Momente și schițe

Teme și variațiuni

Mai mult decât o creație literară, opera lui Caragiale valorifică materialul brut
al societăţii româneşti şi experienţele teatrului universal, reuşind cu adevărat să
depăşească concepţia epocii despre rolul scenei, experimentând pentru prima dată
în istoria culturii universale felul în care un autor poate să dea vieţii literatura şi
literaturii viaţa fără de moarte.
Format în lumea teatrului, Caragiale s-a familiarizat de timpuriu cu arta
spectacolului şi cu legendele sale. Într-o lume în care în Franţa şi în America erau
la modă vaudeville-urile (de la voix de ville, ,,vocile oraşului”), o formă de
spectacol de varietăţi foarte răspândită la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, Caragiale a intuit rolul activ al publicului în crearea spectacolului. El
a înţeles că amestecul de tragic şi de comedie face parte din existenţa umană, dar
nu şi-a îndreptat niciodată atenţia spre caractere cu psihologie simplistă.
Personajele din scrierile sale sunt şi astăzi apreciate de publicul contemporan
pentru diversitatea lor sufletească, pentru dinamismul limbajului capabil să
stimuleze capacitatea de imitare şi de improvizaţie a audienţei.
Contemporan cu Anton Pavlovici Cehov (1860-1904), reprezentantul
naturalismului în teatrul rus modern, I. L. Caragiale a sfârşit ca şi acesta în
Germania. Amândoi au fost maeştri ai schiţelor, decupate teatral, în care au
surprins patosul vieţii obişnuite de la sfârşitul veacului al XIX-lea: I. L. Caragiale a
conturat societatea românească, într-un moment când nevoia de modernizare
coagulase energii nebănuite şi când tranziţia se făcea în salturi pe toate planurile;
Cehov a creionat atmosfera din Rusia de dinainte de revoluţia din 1905, cu
existenţele plictisitoare şi singuratice ale oamenilor de prisos, incapabili să
comunice unul cu celălalt.
George Ronetti la aparitia volumului Momente afirma (1901): Nu momente
maiestre, monumente! Momentele si schitele sunt mici instantanee de viata, prin
care ne ofera o imagine complexa, a societatii timpului. Critica literara a remarcat
talentul exceptional a lui Caragiale, in surprinderea unor aspecte semnificative ale
vietii intime si publice, in realizarea unei tipologii variate si reprezentative. Marea
performanta a lui Caragiale este ca realizeaza aceste lucruri pe un spatiu mic, doua-
trei-patru pagini.
Foarte variate din punctul de vedere a continutului, momentele si schitele ne
ofera o imagine cuprinzatoare a institutiilor, moravurilor epocii: scoala: Un
pedagog de scoala noua, Dascal prost, Bacaloriat; demagogia
politicienilor: Amicul X, Triumful talentului; justitia: Petitiune,  Articolul
214, Arendasul roman, Tempora; inmoralitatea vietii de familie: Tren de
placere, Mici cadouri; educatia gresita din unele familii burgheze: Vizita, D-l Goe;
presa: Triumful talentului, Telegrame.
Modalitatea specifică de funcţionare a lumii lui Caragiale este talmeş-
balmeşul” - scrie Mircea Iorgulescu în Eseu despre lumea lui Caragiale, carte care
s-a născut, după însăşi mărturisirea autorului, ca replică la viziunea senină, idilică
despre universul caragialian a lui Mihail Ralea. Mircea Iorgulescu continuă, în
studiul amintit: “Talmeş-balmeşul se realizează printr-o continuă acţiune de
destructurare şi de trivializare, manifestată deopotrivă în planul limbajului şi al
existenţei. Efectele sale cele mai frecvent întâlnite sunt ambiguitatea promiscuă de
sensuri şi de atitudini ireconciliabile şi totuşi constrânse la coabitare, căderea în
elementar şi chiar în patologic (...) abolirea contrariilor prin omogenizare şi
transformarea limbii într-un instrument de falsificare permanentă a realităţii”.
Când deschidem opera lui Caragiale, ne aflăm adesea într-un univers ce pare a
fi, în cuvintele lui B. Elvin, doar „o iluzie a existenţei”. Este un univers în care nu
se petrece nici o întâmplare decisivă şi în care nici un fapt nu cântăreşte destul de
greu pentru a pune pe gânduri, pentru a abate o viaţă de om din mersul ei firesc,
pentru a pune capăt unei veselii frivole şi iresponsabile. Într-o asemenea scriitură,
care înregistrează prompt momentele fiinţării împreună, există, totodată, o
adevărată obsesie a timpului cotidian. Scurgerea vremii este măsurată cu o pendulă
cu sunet strident ce bate aproape clipă de clipă, căci, aşa cum remarcă Ion Vartic, „
fiinţele-în-lume, sunt, inevitabil, şi fiinţe-în-timp.” În acest sens, ni se par foarte
semnificative orele la care se petrece acţiunea în schiţele scriitorului. Sunt fie orele
târzii ale nopţii, fie ceasurile adormite ale după-amiezelor caniculare, fie orele care
precedă deschiderea birourilor, într-un cuvânt, momentele moarte, inactive ale unei
zile.
Această stare de spirit este reflectată cum nu se poate mai bine de presă. Cu
urechea la pândă şi cu reacţia imediată, gazetarii sunt în goană după „evenimentul”
care să „învioreze” opinia publică ahtiată de senzaţional. Disperaţi că nu se
întâmplă nimic, ei invocă „dacă nu vreo duzină de mici scandaluri, măcar câteva
cazuri de ciumă, măcar o calamitate publică sau un cataclism, un mare scandal
cosmic, fără de cari presa română rămâne leşinată de tot”.i
Gustul pentru senzaţionalul ieftin, pentru gesturile mari, sunt cultivate până la
cele mai ridicole forme în atâtea schiţe în care vedem cum „oarecarele” este
socotit „eveniment” în articolele unor falşi intelectuali care înlocuiesc faptele cu
vocative şi observaţiile cu epitete grandilocvente. Însă această exaltarea a banalului
nu este altceva decât o altă faţă a crizei unei „lumi ieşite din ţăţăni” (V. Fanache), a
unui carnaval al „nimicului”, a vieţii văzute ca „o mare comedie”.
Este chiar cazul schiţei Temă şi variaţiuni, integrată în Note şi schiţe (1892),
în care Caragiale ne arată cum un incendiu, repede stins, este ridicat de un ziar de
opoziţie „nuanţă liberalo-conservatoare” la rangul de tragedie naţională; este
apreciat de un ziar „opozant cu câteva programe” ca o dovadă a necesităţii de a da
curs dezideratului său; este comentat de un ziar „chic” ca un fapt monden, care a
mai înviorat monotonia cotidiană; este dezminţit categoric de un ziar „oficios”.
Stupiditatea tuturor acestor articole, care dilată exorbitant o întâmplare
anodină, este sporită, în schiţa lui Caragiale, de întrebarea dacă ea a avut măcar
loc.
Conţinutul propriu-zis este reprezentat de câteva citate imaginare din câteva
tipuri de ziare ale vremii, ilustrând, fiecare, un acelaşi pretext concret, la care se
referă fragmentul intitulat Tema:
„Aseară, pe la 6 ore, un foc a izbucnit la o casă peste drum de cazarma Cuza
în Dealul Spirii. Mulţumită activităţii pompierilor şi soldaţilor, focul, deşi bătea
un vânt puternic, a fost năbuşit în câteva minute. Pagubele nu prea sunt
însemnate.”
Interesant este faptul că, fiecare citat, respectiv variaţiune, ilustrează şi, mai
ales, interpretează evenimetul din unghiul orientării sale politice, căutând, totodată,
să-l transforme în armă de atac.
Astfel, varianta propusă de „Un ziar opozant fără programă, nuanţă liberală-
conservatoare” este o diatribă fără adresă, scăldată în serii de echivocuri, dar
eşuând în verbiajul care culminează în maximă confuzie; se aud ecouri din
partitura demagogică a lui Caţavencu:
„De patru ani împliniţi aproape de când reacţiunea ţine în gheare Belgia
Orientului, care din lipsă de energie în evoluţiunea ei cătră progres, un progres
bine definit de aminteri prin spiritul tradiţional şi istoric, şi ocazionat întrucâtva,
deşi jenat oarecum, de evenimetele economice din urmă ...”etc., etc.,
pentru a încheia parcă la capătul răsuflării:
„... dar însă nu credeam pentru ca să ajungem aici, nu credeam, o mărturisim
coram populo, oricât am fi crezut de infamă reacţiunea concentrată şi
atotputernică, să ajungem şi la incendii ca acela ce s-a petrecut în Dealul Spirii
peste drum de cazarma Cuza, care trebuie să serve cetăţenilor de învăţătură şi să
rămâie o pată neştearsă şi indelebilă asupra acestui negru regim, pretins alb,
regim al incendiului, căci dacă pompierii, opera venerabilului şi bătrânului
general Florescu, nu stingeau focul, cine ştie cât mai ardea!!!”
Apoi, a doua variaţiune este dată de „Un ziar opozant cu câteva programe,
nuanţă trandafirie”, cu un lexic de accentuată coloratură latinistă, realizând un
maxim efect comic prin platitudinile, pleonasmele şi nonsensurile cu care se
străduieşte spre acest scop:
„Aseară iust la orele când puneam ziarul ediţia a cincea supt presă, în Dealul
Spirii vis-a-vis de casarma Cuza, un incendiu a sbucnit.”
Şi finalul:
 „Speriinţa din Dealul Spirii până la stremitate ne-a probat că sperietura
cetăţianilor nesperiinţi adesea causa lăţirii straordinare a sinistrelor este.
Să căutăm deci:
a avea pompiari-cetăţiani,
a avea cetăţiani-pompiari.
Numai cu condiţiune d-a fi şi cetăţian cineva un bun pompiar este, şi
viceversa.
Şi se-nţelege că aceea ce zicem în cetăţi despre cetăţiani vom zice la sate
despre sătiani:
pompiari-sătiani,
sătiani-pompiari.
Dar ne vor întreba potrivnicii noştri:
Cine va comanda pe pompiarii-cetăţiani? pe pompiarii-sătiani?
Răspundem:
Ingeniarii,
Ingeniarii competinţi, inteliginţi, prudinţi, indepindinţi, speriinţi.
Numai astfel instituţiunea pompiarilor, puternică, va da roade scelinţi.”
Nu lipseşte nici pate de culoare a unui imaginar citat dintr-un ziar monden,
Un journal chic:
„Hier un grand incendie a eu lieu dans le Dealul Spirii. Faute d’amusement,
une emotione vaut toujours mieux que l’ennui. Le coup d’oeil etait vraiment assez
pittoresque. Beaucoup de monde a l’incendie. Nottons en passant M-me Chose, un
brune descendue d’une cadre de Murillo, en robe de chambre, superbe dans son
neglige transparent; M-me Machin, un Rubens, non moins elegante, toute rouge
d’emotion; la toute jeune M-me Bigoudiano, un reve brillant de Watteau...”
(„Ieri a avut loc în Dealul Spirii un mare incendiu. În lipsă de petreceri, o
emoţie e totdeauna mai de preţ decât plictiseala. Priveliştea era cu adevărat
pitorească. Multă lume la incendiu. Reţinem în trecăt pe doamna Cutare, o brună
coborâtă dintr-un tablou de Murillo, în capot, superbă în neglijeul său
transparent; doamna Cutare, rubensiană, nu mai puţin elegantă, îmbujorată de
emoţie; foarte tânăra doamnă Bigoudiano, un vis stălucitor de-al lui Watteau...)
etc., etc.,
pentru a încheia:
„ Apres l’incendie, chambree des plus selectes chez le rotisseur du coin.”
(„După incendiu, o gustare dintre cele mai selecte în birtaşul din colţ.”)
Seria variaţiunilor o încheie, cu un accent apăsat, Un ziar oficios:
„Mai multe ziare ale opoziţiei vorbesc cu un zgomot asurzitor despre un
incendiu ce ar fi avut loc în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza. Cu acestă
ocazie încalecă iar pe faimosul dumnealor Dada, atuncând în spinarea reacţiunii
(sic) răspunderea pentru acest sinistru. Întrucât trebuie să pună publicul temei pe
spusele acestor foi, ce nu mai au câtuşi de puţin respect pentru adevăr, iată:
Din sorginte oficială aflăm că nu a fost nici un incendiu ieri în Dealul Spirii.
Sinistrul cel grozav este o pură invenţiune ieşită din fantazia nesecată şi din
bogatul arsenal de calomnii al adeversarilor noştri.”
La prima vedere, procedeul de construcţie a subiectului, aşa cum observă şi
criticul Mircea Tomuş, seamănă cu prea cunoscuta reţetă de stabilire a adevărului,
expusă cu atâta umor de Caragiale în schiţa Atmosferă încărcată:
„De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materia politică, îl poţi obţinea
(adevărul) aproape exact. De exemplu, gazeta opoziţei zice:
„...la acestă întrunire a noastră, alergaseră peste 6000 de cetăţeni, tot ce are
Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari ş.cl. ...”
Gazeta guvernului zice:
„...la acestă întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de
destrăbălaţi, derbedei, haimanale...”
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi
mai aşa, şi mai aşa.”ii
Prin raportare la această „reţetă”, procedeul din Temă şi variaţiuni denotă însă
câteva particularităţi.
Astfel, în primul moment, s-ar părea că autorul pleacă de la pretextul
adevărului, tema expusă de un ziar independent, pentru a sconta efectul de culoare,
pitoresc şi comic al diverselor variaţiuni; nu adevărul s-ar căuta, deci, el este
presupus, ci transfigurarea lui în pretext al unei interpretări care ajunge să-i atace
însăşi substanţa.
Dar odată parcurs întreg textul, constatăm cu uimire că şi dacă nu putem da şi
nu dăm crezare dezminţirii din ziarul oficial, tonul atât de categoric al acesteia
introduce în spiritul nostru o undă de nelinişte şi o umbră de îndoială; e ca şi cum
ne-am întreba: dar oare a avut loc vreun incendiu? Şi, brusc, ne imaginăm
retrospectiv seria de pete de culoare, pitoresc şi comic a variaţiunilor şi realizăm că
acestea reprezintă adevăratul subiect al schiţei. Aşa cum subliniază Mircea Tomuş,
„adevărul este presupus numai, el se află sub puternicul semn al îndoielii, el este
şi nu este totodată, iar peste această stare de incertitudine a noastră în legătură cu
realitatea temei, se altoieşte interesul puternic pentru accentele particulare ale
variaţiunilor; acestea au realitate indiscutabilă, ele reprezintă reazimul sigur al
schiţei”.iii
Astfel că, în acest caz, aparenţa rămâne elementul stabil şi sigur. În ceea ce
priveşte subiectul adevărat al schiţei, acesta este întrupat de dramaturgia subtilă, de
minunate efecte comice, a diferitelor stiluri de interpretare. „Stilul este, aşadar,
component epic” , după cum remarcă Mircea Tomuş.
 În analiza structurii şi compoziţiei acestei schiţe cu valoare exponenţială
trebuie, însă, să ţinem cont şi de faptul că ideea, procedeul şi chair titlul acestei
bucăţi vin din cultura muzicală mai întăi de actor, om de teatru, apoi de meloman a
lui Caragiale.
Tipic pentru parodia caragialiană ni se pare procedeul “temei cu variaţiuni”, în
care autorul, pornind de la un text-prim (Tema) reuneşte câteva “variaţiuni” ale
acestuia, dovedind şi în această schiţă cu valoare exponenţială (Temă şi variaţiuni)
o neobosită şi subtilă capacitate de asimilare, de absorţie a unor discursuri străine
în propria operă. Variaţiunile sunt, în fond, denaturări, excedări ale discursului -
prim, ale temei, dilatări ale stilului obiectiv prin recursul la discursul partizan,
înregimentat, la tonul inflamat, abuziv. Acest model stilistic al “temei şi
variaţiunilor” marchează, nu în cele din urmă, şi o altă conştiinţă, o viziune nouă
faţă de text; căci, deşi Caragiale este un autor ce dă Textului ce este al său, totuşi el
nu mai are o atitudine obedientă, servilă faţă de acesta. Textul, cu alte cuvinte, îşi
pierde o parte din trascendenţa pe care o deţinea în romantism, din “minciună
romantică” el tinde să-şi transforme energiile semantice şi să devină “adevăr
romanesc” (spre a folosi terminologia lui René Girard). Instrumentalizându-se,
Textul caragialian e o oglindă pură a realităţii, nu însă o oglindă de o incoruptibilă
impersonalitate, ci una în care realul e încercuit, ca printr-un imperceptibil şi
inefabil contur, de o atitudine ironică, astfel încît formula de “realism ironic”,
dedusă de V.Fanache din opera caragialiană e deplin întemeiată.
În Temă şi variaţiuni autorul îşi asumă un dublu demers, prin parodiile sale:
pe de o parte descrie o anume realitate în textul-prim, punând în joc capacităţile
mimetice, referenţiale ale discursului său dar, în acelaşi timp, prin derularea
“variaţiunilor” dă naştere unei strategii metatextuale (şi, într-un fel,
autoreferenţiale) modulând şi orientând primul tip de discurs (“tema”), obiectiv,
sobru, înspre o retorică discursivă angajată politic, aşadar distonantă faţă cu datele
realităţii. Incendiul din Dealul Spirii devine, aşadar, un nimerit pretext de parodie a
unor tipuri de discursuri politice şi gazetăreşti şi o satiră indirectă, mediată, a
demagogiei şi imposturii. Incendiul devine, în viziunea organului opoziţiei un
punct de plecare al unei diatribe contra guvernului astfel încât evenimentul în
sine e, s-ar zice escamotat, transformându-se în pretext al unei vorbării inflamate,
retorice, fără zăgaz, în care incontinenţa verbală ţine locul logicii iar epitetul
contondent se dispensează de argumente: “de patru ani împliniţi aproape de când
reacţiunea ţine în gheare Belgia Orientului, care din lipsă de energie în evoluţiunea
ei cătră progres, un progres bine definit de aminteri prin spiritul tradiţiei şi istoriei,
şi ocazionat întrucâtva, deşi jenat oarecum, de evenimentele economice din urmă,
în care duplicitatea reacţiunii a întrecut toate marginile şi a atins limita tuturor
speranţelor de îndreptare, speranţe ce nu pot fi întemeiate pe câtă vreme
reacţiunea cu oamenii ei fatali, cari nu se tem nici de lege, nici de Dumnezeu, nici
de judecata, nepărtinitoare dar aspră, a Istoriei, au avut cinismul prototipic şi
revoltător s-o declare, cu cea mai enormă dezinvoltură şi exuberanţă într-o
memorabilă şedinţă a parlamentului” etc.
Dacă ziarul “opozant fără programă”, nuanţă “liberală-conservatoare” era
vehicului unui discurs politic inflamat şi exorbitant, presărat cu tautologii
(“duplicitatea reacţiunii a întrecut toate marginile şi a atins limita”), pleonasme
(“dar însă”, “o pată neştearsă şi indelebilă”) sau nonsensul (“ocazionat întrucâtva,
deşi jenat oarecum”), ziarul “opozant cu câteva programe, nuanţă trandafirie”
exprimă un limbaj artificial similar celui folosit de Rică Venturiano în “Vocea
patriotului naţionale”, în care formele latinizante sau italienizante fac aproape
ininteligibil mesajul. De remarcat că şi în această a doua “variaţiune” evenimentul
(“tema”) e pus între paranteze, escamotat sub aparenţa falselor artificii formale
care, în loc să desemneze relieful realităţii, nu fac altceva decât să-i obnubileze
semnificaţiile. Incendiul din Dealul Spirii devine simplu pretext pentru o pledoarie
fantezistă în favoarea instituţiei pompierilor: “Speriinţa din Dealul Spirei până la
serenitate ne-a probat că sperietura cetăţanilor şi cetăţeanelor nesperiinţi adesea
causa lăţirii straordinare a sinistrelor este. Să căutăm deci: a avea pompiar-
cetăţean, a avea cetăţean-pompiar. Numai cu condiţiune d-a fi şi cetăţean cineva un
bun pompiar este, şi viceversa (...)”.
În jurnalul “chic” (a treia variaţiune) Caragiale reproduce stilul pretenţios şi
preţios, galant şi nenatural, livresc până la asfixie al carnetului monden, stil
parodiat, de altfel, şi în celebra High-life. Dacă ziarele opoziţiei reduc semnificaţia
incendiului la anvergura minimală a unui simplu pretext, ziarul “oficios” pune la
îndoială cu hotărâre chiar izbucnirea incendiului: “Din sorginte oficială aflăm că
nu a fost nici un incendiu ieri în Dealul Spirei. Sinistrul cel grozav este o pură
invenţiune ieşită din fantazia nesecată şi din bogatul arsenal de calomnii al
adversarilor noştri”. Temă şi variaţiuni este o schiţă semnificativă pentru
disponibilităţile parodice ale scrisului caragialian. Totodată, în această schiţă în
care vocea naratorului se estompează până la absenţă, textul se organizează prin
procedeul colajului, procedeu apt în cea mai mare măsură să confere iluzia
autentificării, prin juxtapunerea contrapunctică a unor tipuri de discurs cu o
semantică opusă, având însă acelaşi punct de plecare.
i

ii

iii