcat nişte rufe.
— Din păcate, de data asta, v-a părăsit el şi încă pentru
totdeauna, zise Dragu.
— Nu înţeleg, cum m-a părăsit? A plecat fără să spună sau…
doamne fereşte, făcu femeia, punându-şi mâna la gură.
— Da îi confirmă căpitanul presimţirea, a murit.

— Ce ştii despre colecţia de timbre a lui Reu? Îl întrebă Dragu în

aceeaşi seară pe locotenentul-major Stroe.
— Nu prea multe. Am aflat de existenţa ei de la un fost coleg de
serviciu al victimei. Se pare că e foarte preţioasă. La asociaţia
filatelică mi s-a spus că valoarea colecţiei era destul de mare. Un
motiv pentru a tenta pe un infractor. Cel care a furat-o e posibil să
fie şi criminalul. Ar putea să cadă în următoarele zile când va
încerca s-o valorifice.
— Da, asta s-ar putea întâmpla, admise Dragu. Dar cu economiile
de la CEC?
— Carnetul, cred că a fost sustras ca diversiune.
— Ce te face să presupui asta?
— Primo: faptul că în mod real nu-i era de folos infractorului,
fiindcă nu putea scoate banii. Secundo: hoţul putea să arunce în
mod perfid bănuiala asupra aceluia care era înscris în libret alături
de titular…
— Soră-sa!
— Fals!
— Atunci, nepotu-său!
— Eroare… Voichiţa Cândea!
— Voichiţa Cândea?!?

În acest timp, într-o cameră de la subsolul unei clădiri vechi avea

loc o discuţie foarte aprinsă între doi indivizi.
— Mi-a trebuit mult timp pentru a înţelege jocul pe care îl faci,
dar cred că acum te-am dibuit, zise unul cu o voce agresivă.
— N-o face pe idiotul, răspunse celălalt. Vrei să pari nevinovat,
uite unde era floarea neprihăniţi!
— Nu era vorba să ucizi, ci doar să furi! Îmi vine să te strâng de
gât, ticălosule!
— Ei, dacă am ajuns la ameninţări, parcă-i ceva mai bine.
— Să ştii însă că, ultimul care m-a ameninţat este acum la o cură
de circa şase luni la spitalul de urgenţă. Poate că asta te face să fii
mal atent când vorbeşti cu mine. Dar, ca să fiu drept, e adevărat, nu
ne-am înţeles să-l „achit”. Însă, ce vrei, nu s-a putut altfel. De fapt, e
mai bine şi pentru tine, tot erai tu plictisit de avariţia lui, nu? Şi apoi
nici nu mai era timp, iar eu îţi spusesem că ar putea interveni şi o
asemenea alternativă. Mâine trebuie să livrez marfa macaronarului
care se grăbeşte s-o uşchească din ţară. Nu e rău deloc, şapte sute de
cearşafe mari şi cinci mii de „verzi”! Iar tu ai o treime, ce dracu?
 — Cum adică o treime? Trebuie să-mi dai jumătate, doar aşa ne-
am înţeles!
— Ne-am înţeles… îl îngână celălalt, cum adică, puişorule? Eu cu
riscul, iar tu să iei jumate din biştari, ştii că ai haz?
Primul individ îşi introduse mâna în interiorul hainei, dar gestul
rămase neterminat. Simţi deodată un obiect dur apăsându-i şoldul.
— Mai suflă un cuvânt şi te împăiez, şuieră celălalt cu o voce
înăbuşită de o furie rece.
— Ascultă Fane, replică acesta palid, credeam că ne-am înţeles,
dar dacă tu crezi că aşa e mai bine…
— Ei, ai revenit la gânduri mai înţelepte şi asta-i bine, dar nu ţi-ar
strica o mică lecţie ca să nu-ţi treacă prin gând vreodată să mă cânţi,
adăugă individul lovindu-l fulgerător şi puternic cu pumnul în
bărbie. Atins violent scoase un horcăit, se prăbuşi şi rămase
nemişcat. Ochii daţi peste cap atestau că era knock-out. Cel care
răspundea la numele de Fane aprinse o ţigară, aşteptând calm să i se
trezească „prietenul”. Într-un târziu acesta gemu şi deschise ochii.
Apoi, printr-un gest reflex îşi pipăi gâtul.
— N-ai nimic, băieţaş, eşti întreg, sau mai bine zis, eşti încă
întreg. Hai, dă-i drumul!
— Nu înţeleg, făcu acesta.
— Hai, că nu am timp, doar ţi-am explicat că mâine mă întâlnesc
cu italianul. Ori poate vrei să repetăm „lecţia”? Spune-mi unde-i
marca?
— Marca? Ce fel de marcă? Marca fabricii?
— Iar faci pe cretinul? Vezi să nu rămâi aşa! E vorba de marca aia
care lipseşte din colecţie… „Capul de bour” pe care tu l-ai sustras.
Te crezi prea deştept, dar eu îţi vin repede de hac. Şi apoi, dacă
macaronarul nu plăteşte să ştii că am să te fac să regreţi că te-ai
născut!
— Dar n-am furat nimic, crede-mă! N-am umblat niciodată prin
album.
Fane îl privi lung, cântărindu-l din ochi.
— S-ar putea să spui adevărul. Dar atunci, ori bătrânul a ascuns
timbrul ăsta blestemat, ceea ce este mai puţin probabil, ori l-a furat
baborniţa aia care-l îngrijea. Asta trebuie însă s-o lămurim încă în
noaptea asta. Aşa că, mai întâi vom face o descindere în strada
Viitor şi, dacă va fi necesar, o s-o vizităm şi pe dumneaei.
— Va fi greu să intri în apartamentul sigilat de miliţie.
— Să „intrăm” vrei să zici stimabile, fiindcă vei veni cu mine de
astă dată. Şi apoi, cu tine alături, facem aproape cât doi. Şi unde mai
pui că şi eu mă voi descurca mai uşor în căutarea preţiosului timbru
dispărut fără urma. Îţi atrag însă atenţia că la cea mai mică încercare
de a mă trage pe sfoară, te lichidez. Aşa că, de-acum eşti avizat, sunt
cu ochii pe tine!

Dragu se trezi mahmur şi obosit. Privi ceasul de pe noptieră. Era

aproape două. Dormise deci trei ore. Se sculă din pat şi se duse la
baie. În timp ce apa rece îi biciuia corpul, reexamina în gând noile
date ale problemei. Era limpede că asasinul voia să pună mâna pe
colecţia de timbre. Valoarea timbrelor era cunoscută atât în cadrul
asociaţiei filatelice cât şi dincolo de porţile acesteia. Atunci, cum să
procedeze? Să aştepte ca infractorul să cadă la plasarea timbrelor?
Ar putea, eventual, să aştepte mult şi bine. Oare ce-o fi aflat Stroe de
la nepotul victimei? Deodată, un gând îi străfulgeră prin minte,
începu să se îmbrace cu înfrigurare şi ieşi. Străbătu în pas alert
străzile pustii. După un timp, se opri în faţa blocului şi privi spre
geamurile locuinţei victimei. I se păru o clipă că zăreşte o luminiţă
care se stinse însă imediat. Ezită o clipă, apoi urcă în fugă scările
celor două etaje şi, ajungând pe palier, se apropie încet de
apartament. Sigiliul de pe uşă era rupt. Apăsă încet pe clanţa uşii şi
se strecură înăuntru. Rămase câteva clipe nemişcat, încercând să se
obişnuiască cu întunericul. Făcu câţiva paşi spre sufragerie. Deodată
piciorul său întâlni un obstacol neprevăzut. Pe covor se profila
forma unui corp. Îl ocoli şi se îndreptă încet spre dormitor sub uşa
căruia se zărea o geană de lumină. În clipa în care pipăi peretele
pentru a găsi întrerupătorul de la lumină, simţi o puternică lovitură
în spate. Îndoindu-se sub violenţa şocului, Dragu pivotă în jurul lui
şi se azvârli cu toată forţa asupra mesei întunecate pe care mai mult
o ghicea decât o vedea în semiobscuritate. Se auzi zgomotul unei
căderi. În acelaşi timp, tatonând în spatele său, găsi întrerupătorul
şi-l răsuci. Şi atunci îşi văzu agresorul, la trei paşi de el, ţinând în
mână un brici. Individul, în vârstă de vreo treizeci de ani, era scund
şi îndesat, cu umeri atletici, care parcă spărgeau haina subţire de
culoare bej în carouri, cu care era îmbrăcat.

Ochii săi injectaşi aveau privirea unui animal de pradă. Nu-l

cunoştea, deşi avea impresia vagă să-l mai fi zărit undeva. Deodată,
necunoscutul făcu o săritură înainte, cu iuţeala atacului unui şarpe
care loveşte cu capul. Tot atât de agil Dragu eschivă şi lansă un
picior în „sutemi” spre plexul solar al agresorului său, dar,
alunecând pe parchet, efectul loviturii fu mult diminuat. Se pomeni
pe spate cu individul peste el, strângându-l de gât cu degete de oţel
şi pregătindu-se să-i dea lovitura de graţie. Conştient că pierduse
avantajul iniţial Dragu nu căută să opună rezistenţă. Un principiu
de bază al acestei lupte consta în întoarcerea atacului adversarului
în avantajul său. Acum sau niciodată era momentul de a-şi aminti
de asta. Se imobiliza complet, cu palmele mâinilor întinse de-a
lungul corpului. Ochii săi rămaseră agăţaţi de cei ai agresorului,
pândind în privirea celuilalt scânteia fugară care trădează intenţia şi
devansează acţiunea. Slăbind strânsoarea, individul ridică
fulgerător briciul spre a-l repezi în gâtul căpitanului, timp în care
picioarele lui Dragu se destinseră rapid, lovindu-l pe agresor la
arcadele sprâncenelor. Acesta se împletici, se dădu înapoi,
ducându-şi amândouă mâinile la faţă. În acelaşi timp, Dragu trecu
la atac, plasându-i un fulgerător „atemi” în ceafă. Dar tipul era un
adevărat ghem de nervi, părând complet insensibil. Reculă, ca un
boxer ameţit, şi se rezemă de perete fără însă să lase briciul din
mână. O lumină sălbatică strălucea în privirea sa. Repezi din nou
înainte briciul şi de astă dată îl atinse pe căpitan. O durere vie în
braţul stâng îl făcu pe Dragu să dea un pas înapoi şi, în clipa în care,
profitând de acest avantaj neaşteptat, individul atacă, căpitanul
eschivă şi-l lovi cu toată puterea pe agresor în moalele capului.
Icnind scurt, acesta scăpă briciul din mână, îşi duse mâinile la cap,
căzu în genunchi, apoi se întinse pe jos fără să mai mişte. După ce îl
legă cu propria-i curea, Dragu se îndreptă spre sufragerie şi aprinse
lumina. Se aplecă asupra corpului întins pe covor şi îl examina cu
atenţie. O rană destul de urâtă se căsca în tâmpla stângă din care se
prelingea un fir de sânge. Îi ascultă inima. Bătea slab. Îi dădu
primele îngrijiri, după care ridică receptorul telefonului şi formă un
număr. Până la sosirea ajutoarelor se ocupă de agresorul său, încă
leşinat. Percheziţionându-l, găsi asupra sa două buletine de
identitate cu aceeaşi fotografie – unul pe numele de Ilie Canciuc, de
35 ani, născut la Pucioasa, cu domiciliul în aceeaşi localitate, şi
celălalt pe numele de Sandu Raler, de 42 ani, născut în Bucureşti,
domiciliat în Craiova – precum şi o legitimaţie de şofer la I.T.B. pe
numele de Walter Gabriel.
„Ne vom lămuri curând”, gândi Dragu. Soneria de la intrare îi
întrerupse gândurile. Deschise uşa şi primul care intră fu
locotenentul-major Stroe, care îl privi mustrător. Îi făcu un semn cu
capul spre interiorul camerei, dându-se la o parte.
— Bine, dar ăsta-i Sandu Reu, nepotul victimei, zise ofiţerul
aplecându-se asupra corpului din sufragerie. Ce-o fi căutat aici?
— Duceţi-l la spital, făcu Dragu, adresându-se unui locotenent. Şi
nu uitaţi să lăsaţi un subofiţer lângă el. Pe celălalt, escortaţi-l la
sediu. O să-şi revină în curând.
— Celălalt? se miră Dinu.
— Da, cel din dormitor, du-te să-l vezi, poate îl cunoşti, era cât p-
aci să mă…
Dinu trecu în camera cealaltă şi-l privi lung pe agresor.
— Nu-l cunosc zise el, cred că nu l-am văzut niciodată.
— N-ai pierdut nimic, dădu Dragu din mână a lehamite.
Sandu Reu negă că ar fi avut vreun amestec în asasinarea
unchiului său… Colecţia de timbre… da, ar fi vrut să o ia…
— Dar aţi acceptat omorul, nu? întrebă Dragu.
— Nu înţeleg, v-am spus că nici n-am vrut şi nici n-am luat parte
la acest omor.
— Aţi înţeles perfect ce v-am întrebat, reluă căpitanul. Dacă n-aţi
fi acceptat omorul, l-aţi fi denunţat pe criminal.
 — M-a ameninţat cu moartea…
Dragu îl privi ca pe o târâtură dezgustătoare. Nu-l mai întrebă
nimic… Mai greu a fost „dialogul” cu celălalt, criminalul, pe numele
său adevărat Ilie Canciuc zis „Fane Şiş”, infractor recidivist, care
avea la activ trei condamnări pentru tâlhării şi furturi, şi una pentru
vătămare gravă a integrităţii corporale. La început negă totul,
inclusiv condamnările, apoi mieros, umil până la înjosire, încercă să
deruteze cercetările. Pe măsură ce i se prezenta o nouă probă,
recunoştea parţial, încerca să arunce răspunderea principală pe
Sandu Reu şi, nereuşind, făcea pe martirul, recunoscând doar
pentru că „aşa se dorea”.
Expertizele au fost însă revelatoare.
Încolţit, îşi dădu arama pe faţă.
— Dacă nu era viermele ăla de nepotu-său, nu m-aţi fi găbjit voi
cât e hău ! Cretinul m-a pierdut. Trebuia să mă mulţumesc cu
pontu’ şi să-l trimit să se „întâlnească” cu unchiu-său. Scăpam de
belea.
— Prin urmare, faptele s-au limpezit, iar criminalul a fost
identificat, zise maiorul Radu Cârstea, mobilul…
— Dacă îmi permiteţi, interveni cu o voce nesigură locotenentul-
major Horăscu, nu mi-e suficient de clar mobilul crimei.
— Da, sigur, făcu maiorul, aruncând o privire rapidă spre Dragu,
poate vrea căpitanul să-ţi răspundă.
— Din cauză de ciuperci, făcu acesta zâmbind.
— ???
— Dacă îmi permiteţi, am să vi-l relatez sub forma unei anecdote.
Odată s-au întâlnit doi prieteni, din care unul purta doliu.
— După cine porţi doliu? îl întrebă celălalt.
— După soţia mea.
— Condoleanţele mele, dar eu ştiam că soţia ta a murit mai
demult!
 — Aia era alta!
— Dar câte soţii ai avut?
— Patru!
— Şi toate au murit? se miră sincer prietenul său.
— Da, din păcate, făcu acesta o figură întristată.
— Şi din ce cauză a murit prima?
— A mâncat ciuperci!
— Şi a doua?
— A mâncat ciuperci!
— Şi a treia?
— A mâncat ciuperci!
— Ei, zise enervat celălalt, nu cumva vrei să spui că şi cea de-a
patra a murit fiindcă a mâncat ciuperci??!
— Nu, răspunse el. Aia a murit fiindcă „n-a vrut”, să mănânce
ciuperci!…
Nanu Reu, reluă acesta, serios, care de ani de zile îi dădea bani
nepotului său se cam săturase, la un moment dat, şi nu mai voia să-i
„împrumute”. Întâmplarea făcu ca tocmai atunci nepoţelul să aibă
mare nevoie de bani. Şi atunci se gândi să fure colecţia de timbre a
unchiului său, a cărei valoare

era arhicunoscută. În acest scop îi expuse prietenului său „Fane Şiş”

întreaga tărăşenie, cerându-i ajutorul. Acesta luă legătura cu un
străin asigurându-se că, o parte din valoarea colecţiei şi îndeosebi a
timbrului „Cap de bour” o va primi în valută. Avea şi el planurile
lui! La cererea sa, Sandu Reu îl introduse în locuinţa victimei,
prezentându-l drept inginer la ICRAL, ştiind că unchiu-său voia să
obţină aprobarea pentru unele mici reparaţii la bucătăria
apartamentului. Îl vizitase astfel în câteva rânduri, până într-o zi
când, fiind servit cu cafea, profitând de o clipă de neatenţie a
victimei, îi strecură acestuia, în ceaşca de cafea, cianură de
potasiu…
Soarele cădea pe scaune, mese şi seifuri părând să îmbrăţişeze
mobila, dosarele şi oamenii cu razele sale în care valsau particule de
praf auriu.
— Dar la locuinţa victimei v-a condus intuiţia? Mai dori să afle
Horăscu.
— Sigilasem apartamentul şi mai cerusem şi patrulei să treacă pe
acolo… dar cum două precauţiuni valorează mai mult decât una, m-
am gândit… şi, se pare… n-am greşit.
 INVITAŢIE LA BAR

Tânărul inginer Miltiade Suru se întorcea acasă de la şantier încă

sub influenţa şocului suferit în urma furtului autoturismului său, o
Dacie 1300 de culoare roşie, dispărută fără urmă din faţa imobilului
în care locuia.
Toată dimineaţa fusese tulburat şi nu reuşise să se liniştească nici
după ce reclamase cazul la miliţia municipiului. Oare miliţia îi va
găsi maşina? se întrebă el oftând cu năduf. Unde şi în ce stare? Când
se gândea la cel care i-o furase îi treceau prin minte gânduri ucigaşe.
„Uite, aşa se întâmplă uneori tragediile, îşi zise el înciudat la culme.
La mânie nici nu-ţi dai seama când şi cum reacţionezi, apoi pas de
mai poţi îndrepta ceva.” Şi tot aşa, frământându-se şi tot construind
scenarii răzbunătoare, ajunse în faţa blocului. Şi deodată rămase
perplex. Autoturismul său era parcat cuminte chiar pe locul unde
stătea de obicei! Cu sufletul la gură se apropie încet de maşină,
aşteptând să vadă urmele unui accident, ale unei tamponări. Dar
Dacia lui n-avea nimic, nici măcar o zgârietură. Dimpotrivă, totul
strălucea de curăţenie. Razele soarelui se reflectau ca într-o oglindă
în vopseaua metalizată a caroseriei lăsând impresia unor dâre
sângerii… Pe volan găsi un plic. Sub emoţia momentului uită orice
urmă de prevedere şi-l deschise cu febrilitate, scăpând pe jos trei
hârtii de o sută de lei. Creierul său fotografie aproape instantaneu
informaţiile transmise prin scrisoare. Citi şi reciti de câteva ori cele
câteva rânduri scrise la maşină: „Stimate domnule, vă cer mii de
scuze pentru îndrăzneala de a vă fi «împrumutat» maşina, dar vă
rog să credeţi că nu am avut altă alternativă. Mă aflam în faţa unui
caz limită. M-am salvat şi vă mulţumesc! Am parcurs cu
autoturismul dumneavoastră 200 de kilometri şi vă remit alăturat
300 lei, contravaloarea – apreciată de mine – pentru combustibil şi
deranj.
În speranţa că veţi înţelege un caz de forţă majoră, al
dumneavoastră cu stimă… urma o semnătură indescifrabilă.
P.S. Prezentându-vă din nou scuze, semnatarul acestor rânduri s-
ar simţi extrem de onorat dacă, împreună cu soţia, aţi accepta
invitaţia de a lua dineul cu el, deseară, la orele 20,00, în restaurantul
„Mercur”. Voi fi prezent la cea de-a treia masă din dreapta.
P.P.S. În semn că m-aţi iertat pentru acest abuz care însă mi-a
salvat viaţa, vă rog insistent să-mi acceptaţi invitaţia.”
Tânără sa soţie, Adriana, economistă la A.D.A.S., o brunetă
fermecătoare de 26 ani, cu părul tăiat scurt şi ochii de un albastru
închis ce aruncau o privire dreaptă şi deschisă, îl aştepta
nerăbdătoare.
Fără a-i da vreun răgaz, îi citi scrisoarea exclamând apoi:
— Auzi ce tupeu! După ce-mi fură maşina, mă cheamă la masă!
Îmi vine să-i strâng de gât, nu să beau un şpriţ cu el.
— Fii şi tu îngăduitor, Milti, replică veselă soţia, mai bine să ne
bucurăm. În fond nu ţi-a furat-o, ci doar a „împrumutat-o” pentru
un timp. Ceea ce trebuie să recunoşti nu-i acelaşi lucru. Cine ştie ce
necazuri o fi avut bietul om!
— A împrumutat-o… bietul om… o îngână Suru, până la urmă ai
să începi să-i plângi de milă că n-a furat-o de tot!
— Ei, nu mai exagera şi tu. Ce zici, mergem să-l vedem pe „hoţ”.
M-ar amuza teribil!
— Pe mine nu mă amuză. Poate doar să-i văd figura pe care ar
face-o, după ce am să-i spun câteva, de-o să mă ţină minte cât
trăieşte.
— Credeam că ai mai mult umor, ce naiba, doar ţi-a explicat în
scrisoare că a fost un caz „de forţă majoră”, mai adaugă Adriana,
încercându-şi rochia nouă în faţa oglinzii.
— Las că-i dau eu o „forţă majoră”, n-avea grijă!
— Ne-am înţeles, aşadar, vom merge. Bun. Dar în acest caz te
rog, fără scandal. Mai bine nu plec decât să mă faci de râs. De altfel,
cinstit vorbind, nu mai ţin minte de când n-am fost la un local. Şi, în
timp ce el, încă nervos, îşi lega cravata, mai adăugă:
— Ei, ne-am pus de acord?
— Draga mea, zise soţul cu un ton uşor răutăcios, singurul lucru
asupra căruia am ajuns de acord este acela că „nu suntem de acord”
în această problemă.
Nu după mult timp ieşiră la braţ, veseli şi curioşi.

Restaurantul „Mercur” era iluminat a giorno. Salonul spaniol

frumos ornamentat şi mobilat în raport cu specificul pe care-l
reprezenta, ca de obicei, era arhiplin. Orchestra tocmai executa cu
brio un potpuriu de arii din operete gen cafe-concert. Se uitară
împrejur. Într-adevăr, cea de-a treia masă din dreapta era liberă,
având pe ea un cartonaş pe care scria „rezervat” şi o vază cu flori.
La masă însă nu-i aştepta nimeni! Ezitară o clipă, dar, fiindcă
privirile mai multor persoane se întoarseră spre ei, se aşezară. Ca
din pământ răsări în faţa lor un ospătar şi, fără un cuvânt, foarte
stilat, luă cartonaşul de pe masă, aranjă florile, apoi politicos întrebă
ce doresc să servească.
Comandară.
La început, puţin surprinşi de lipsa „hoţului”, apoi tot mai
încălziţi de ambianţa plăcută a localului, de manierele elegante ale
ospătarului, de vinul spumos şi muzica bună, se înveseliră, uitând
că au fost invitaţi de un amfitrion cel puţin ciudat.
Şi timpul trecu repede şi agreabil.
La un moment dat, inginerul îşi consultă ceasul. Erau orele 22,00.
Se adresă soţiei sale:
— Eu cred că am putea să ridicăm ancora. „Amicul” tău s-a
distrat suficient pe socoteala noastră.
— Trebuie însă să recunoşti că a fost un divertisment plăcut.
„Hoţul” a reuşit să te determine să-ţi sacrifici câteva ceasuri pentru
a mă distra. Şi poate te-ai amuzat şi tu. Indirect, ne-a făcut un
serviciu. Cel puţin mie. Dar ştii ceva, aş mai sta puţin. Şi, dacă nu te
deranjează, aş vrea să dansez puţin.
Şi aşa mai trecu, fără să simtă. Încă o oră. De astă dată, Adriana, a
cărei volubilitate nu era depăşită decât de înnegurarea tot mai
accentuată a soţului său, remarcându-i mai întâi absenţa apoi
plictiseala tot mai crescândă, făcu un semn ospătarului cerându-i să
prezinte soţului său nota de plată.
— Totul a fost achitat, replică acesta cu zâmbetul pe buze.
— Nu înţeleg, făcu Suru, pe un ton nervos.
— Şi totuşi e foarte simplu, veni răspunsul prompt. Masa
dumneavoastră a fost rezervată telefonic ieri dimineaţă. Apoi,
printr-un puşti ni s-a remis un plic care conţinea suma de două sute
cincizeci de lei, reprezentând contravaloarea estimativă a dineului,
a florilor, precum şi descrierea amănunţită a persoanelor ce urmau
să ocupe masa, respectiv a dumneavoastră şi a soţiei.
Şi, întrucât cei doi soţi continuau să-l privească cu o uimire
nedisimulată, ospătarul adăugă:
— Într-adevăr, s-ar putea să vi se pară puţin ciudat, dar din
moment ce s-a plătit!… De fapt a mai rămas un rest care, potrivit
dispoziţiilor date, urma să-mi revină mie. Dar dacă îl doriţi…
Se explică astfel şi politeţea desăvârşită a ospătarului, serviciul
ireproşabil şi calitatea bucatelor. Orice discuţie fiind inutilă, mai ales
că incidentul nu trecuse complet neobservat, ieşiră din restaurant,
răspunzând scurt la salutul deferent al ospătarului care-i conduse
până la uşă.
Primul care se dezmetici în stradă fu Miltiade.
— Cred că-i ceva putred aici, spuse el, luându-şi soţia de braţ.
Nu-mi plac deloc lucrurile pe care nu le înţeleg!

— Poate că vom realiza mai târziu ce s-a întâmplat. Totul mi se

pare straniu şi ireal. Parcă aş fi fost brusc aruncată în centrul unei
aventuri.
Schimbând în acest mod diferite impresii între ei, ajunseră în faţa
imobilului în care locuiau. Se opriră interlocaţi. Maşina dispăruse
din nou! Parcă i s-ar fi aprins instantaneu un bec în creier, Suru îşi
luă soţia de mână şi, mai de voie, mai de nevoie, o târî până la etajul
doi, unde era apartamentul lor. Împinse uşa întredeschisă şi intrară.
Într-o clipă înţeleseseră totul. Fuseseră atraşi în cursă.
Lipseau:televizorul, un radiocasetofon, covoarele persane,
bibelourile de valoare din vitrină, mai târziu se stabili lipsa unei
haine de blană, evident bani, bijuterii, tablouri şi altele.
Sfârşită, Adriana se lăsă să cadă pe un fotoliu în timp ce inginerul
telefonă la miliţie.

Cercetarea apartamentului se făcu cu multă atenţie. Rezultatul

era însă irelevant. Nu se găsiră niciun fel de urme care-ar fi putut
conduce la o identificare individuală. Doar câteva fragmente de
creste papilare. Se impunea concluzia că infractorii – se presupunea
că au fost cel puţin doi – lucraseră curat. Uşa de la intrarea în
locuinţă, prevăzută cu o broască yale, fusese deschisă cu o cheie
potrivită. Nicio urmă de forţare. Maiorul Jean Barbu, căruia i se
încredinţase cazul spre cercetare, se întoarse spre soţii Miltiade şi
Adriana Suru spunând:
— Vă rog, dacă puteţi, să vă faceţi puţin timp şi să poftiţi la
miliţie să stăm de vorbă mai pe îndelete. V-aş fi îndatorat dacă ne-
aţi descrie detaliat bunurile ce v-au fost furate.
După ce-i ascultă pe rând, maiorul Barbu întinse lista obiectelor
furate locotenentului Cornea care, fără un cuvânt, ieşi din birou.
— Aveţi scrisoarea la dumneavoastră? rosti el apoi, cu o voce
albă, întorcându-se spre inginer.
Miltiade Suru îi întinse plicul. Barbu îl luă şi spuse:
— Dacă între timp vă mai reamintiţi ceva, un amănunt, oricât de
lipsit de importanţă ar părea, vă rog să mă căutaţi. Îi întinse cartea
de vizită şi adăugă:
— Aveţi încredere. Tot ce este omeneşte posibil se va face!
După plecarea soţilor Suru, Barbu dădu în urmărire generală
autoturismul furat, apoi îi spuse locotenentului Cornea, care între
timp se întoarse:
— Este a treia spargere cu acest mod de operare. Vrei să dăm în
primire? Trimite după ospătar şi responsabilul restaurantului. Apoi
verifică în cartotecă pe toate liniile. Poate că nu chiar toţi infractorii
care ne dau de furcă sunt la prima „ieşire”!

Barul hotelului „Dacia” era o încăpere rotundă cu pereţii placaţi

cu furnir.
Zgomotul asurzitor al muzicii pop era depăşit doar de fumul des
de ţigară care plutea în straturi groase, estompând feţele
consumatorilor care şi aşa păreau spectrale la lumina galben-
verzuie filtrată prin tavanul de sticlă.
La o măsuţă joasă şedea o tânără fată de o frumuseţe stranie, cu
ochi de culoarea miezului de nucă, pleoape grele şi gene lungi,
recurbate, din care ţâşnea o privire luminoasă, cu părul negru, tuns
scurt, îmbrăcată într-o rochie verde pal mult decoltată, din care
ieşeau două braţe rotunde şi satinate. Fuma în faţa unui pahar de
Campari, privind fix la perechile ce se legănau pe ringul de dans.
Din când în când, fata îşi consulta ceasul-brăţară, apoi, plictisită, îşi
întorcea din nou capul spre ring. Dincolo de calmul pe care îl afişa,
un fin observator ar fi putut să remarce un tic nervos constând în
învârtirea ţigării în interiorul unei scrumiere din sticlă mată.
Un ospătar, apărut de undeva din umbră, o servi demonstrativ
cu un pahar cu apă, debarasând masa de celălalt pahar golit demult,
apoi, cu o voce ostentativ nuanţată, întrebă:
— Mai doriţi ceva?
Fata îl privi, tresărind uşor şi, în clipa când se pregătea să
răspundă, se auzi o voce de bărbat:
— Încă un Campari şi un whisky dublu, fără sifon.
În timp ce ospătarul dispăru, noul venit se aşeză la masă, fără a
se obosi să mai ceară voie.
— Ai întârziat mult, deschise fata discuţia.
Bărbatul nu răspunse imediat, privind-o lung, de parcă voia să-i
citească gândurile. Apoi, fără a răspunde afirmaţiei făcute de
aceasta, replică:
 — Sunt oameni care îşi petrec viaţa privind mereu la ceas, dar
care sunt întotdeauna în întârziere. Cehov dacă te interesează. Dar,
apropo, de ce n-ai mai comandat unul? mai adăugă el, arătând cu
capul la pahar.
— Aş fi vrut un whisky sec, chiar unul dublu, însă prea lăsam
impresia unei beţivance, ceea ce cred că nu e cazul!
— Absolut deloc, scumpa mea, observă bărbatul nu fără a-şi
ascunde un zâmbet. Ai mai curând aerul unei călugăriţe aterizată
forţat într-un harem.
— Nu-ţi bate joc de mine, că s-ar putea să regreţi! i-o întoarse
fata, puţin agitată.
— Pisica îşi scoate ghearele! constată bărbatul cu o voce neutră.
Aş putea să ţi le tai. Dar n-am venit aici ca să ne certăm.
— Mai bine! zise fata. Sunt foarte emotivă şi ameninţările tale îmi
stimulează sistemul nervos într-o direcţie necunoscută.
— Bine bambina, lasă discuţiile şi la subiect, reluă bărbatul. Să
vorbim de afaceri. L-ai întâlnit?
— Da.
— Dă-i drumul, că n-am timp de pierdut.
— M-am întâlnit cu el, aşa cum am convenit.
— Unde şi când?
— Ieri după-amiază, în holul cinematografului „Capitol”. Să tot fi
fost ora patru şi jumătate, cinci fără un sfert, după care am plecat cu
o maşină la pădurea Vereşti.
— Tinerele amoruri au nevoie de solitudine! zise bărbatul rânjind
sarcastic.
— Abandonăm subiectul şi vorbim de amor?
— Nu, pentru asta avem timp. Vom relua tema cu alt prilej. Zi-i
mai departe.
— Am stat de vorbă un timp, apoi m-a invitat la el acasă. Am fost
„indignată”, bineînţeles, am plâns, fapt ce l-a făcut să-şi piardă
capul, s-a bâlbâit şi a sfârşit prin a-şi cere scuze.
— Sper că n-ai exagerat? întrebă bărbatul puţin agasat.
— Numai cât a fost nevoie. Apoi ne-am plimbat un timp şi pe
urmă ne-am dus la el acasă. Era foarte fericit şi nu ştia cu ce să mă
mai servească, ce să mai aducă!
— Lasă astea, interveni el cu o voce brutală. A vorbit?
— S-a lăsat foarte greu. A fost chemat la miliţie…
— A scuipat ceva? întrebă individul puţin agitat.
— Ai răbdare! făcu fata puţin vexată. Le-a dat versiunea pe care a
vândut-o şi soţilor Suru.
— Şi scrisoarea?
— Păi, n-o „aruncase”?
— Da, aşa este, spuse acesta tărăgănat. Şi l-au crezut?
— Se pare că da, după cum susţine el.
— Şi nu li s-a părut ciudat procedeul de rezervare a mesei şi de
achitare a dineului?
— Ba da, doar l-au ţinut vreo trei ceasuri la interogatoriu.
— Au stors ceva!
— Nu înţeleg!
— Nu-i nimic. L-au mai chemat?
— Au zis că-l vor mai chema.
— Mi-am închipuit că nu l-au acreditat. Doar nu sunt căzuţi cu
ultima ploaie. Cred că am procedat bine, trebuia să ard orice pistă!
murmură mai mult pentru el. Apoi, cu voce tare:
— A mai zis ceva?
— Nu, mâine ne revedem, o să insist mai mult.
— Crezi că le-ar putea spune ceva despre tine?
— Despre mine? Nu cred, poate despre tine, mai curând, zâmbi
ea ciudat.
— Hm… da, posibil. Şi unde vă revedeţi?
— La el acasă!
 — Dacă o mai trăi până atunci?!
— Ce-ai zis? Cum vine asta? Nu pricep!
— Ai să pricepi îndată. La ce oră zici că ai plecat de la el?
— Azi dimineaţă pe la zece.
— A plecat şi el de-acasă?
— Nu, a zis că aşteaptă pe cineva.
— Ţi-a spus pe cine aşteaptă? întrebă individul precipitat.
— Nu, nu mi-a spus. Dar în niciun caz nu era o femeie.
— În niciun caz nu era o femeie… îi imită acesta vocea cu un ton
batjocoritor. Asta-i culmea. Dumneaei a devenit geloasă. Nu eşti
plătită pentru asta, să-ţi între în cap. Dacă aveai mai multă minte,
poate nu ar fi fost nevoie să fie lichidat.
— Ce-ai spus? ţipă fata, pălind brusc.
Câţiva consumatori se întoarseră curioşi spre ei. Individul luă un
aer vădit jenat:
— Scuzaţi, se întoarse el spre aceştia, ştiţi… o discuţie în familie!
Aceştia zâmbiră cu înţeles, reluându-şi conversaţia.
În tot acest timp fata rămase împietrită, privindu-l ca pe o
fantomă. Bărbatul îi întinse paharul cu whisky pe care ea îl bău cu o
mână tremurândă şi-l goli dintr-o sorbitură. Apoi, acesta scoase din
buzunar un pachet „Kent”, extrase din el două ţigări pe care le
aprinse cu bricheta de pe masă şi întinse una fetei. Ea o luă şi trase
profund, de câteva ori, fumul în piept.
— Te simţi mai bine?
— E mort? reuşi ea să articuleze, cu privirea agăţată de buzele lui.
— Nu ştiu, am aflat că l-a luat Salvarea azi la prânz. Cred că a
mierlit-o până acum.
— A murit?
Bărbatul îşi pierdu busola şi ţipă:
— Ce dracu mă tot pisezi? Doar ţi-am spus că nu ştiu.
Din nou se întoarseră câteva persoane spre ei. Îşi luă seama şi
continuă cu o voce mai joasă.
— Te dai la fund câteva săptămâni.
Îi întinse un plic. Apoi continuă:
— Ai aici zece cearşafuri mari. Te văd peste trei zile. Capito?
Chemă ospătarul şi achită nota. Apoi se ridică şi plecă. Fata privi
din nou fix înaintea ei. Trecu un tânăr care se opri o clipă din mers
şi zâmbi:
— Singurică?
Fata se uită la el cu o privire goală, lipsită de orice expresie. Jenat,
tânărul se scuză repede şi plecă. După un timp, fata se ridică şi ieşi,
uitând pe masă plicul alături de paharul de Campari.
Ca din întâmplare, de la o altă masă, se ridică o umbră care luă
plicul şi ieşi. În urma lor, muzica se auzi şi mai tare, iar perdeaua de
fum se lăsă dens ca o cortină peste un act încheiat.

Interogatoriul lui Dan Bercaru, ospătarul de la restaurantul

„Mercur”, era pe sfârşite.
— Prin urmare, pretindeţi că aţi aruncat scrisoarea? întrebă
maiorul.
— Desigur, ce era să fac cu ea, nu-mi era de folos.
— Era totuşi un mod neobişnuit de a se proceda din partea unui
client. Acest fapt nu v-a reţinut atenţia?
— Din moment ce plătise?! I-am adus la cunoştinţă şi
responsabilului care nu a avut nimic de obiectat.
— Dar dacă consumaţia ar fi depăşit suma plătită?
— Era greu şi de altfel, aveam eu grijă. Vă închipuiţi că nu aş fi
dat din buzunar!
Barbu trebui să recunoască că argumentele aveau o anumită
logică. Poate că ospătarul nu procedase tocmai ortodox, dar nu
exista nicio bază serioasă pentru a fi implicat mai mult. Cel puţin în
lumina datelor actuale ale problemei. Şi totuşi, privindu-l, simţea că
exista ceva care nu era în regulă. Dar ce? Mai lansă o întrebare:
— Vocea, vocea de la telefon care rezervase masa, vă spune ceva?
Respectiv, aţi recunoscut-o cumva?
— Nu, nu am recunoscut-o! răspunse acesta categoric. Era o voce
străină puţin ascuţită şi cam repezită. Cred că aş putea s-o recunosc
dacă aş auzi-o. Părea nerăbdător să-i dau răspunsul pe loc.
— Şi i l-aţi dat imediat?
— Da, după ce l-am întrebat pe responsabil.
— Deocamdată asta-i tot, zise maiorul. Vă mulţumim şi, dacă veţi
auzi cumva din nou „vocea”, încunoştinţaţi-ne şi pe noi.
Şi când acesta se ridică să plece, Barbu îi făcu locotenentului
Cornea un semn discret. Acesta ieşi, făcând loc lui Mircea Plotagea,
responsabilul de restaurant.

Fata se trezi dintr-un somn adânc. Camera era cufundată în

întuneric. Liniştea era tulburată doar de tic-tac-ul pendulei care
atârna pe peretele de deasupra patului său. Se cuibări din nou sub
plapumă, încercând să doarmă. Deodată avu senzaţia aproape
fizică, neliniştitoare, că nu e singură.
Se ridică în capul oaselor şi întinse mâna spre lampa de pe
noptieră, dar gestul rămase suspendat. O mână îi astupă gura, în
timp ce cu cealaltă, agresorul o răsturnă pe spate.
Încercă să ţipe dar nu reuşi să scoată decât un ţipăt slab, gutural.
Necunoscutul îi şopti la ureche cu o voce răguşită:
— Stai cuminte, că n-o fi foc! Doar mi-ai luat banii. Nu vrei să dai
nimic în schimb, păpuşel sălbatic?!
Încercă să-l muşte, dar nu reuşi decât să-şi muşte limba până la
sânge. Se mai apără un timp, apoi rezistenţa îi slăbi. Era pe deplin
conştientă că nu va putea evita consecinţa logică a atacului. Şi avu
dreptate. Apoi căzu într-o letargie vecină cu leşinul.
După un timp îşi reveni, simţindu-se zgâlţâită fără milă. Se trezi
de-a binelea, cu dureri în tot corpul şi cu mintea confuză. Când îşi
obişnui ochii cu lumina, văzu un individ care şedea pe marginea
patului fumând, privind-o cu intensitate. Se holbă la el. Prin urmare
nu a fost un coşmar. Realizând brusc ce se întâmplase, vru din nou
să ţipe, dar acesta-i puse palma pe gură şi, apropiindu-şi faţa de a
ei, îi vorbi şuierător:
— Astâmpără-te frumoasa mea, de schimbat şi-aşa nu mai poţi
schimba nimic. Fii raţională şi acceptă situaţia. O să ne înţelegem.
Doar mă cunoşti. Nu-ţi sunt chiar străin, ce naiba! Şi pe urmă, doar
nu ţi se întâmplă pentru prima dată?!
Într-adevăr, fata îl recunoscu şi groaza îi paraliză orice mişcare.
Apoi, deodată i se urcă sângele la cap şi se repezi la el cu unghiile
întinse. Individul se feri şi o lovi puternic cu dosul mâinii peste faţă.
Fata căzu, ducându-şi mâna la gură, iar când o retrase, văzu
îngrozită că era pătată cu sânge.
Începu să plângă cu sughiţuri.
— Ei, aşa e mai bine, făcu agresorul.
Îi întinse o batistă:
— Şterge-ţi lacrimile şi ridică-te că avem, de discutat afaceri.
Şi, întrucât aceasta nu-l ascultă, o apucă de mână şi o trase cu
forţa în sus până ce-o ridică în picioare. Văzuse în faţa ei o coală de
hârtie albă şi un stilou.
— Scrie! spuse el aspru.
— Ce, ce să scriu? zise ea cu o voce speriată, încă înecată de
plâns.
Individul scoase din mânecă hainei un cuţit şi făcu să-i sară lama.
I-l puse la gât şi, apăsând puţin, urlă cu o voce guturală:
— Scrie ce-ţi dictez eu!
Înspăimântată, fata luă stiloul în mână.
— Scrie… „Regret, dar am avut mare nevoie de maşină…” şi
fiindcă ea se opri, îi apăsă din nou lama cuţitului pe gât.
 Fata reluă scrisul:… „acum nu-mi mai trebuie nimic. Am
terminat definitiv!”
— Aşa, rânji individul, acum semnează.
— Dar nu înţeleg nimic?! schiţă aceasta o împotrivire.
— Semnează şi nu mai pune probleme idioate, altfel… Şi, după
ce ea semnă, bărbatul apucă cu o mână hârtia, o împături şi o vârî
într-un plic.
— Ce vrei să faci? întrebă fata îngrozită, încercând să intuiască ce
se întâmplă.
— Nu-ţi fie teamă, acum am devenit prieteni buni, replică el
ironic. Doar tu n-ai să mă trădezi niciodată, nu-i aşa? Apropo, mergi
cu mine?
— Unde? se sperie ea din nou.
— Să-ţi dovedesc că n-am nimic cu tine. O plimbare cu maşina
până la bar. Fac cinste şi ne mai distrăm puţin. Şi mai am să-ţi dau
câteva cearşafuri.
— Dă-mi-le aici…
— Nu pot, primesc în noaptea asta de la barman nişte albăstrele
şi ceva verzi. Ei, mergi?…
Fata se ridică în picioare, privindu-l încă neliniştită. Apoi, începu
să se îmbrace încet, în timp ce individul îşi aprinse o ţigară, privind-
o.
Terminând toaleta îşi luă poşeta şi se îndreptă spre uşă. Cât mai
natural cu putinţă, individul i se alătură şi, ajungând în dreptul ei,
destinse mâna cu viteza unui şarpe cobra şi lovi. Fata căzu leşinată
în braţele agresorului ei. O ridică în picioare şi sprijinind-o de el o
duse la lift.

Maiorul Barbu studie cu atenţie raportul medicolegal:

„…Fractură cominutivă, cu hemoragie meningocerebrală, urmare
a unei lovituri puternice şi directe cu un corp contondent cu
suprafaţă boantă şi mică…”
Prin urmare victima a fost lovită înainte de accident, care,
probabil, a fost simulat. Barbu citea încordat şi gândul construia
simultan ipoteze. Dar dacă-i aşa, înseamnă că varianta lui Cornea…
Parcă ghicindu-i gândul acesta îşi făcu apariţia în birou, fluturând o
hârtie în mână:
— Victima se numeşte Constanţa Rusalin, 22 ani, de profesiune,
fără, fostă chelneriţă, nu are antecedente penale, fiica lui…
— Altceva? Relaţii, preocupări?
— A fost chemată de câteva ori la judiciar, atrăgându-i-se atenţia
asupra unor legături cu străini şi mici învârteli… Apoi, după o
pauză, reluă: Se pare că era prietenă cu Dan Bercaru, ospătar de la
„Mercur”, ceea ce nu mi se pare un lucru lipsit de importanţă.
— Interesant! dă-i drumul mai departe, făcu maiorul.
— A mai fost văzută în bar cu un individ atletic, cu păr roşcat,
nas mare şi proeminent, buze groase, tăiate într-un maxilar aproape
pătrat şi repezit înainte.
— Un portret vorbit aproape complet! Cu atât mai uşor îţi va fi
să-l cauţi?!
— Aşa mă gândeam şi cu şefu’! De aceea l-am şi dat în urmărire
cu semnalmentele primite. Am zis să vă fac o surpriză plăcută!
Maiorul zâmbi imperceptibil.
— Ce-ai făcut cu scrisoarea?
— Am dat-o la criminalistic, dar după părerea mea, scrisul e al
victimei. Mă gândesc să descifrăm doar cum a ajuns s-o scrie şi
poate mai relevăm şi ceva amprente străine…
— Şi maşina?
— Lovită bine. Masca din faţă şi partea dreaptă sunt zdrobite.
— A cui este?
 — A unui profesor, Gheorghe Raca, dar..
— ???
— …fusese furată proprietarului!…
— Toate le ştii. Nu cred că mai ai ceva de aflat. Doar poate…
cine-i criminalul şi eventual de ce a comis crima? Iar până atunci,
mai audiază-l odată pe Bercaru.
Puţin confuz, locotenentul ieşi.

Intrând în laboratorul judeţean de criminalistică, Barbu încercă

un sentiment ciudat. „Anonimii în halate albe”, gândi el, oameni
care trudesc în permanenţă, de cele mai multe ori fără a fi cunoscuţi,
făcând o muncă deosebit de utilă pentru aflarea adevărului.
Privi în jurul său aparatura sofisticată, aranjată în aşa fel, încât să
permită experţilor folosirea mai multor tehnici de lucru atât cu
mijloacele criminalistica clasice, cât şi cu cele ale ştiinţelor de graniţă
ca biologia, chimia judiciară, fizica nucleară şi altele.
— Ce vânt te aduce pe la noi, maiorule? auzi el o voce
binecunoscută şi în faţa lui apăru prietenul şi colegul său de
promoţie, maiorul Matei Iordan.
— Bună, colega, îl salută el voios. Ce pot să caut eu, un simplu
meseriaş în templul ştiinţei miliţieneşti? Sprijin de la specialişti, să
ne scoată la liman, după ce ne-am „împotmolit”, urmă Barbu cu o
voce prefăcut timidă.
— Ia nu mai face pe modestul, că nu se prinde, vulpoi bătrân ce
eşti. Ne cunoaştem doar nu de ieri de alaltăieri. Mai bine spune-mi
cu ce-ţi pot fi de folos? Poate că totuşi ne-om descurca împreună!
Barbu îi întinse două chiştoace de ţigări, accentuând cu gravitate:
— Pune-le sub microscop, analizează secreţia, fă ce ştii, şi poate
poţi să-mi spui: talia individului care le-a fumat, greutatea sa,
culoarea părului, trăsăturile feţei, vârsta şi eventual unde se află
acum. Dacă-i posibil în subsidiar să-mi determini locul unde s-a
cultivat tutunul, anul fabricaţiei ţigărilor şi dacă au fost aprinse cu
un chibrit sau brichetă…
— …Din ce magazin şi-a cumpărat hainele, anul când a terminat
şcoala primară şi ce număr poartă la pantofi?!
— M-ai dezamăgi dacă ai putea afla numai atât!
— Ei, spune ce vrei, dar mai întâi, de unde provin chiştoacele?
— Au fost ridicate din locuinţa numitei Constanţa Rusalin,
victima unei tentative de crimă. Aceasta fuma numai din cele lungi
aşa că… Ce să vreau savantule? Mi-ar trebui grupa sanguină,
caracterul secretor al fumătorului, eventual antigenele ABO, dacă se
pot determina şi, bineînţeles, cât mai multe alte date pentru
identificare.
Criminalistul fluieră admirativ.
— Ia te uită la el! Vrei să le reprofilezi? Să ştii că e mare nevoie de
cadre aici, mai ales din cele cu experienţă în munca operativă. Dar
spune-mi te rog, de ce nu te adresezi laboratorului medico-legal?
— Îmi trebuie repede, cât mai repede!
— Voi lua legătura cu ei în acest sens! Dar pentru că veni vorba,
scrisoarea pe care mi-a trimis-o Cornea provine tot de la cazul ăsta?
— Da, făcu maiorul, ai făcut expertiza? Vezi că mai am la tine
una, aia adresată inginerului Suru de individul care-i furase prima
dată maşina!
— Am să-ţi trimit expertizele. Dar pot să-ţi comunic de pe acum
că scrisul de pe epistola de „adio” e al fetei. Am avut suficiente
probe pentru comparaţii… scrisori, cereri şi altele. Apropo, te rog
să-mi trimiţi pe toţi cei de la voi care au atins scrisoarea ori plicul.
— S-a făcut! Eşti o comoară Matei! Mii de mulţumiri. Cu privire
la propunerea ta însă nu-ţi face iluzii că nu-mi părăsesc meseria
pentru nimic în lume. Am toată stima pentru aparatură, pentru
metodele tehnico-ştiinţifice, dar pasiunea mea e alta, eu sunt
combatant în prima linie a luptei contra criminalităţii, aşadar.
— Te înţeleg, îl întrerupse Iordan, cu vocea puţin voalată. Dar şi
tehnica criminalistică trebuie mânuită de cineva, nu? Şi apoi se zice
că în decursul secolelor condeiul a făcut de o sută de ori mai mult
rău sau mai mult bine decât spada, nu mai ştiu exact maxima.
— Hai să lăsăm discuţia asta pentru altădată. Te rog să-i dai
bătaie.
— Concret, când îţi trebuie rezultatele analizelor?
— Ieri!
— Vom face tot posibilul să le primeşti cât mai repede.
— Când?
— Ieri şi azi mi-e imposibil.
— Rămâne pe mâine!
— Bine, m-ai convins, mâine. Aş vrea şi eu să pot mai repede, dar
ştii că nu depinde numai de noi,
— „Aş vrea” nu duce la nimic. „Vreau” este singur eficace, nu-l
slăbi Barbu.
— Bine, combatantule, am zis mâine, fie mâine. Deci pe mâine. Şi
acum, te rog să mă sprijini în muncă.
— Am înţeles, dispar. Salve geniule! Dar mâine trimit curierul, să
fim înţeleşi!
Trecu grăbit pe culoar şi intră în sala de şedinţă.
 Ploaia care se revărsase toată dimineaţa deasupra oraşului se
oprise la începutul după-amiezii. Se simţea o răcoare plăcută.
Maiorul Barbu ieşi din clădirea inspectoratului judeţean şi inspiră
adânc aerul curat.
Cu toate că nu era nicio plăcere să stai aproape o dimineaţă
întreagă cu cafele şi în fum de ţigări, se simţea în formă.
Tactica de anchetă propusă de el colonelului era destul de
îndrăzneaţă, dar era convins că era singura viabilă şi o susţinuse cât
putu mai bine chiar cu încăpăţânare, răspunzând însă calm şi
ponderat la toate întrebările ce i se puseră.
Comandantul îl acreditase, ordonând să i se pună la dispoziţie
tehnica criminalistică pe care o ceruse. Conducându-l până la uşă,
acesta-i atrase din nou atenţia:
— Şi mai ales ai grijă – cum spune proverbul – nu pune toate
ouăle în acelaşi coş.
— Dar dacă aş proceda, cum scria Mark Twain undeva, „pune
toate ouăle în acelaşi coş, dar fii cu ochii pe el!”?
Bătrânul zâmbi concesiv. „Tineretul ăsta e bun şi îndrăzneţ!
Cândva mă gândeam dacă va putea să ne ajungă, acum sunt sigur
că ne va depăşi. Şi nu-i nimic rău în asta!”
Apoi îi strânse mâna cu putere.
Dacia albastră rula cu viteză pe şoseaua care şerpuia ca o
panglică albă, printre plantaţiile de meri pitici.
Evident, gândi Barbu, greul începe de-abia acum. Se înfioră. Dar
dacă nu am calculat bine? În definitiv, viaţa nu-i făcută din formule
matematice pe care le rezolvi ca pe o ecuaţie cu câteva necunoscute,
dacă cunoşti regula. Necunoscute? Păi noi nu luptăm permanent cu
necunoscutul? Şi de regulă, îl identificăm. De regulă… dar
excepţiile? Fiindcă sunt şi excepţii! Şi încă destule! Dacă în cazul de
faţă e vorba de o excepţie? Dar ce fac – se scutură el – îmi caut
justificări pentru situaţia în care aş greşi? A cui e filosofia asta? În
orice caz, nu a mea!
Încetini puţin pentru a lua o curbă, apoi acceleră din nou. Privi
pe geam. Arşiţa alungată până atunci de ploaie, începea din nou să
se simtă. Deschise geamul şi îşi răcori faţa înfierbântată. Când
ajunse, tocmai se auzi dangătul profund şi cadenţat al clopotului
mare din turnul bisericii. Opri maşina în faţa sediului miliţiei.

Doctorul Emilian Pârvu, care era de gardă la secţia de chirurgie a

spitalului, îl cunoştea pe locotenentul Cornea de câţiva ani. Relaţiile
lor profesionale se transformaseră cu timpul, într-o prietenie sinceră
datorită şi faptului că, nu de puţine ori preferinţele şi pasiunile lor
pentru muzică şi pictură îi făceau să se întâlnească pe un teren
comun. Chirurg talentat, fost asistent universitar, doctorul Pârvu
părăsise clinica din Cluj, atras de meleagurile sale natale, unde
dorea să practice medicina, precum şi de noul spital cu şapte nivele
construit în urmă cu câţiva ani şi dotat cu o tehnică modernă.
La cei treizeci şi cinci de ani ai săi, Pârvu nu era ceea ce se
cheamă de obicei un bărbat frumos. Era de talie mijlocie, cu o faţă
prelungă, în care trăsăturile erau mai curând dăltuite în unghiuri,
cu un nas mare cu nările în vânt, cu buze subţiri, parcă trase cu
bisturiul, şi bărbia rotundă. Ochii săi, puţin oblici, erau însă veseli,
iar când zâmbea se aprindea în ei o luminiţă aurie. Avea un mers
puţin legănat şchiopătând uşor cu piciorul stâng, amintirea unui
accident din timpul studenţiei. Vorbea rar, cu un accent bănăţean,
care imprima vorbirii sale un ritm mai lent, dar încântător. Lucra cu
precizie şi cu sânge rece. Din toată fiinţa lui se degaja calm şi
siguranţă, însuşiri pe care le transmise şi colegilor săi, medici şi
surori.
Soţia sa, Diana, era o ardeleancă oacheşă din Huedin, înaltă, cu
părul negru, lung şi buclat, atârnându-i până la umeri, ochii căprui,
luminoşi şi neastâmpăraţi, sprâncene negre, gene de culoarea
castanei, gură rotundă şi dinţii ca perlele. Profesoară de muzică la
liceul din localitate şi talentată pianistă îl întovărăşea în viaţă
discret, făcându-i un cămin plăcut, odihnitor, veghindu-i liniştea,
atunci când studia, sau alungându-i plictiseala cu o vorbă de duh,
fiind întotdeauna dispusă să facă plimbări, să meargă la un
spectacol, ori să abordeze în discuţiile cu soţul său subiecte care ştia
că-l interesează. Era o bună gospodină şi o perfectă tovarăşă de
viaţă care îi împărtăşea gândurile şi îi aproba rezultatele, îl asculta
tăcută, când avea frământări, reuşind de cele mai multe ori să-l ajute
pentru depăşirea lor. Odată pe lună, atunci când organizau seri
muzicale, executa la pian bucăţi muzicale potrivit dorinţelor
invitaţilor, iar când aceştia nu se exprimau, cânta bucăţile ei mult
preferate din Mozart şi Chopin.
Cornea, împreună cu soţia sa, Dorina, o blondă platinată cu ochi
albaştri, mereu miraţi, fostă colegă de liceu cu Diana, şi prietene
bune, frecventa destul de des familia Pârvu, cel puţin odată pe
săptămână. Aceştia locuiau într-o vilă situată la marginea oraşului,
având două camere cu ferestre mari, orientate spre aleea cu tei ce
ducea la staţiunea climaterică. Primăvara, când teii înfloreau,
musafirii, care de obicei veneau spre seară, erau poftiţi în „sala de
muzică”, un hol uriaş, unde erau pianul şi viorile. Se deschideau
apoi ferestrele şi uşa de la balcon pe unde pătrundea în cameră
mirosul parfumat al florilor de tei. Discuţiile se opreau atunci un
timp de parcă le era teamă ca zgomotul să nu alunge vraja.
Amândoi cântau la vioară, iar Diana îi acompania la pian. Dorina
împreună cu Ruxandra, fetiţa de cinci ani a soţilor Pârvu,
constituiau auditoriul care era întotdeauna entuziasmat şi generos.
Se întâmpla ca la unele seri muzicale să fie invitaţi şi alţi prieteni
sau colegi, mai ales iarna, iar în vederea acestor evenimente se
făceau repetiţii temeinice. Se vorbea chiar de înfiinţarea unei mici
filarmonici în oraş, care să aibă o sală unde să facă repetiţii şi să dea
concerte la ateneul popular. Dar, deocamdată, discuţiile nu aveau
altă bază decât dorinţa.
— Îl căutaţi pe doctorul Pârvu? E la consultaţii, dar dacă doriţi
puteţi vedea bolnavul. Privi la ceas şi apoi reluă: în cel mult
cincisprezece minute va fi aici. Vă rog să luaţi loc, tovarăşe
locotenent. Serviţi o cafea?
Cornea se aşeză pe un scaun, scoase o ţigară şi zise:
— Mulţumesc pentru amândouă. Pot să fumez?
— Nu-l ştiţi pe şefu’? Fumează ţigară de la ţigară, ne-am învăţat
şi noi, dar numai la o cafea. Aici nu prea avem timp însă de aşa
ceva. Acum e puţină linişte şi profit şi eu de prezenţa
dumneavoastră. Tot vorbind, sora termină cafeaua şi o servi în două
ceşti smălţuite.
Cornea îi întinse pachetul.
— Mulţumesc, făcu ea luând o ţigară pe care ofiţerul i-o aprinse
cu bricheta.
Locotenentul se uită împrejur. De-a lungul unui perete erau
înşirate butelii şi măşti de oxigen, instalaţii pentru perfuzii,
aparatură de reanimare, dulapuri de sticlă cu instrumentar şi
medicamente. Pe masă, lângă telefon, stăteau mai multe dosare cu
duplicatele foilor de observaţie. Dora îi urmări privirea. Zâmbi:
— Suntem pregătiţi să facem faţă chiar unor situaţii limită.
— Apropo soră, făcu Cornea, aveţi aici internat un bolnav care a
fost lovit la cap în timpul unei agresiuni?
— Vă referiţi probabil la Dan Bercaru. O lovitură straşnică,
adăugă sora, are un cap de fier, altfel se prăpădea. Şeful e de părere
că a fost lovit cu un box care i-a zdrobit pielea capului în regiunea
occipitală, interesând bolta craniului. Ne-am temut chiar de o
hemoragie craniană care putea să-i provoace o comă.
— Văd că asistenta mea te-a pus la curent, zise doctorul Pârvu,
intrând în cabinet, poate îmi dai şi mie o ţigară. Se servi, după care
reluă:
— Nu ştiu dacă ţi-a spus Dora, dar situaţia pacientului nostru nu-
i din cele mai strălucite! Se adresă apoi surorii medicale dându-i
câteva indicaţii în legătură cu mutarea unui bolnav şi după ce
aceasta ieşi, se întoarse spre Cornea.
— Îl vom salva, fără îndoială. Dar trebuie să-mi laşi timp. Însă
voi, fie că veniţi mereu aici, fie că telefonaţi…
— Cine a telefonat? întrebă căpitanul, puţin mirat.
— De la miliţie, un locotenent, Prisăcaru mi se pare. Voia
amănunte despre bolnav.
— Ce-a vrut să ştie? întrebă Cornea mirat.
— Cum ce-a vrut să ştie? Ce vrei şi tu să ştii. Starea sănătăţii lui!
— Şi i-ai spus?
— Ei, i-am spus! Doctorul zâmbi amuzat. Ce dracu’, ai impresia
că am căzut aici din senin? Tu nu ştii că eu nu dau consultaţii prin
telefon?
Faţa lui Cornea se destinse şi ochii începură să-i strălucească din
nou. Îşi aprinse tăcut o ţigară din care trase câteva fumuri cu nesaţ.
Apoi, cu o voce calmă, întrebă:
— Nici informaţii?
— Nici informaţii, amice.
— Dar mie de ce mi-ai dat ieri informaţii medicale despre
Bercaru?
— Pentru că, scumpul meu interlocutor, primo: te-am recunoscut,
secundo: cereai o informaţie în calitate de persoană oficială, terţio:
ţi-am spus numai ce era strict necesar, împiedicându-te să vii aici
pentru a mă asalta cu intenţia ta încăpăţânată de a-l interoga pe
bolnav.
— Prin urmare, în anumite circumstanţe şi pentru unele persoane
faci excepţie de la rigoarea principiilor tale.
 — În măsura în care acestea nu contravin conştiinţei mele şi
regulilor spitaliceşti. Ei, dar la urma urmei, de ce trebuie să-ţi dau
eu socoteală ţie?
— Nu trebuie să-mi dai nicio socoteală. Dar mă gândeam şi eu
aşa, zise Cornea zâmbind.
— Şi acum de ce rânjeşti la mine, amice?
— Vai, ce vocabular, doctore! Nu rânjeam, stimabile, surâdeam
unei amintiri.
— E secretă?
— Oh, nu, doctore, sigur că nu, mai ales că nu ţi-o transmit
„telefonic”. Spune-mi, te rog, ai putea să-mi precizezi care e
deosebirea dintre nenorocire şi catastrofă?
Doctorul îl privi uluit. După un timp, exclamă:
— Dar ce legătură are…
— Nicio legătură, te-am întrebat şi cu aşa. Ce, am dat cu parul?
Am citit undeva că, în urmă cu peste două mii de ani, această
întrebare a fost pusă la Roma în timpul unui ospăţ de către
dictatorul Sylla sclavului său grec, căruia, în schimbul unui răspuns
satisfăcător, i se făgăduise eliberarea sa din sclavie. În caz că nu
putea să răspundă, urma să fie ucis pe loc.
— Şi ce-a răspuns? întrebă curios Pârvu.
Cornea reluă:
— Sclavul îl privi lung pe stăpânul său care avea drept de viaţă şi
de moarte asupra lui, îşi roti ochii asupra celorlalţi patricieni ce
beau întinşi pe paturile de ospăţ, apoi se lăsă în genunchi pe dalele
de marmură şi, înălţându-şi braţele spre cer, spuse: „Prea bunule
stăpân, dacă în clipa aceasta tavanul se va prăbuşi peste noi, va fi o
mare nenorocire. Dar dacă nu se va prăbuşi, va fi o catastrofă!”
— Înţeleg, isteţule, făcu doctorul. Şi Sylla i-a redat libertatea,
entuziasmat de răspunsul său!
— Se pare că dictatorul roman nu avea simţul umorului chiar atât
de dezvoltat! adăugă Cornea.
— Cu alte cuvinte, ceea ce vorbesc la telefon cu tine aş putea
spune şi unei alte persoane?
— Nici vorbă, cum o să cred aşa ceva?
— Atunci?
— Atunci s-ar putea ca cineva, cunoscându-mă, să-şi prefacă
vocea, întrebându-te un anumit lucru, iar tu, de bună credinţă, să-i
răspunzi.
— Vrei să spui că nu tu mi-ai telefonat ieri? făcu doctorul uluit.
— Ba da, fără discuţie, cu mine ai vorbit.
— De fapt, i-am spus şi locotenentului Prisăcaru că te-am
informat, dar el insista, aşa că i-am retezat-o. M-a reclamat?
— Nu. Nu cred, mai ales că nici nu avea cum.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că la noi nu lucrează niciun locotenent
Prisăcaru. Şi acum, dacă eşti bun, aş dori să stau de vorbă cu
pensionarul tău.
— Doar zece minute, nu mai mult, zise doctorul cu o voce albă.
— S-a făcut, cred că-mi ajunge, zise Cornea privindu-şi ceasul
care arăta 12.30.
Era tocmai ora când Dan Bercaru deschise ochii.
Încercă să se scoale, însă efortul îi smulse un geamăt de durere.
Lăsă capul pe pernă, dar nu destul de încet, astfel că un junghi îl
străfulgera până în creier. Îşi muşcă buzele ca să nu ţipe.
Apoi roti ochii în jurul lui şi, privind pereţii albi, patul de fier
precum şi aparatul cu ajutorul căruia i se făcea perfuzia, înţelese că
se află în camera unui spital. Cu mâna liberă îşi pipăi capul. Era
complet bandajat. În acea clipă îl zări pe locotenentul Cornea
privind pe fereastră. Simţindu-i privirea acesta se întoarse,
zâmbindu-i:
— Vă simţiţi mai bine?
 Bercaru îl privi cu intensitate, fără să răspundă, parcă nici nu l-ar
fi cunoscut.
— Nu-i nevoie să vorbiţi dacă nu puteţi. Să nu vă facă rău efortul,
era însă mai bine dacă…
— Ci… cine sunteţi dumneavoastră? articulă bolnavul.
— Păi suntem cunoştinţe vechi şi mi-am permis să vă fac o vizită,
cum era şi firesc de altfel.
Şi pentru că acesta continuă să-l privească nedumerit, continuă:
— Ei, nu mă priviţi aşa, desigur e şi puţin interesul general la
mijloc, dar nu mi-o luaţi în nume de rău. Şi, întrucât mi s-a
recomandat să nu vă obosesc, m-am gândit să vă iau un interviu la
care să răspundeţi, eventual cu mâna validă, negativ ori pozitiv. De
acord?
Cu o voce slabă, şovăitoare, Bercaru îl asigură că va încerca să-şi
amintească ce i se întâmplase.
Povesti următoarele:
După plecarea Constanţei din locuinţa lui, aşteptă un timp pe
cineva şi fiindcă acesta nu venise s-a dus la local unde îşi pusese în
ordine borderourile. Apoi, ieşind în stradă, se întâlnise cu un amic
pe care nu-l mai văzuse din timpul stagiului militar.
— Cum îl cheamă? întrebă Cornea.
— Vermichescu. Vasile Vermichescu din oraşul C.
Apoi continuă: Intraseră la un restaurant unde mâncară, apoi,
întrucât prietenul său era pictor, îl însoţise la vernisajul unei
expoziţii de pictură naivă, gen care a ajuns la modă. Nu înţelesese
prea multe, dar unele pânze îi plăcură, datorită ideii şi coloritului. Îl
invitase pe prietenul său acasă unde serviră o cafea, amintindu-şi
trecutul, apoi a plecat la restaurantul Mercur intrând în serviciu.
Lucrase până noaptea târziu. Pe drumul spre casă, a trecut prin
pasajul „Podarul” şi, după ce a făcut doar câţiva paji, a avut
impresia că-l urmăreşte cineva. S-a întors şi atunci a primit lovitura.
A avut senzaţia că i se prăbuşeşte toată bolta pe cap.
— Nu l-aţi putut zări pe agresor?
— Eram cu spatele la el, aşa cum v-am relatat.
— Bănuiţi pe cineva, aţi avut vreun conflict în ultimul timp?
răspunse negativ la ambele întrebări.
După o pauză scurtă, Cornea reluă:
— Scuzaţi-mi întrebarea indiscretă, cu Constanţa Rusalin aţi
avut… eraţi de mult timp în relaţii intime?
— Nu, de puţin timp.
— Unde aţi cunoscut-o?
— La restaurantul nostru. Am servit-o de mai multe ori şi…
odată… am plătit eu fiindcă n-avea bani suficienţi.
— V-a cerut aceasta vreodată un serviciu mai deosebit?
Bercaru nu răspunse imediat şi, luându-i tăcerea drept o
încuviinţare, Cornea reluă:
— Nu e cazul să vă jenaţi, sunt în joc lucruri mult mai
importante! Trebuie să vă informez că asupra Constanţei Rusalin s-a
comis o tentativă de asasinat starea ei fiind încă foarte gravă.
— Cum??? Bercaru se albi deodată. Dar de ce? Nu înţeleg nimic.
Poate ar fi mai bine să vă spun tot ce ştiu.
— Oricum e mai înţelept.
— Da, v-am minţit când am fost la miliţie. De fapt ea mi-a cerut
să rezerv masa pentru soţii Suru şi tot ea mi-a dat şi banii. Aş dori
să vă ajut…
— V-a mai cerut şi altceva? urmă locotenentul.
— Da, dar nu i-am promis nimic. Şi pentru că ofiţerul îl privea
insistent, acesta continuă:
— M-a rugat să opresc o masă şi pentru familia Dogaru…
medicul chirurg de la spital.
— Pentru când?
— Pentru mâine seară, dar am să-i telefonez responsabilului…
 — Nu veţi telefona nimănui, dacă vreţi într-adevăr să ne ajutaţi.
Staţi liniştit aici până la vindecare…
— …Care nu poate veni prea curând dacă nu se respectă
prescripţiile medicale! interveni doctorul Pârvu, care intrase încet
pe uşă.
— Mulţumesc, tocmai am terminat, spuse Cornea din uşă,
făcându-i un gest prietenesc cu mâna. Ai grijă de bolnav ca de tine
însuţi! Ieşi.

În acest timp, în biroul comandantului miliţiei avu loc o discuţie

scurtă, cu participarea câtorva ofiţeri din echipa operativă.
— Maşina a fost cercetată temeinic? întrebă locotenent-colonelul
Viorel Savu.
— Nu s-au găsit decât fragmente de urme digitale pe oglinda
retrovizoare şi mânerele de la cele două uşi din faţă, câteva fâşii de
carton şi un nasture care aparţinea victimei, răspunse căpitanul
Vrabie.
— La ora aceasta este supusă din nou unei verificări. Din cauza
prafului de pudră! interveni maiorul Barbu.
Comandantul se întoarse mirat spre el.
Sesizând surprinderea acesta reluă:
— Am revăzut azi dimineaţă procesul-verbal de cercetare de la
spargerea depozitului „Comturist”. După cum ştiţi pe lângă
radiocasetofoane şi sticle de băuturi străine, cutii cu cartuşe de
„Kent”… au mai fost furate câteva baloturi cu pudră franţuzească…
Se presupune că pudra depistată în maşină este identică cu cea
furată. Prima expertiză s-a pronunţat în acest sens. O vom repeta
pentru mai multă siguranţă.
— Prin urmare, se lămureşte mobilul principal al furtului
maşinii! Se pare că furturile din locuinţe constituiau şi ele o
diversiune, zise Savu, mai mult pentru el.
 — Ce-i drept, o diversiune extrem de profitabilă! adăugă maiorul
Barbu. Apoi continuă:
— Se confirmă faptul că avem de-a face cu o bandă foarte
periculoasă care nu se dă în lături nici de la crimă…
Se auzi o bătaie în uşă şi locotenentul Cornea îşi făcu intrarea,
arborând un aer grav. Comandantul se întoarse întrebător spre el şi
acesta relată, aproape dintr-o suflare, discuţia avută la spital cu Dan
Bercaru.
Locotenent-colonelul Savu îşi consultă ceasul apoi se întoarse
spre Barbu:
— Nu aveţi prea mult timp la dispoziţie. Pregătiţi operaţiunea.
Aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui singur lucru. Trebuie prinsă
banda, întreaga bandă şi nu elemente periferice!

Două evenimente, aparent fără legătură între ele, marcară într-un

mod diferit următoarele douăzeci şi patru de ore.
O femeie în jur de treizeci de ani, având într-o mână o pungă din
plastic, se îndrepta într-un pas alert şi hotărât spre staţia de
autobuz. Începuse să se întunece. Strada îngustă şi întunecoasă era
de obicei calmă. Rareori, un strigăt de copil sau zgomotul produs de
lăsarea bruscă a storurilor de la ferestre mai tulburau liniştea.
Femeia care trecea pe stradă era îmbrăcată într-un mantou
albastru, peste care se revărsau pletele unui păr bogat şi roşcat, şi
purta o pereche de pantofi din piele de şarpe. Era o femeie frumoasă
şi elegantă. Într-o vădită stare de agitaţie femeia legăna într-o mână
sacoşa iar cu cealaltă îşi pipăia medalionul de la gât, privind din
când în când înapoi, de parcă o urmărea cineva.
Ajunsă în staţie îşi aşeză sacoşa jos şi deschise poşeta. În acest
moment, ca din pământ răsări lângă ea un bărbat înalt, cu tâmple
argintii, faţă prelungă, ochi negri şi un nas borcănat. Partea de jos a
feţei era acoperită de un fular care însă nu-i putea masca în
întregime cicatricea de la rădăcina nasului
Era îmbrăcat cu un pardesiu de culoare gri şi purta o pălărie
neagră. Ca din întâmplare, necunoscutul, fără s-o privească, i se
adresă cu un ton cârâitor:
— Sunteţi Dana Stroe?
Se întoarse surprinsă spre el şi răspunse automat:
— Da, eu sunt, dar dumneavoastră de unde mă cunoaşteţi?
— Nu are nicio importanţă! continuă el să-i zgârie urechile.
Important e că ne-am întâlnit înainte de a fi prea târziu.
— Ce spuneţi?
— Spuneam că fac parte dintre ultimele persoane care au văzut-o
în viaţă pe prietena dumneavoastră, Constanţa Rusalin, Dumnezeu
s-o ierte – făcu el ridicând pălăria – pe care am regretat-o sincer,
fiindcă a murit în floarea tinereţii şi atât de stupid!
Şi fără a-i da răgaz să răspundă, mai adăugă repede:
— Defuncta nu avea o prietenă mai bună ca dumneavoastră, vă
făcea confidenţe, vă confia impresii… Ştiţi, continuă el brusc, oricât
de paradoxal ar fi, ne-ar părea rău să vă „trimitem” la o întâlnire cu
Constanţa! Aşa că ocoliţi miliţia de la o mie de paşi şi pe mine să mă
uitaţi. După care se întoarse şi plecă.
Trecură vreo două autobuze şi Dana încă nu se mişcase din loc.
După un timp relativ lung, realiză totul şi de-abia atunci se declanşă
reacţia, făcând-o să tremure din tot corpul. Ajunse acasă fără să ştie
cum. Îşi făcu un ceai să se încălzească şi-l bău cu înghiţituri mici şi
repezi. Deodată sună telefonul. Privi ţintă aparatul, fără să se mişte.
Trecu astfel încă o jumătate de oră. Telefonul sună din nou. Cu o
mână tremurândă ridică receptorul.
— Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? se auzi vocea veselă a
locotenentului Cornea. V-am aşteptat să veniţi la noi. Sunteţi cumva
bolnavă? Sper să nu fie nimic grav!
— Scu… scuzaţi că n-am venit, dar nu mă simt bine, răspunse ca
cu o voce albă. Ştiţi, am uneori vertije… inima!
— Atunci vin eu la dumneavoastră. Vreţi să vă aduc un medic?
— Nu… nu-i nevoie să veniţi. Mă simt mai bine acum. Vă rog din
tot sufletul să nu veniţi… se mai auzi în aparat vocea ci cu un
puternic accent de disperare după care urmă un declic.
Cornea puse gânditor receptorul jos. Reflectă câteva clipe, apoi îşi
îmbrăcă pardesiul şi ieşi în trombă.
Îi deschise o Dana Stroe de nerecunoscut. Cu o faţă albă din care
părea că dispăruse orice urmă de sânge, cu trăsăturile descompuse
de plâns, cu ochii dilataţi de teamă, nu mai semăna nici pe departe
cu fata veselă, cochetă după care îţi făcea plăcere să priveşti când
mergea pe stradă.
Fără a răspunde la salut, îi făcu loc să între.
— E chiar aşa de grav? reuşi, el să articuleze. Fata îl privi fără un
cuvânt, apoi, aşezându-se pe un scaun, îi spuse cu o voce uscată:
— Nu mai am ce să vă spun! Vă rog să mă credeţi şi să plecaţi.
Cornea o privi cu atenţie încercând să înţeleagă ce se întâmplase.
Într-un târziu o întrebă:
— A intervenit ceva… sau cineva, de când am vorbit ultima dată?
— Da, adică nu! nu a intervenit nimic. Pur şi simplu vreau să fiu
lăsată în pace.
Locotenentul scoase un pachet de ţigări, o servi mai întâi pe ea,
apoi cerându-i permisiunea, aprinse şi el una. Fumară un timp în
tăcere.
Într-un târziu fata întrebă fără să-i privească:
— Ce-i cu Constanţa? A murit?
— De ce să moară? E drept, a fost în comă, dar acum e în afară de
orice pericol! Din nou se lăsă o tăcere. Cornea reluă:
— Înţeleg, nu aveţi încredere în mine. Îmi pare foarte rău, dar
mizam pe faptul că ne veţi ajuta să-i prindem pe cei care voiau s-o
asasineze pe prietena dumneavoastră. În orice caz, cu sau fără
sprijinul dumneavoastră vom pune mâna pe ei.
Dana se foi pe scaun, stinse ţigara şi deodată izbucni în plâns.
Cornea îi întinse o batistă pe care ea o luă îngropându-şi faţa în ea.
Printre sughiţuri, izbuti să silabisească:
— Mi-e frică… mi-e frică să nu împărtăşesc soarta Constanţei…
Şi pentru că el o privi întrebător, şi pentru că îi era foarte frică,
şi… fata începu să povestească.

Al doilea eveniment care avu loc în aceeaşi seară îl constitui

furtul autoturismului doctorului Vintilă Dogaru, urmat de
prezentarea acestuia la organul de miliţie pentru depunerea
plângerii. Ajuns aici, ofiţerul de serviciu îl invită în biroul
comandantului.
A doua zi de dimineaţă când coborî pentru a merge la serviciu,
doctorul îşi găsi Skodiţa verde… Anunţă miliţia care trimise imediat
un echipaj la faţa locului. Înapoindu-se la locuinţă, Dogaru fu
întâmpinat pe palier de maiorul Barbu, căruia îi întinse
plicul.Acesta îl deschise cu precauţie şi îi dădu să citească
conţinutul scrisorii după care cu aceeaşi atenţie introduse plicul în
mapă.
— Şi mai ales, vă rugăm să fiţi cât mai punctuali la întâlnirea din
această seară de la restaurantul „Mercur”! îi recomandă Barbu
surâzător, apoi îl salută şi plecă… pe scara de serviciu.

Orologiul din turnul bisericii bătu de nouă ori. La lumina unei

vitrine, doctorul îşi consultă ceasul. Era exact ora fixată. Strânse
braţul soţiei şi grăbiră pasul. După câteva minute ajunseră la
restaurant. A treia masă pe dreapta era rezervată. Răsuflând uşurat,
se îndreptară spre masă. Un ospătar se înfăţişă numaidecât şi luă
comanda.
În acest timp, o umbră se furişă pe scările imobilului în care era
situat apartamentul soţilor Dogaru.
Ajungând pe palierul etajului trei, se opri şi îngenunche în faţa
liftului, de parcă şi-ar fi legat şireturile la pantofi. Aruncă priviri
furişe pe scări, apoi, liniştindu-se, se îndreptă cu hotărâre spre
apartament. Introduse o cheie în broască, o mânui cu băgare de
seamă în stânga şi în dreapta, până ce uşa se deschise. Aruncând în
urmă o ultimă privire spre a se asigura, individul intră, trăgând fără
zgomot uşa după el. Aprinse o lanternă la a cărei lumină albastră,
filtrată printre degete, ilumina un vestibul cu pereţii placaţi cu lemn
de stejar. Deschise o altă uşă care îl conduse într-o încăpere ce părea
să fie o sufragerie. Tot la lumina lanternei văzu o vitrină cu geam de
cristal, o servantă, o bibliotecă, două fotolii şi un televizor. Se
apropie încet de o fereastră care dădea în stradă şi făcu trei cercuri
cu lanterna aprinsă. Ca din întâmplare, în stradă, un bărbat îşi
aprinse o ţigară, ţăcănind de două ori bricheta. Avea deci cale
liberă. Se apucă de lucru. Puse mai întâi pe o masă geamantanul pe
care-l adusese cu el. Apoi făcu rapid „inventarul” celor două
camere… Mai întâi introduse în geamantan un
radiocasetofon„Philips”, apoi acestuia îi urmă un radio tranzistor
„Grundig-Ocean” câteva bibelouri din porţelan de Meissen şi
Sèvres, trei vaze de cristal şi bijuterii.
La un moment dat se opri, ţinându-şi răsuflarea. I se păru că
auzise liftul oprindu-se şi câţiva paşi răsunând pe mozaicul
palierului. Dar nu, aceştia trecură mai departe. Totuşi, era mai bine
să termine. Şi, în timp ce se îndreptă spre uşă, lumina se aprinse
brusc iar în prag apărură doi inşi cu pistoalele aţintite asupra lui.
— Sus mâinile! Aşa, acum cu faţa la perele, sprijină-te în mâini,
picioarele îndepărtate. Perchiziţionează-l Cornea!
În stradă se auzi pocnetul unei portiere trântită cu putere şi o
maşină demară în trombă. O altă maşină o urmă în viteză.
— Baza 3, mă auzi, baza 3? Sunt „Vulturul 1” Recepţie.
 — Vultur 1, sunt baza 3, recepţie!
— Baza 3, obiectivul a luat-o pe strada Ardealului cu intenţia
vădită de a ieşi din oraş, alertaţi punctul de control. Noi continuăm
urmărirea. Terminat,
— Am înţeles „Vultur 1.” Terminat.

Barbu acceleră şi distanţa se micşoră vizibil. Deodată maşina din

faţă încetini apoi se întoarse la o sută optzeci de grade şi o luă
înapoi. Surprins de manevră, maiorul simţi cum i se plimbă
adrenalina prin corp. Întoarse la rândul său maşina şi porni în
aceeaşi direcţie. Din fericire, traficul circulaţiei în acest ceas târziu
era aproape inexistent.
După un timp, zări maşina în faţa lui, evitând de puţin un
camion, ţâşnind apoi cu roţile din dreapta pe trotuar şi cotind spre
stânga într-o stradă îngustă. Maiorul se gândi că acest joc trebuia să
înceteze. Indivizii nu aveau altă cale de a se salva decât ieşind din
oraş. Aşa că logic era să-i pândească într-un anumit loc… Întoarse
maşina şi comunică prin radio hotărârea luată, cerând totodată ca
un echipaj să supravegheze gara din comuna N. unde oprea
acceleratul de ora 22,30.
Cerul care patronase până atunci o seară frumoasă se întunecase
de-a binelea şi începuse să reverse o ploaie cu picături mari şi grele
care parcă se năpusteau asupra oraşului. Umezeala şi răcoarea îi
urmăreau pe ultimii trecători de-a lungul şi de-a latul străzilor.
 Maşina rula în tăcere îndreptându-se spre barieră. Barbu îşi
aprinse o ţigară privind cu atenţie întunericul din faţă. Deodată se
auzi un zbârnâit:
— Sunt „Vultur 1”, recepţie.
— „Vultur 1”, sunt „Baza 3”, acum mi s-a comunicat că obiectivul
se îndreaptă spre barieră! Terminat.
— „Baza 3”! înregistrat mesajul. Terminat.
Trecu încet de barieră şi opri pe dreapta. Stinse luminile de
poziţie şi rămase la pândă. Peste câteva minute se auzi un motor de
automobil. Cu simţurile încordate la maximum aşteptă. Ştiu că e
maşina urmărită încă înainte ca aceasta să-şi facă apariţia. Trecu ca
un bolid pe lângă el. La rândul său demară în trombă. În curând
ajunse atât de aproape de ea, încât recunoscu două siluete în partea
din faţă. Apoi aceasta se distanţă din nou. Apăsă pedala până la
capăt. În curând maşina apăru în câmpul vizual apoi dispăru din
nou. Acceleră cu furie strângând volanul cu amândouă mâinile
până ce acestea se albiră. Trecură astfel câteva minute. Deodată din
faţă percepu un semnal luminos. Privi cu atenţie încet, apoi
opri.Traversând şoseaua în diagonală veni spre el un plutonier
major care îl salută.
— A trecut maşina urmărită?
— Nu a trecut nicio maşină tovarăşe maior!
— Urcă lângă mine! făcu el şi întoarse.
Din depărtare văzu maşina proptită în pom. Se apropie încet de
ea cu pistolul în mână. Lumină cu lanterna interiorul acesteia.
Şoferul era culcat pe volan de parcă voia să-l strângă la piept într-o
ultimă îmbrăţişare. Alături de el, un individ cu o rană urâtă la
frunte gemea ţinându-se cu mâinile de cap. Îl recunoscu pe Rică
Sticlaru, barmanul. Cu băgare de seamă întoarse pe conducătorul
auto. Întâi văzu cicatricea de la rădăcina nasului, apoi îl întâmpină
faţa strâmbată într-un rictus mortal a lui Mircea Plotagea
responsabilul restaurantului „Mercur”!

MICROINSECTAR

În acea dimineaţă de ianuarie începuse să ningă foarte devreme.

Fulgi grei de nea cădeau rar din cerul plumburiu, asemeni unui
basm dintr-un film de desene animate. Ca de obicei, la această oră
matinală, autobuzele, troleibuzele şi tramvaiele gemeau de lume.
Coborând cu greutate din troleibuzul 93, Raluca Dragotă, diriginta
farmaciei din strada Crişan, îşi privi ceasul. Era 6,50. Trebuia să se
grăbească pentru a nu întârzia. Ceea ce şi făcu, ajungând cu cinci
minute înaintea deschiderii.
Intrând în farmacie, împreună cu asistenta Felicia Sommer, se
îndreptă cu un pas vioi spre biroul ei. Îşi atârnă căciula şi fularul în
cuier. Apoi, în timp ce-şi dezbrăcă paltonul, se întoarse spre
celelalte farmaciste care sporovăiau vesele, scuturându-se de
zăpadă. Privirea îi alunecă din obişnuinţă asupra camerei şi…
încremeni. Uşa seifului era întredeschisă! În culmea agitaţiei scăpă
paltonul din mână. În clipa următoare, se repezi la telefon…

În acest timp, într-un birou al formaţiunii judiciare de la miliţia

municipiului avu loc o discuţie interesantă.
— Unde l-aţi prins? întrebă căpitanul Doru David, cu o voce din
care răzbătea un viu interes.
— L-am aşteptat la vamă, informaţia era sigură, ştiam că va
încerca să treacă tabloul peste frontieră… veni răspunsul tărăgănat
al locotenentului-major Dinu Valentin, criminalist, specializat în
furturile şi falsificările operelor de artă.
— Şi unde-l avea?
— Ne-a dat puţin de furcă. Am căutat peste tot şi aproape că ne
pierdusem speranţa de a-l mai găsi când, în sfârşit, am dat peste o
pânza rulată sul, care era disimulată într-o ascunzătoare ingenios
realizată sub aripa din spate dreapta a maşinii. Numai că…
— …Se degradase tabloul, e normal! îl întrerupse precipitat
căpitanul.
— Nu, era bine ambalat, dar… nu era tabloul pe care-l căutam
noi! Era o pictură de gang, reprezentând o ţigancă cu flori.
— Extraordinar! exclamă din nou David. Înseamnă că v-a tras în
piept.
— Aşa ar fi vrut lighioana. Dar nu i-a mers. La prima examinare
expertul şi-a dat seama că, peste pictura originală, se aşternuse un
grund peste care se pictase „ţiganca cu fiori”. De fapt era o pictură a
lui Picasso din epoca albastră! Aşa că vedeţi, până la urmă, l-am tras
noi la… răspundere penală.
Maiorul Sandu Cristea, şeful biroului judiciar, care studia cu
atenţie un dosar, şi care părea că nici nu ascultă discuţia, interveni:
— Dinule, ai terminat cazul „Rafael”? Vezi că te-a căutat din nou
criticul acela… Valadian, ori…
— Varlachian! Am încheiat dosarul, trebuie să-i remit un
exemplar din raportul de expertiză.
— Problemele s-au clarificat?
— Da, falsul intuit de expert, cum s-ar zice „la prima vista”, s-a
confirmat pe deplin. Lucrarea nu putea fi opera lui Rafael, cu toate
că realizarea copiei este excelentă, fiind produsul unui pictor foarte
talentat. De altfel pictorul a folosit culori industriale, or, după cum
afirmă specialiştii, până în secolul al XVIII-lea, pictorii îşi măcinau
singuri culorile şi îşi pregăteau grundul cu clei şi ghips. De-abia în
secolul al XIX-lea îşi fac loc culorile industriale în pictură. Asta a
făcut şi falsificatorul. El a pictat, folosind culori industriale, fapt ce
s-a evidenţiat la examenul de laborator. De altfel şi lumina razantă a
demonstrat că semnătura nu-i aparţine lui Rafael. La ora actuală se
studiază colecţia de fotografii privind falsurile celebre – primită de
la Interpol – şi sper să-l identific şi pe autorul falsului… dar asta
face obiectul unui alt dosar.
Sună telefonul. Maiorul ridică receptorul, ascultă câteva clipe
încordat, apoi zise:
— Vă rugăm să nu vă atingeţi de nimic. Sosim în câteva minute!
Apoi, întorcându-se spre căpitanul David, îi spuse:
— Cere să ni se pregătească autospeciala criminalistică. După
care, ne vedem cu toţii peste cinci minute în curte. Plecăm la o
spargere.
 La uşa farmaciei îi întâmpină diriginta care-i conduse în birou.
Cu o voce sugrumată de emoţie, spuse, arătând spre seiful de fier:
— E deschis… şi au dispărut din el 25 000 lei, rezultatul vânzării
de ieri după-amiază, bani pe care n-am apucat să-i vărsăm… Şi
sertarul mesei mele este deschis, cred că e forţat. Nu m-am atins de
nimic.
Cercetările debutară cu examinarea seifului. Maiorul îl întrebă
din ochi pe Valentin care îi făcu un semn de negaţie cu capul. Prin
urmare, nicio urmă de forţare.
— Amprente? îl întrebă el din nou pe ofiţer după ce acesta
termină cu examinările. Urmă o altă negaţie, după care criminalistul
se îndreptă spre sertarul mesei.
„Să fi lucrat un profesionist?” se întrebă maiorul. Se întoarse spre
dirigintă:
— Cine păstrează cheile de la seif?
— O cheie se află în permanenţă asupra mea, iar cealaltă…
— Deci a doua?
— Da, a doua cheie o ţinem de obicei într-o carte, afirmă aceasta
privind spre bibliotecă. Ştiţi, mai adăugă ea, la noi se lucrează în
două ture, iar banii rezultaţi din vânzări se depun în seif după
fiecare tură, urmând ca ulterior să fie vărsaţi.
— Cine mai ştia unde se ţine cea de-a doua cheie?
— Şefii de tură, casiera şi… femeia de serviciu.
— Doar aceştia?
— …Poate şi asistentele, concedă diriginta cu o voce moale.
Cristea nu mai adăugă nimic. Se apropie de masa de lucru a
dirigintei unde locotenentul major Valentin făcea relevări.
— Vă lipseşte ceva din sertar? se adresă el din nou farmacistei.
— Am avut în sertar 750 lei, şapte bancnote de câte o sută de lei şi
două de douăzeci şi cinci de lei. Văd că şi banii aceştia au dispărut.
Maiorul îi făcu semn căpitanului David să-l urmeze.
 Accesul în farmacie se făcea prin două părţi. Uşa principală,
dinspre strada Crişan, pe unde intra clientela, avea geamuri mate şi
se închidea cu o broască yale. Deosebit de aceasta, mai existau şi
obloane de fier care se trăgeau în jos fiind asigurate cu o bară de fier
prevăzută cu un lacăt. „Sistem vechi, dar sigur” gândi Cristea. De
altfel, examinarea sistemelor de închidere nu prezenta nimic
relevant. Cea de-a doua uşă dădea într-o curte interioară şi era
confecţionată din lemn de stejar vopsit în roşu. Se constată forţarea
zăvorului acestei uşi, a cărei limbă era îndoită spre interior. Pe
pragul uşii şi în imediata ei apropiere, se depistară resturi de talaj, şi
rumeguş de lemn roşu. Se presupunea că uşa fusese forţată cu o
rangă de fier sau ceva asemănător, iar tocul acesteia se părea că
fusese tăiat cu un ferăstrău. Câteva urme de încălţăminte lăsate de
un singur pantof, dreptul, mărimea 42, se întindeau pe pământ,
pornind de la uşa de lemn a farmaciei până spre mijlocul curţii
interioare, de unde începea asfaltul. Curios era şi faptul că, alături
de aceste urme, se găsiră mai multe găuri mici şi rotunde, bine
imprimate în pământ.
În timp ce căpitanul începu investigaţiile printre vecini, maiorul
se întoarse în farmacie şi trecu la audieri. Din discuţiile purtate cu
personalul unităţii rezultă faptul că, în seara precedentă, cu puţin
timp înainte de ora închiderii, un cetăţean care îşi aştepta rândul la
casă, leşină. Ca urmare, fusese dus în laborator unde şeful de tură,
farmacista Veronica Chivernea, îi dădu îngrijiri medicale, până ce
acesta îşi reveni.
— Ce aţi făcut pe urmă? o întrebă maiorul.
— După ce şi-a revenit din leşin, cetăţeanul mi-a spus că suferă
de cardiopatie ischemică, mi-a cerut un pahar cu apă şi a luat un
Carbocromen. Apoi m-a rugat să-l las să se odihnească câteva
minute, urmând apoi să plece.
— Şi a plecat?
 — Cred… că da. Ştiţi, de fapt eu m-am luat cu treburile şi nu l-am
mai văzut. Bănuiesc că a plecat.
— L-a văzut cineva ieşind din farmacie? se adresă maiorul
celorlalţi. Casiera privi spre asistentă, apoi la cealaltă farmacistă,
care, la rândul ei, se uită întrebător la dirigintă…
Se aşternu tăcerea. O tăcere apăsătoare, jenantă, dar care, de fapt,
era ea însăşi un răspuns.
Cristea luă detaliat semnalmentele individului care leşinase şi le
trimise serviciului criminalistic pentru a se compune portretul
robot.

rândul la casă, leşină. Ca urmare, fusese dus în laborator unde şe

Stăteau cu toţii aplecaţi asupra corpului întins pe canapea:
medicul legist, procurorul de serviciu, maiorul Sandu Cristea şi
locotenentul-major Dinu Valentin. După un timp, medicul se ridică
puţin îngrijorat. Îl priviră cu atenţie.
— Traumatism cranian, zise el, tărăgănat, scoţându-şi
stetoscopul. Hematomul este vizibil, dar aparent, nu prezintă vreo
fractură. Starea victimei nu se datorează însă loviturii primite în
cap. Mai este ceva…
— Altceva? întrebă procurorul Radovici, puţin agitat.
 — Da, zise medicul. În mod normal, după îngrijirile date, acest
om trebuia să-şi revină. Firesc, acuzând dureri de cap, eventual
vertije, dar, în mod obligatoriu trebuia să-şi revină. În afară de asta,
ritmul cardiac nu este cel al unui om comoţionat. Precum vedeţi,
doarme! Numai că somnul său e prea profund pentru a fi normal.
După părerea mea, acest somn a fost provocat fie de administrarea
unui drog, fie a unei injecţii cu un barbituric. Sunt de presupus şi
unele complicaţii pulmonare şi infecţioase. O să-i fac o stricnină
intravenos şi coramină. Eventual va fi nevoie şi de o transfuzie. Dar,
până una alta, chemaţi o ambulanţă sanitară să-l ducem la spital.
— Cine este victima? Aţi identificat-o? întrebă procurorul.
— Nican Ciochia, 41 ani, căsătorit, fără copii, recepţioner la
întreprinderea „Bumbacul”, domiciliat în strada Crişan numărul…
Locotenentul-major Valentin, care tocmai examina cu lupa rama
unei oglinzi, auzind adresa victimei, tresări imperceptibil, apoi
întoarse capul spre şeful său. Acesta, impasibil, îl privi cu
intensitatea în ochi, fără a-i răspunde la întrebarea sa mută. Apoi
întoarse capul.
— Toate acestea vă spun ceva? întrebă procurorul.
— Deocamdată, nimic precis. Am transmis date pentru verificare.
— Oare ce o fi căutat victima în locuinţa inginerului Negru?!
După câte am aflat, acesta e plecat din oraş, reluă din nou Radovici.
— Da, aşa este, confirmă maiorul. Potrivit celor declarate de
portăreasă, inginerul a plecat în concediu la Poiana Braşov.
— O spargere?
— La prima vedere, nu pare să se fi comis un furt, răspunse
Cristea. Vom şti mai multe despre acest lucru peste câteva ore când
se va întoarce inginerul Negru acasă. I-am telefonat la hotelul
„Teleferic”. Apoi, adresându-se căpitanului, care între timp sosi şi el
la faţa locului pentru întregirea echipei, îi spuse, indicând cu capul
aparatul telefonic:
 — Nu uita să examinezi receptorul. Poate l-a folosit cineva după
plecarea gazdei.
Sunetul sirenei şi stoparea bruscă a unei maşini în faţa blocului le
indică sosirea ambulanţei. După plecarea procurorului şi a
medicului legist – nu înainte ca acesta din urmă să-i promită
maiorului că îi va telefona de îndată ce victima va fi în stare să fie
audiată – locotenentul-major Valentin deschise gura:
— Şefu’, adresa victimei vă dă vreo idee?
— Aceeaşi care ţi-o dă şi ţie, numai că am trecut-o şi prin filtru şi
de aceea am luat-o critic. Locuieşte în strada Crişan, mai precis,
chiar în curtea interioară a farmaciei unde s-a dat „gaură” alaltăieri.
Pariez că a şi fost audiat de David, este căpitane? Şi după ce acesta
încuviinţă din cap, continuă:
— Crezi că asta e suficient ca să tragi concluzii şi să le trâmbiţezi?
Poate fi o coincidenţă sau… În orice caz, eu nu vreau să fac afirmaţii
fără acoperire şi… te sfătuiesc şi pe tine la fel.
— Aveţi dreptate, şefu’! E prematur să tragem concluzii.
— Am zis totdeauna Valentine – făcu maiorul – ca tu eşti un om
făcut din bun simţ!

Maşina gonea în noapte. La volan, căpitanul David privea

şoseaua care şerpuia în faţa lui, părând că se aruncă sub roţile
maşinii. Se grăbea să ajungă cât mai repede. În fond era vorba de
integritatea fizică, demnitatea sau poate chiar viaţa unui om. Privi
cadranul vitezometrului… 75… 87… 90… 105. De fiecare parte a
şoselei, câmpiile alergau nebuneşte, apoi erau înghiţite de întuneric.
În depărtare zări o dungă palidă care parcă accentua cerut de
umbre, vestind ivirea zorilor. În curând ajunse pe autostradă.
Răsuflă mai uşurat. Aruncă o privire în spate. Tânără fată era
întinsă pe banchetă cu ochii închişi. Părul lung, auriu, îi acoperea
jumătate din faţă. Din când în când tresărea uşor şi, atunci, liniile
feţei, dealtfel de mare fineţe, se crispau brusc. Respiraţia era puţin
şuierătoare, dar ritmică. Reflectă asupra cazului.
„O tipică sfidare a relaţiilor de convieţuire socială, a demnităţii şi
omeniei – din partea huliganilor – combinată cu o bună doză de
uşurinţă şi ignoranţă, din partea ei… cam aşa s-ar putea caracteriza
situaţia în două cuvinte.”
…Plecase din restaurant cu un individ, despre care nu ştia mare
lucru, dar că e „regizor”! În maşină însă îi mai aşteptau doi
„operatori”, întrucât ei lucrau numai în „echipă”. Paradoxul stă în
faptul că fata era o studentă serioasă, muncitoare, cel puţin acestea
erau primele informaţii pe care le primise, odată cu mesajul destinat
patrulei operative auto-moto. Cum se împăcau aceste date cu
teribila candoare şi naivitate a fetei??!…
David stinse farurile, fără să mai aştepte ivirea zorilor. Maşina
rula în tăcere, înghiţind kilometru după kilometru.
„De data asta – îşi reluă căpitanul gândurile – avut noroc Diana.
Mai mult noroc decât minte!”
…Primise comunicarea în clar fiind pe aceeaşi undă de frecvenţă
cu celelalte maşini. Preluase misiunea fiind cel mai bine plasat în
careul respectiv. Răspunse scurt că trece la acţiune şi demară cu
toată viteza în direcţia semnalată. Luă urma maşinii la câţiva
kilometri după ieşirea din comuna P. văzând-o staţionând în
dreapta şoselei, în afara acostamentului, cu luminile stinse. Opri la
rândul său, scoase cheia din contact şi coborî. N-a trebuit să umble
prea mult, putându-se ghida după plânsetele fetei şi înjurăturile
bărbaţilor. Îi surprinse la umbra unor copaci. Fata fusese lovită şi
imobilizată de cei trei indivizi. Zăcea pe pământ, cu ochii holbaţi de
spaimă, plângând şi tremurând de teamă. Era mânjită cu noroi pe
faţă, iar rochia îi era ruptă. Unul dintre agresori o ameninţa cu un
pumnal, în timp ce ceilalţi râdeau luminând scena cu o lanternă.
Toate acestea ofiţerul le zări într-o clipă şi îşi dădu seama că orice
întârziere putea fi periculoasă. Interveni pe cât de rapid, pe atât de
energic. Râsul le îngheţă pe buze agresorilor când apăru David cu
pistolul aţintit asupra lor, tunând:
— Toată lumea mâinile sus! şi nicio mişcare, că altfel vă prefac în
strecurătoare şi asta cu cea mai mare plăcere! Înlemniră, apoi
ridicară braţele, privind încă hipnotizaţi la pistol. Îi întinse pe toţi cu
faţa la pământ şi mâinile la ceafă, apoi îi percheziţionă pe rând.
Două box-uri şi un pumnal! Arme albe foarte periculoase în mâna
unor asemenea indivizi. Ţinând încă pistolul asupra lor, căpitanul
începu să semnalizeze spre şosea, cu lanterna, până îi veniră în
ajutor doi automobilişti. Pe unul îl rugă să meargă după şeful
postului de miliţie, care sosi imediat şi puse cătuşe celor trei. Între
timp, fata îşi mai reveni din spaimă, dar cu greu putu să smulgă
câteva cuvinte de la ea. Îi dădu un sedativ şi o ajută să se întindă pe
bancheta din spate a maşinii. Apoi îl ajută pe şeful de post să-i
escorteze pe agresori până la organul de miliţie cel mai apropiat.
„Oricum, se gândi el, mâine îi voi avea la sediu şi atunci, afară de
acest caz, poate voi avea posibilitatea să elucidez şi alte câteva
afaceri judiciare asemănătoare, unele „nereclamate” la timp său
deloc dintr-o greşită optică a unor părinţi sau victime. De data asta
însă, un prieten al tatălui victimei potenţiale o zărise noaptea în
restaurant, asistase la „îmbarcare” şi telefonase familiei. În rest nu a
fost decât o chestiune de rutină. Îşi făcuse datoria. Simplu, onest şi
eficient. Adevărul însă era că, dincolo de conştiinţa datoriei
împlinite, împotriva tuturor acestor inamici ai ordinei publice –
criminali, tâlhari, hoţi, escroci, traficanţi, delapidatori, speculanţi,
vagabonzi, profitori şi jefuitori de tot felul, această tristă dar încă
periculoasă faună în curs de dispariţie, dar care încă mai loveşte,
mai muşcă pe cine poate, unde poate… împotriva acestei faune
reacţia lui atingea nu odată cotele urii.
„Să ai inima fierbinte, capul rece şi mâinile curate!” îşi aminti el
unele reguli de bază ale deontologiei miliţieneşti. Oare făcuse totul
pentru a fi astfel? Cel puţin încercase să fie aşa!
Ridicând privirea spre oglinda retrovizoare de interior, văzu în
spatele său o faţă palidă din care doi ochi mari de un albastru ce da
în violet, acum dilataţi de spaimă, îl fixau cu intensitate.
— Mă bucur că v-aţi revenit! făcu el cu o voce caldă. Vă simţiţi
mai bine?
— Da, aşa cred. Dar… cine sunteţi dumneavoastră?
Ofiţerul reflectă o clipă. Oare să nu-şi fi amintit nimic? E posibil,
îşi zise el, ca şocul traumatic să-i fi produs o oarecare amnezie? De
ce nu, s-au văzut şi cazuri mult mai grave. Răspunse:
— Căpitanul Dorel David, în carne şi oase… sau, ca să fiu mai
exact, judecând după cum mă prezint în ultimul timp… mai mult în
oase! N-aţi auzit de mine? Vai, dar aţi pierdut mult! Unde aţi trăit
până acum? Şi, pentru că oricum, mi s-a prezis că nu voi muri înecat
în orgoliu, trebuie să vă mărturisesc că Maigret, Nick Carter,
Hercule Poirot, Colombo şi alţii ca ei, ar păli de invidie dacă mi-ar
cunoaşte biografia poliţienească. Dar, fiindcă nu o cunosc…
Cât despre dumneavoastră nu este nevoie să vă prezentaţi. Vă
cunosc, Diana Daba, dintr-o împrejurare, nu tocmai fericită…
Fata, care între timp începuse să zâmbească, se întristă brusc.
Într-o clipă i se împăienjeniră ochii şi gura i se strâmbă într-un
rictus amar. Se părea că-i revine memoria.
— …Ştiţi, eu… cuvintele îi ieşeau din gură de parcă erau extrase
cu un cleşte… eu nu voiam… am fost silită… am greşit. Deodată
izbucni în plâns. David o lăsă să plângă pentru a se linişti. Apoi i se
adresă cu o voce calmă:
— Dumneavoastră, Diana, îmi permit să vă spun aşa fiindcă
sunteţi mult mai tânără decât mine, aţi avut în acelaşi timp multă
şansă, dar şi neşansă.
— Nu înţeleg.
 — Cu şansa este mai uşor. Sunteţi tânără, frumoasă, inteligentă…
— Mulţumesc, dar…
— Aşteptaţi puţin. V-aţi ales o profesiune frumoasă, nobilă şi
grea, dacă nu mă-nşel studiaţi pianul, la conservator, nu? Şi după ce
fata încuviinţă din cap, David continuă cu un glas egal:
— A fi pianist, a da concerte prin care să însufli auditoriului
fiorul muzicii, este mare lucru. Societatea noastră are nevoie de
frumos, indiferent sub ce formă se exprimă acesta, literatură,
pictură, sculptură, muzică. Iar dumneavoastră sunteţi sau veţi fi un
purtător al frumosului. Iată deci, câtă şansă v-a dat natura, talentul
dumneavoastră şi, bineînţeles, instruirea şi educaţia de care aveţi
parte. Se opri o clipă, rămânând pe gânduri, apoi urmă:
— Ştiţi că şi eu am studiat câţiva ani pianul?
— Dumneavoastră? Dar de ce? Cum? Se roşi toată. Vreau să
spun…
— Că ar fi incompatibil cu profesiunea mea, nu? Ei, nu-i chiar
aşa. De fapt mă ajută mult să mă relaxez când sunt obosit. Evident,
nu dau concerte pentru public, dar mie îmi ajunge cât ştiu. Dar să
revenim la oile noastre… Ziceam că aveţi şi neşansă – evident în
mod provizoriu – fiindcă, având calităţile pe care le-am consemnat
adineaori, v-aţi lăsat totuşi „prinsă” de această sinistră bandă de
huligani care eră cât p-aci să vă traumatizeze pe toată viaţa… ce v-
au ajutat cultura, inteligenţa, frumuseţea, talentul? Şi din nou a
intervenit o şansă pentru dumneavoastră, care se cheamă…
— Căpitanul Doru David! exclamă fata şi zâmbi cu drăgălăşenie.
— O altă neînţelegere.. Nu, se cheamă opinia publică şi miliţia.
Fiindcă eu mă găseam din întâmplare pe acest traseu. Dar uite că
am ajuns, mai adăugă David, oprind maşina. Surprinsă, fata privi
prin portieră, apoi zise:
— M-aţi adus acasă, mulţumesc. Coborând, Diana se întoarse
spre căpitan şi-l întrebă cu o voce din care răzbatea o uşoară ironie:
 — Nu-mi luaţi niciun fel de declaraţii? Nu mă supuneţi unor
interogatorii sau confruntări? Dacă v-am ascuns unele elemente
importante pentru caz?
David avu o mică ezitare. „Cum să-i răspundă”? Îşi ridică de pe
frunte şapca, pocnind-o cu un deget. Se uită lung la fată şi-i spuse:
— Nu am nimic împotriva romanelor poliţiste, dacă sunt bine
scrise. Dimpotrivă. Necazul este că se citesc prea multe romane
poliţiste scrise de oameni de bună credinţă şi uneori şi talentaţi, dar
care au un mare neajuns: nu au văzut în viaţa lor o infracţiune de
omor, şi scriu despre crime, nu au văzut niciodată un criminal, şi îl
descriu cu amănunte din cele mai picante. Şi sunt destule cărţi în
care totul e fals: şi criminalul şi inspectorul de poliţie şi victima…
şi… şi… mulţi le citesc de-a valma. De aici se nasc uneori şi întrebări
mai puţin elegante… mă scuzaţi, am vrut să spun altfel, dar nu mai
e nevoie… Zise apoi scurt „noapte bună” şi demară în viteză.

Verificările efectuate la cazier şi difuzarea portretului robot făcut

la minicompozitor, au avut drept rezultat identificarea individului
căruia i se „făcuse rău” în incinta farmaciei din strada Crişan.
Acesta nu era altul decât Sică Ciurel, alias „Dromaderu”, vechi
client al miliţiei şi al penitenciarelor, având la activ cinci
condamnări pentru furturi, viol şi huliganism. Dar dacă
„adresantul” devenise cunoscut, adresa lui actuală rămase
necunoscută. Sau, cu alte cuvinte, individul, pur şi simplu,
dispăruse fără urmă de la ultimul său domiciliu.
La întrebarea mută a căpitanului David, Cristea dăduse ordin de
a-l da în urmărire locală, cerând totodată să fie căutat în vechiul său
mediu. Apoi îi rugă pe ceilalţi colaboratori ai săi să treacă la
aplicarea planului de acţiune pe care-l făcuseră în aceeaşi dimineaţă,
iar el se adânci în studierea depoziţiilor locatarilor din curtea
interioară a farmaciei.
 Sache Vemescu, primul care fusese audiat, era ospătar la
„Salonul italian”. Declarase că în noaptea spargerii lipsise de acasă
fiind plecat la ţară împreună cu familia, de unde se înapoiase
dimineaţa, în jurul orelor zece. Ca urmare, nu ştia nimic şi aflase
despre spargere a doua zi, de la femeia de serviciu a farmaciei. În
dosar erau anexate şi unele verificări efectuate de şeful de post din
comuna în care fusese martorul şi care confirmară depoziţia sa.
Al doilea, Nican Ciochia, era recepţioner. La întrebările puse,
afirmase că în noapţea spargerii fusese împreună cu soţia în vizită la
familia Ratici, din strada Zalomit. Jucase table până în jurul orelor
2,00 cu Puiu Ratici şi băuse cam mult. Ajunse acasă cu ajutorul
soţiei sale, se culcase imediat. Fiind audiată şi soţia lui, Valeria,
aceasta îşi aminti că, în jurul orelor 3,15 bărbatul ei se trezise şi îi
ceruse un pahar cu apă. Întorcându-se din bucătărie spre dormitor, i
se păru că vede din încăpere o lumină palidă, care apărea şi
dispărea la geamul laboratorului farmaciei. Nu-i dăduse atenţie,
crezând că se lucrează la inventar, operaţiune care, susţine ea, se
face adeseori la această unitate.
Cel de-ai treilea locatar, Valeriu Fernoagă, fără profesie, era
imobilizat în pat, ca urmare a unei fracturi a piciorului drept care
era în ghips. De tăblia patului său era rezemată o cârjă de lemn.
Oare cu asta, se gândi maiorul, se lăsaseră „găurile mici şi rotunde”
imprimate în pământ, aşa cum era trecut în procesul-verbal de
cercetare de la faţa locului? Era, de ce nu, posibil, ba chiar era foarte
probabil, numai că…
Ridică receptorul telefonului, formă un număr şi dădu câteva
ordine.

Când Ciochia deschise ochii, nu realiză imediat unde se afla.

Razele soarelui care se filtrau prin storurile verzi de la fereastă, îl
făcură să clipească. Gemu, apoi se întoarse pe o parte, strângând
ochii. Câteva clipe mai târziu, se trezi de-a binelea. După ce privirea
îi alunecă circular asupra pereţilor albi ai camerei de spital, se opri
şovăitoare pe chipul zâmbitor al căpitanului David.
— Ai făcut ochi stimabile? Mă bucur nespus! i se adresă acesta pe
un ton vesel.
— Un… unde… mă aflu? se bâlbâi Ciochia.
— La institutul de reparaţii şi de înfrumuseţare! Te-am întors din
drumul spre eternitate, unde te-a expediat complicele tău…
probabil!
— Criminal, fiu de căţea, câine râios…
— Ho, opreşte-te, controlează-ţi vocabularul, nu eşti în mediu şi-
apoi, la ce-ţi folosesc insultele? Mai bine ne-ai spune ce căutai azi
noapte în locuinţa inginerului Negru? Sper că n-o să ne spui că ai
fost invitat la o partidă de table?!
— Am fost chemat acolo!
— Da? De cine! De inginerul Negru cumva?
— Nu-l cunosc pe Negru, nu cunosc niciun inginer. Pe mine m-a
chemat „Dromaderu”!
— Telefonic?
— Nu, l-a trimis la mine pe Gică Zoica, zis „Muşchiuleţ”.
— Lume nouă. Şi pentru ce te-a chemat?
— A zis să-l ajut într-o treabă…
— O „treabă” mai delicată?
— Mi-a spus „Muşchiuleţ” că pontu’ e sigur. A zis să-mi iau
„instrumentele” ca să-i deschid un seif. Partea mea ar fi trebuit să fie
vreo două sute de „cearşafuri”.
— Mai departe.
— Mi-a deschis uşa chiar el. Mi-a arătat seiful şi am început
lucrul. Când am terminat şi am încercat să deschid, m-am pomenit
cu o lovitură în cap şi toată casa s-a prăbuşit peste mine. Altceva nu
mai ştiu nimic.
 — Ai vorbit la telefonul din apartamentul respectiv?
— N-am vorbit la niciun telefon. De altfel, nici nu aveam timp
pentru asta şi nici nu aveam de ce.
— Atunci cum îţi explici că pe receptor s-au găsit amprentele tale
digitale?
— Ale mele? Vocea îi era tremurătoare.
— Trebuie să repet?
— Nu m-am atins de telefon. Mă jur pe ce-am mai sfânt, Dom’
şef! Zău! Doar dacă… staţi că iar mă doare capu , iar nu mai pricep
nimic?!
— Ia stai puţin. Să presupunem că totuşi pricepi tu ceva şi că
lucrurile stau chiar aşa. În acest caz, înseamnă că cineva, cel care te-
a chemat sau un complice de-al său, ţi-a aplicat degetele pe
receptorul aparatului pentru ca noi să „identificăm” acolo urmele
tale digitale. Ingenios gândit. Dar pentru ce?
— Ca să mă vândă Dom’ şef! Să mă bage la pârnaie. Eu cu treaba
şi cu… miliţia, el cu… Ticălosul!
— Poate. Dar, sacrificându-te pe tine, urmărea altceva, mai
important, un lucru pe care tu îl cunoşti, dar nu vrei să ni-l spui. Ţi-
e frică? mai întrebă căpitanul cu o voce atât de albastră, de parcă era
o vignetă decolorată de soare.
— „Urma păsării în cer, a şarpelui pe piatră şi a peştelui în apă,
nu se cunoaşte!”
— Ia uite unde era filosoful! Ei bine, să ştii că filosofia asta nu te
apără nici de noi şi nici de complicii tăi. Dacă ei voiau să te lichideze
o făceau demult. Te-au scos doar din priză pentru un timp, te-au
„compromis” în faţa miliţiei şi, trimis în judecată, scapi uşor. Prins
între lege şi moarte – gândesc ei – nu vei încerca s-o faci pe nebunul.
Numai că în această problemă vă înşelaţi cu toţii. Pentru că
manevrele complicilor tăi nu vor reuşi să ne arunce pe o pistă falsă,
iar pe tine tăcerea nu te va salva. Lipsindu-te de protecţia noastră,
vei fi lichidat de „prietenii” tăi, când nu vor mai avea nevoie de tine.
Pe faţa lui Ciochia se putea citi întreaga gamă a frământărilor la
care era supus. Nu sentimentul de vinovăţie sau de căinţă urma să-l
decidă, ci alternativa de a alege între teama de complicii săi şi
perspectiva închisorii pe lungă durată. Prin ochi îi miji o lumină
vicleană, poate ar putea să ciupească ceva din numărul probabil al
anilor de detenţie, printr-o atitudine „sinceră” şi ar fi şi apărat…
Toate aceste tertipuri erau previzibile la indivizi de categoria lui.
— Aş vrea… făcu Ciochia, înghiţindu-şi greu saliva, să fac unele
mărturisiri.
— Fii atent, i-o întoarse căpitanul, acum e momentul să-ţi deşerţi
sacul, că mai târziu s-ar putea să nici nu te mai ascultăm.
— M-am hotărât.
— Atunci dă-i drumul, te ascultam!
 Ceaţa cobora toi mai jos, înâăşuiind într-un linţoliu alb-lăptos
zidurile clădirilor. Iluminată cu zgârcenie, strada se scălda într-un
clarobscur ce reducea vizibilitatea la cel mult doi metri, disimulând
aproape complet cele două umbre care alunecau de-a lungul
clădirilor. Din când în când, unul dintre ei se oprea privind
neliniştit în urmă, apoi, făcând un semn celuilalt, îşi continuau
drumul. La un moment dat se părea că-şi atinseră ţinta, întrucât se
opriră amândoi. Primul îşi privi ceasul. Erau orele 2,30. Făcându-i
un semn cu mâna celuilalt, traversă drumul. Al doilea individ
aşteptă puţin, apoi asigurându-se din nou că nu-l vede nimeni, îl
urmă.
Omul decupă un ochi de geam în dreptul zăvorului. Geamul
cedă la apăsare, însă, fiind susţinut cu îndemânare, nu căzu. Se opri
o clipă, ascultând cu încordare, apoi, introducând mâna prin
deschizătura făcută, răsuci uşor zăvorul. Uşa se deschise fără
zgomot, lăsându-i drumul liber. Nevoind să aprindă încă lanterna,
făcu un pas înainte în plin întuneric, apoi aşteptă din nou. Nimic.
Continuă să avanseze încet în încăpere cu toate simţurile la pândă.
Îl întâmpină un miros greţos de mucegai, lăsând impresia unui loc
demult abandonat. Zâmbi. Se părea că individul care-i vânduse
pontul nu minţise. Treaba se profila a fi mai uşoară decât se
aşteptase. Aprinse lanterna şi plimbă raza de lumină asupra
camerei. Goală. Fasciculul de lumină alunecă pe un perete apoi pe
covor, după care, pe rând, în raza lui apărură un studio, două
fotolii, o bibliotecă şi, în sfârşit, …seiful. Se întoarse încet spre uşă şi
făcu un semn. Al doilea individ intră şi el în cameră. Împreună, se
apropiară de seif. După ce îl examinară din toate părţile, individul
care intrase primul în cameră se aplecă la urechea celuilalt:
— Îi vin singur de hac, şopti el. Nu-i nicio scofală! Du-te şi stai la
pândă în dreptul uşii.
Apoi, deschizând servieta cu „scule”, se apucă de treabă. Trecu
un timp, dar încuietoarea nu ceda. Se părea că era mai dificil decât
crezuse, la început. Transpirând din abundenţă, individul înjură
printre dinţi. Încordat, cu nervii întinşi la maximum, mai încercă
odată. Uşa se deschise. Răsuflă uşurat, ştergându-şi cu dosul mâinii
transpiraţia de pe faţă. Deodată avu senzaţia că nu e singur. Ceea ce
urmă atunci se petrecu atât de rapid, încât nici măcar nu putu
realiza. Era prea cufundat în „lucrul” care-i mobilizase toată forţa
nervoasă pentru ca reflexele sale obişnuite să poată acţiona la timp.
În umbra din spatele său percepu conturul unui corp în picioare în
ultima fracţiune de secundă se întoarse fulgerător cu pistolul în
mână, dar nu mai avu timp să tragă. O durere vie îl înjunghie în
ceafă, apoi iradie ca un fulger spre cap. Un fel de val purpuriu îi
învălui creierul, apoi tot aşa de neaşteptat precum dispare lumina
orbitoare a unei explozii, valul însângerat se retrase, lăsând loc
invaziei unei mări negre. Se prăbuşi la pământ cu faţa în jos şi
începu să se rostogolească în valurile acestei ape tenebroase, rece şi
moartă.
Auzind căderea corpului, individul care pândea la uşă se
întoarse. Prea târziu însă. Fu cosit de muchia unei mâini care lovi în
mărul lui Adam. Fără a scoate vreun sunet, cu gura căscată după
aer, bătând din braţe, se prăbuşi pe parchet ca un sac de nisip.
Apoi se aprinse lumina.
— Pune-le cătuşele la amândoi, se adresă calm maiorul Cristea
lui David. Prima repriza s-a terminat! Ne întoarcem la sediu.
În acest timp, unul dintre indivizi se mişcă încet, gemu, apoi
deschise ochii.
— Bună dimineaţa Dromaderule! făcu Cristea cu un glas
răsunător. Nu pari prea vesel de întâlnire. Şi eu care te aştept cu
nerăbdare ca să-ţi vorbesc!
Spărgătorul mârâi:
— Nu se ştie niciodată, maiorule, care pe care… îl „dorea” mai
mult. Şi eu ard de nerăbdare să-mi satisfac o dorinţă, în curând şi pe
deplin.
— Vezi cum te exprimi! interveni David. Să nu-ţi înghiţi vorbele!
— Lasă-l în pace căpitane! Dacă îmi puneam mintea cu toţi
ticăloşii, care într-un fel sau altul mă ameninţau cu moartea, aş fi
fost demult îngeraş! Mai bine spune-mi, adăugă el, întorcându-se
spre spărgător şi arătându-i cu un gest complicele, de unde l-ai
pescuit pe ăsta?
Dromaderul nu răspunse, fixându-l cu ură pe maior.
David privi cu interes la celălalt individ care părea că se
dezinteresează complet de lumea înconjurătoare, aşa cum era lungit
pe parchet. Avea o faţă parcă tăiată din lovituri de topor, părul de
culoarea cenuşei iar la mâna stângă îi lipseau două degete. Întreaga-
i înfăţişare degaja o puternică notă de violenţă şi duritate.
Căpitanul murmură surprins:
— Anastase Savel Caratcu, alias „Nababul””, alias „Savi degeţel”,
alias „Şarpele”, alias „Pământ”, condamnat pentru crimă, viol,
furturi prin spargere şi înşelăciuni. Ultima dată a stat la răcoare
pentru că a „vândut” unui amator… statuia lui Ovidiu din
Constanţa. Într-adevăr o tovărăşie care-l onorează pe Dromader!
Vizat din nou, spărgătorul aprinse, metaforic vorbind, fitilul
cartuşului pe care îl aruncă în mijlocul camerei:
— Vreau să-l văd pe inginerul Negru!
Maşina străbătu câteva străzi, apoi ocoli parcul înscriindu-se pe
şoseaua Sudului. Căpitanul David îşi consultă ceasul. Era ora 16,00
fără cinci. Îi spuse la telefon că va sosi în zece minute. Opri la blocul
cu numărul 64 şi scoase cheia din contact. Intră în grabă. Şi, după ce
aruncă o privire spre lift, o apucă pe scări, sărind treptele două câte
două. Ajuns la etajul doi se opri o clipă ca să-şi tragă răsuflarea,
apoi sună la un apartament. Uşa se deschise imediat, de parcă l-ar fi
pândit cineva, şi în prag apăru Diana cu faţa plină de zâmbet. O
salută vesel iar aceasta, surâzându-i mereu, se dădu la o parte,
poftindu-l să între. Când îi raportă maiorului la analiza de
dimineaţă programul zilei, incluzând şi această vizită, i se păru că
pe faţa acestuia alunecă o umbră de zâmbet. Poate se înşelase.
Oricum considera că trebuia să se justifice, dar Cristea îl opri cu un
gest scurt:
— Baţi la uşi deschise. Nu-ţi pierde timpul cu explicaţii. Şi eu la
fel aş proceda!
Oare maiorul îi făcuse o concesie în faţa colectivului sau era
convins de necesitatea şi oportunitatea discuţiei pe care urma s-o
aibă cu fata? Oricum, trebuia să recunoască faptul că misiunea sa nu
era numai utilă, ci şi plăcută. Descoperi astfel că „dorea” această
revedere. De ce? Nu cumva? Îşi alungă gândul. Se hotărî să fie cât
mai scurt şi la obiect… După o oră însă, se pomeni încă discutând
cu tatăl Dianei, medicul pediatru George Daba, un om voinic , plin
de vigoare , cu părul complet alb, o faţă bronzată din care doi ochi
căprui şi veşnic surâzători te interogau necontenit.
— Este criminalistica o ştiinţă – îl întreba tocmai medicul – sau o
artă, ori şi una şi alta? Ori niciuna?!
— Desigur că e o ştiinţă – se avântă David – bucuros că e pe
terenul său – pentru că are obiect, sistem, metode specifice…
— Dar poate fi şi o artă, interveni Diana în discuţie. David zâmbi,
apoi reluă:
— În măsura în care cel care foloseşte tactica, metodica şi
tehnicile de lucru ale criminalistica sau ale ştiinţelor ajutătoare, de
„graniţă”, cum le denumim noi, la un caz particular, o face cu artă!
Râseră. După un timp, căpitanul zise:
— Cred că v-am plictisit destul cu problemele de specialitate, mai
mult sau mai puţin anoste…
— Deloc tinere, interveni medicul. Demult nu am avut o discuţie
atât de interesantă. Dar îmi dau seama că v-am răpit din timp, îmi
cer scuze, presupun că nu pentru asta aţi venit la noi. Deşi, sincer
vorbind, o asemenea discuţie, având în vedere latura ei practică,
instructivă, ar fi de folos oricărui cetăţean. În sfârşit, m-am relaxat
puţin ieşind din sfera preocupărilor medicale şi gospodăreşti. David
prinse din zbor prilejul:
— De fapt, venisem să lămuresc cu fiica dumneavoastră câteva
probleme în legătură cu agresiunea a cărei victimă a fost, nu
demult.
— Era doar evident că pentru mine a venit! îl întrerupse Diana.
Doar trebuie să mă audieze sau interogheze, ori cum se spune
corect, tovarăşe căpitan? Iar voi nu-l slăbiţi deloc.
Şi pentru că, între timp se aşezase la masă şi soţia medicului, o
femeie plăpândă, dar foarte distinsă, cu părul roşcat şi ochi albaştri,
mereu miraţi, încă tânără, care adusese un alt rând de cafele, Diana
mai adăugă:
— Căpitanul e în misiune ordonată, aşa se spune cred, nu să vă
ţină vouă expuneri academice! Prin urmare, eu sunt obiectul vizitei
sale.
Întorcându-se apoi spre David îi declară cu o voce uscată că s-a
pus la dispoziţia sa.
Părinţii se ridicară odată cu David şi îşi luară rămas bun,
neuitând să-l invite insistent pentru a-i mai vizita şi neoficial.
Rămânând singuri, cei doi tineri se aşezară la masă faţă în faţă.
Căpitanul o privi lung pe Diana care, un timp, îi susţinu privirea cu
îndrăzneală.
— Ce rost a avut această scenă? întrebă David.
Fata privea, de data aceasta, în jos de parcă ar fi văzut pentru
prima oară arabescurile colorate de pe covorul persan. Într-un
târziu, rupse tăcerea:
— Vă datorez scuze, dar, pentru o clipă, am crezut… o uşoară
roşeaţă îi îmbujoră obrajii.
 — Ce? întrebă căpitanul cu o voce puţin prea încordată.
— …Am uitat că… sunteţi în misiune.
David realiză situaţia sau cel puţin aşa i se păru. N-ar fi putut
susţine că acest fapt îl deranjează, dimpotrivă. Dar fata părea a nu fi
în aceeaşi dispoziţie. Era vădit că făcea eforturi pentru a se reţine.
Spuse, intenţionat cu o voce albă:
— Să revenim la treburile noastre, atunci.
— Vă ascult.
— V-aş ruga să-mi spuneţi cum şi în ce împrejurări i-aţi cunoscut
pe agresorii dumneavoastră?
— Permiteţi-mi o rectificare. Cred că întrebarea nu-i just
formulată. Eu nu am „cunoscut” decât pe unul dintre ei, pe care nu-
l ştiam de „agresor”. E vorba de Vivi Voin, care mi-a fost prezentat
drept asistent de regie la centrul de cinematografie din Buftea.
— Cine vi l-a prezentat şi unde?
— O prietenă, Puşa Dărăescu, studentă la arhitectură, cu prilejul
unei reuniuni când şi-a sărbătorit ziua de naştere. Individul făcea
parte dintre invitaţi. Şi, întrucât cinematografia constituia o veche
pasiune a mea…
— Şi ce şi-a zis fetiţa… uite şansa vieţii mele! Acum mă lansez pe
culmile celei de-a şaptea arte. S-a entuziasmat fetiţa! Se şi vedea
intrată în lumea filmului…
— E interzis? Propriu-zis, am purtat, discuţii doar despre filme şi
tehnică cinematografică.
— Un dialog, pe cât de interesant, pe atât de folositor, nu?
— Este un mod cât se poate de ciudat de a conduce
interogatoriul, trebuie să recunoaşteţi. Aş putea zice, chiar şocant.
Dumneavoastră puneţi întrebări sau apreciaţi răspunsurile mele?
Vreau să spun, consemnaţi sau comentaţi?
— Continuaţi, vă rog. Evident, eu pun întrebările. Aş dori să-mi
spuneţi când v-a oferit să daţi probă de film?
 Fata rămase interlocată. Îngână:
— De unde ştiţi?
— E procedeul clasic. Nu ştiam, presupuneam. Continuaţi.
— Mi-a spus că, după probă, care de fapt era o formalitate, m-ar
putea distribui într-un nou film românesc cu un subiect de western.
David zâmbi uşor.
— Nu credeţi?
— Ba da, vă cred. Zâmbeam unui gând.
Mi-a spus cineva că la Hollywood, atunci când actorii trebuie să
interpreteze roluri de cow-boy, mai întâi sunt operaţi. Nu li se lasă
mai mult de zece la sută din materia cenuşie! Cred că acelaşi sistem
se aplică şi în filmele italiene de tip „western spaghetti”!
Fata îl privi o clipă descumpănită, apoi izbucni într-un hohot de
râs. După ce se mai potoli, zise, zâmbind încă:
— Totuşi, cinstit vorbind, mie îmi plac aceste filme, cu toată
naivitatea lor, putându-se anticipa desfăşurarea acţiunii şi
finalitatea ei. Îmi plac justiţiarii care luptă pentru dreptate.
— Toţi?
— Nu chiar! făcu Diana ezitând.
— Apreciez sinceritatea. Ei bine, şi la justiţiari poţi avea opţiuni.
Bun, e în ordine, zise căpitanul, dar…
— Mi-a dat întâlnire la restaurant şi m-am dus. Sincer vorbind,
îmi surâdea propunerea.
— Dar de ce aţi acceptat să plecaţi cu maşina?
— Spunea că aş putea asista în noaptea aceea la o filmare şi,
eventual, aş putea da şi o probă de film.
— Şi ceilalţi?
— Erau în maşină. Nu i-am observat la timp. Când mi-am dat
seama că se petrece ceva anormal am vrut să ţip, dar unul din ei mi-
a pus mâna pe gură. L-am muşcat şi atunci m-a lovit cu pumnul.
Mi-am revenit abia când m-au dat jos din maşină şi am ţipat. Apoi
m-au lovit din nou şi m-au târât pe jos. Cred că am leşinat iar,
fiindcă m-am „trezit” când aţi apărut dumneavoastră, fără să
realizez însă ce mi s-a întâmplat. Cred că abia la reîntoarcere, în
maşină, am început să înţeleg prin ce am trecut.
Vocea căpitanului avu reflexe mai tăioase decât ar fi dorit, atunci
când răsună:
— Se putea sfârşi mai tragic. De astă dată v-a ajutat
întâmplarea…
— Nu va mai exista o „altădată!”
— …Însă puteaţi plăti un tribut greu sfintei dumneavoastre
inocenţe! Ştiţi, uneori traumatismele psihice, care rămân în urma
unor violuri sau tentative de viol, constituie sechele grave ce se
vindecă greu şi timp îndelungat.
Diana îl ascultă cu seriozitate, arborând un aer de sinceră căinţă.
Într-un târziu şi cu totul pe neaşteptate, izbucni:
— Dar faptul că în timpul săvârşirii agresiunii o maşină a miliţiei
patrula şi că în ea vă aflaţi tocmai dumneavoastră constituie tot o
întâmplare?
— Pe dumneavoastră vă interesează acum aspectul filosofic al
problemei! Ei bine, nu. Faptul că o maşină a miliţiei patrula în
această seară în oraş nu este o întâmplare, întrucât toate aceste
patrulări fac parte dintr-un plan concertat pentru prevenirea
criminalităţii. Întâmplător a fost doar faptul că aţi fost văzută când
şi cu cine aţi urcat în maşină şi că cel care a primit mesajul am fost
eu…
— O întâmplare fericită pentru mine i
— Mă simt deosebit de onorat de această apreciere!
— Şi cu agresorii mei cum rămâne?
— Vor fi traşi la răspundere penală, potrivit legii.
— Iar eu, „victima”, voi deveni obiect al discuţiilor în cartier, la
Conservator poate chiar la miliţie. Vi se pare indicat pentru o tânără
fată?
— Vom proceda cu tact, atât noi cât şi instanţa de judecată,
pentru a preveni asemenea comentarii. Credeţi-mă, avem
experienţă.
Şi acum, trebuie să plec, făcu David privindu-şi ceasul. Am
abuzat de timpul pe care l-am avut la dispoziţie. Fata îl conduse
până la uşă şi, întinzându-i mâna, îl întrebă, privind în altă parte:

— O să ne mai revedem… neoficial?.

Căpitanul o privi lung. Avea ochii umezi. Din cauza luminii?
Poate. Dar David nu era deloc sigur. Răspunse.
— Nimic mai simplu şi… mai plăcut! apoi ieşi închizând cu grijă
uşa.

Trenul accelerat sosi cu o oră întârziere. Un tânăr înalt, îmbrăcat

într-un pardesiu gri în carouri, având pe cap o pălărie din fetru de
aceeaşi culoare şi purtând în mână un geamantan mic şi negru,
coborî pe peron, privind în toate părţile. Văzând că nu-l aşteaptă
nimeni, se îndreptă spre ieşire.
De lângă florărie apăru atunci un bărbat care, venind în
întâmpinarea lui cu zâmbetul pe buze, i se adresă:
— Tovarăşul inginer Gherase Negru?
— Eu.
— Sunt însărcinat să vă conduc la maiorul Sandu Cristea. Dacă
binevoiţi să mă însoţiţi, maşina ne aşteaptă la scară.
Inginerul şi însoţitorul său se îndreptară spre autoturismul care-i
aştepta şi urcară. Maşina porni imediat.
— Aţi reuşit măcar să vă odihniţi puţin în concediu, tovarăşe
inginer? îl întrebă omul din maşină.
— Atât cât se poate în trei zile, veni răspunsul. De-abia am
despachetat şi am făcut primele cunoştinţe, că m-aţi chemat. De fapt
ce s-a întâmplat?
— O spargere în locuinţa dumneavoastră. Am dori că ştim dacă
şi ce obiecte v-au fost furate!
— Dar eu nu am lucruri de valoare acasă, ce putea să-l tenteze pe
un spărgător?
— Dar seiful pentru ce îl păstraţi?
— Seiful? Dar ce, a fost forţat seiful? Inginerul se albi la faţă, în
timp ce celălalt îl privea atent. Rămase pe gânduri, maşina gonea
înainte, trecând uneori şi peste stopuri fără a se sinchisi de
semafoare şi hurducăindu-i din toate mădularele. Într-un târziu,
inginerul îşi reveni, privi prin portieră şi întrebă:
— Unde mergem?
— Nu-ţi face griji, inginerule, mergem într-un loc sigur, să stăm
puţin de vorbă.
Sesizând noul limbaj şi mai ales tonul, Negru întrebă precipitat:
— Cine sunteţi dumneavoastră şi unde mă duceţi? Dacă nu-mi
răspundeţi imediat la întrebări am să opresc maşina!
— Nu te-aş sfătui să procedezi aşa că s-ar putea să mă indispun
iar eu când sunt indispus mi se poluează creierul şi atunci fac
lucruri pe care ulterior le regret, dar tu nu mai apuci să regreţi
ceva… aşa că fii cuminte. Cine sunt? Dacă crezi că asta va uşura
discuţia noastră, zi-mi Mardare, de exemplu. În felul ăsta vei avea
impresia că mă cunoşti.
Abia acum Negru căută să-l privească cu mai mare atenţie. Avea
impresia că-l mai văzuse undeva. Dar unde? Era un tip înalt, slab,
cu o faţă colţuroasă, ochi gri, calmi, puţin prea ficşi. Acesta interveni
din nou:
— Nu mă căuta în memorie că nu mă găseşti. Mi se mai spune şi
„Cămila”, care, după cum se ştie este un fel de vară a
„Dromaderului”… Curtea e luminată?
„Deci, asta era, îşi zise Negru. Lucrurile începeau să se
lămurească. Un mesager din partea Dromaderului!”
— Şi ce vrea Dromaderu’? După câte îmi spuneţi a vrut să-mi
spargă seiful?!
— Ţi l-a spart degeaba! Nu era acolo ceea ce căuta! Dar pentru că
veni vorba, cine i-a anunţat pe copoi?
— Ei asta-i bună. Nu cumva vrei să insinuezi că i-am anunţat eu.
Nici nu visam că Dromaderu’ are asemenea gânduri cu mine. După
tot ce am făcut pentru el…
— „Leagă căţeaua!” Ai bănuit că aşa o să se întâmple şi i-ai pus
pe copoi pe urmele noastre. Mai bine ai recunoaşte.
— Şi dacă ar fi aşa? Ce, l-am chemat eu la mine să facă o
spargere?
— Nu, nu l-ai chemat stimabile…! Dar i-ai sugerat-o! Şi ai plecat
în „concediu” pentru a-i netezi drumul. Iar Dromaderu’ a fost
destul de prost ca să muşte din momeală. Dar cu mine nu-ţi merge.
Unde-i documentul?
— Care document?
„Cămila” părea să-şi fi pierdut răbdarea:
— Uite, ne apropiem de pădurea Andronache şi a început să se
întunece? Cu spatele la un pom îţi găseşti totdeauna memoria. Crezi
că e necesar?
— La ce-ţi trebuie? Şi aşa nu te poţi folosi de el!
— Ei, aşa mai vii acasă. Ce-ţi pasă ţie dacă mă pot folosi sau nu
de el. Mi-l dai sau nu? Inginerul reflectă o clipă. Era în mâinile
bandei sau a ceea ce a mai rămas din ea. Nu avea încotro. Trebuia să
facă ceva. Refuzând cu obstinaţie, îşi putea periclita viaţa. Dar
cedarea documentului însemna… Ceva totuşi trebuia făcut, măcar
pentru a câştiga timp. De ce nu-şi ascultase soţia?
— Şi dacă ţi l-aş da, cine mă asigură că voi fi lăsat în pace?
— Eu nu pot să-ţi dau niciun fel de garanţii. Trebuie să ai
încredere în mine.
— Şi de ce aş avea?
— Fiindcă nu ai de ales! veni răspunsul scurt şi tranşant.
— Şi după ce ţi-l dau, mă lichidezi, nu? Individul izbucni în râs:
— De ce-aş face-o? Nu mă complic niciodată cu mortăciuni,
decât… dacă sunt silit să mă apăr. Clar?
— Bine, să ne întoarcem atunci.
— Unde?
— La mine acasă. Nu cumva crezi că păstrez harta asupra mea?
Mardare tăcea şi inginerul se simţea cu totul derutat. Nu
înţelegea de ce Mardare nu intervine. În culmea enervării, explodă:
— De fapt, ce vrei de la mine? E vorba şi de altceva? Dar Mardare
se simţea călare pe situaţie şi nu-şi mai încăpea în piele de mândru
ce era. El era cel isteţ, făcându-l pe inginer să scuipe totul… şi încă
ceva pe deasupra. „Tare deştept eşti, măi Mardare” îşi zise el în
sine, văzându-l pe Negru cum se perpelea.
— Sper că patronul dumitale nu mai are nevoie şi de testament?!
Nu văd la ce i-ar mai folosi… în sfârşit Mardare rupse tăcerea:
— Sigur că nu. Dar mai întâi, să-mi spui unde o păstrezi?
— Harta?
— Doar nu Arcul de triumf!
 — Sub o lamă de parchet. Singur nu o găseşti. Poţi să demolezi
tot parchetul. Încearcă, ai mână liberă.
Lui Mardare îi veni să râdă. Auzi? sub o lamă de parchet. Iar
Dromaderu’ a apelat şi la un „specialist” ca să poată deschide seiful
unde bănuia că trebuie să fie ascuns documentul. Cretinul! Există
doar şi alte specialităţi şi tehnici de lucru pentru a ajunge la capătul
unei asemenea afaceri. Dar dacă ar „prelua” el cazul? Fără să ştie
despre ce-i vorba? Era improbabil ca inginerul să-i povestească
totul. Şi-ar fi dat repede seama că nu era în temă… Nu, era mai bine
să obţină partea lui de la Dromader, vorba aia „kleine fische, gute
fische”! Privindu-l pe Negru drept în lumina ochilor, îi zise:
— Mergem la dumneata acasă. Te sfătuiesc însă să nu încerci
nimic, că eu sunt cam repede de mână. Dar stai! Nu-i bine. S-ar
putea să te aştepte acolo cineva de la miliţie. Schimbăm calimera.
Du-te singur. Îţi dau două ore. După trecerea acestui timp te aştept
în holul de la „Continental”. Dacă încerci să mă duci, o mierleşti.
Capisco? Şi încă ceva. Vezi să nu te prind că vii fără hartă sau cu
alta, că nu mai apuci să-ţi pară rău! Şi acum, coboară! Mai ai de
mers o sută de metri până acasă.
Punând geamantanul lângă el, Negru introduse cheia în broască,
dar uşa se deschise de la sine. În prag apăru un bărbat voinic cu
părul tuns perie, având înfăţişarea unui militar îmbrăcat în haine
civile.
— Pe cine căutaţi? îl întrebă el cu o voce pe care singur nu şi-o
mai recunoştea. Cu ţoală gravitatea situaţiei, scena era amuzantă.
Negru nu-şi putea reţine un zâmbet :
— Sunt inginerul Negru şi, dacă nu mă înşel, aceasta e locuinţa
mea.
Bărbatul din faţa lui zâmbi la rândul său:
— Vă cer scuze că nu v-am recunoscut. Sunt plutonierul Cosma
Ştefan. Vă aşteptam. Poftiţi înăuntru.
 Negru intră. Privirea îi fu atrasă în primul rând de seif. Acesta
era întredeschis! Apoi îşi aruncă ochii prin cameră. Totul era în
ordine. Întâlnind din nou privirea plutonierului, făcu un semn cu
capul spre seif.
— S-a întâmplat ceva?
— Permiteţi-mi să dau un telefon, îi zise acesta în loc de răspuns.
Şi, după ce inginerul încuviinţă, plutonierul reluă, în timp ce
formă un număr:
— Veţi afla îndată ce s-a întâmplat.
La câteva minute după ce Negru se schimbă, sosi maiorul
Cristea.
— Am îndrăznit să vă deranjez, tovarăşe inginer, îi zise acesta, cu
un dublu scop. În primul rând să vă dau câteva amănunte asupra
spargerii care a avut loc în această noapte în apartamentul
dumneavoastră, aşa cum de altfel v-am comunicat şi la telefon, şi, în
al doilea rând, să vă rog să faceţi un mic inventar pentru a vedea
dacă vi s-a furat ceva.
Negru surâse uşor.
— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, dat fiind că atât timpul
dumneavoastră cât şi al meu sunt preţioase, am să încep cu ultima
parte.
— Nu am nimic împotrivă.
Negru deschise seiful şi privi înăuntru. Luă în mână mai multe
dosare, le examină pe rând, apoi le puse înapoi. Deschise apoi
şifonierele, sertarele unui birou, o servantă. Trecu în camera cealaltă
unde stătu mai mult timp. Apoi reveni.
— Nu-mi lipseşte nimic, tovarăşe maior!
— E bine, făcu Cristea. Acum trebuie să vă spun că astă noapte
am fost alertaţi de o persoană din bloc, care a zărit uşa
dumneavoastră deschisă, ştiind că sunteţi plecat în concediu. Ne-am
deplasat imediat aici şi, intrând în apartament, am găsit, întins pe
jos, în prima cameră, corpul unui individ care avea un traumatism
cranian. Seiful era deschis, dar din examinarea sumară a ambelor
camere nu părea să se fi săvârşit vreun furt, fapt pe care
dumneavoastră ni l-aţi confirmat. În mod firesc se ridică atunci o
nouă problemă: ce o fi căutat individul respectiv Nican Ciochia în
locuinţa dumneavoastră şi mai ales, cine şi de ce l-a lovit? Mă
gândeam că poate ne-aţi putea ajuta să elucidăm această problemă.
Negru privi nedumerit în ochii lui Cristea. Reflectă un timp, apoi
zise:
— Regret foarte mult, dar nu realizez ce s-a întâmplat. De altfel…
— Ştiu, nu-i de competenţa dumneavoastră!
— Nu am vrut să spun asta. Mă priveşte şi pe mine că doar în
locuinţa mea a avut loc spargerea şi agresiunea. Dar, nu înţeleg
nimic.
— Numele de Nican Ciochia vă spune ceva?
— Nu am auzit niciodată vorbindu-se despre această persoană!
— Poate soţia dumneavoastră?
— Nu cred, dar am s-o întreb şi, dacă-mi lăsaţi un număr de
telefon, am să vă sun dacă voi avea noutăţi.
După ce plecară, Negru se întoarse în locuinţă având grijă să
închidă bine uşa şi blocă broasca yale. Apoi ridică covorul din
prima cameră şi se aplecă asupra parchetului. Cu ajutorul unui
levier desprinse o lamă de parchet de sub calorifer… locul era însă
gol! Nedumerit la început, apoi cuprins tot mai mult de o stare de
continuă agitaţie, desprinse o altă lamă şi apoi alta, dar totul era în
zadar. Harta dispăruse! Simţi că-i vine ameţeala. Se clătină apoi
simţi că nu-l mai ţineau picioarele. Se lăsă moale într-un fotoliu,
rămânând într-o stare de prostraţie. Îşi reveni cu greu… Cât timp să
fi trecut? Îşi consultă ceasul: nu trecuseră decât treizeci de minute,
dar avea impresia că stătea de câteva ceasuri pe fotoliu. Era
limpede. Autorul furtului nu putea să fi decât Dromaderu’! Nu s-a
mulţumit cu ce primea de la el. Îi crescuse pofta! Voia să acapareze
totul. De altfel numai el cunoştea faptul că harta se găseşte în
locuinţa sa. Dar de unde ştia locul? E simplu: căutase! Probabil că
nu pentru prima oară. Se îmbrăcă şi ieşi.
Holul hotelului „Continental” era plin de lume. Mai ales de
străini. Îl căută din ochi pe Mardare şi-l zări privind cu mult interes
o vitrină în care erau expuse mărfurile shopului din hotel. Când
acesta îl văzu, îi făcu un semn discret şi o luă spre lift. Intrară unul
după altul. După ce apăsă butonul de la etajul zece i se adresă:
— Ai adus-o?
— Nu. Mi-a fost furată! Şi, pentru că celălalt îl privea cu nişte
ochi ca două pumnale, încercă o explicaţie. Bănuiesc că este opera
Dromaderului. A vrut totul pentru el, numai pentru el. Aşa că nu va
avea nimic. Harta reprezenta numai o parte, cealaltă parte rămăsese
asupra mătuşii mele!
— Idiotule! făcu Mardare. Cealaltă parte a hărţii este la el sau
urmează să între în posesia lui printr-un asistent de regie, prieten cu
un italian. Datorită prostiei tale, colecţia urmează să între în mâna
Dromaderului, urmând ca macaronarul să i-o scoată din ţară. Îmi
vine să te strâng de gât, nu alta! Acum ce să mai fac? Dromaderu’ e
în mâna copoilor, n-o să sufle nimic, iar macaronaru’ nu poate face
nimic cu jumătatea de hartă. Ia stai puţin, mai adăugă el apăsând
din nou pe un buton al liftului. Nu ai putea să refaci din memorie
partea ta din hartă? Eşti doar inginer, ce dracu?
Negru tresări. Cum de nu se gândise la această soluţie? Sigur că
putea ori cel puţin merita osteneala de a încerca ceva în sensul
acesta. Răspunse nehotărât:
— Voi încerca, dar nu pot garanta…
— Eu zic să garantezi că de nu, s-ar putea să nu apuci regretele.
Îţi dau o noapte ca să încerci. Mâine dimineaţă, în jurul orelor zece
am să-ţi fac o vizită. Sper să nu fie ultima! Ieşi din lift şi se îndreptă
spre ieşire, lăsându-l pe Negru înmărmurit în uşă. Clătinându-se, cu
paşi şovăitori, acesta îl urmă.

Interogatoriul mergea greu. Ciochia recunoscuse spargerea

comisă la farmacia din strada Crişan, cu complicitatea
Dromaderului. Mobilul? Aveau nevoie de bani. Pur şi simplu.
— Mă rog, ca s-o spun p-a dreaptă, gaura era pregătită demult,
dar Dromaderu’ întârzia. I-am trimis vorbă că acum e bine, că
putem arunca fapta pe spinarea lui Valeriu Fernoagă, fără profesie,
ţinea, nu?
— Şi ca să pară totul normal, ai „lăsat” urmele pantofului şi ale
cârjei!
— Sunt al dracului de deştept şefu’ , trebuie să recunoaşteţi. Cred
că în Occident făceam milioane, acolo miliţia, pardon poliţia, nu se
ocupă de toate şmecheriile!
— Nu, Ciochia, nu eşti chiar atât de deştept precum te crezi. Nu
ştiu ce făceai în Occident, dar pe noi n-ai reuşit să ne duci.
— Lăsaţi şefu’, că-l ducem şi pe „Colombo” cu trucul ăsta!
— Se poate, dar nu am crezut nicio clipă în vinovăţia lui
Fernoagă şi asta pentru două considerente. Primul, pentru că urma
era a unui pantof „drept”, or Fernoagă îşi fracturase chiar piciorul
drept, ceea ce excludea posibilitatea pe care ne-ai sugerat-o, şi asta,
trebuie să recunoşti nu-i o dovadă de înţelepciune.
— La asta nu m-am gândit şefu’… şi al doilea cumsiderent… cum
aţi spus?
— Considerent, isteţule, adică un fel de motiv. Ei bine, al doilea…
— …comsiderat…
— Las-o moartă că tot n-ai să pricepi. Mă rog, nu e deloc
important. Dar să revenim la treburile noastre. Urmăreşte-mă cu
atenţie. Prin urmare, potrivit celor declarate de soţia ta, atunci când
ţi-a adus paharul cu apă, a văzut, zice ea, „o lumină palidă care
apărea şi dispărea la geamul laboratorului farmaciei”. Este?
— Este. Şi ce-i cu asta? făcu el cu o voce puţin nervoasă.
— De unde a văzut lumina?
— Cum de unde, din dormitor, fireşte.
— Exact aşa a declarat şi soţia ta!
— Păi vedeţi?
— Văd… numai că amândoi aţi uitat că dormitorul vostru nu are
nicio fereastră spre laboratorul farmaciei şi ca atare nu putea să
„vadă” lumina la geam?!
Individul rămase cu gura căscată. Apoi, după ce-şi reveni, zise cu
jumătate de glas:
— O fi văzut-o din bucătărie!
— Exclus. Bucătăria, după cum ştii foarte bine, nu are fereastră
spre laborator, ci spre stradă! Ei, cum rămâne cu trucurile? Se zice
că vulpea e şireată, dar şiretenia ei merge numai până la coteţul de
găini!
— Am încurcat-o şefu’!
— Să nu-mi mai spui aşa că mă supăr. Eu nu sunt şeful tău, e
clar!
— Cât se poate de clar… se… scuzaţi, domnule comandant.
— Atunci putem trece la cealaltă afacere. Cum ai luat legătura cu
Sică Ciurel zis „Dromaderu”?
— L-a trimis la mine alaltăieri dimineaţa pe Gică Zoica.
— În ce scop?
— A zis să-mi iau „trusa” cu scule şi seara pe la orele 23,30 să fiu
la locuinţa din strada Cameliei…
— Îl cunoşteai pe inginerul Gherase Negru?
— Nu.
— Ai mai fost vreodată în locuinţa acestuia?
— Nu. Chiar i-am spus asta lui Zoica. Dar ăsta mi-a spus că
Dromaderu’ a aranjat totul şi că el îmi deschide uşa. Mai zicea că
proprietarul e plecat în concediu şi nu-i nimeni acasă.
— În ce trebuia să consiste ajutorul tău?
— Trebuia să deschid un seif „blindat” cu cearşafuri, zicea Zoica
şi că partea mea…
— Ştiu! Dar de ce te-a chemat Dromaderu’, el n-ar fi putut să
deschidă seiful?
— Şi eu m-am întrebat. Că om fi noi proşti, dar la chestii d-astea
ne umblă mintea, brici! apoi m-am dumirit: Dromaderu’ ştia că
„meseriaş” ca mine nu găseşte pe toate drumurile şi voia să meargă
la sigur. Acum însă, altfel devine chestia. Mintea mea spune că voia
să mă dea pe mâna caraliilor… scuzaţi, a miliţiei.
— De ce, isteţule?
— Poate ştiam prea multe?
— După câte ne spui, nu prea pare.
— Spun şi eu cât ştiu…
— Sau cât vrei să spui!
— Nu mă fierbeţi, domnule comandant. Ce să spun? Oricum nu-i
bine. Dacă-l dau în gât mă mierleşte când o să ies, dacă nu, mă
înfundaţi dumneavoastră…
— Noi nu te înfundăm, dar e spre binele tău să spui tot ce ştii!
— Ce doriţi să ştiţi?
— Nu face pe şmecherul cu mine, ţi-am mai spus… Totul!
— Despre… Eva?
— Eşti spiritual, dar… ai prea multe capete sub o singură pălărie!
— Nu vreţi mai bine să-mi puneţi întrebări? Aş putea fi mai la
obect.
— Ei bine fie! Ce crezi că a căutat Sică Ciurel în locuinţa
inginerului Negru?
— De bună seamă că bani. Ce altceva putea el să caute? Nu-l
ştiţi?
— Tu îmi răspunzi cu o întrebare?
 — Nu! Ferească Dumnezeu! Dar şi eu mă mir. Doar lovele că
altceva, ce? Altfel nu văd pentru ce mi-a stabelet onoraru’!
— Gică Zoica nu ţi-a spus ce aştepta de la tine?
— Ba da, mi-a spus să-mi iau instrumentaru’, ca să uşurez un
seif.
— Altceva nimic? Gândeşte-te bine. Poate din discuţia cu el ori
dintr-o întâlnire anterioară cu Dromaderu’ să fi reţinut şi altceva.
Ciochia rămase pe gânduri. Se vedea că face eforturi spre a-şi
aduce aminte. După un timp însă mărturisi:
— Nu ştiu şi pace. Nu mi-a pomenit de altceva.
— Poate vreun obiect, o scrisoare, un alt document?
— Nu… nu ştiu, de ce să vă mint, dacă nu ştiu, asta e!
— Apela adeseori la tine?
— Nu prea. Doar în cazuri mai speciale… când trebuia un
specialist.
— Era deci un caz special această spargere?
— Poate. Cine ştie? Dacă a vrut să mă dea pe mâna… pardon, a
miliţiei? Eu nu ştiu de ce a făcut-o. Ezită puţin, apoi reluă, în timp ce
un rânjet îi dezveli dantura îngălbenită:
— Întrebaţi-l pe proprietar ce i s-a furat. Nu-i mai bine?
— Iar îmi dai lecţii? Dar spargerea farmaciei a fost tot un caz
special?
— Era nevoie de bani. Şi repede! Mi-a zis că… îmi mai fac şi eu
mâna… că ştiţi, de când am ieşit de la pârnaie, au mai trecut câţiva
ani şi se mai uită!
— Nu l-ai auzit pe Dromader sau pe alţii din cercul lui vorbind
de intenţia de a comite o altă spargere?
— O altă spargere? Unde?
Din glasul lui Ciochia se putea desprinde o uimire fără margini.
Maiorul lăsă întrebarea fără răspuns. După o scurtă pauză, reluă:
— Ajunge pentru astăzi. Te sfătuiesc însă să te gândeşti bine,
fiindcă mâine o luăm de la început. Ai rămas singur Ciochia şi eşti
descoperit. Ar fi timpul să iei hotărâţi mai înţelepte. Nu ştiu cum îţi
evaluezi pielea, dar faci un joc primejdios. Şi tu ştii foarte bine că
pentru orice faptă vine un timp al scadenţei! mai zise Cristea.
Vocea maiorului răsună alb, fără intonaţie în mintea lui Ciochia.

Cristea îşi aprinse o ţigară, trase câteva fumuri, apoi se adresă

colaboratorilor săi:
— Cum credeţi că trebuie apreciată spargerea din strada
Viforului?
Căpitanul David se frământă un timp pe scaun, sorbi din ceaşca
de cafea încă aburindă, apoi întrebă, cu o voce neutră:
— „Dromaderul” şi „Degeţel” nu au dat explicaţii?
— Neam. De altfel nici nu mă aşteptam să spună ceva la primul
interogatoriu… Se întâmplă însă că n-am timp şi îmi lipseşte tocmai
mobilul care să dea unitate la toată construcţia.
— Logic, s-ar putea presupune că au căutat „ceva” ce n-au găsit
în altă parte. Locuinţa aparţine numitei Olga Spiridon, pensionară,
fostă profesoară de germană, mătuşa soţiei inginerului Negru…
— …Care a fost plecată în Italia, cu soţii Negru, acum trei luni, de
unde a dispărut fără urme, interveni în discuţie locotenentul-major
Valentin.
— Mulţumesc pentru completare, tinere, făcu Cristea. Şi ce-ţi
sugerează acest fapt?
— Faptul în sine nu-mi spune mare lucru. Încerc doar să fac o
legătură între cele două spargeri, sub raportul obiectului lor. Mă
întreb, bunăoară, dacă infractorii n-or fi căutat „acelaşi” lucru în
ambele locuri?!
Sună telefonul.
Cristea ridică receptorul, ascultă atent şi zise:
— Să-l aducă. Apoi întorcându-se spre ceilalţi, reluă:
 — Ciochia s-a cerut la raport. Rămâneţi şi voi aici. Poate ne dă
ceva noutăţi.
O uşoară bătaie în uşă şi subofiţerul îl introduse în cameră pe
Ciochia. Acosta rămase în picioare cu ochii agăţaţi de ofiţeri.
— Ei, te-ai gândit mai bine, Ciochia? făcu maiorul cu un glas
răsunător. Se zice şi pe bună dreptate, că noaptea e un bun sfătuitor.
Şi pentru că acesta îşi frământa mâinile, observându-i în
continuare pe ofiţeri, îi zise:
— Poţi vorbi fără teamă, sunt de la noi. Îi arătă scaunul cu un
gest. Şi, după ce acesta se aşeză, îi spuse:
— Te ascult!
— M-am gândit la ce mi-aţi spus ieri. Nu ştiu eu chestii mai de
soi, ce-i drept, dar ceva… Mă gândesc că dumneavoastră îmi faceţi
dosarul şi poate ţineţi cont că am recunoscut tot ce ştiu, şi v-am
ajutat, şi…
— Măi Ciochia, tu vrei să te târguieşti cu mine?
— Nu, dar gândeam că dacă tot vă spun?!
— Vom aprecia noi. Despre ce-i vorba?
— Cred că Dromaderu’ îl şantaja pe inginerul Negru!
Afirmaţia căzu ca o bombă cu explozie întârziată. Se reţinură să
intervină. Şi fiindcă Ciochia se opri şi el, Cristea întrebă calm:
— Crezi sau eşti sigur?
— Ştiţi, într-o zi am auzit din întâmplare o discuţie între
Dromader şi un individ pe care nu-l cunosc. Dromaderu vorbea
ceva în legătură cu o mătuşă de-a lui Negru şi o hartă. Prea multe n-
am priceput, dar îmi amintesc că Dromaderu zicea că se săturase să
ia de la inginer nişte bani păduchioşi. Când, dacă ar pune mâna pe
hartă, ar da lovitura cea mare.
— Despre ce hartă era vorba?
— Nu ştiu exact, dar parcă era vorba de o hartă făcută din trei
bucăţi din care două ar fi fost la Negru şi una la mătuşa lui.
 Ofiţerii se priviră. Aşa s-ar putea explica eventual spargerea de la
locuinţa Olgăi Spiridon! Dar dacă harta este formată din trei bucăţi
înseamnă că una lipseşte bandei. O fi la Negru sau… nici el nu a
avut-o? Putea să fi rămas asupra mătuşii sale şi atunci… Cristea
reluă.
— Ştii cumva ce reprezenta harta?
— Nu! Dar poate e vorba de o comoară! S-o găsi acolo locul unde
se află un lucru de mare preţ. Nu ştiu bine… o…
— Bine. Ai mai vorbit cu cineva despre asta?
— Ce, sunt nebun? Dromaderu’ mă termena cât ai zice peşte dacă
ar fi aflat că am ciripit, or dumneavoastră ştiţi că pe la noi cântecele
se răspândesc repede.
Cristea îi făcu semn lui Valentin care-l conduse pe Ciochia afară.
Aşteptă până se întoarse acesta, apoi îi întrebă pe amândoi:
— Ce ziceţi de întorsătura asta?
Căpitanul David vorbi, sintetizând parcă şi gândurile celorlalţi:
— Cred că trebuie să reconsiderăm ecuaţia în funcţie de noii
termeni la cunoştinţa noastră. Informaţiile sunt interesante. Mă
întreb numai cum să dăm mai bine relief şi culoare evenimentelor.
— Adică, cu alte cuvinte, care va fi următorul nostru pas?!
interveni Valentin.
— Chiar aşa, mânzule, zise David. Îl chemăm noi sau ne
deplasăm până la el?
Se auzi zbârnâitul telefonului. Maiorul ridică receptorul şi
ascultă, după care-l puse în furcă, zicând:
— Nu-i nevoie să vă frământaţi. La ofiţerul de serviciu se găseşte
inginerul Negru, care cere permisiunea de a veni până la mine. Ce
ziceţi, îl primim?

Inginerul Gherase Negru intră în biroul maiorului Cristea cu

vădită stângăcie. Cristea se sculă, îi întinse mâna şi îl pofti pe un
fotoliu, aşezându-se apoi în faţa lui. Îi întinse tabachera.
— Mulţumesc, făcu Negru luând o ţigară cu mâna tremurândă.
Cristea se prefăcu că nu observă starea lui de spirit. Îi dădu foc de la
brichetă, apoi îşi aprinse şi el una. Câtva timp fumară, privindu-se
în tăcere. La un moment dat, Negru stinse brusc ţigara în scrumieră
şi zise pe un ton grav:
— Vreau să fac unele mărturisiri!
Maiorul nu răspunse, continuând să-l privească în ochi.
— O să vă surprindă probabil ce am să vă spun. Vă rog să mă
ascultaţi însă până la capăt.
— Nici nu vreau altceva, veni scurt răspunsul.
— Anul trecut – îşi începu acesta povestirea – am fost într-o
excursie în Italia, împreună cu soţia şi mătuşa ei, Olga Spiridon,
profesoară pensionară. Am parcurs cu maşina mea, o Dacie 1300, în
28 de zile întreaga Italie, oprindu-ne din când în când pentru o zi,
două, în oraşele mai importante pentru a vedea comorile de artă pe
care le adăposteau. În general, am avut timp frumos, cu maşina nu
am avut probleme, iar noi ne înţelegeam foarte bine. Aceasta până
într-o zi, mai precis, cu o zi înainte de a ne întoarce…
Negru se opri puţin, aprinse o altă ţigară, apoi continuă:
De fapt, înainte de a pleca în excursie, am insistat ca mătuşa să
consulte un medic specialist care să se pronunţe dacă poate veni sau
nu cu noi, întrucât ea era suferindă de anghină pectorală şi uneori
avea până la 15–20 de crize pe zi, trebuind să poarte la ea tot timpul
o cutie cu nitroglicerină.
— Şi a primit un aviz; pozitiv? nu se putu abţine maiorul de a
întreba.
— Da, adică nu… scuzaţi, vreau să spun că nouă ne-a spus că
avizul este pozitiv. În realitate însă acesta era negativ. Dar asta am
aflat de-abia la reîntoarcerea noastră.
— Continuaţi, vă rog. Făcu maiorul cu o voce liniştită.
 — Cu 28 de kilometri înainte de Triest, pe drumul de
reîntoarcere, ne-am oprit, întrucât mătuşa noastră începuse din nou
să facă crize. Am ajutat-o să coboare din maşină şi, cu ajutorul
soţiei, am dus-o într-un loc la umbră. Am lăsat-o pe soţia mea
câteva minute singură cu ea şi m-am dus să iau puţină apă de la o
cişmea. Când m-am întors mătuşa murise! Soţia mea plângea, stând
aplecată asupra ei şi începuseră de-acum să se strângă oameni în
jurul nostru. Am fost nevoit să iau cadavrul în braţe şi să-l duc la
maşină. În continuare m-am prefăcut că cer sprijin soţiei ca s-o
trezesc din „leşin” pe mătuşa noastră şi în cele din urmă, am plecat
la drum.
— Cum aţi procedat ulterior? întrebă Cristea.
— În urma unor discuţii aprinse cu nevastă-mea, în cele din
urmă, a acceptat şi ea să aşez cadavrul pe bancheta din spate
simulând somnul ca să evităm formalităţile de la frontieră.
Ajungând la Triest, ne-am îndreptat imediat spre graniţă, dar aici
era un şir de maşini atât de lung încât nici nu i se vedea capătul.
Eram amândoi necăjiţi, nervoşi şi frânţi de oboseală. Ne-am întors
în oraş şi am oprit lângă un hotel unde am intrat să bem o cafea şi să
ne spălăm. Când am ieşit din hotel, nu am mai găsit maşina.
Disperaţi, am căutat-o în tot oraşul, dar degeaba. Spre seară, m-am
dus la poliţie ca să declar furtul maşinii.
— Aţi declarat şi decesul numitei Olga Spiridon?
— Nu! Am spus că era în maşină, că i se făcuse rău, iar noi am
intrat în hotel după apă…
— De ce nu aţi declarat adevărul?
— Îmi era teamă că ne va întârzia plecarea, concediul îmi expira
peste trei zile. Apoi îmi era teamă şi de alte complicaţii!
— Care?
— Nu ştiu, mi-am pierdut cumpătul. De fapt voiam să declar
decesul în ţară.
 — Paşapoartele dumneavoastră rămăseseră în maşină?
— Nu, din fericire erau în poşeta soţiei.
— La frontieră nu aţi avut probleme?
— Am avut destule. Dar am primit un document de la poliţia din
Triest cu care am putut justifica lipsa maşinii… şi a persoanei.
— Vă ascult. Continuaţi.
— Am ajuns acasă după multe peripeţii. Cu trenul, prin
Iugoslavia… şi la fiecare frontieră alte necazuri.
— Asta-i tot?
— Nu. Mătuşa noastră făcuse un testament prin care îi lăsa soţiei
mele întreaga sa avere. Aceasta s-a întâmplat cu doi ani în urmă.
Printre alte bunuri, avea o colecţie de timbre foarte valoroasă, care-i
rămăsese de la soţul ei, un vestit colecţionar. Această colecţie o
ascunsese undeva – avea asemenea apucături – şi întocmise o hartă
cu privire la locul în care se afla şi modalitatea de a ajunge acolo.
Harta o rupsese în trei părţi dintre care două mi le-a dat mie şi una
o păstra asupra ei…
— Şi partea ei a rămas în maşină?!
— Da, vă închipuiţi că în starea în care ne găseam numai la asta
nu ne era gândul.
— Evident.
— Dar s-a mai întâmplat ceva. În ultimul timp, mătuşa ajunse la
concluzia că, lăsând-o pe soţia mea legatar universal, ar fi
nedreptăţit pe o altă nepoată de-a sa. Şi atunci a făcut un alt
testament, de mână, pe care mi l-a arătat în Italia, dându-mi-l să-l
studiez.
— A rămas asupra dumneavoastră?
— Oarecum, sau, mai bine zis, o perioadă. Din nenorocire, la o
săptămână după ce ne-am întors, m-am întâlnit cu un vechi coleg de
liceu, pe care nu-l văzusem de peste douăzeci de ani şi ne-am dus la
un restaurant ca să sărbătorim întâlnirea. Băusem cam mult şi i-am
povestit toate astea. S-a arătat interesat, mi-a pus o sumedenie de
întrebări, iar eu, fiind ameţit, am vorbit, am vorbit de toate…
După un timp am primit un telefon de la prietenul meu prin care
mă ruga să-i fixez o întâlnire, având să-mi comunice ceva
important. M-am dus la întâlnire. Mi-a înapoiat testamentul scris de
mână al mătuşii mele. Sincer vorbind, nici nu ştiusem că i l-am dat,
ori poate nici nu i l-am dat? Nu mai ştiu, v-am spus. Eram ameţit.
M-a întrebat de hartă şi i-am spus că partea a treia a hărţii rămăsese
la mătuşa noastră. M-a întrebat dacă am de gând să dau curs noului
testament. Nici nu mă gândisem la această problemă. Şi atunci, tot
el mi-a spus că, legal este primul testament făcut după toate
regulile, dar pentru mai multă siguranţă ar fi bine ca acesta al doilea
să dispară. După care, s-ar putea valorifica hărţile, în sensul de a se
localiza colecţia de timbre, pe care el ar fi putut s-o vândă în
străinătate. La replica mea că lipseşte partea a treia din hartă, ceea
ce îngreuiază serios dacă nu face chiar imposibilă acţiunea de
identificare a colecţiei, a râs, spunându-mi că se însărcinează să
aducă partea care lipsea. Am reflectat asupra cazului, l-am întors pe
toate feţele şi până la urmă i-am respins colaborarea. Numai că s-a
întâmplat un fapt neprevăzut, pe cât de surprinzător pe atât de
josnic. Individul care aflase de la mine toată povestea şi cunoştea
raptul ca aruncasem testamentul făcut în Italia, l-a scos din buzunar.
Îmi dăduse o copie iar originalul îl păstrase. De atunci, în repetate
rânduri i-am plătit diferite sume de bani ca să mă lase în pace…
— Şi cine-i şantajistul? întrebă maiorul cu o voce neutră.
— Numele său este Sică Ciurel. Am aflat că i se mai spune şi
Dromaderul, poreclă pe care nu i-o cunoşteam.
— Asta-i tot?
— Nu, a mai intervenit ceva. După cum vă amintiţi, ieri am sosit,
ca urmare a convorbirii noastre telefonice. La gară m-a aşteptat un
individ care s-a prezentat drept ofiţer de miliţie, cu misiunea de a
mă „conduce” la dumneavoastră.
Cristea se ridică de pe scaun într-o stare de vie agitaţie şi se
apropie de Negru. Acesta continuă imperturbabil:
— M-a poftit într-o maşină care a plecat în viteză. Pe drum mi-a
dat unele amănunte despre spargerea ce s-a comis în locuinţa mea,
întrebându-mă ce mi s-a furat. Într-un timp mi-am dat seama atât
după direcţia drumului, cât şi după modul în care îmi vorbea, că am
căzut într-o capcană. Am înţeles din discuţia cu el că se numeşte
Mardare, probabil un nume fictiv, că i se zice şi „Cămilă” şi că ar fi
un mesager al Dromaderului. Numai că, aici a intervenit din nou un
element insolit. Mi-a sugerat că „lucrează” pe cont propriu, cerea cu
insistenţă „documentul”, nu ştia de hartă. Dar asta a fost doar
impresia mea, oricum m-am trădat, căci fără să-mi dau seama, am
pronunţat acest cuvânt. Cum am ajuns acasă, am căutat harta sub
parchet unde o ascunsesem, dar n-am găsit-o. Este evident că
ambele hărţi sunt în mâna Dromaderului la ora actuală!
— Vă mai amintiţi ceva din discuţia purtată cu Mardare ce ne-ar
putea interesa?
— În primul rând a amintit că cea de-a treia parte a hărţii
urmează să i-o aducă lui Ciurel un italian cu care va intra în
legătură prin intermediul unui asistent de regie… nu-i reţin numele.
Şi mai am o problemă: mâine, la ora zece trebuie să mă întâlnesc cu
Mardare ca să-i dau harta, altfel îmi face felul!
Maiorul rămase pe gânduri. Se adunaseră multe. De fapt una câte
una se îmbinau diferitele fragmente ale jocului a cărei imagine
trebuia reconstituită. Unele le cunoştea, i le furnizaseră cercetările.
Oare informaţiile primite de la Negru erau ultimele piese care
trebuiau adunate pentru a da expresie desenului? Posibil, însă ele
trebuiau exploatate cu mare grijă şi mai ales rapid.
Se întoarse spre inginerul Negru care-i urmărea mişcările cu o
vădită încordare.
 — Uite cum vom proceda tovarăşe Negru…

Acţiunile se succedară rapid. Mardare fu arestat chiar în

momentul întâlnirii cu Negru, „înainte” de predarea documentului.
Vivi Voin, care fusese „pus în libertate” până la proces căzu la
întâlnirea cu italianul, chiar în clipa când primi cea de-a treia parte a
hărţii. Potrivit datelor furnizate de Interpol Roma, Roberto Cagliari
alias Giorgio Stasi alias Vico Santuzzi alias „Bambolla”, era urmărit
de poliţia italiană pentru trafic de stupefiante, hold-up şi răpire de
persoane. Urma să se introducă o cerere de extrădare.
O problemă deosebită a pus-o pregătirea confruntării lui Negru
cu Sică Ciurel zis Dromaderu. O noapte întreagă s-a făcut
documentarea, s-au finisat lucrurile. Dimineaţa, maiorul chemă
colectivul de ofiţeri la el.
— Ei, cum stăm, e totul pregătit?
— „Cred că fotografia este destul de developată pentru a o pune
la uscat!” răspunse căpitanul David zâmbind.
— Atunci să demarăm, făcu Cristea, invitându-şi colaboratorii cu
un gest spre o altă cameră.

Seara se lăsă pe neaşteptate, înfăşurându-şi vălul de catifea

albastră în junii oraşului.
În micul său birou de la etajul trei, maiorul Cristea fuma în faţa
ferestrei deschise, privind forfota străzii, îi plăcea să urmărească
mişcarea continuă a autovehiculelor, mersul grăbit al pietonilor, să
asculte zgomotele surde, estompate, care ajungeau până la el. Erau
pulsaţiile oraşului, era viaţa acestui mare centru urban ai cărui
locuitori munceau şi trăiau în linişte. În linişte… dar liniştea nu este
totdeauna deplină, uneori fiind tulburată, încălcată grosolan de
răufăcători. Iată de ce, se gândea el, trebuie menţinută şi chiar
întărită continuu vigilenţa celor însărcinaţi să vegheze la respectarea
ordinii de drept… Se trezi din visare când ţigara îi arse degetele. O
strivi furios în scrumieră, murmurând ceva ininteligibil printre
dinţi. Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi în încăpere îşi făcură apariţia
căpitanul Doru David şi locotenentul-major Dinu Valentin.
Cristea îi privi întrebător, apoi se uită la ceas. Încuviinţă din cap:
— E timpul, da? Cu ce începem?
— Colecţia de timbre a fost găsită în pivniţa imobilului din strada
Viforului, zise David. Defuncta o zidise în peretele dinspre est.
Probabil că-i plăcuseră cărţile de aventuri şi… îşi cunoştea rudele.
Azi după-amiază am fost informat de valoarea aproximativă a
colecţiei, circa 300 000 lei, e ceva!
— Voiau s-o scoată din ţară?
— Da, aceasta era intenţia lui Sică Ciurel cu complicitatea lui
„Mardare”, alias Fane Dudău, alias „Cămila” – cinci condamnări
pentru furt, tâlhării, şantaj – a „asistentului” Vivi Voin şi a
italianului, mesager al unei bande.
— Inginerul Negru ştie ceva despre asta?
— Nu rezultă. El a încercat doar să-şi asigure moştenirea, prin
diferite manevre…
— Bine, să lăsăm asta, deocamdată. De altfel, problema
succesiunii urmează s-o clarifice alţii. Să revenim la cazul nostru.
— Am primit comunicarea de la Interpol Roma. Din cercetările
făcute de poliţia italiană rezultă că maşina lui Negru a fost furată de
un oarecare Dino Carpucci, infractor recidivist, vândută la Veneţia
unui tăinuitor „specializat” în comercializarea de autoturisme
furate. Acesta a machiat-o şi a revândut-o, la rândul său, unor
calabrezi, traficanţi de piese auto… Autorul furtului, care făcea
parte dintr-o bandă de hoţi, a găsit cadavrul femeii în maşină şi,
după ce l-a jefuit, luându-i actele, inclusiv harta şi o mică sumă de
lire, a scăpat de el, aruncându-l în Marea Adriatică.
— Cât se poate de clar şi eficient!
 — Se confirmă astfel depoziţiile lui Negru şi ale soţiei sale în
această chestiune.
Maiorul se întoarse spre Valentin:
— Ai încheiat cercetările privind spargerea farmaciei?
— Este aşa cum am intuit. Pregătirile furtului prin spargere au
fost efectuate de Dromader cu ajutorul lui Ciochia, care „şi-a făcut
mâna”. Acesta din urmă a pândit zile în şir, familiarizându-se cu
obiceiurile personalului farmaciei, apoi a aflat, datorită pălăvrăgelii
femeii de serviciu, unde se punea cheia de la seif. Cu Dromaderu
ascuns peste noapte în farmacie, restul a fost o joacă.
— Dar spargerea uşii din curtea interioară?
— O „şopârlă” a spărgătorilor prin care voiau să arunce pe o
pistă falsă. În acest scop au şi „uitat” o mulţime de urme revelatoare
care aveau menirea să ducă la inculparea unui nevinovat dar, nu le-
a mers… Maiorul îl observă pe David care de la un timp se
frământa pe scaun, privind mereu la ceas.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu tocmai. Dar la orele 19,30 are loc concertul pe care îl dau
studenţii de la Conservator şi am o invitaţie…
Valentin îşi ascunse zâmbetul care-i înflori pe buze, întorcând
capul.
— Şi ce mai aştepţi? Sau vrei să vină o delegaţie specială ca să te
invite la concert?
Şi, după ce acesta ţâşni pe uşă, maiorul privi la Valentin, zicând:
— Iar tu, ce te hlizeşti aşa? În definitiv, mai adăugă el cu o voce
caldă, unora le place… Chopin! Şi nu e nimic rău în asta, crede-mă!