Sunteți pe pagina 1din 54

I.

OBIECTUL DE STUDIU AL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI

Jocurile sportive, deci şi handbalul, sunt studiate din trei puncte de vedere:
- ca discipline ştiinţifice, în teoria şi metodica respectivă;
- ca mijloc al educaţiei fizice;
- ca disciplină sportivă.

I.1. Handbalul ca disciplină ştiinţifică face parte din teoria şi metodica educaţiei
fizice şi sportului, având ca domeniu propriu de studiu jocul de handbal sub aspect tehnic,
tactic, teoretico-metodic, fizic, psihologic precum şi cel organizatoric, al selecţiei sau al
implicaţiilor sociologice şi pedagogice.
Rolul teoreticienilor domeniului poate fi sintetizat prin următoarele sarcini (I.K.
Ghermănescu, V. Hnat, 2000):
1. Studiază conţinutul jocului de handbal din perspectiva componentelor pregătirii:
fizic, tehnic, tactic teoretic, psihologic.
2. Analizează şi generalizează practica înaintată.
3. Studiază istoria şi evoluţia jocului.
4. Face legătura cu alte jocuri şi discipline sportive.
5. Face legătura cu alte discipline ştiinţifice (igienă, fiziologie, biochimie)
6. Studiază metodica învăţării şi pregătirii sportive în handbal (de masă şi de
performanţă)
7. Studiază regulile jocului şi interpretarea corectă a acestora, precum raportarea
acestora la tendinţele de evoluţie a jocului.
Cercetarea ştiinţifică în acest domeniu la noi în ţară a avut drept rezultat elaborarea
unor lucrări dintre care cele mai importante vizează:
- pregătirea handbaliştilor de performanţă
- selecţia şi pregătirea copiilor şi juniorilor
- pregătirea tehnico-tactică pe diferite posturi de specializare
- modelarea pregătirii
- predarea handbalului ca disciplină de studiu pentru studenţii de al facultăţile de
educaţie fizică şi sport.

I.2. Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice contribuie la însuşirea unor deprinderi


motrice de bază şi specifice, a unor cunoştinţe speciale de tehnică şi tactică sportivă.
Este un joc dinamic şi solicită din partea subiecţilor un efort fizic intens şi un mare
angajament psihic. Practicat în mod ştiinţific şi metodic contribuie , prin efectele efortului
fizic şi psihic, la întărirea sănătăţii, la dezvoltarea capacităţilor fizice şi intelectuale, morale
şi volitive ale practicanţilor. De aceea, ca mijloc al educaţiei fizice, handbalul este prezent în
lecţiile de educaţie fizică din şcolile de toate gradele, începând de la clasa a V-a sau chiar
mai de timpuriu, când se însuşesc elementele tehnico-tactice de bază, prin jocuri
pregătitoare şi până la clasele mari şi la învăţământul superior, în condiţii competiţionale.
În cadrul orelor de activităţi sportive handbalul este practicat de către elevii care
doresc să aprofundeze cunoaşterea acestui joc, şi să facă parte din echipele reprezentative
ale clasei, şcolii. Dintre aceştia cei mai buni vor fi selecţionaţi în formaţiile din eşalonul
bazei de masă a sporului de performanţă – licee cu program sportiv, cluburi sportive
şcolare, cluburi şi asociaţii sportive de performanţă.
2

I.2.1.Handbalul în ciclul gimnazial. Efectele handbalului asupra organismului uman


au determinat introducerea lui în programele de educaţie fizică şi de activităţi sportive la
clasele de gimnaziu.
Prin caracterul său complex şi complet, angrenând întreaga musculatură a corpului în
activitate precum şi marile funcţii, handbalul este preferat altor sporturi atât de către
profesori cât şi de către elevi.
Baza materială necesară practicării handbalului este una simplă, fără costuri prea
mari. Întrucât sunt puţine şcolile care dispun de sală de dimensiuni regulamentare, este
necesară structurarea şi planificarea conţinutului acestei discipline pe parcursul anilor de
studiu astfel încât să se adapteze conţinutul materialului de predat la posibilităţile materiale:
- pentru şcolile care dispun de o sală de dimensiuni reduse şi de un teren în aer liber,
conţinutul handbalului va putea fi planificat pe tot parcursul anului şcolar, abordând în
perioadele favorabile lucrului în aer liber mijloace ce presupun utilizarea integrală a
terenului (joc bilateral, contraatacul), iar în sezonul rece structurile de elemente tehnico-
tactice, calităţile motrice , diferite jocuri şi ştafete cu conţinut specific.
- pentru şcolile care dispun doar de un teren în aer liber, handbalul va fi practicat la
începutul semestrului –I - lunile septembrie, octombrie şi prima parte din noiembrie) şi
ultima parte a semestrului al II-lea – a doua parte a lunii martie, aprilie, mai şi iunie.
-
I.2.2. Handbalul în ciclul liceal. Şi în acest ciclu handbalul este prevăzut în
programa şcolară la orele de educaţie fizică şi la cele de activităţi sportive. La acest nivel se
regăsesc două categorii de practicanţi ai handbalului:
- avansaţii – cei care au mai practicat jocul în ciclul anterior şi care urmează să-şi
consolideze elementele învăţate şi să cunoască cerinţele handbalului competiţional.
- începătorii –elevi care nu au practicat jocul de handbal în ciclul anterior de
învăţământ şi care urmează să-şi însuşească principalele elemente tehnico-tactice şi regulile
de bază ale jocului, astfel ca după doi ani să poată aborda jocul bilateral.

I.2.3. Handbalul în învăţământul superior. Şi în învăţământul superior există două


situaţii distincte în ce priveşte practicarea jocului de handbal:
- studenţii de la învăţământul de specialitate, viitorii specialişti în domeniul culturii
fizice, au prevăzute în programa acestei discipline la majoritatea facultăţilor din ţară trei
semestre de handbal cu câte două ore de lucrări practice săptămânal, unul din aceste
semestre având şi două ore de curs săptămânal.
- studenţii de la alte specializări la care educaţia fizică şi sportul reprezintă activităţi
obligatorii, au în planurile de învăţământ una sau două ore săptămânal. În cadrul activităţii
la aceste ore, studenţii pot opta pentru o ramură de sport, iar handbalul este una dintre cele
mai solicitate şi îndrăgite de studenţi, mai ales dacă au practicat acest joc în ciclurile
anterioare de învăţământ. Ei pot practica handbalul ca mijloc de întreţinere şi îmbunătăţire a
capacităţii generale de efort sau ca sport de masă în cadrul competiţiilor sportive studenţeşti.
(pe grupe, ani de studiu, facultăţi, centre universitare sau la finalele pe ţară a Campionatului
Naţional Universitar).

I.3. Handbalul ca disciplină sportivă. Acest joc sportiv este considerat unul tânăr –
a apărut în Europa la sfârşitul sec. al IX-lea şi începutul sec. al XX-lea – şi a cunoscut mai
multe schimbări pe parcursul evoluţiei sale în ce priveşte organizarea practicării, precum şi
regulamentul de joc.
3

Studiul handbalului ca disciplină sportivă se va face în cadrul cursului de pregătire


specializată într-o ramură de sport de către studenţii care vor opta pentru această disciplină.

I.3.1. Organizarea handbalului pe plan internaţional. Activitatea competiţională de


handbal este coordonată la nivel mondial de către Federaţia Internaţională de Handbal
alcătuită prin afilierea federaţiilor naţionale care conduc activitatea de handbal din ţările
respective.
Federaţiile naţionale se recunosc reciproc ca fiind singurele organizaţii îndreptăţite să
conducă handbalul din ţările respective şi să stabilească relaţii internaţionale
Organele de conducere ale Federaţiei Internaţionale de Handbal sunt:
- congresul (ordinar sau extraordinar);
- consiliul de conducere;
- comitetul executiv.
Congresul F.I.H. are loc o dată la doi ani. Limbile oficiale sunt: germana, franceza şi
engleza. Fiecare federaţie naţională are dreptul la un singur vot.
Pentru realizarea diferitelor sarcini (organizatorice, administrative, medicale, de
propagandă) au fost constituite comisii de specialitate.

I.3.2. Organizarea handbalului în România. Activitatea de practicare a jocului de


handbal din ţara noastră este coordonată de Federaţia Română de Handbal la care sunt
afiliate cluburile şi secţiile de handbal ale acestora.
Sarcinile ce revin F.R.H. sunt:
- organizarea competiţiilor sportive interne şi internaţionale;
- îndrumarea şi supravegherea calităţii procesului de selecţie atât în ce priveşte
cadrele de specialitate, cât şi a nivelului valoric al sportivilor.
- stabileşte concepţia de joc precum şi conţinutul şi metodologia procesului de
instruire la toate eşaloanele competiţionale;
- acordă titluri şi categorii de clasificare sportivă;
- stabileşte şi dezvoltă relaţii de colaborare cu federaţii naţionale din alte ţări, cu
organisme sportive naţionale şi internaţionale, cu autorităţi publice, cu societăţi comerciale
care susţin material şi financiar practicarea handbalului;
- organizează cursuri de perfecţionare şi calificare pentru antrenori, arbitrii şi alte
categorii de tehnicieni;
- selecţionează sportivii şi antrenorii din loturile naţionale;
- elaborează reglementări necesare organizării şi desfăşurării activităţii
handbalistice;
- administrează şi gestionează bunurile materiale şi bugetul propriu.
Organele de conducere ale F.R.H. sunt:
- Adunarea generală – organ legislativ;
- Biroul federal – organ executiv şi administrativ
- Biroul executiv al biroului federal – organ operativ care rezolvă problemele şi
sarcinile între două şedinţe ale biroului federal.
Comisiile şi colegiile care stau la baza activităţii biroului federal sunt:
- colegiul central al antrenorilor;
- colegiul central al arbitrilor;
- comisia centrală de juniori;
- comisia centrală de competiţii, legitimări, transferări şi clasificări;
- comisia centrală de disciplină;
4

- comisia centrală medicală;


- comisia centrală de propagandă şi mass-media.
În teritoriu, activitatea de practicare a handbalului este coordonată de asociaţiile
judeţene de handbal, subordonate F.R.H. şi respectând Statutul şi Regulamentul de
organizare şi funcţionare a F.R.H..(F.R.H. –Statute şi Regulamente - Bucureşti, 2000).

I.3.3.Aria de practicare a jocului de handbal Există 137 de federaţii afiliate la


F.I.H., de pe cele patru mari continente: Europa, Africa, America şi Asia. În ţările
dezvoltate, sportul alături de alte activităţi destinate petrecerii utile a timpului liber
(culturale, ştiinţifice, artistice), contribuie la dezvoltarea generală a personalităţii, la o
dezvoltare fizică armonioasă, la întărirea sănătăţii, la creşterea motricităţii generale. Prin
participarea sistematică a copiilor şi tinerilor la un proces organizat de instruire în handbal
se realizează o contribuţie însemnată la rezolvarea sarcinilor ce revin educaţiei fizice şi
sportului, realizându-se totodată şi extinderea practicării jocului de handbal de către un
număr tot mai mare de cetăţeni pe scară largă, atât ca sport de masă (sportul pentru toţi), cât
şi ca sport de performanţă. Handbalul este prevăzut în programele şcolare din învăţământul
de toate gradele, este inclus în competiţiile sportive de masă la toate categoriile de vârstă şi
este practicat în cadrul baze de masă a sportului de performanţă.
5

II. HANDBALUL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

II.1 CARACTERISTICILE JOCULUI DE HANDBAL

II.1.1 Caracteristicile generale ale jocului de handbal


Jocul de handbal poate fi considerat o sinteză fericită a deprinderilor motrice de bază
ale omului ca: alergarea, săritura, prinderea şi aruncarea, ceea ce îi conferă, pe lângă
caracteristicile sale de joc de echipă practicat în competiţii şi calitatea de mijloc al educaţiei
fizice şi de sport complementar, cu influenţe pozitive asupra pregătirii fizice a sportivilor
din alte ramuri.
Handbalul este un joc sportiv colectiv cu un pronunţat caracter dinamic pentru că se
desfăşoară în mişcare, de cele mai multe ori, în alergare de viteză.
Accesibilitatea este una dintre cela mai importante caracteristici ale jocului de
handbal şi se datorează, în primul rând faptului că majoritatea procedeelor tehnice sunt
executate cu mâna şi pot fi însuşite cu uşurinţă chiar şi de indivizi fără o pregătire specială.
De aceea handbalul poate fi organizat şi practicat în întreprinderi şi instituţii, în unităţi
militare, facultăţi şi mai ales în şcoli. Tehnica relativ simplă conferă handbalului
posibilitatea de a fi practicat în sfera sportului pentru toţi, în scop recreativ sau ca mijloc al
educaţiei fizice, fiind accesibil tuturor: copii şi tineri de ambele sexe, bărbaţi şi femei şi
chiar de oameni ceva mai în vârstă.
Regulamentul de joc cuprinde reguli puţine, simple şi uşor de înţeles şi de aplicat.
Materialele, echipamentul şi instalaţiile necesare sunt simple şi nu prea costisitoare.
Chiar dacă handbalul permite contactul fizic dintre adversari, pericolul de accidente
este destul de redus dacă se respectă regulile de joc şi partenerul de întrecere.
Pe lângă mişcările simple, naturale, mai apar şi mişcări complexe cum sunt
schimbările de direcţie, fentele sau deplasările specifice jocului în apărare care au o
influenţă asupra motricităţii şi contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă.
Jocul modern, avansat, se desfăşoară în plină viteză, în ritm susţinut, ceea ce
presupune eforturi fizice foarte mari. Calităţile motrice prezente în jocul de handbal sunt:
reprezentate de combinaţii ale diferitelor calităţi motrice de bază . Astfel întâlnim:
− viteză de execuţie, de deplasare, de reacţie;
− rezistenţa fizică specifică;
− forţa de aruncare (explozivă) la nivelul braţelor şi de desprindere verticală şi
-orizontală la nivelul picioarelor, precum şi forţa generală necesară în lupta directă cu
adversarii;
− îndemânarea (coordonare, precizie, echilibru, ambilateralitate);
− mobilitate şi supleţe.

II.1.2. Efortul în jocul de handbal se caracterizează printr-o puternică solicitare a


sferei neuropsihice, a celei metabolice şi a sistemului neuro-muscular. Aprecierea corectă a
efortului suportat de jucători în timpul unui meci reprezintă o condiţie de bază pentru
orientarea procesului de pregătire. Cantitatea de efort solicitată şi adaptarea fiecărui jucător,
determină cantitatea şi varietatea mijloacelor şi metodelor de pregătire.
Jucătorii de handbal execută o gamă largă de mişcări şi gesturi tehnice, cu şi fără
minge, executate alternând mereu viteza şi forţa, în condiţii simultane de colaborare cu
coechipierii şi de opoziţie a adversarilor. Practica handbalului, mai ales cea de la nivelul
înaltei performanţe necesită un efort specific şi susţinut. Durata şi intensitatea acestui efort
6

ca şi complexitatea mişcărilor şi gesturilor tehnice condiţionează orientarea pregătirii în


diferite perioade.
Factorii pregătirii în handbal sunt:
− pregătirea fizică - generală şi specifică;
− pregătirea tehnică - învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea elementelor tehnice;
− pregătirea tactică - executarea elementelor tehnice în condiţii de colaborare cu
coechipierii şi de opoziţie a adversarilor, în scopul obţinerii unui randament superior;
− pregătirea psihologică – abordarea întrecerii în condiţii psihice optime;
− pregătirea teoretico-metodică – însuşirea de cunoştinţe şi informaţii specifice
privind regulamentul de joc, organizarea de competiţii, istoria jocului de handbal, igiena
efortului, refacerea după efort.
Aceşti factori care se influenţează reciproc, sunt în raport direct cu gradul de
pregătire şi cu nivelul fiecărei echipe.
Cercetările efectuate în domeniul efortului fizic specific demonstrează că, în timpul
unui joc, handbaliştii sunt supuşi la eforturi de intensitate maximală alternate cu eforturi de
intensitate submaximală sau de alte intensităţi (moderată, mică), în funcţie de situaţiile de
joc.
Adaptarea organismului la efortul specific jocului de handbal depinde corecta
interpretare a variaţiilor de volum, intensitate şi complexitate a solicitărilor în timpul
pregătirii. Prezenţi în orice efort fizic, dar în proporţii diferite, aceşti trei parametrii
oscilează de la un moment la altul al jocului.

II.1.3. Caracteristici ale pregătirii în handbal. O bună pregătire rezultă din


armonizarea acestor parametrii şi adaptarea lor la efortul specific jocului şi la
particularităţile echipei. Teoria şi practica antrenamentului sportiv ne arată că:
− învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea elementelor tehnice se realizează volum
mare de activitate;
− intensitatea efortului este factorul care favorizează adaptarea organismului la
solicitările fizice specifice;
− complexitatea mijloacelor utilizate contribuie la pregătirea specifică a jucătorilor
care se realizează prin transpunerea acestora în condiţii cât mai apropiate de cele de joc.
Între volumul de efort, refacere, şi adaptarea organismului la solicitări există relaţii
directe de care trebuie să se ţină seama în permanenţă (N. Firan – Pratique du hand-ball,
Paris, 1980).
Numeroşi autori din diferite ţări ale lumii au manifestat preocupări serioase pentru
optimizarea pregătirii în handbal. Aceste preocupări duc la concluzia că este necesară o
orientare cât mai justă din punct de vedere metodologic, psiho-pedagogic şi didactic pentru
practicarea handbalului indiferent de scop şi de nivelul de practicare.
După criteriul vârstei practicanţilor, majoritatea specialiştilor acceptă împărţirea
în următoarele categorii:
- handbalul la copii – minihandbalul – până la 11 ani;
- handbalul elementar – în şcoli şi licee sau în cadrul bazei de masă a sportului de
performanţă – 11-18 ani
- handbalul la adulţi – ca sport de masă sau de performanţă
Iată câteva precizări (după Janus Czerwinski şi Frantisek Taborski – E.H.F.):
7

- modelul de pregătire la minihandbal şi la handbalul de bază (elementar) nu


trebuie să fie un model redus al handbalului adulţilor, ci trebuie să aibă obiective, conţinut şi
metode specifice vârstelor şi capacităţilor categoriilor vizate;
- la vârstele mici, mobilitatea şi coordonarea sunt calităţi fundamentale pentru
formarea deprinderilor specifice jocului;
- respectarea şi dezvoltarea calităţilor individuale ale practicanţilor ca principiu de
bază al antrenamentului sportiv (individualizarea) trebuie să aibă la bază câteva
considerente privind calităţile psiho-motrice raportate la diferite vârste:
- dezvoltarea capacităţii de reacţie eficientă: 7-9 ani
- dezvoltarea percepţiei ritmului: 8-11 ani
- dezvoltarea simţului echilibrului: 9-12 ani
- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere: 9-12 ani
Aceste precizări vizează condiţiile primare pentru o carieră promiţătoare în handbal.
Pentru această categorie de vârstă se consideră că este o greşeală a antrenorilor orientarea
către o specializare timpurie.

II.2 CONCEPŢIA DE JOC ŞI TENDINŢELE DE EVOLUŢIE A


HANDBALULUI

II.2.1. Concepţia de joc reprezintă „modul de aplicare a tacticii de către o


echipă”( Leon Teodorescu – 1975).
Se consideră că o echipă este în atac atunci când un jucător al ei se află în posesia
mingii sau urmează să intre cu certitudine în posesia acesteia.
Situaţia contrară defineşte o echipă aflată în apărare.

Concepţia de joc în atac


Odată cu trecerea unei echipe din situaţie de apărare în situaţie de atac, prima
preocupare a jucătorilor săi trebuie să fie declanşarea cât mai rapidă a contraatacului. Acesta
trebuie efectuat în maximum de viteză şi ori de câte ori se întrevede o şansă de reuşită.
Plecarea vârfurilor de contraatac se face prin anticiparea acţiunii de finalizare a
adversarului.
Jucătorii care se apără în zonele laterale ale apărării (mai puţin favorabile atacanţilor)
sau cei care ocupă poziţii avansate (sunt mai aproape de poarta adversă) aleargă în viteză ca
vârfuri de contraatac, în timp ce jucătorii din zonele centrale se preocupă de recuperarea
mingii şi apoi se demarcă în zonele laterale (unde nu se repliază echipa adversă).
În funcţie de situaţie, echipa trebuie să stăpânească toate variantele de contraatac: cu
un vârf, cu două vârfuri, cu pasă directă de la portar sau de la un intermediar.
Atunci când mingea nu poate fi pasată vârfurilor de contraatac din cauza marcajului
efectuat de apărătorii care se repliază, jucătorii rămaşi în jumătatea proprie, după ce s-au
demarcat lateral, vor pleca şi ei spre poarta adversă. În această fază, mingea va fi
transportată prin pase scurte imprevizibile şi derutante, creând astfel o situaţie favorabilă
pentru aruncare la poartă sau pentru angajarea unui jucător infiltrat la semicerc. În timpul
contraatacului susţinut jucătorii de la semicerc (vârfurile de contraatac) au sarcina de a se
demarca şi de a face blocaje pentru pătrunderile jucătorilor din valul doi.
Când se apreciază că atât contraatacul cât şi contraatacul susţinut nu mai au şanse de
reuşită se dă semnalul (vizual sau sonor) de organizare a atacului – ocuparea posturilor de
atac conform specializării fiecărui jucător.
8

După ce s-a realizat acest lucru, se trece la atacul în sistem. În funcţie de diferite
sisteme de apărare se va acţiona cu unul sau cu doi pivoţi, în circulaţie sau poziţional.
Acţiunile trebuie să fi cunoscute de către toţi jucătorii, coordonate cu inteligenţă şi
responsabilitate pentru a obţine randament maxim în execuţia procedeelor tehnice.
Dacă prin încercările făcute nu s-a reuşit crearea unei situaţii favorabile –
superioritate numerică sau avantaj de poziţie – se va trece din nou la organizarea atacului
(faza a III-a), avându-se în vedere mai întâi asigurarea posesiei mingii.
Un rol important în cadrul atacului organizat îl au acţiunile individuale care trebuie
executate cu hotărâre, viteză şi forţă cu precădere când acestea apar la finalul acţiunilor
colective de atac. Prin pase rapide combinate cu fente şi pase de angajare atacanţii vor
încerca să atace culoarele dintre apărători încât la fiecare atacant cu minge să fie atraşi doi
apărători alăturaţi. Se va crea superioritate numerică sau se va obţine o poziţie favorabilă de
aruncare pentru un jucător capabil să înscrie de la distanţă.
Jocul în sistem (faza a IV-a) se realizează prin pătrunderi, circulaţia rapidă a mingii
şi/sau a jucătorilor, având la bază concepţia de pregătire al cărei rezultat nemijlocit este.
Atât atacul poziţional cât şi atacul în circulaţie presupun ocuparea întregului front de
atac (de la o linie de margine la cealaltă), dar şi o bună utilizare a terenului în adâncime,
ceea ce permite un elan corespunzător şi ameninţarea porţii adverse de către fiecare jucător.
Sistemul de joc în atac (cu unul sau cu doi jucători pivoţi) va fi ales în funcţie de
valoarea şi caracteristicile jucătorilor proprii precum şi de cele ale jucătorilor adverşi.
Oricare ar fi sistemul adoptat, atacul trebuie să se desfăşoare cu variaţii ale ritmului şi
mijloacelor tactice utilizate.
Concepţia de joc în apărare
Cea dintâi şi mai importantă preocupare a jucătorilor unei echipe după pierderea
mingii o constituie replierea în apărare. Aceasta trebui realizată în maximum de viteză
pentru a realiza în timp util o unitate defensivă, capabilă să respingă prin mijloace
regulamentare încercarea de finalizare a adversarului.
Replierea se face prin alergare de viteză cu faţa spre poarta proprie până când se trece
de vârfurile de contraatac, după care apărătorul se întoarce cu faţa spre locul unde se află
mingea. În timpul replierii jucătorii au obligaţia de a alerga pe drumul cel mai scurt spre
semicercul propriu având ca prim scop plasarea între vârful de contraatac şi poarta proprie,
iar în secundar, dacă este posibil, intercepţia mingii.
Întârzierea lansării contraatacului se va face de către jucătorul care se află în imediata
apropiere a semicercului advers, acţionând în faţa portarului advers, întârziind acţiunea de
lansare a mingii şi oferind coechipierilor răgazul necesar pentru a se replia. Dacă lansarea
contraatacului se face de către un jucător de câmp, apărătorul aflat în apropierea sa va
acţiona asemănător, după care se va replia şi el în timpul cel mai scurt spre propriul
semicerc.
Dacă totuşi contraatacul a fost lansat şi apărătorii nu s-au repliat în totalitate, se
acţionează în zona temporară. Aceasta presupune doi, trei sau patru apărători care se opun
atacanţilor adverşi pentru a întârzia înscrierea golului apărând cu predilecţie zonele centrale.
Când s-au repliat şi ultimii jucători aceştia vor ocupa zonele libere (laterale) până la prima
întrerupere de joc când fiecare apărător îşi va ocupa postul specific. Acest lucru se poate
face şi în timpul jocului între doi apărători alăturaţi dacă nu este pericol ca adversarul să
înscrie şi constituie organizarea apărării
Pentru a se opune cu succes atacului organizat al adversarilor apărătorii trebuie să
acţioneze în sistem, să cunoască atât apărarea în zonă cât şi pe cea om la om sau combinată.
9

Indiferent de sistemul folosit, apărarea trebuie să fie elastice, mobilă, ermetică,


aglomerată (supranumerică) pe partea mingii. Fiecare apărător răspunde ferm de un atacant
pe care îl marchează cu toată atenţia şi vigilenţa, fiind dublat de cel puţin un coechipier
învecinat. Aceasta contribuie la realizarea unui joc colectiv şi eficient
Concepţia de joc este într-o continuă evoluţie, modificându-se periodic în funcţie de
noutăţile tehnico-tactice care apar la cele mai bune echipe de handbal care constituie un
model pentru celelalte.

II.2.2. Tendinţele de evoluţie ale jocului de handbal sunt relevate prin analizele
făcute de specialişti şi cercetători la Campionatele Mondiale şi la Jocurile Olimpice.
Cunoaşterea stadiului de dezvoltare a jocului precum şi a tendinţelor sale de evoluţie
determină concepţia de joc şi de pregătire. Practicarea handbalului de performanţă
determină apariţia unor tendinţe pozitive, dar şi negative.
Tendinţe pozitive:
− îmbunătăţirea tehnicii până la nivel de măiestrie la un număr tot mai mare de
jucători şi scăderea numărului de greşeli de tehnică;
− creşterea evidentă a vitezei de joc care, însoţită de o bună stăpânire a tehnicii şi
tacticii, conferă un grad sporit de spectaculozitate;
− contraatacul şi contraatacul susţinut sunt mijloace de bază pentru majoritate
echipelor;
− tot mai mulţi jucători şi-au însuşit procedee tehnice noi şi spectaculoase
(plonjoane sărite, acţiuni aeriene ale mai multor jucători) care sunt accesibile tuturor
jucătorilor prin adaptarea metodicii de învăţare a handbalului la elementele noi-apărute;
− jocul de apărare a devenit tot mai atletic, bărbătesc, cu un angajament fizic total,
astfel că sunt tot mai căutaţi jucători masivi, puternici, capabili să execute procedeele
tehnico-tactice în condiţiile acestei adversităţi;
− acţiunile individuale sunt tot mai mult subordonate jocului colectiv prin
tacticizarea evidentă la cele mai multe echipe;
− toate echipele de top pe plan mondial folosesc cu măiestrie, precizie şi siguranţă
mijloacele tacticii colective ca: încrucişările, blocajul şi plecarea din blocaj, paravanul,
învăluirile;
− pregătirea jocului de apărare tot mai atentă şi mai riguroasă dă posibilitatea unor
echipe să preia iniţiativa în joc deşi nu se află în posesia mingii, obligându-i pe atacanţi să
paseze într-o anume direcţie sau să piardă mingea fără aruncare la poartă;
− specializarea pe posturi, atât în atac, cât şi în apărare, este o tendinţă tot mai
evidentă şi efecte pozitive eficienţei şi spectaculozităţii evoluţiilor acestora;
− toate cuceririle jocului de handbal îi obligă pe jucători să judece fiecare moment
al jocului în funcţie de tot mai mulţi factori, solicitându-le toate calităţile gândirii.
Tendinţe negative:
− jocul neregulamentar al apărătorilor practicat în mod intenţionat şi
premeditat;
− faulturile intenţionate (îmbrăţişări, împingeri, ţineri, îmbrânciri)
− jocul pasiv şi întârzierea reluării jocului;
− atacarea brutală şi intenţionată a posesorului mingii cu scop vădit de
lovire, rănire şi intimidare a acestuia;
10

Tot mai mulţi tehnicieni consideră că, pentru a înlătura tendinţele care frânează
dezvoltarea calitativă a jocului şi strică spectacolul sportiv, este necesară modificarea
regulamentului de joc.

Cerinţe privind perfecţionarea jocului:


− concepţia să fie una modernă, care să ţină seama de noutăţile ce apar pe plan
intern sau internaţional;
− planificarea să fie riguros ştiinţifică şi să asigure însuşirea concepţiei de joc
precum şi aplicarea acesteia în practică;
− asigurarea unui calendar competiţional corespunzător;
− îmbunătăţirea pregătirii fizice generale şi specifice prin creşterea volumului,
intensităţii şi complexităţii eforturilor;
− realizarea unui nivel superior de însuşire a elementelor tehnico-tactice;
− abordarea relativ simultană a factorilor antrenamentului, în funcţie de etapele şi
perioadele de pregătire, în vederea accelerării procesului de formare a jucătorilor;
− creşterea ponderii lucrului pentru jocul de apărare;
− specializarea mai accentuată a jucătorilor pe posturi pe fondul unei pregătiri
multilaterale şi creşterea numărului de antrenamente de specializare;
− asigurarea unei pregătiri teoretice care să le permită jucătorilor practicarea unui
joc cerebral;
− intensificarea muncii de educaţie a jucătorilor pentru lărgirea orizontului
intelectual, cultural şi moral;
− intensificarea procesului de popularizare a handbalului însoţită de instruirea,
educarea şi cultivarea gustului spectatorilor pentru vizionarea jocurilor de calitate;
− îmbunătăţirea arbitrajului.
11

III. SCURT ISTORIC AL JOCULUI DE HANDBAL


După mai mulţi istorici, în anul 1898 s-a consemnat naşterea jocului de handbal, în
Danemarca, prin apariţia „haandbold”-ului, joc ce se desfăşura pe un teren identic cu cel de
la handbalul în şapte de astăzi.
Originile jocului se pot regăsi şi într-un vechi joc popular numit „hazena”, practicat
în Cehoslovacia, dar şi în „Torball” (mingea la poartă) oferit ca activitate sportivă femeilor
din Germania.
În anii 1900, Hasey, un irlandez introducea un joc asemănător cu handbalul în Statele
Unite ale Americii, astfel încât, în 1919 a avut loc o competiţie la Los Angeles.
În acelaşi an, un profesor de la Şcoala Germană Normală de Educaţie Fizică din
Din Leipzig, Karl Schellenz, propune o adaptare pentru bărbaţi a Torball-ului şi creează
handbalul în unsprezece. Federaţia Germană de Atletism şi Gimnastică îl adoptă în 1920 ca
sport complementar.
În 1926, la Haye, Congresul Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator
desemnează o comisie însărcinată să stabilească un regulament internaţional pentru
practicarea „jocului cu mâna” care va deveni handbalul.
În 1928, handbalul jucat în aer liber de echipe de câte unsprezece jucători, apare ca
sport demonstrativ la Jocurile Olimpice de la Amsterdam pe parcursul cărora se înfiinţează
Federaţia Internaţională de Handbal Amator.
În 1936, F.I.H.A. cuprindea 23 de ţări afiliate, iar handbalul intră în programul J.O.
de la Berlin unde participă şase ţări: Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, România, Statele
Unite ale Americii.
Peste doi ani, Germania organizează primul campionat mondial de handbal atât
pentru echipe de unsprezece, cât şi pentru echipe de şapte jucători, câştigând ambele titluri.
După al doilea război mondial handbalul dispare din programul Jocurilor Olimpice.
În iulie,1946, la Copenhaga, opt federaţii naţionale fondează actuala Federaţie
Internaţională de Handbal.
În 1954, handbalul în şapte apare în competiţiile oficiale de anvergură – Campionatul
Mondial – Suedia. Mai rapid, mai tehnic şi mai spectaculos, el va umbri handbalul în
unsprezece şi îl va detrona. Acesta va dispare definitiv din arenele internaţionale după anul
1966.
În1972, la München, face parte din programul Jocurilor Olimpice la masculin, iar la
feminin, la Jocurile Olimpice de la Montreal, în 1976.
În 1976, Federaţia Internaţională de Handbal cuprindea 68 de ţări cu peste 3 milioane
de jucători. După 25 de ani consemnăm 150 de ţări afiliate, 20 în curs de afiliere şi peste 19
milioane de practicanţi, în 800 000 de echipe.

APARITIA JOCULUI DE HANDBAL IN ROMANIA


În România handbalul a pătruns prin “filiera germană” in anii 1920 – 1921 imediat
după lansarea lui oficiala la Berlin in anul 1919 de către profesorul KARL SCHELENTZ.
Ne referim la handbalul in 11 jucători pe terenul mare de fotbal care va domina
categoric cele două surori mai mici – handbalul în 7 pe teren mic şi Hazena cehă – în toată
această perioadă interbelică.
12

Adevărata poveste a handbalului din România începe în anul 1920 când un mic grup
de profesori de educaţie fizică din Ardeal, de la Sibiu, Bistriţa şi Braşov, unii cu studii
superioare de specialitate în Germania sunt invitaţi de rectorul facultăţii din Berlin şi de
fostul lor profesor de atletism KARL SCHELENTZ (părintele handbalului în 11 jucători) să
asiste la marile serbări sportive tradiţionale cu ocazia sfârşitului de an şcolar, abia reluate
după război.
Cu aceasta ocazie profesorii noştri au asistat şi la o serie de meciuri din marea
competiţie “Cupa Germaniei” – aflata la prima ediţie – cu o participare extraordinara: 10
echipe masculine, 4 feminine si 4 de juniori.
Întorşi în ţară şi entuziasmaţi de virtuţile acestui sport, l-au introdus imediat în orele
de educaţie fizică din şcolile in care predau.
În anul următor 1921 încep deja meciurile interclase în şcoli, la Sibiu chiar pe
stadionul central, iar din 1922 putem vorbi de primele jocuri inter-oraşe cu echipe formate
din elevi dar şi câţiva absolvenţi şi chiar profesorii acestora.
Promotorul acestor acţiuni şi cel pe care putem să-l numim “părintele” handbalului
din România a fost profesorul WILHELM BINDER titularul catedrei de educaţie fizica de
la Liceul BRUKENTAL din Sibiu care l-a introdus ca disciplina obligatorie în scoală
imediat după ce văzuse la Berlin meciurile din Cupa şi demonstraţiile studenţilor Facultăţii
de Educaţie Fizică.
Tot WILHELM BINDER a organizat si primele meciuri de handbal cu public pe
stadionul central din Sibiu intre elevii lui, a fost astfel primul antrenor si primul arbitru din
istoria handbalului romanesc. A condus la centru ca unic arbitru toate jocurile din primii ani
inclusiv cele de fete de la liceul din localitate.
Presa din Sibiu din acele vremuri atesta toate acestea mai întâi prin ziarul de limbă
germană SIEBEN BURGISCHE DEUTSCHES TAGEBLATT numărul 14442 din 18 iunie
1921 care semnalează primul meci cu public – pe stadionul mare – al unor echipe de elevi
de la Liceul Brukental iar peste o săptămână şi primul meci de handbal feminin între elevele
liceului de fete din localitate.
Suntem îndreptăţiţi, pe baza acestor atestări oficiale să spunem că “data naşterii”
jocului de handbal în România este 18 iunie 1921, locul Stadionul Central din Sibiu,
“părinte” profesorul WILHELM BINDER, iar ca participanţi elevii liceului Brukental şi
elevele liceului de fete.
Handbalul (în 11 jucători) se răspândeşte apoi foarte repede în principalele oraşe din
Ardeal, apoi în Banat (Timişoara, Lugoj, Arad 1927 – 1928) şi în Regat (Bucureşti, Ploieşti
1930 – 1933), mai apoi şi în Moldova (1934 – 1935).
Începând cu anul 1931, Sibiul preia organizarea unei competiţii de amploare “Cupa
Transilvaniei”, care din 1933 va cuprinde şi echipe din Banat (Lugoj şi Timişoara) iar din
anul 1934 se transforma în campionat naţional pe trei ligi: Nord – Ardealul; Vest – Banatul;
Sud – Bucureşti şi Ploieşti. În tot acest timp echipa din Sibiu se afla pe primul loc.
După ce în anul 1933 handbalul intră alături de Volei şi Baschet în F.R.V.B.H. În
1936 se constituie independent Federaţia Romana de Handbal (F.R.H.).
Seria jocurilor internaţionale este deschisă în 1934 de o echipa a oraşului Sibiu care
întreprinde un turneu de 11 jocuri în Cehoslovacia şi Germania iar în 1935 primim vizita
unei echipe din München care susţine 4 jocuri la Sibiu şi Bistriţa.
În anul 1936 la Berlin, handbalul (masculin în 11 jucători) este introdus pentru prima
oară în programul Jocurilor Olimpice ca sport demonstrativ. Echipa de handbal a României
participă la aceasta ediţie a J.O. si obţine un onorant loc V, având în vedere condiţiile de
constituire şi pregătire a echipei naţionale aflată la prima ei acţiune.
13

În anul 1938 Federaţia Internaţională de Handbal Amator (I.H.F.A.) organizează


prima ediţie a Campionatelor Mondiale de handbal în 11 jucători. Echipa României ocupă
tot locul V dar acum din 12 echipe aproape toate cu mai vechi state de pregătire şi jocuri
internaţionale.
În ordine cronologică urmează Hazena care a pătruns la noi imediat după handbalul
în 11 jucători, chiar în anul 1924 se semnalează în Banat primele jocuri demonstrative ale
unor echipe feminine. În acea zona, respectiv la Timişoara, Arad şi Lugoj, hazena are o
scurtă perioada de avânt. În 1926 se organizează o competiţie cu 6 echipe feminine iar
formaţia Industria Lânii Timişoara efectuează un turneu internaţional în Iugoslavia.
În aceeaşi perioada 1925 – 1927 au loc şi în Bucureşti jocuri demonstrative tot ale
unor echipe feminine. Dar pana in anul 1939 nu poate fi vorba de un sistem competiţional şi
de o răspândire care să depăşească zona Timişoarei şi a Bucureştiului.
Handbalul în 7, cel nordic pe teren mic a pătruns foarte timid la noi în ţară după
1930. La început se confunda cu Hazena, dar de regula era socotit un mijloc de pregătire in
timpul iernii pentru echipele de handbal in 11 jucători.
Abia în anul 1937 se semnalează, la Sibiu, un turneu de sală cu participarea a 8
echipe din Sibiu si Mediaş, respectiv cele care evoluau în Campionatul de handbal în 11.
În toata aceasta perioada până în 1939 şi încă mult timp după acest an nu putem vorbi
de un sistem competiţional pentru handbal în 7, doar demonstraţii şi în câteva locuri 2-3
turnee în sezonul de iarnă.

ISTORIA JOCULUI DE HANDBAL DIN ROMANIA – CRONOLOGIE


Geneza 1920 – 1945
1920 Profesorul WILHELM BINDER de la liceul BRUKENTAL din Sibiu, introduce handbalul ca
disciplina obligatorie la orele de educaţie fizică pentru toate clasele.
Decizia a luat-o după ce în vara aceluiaşi an, asistase la BERLIN şi MŰNCHEN la o serie de jocuri şi
demonstraţii de HANDBALL (în 11 jucători, pe terenul mare de fotbal) creaţie a Profesorului Universitar KARL
SCHELENZ, de la Facultatea de Educaţie Fizică din Berlin.

1921 Cu prilejul serbărilor de sfârşit de an şcolar, pe stadionul mare din Sibiu are loc un joc demonstrativ
de handbal între elevii profesorului WILHELM BINDER care a oficiat şi ca arbitru.
Cotidianul de limba germana SIEBENBURGISCHE – DEUTSCHES TAGEBLATT Nr. 14442 din 18 iunie
1921 consemnează următoarele: “…demonstraţia de gimnastică a tuturor şcolilor a avut loc în ziua de 17 iunie
1921, jocurile libere care au continuat, au avut următoarele rezultate: clasa a V-a reală, contra clasa a V-a
gimnaziu, băieţi, la handbal 1:0”.
Acelaşi cotidian anunţă câteva zile mai târziu: “în programul pentru demonstraţia de sfârşit de an a
şcolilor de fete (24 iunie) la punctul 3 “jocuri generale” este prevăzut şi un joc de handbal”
Pe baza acestor documente scrise afirmăm cu siguranţă că 1921 este “anul de naştere” a handbalului în
România şi mai precis ziua de 17 iunie ca dată certa a primului meci de handbal desfăşurat în ţara noastră.
Atestarea oficială scrisă confirmă şi PRIMUL ANTRENOR dar şi PRIMUL ARBITRU din România,
profesorul WILHELM BINDER, titularul catedrei de educaţie fizica de la LICEUL BRUKENTAL din Sibiu, ai căror
elevi sunt deci şi primii jucători de handbal din România.

1922 Handbal în 11 jucători – la Sibiu pe stadionul central în ziua de 3 mai 1922 în cadrul unor ample
serbări câmpeneşti, în faţa a peste 2000 de spectatori, a avut loc: “o mare demonstraţie de handbal între elevii
claselor mari” sub conducerea profesorului Wilhelm Binder, care a entuziasmat tribunele şi mai apoi întregul oraş. În
săptămâna următoare, ziarul amintit mai sus, revine de trei ori asupra acestor jocuri consacrând definitiv, existenţa
handbalului ca joc sportiv de competiţie.

1924 Handbal în 11 jucători – la Sibiu, se organizează o prima competiţie oficială “Campionatul Şcolar al
oraşului la handbal” care s-a desfăşurat pe stadionul mare cu programare anterioară, arbitrii, numeroşi spectatori,
clasamente şi premii.
La Bistriţa, Sighişoara şi Braşov handbalul începe să se joace frecvent mai întâi în liceele mari, unele de limbă
germană, unde erau profesori de educaţie fizica “şcoliţi” la Berlin.
14

În acelaşi an se semnalează primele jocuri inter-oraşe Sibiu – Sighişoara, Sibiu – Bistriţa şi Bistriţa – Braşov
meciuri amicale desfăşurate de regula în cadrul unor serbări sportive ale societăţilor de gimnastica din oraşele
respective.
Asociaţia sportivă H.T.V. (HERMANN STADTER TURNVEREIN) din Sibiu, şi concomitent asociaţiile
similare din Mediaş şi Braşov, înfiinţează secţii de handbal independente, pe structura unor adevărate cluburi
specializate.
HAZENA – în acest an (1924) se semnalează şi primele jocuri demonstrative în Banat ale unor echipe
feminine.
Presa din Timişoara atesta oficial un joc cu public între echipele din Jimbolia şi Timisoara (R.G.M.), scor final
2-0. “Hazena” este un joc originar din Cehoslovacia foarte asemănător cu handbalul în 7 jucători, de origine nordică.

1925 Handbal în 11 – la Sibiu, Bistriţa şi Braşov şi mai apoi la Arad se organizează în continuare
competiţii şcolare, mai ales toamna şi primăvara.
Internaţional – în Austria se desfăşoară primul joc internaţional din istoria handbalului (în 11 jucători -
masculin) Austria – Germania 6-5.
HAZENA (handbal în 7) – la Bucureşti se înfiinţează echipele feminine MACABI şi STRUINTA în replică
la echipele masculine de fotbal. Au avut loc şi câteva jocuri demonstrative de regula în deschidere la meciurile de
fotbal, pe stadionul CIOCANUL (fost MACABI) între Juventus şi Universitatea Obor. Demonstraţia de pe stadionul din
Obor a fost mult mediatizată în presă, chiar cu fotografi pe prima pagină. La Bucureşti însă nu poate fi vorba de o
competiţie, ci numai de câteva demonstraţii pentru deliciul spectatorilor de fotbal.

1926 HAZENA – la Timişoara se înscriu în prima competiţie oficiala de Hazena 6 echipe feminine, un real
succes pentru început. Echipa feminină INDUSTRIA LÂNEI întreprinde un turneu de 3 jocuri în Iugoslavia. Este prima
deplasare peste graniţă şi primele întâlniri internaţionale din istoria handbalului românesc, şi mai putem spune ca ILSA
Timişoara este prima echipă feminină de handbal stabilă, serioasă şi consolidată ca atare şi care dăinuieşte până astăzi în
2001.
Handbal în 11 – la Sibiu se desfăşoară primul Campionat Şcolar pe etape săptămânale cu elevi din clasele V –
VIII (clasa IX – XII astăzi).

1928 Handbal în 11 – la Sibiu profesorul WILHELM BINDER organizează primul curs de arbitrii cu
opt candidaţi şi în final cu doar doi absolvenţi.
La Reghin se înfiinţează prima echipa feminină de handbal din zonă, cuprinzând în majoritate eleve dar şi
senioare, muncitoare sau profesoare de sport.
La Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş şi Sighişoara se organizează competiţii şcolare cu regularitate şi ocazional
întreceri inter-oraşe cu elevi şi seniori – profesori de sport, foşti elevi.
Internaţional – la Amsterdam handbalul este prezent prima oară la Jocurile Olimpice, este drept sub forma
unor demonstraţii de popularizare, după ce la un congres C.I.O. anterior, el fusese trecut pe lista sporturilor “la alegere”.
Tot la Amsterdam la 4 august 1928 a avut loc CONGRESUL DE CONSTITUIRE A FEDERATIEI
INTERNAŢIONALE DE HANDBAL AMATOR (F.I.H.A.) cu 11 ţări. Deşi cu doi membrii prezenţi, dar fără
mandat, România nu a participat oficial.
Se tipăreşte primul Regulament Internaţional de Arbitraj al F.I.H.A. (handbal în 11 jucători).

1928 – 1930 Handbal in 11 – majoritatea Asociaţiilor Sportive (TURNVEREIN – societăţi de


gimnastică) din Ardeal înfiinţează puternice secţii de handbal după modelul celor din Germania. Pe lângă deja
înfiinţatele secţii de la Sibiu, Sighişoara si Bistriţa apar şi la Mediaş, Braşov şi Cisnădie, apoi la Lugoj (Muncitorul),
Timişoara (echipa Rapid Timişoara), Reşiţa (S.S.M.R.) şi Bucureşti (Viforul, Dacia şi CFR).
După anul 1930 se poate vorbi în România de secţii şi echipe de handbal puternice şi bine organizate în
centrele de mai sus, şi apar tentative mai timide la început la Bacău, Galaţi, Buhuşi şi Ploieşti.
Hazena (handbal în 7) – încep să se înmulţească demonstraţiile unor echipe feminine la Bucureşti, Ploieşti şi
în Banat. La Arad şi Timişoara unde participa şi Lugojul se organizează o competiţie şi cupe cu o oarecare continuitate.

1930 - la Berlin, cu ocazia celui de-al II-lea Congres al F.I.H.A. (Federaţia Internaţionala de Handbal
Amator), România devine membră cu drepturi depline. Cu aceeaşi ocazie se solicita C.I.O. introducerea handbalului la
J.O.
Handbal în 11 – în Austria are loc primul joc internaţional de handbal feminin: Austria – Germania 5-4 (1-
4).
Hazena – în Cehoslovacia la Praga se organizează un prim dar şi ultimul Campionat Mondial de Hazena; pe
primul loc Cehoslovacia, pe locul doi Iugoslavia, iar pe trei Polonia.

1931 Handbal în 11 – oraşul Sibiu prin comisia de handbal, preia organizarea unui Campionat al
Transilvaniei, cu participarea oraşelor Sibiu, Braşov, Bistriţa şi Reghin, aceasta va fi şi ordinea în clasament. Mulţi
specialişti din “vechea gardă” îl socotesc ca primul campionat de handbal din România. Clasament: 1. Sibiu; 2.
15

Bistriţa; 3. Braşov; 4. Reghin (masculin), dar au loc şi două jocuri Reghin – Sibiu la feminin. Înregistrăm astfel în acest
an 1931 şi primele jocuri oficiale între echipe feminine.

1932 Handbal în 11 – Campionatele şcolare sunt deja competiţii de tradiţie şi regularitate la Sibiu, Braşov,
Bistriţa, Sighişoara şi Mediaş.
Campionatul Transilvaniei (pe care noi l-am asimilat cu un campionat naţional al acelor vremuri de pionierat)
continua cu ediţia a II-a. Clasament: 1. Societatea de Gimnastica Sibiu; 2. S.G. Bistriţa; 3. C.S. Reghin.

1933 Handbalul din România se organizează pentru prima oară într-o structură unitară pe plan naţional.
Comisiile care activau la Sibiu (prima şi cea mai puternică din ţară), Braşov, Ploieşti, Timişoara, Arad, Lugoj şi
Bucureşti, integrându-se în deja existenta Federaţie Română de Baschet şi Volei, care devine astfel F.R.B.V.H. având
ca preşedinte unic pe profesorul Nicolae Duţescu. Evenimentul este marcat printr-o activitate mult mai bogată şi
organizată, în întreaga ţară.
Se organizează prima competiţie cu caracter naţional prin extinderea “Campionatului Transilvaniei”. În
finala pe ţară S.G. (TURNVEREIN – Societatea de gimnastica) SIBIU – S.C. MUNCITORUL LUGOJ 15-1.
Se organizează şi primele jocuri între echipele feminine ale oraşelor Sibiu, Mediaş, Sighişoara şi Braşov
meciuri amicale care se desfăşurau de regula în deschidere la cele oficiale ale băieţilor.
Echipa masculina din Sibiu – putem spune acum campioana tarii – întreprinde un turneu în ţară obţinând
numai victorii ceea ce confirma valoarea şi titlul obţinut. La Bucureşti, jocurile echipei din Sibiu stârnesc un interes
deosebit şi putem spune ca au contribuit decisiv la lansarea handbalului, ca specializare aparte. La început echipele din
Bucureşti: Viforul Dacia, CFR Colentina sau Avântul, iar la Ploieşti Petrolul sau Teleajenul erau formate din jucători de
baschet, rugby, volei sau atleţi şi câţiva handbalişti din Ardeal.
În Moldova are loc primul meci între echipele din Piatra Neamţ şi Bacău.
Handbal în 11 – Campionatul Transilvaniei aflat la a III-a ediţie se lărgeşte căpătând un caracter naţional.
Acest, să spunem, prim campionat naţional este câştigat de Şcoala de Gimnastica (SK) din Sibiu, care învinge în finala
pe C.S. Muncitorul Lugoj cu scorul de 15-1.
La Sibiu, Braşov, Mediaş şi Sighişoara se desfăşoară primele campionate locale cu echipe de seniori la
masculin dar şi la feminin. Se organizează şi primele meciuri feminine, între echipele oraşelor Sibiu, Braşov, Sighişoara
şi Mediaş.
La început tot Sibiul este învingător şi la feminin dar vom asista în anii următori la „atacul” echipelor din
Sighişoara şi mai ales Mediaş.

1934 Handbal in 11 – nou constituita federaţie organizează ceea ce am putea denumi cu adevărat: un
campionat naţional de handbal, pe trei ligi: Centru – Ardeal, Vest – Banat şi Sud – Bucureşti - Ploieşti, câştigat de
S.G.Sibiu, 7-2 în finală cu Viforul Dacia din Bucureşti (compusă încă din atleţi şi rugbişti, dar şi câţiva handbalişti).
Primele jocuri internaţionale de handbal au loc în deplasare, echipa din Sibiu efectuează un turneu de 11 jocuri
în Cehoslovacia şi Germania obţinând 7 victorii.
La Ploieşti în ziua de 26 octombrie 1934 a avut loc pe terenul Tricolorul (actualul stadion Municipal) primul
joc demonstrativ de handbal in 11 jucători. Iniţiator a fost Tudor Dobreanu – Dorel care atunci era elev în Bucureşti şi
juca handbal la Viforul Dacia; el era însă din Ploieşti.
Internaţional – la Congresul al treilea al F.I.H.A. de la Stockholm numărul ţărilor afiliate a ajuns la 34.
Hazena – în ziua de 10 septembrie 1934 ziarul “Sportul Zilnic” care apare la Bucureşti îşi anunţă cititorii că în
deschidere la un meci de fotbal se va disputa “partida de Hazena” între echipele feminine Unirea şi Stăruinţa.

1935 Handbal în 11 – au loc primele întâlniri internaţionale în România, o echipa studenţească a oraşului
Műnchen învinge echipele H.T.V. Sibiu cu 9-8 şi STSU Braşov cu 9-2.
La invitaţia unuia din pionierii handbalului din România marele jucător, arbitru şi antrenor Ioan Schuschning,
soseşte la Sibiu părintele handbalului în 11, pe teren mare Karl Schelentz de la Facultatea de Educaţie Fizică din
Berlin. El a condus antrenamente demonstrative la toate nivelele inclusiv cu echipa naţională în curs de constituire, şi a
ţinut cursuri de antrenori şi arbitrii.
În campionatul naţional masculin, se impune din nou S.G. Sibiu, care învinge in finala pe S.G. Sighişoara.
Hazena – la Bucureşti pe terenul Venus, studentele de la ANEF fac o reuşită demonstraţie de Hazena
(asemănătoare cu handbalul în 7) in faţa a peste 8000 de spectatori în deschidere la un joc de fotbal.
Se dispută primul joc internaţional de handbal în 7 jucători: Suedia – Danemarca scor 18 – 12.

1936 În seara zilei de 7 aprilie 1936 are loc şedinţa de constituire a FEDERAŢIEI ROMÂNE DE
HANDBAL – desprinzându-se astfel de F.R.B.V.H. şi devenind independentă, ea având la conducere pe marele arbitru
şi jucător DRĂGAN.
Handbal în 11 – se constituie echipa masculină a României, care după un foarte scurt stagiu de pregătire
susţine PRIMUL MECI INTERNAŢIONAL inter-tari din istoria handbalului nostru: ROMÂNIA – POLONIA 6-4, iar
în revanşa Bucureşti – Cracovia 3-7, ambele întâlniri au avut loc în Polonia.
O selecţionată din Germania susţine câteva jocuri la Sibiu şi Braşov, cu scopul de a strânge fonduri în vederea
participării echipei noastre la Jocurile Olimpice. Se vând insigne, fanioane, programe, iar în final fiecare sportiv
16

contribuie personal cu o anumită sumă; numai aşa vom participa la J.O. Menţionăm şi sprijinul consistent al oraşelor
Mediaş, Braşov şi Lugoj prin vânzarea de insigne şi fanioane.
Pentru prima oară handbalul este prezent la Jocurile Olimpice (deşi fusese introdus de C.I.O. ca sport la
alegere încă din 1930). La Berlin are loc un turneu de şase echipe (masculine) la care participă şi echipa noastră.
Clasament: 1. Germania; 2. Austria; 3. Elveţia; 4. Ungaria; 5. ROMÂNIA; 6. S.U.A. Rezultate: România cu Austria 3-
18; cu Elveţia 6-8 şi 10-3 cu S.U.A. Echipa naţionala a fost formata din 12 jucători din Sibiu, Bucureşti, Mediaş şi
Braşov. Fraţii HAFFER, SPECK, ZACHARIS, HOCSMAN, HALMEN, SCHUSTER, HEIDEL, SONNTAG,
HERZOG, KIRSCHNER (şi antrenor), ZOLLER din Sibiu; COMĂNESCU, DRĂGAN şi FRESCI din Bucureşti;
HOLZTREGER şi KAZEMIERSCHI din Mediaş; ORENDI din Braşov.
După J.O. de la Berlin, echipa noastră evoluează şi la München in fata unui stadion arhiplin. Naţionala
Germaniei prima Campioană Olimpică a handbalului, ne învinge foarte greu cu un gol (13-12) acordat de un arbitru
“local” se pare după expirarea timpului de joc.
La 5 noiembrie 1936 pe stadionul Municipal din Ploieşti are loc primul joc amical al primei echipe de handbal
“PRAHOVA” în compania echipei T.V.B. din Bucureşti, care învinge cu 5-3 (3-1). Punctele echipei din Ploieşti au fost
opera lui Tomi Vulcănescu şi Dorel Dobreanu.
În campionatul naţional pe locul întâi din nou echipa Sibiului iar pe II S.G. Bistriţa.

1937 Handbal în 11 – echipa naţionala de băieţi de această dată cu o componenţă mult mai largă, susţine
două jocuri internaţionale cu Polonia la Lublin 5-7 şi la Sibiu cu Austria, o mare victorie 8-7.
În 4 noiembrie 1937, pe stadionul Municipal din Ploieşti are loc primul joc oficial pentru Campionatul LIGII
DE SUD la handbal, între echipa PRAHOVA şi formaţia Viforul DACIA din Bucureşti, scor 6-3 (2-0) pentru oaspeţi.
Prima echipă, în care au evoluat următorii: SENCHEA CORNEL, VIRGIL CONSTANTINESCU
„FURNICA” (portari); DOBREANU Tudor, POSTELNICESCU Emil, ANTONESCU Ion-Turcu; BOBEI Dan;
ZAMFIRESCU Mircea; REINHARD Gunther; VULCANESCU Tomi; fratii DIETRICH Gustav si Carol (care a fost şi
primul antrenor); PENESCU Mihai; SPIRESCU Romulus; COSTIN Victor-Orchi; POPESCU Ion-„Balaon”;
RADULESCU Cila; ERCULESCU Cornel; IRIMESCU Grigore, bineînţeles toţi din Ploieşti, dar unii studiau la
Bucureşti.
În campionatul naţional aceeaşi ordine pe podium: 1. S.G. Sibiu; 2. S.G. Bistriţa.
Handbal în 7 – la Sibiu se organizează în iarna PRIMUL TURNEU DE HANDBAL ÎN SALĂ cu participarea
a şase echipe din localitate şi două din Mediaş. Turneul pentru echipele masculine în 7 jucători pe teren mic s-a
desfăşurat sistem fulger (două reprize a 15 minute). Jocurile au plăcut foarte mult, dar turneul nu a fost finalizat
deoarece pompierii au interzis în ultima zi să se facă focul în sală.
Internaţional – consemnăm primul Curs de Arbitrii organizat de Federaţia Internaţională la Berlin –
Muggelsee, la care participa şi absolvă şi IOAN SCHUSCHNING din Sibiu, care primeşte PRIMUL ECUSON DE
ARBITRU INTERNAŢIONAL din handbalul românesc.

1938 Handbal în 11 – în mai multe oraşe din Germania se desfăşoară PRIMUL CAMPIONAT MONDIAL
DE HANDBAL masculin pe terenul mare aşa cum spuneau şi scriau toţi în Germania – ţara de origine a acestei variante
GROSSFELDHANDBALL.
În pregătire echipa naţională a României susţine două jocuri ambele la Sibiu. Pierdem cu echipa Poloniei (7-
10) dar câştigam cu Suedia (10-8) ceea ce ne dă speranţe justificate.
La Campionatul Mondial însă, după ce învingem echipa din Luxemburg cu 11-6, pierdem de aceasta data în
faţa suedezilor (6-7) şi nu ne calificam pentru semifinale, ne clasam însă pe locul V după o nouă victorie asupra
Luxemburgului (12-6). Clasamentul primei ediţii a Campionatului Mondial de handbal (în 11 jucători): 1. Germania; 2.
Elveţia; 3. Ungaria; 4. Suedia; 5. ROMÂNIA; 6. Cehoslovacia; 7. Polonia; 8. Danemarca; 9. Olanda; 10. Luxemburg.
La acest prim Campionat Mondial a oficiat ca arbitru şi Ioan SCHUSCHNING din Sibiu; este deci primul
arbitru român care conduce jocuri la un C.M.
După C.M., echipa Germaniei, Campioană Mondială, efectuează un turneu în România învingând la Sibiu cu
3-14 o selecţionată din Ardeal şi la Bucureşti cu 3-18 o echipa cu 50% jucători din capitala. A fost PRIMA
ÎNTÂLNIRE INTERNAŢIONALĂ INTER ŢĂRI LA HANDBAL care s-a desfăşurat în Bucureşti şi deşi înfrângerea a
fost severă, jocul a constituit o bună propagandă. În capitală existau deja patru echipe de handbal Viforul Dacia, CFR,
Macabi şi Stăruinţa şi vor mai apărea imediat alte 2-3.
În campionatul intern echipa din Sibiu care s-a mai denumit şi Arsenal, este în continuare pe primul loc pentru
a opta oară consecutiv dacă punem în calcul şi “Cupa Transilvaniei”, pe locul II S.G. Sighişoara.
La Braşov “GAZETA TRANSILVANIA” semnalează pe terenul OLIMPIA desfăşurarea unei noi ediţii a
Campionatului Şcolilor Secundare din 5 judeţe. Pe locul întâi s-a clasat Liceul “HONTERUS” din Braşov.
Dar campionatele şcolare se desfăşurau deja cu regularitate în întreaga Transilvanie, în majoritatea oraşelor din
Banat, la Ploieşti, Bucureşti, Galaţi, Piatra Neamţ, Bacău.
La Federaţia Română de Handbal erau afiliate în acest an, 1938, peste 25 de secţii de seniori cu un total de 400
membrii – jucători, ceea ce, referindu-ne la situaţia de atunci şi la tinereţea acestui joc sportiv, era chiar foarte bine.
Tot în Germania se organizează în acelaşi an şi Campionatul de Handbal în 7 jucători – masculin
HALLENHANDBAL cum spuneau nemţii. Federaţia Internaţională a condiţionat disputarea în aceeaşi ţară şi în acelaşi
an a celor două campionate pentru cele două forme ale aceluiaşi joc sportiv. Clasament: 1. Germania; 2. Austria; 3.
17

Suedia; 4. Danemarca, deci numai 4 echipe ceea ce atestă că dezvoltarea acestui sport era încă foarte lentă şi limitată în
acei ani. România nu a participat deşi, mai ales jucătorii din Bucureşti doreau acest lucru.

1939 Handbal in 11 – în preajma războiului activitatea handbalistică scade considerabil în momentul în


care se dezvoltase atât pe plan intern cât şi internaţional.
În această situaţie au loc totuşi două întâlniri internaţionale, la Bucureşti pe stadionul ANEF (ulterior
Republicii şi apoi demolat). Echipa reprezentativă masculină a României se revanşează în faţa Suediei după înfrângerea
de la C.M. 1938, scor 5-4. De menţionat că golul victoriei din jocul cu echipa Suediei a fost marcat de profesorul
universitar şi rector la ANEF, mai târziu LEON TEODORESCU care între fotbal şi baschet, a mai practicat şi
handbalul, dovadă a polivalenţei sportivilor din acele vremuri.
Tot la Bucureşti şi tot pe stadionul ANEF pierdem de aceasta dată la scor 3-19 în faţa Campioanei Olimpice şi
Mondiale - Germania.
În campionatul intern şirul neîntrerupt de victorii ale Sibiului este stopat de cea care de ani de zile o secunda.
Loc I S.G. Bistriţa; loc II S.G. Sighişoara si loc III S.G. Sibiu.

1940 – 1945 În perioada războiului activitatea handbalistică în mod practic aproape a încetat şi totuşi
împătimiţii acestui sport din Ardeal şi Bucureşti reuşesc să organizeze sporadic întâlniri amicale şi chiar campionate.
Din fericire handbalul este menţinut ca joc sportiv în cadrul multor unităţi militare sub forma unor concursuri între cei
de la aviaţie şi vânătorii de munte, în special. În 1940 se organizează un campionat şcolar până la nivelul de judeţe,
câştigat de elevii din Sibiu.
În anul următor, 1941, Federaţia de Handbal trece pe lângă cea de Fotbal în cadrul restrângerii lor în UFSR
(Uniunea Federaţiilor Sportive din România – forul suprem al sportului din ţara noastră). Un fel de campionat naţional
neomologat şi incomplet cu multe absente şi cu victoria echipei VIFORUL DACIA din Bucureşti care în jocul final
câştiga prin neprezentarea adversarului (Sibiul).
În anul 1942 consemnăm numai faptul că se disputa la Ploieşti direct un turneu final al Campionatului Naţional
şi acesta neomologat cu reprezentanţii oraşelor: Bucureşti, Mediaş, Reşiţa si Ploieşti. Câştigă echipa liceului din
Mediaş, echipa care repetă performanţa şi în anul următor 1943 când la Bucureşti întrece în jocul final pe Viforul Dacia
cu scorul de 13-10, dar datorită numeroaselor absenţe de la jocuri, campionatul nu este omologat.
În 1943, 1944 şi 1945 activitatea este redusă la maxim, doar în anul 1945 Organizaţia Sportul Popular (noul for
de conducere al sportului), organizează o primă competiţie de masă – polisportivă, care cuprinde şi handbalul, precum
şi unele întâlniri sportive amicale, între echipe individuale nou apărute atât la masculin şi mai ales la feminin.
În aceasta situaţie în toată perioada războiului 1940 – 1945 deşi au fost organizate competiţii cu turnee finale
nu putem spune că a existat oficial un Campionat Naţional.

(C POPESCU-COLIBAŞI - „Istoria jocului de handbal în România”, Federaţia Română de handbal – Buletin


informativ statistic, 2002)
18

IV. ELEMENTE TEHNICO-TACTICE DE BAZĂ ALE JOCULULUI DE


HANDBAL

IV. 1. Definirea termenilor şi precizarea conţinutului tehnico-tactic al jocului de


handbal.
Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice
care vizează manevrarea mingii, precum şi deplasările jucătorilor în vederea acestei
manevrări, în scopul realizării randamentului maxim (Teodorescu Leon). Aceasta nu poate
fi concepută ca un scop în sine, ci în strânsă legătură cu tactica şi este condiţionată de
regulamentul de joc care delimitează un cadru precis în executarea procedeelor tehnice.
Elementele tehnicii reprezintă forme generale ale deprinderilor motrice specifice,
având un caracter abstract. Utilizarea noţiunii de element tehnic survine din
necesitatea de a grupa şi clasifica acţiunile motrice concrete care se execută în timpul
jocului. Cei mai mulţi autori români prezintă următoarele elemente tehnice: poziţia
fundamentală, mişcarea în teren, ţinerea mingii, prinderea mingii, aruncarea (pasarea)
mingii, driblingul, fenta, aruncarea la poartă, scoaterea mingii de la adversar,
blocarea aruncărilor la poartă, elemente de tehnică a jucătorului pivot.
Pentru acest curs propunem o prezentare a elementelor tehnice care să releve mai
pregnant importanţa jocului în faza de apărare; pentru fiecare element tehnic al atacantului
vom prezenta şi elementul tehnic prin care apărătorul se opunea acestuia:
1. Poziţia fundamentală (în atac şi în apărare)
2. Mişcarea în teren (în atac şi în apărare)
3. Ţinerea, prinderea, pasarea mingii - scoaterea mingii ţinute din dribling
4. Conducerea mingii (driblingul) - scoaterea mingii din dribling
5. Depăşirile (mişcările înşelătoare) - contracararea depăşirilor
6. Aruncarea la poartă - blocarea aruncărilor la poartă
7. Tehnica jucătorului pivot
8. Tehnica jucătorului portar

Procedeul tehnic reprezintă modul concret de execuţie a elementelor tehnice. De


exemplu: elementul tehnic „aruncare” presupune acţiunea motrică a jucătorului prin care
acesta încearcă să înscrie un punct în poarta adversă, fără să precizăm felul în care se
realizează acest lucru. Precizarea modului în care se execută aruncarea (din alergare, din
săritură, cu plonjon, cu boltă, etc) defineşte procedeul tehnic ce face parte din categoria
elementului aruncare.
Tehnica jocului de handbal nu reprezintă un scop în sine, ci este în strânsă legătură
cu tactica jocului. Procedeele tehnice, deşi se pot învăţa şi în condiţii izolate de joc, au un
bogat conţinut tactic, execuţia lor subordonându-se relaţiei faţă de posesia mingii,
coechipieri şi adversari.
Tactica jocului de handbal reprezintă organizarea şi coordonarea acţiunilor propriilor
jucători, valorificând calităţile şi particularităţile acestora precum şi lipsurile în pregătire a
adversarilor în vederea realizării cu succes a sarcinilor de joc. Toate acestea vor fi însoţite
de preocuparea permanentă de respectare a regulamentului şi a moralei sportive. Noţiunea
19

de tactică va cuprinde totalitatea principiilor şi regulilor după care acţionează jucătorii unei
echipe în atac/apărare în vederea realizării unui joc coordonat unitar împotriva sistemului de
joc advers.
La baza combinaţiilor dintre jucători stau acţiunile tactice individuale.
Principiile tacticii în atac şi în apărare sunt norme fundamentale pe care trebuie să le
respecte toţi jucătorii şi care trebuie să stea la baza pregătirii echipelor.
Principiile tacticii în atac sunt: asigurarea posesiei mingii, atacarea permanenta a
porţii adverse, variaţii de ritm în circulaţia mingii şi a jucătorilor, alternarea acţiunilor
tehnico-tactice, respectarea posturilor şi a sarcinilor specifice acestora, schimbarea jocului
de pe o parte pe alta a terenului, etc.
Principiile tacticii în apărare sunt: asigurarea echilibrului defensiv, replierea în timp
util în apărare, repartizarea adversarilor, plasamentul între adversarul cu minge şi propria
poartă, atacarea adversarului cu minge, acordarea ajutorului coechipierului alăturat care se
apără la atacantul cu minge, etc.
Fazele jocului de handbal în atac şi în apărare sunt:
Atac Apărare
faza I contraatacul direct sau replierea
cu intermediar, cu un
vârf sau cu două
vârfuri
faza a II-a contraatacul susţinut zona temporară
faza a III-a organizarea atacului organizarea apărării
faza a IV-a atacul organizat apărarea organizată
IV.2. Poziţia fundamentală în atac se învaţă odată cu prinderea şi pasarea mingii
Jucătorul care urmează să primească mingea este orientat cu faţa spre posesorul mingii, cu
braţele îndoite din coate şi îndreptate în direcţia mingii, genunchii uşor flexaţi, trunchiul
puţin îndoit pe bazin şi spatele uşor rotunjit Această poziţie favorizează mişcările în teren,
prinderea mingii, depăşirea, aruncarea la poartă (fig. 1)

Fig. 1 Poziţia fundamentală în atac

Se învaţă separat şi se perfecţionează împreună cu celelalte elemente de tehnică în


atac, fiind baza de plecare pentru oricare dintre ele.
Pf 1. Câte doi faţă în faţă, profesorul descrie şi demonstrează poziţia fundamentală în
atac ,ceilalţi imită şi se corectează reciproc.
Pf 2 Elevii se deplasează în teren, la semnalul profesorului se opresc în poziţie
fundamentală cu faţa spre acesta.
20

Pf. 3 Orice formaţie de prindere şi pasare. Când trec la coada şirului elevii adoptă
poziţia fundamentală.
Poziţia fundamentală în apărare este uşor de învăţat şi executat încă de la primele
lecţii, mai dificilă fiind pregătirea fizică necesară executării ei pe tot parcursul jocului cu
maximă eficienţă. Apărătorul are braţele ridicate la înălţimea paselor atacanţilor, cu coatele
îndoite, trunchiul uşor înclinat înainte, picioarele depărtate la lăţimea umerilor. Indiferent de
zona pe care se apără, jucătorul va fi orientat în permanenţă cu faţa spre minge.
Pf. 4 Elevii grupaţi în perechi, faţă în faţă, în poziţie fundamentală de apărare, execută
deplasări în diferite direcţii, la comanda unuia dintre parteneri.(“în oglindă”). La
următoarea repetare rolurile se schimbă
Pf. 5 (Idem Pf. 4) Elevii care comandă deplasările poate să execute şi alte sarcini
(ghemuiri, sărituri, diferite mişcări ale braţelor).
Pf. 6 Doi elevi la 10-11m de poartă şi la 7-8m între ei (Is şi Id) execută pase în
pătrundere. Patru jucători în zonele centrale şi intermediare ale apărării în poziţie
fundamentală de apărare, execută ieşire rapidă când mingea se află la atacantul de pe
partea lor, respectiv, retragere rapidă când mingea se află la atacantul de pe partea
opusă. Pe tot parcursul deplasărilor jucătorii vor menţine poziţia fundamentală.
Pf. 7 Doi elevi la semicerc pe posturi de apărători intermediari, în poziţie
fundamentală de apărare. Ceilalţi elevi sunt aşezaţi pe două şiruri pe Is şi Id, pasează în
pătrundere şi se retrag la coada şirului propriu. Apărătorii execută aceleaşi sarcini ca la
exerciţiul precedent (ieşire – retragere).

IV.3. Mişcarea în teren – totalitatea acţiunilor de deplasare a jucătorilor efectuate în


scopul obţinerii unei poziţii avantajoase în teren, faţă de adversar, (atacanţii –pentru a
înscrie puncte, iar apărătorii-pentru a evita primirea de goluri şi pentru a intra în posesia
mingii).
Principalele acţiuni de deplasare în teren pot fi clasificate astfel:
În atac - pentru trecerea din apărare în atac organizat
- în cadrul atacului poziţional
În apărare - pentru trecerea din atac la apărarea organizată
- în cadrul apărării organizate
Procedeele de deplasare specifice fazelor de trecere din atac în apărare şi din apărare
în atac sunt:
− alergare tropotită şi lansată- cu faţa, cu spatele, lateral, cu schimbări de direcţie(pe
distanţa dintre cele două semicercuri);
− săriturile – de pe loc, din deplasare;
− opririle, pornirile.
Procedeele de deplasare specifice fazelor de joc în sistem (a IV-a) în atac şi apărare
sunt:
− alergarea de viteză pe distanţe scurte( 3-7 m sau mai
mult), cu paşi adăugaţi, încrucişaţi, cu faţa, cu spatele, lateral, oblic
înainte şi înapoi;
− săriturile de pe loc, din deplasare, de pe unul sau de pe
ambele picioare;
− schimbările de direcţie;
− opririle, întoarcerile, pornirile.
Deşi sunt procedee destul de simple, deplasările în teren au un rol decisiv, toate
acţiunile de atac şi apărare, având un bogat conţinut tactic.
21

Mt1 Sprinturi scurte (pe distanţe de 3-5-10 m) în direcţii opuse sau alternate cu alte
forme de alergare.
Mt2 Alergare de viteză pe distanţă de 25-30 m.
Mt3. Opriri bruşte executate din alergare în cea mai mare viteză, urmate de porniri
rapide în alte direcţii.
Mt4 Sărituri înalte (“ca mingea”, pe un picior, cu ridicarea genunchilor la piept, din
ghemuit în ghemuit).
Mt5. Alergare cu schimbări de direcţie.
Mt6. Deplasări laterale, înainte, înapoi, specifice jocului de apărare.
Mt7. Alergare printre şi peste diferite obstacole (fig. 2).

Fig. 2 Alergare printre şi peste diferite obstacole

Mt8. Ştafete cu diferite forme de alergare (cu faţa, cu spatele).


Mt9. Joc dinamic: “Crabii şi creveţii”. Două echipe de câte 10-12 jucători aliniate pe
două rânduri, spate în spate, la linia de la mijlocul terenului. Distanţa dintre jucători va fi de
cel mult 1m, iar intervalul dintre ei, de 1-2 paşi. În faţa fiecărei echipe se trasează o linie la
10-12 m care reprezintă “casa”. Jucătorii unei echipe se vor numi “crabii”, iar ceilalţi,
“creveţii”.
Conducătorul jocului strigă numele unei echipe care trebuie să alerge spre casa sa,
fiind urmărită de jucătorii celeilalte echipe. Fiecare jucător atins înainte de a depăşi linia
casei aduce un punct echipei adverse.
Jocul se repetă de câteva ori, conducătorul jocului strigând fiecare echipă de acelaşi
număr de ori (fig. 3).
22

Fig. 3 Joc dinamic “Crabii şi creveţii”

Mt10. Joc dinamic: “Cursa pe numere”. Jucătorii sunt împărţiţi în echipe cu un


număr egal de jucători aşezaţi pe şiruri înapoia unei linii de plecare, în poziţia aşezat cu
picioarele încrucişate. Fiecare jucător primeşte un număr (de la 1 la…n.). La 10-15m în faţa
fiecărui şir se află un obiect ce urmează a fi ocolit. Jucătorul cu numărul strigat de
conducătorul jocului se ridică, aleargă pe partea dreaptă a şirului ocoleşte obiectul şi revine
la locul său.
Echipa al cărei jucător a ajuns primul primeşte un punct. Câştigă echipa care a
acumulat mai multe puncte până la sfârşitul jocului (fig. 4).
Indicaţii metodice: Pentru a mări atractivitatea jocului profesorul poate striga acelaşi
număr imediat ce jucătorul s-a aşezat.
Se recomandă ca echipele să fie echilibrate ca valoare.

Fig. 4 Joc dinamic “Cursa pe numere”

Mt11.Elevii repartizaţi pe perechi, faţă în faţă, apărător şi atacant. La dreapta şi la


stânga ”apărătorului” sunt aşezate două obiecte (mingi, conuri, etc), la o distanţă de 3-4m
între ele. Elevul “atacant” încearcă să atingă unul din cele două obiecte care pot fi apărate
numai prin atingerea de către apărător.

IV.4. Ţinerea, prinderea, pasarea mingii –scoaterea mingii de la adversar

Între prindere şi aruncare, mingea se ţine cu una sau cu două mâini, dar nu mai mult
de trei secunde, aşa, cum prevede regulamentul de joc.
IV.4.1. Ţinerea cu o mână poate fi (fig. 5):
23

− prin apucare – jucători cu mâna mare şi degetele lungi;


− în echilibru – jucători cu mâna mică.

Fig. 5 Ţinerea mingii cu o mână şi cu două mâini

Acest procedeu este foarte des utilizat pentru că el precede toate aruncările la poartă.
Se va avea în vedere ca degetele şi podul palmei să fie în contact cu mingea. Pentru aceasta
degetul mare va fi mai apropiat de degetul arătător.
Ţinerea cu două mâini se face astfel (fig. 5):
− pentru mingi prinse mai sus de nivelul coapsei --cu degetele orientate în sus şi
răsfirate pe minge, degetele mari apropiate.
− pentru mingi prinse sub nivelul genunchiului – cu degetele orientate în jos şi
răsfirate pe minge, degetele mari spre exterior(depărtate).
Scoaterea mingii poate fi făcută mai ales din ţinere echilibrată, cu o mână, dar este un
procedeu de mare precizie şi fineţe, care apare doar întâmplător la practicanţii handbalului
de vârsta şcolii generale.

IV.4.2. Prinderea mingii se poate face cu una sau cu două mâini. Prinderea cu o
mână se execută foarte rar, în situaţii extreme. Se recomandă prinderea cu două mâini la
toate nivelele de practicare a jocului.
În poziţia de aşteptare pentru acest procedeu, corpul, braţele şi degetele trebuie să fie
relaxate. Pe măsură ce mingea se apropie, jucătorul întinde braţele în întâmpinarea ei, cu
palmele alăturate în formă de cupă astfel:
− la pasele primite deasupra nivelului genunchiului degetele mari apropiate şi,
împreună cu celelalte, orientate în sus (fig. 6).

Fig. 6 Prinderea mingilor înalte


− la mingile primite sub nivelul genunchiului, degetele mari sunt în exteriorul
“cupei” şi, împreună cu celelalte, orientate în jos.
24

În momentul contactului cu mingea, jucătorul va amortiza şocul prin îndoirea treptată


a membrelor superioare din articulaţiile pumnului şi cotului.

IV.4.3. Pasarea mingii. În funcţie de fazele jocului în atac, există mai multe feluri
de pase. Pentru practicarea handbalului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm necesară
cunoaşterea următoarelor tipuri de pase:
− în cadrul fazei I pasa cu o mână de deasupra umărului pentru lansarea vârfului de
contraatac (lungă) sau spre intermediar (scurtă), pasa din săritură.
− în cadrul fazei a II-a pasele pentru transportul mingii în terenul advers care pot fi:
pase zvârlite de deasupra umărului, pase lansate cu una sau cu două mâini, pase din
pronaţie, pase pe la spate, pe la ceafă.
− în cadrul fazei a III-a se execută diferite tipuri de pase enumerate la fazele
anterioare, dar în scopul ocupării posturilor stabilite pentru fiecare jucător.
− în cadrul fazei a IV-a se pot executa următoarele tipuri de pase: pasele în
pătrundere succesivă, pase peste semicerc, pase de angajare a jucătorilor de la semicerc.
Vom descrie doar acele procedee care sunt accesibile practicanţilor în regimul orelor
de educaţie fizică şi care au o frecvenţă mai mare în toate fazele jocului.
1.Pasa zvârlită de deasupra umărului.
Jucătorul în poziţie fundamentală de atac, primeşte mingea având piciorul opus
braţului de aruncare mai înainte şi o duce înapoi, pe deasupra umărului, ţinând-o cu o mână
(echilibrat sau apucat), cu braţul îndoit din cot la un unghi ceva mai mare 90°. În prima fază
a aruncării, când mingea este dusă deasupra umărului, greutatea corpului se lasă mai mult pe
piciorul din spate, care se întinde în momentul aruncării. Impulsul de forţă care porneşte din
vârful piciorului din spate şi se propagă ca o undă până la extremitatea braţului de aruncare
se cumulează cu forţa dezvoltată de musculatura spatelui , abdomenului, toracelui, umărului
şi cu cea extensoare a braţului de aruncare şi mingea va fi trimisă în direcţia şi la distanţa
dorită (fig. 7).

Fig. 7 Pasa zvârlită de deasupra umărului

2.Pasa din săritură


Nu se recomandă dacă săritura nu are ca scop ameninţarea porţii (pasele de angajare
a jucătorilor de la semicerc).În jumătatea proprie de teren (faza –I- şi –II-), aceste pase se
folosesc numai dacă se adresează unor coechipieri bine demarcaţi şi dacă altă posibilitate de
pasă nu există. Procedeul va fi descris la aruncarea din săritură (fig. 8).
25

Fig. 8 Pasa din săritură

3.Pasa din pronaţie, accesibilă elevilor din clasele mari, rezolvă nevoia de a
transmite rapid mingea unui coechipier demarcat. Se execută numai dacă mingea este ţinută
prin apucare. Având mingea în dreptul abdomenului, jucătorul răsuceşte palma în afară, prin
mişcare de pronaţie, cu cotul uşor îndoit. Apoi braţul continuă mişcarea, ducându-se în
lateral, pe direcţia traiectoriei viitoare a mingii, cotul se extinde puternic, iar palma împinge
puternic mingea, după eliberarea căreia va face o flexie pe antebraţ (fig. 9).

Fig. 9 Pasa din pronaţie

4.Pasa cu pământul este tot mai mult utilizată pentru a evita intercepţia mingii de
către adversari. Ea poate fi o pasă zvârlită, din pronaţie, din săritură, dar ,care înainte de a fi
prinsă de un coechipier, ricoşează din sol. Pentru a fi eficientă, această pasă trebuie să atingă
solul la picioarele apărătorului, de preferat la două treimi din distanţă faţă de cel care
pasează şi la o treime de cel care primeşte mingea. De asemenea, pasa trebuie să fie activă
(tare) şi nu “lăsată” spre coechipier.

5. Pasele în pătrundere succesivă sunt intens utilizate în atacul organizat (faza a IV-
a) din necesitatea de a crea superioritate numerică pentru atacanţi şi au la bază nivelul de
tehnicitate privind manevrarea mingii precum şi deplasările în teren.
Jucătorul aflat în posesia mingii pătrunde hotărât pe culoarul dintre doi apărători
apropiaţi. Dacă aceştia “închid“ culoarul mai repede, (fără ca atacantul să ajungă în contact
cu apărătorii), posesorul mingii poate executa o pasă zvârlită sau din pronaţie spre partea
braţului cu mingea. Dacă apărătorii închid culoarul numai la contactul cu atacantul, acesta
va proteja braţul cu mingea ( ridicat şi în urmă) şi, cu o pasă zvârlită, va transmite mingea
atacantului cel mai apropiat pe partea respectivă. Acesta, plasat mai în spate şi gata să
pătrundă, va pleca de pe loc în viteză mare numai când posesorul mingii, după ce a atras la
sine doi apărători, a ridicat braţul pentru a pasa. Ridicarea braţului de către posesorul mingii
reprezintă semnalul de plecare pentru următorul atacant (fig. 10)
26

Fig. 10 Pase în pătrundere succesivă

Aceste pase sunt mai uşor de executat de către dreptaci spre dreapta şi de către
stângaci spre stânga. De aceea este de dorit ca toţi jucătorii să poată pasa şi cu braţul
neîndemânatic măcar prin procedeul zvârlit de deasupra umărului.
Intercepţia mingii reprezintă acţiunea de deposedare pentru care apărătorul are
nevoie de o foarte bună viteză de reacţie şi de deplasare, de îndrăzneală şi spirit de
anticipaţie.
Apărătorul îşi marchează atacantul direct, urmărind în acelaşi timp şi adversarii care
manevrează mingea. La momentul potrivit, el va ţâşni pe traiectoria mingii. Aceste acţiuni
comportă o mare doză de risc, de aceea, apărătorul care a ratat intercepţia trebuie să
marcheze cât mai repede un alt adversar, urmând ca el să fie suplinit de către coechipierii
alăturaţi şi apoi să revină la locul său din sistemul de apărare.
Pp1. Doi jucători faţă în faţă. Unul are o minge pe care o ţine în mâna îndemânatică,
celălalt apucă şi el mingea încercând să o ia. Pentru fiecare reuşită jucătorul primeşte câte
un punct.
Pp2. Jucătorii perechi faţă în faţă, având câte o minge la fiecare pereche. Se execută
pase cu două mâini (de deasupra capului, de la piept, de la şold), cu o mână (zvârlită de
deasupra umărului, din lateral de la nivelul umărului, din dreptul şoldului, al genunchiului,
pase lansate). În timpul execuţiei se vor face precizări şi corectări cu privire la poziţia
piciorului şi a umărului opus braţului de aruncare care trebuie orientate pe direcţia aruncării.
În cazul în care nu avem un număr suficient de mingi, vom dispune jucătorii în câte două
sau trei perechi la o minge, aceştia fiind aşezaţi pe două şiruri faţă în faţă. După ce pasează,
fiecare jucător se retrage la coada şirului propriu.
Pp4. Elevii repartizaţi în echipe de câte 6-7, în linie, având 3-4m interval între ei,
încearcă să paseze cât mai repede de la A la B şi de la B la A (“Drum de pase”).
Pp5. Idem, dar parcursul este în zig-zag (fig. 11).

Fig. 11 “Drumul de pase” în zig-zag

Pp6. Elevii a două echipe formează un cerc, fiind aşezaţi alternativ pe linia cercului
(A,B,A,B, tec). Cei din echipa A încearcă să paseze rapid într-un sens, cei din echipa B se
opun şi încearcă să ia mingea.
27

Pp7 Elevii sunt dispuşi în formaţie de triunghi, în coloană de câte 3-4 la fiecare vârf
al triunghiului cu faţa spre interiorul acestuia şi execută (fig. 12):

Fig. 12 Pase în triunghi

− pase spre dreapta/stânga şi retragere la coada şirului propriu;


− pase spre dreapta/stânga şi deplasare în aceeaşi direcţie;
− pase spre dreapta/stânga şi deplasarea în direcţia opusă.
Recomandări: când urmează să primească mingea, fiecare jucător va ieşi în
întâmpinarea ei, astfel încât nici unul nu va prinde mingea pe loc.
Pp8. Elevii aşezaţi în formă de pătrat execută toate tipurile de pase şi deplasări
descrise la Pp7. În plus, ei mai pot executa pasele în lateral (dreapta sau stânga) şi deplasare
pe diagonală (fig. 13).

Fig. 13 Pase în pătrat

Pp9. Elevii sunt aşezaţi pe lăţimea terenului câte patru: doi pe margini şi doi în
mijloc; cei din mijloc, spate în spate, iar cei de pe margini, cu faţa spre cei din mijloc. Elevii
din mijloc au câte o minge. La semnal, fiecare pasează în lateral, după care se întoarce rapid
şi primeşte mingea din partea opusă, pasează cu acesta şi se întoarce în poziţia iniţială (fig.
14).

Fig. 14 Pase în grupe de patru

Recomandări. Pe tot parcursul exerciţiului, jucătorii execută joc de glezne. Jucătorii de pe


margine pasează în momentul în care jucătorul din mijloc a transmis mingea în partea
opusă, conferind, astfel, o viteză de lucru crescută pentru cei de la mijloc.
Pp10. Patru jucători în atac, ocupând posturile următoare: Es, Is, Id, Ed, şi alţi patru,
în apărare pe posturi de ld, id, is. ls. Cu o singură minge, atacanţii pasează în pătrundere pe
culoarele formate prin plasamentul apărătorilor. După ce s-a însuşit bine exerciţiul,
apărătorii pot primi sarcini de interceptare a mingii.
Pentru a continua pregătirea prin acest exerciţiu, el trebuie să se completeze cu fenta de pasă
şi driblingul cu pătrundere pe locul apărătorului ieşit la intercepţie.
28

Pp11. Jucătorii aşezaţi ca la Pp6, fiind mai mulţi (2/3/4) pe cele două extreme.
Mingea se află la primul jucător din extrema stângă care o pasează Id şi se deplasează în
viteză în extrema opusă. Id primeşte pasa în pătrundere şi o transmite Ed care iese în
întâmpinarea mingii la 9m, prinde mingea, o pasează Is şi se infiltrează la semicerc în mare
viteză, deplasându-se în extrema opusă. Is pasează la Es şi exerciţiul continuă (fig. 15).

Fig. 15 Pase cu circulaţie de extreme

Toate exerciţiile de prindere şi pasare au ca scop mai întâi formarea mecanismului


de bază al execuţiei corecte, apoi se urmăreşte creşterea posibilităţii de a pasa şi prinde
mingea din diferite poziţii şi direcţii.

IV.5. Conducerea mingii (driblingul) – scoaterea mingii din dribling. Are ca scop
să evite comiterea de “paşi” sau “trei secunde”.
Driblingul simplu constă într-o singură împingere a mingii spre sol cu o mână şi apoi
prinderea ei la revenire, de regulă cu ambele mâini. Se poate executa de pe loc sau din
deplasare.
Driblingul multiplu permite deplasarea nelimitată în teren a posesorului mingii
Înainte de a executa driblingul, jucătorul are voie să se deplaseze trei paşi sau să ţină
mingea trei secunde .
Driblingul multiplu constă într-o serie de împingeri succesive ale mingii spre sol, de pe loc
sau din deplasare . Se execută prin apăsare cu palma pe suprafaţa mingii către sol.
Scoaterea mingii din dribling se poate face din lateral, din spate sau, mai rar, din
faţă şi constă în interpunerea mâinii apărătorului între mingea trimisă spre sol şi mâna
atacantului care execută driblingul. (fig. 16)

Fig. 16 Scoaterea mingii din dribling

Cm1. Elevii grupaţi în perechi. Unul are o minge cu care execută dribling din mers
sau din alergare în diferite direcţii, celălalt încearcă să se menţină cât mai aproape de el
(„Stăpânul şi câinele”).
29

Cm2. Elevul care driblează încearcă să numere degetele ridicate de partener.


Cm3. Elevii driblează pe tot terenul. Unul are o minge diferită (de baschet) şi, în timp
ce driblează, încearcă să scoată mingea din dribling unui alt elev. Dacă reuşeşte va schimba
mingea cu acesta.
Cm4. Terenul este împărţit în patru suprafeţe egale. Elevii execută dribling în terenul
nr. 1, fiecare încercând să-i facă pe ceilalţi să piardă mingea. Cel care a pierdut mingea din
dribling va trece pe terenul nr.2 şi va continua să concureze cu cei care vor ajunge aici, iar
de aici, cei care pierd mingea vor rece în terenul nr.3 şi aşa mai departe. Este declarat
campion cel care rămâne ultimul în trenul nr.1.
Cm5. Elevii repartizaţi în grupe de câte 5-6, în funcţie de numărul de mingi. Ei vor
încerca să traverseze terenul cu mingea în dribling fără să fie atinşi de un alt elev (vânătorul)
care se află pe linia de mijloc a terenului şi care driblează şi el. Elevul atins va rămâne să-l
ajute, iar la următorul elev atins, vânătorul va trece în grupul celor care traversează terenul.
Cm6. Elevii împărţiţi în perechi cu o minge. Unul execută dribling încercând să imite
mişcările celui fără minge (treceri in aşezat sărituri, diferite deplasări), fără să piardă mingea
de sub control..
Cm7. Elevii pe perechi faţă în faţă pe linia de poartă. Pe lungimea terenului, unul
încearcă să treacă în dribling de celălalt care trebuie să-i scoată mingea sau să obţină fault
în atac.
Cm8. Un elev execută dribling pe un culoar format din două şiruri de perechi care
rostogolesc între ei mingi medicinale.
Cm9. Perechi, ambii elevi driblând. Imediat ce unul îşi schimbă locul, celălalt face la
fel.
Cm10. Dribling pe sol în timp ce se deplasează pe o bancă întoarsă (poate fi inclus
într-un parcurs aplicativ).
Cm11. Parcurs aplicativ care să cuprindă dribling cu două mingi.

IV.6. Aruncarea la poartă este un procedeu de cea mai mare importanţă


reprezentând mijlocul şi, în acelaşi timp, scopul jocului în atac. Ea poate fi executată de pe
loc sau din deplasare
Aruncarea de pe loc poate fi folosită în orice fază a jocului, cu o mai mare incidenţă
în momentele fixe, la aruncările de la 7m şi de la 9m.
În cazul aruncării de la 7m, jucătorul desemnat pentru aceasta, ţinând mingea cu
ambele mâini, se va aşeza cu ambele tălpi la 10-15 cm în faţa liniei de la 7m. Prin ducerea
mingii în urmă, deasupra umărului cu braţul de aruncare şi a piciorului de pe partea braţului
de aruncare înspre înapoi (semifandare), jucătorul este gata de aruncare. În tot acest timp
atacantul care are privirea îndreptată spre braţele şi mai ales picioarele portarului, poate
simula (sau nu) o aruncare pentru a sesiza intenţia imediată a portarului, urmând ca apoi să
execute cu maximum de viteză (la nivelul braţului cu mingea) aruncarea la poartă.

Aruncările din deplasare pot fi:


1 Aruncări cu sprijin pe sol:
− din alergare –aceasta având ca scop principal surprinderea portarului advers şi,
executându-se de regulă, având înainte piciorul de aceeaşi parte cu braţul de aruncare
(asemănător cu pasa din alergare).
− cu paşi încrucişaţi (sau adăugaţi)-jucătorul prinde mingea având piciorul drept
înainte, păşeşte cu piciorul stâng (oblic spre stânga sau spre dreapta), apoi cu dreptul,
30

încrucişând picioarele (înapoi, respectiv, înainte) simultan cu ducerea mingii cu ambele


mâini înspre înapoi şi cu răsucirea trunchiului. Al treilea pas poate fi făcut spre dreapta (la
dreptaci) şi, în funcţie de înălţimea la care se află braţul de aruncare avem:
- aruncare pe la capul apărătorului
- aruncare pe la şold
- aruncare pe la genunchi (fig. 17)

Fig. 17 Aruncare pe la genunchi


- dacă al treilea pas se face spre stânga (la dreptaci) şi trunchiul este răsucit
spre dreapta şi îndoit spre stânga (cu pieptul în sus) se execută aruncare cu evitare.
Toate aceste aruncări pot fi precedate de un pas sărit, (de pe piciorul stâng la
dreptaci) sau un pas săltat (pe piciorul drept)
2.Aruncarea din săritură reprezintă procedeul de aruncare cu cel mai mare procent
de utilizare în jocul de handbal, fiind prezent în toate cele patru faze ale atacului.
Jucătorul cu mingea ţinută în ambele mâini în dreptul pieptului execută paşii de elan
(unul, doi sau trei), ultimul pas fiind executat cu flexia mai mare a genunchiului, rularea mai
accentuată pe talpă (dinspre călcâi, talpă, vârf). Momentul bătăii şi desprinderii va marca
ducerea energică a mingii cu ambele mâini deasupra umărului de aruncare şi a piciorului
drept îndoit din articulaţia genunchiului înspre înapoi, astfel că, încă de pe parcursul
ascendent al zborului jucătorul se află în poziţia cea mai favorabilă aruncării - cu toată
partea stângă a corpului (la dreptaci) înainte şi partea dreaptă înapoi (fig. 18).

Fig. 18 Aruncarea din săritură


Se pot face unele diferenţieri între aruncările de la semicerc şi cele de la distanţă.
Astfel, la aruncările de la semicerc elanul va avea ca scop obţinerea unui unghi
favorabil, deci săritura va fi mai lungă.
În funcţie de locul de aruncare se poate executa aruncare din săritură cu ducerea
braţului în lateral sau cu evitare, ambele procedee fiind, de regulă urmate de plonjon şi sunt
specifice jucătorilor extreme.
La aruncările cu ducerea braţului în lateral, trunchiul se îndoaie mult spre partea
braţului de aruncare şi se răsuceşte mult (axa umerilor paralelă cu linia de poartă), umărul
stâng (la dreptaci) este mai ridicat, iar genunchiul îndoit al piciorului drept este dus înainte.
După aruncare, executată cu puţin înainte de aterizare (din cădere), jucătorul atinge solul cu
31

piciorul drept (sau cu ambele picioare) după care urmează o rulare (sau rostogolire) pe spate
sau peste umărul braţului de aruncare.
La aruncările prin evitare jucătorul are trunchiul mult îndoit spre partea stângă (la
dreptaci) şi răsucit spre dreapta (cu pieptul în sus), axa umerilor fiind paralelă cu linia de
poartă, cu umărul drept mai sus decât umărul stâng.
Aruncările din săritură de la distanţă au ca scop înscrierea de puncte prin depăşirea
în înălţime (pe verticală) a blocajului advers sau printre apărătorii care încearcă să blocheze
aruncările pe deasupra lor
La aceste aruncări ,săritura va fi mai mult înaltă, deci ultimul pas al elanului va fi mai
lung, aruncarea executându-se, de obicei din punctul cel mai înalt.

Blocarea aruncărilor. Apărătorii au sarcina de a acoperi (cu întreg corpul, cu


braţele şi picioarele) o parte (un colţ ) al porţii, interpunându-se între mingea trimisă de
atacanţi şi poarta proprie. Desigur, acest procedeu poate fi folosit numai dacă apărătorul se
află între atacant şi poarta proprie (la aruncările de la distanţă).
Blocarea aruncărilor înalte. Dacă traiectoria mingii este mai înaltă, apărătorul poate
să facă şi o săritură cu braţele ridicate şi degetele desfăcute. Săritura se face cât mai sus şi
spre înapoi dacă atacantul sare foarte înalt şi traiectoria mingii este descendentă.(fig. 19)

Fig. 19 Blocarea aruncărilor înalte

Blocarea aruncărilor laterale. Apărătorul îndreaptă ambele braţe întinse în direcţia


mingii, având braţul depărtat de minge prin faţa capului, iar celălalt braţ, lateral, pe direcţia
mingii. În acelaşi timp, piciorul de pe partea aruncării se deplasează lateral.
Blocarea aruncărilor joase. Acest procedeu opreşte traiectoria mingilor aruncate pe
la şold sau pe la genunchi. Pentru aceasta, apărătorul execută o fandare, îndreptând şi braţul
de pe aceeaşi parte spre traiectoria mingii.
Ap1. Elevii în şiruri câte unul. Cei din faţă au o minge şi încearcă să o arunce
într-un cerc aşezat la o distanţă şi înălţime accesibilă (care pot fi modificată).
Ap2. Idem Ap1, elevii încearcă să doboare diferite obiecte (conuri, sticle de plastic,
cutii, etc), aşezate pe o bancă de gimnastică la o distanţă accesibilă.
Ap3. Elevii repartizaţi în câte două echipe de câte 4-5, deoparte şi de alta a unei
bănci de gimnastică, la 10-15m distanţă de aceasta. Pe bancă se află 4-5 mingi medicinale
32

pe care elevii încearcă să le doboare de pe bancă. Câştigătoare va fi echipa care doboară mai
multe mingi.
Ap4. Elevii pe perechi, fiecare aflându-se în faţa unei bănci de gimnastică. Distanţa
dintre cei doi este de 10-15m ăi fiecare elev încearcă să atingă cu mingea banca
adversarului.
Ap5. Elevii formează două echipe egale numeric şi având un număr egal de mingi.
Echipele sunt aşezate în cele două jumătăţi de teren, având o linie de aruncare la 8-10m de
mijlocul sălii unde se află o minge mai mare şi mai uşoară pe care fiecare echipă încearcă să
o ducă, prin aruncări, în terenul celeilalte echipe (fig. 20).

Fig. 20 Joc de aruncare la ţintă

Ap6. “Apărătorul cetăţii”. Elevii în grupe de câte 7-8 împărţiţi astfel: 4-5 atacanţi
aşezaţi în cerc pasează între ei şi încearcă să lovească un obiect apărat de 2-3 apărători.
Atacanţii nu au voie să se apropie de ţintă mai mult de cât permite un cerc trasat pe sol (fig.
21).

Fig. 21 „Apărătorul cetăţii”

Ap7. Elevii aşezaţi în şiruri de câte unul, la 11-13m de poartă. Primul are o minge pe
care o pasează unui elev plasat la 2-3m oblic-înainte, aleargă, primeşte mingea şi o aruncă la
poartă prin procedeul cerut (preferat).
Ap8. Idem Ap7, elevii execută aruncare din săritură cu bătaie pe o linie trasată pe sol
sau pe o bancă de gimnastică.
Ap9. Idem Ap7, cu aruncări executate peste (pe lângă) un apărător pasiv (un elev
care stă cu braţele sus.
Ap10. Elevii pe perechi la distanţă de 4-5m între ei la linia de poartă. Prima pereche
are o minge şi execută pase în doi din alergare spre poarta adversă, urmând ca unul dintre ei
să arunce prin procedeul cerut.
Ap11. Idem Ap7, cu aruncări executate peste (pe lângă) un apărător pasiv (un elev
care stă cu braţele sus.
33

IV.7. Depăşirea. Acest element tehnic cu un bogat conţinut tactic presupune două
momente succesive:
-fenta (mişcarea înşelătoare)
-pătrunderea
Fentele (mişcările înşelătoare) sunt mişcări făcute de un jucător cu corpul sau cu
segmentele lui, cu şi fără minge, de pe loc sau din deplasare, cu scopul de a induce în
eroare pe adversari, de a-şi crea culoare spre poartă.
Vom prezenta numai acele fente care pot fi utilizate cu eficienţă în lecţiile de
educaţie fizică şi care constituie baza de plecare pentru însuşirea tuturor celorlalte.
Mişcările înşelătoare pot fi cu minge sau fără minge. Cele fără minge se învaţă atât la
mişcarea în teren cât şi la acţiunea tactică individuală de demarcaj.
În învăţarea fentelor cu minge trebuie să se ţină seama de regulile paşi şi dublu
dribling. Cele mai folosite fente în handbalul din şcoală sunt:
- schimbarea simplă de direcţie (fig. 22): jucătorul se îndreaptă în viteză spre un
culoar din apărarea adversă pregătit fiind să primească mingea de la un coechipier (privirea
şi braţele îndreptate spre cel cu mingea). În momentul prinderii mingii (atingerii mingii)
acesta se opreşte brusc şi, schimbând direcţia, se îndreaptă în viteză spre un alt culoar. De
obicei, se începe cu oprirea pe piciorul opus braţului de aruncare (stângul la dreptaci),
jucătorul va mai face doi paşi pe noua direcţie (dreapta), după care este nevoit să arunce, să
paseze sau să facă dribling.

Fig. 22 Schimbare simplă de direcţie

- schimbarea dublă de direcţie (fig. 23) presupune o acţiune de pătrundere identică


celei descrise mai sus, numai că atacantul după ce a executat pătrunderea, a intrat în posesia
mingii făcând şi oprirea (stânga),a făcut un pas în direcţia opusă (dreapta),se opreşte brusc
din nou pentru a pătrunde în final prin culoarul atacat la începutul acţiunii.

Fig. 23 Schimbare dublă de direcţie

De regulă, atacantul execută toate aceste acţiuni cu faţa la poartă; în acest caz,
oprirea va fi executată pe piciorul de pe partea pătrunderii (spre stânga pe piciorul stâng şi
spre dreapta pe piciorul drept). Dacă apărătorul se opreşte pe piciorul opus părţii de
34

pătrundere, el va executa mai întâi o piruetă (întoarcere 360°) şi apoi va pleca pe noua
direcţie.
- Depăşirea cu trecerea braţului peste apărător (fig. 24) este accesibilă la clasele
mai mari şi numai elevilor mai avansaţi, fiind un procedeu mai pretenţios. Jucătorul,
(dreptaci) se opreşte din pătrunderea spre dreapta pe piciorul drept, odată cu prinderea
mingii în faţa apărătorului direct, duce mâna stângă înainte, fixând-o pe omoplatul drept al
apărătorului, după care execută o săritură uşoară spre stânga cu piciorul stâng odată cu
rotarea rapidă de la dreapta spre stânga a braţului cu mingea, peste apărător, având ca sprijin
mâna stângă fixată pe acesta. Atacantul va ateriza pe piciorul stâng, va continua pătrunderea
cu unul sau doi paşi şi va arunca la poartă

Fig. 24 Depăşirea cu trecerea braţului peste apărător

- Fenta de pasă (simularea unei pase) care poate fi urmată de:


-o altă pasă
-aruncare la poartă
-depăşire
Toate acestea putând fi precedate de un dribling.
- Fenta de aruncare care poate fi urmată de:
-o pasă
-aruncare prin alt procedeu
-depăşire individuală

Pătrunderea – element de tactică individuală ce constă într-o formă a mişcării în


teren (alergarea de viteză) spre un culoar către poarta adversă. Are două faze: alergarea
înainte de prinderea mingii (fără minge) şi pătrunderea cu minge.
Anumite deplasări ale atacanţilor spre poarta adversă precum şi transformarea unui
jucător de la 9m în jucător de semicerc sunt tot pătrunderi, deşi jucătorii respectivi nu
primesc mingea în traseul lor spre poartă.
Acest element al tacticii individuale în atac presupune o bună stăpânire a elementelor
tehnice de deplasare în teren şi prinderea mingii venită din lateral
Închiderea culoarului de pătrundere ca element al tacticii individuale în apărare
reprezintă tot o formă de deplasare în teren prin care apărătorul se plasează pe direcţia de
deplasare a atacantului împiedicându-l să arunce la poartă. Mişcarea rapidă şi un echilibru
ferm pe picioare al apărătorului pot duce la sancţionarea atacantului cu fault în atac (intrare
forţată).

Contracararea depăşirii
La toate acţiunile individuale ale atacantului, apărătorul trebuie să aibă braţele
ridicate deasupra nivelului umărului.
35

Dacă se încearcă o aruncare de la distanţă, aceasta este cea mai bună poziţie pentru a
efectua blocarea aruncării.
Dacă atacantul (dreptaci) se apropie mai mult de poartă, apărătorul trebuie ia contact
cu el, să-l stânjenească, apăsând braţul său stâng pe braţul de aruncare al atacantului, în timp
ce braţul drept se apără la braţul stâng (cu cotul îndoit) al atacantului. Prin această apăsare
energică, braţul cu mingea va fi coborât aproape pe lângă corp, acum apărătorul încercând
să-i smulgă mingea cu ambele mâini. Este bine ca după acest moment, apărătorul să ridice
braţele (ca în poziţia iniţială) pentru a nu persista într-un fault care poate duce la eliminarea
sa din joc.
Dp1. Elevii pe perechi, cu faţa spre teren, unul în spatele celuilalt. Primul aleargă cu
schimbări de direcţie, încercând să se „desprindă” de urmăritorul său.
Dp2. Acelaşi exerciţiu, elevii fiind aşezaţi faţă în faţă. Cel cu spatele spre teren
încearcă să se plaseze între atacantul său şi o suprafaţă delimitată pe peretele spre care se
deplasează.
Dp3. Idem Dp1 sau Dp2, atacantul având o minge în dribling.
Dp4. Cinci-şase elevi formează un şir ţinându-se cu mâinile de şoldul celui din faţă.
Primul încearcă să-l atingă pe ultimul din coloană („ Şarpele îşi prinde coada”). (fig. 25).

Fig. 25 „Şarpele îşi prinde coada”


Dp5. Aceeaşi aşezare a elevilor, dar un elev se află faţă-n faţă cu primul din coloană
şi încearcă să-l atingă pe ultimul din coloană („Lupul şi oile”). (fig. 26)

Fig. 26 „Lupul şi oile”

Dp6. Elevii perechi având între ei suprafaţa unui cerc, pătrat, dreptunghi, etc. Unul
trebuie să-l prindă pe celălalt fără să atingă suprafaţa respectivă („Prinsa în jurul
covorului”). (fig. 27)
36

Fig. 27 „Prinsa în jurul covorului”

Dp7. Elevii în coloană câte unul. În faţa lor sunt trasate două linii paralele la distanţă
de trei-patru metrii între ele. Pe una din linii sunt aşezate şase-şapte mingi la o distanţă de
trei-patru metri între ele. Primul elev trebuie să ia fiecare minge şi să o aşeze pe linia
alăturată, următorul ducând fiecare minge în poziţia iniţială ş.a.m.d.. Totul se execută în
maximum de viteză (fig.28).

Fig. 28 Transport de mingi

Dp8. Elevii în coloană câte unul, profesorul sau un alt elev în faţa lor la 8-9 m de
poartă. Fiecare elev pasează profesorului, aleargă spre culoarul din stânga sa şi odată cu
prinderea mingii se opreşte pe piciorul stâng, pleacă spre culoarul din dreapta sa şi aruncă la
poarta prin procedeul preferat. Pentru stângaci, primul culoar va fi cel din dreapta şi
aruncarea se va face după o pătrundere pe culoarul din stânga.
Dp9. Idem Dp8 cu pasă primită din lateral şi schimbarea de direcţie executată la un
jalon (fig. 29).

Fig. 29 Aruncare la poartă precedată de primirea mingii şi schimbare simplă de


direcţie

Dp10. Idem Dp8 cu un apărător semiactiv (care nu foloseşte braţele). Între prima
schimbare de direcţie şi aruncare, atacantul poate executa şi dribling numai pentru a evita
„paşii” sau „faultul în atac”.
Dp11. Idem Dp8, atacantul executând o schimbare dublă de direcţie (stânga-dreapta-
stânga), după prinderea mingii. După ce s-a însuşit mecanismul de bază al deprinderii, se va
folosi un apărător semiactiv, apoi un apărător activ la depăşirile cu schimbare simplă/dublă
de direcţie.
37

IV.8. Elemente de tehnică specifice jucătorului pivot


În faza a IV-a a atacului, jucătorul specializat pe postul de pivot are sarcini legate de
a facilita pătrunderea spre poartă a coechipierilor (plasându-se lateral faţă de apărători), de a
înlesni aruncarea la poartă a jucătorilor de la 9m (plasându-se în data apărătorilor, întârziind
ieşirea acestora) şi de a se demarca în spaţiile libere rămase prin deplasările pe care sunt
nevoiţi să le facă apărătorii.
Poziţia fundamentală a jucătorului pivot este conformă cu scopul urmărit: picioarele
mult depărtate cu genunchii îndoiţi, trunchiul mult aplecat înainte, braţele ridicate deasupra
nivelului umerilor, uşor îndoite în articulaţia cotului şi orientate în permanenţă în direcţia
mingii.
În cazul plasamentului lateral faţă de apărător (cel mai frecvent), pivotul va avea un
picior la semicerc şi celălalt orientat spre linia de la 9m, la o distanţă cât mai mare, bazinul
fixând în permanenţă şoldul apărătorului, umerii şi braţele fiind cât mai depărtate de
apărător, prin aplecarea trunchiului înainte. Poziţia mult depărtată a picioarelor conferă
pivotului o mai bună stabilitate, întârziind în acelaşi timp apărătorul care trebuie să-l
ocolească.
Prinderea mingii din această poziţie este urmată obligatoriu de o coborâre rapidă a
centrului de greutate (îndoirea genunchilor), ducerea spre semicerc a braţului de pe partea
piciorului plasat la semicerc (stângul spre stânga şi dreptul spre dreapta), trecându-l astfel pe
apărător în spatele său şi obţinând prim-plan spre poartă.
Prinderea mingii de către pivotul plasat în faţa apărătorului necesită de asemenea o
coborâre rapidă a centrului de greutate însoţită de o mişcare înşelătoare (spre stânga sau
spre dreapta) pentru a-l determina pe apărător să se deplaseze, iar pivotul va folosi spaţiul
rămas, obţinând prim-planul spre poartă prin punerea piciorului la semicerc şi ducerea
braţului pe culoarul respectiv.
În jocul de handbal sunt cunoscute patru variante de “paşi ai pivotului” prin care
acesta poate ajunge în poziţie de aruncare la poartă (pasul 1, 2 ,3 şi 4). Pentru acest nivel
considerăm suficient, dar necesar ca pivotul să poată arunca la poartă pătrunzând atât spre
stânga cât şi spre dreapta.
Aruncarea la poartă de la semicerc trebuie executată foarte repede şi, de cele mai
multe ori, din poziţii incomode. Din acest motiv, toţi jucătorii trebuie să cunoască aruncarea
cu (din) plonjon. Astfel, în funcţie de locul de aterizare a jucătorului faţă de suprafaţa de
sprijin (pe un picior sau pe ambele picioare) poate fi:
− plonjon înainte rostogolit sau prin cădere;
− plonjon lateral rostogolit peste umărul braţului de aruncare;
− plonjon cu rulare pe spate sau cu rostogolire înapoi;
− plonjon sărit –după o aruncare din săritură urmată de aterizare prin rulare
pe spate spre braţul de aruncare, după atenuarea şocului cu braţele.
Blocajul reprezintă o acţiune de tactică colectivă în atac prin care un jucător în atac,
prin plasamentul său lateral faţă de un apărător, favorizează pătrunderea spre poartă a unui
coechipier. Blocajele ca şi plonjoanele sunt mai des executate de pivoţi, dar trebuiesc
cunoscute de toţi jucătorii deoarece, în timpul jocului ,oricare poate ajunge în situaţia de
jucător de semicerc.(vezi plasamentul lateral al pivotului).
Contracararea blocajului de către apărători se face printr-o poziţie fundamentală
mai joasă şi printr-o continuă mişcare de ocolire a jucătorului care execută blocajul.
Plasamentul apărătorului este foarte important în acest caz şi poate fi realizat cu succes
38

numai dacă apărătorii au o bună pregătire fizică, o experienţă de joc (capacitate de


anticipaţie) suficient de mare.
În general, în cadrul sistemelor de apărare mai retrase, este prioritar plasamentul
între atacantul direct şi poartă, apărătorul evitând, cu orice preţ, să facă marcaj din lateral la
pivot şi se va plasa ori în faţa sa, ori în spatele său.
În sistemele de apărare mai avansate, prioritar va fi plasamentul între atacant şi
minge, apărătorul având nevoie să acopere un spaţiu mare într-un timp foarte scurt, va
încerca să evite marcajul la pivot din faţă sau din spatele acestuia.
Pv1. Elevii câte trei la o minge, doi pe margini şi un elev în poziţie fundamentală de
pivot, la mijloc. Acesta din urmă primeşte mingea de la unul din elevi, simulează o
întoarcere şi o aruncare la poartă, apoi pasează celuilalt elev şi exerciţiul se reia.
Pv2. Idem Pv1, pasele fiind date şi cu pământul, lateral, sus, jos. După prinderea
mingii, pivotul execută o coborâre a centrului de greutate şi o schimbare a centrului de
greutate de pe un picior pe celălalt.
Pv3. Idem Pv2, cu apărător semiactiv (care încearcă să intercepteze mingea).
Pv4. Idem Pv3, cu aruncare la poartă şi cu apărător activ.
Pv5. Profesorul (sau un elev) cu două mingi la zece metri de poartă. Doi elevi la
semicerc încearcă să prindă şi, în acelaşi timp, să-şi incomodeze partenerul în prinderea
mingii pasată de profesor. Cel care prinde mingea încearcă să se întoarcă şi să arunce la
poartă, iar celălalt va deveni apărător.

IV.9. Elemente de tehnică specifice jucătorului portar


Cele mai multe elemente din tehnica portarului sunt specifice fazei de apărare,
portarul fiind mai rar folosit (până acum) în faza de atac. Aceste elemente sunt:
− poziţia fundamentală şi plasamentul
− deplasările în spaţiul de poartă (şi în teren)
− respingerea (sau prinderea) mingii
− mişcările înşelătoare
− recuperarea şi degajarea mingii
IV.9.1. Poziţia fundamentală a portarului de handbal reprezintă o necesitate,
facilitând executarea altor procedee tehnice prin care portarul se interpune (cu corpul şi
segmentele sale) pe traiectoria aruncărilor expediate de adversari spre poarta sa.
Poziţia fundamentală a portarului se aseamănă cu cea a apărătorului şi în funcţie de
înălţimea de la care vine aruncarea, poate fi: înaltă, medie sau joasă.
Picioarele au vârfurile orientate spre exteriorul bazei de susţinere, greutatea mai mult
pe partea interioară a tălpii, genunchii, de asemenea, orientaţi în afară şi uşor flexaţi, braţele
ridicate în lateral şi îndoite din articulaţia cotului (fig. 30).

Fig. 30 Poziţia fundamentală a portarului


39

Dacă unghiul din care se aruncă este mai mic de 25°-30°, portarul se plasează lipit de
bara verticală de pe partea aruncării, cu braţul din colţul scurt ridicat în prelungirea
trunchiului, antebraţul deasupra capului şi mâna coborâtă spre umăr; celălalt braţ semiflexat
este dus în lateral mai sus sau mai jos, în funcţie de braţul de aruncare al extremei.
Trunchiul este drept, genunchii uşor flexaţi, iar greutatea va fi pe piciorul de lângă bară,
celălalt picior fiind liber să penduleze ca şi braţul de pe acea parte (fig. 31).

Fig. 31 Poziţia fundamentală pentru aruncări din


extreme

IV.9.2. Plasamentul portarului va ţine seama în primul rând de distanţa de la care se


aruncă şi de existenţa apărătorilor între portar şi atacantul care va arunca.
Astfel, la aruncările de la distanţă, portarii se plasează la maxim 1m de linia porţii, în
timp ce la aruncările de la semicerc vor ieşi până la 3-4m
Atât poziţia fundamentală cât şi plasamentul se adoptă în funcţie de talia (înălţimea)
portarului, calităţile motrice (viteza de reacţie şi de deplasare), de nivelul de însuşire a
procedeelor tehnice şi experienţa acestuia precum şi de calităţile psihice (curaj, motivaţie).

IV.9.3. Deplasările în poartă şi în semicerc pot avea scopul de a realiza un


plasament optim în funcţie de situaţia de aruncare sau de a recupera mingile respinse
(blocate, deviate) de către apărători pentru a le repune rapid în joc.
Deplasările în poartă se realizează prin paşi adăugaţi când mingea circulă la distanţă
mai mare de poartă, prin paşi mărunţi, dar foarte rapizi (tropotiţi), pentru a realiza
plasamentul la aruncările de la semicerc (ieşiri pentru a închide unghiul)

IV.9.4. Apărarea aruncărilor se realizează prin:


− prinderea mingii
− respingerea mingii
− plonjonul
Prinderea mingii este utilizată de portar îndeosebi pentru recuperarea şi repunerea
mingii în joc şi mai puţin pentru a apăra aruncările. Pot fi utilizate toate procedeele de
prindere descrise la tehnica jucătorilor de câmp.
Respingerea mingii este cel mai frecvent utilizată. Pentru a apăra aruncările de la
distanţă respingerea se poate face astfel (fig. 32):
− cu ambele mâini de la piept;
− cu ambele mâini, prin fandare la colţurile de sus ale porţii;
− cu o mână, sau cu braţul, prin fandare, lateral la semiînălţime;
− cu braţul şi piciorul, prin fandare, la colţurile de jos ale porţii;
40

− cu orice altă parte a corpului (pieptul, umărul, şoldul, coapsa, genunchiul,


capul) în funcţie de situaţia de joc.

Fig. 32 Respingerea mingilor

Pentru apăra aruncările de la semicerc portarul poate utiliza următoarele procedee de


respingere a mingii:
- cu braţul, prin ducerea rapidă a braţelor întinse prin lateral, de sus în jos sau de
jos în sus (“desfacerea braţelor în evantai”);
- cu piciorul, prin balans lateral (braţele rămân în poziţie fundamentală);
- cu piciorul şi braţul de aceeaşi parte, prin balans cu ambele segmente;
- cu piciorul de sprijin, prin săritură, când celălalt picior face balans.
41

Aceste procedee vor fi prezentate odată cu mijloacele prin care propunem însuşirea
şi perfecţionarea lor.
Plonjonul este folosit atât la aruncările de la semicerc cât şi la cele de la distanţă
atunci când portarul nu mai are altă soluţie pentru a evita golul (mingi deviate de apărători,
centrul de greutate incorect repartizat) sau când, în urma executării altor procedee, nu-şi
mai poate menţine echilibrul pentru a rămâne pe picioare.
Mişcările înşelătoare sunt mai puţin prezente la această categorie de practicanţi.
Totuşi, unii elevi cu calităţi bune pentru acest post, pot simula plecarea într-o direcţie,
“oferind “ atacantului partea opusă, apoi revenind rapid şi parând aruncarea.
Pt1. Un elev se află în faţa a două obstacole (ladă, capră de gimnastică, etc) pe care
se află ţintele (cutii, mingi, sticle de plastic, etc). Aruncătorii încearcă să doboare ţintele
apărate de portar.
Pt2. Doi elevi faţă-n faţă execută „în oglindă”, deplasări în poziţie fundamentală,
schimbări de direcţie, ridicări/coborâri rapide de braţe, ghemuiri, sărituri.
Pt3. Doi elevi cu faţa la un perete, la o distanţă de 2m, respectiv 8m de acesta. Cel
care se află la 8m de perete are o minge pe care o va arunca deasupra unei linii trasate pe
perete, celălalt va încerca să o prindă înainte ca aceasta să atingă solul.
Pt4. Idem Pt2, elevii în poartă, execută fandări jos/sus.
Pt5. Doi elevi faţă-n faţă, lângă barele porţii de handbal îşi transmit mingea cu
piciorul de la unul la celălalt, fiecare încercând să introducă mingea în poartă prin colţul în
care se află, în timp ce un al treilea se deplasează în poziţie fundamentală între minge şi
linia de poartă, opunându-se celor doi.
Pt6. Elevii pe două şiruri: Is şi Id, fiecare cu o minge în mână. Cei de pe Is execută
aruncări de la semicerc (fără boltă) – portarul iese cât mai mult pentru a închide unghiul –
apoi cei de pe Id aruncă de la 9m – portarul se retrage la 1m de linia porţii şi apără prin
fandare.
Pt7. Idem Pt6. Elevii ambelor şiruri aruncă în colţul scurt.
Pt8. Elevii ca la Pp10 execută pase în pătrundere. Portarul se deplasează cu paşi
adăugaţi, astfel încât să fie gata să apere aruncarea de pe orice post unde se află jucător cu
minge. Pasele pot fi transmise din om în om sau peste un post apropiat, cu schimbarea
surprinzătoare a sensului de pasare.
42

V. Elemente de tactică individuală

V.1 Demarcajul - este acţiunea prin care un atacant încearcă să scape de sub
supravegherea adversarului direct pentru a finaliza sau a contribui la realizarea unei situaţii
favorabile pentru coechipieri.
− demarcajul direct se realizează prin folosirea în scop tactic a procedeelor tehnice
de mişcare în teren , a mişcărilor înşelătoare (porniri, opriri, schimbări de direcţie), atacantul
desprinzându-se de adversarul direct prin propriile acţiuni.
− demarcajul indirect care se realizează prin acţiunea celorlalţi atacanţi, care atrag
către ei mai mulţi apărători, un jucător rămânând liber pentru câteva clipe.

V.2 Marcajul
Este acţiunea tactică individuală în apărare prin care apărătorul supraveghează
atacantul direct pentru a-l împiedica să intre în posesia mingii şi apoi:
− să arunce
− să angajeze
− să depăşească
În cadrul unor sisteme de apărare agresive apărătorul încearcă să-l jeneze pe atacant
la prinderea mingii şi la pasarea acesteia.
După scopul tactic urmărit de apărător, există trei feluri de marcaj:
− la supraveghere, specific apărărilor în zonă în cadrul cărora jucătorul în
apărare contracarează cele trei acţiuni importante ale atacantului direct – aruncare,
angajare, depăşire. Pentru aceasta el se va plasa între atacant şi poarta proprie. La
acest gen de marcaj, distanţa dintre apărător şi atacant este mai mare de 1m.
− strâns, caracteristic apărării “om la om”, apărătorul menţinându-se foarte
aproape de atacantul direct, uneori existând contact direct între ei. Scopul acestui tip
de marcaj este de a-l împiedica pe atacant să primească mingea, sau dacă a primit-o,
43

să nu paseze în condiţii optime (nestânjenit).Este indicat ca apărătorul să se plaseze


pe partea braţului de aruncare a atacantului.
− la intercepţie, în cadrul căruia apărătorul lasă un spaţiu oarecare între el şi
atacantul direct, lăsând impresia că acesta poate primi mingea (este demarcat), pentru
ca apoi, printr-o deplasare rapidă, premeditată, să apară între adversar şi minge,
realizând intercepţia şi intrând în posesia mingii sau întrerupând construcţia atacului
advers.
Pentru însuşirea marcajului şi a demarcajului pot fi utilizate toate mijloacele
prezentate la elementul mişcare în teren, Dp1, Dp2. Cel mai utilizat mijloc pentru însuşirea
acestui element de tactică colectivă este jocul „Cine pasează mai mult mingea”. Două
echipe numeric egale, formate din câte 2-5 elevi, pe o suprafaţă delimitată; Echipa în
posesia mingii va încerca să facă un număr cât mai mare de pase într-o serie neîntreruptă
(fără ca adversarii să intre în posesia mingii) în timp ce adversarii execută marcaj strâns şi
încearcă să intercepteze mingea. Odată reuşit acest lucru vor încerca să realizeze o serie de
pase cât mai lungă. Învingătoare va fi echipa care a realizat seria cu cel mai mare număr de
pase.

VI. Elemente de tactică colectivă în atac şi apărare

VI.1. Posturile jucătorilor în atac şi apărare


Indiferent de concepţia de joc pe care o adoptă o echipă, posturile atacanţilor şi ale
apărătorilor sunt următoarele:
În atac
− doi jucători extreme (stânga şi dreapta) care ocupă zona laterală a atacului pe
partea respectivă
− doi jucători interi (stânga şi dreapta) care ocupă spaţiul dintre zona extremei şi
cea a centrului
− un jucător centru, în zona centrală, şi un jucător pivot, sau
− doi jucători pivoţi care se vor plasa între apărători, de regulă, fiecare pe câte o
parte a atacului, în funcţie de sistemul de atac adoptat.
În apărare avem următoarele posturi:
− doi apărători laterali (la extreme)
− doi apărători intermediari (la interi sau pivoţi)
− doi apărători centrali care pot fi plasaţi unul lângă altul (fig. 33) sau
− un apărător central avansat şi un central retras, în funcţie de sistemul de apărare
adoptat (fig. 34).

Fig. 33 Posturile de joc în apărare


44

Fig. 34 Posturile de joc în apărare cu un apărător central avansat

Jucătorul portar are un rol foarte important în faza de apărare şi este mai puţin
folosit în faza de atac, deşi în anumite situaţii este indicat să participe şi el la această fază.

VI.2. Faza I atacului (contraatacul) - Faza I apărării (replierea)


Contraatacul reprezintă trecerea rapidă a unei echipe din apărare în atac, ca urmare a
pierderii posesiei mingii de către echipa adversă.
Dacă este bine pregătit şi realizat, contraatacul duce la înscrierea de puncte cu mai
mare uşurinţă, deoarece elimină lupta cu apărătorii.
După numărul de jucători care participă, contraatacul poate fi:
-direct
-cu intermediar (fig. 35)

Fig. 35 Contraatac cu intermediar şi un vârf

şi fiecare dintre acestea poate fi:


-cu un vârf
-cu două vârfuri
Pentru ca jucătorii unei echipe să poată realiza cu succes această fază a jocului, ei
trebuie să cunoască:
− recuperarea rapidă a mingii (de către portar sau alt jucător)
− startul rapid şi alergarea de viteză
− degajarea sau pasarea mingii
− prinderea mingii venite din urmă
− driblingul
− aruncarea la poartă
Cele mai multe echipe folosesc ca va vârfuri de contraatac extremele care trebuie să
aibă o foarte bună viteză şi sunt folosite ca apărători laterali sau ca apărători avansaţi cu
diferite sarcini speciale, printre care şi aceea de pleca foarte rapid pe contraatac. Traseul pe
care îl urmează vârful de contraatac trebuie să fie cât mai aproape de linia de margine până
45

la primirea mingii, urmând ca după aceea să pătrundă cât mai mult spre axa longitudinală a
terenului.
Intermediarii de obicei sunt jucătorii interi care ocupă posturi de apărători centrali
sau intermediari. Odată cu pierderea mingii de către adversari, aceştia se deplasează lateral
pentru a primi mingea sau pentru a recupera, acoperind şi zona apărătorului lateral dacă
acesta a plecat anticipat ca vârf de contraatac
La această vârstă, se recomandă cu precădere contraatacul cu intermediar, datorită
dificultăţilor legate de pasa la distanţă mare.
Replierea reprezintă trecerea rapidă din atac în apărare a jucătorilor care au pierdut
posesia mingii, încercând, prin mijloace regulamentare, să-i împiedice pe adversari să
înscrie. Pentru a reuşi cu succes această fază, jucătorii trebuie să cunoască:
− oprirea (întârzierea) lansării contraatacului
− marcajul vârfurilor de contraatac
− intercepţia mingii
− scoaterea mingii din dribling

VI.3. Faza a II-a atacului (contraatacul susţinut) –Faza a II- a apărării (zona
temporară).
Faza a II-a atacului (contraatacul susţinut) are loc numai dacă vârfurile de
contraatac nu au putut primi mingea sau nu au putut arunca la poartă (faza –I-).În astfel de
situaţii, jucătorii din “ valul doi” (intermediarii) trec şi ei în jumătatea adversă de teren prin
pase în mare viteză, încercând să surprindă apărătorii adverşi nerepliaţi şi să fructifice
situaţia temporară de superioritate numerică într-o anumită zonă a apărării, prin aruncări de
la distanţă (beneficiind de elan şi lipsa de marcaj), prin pătrunderi în culoarele mari dintre
apărători, prin angajări ale jucătorilor de la semicerc.
În timp ce trec în terenul advers, atacanţii pot face diferite schimburi de locuri între
ei, pentru a-i deruta pe apărători.
Faza a II-a apărării (zona temporară) constă în trecerea rapidă în terenul de apărare
a tuturor jucătorilor care se alătură celor care s-au repliat primii cu vârfurile de contraatac.
Apărătorii vor ocupa “temporar” mai întâi zonele din centrul apărării şi apoi cele dinspre
margini, în funcţie de acţiunile atacanţilor, urmând ca, într-un moment de întrerupere a
jocului sau când nu există nici un pericol de a primi gol, apărătorii să-şi ocupe posturile lor
de bază în cadrul sistemului de apărare (faza a III-a).

VI.4. Faza a III- a atacului (organizarea) - Faza a III-a apărării (organizarea).


Această fază a jocului aproape că nu mai există în handbalul modern, echipele trecând foarte
repede de la atacul susţinut la atacul organizat (faza a IV-a) şi respectiv, de la zona
temporară la apărarea în sistem.
Dacă echipa în atac a constatat că nu mai sunt şanse de a înscrie după faza I şi a II-a,
se trece la ocuparea posturilor de specializare, timp în care apărătorii vor face acelaşi lucru.
Trebuie menţionat faptul că, şi în această situaţie se poate înscrie (printr-o angajare
surprinzătoare sau o aruncare a unui jucător nemarcat) dacă apărătorii nu sunt atenţi.

VI.5. Faza a IV-a atacului( atacul în sistem) - Faza a IV-a apărării (apărarea în
sistem)
46

Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare a acţiunilor individuale şi


colective într-un dispozitiv prestabilit
Atacul organizat sau atacul în sistem reprezintă forma cea mai elaborată a atacului În
handbal se cunosc două moduri fundamentale de dispunere a jucătorilor în teren (sisteme de
joc):
− sistemul cu un jucător pivot
− sistemul cu doi jucători pivoţi
În cadrul acestor sisteme există două forme de joc în atac:
− atacul poziţional
− atacul în circulaţie
Fiecare echipă încearcă să adopte acea formă de joc şi acel sistem de joc prin care
poate valorifica la maxim calităţile şi valoarea jucătorilor proprii.

VI.5.1. Sistemul de atac cu un pivot. Jucătorii ocupă posturile în atac ca în fig. 36 şi


vor încerca să găsească breşe în apărarea adversă prin pase cu pătrunderi succesive, blocaje
efectuate de pivot, încrucişări. Acest sistem de atac se utilizează dacă avem un bun
conducător de joc care poate pune în valoare calităţile interilor şi ale pivotului.

Fig. 36 Sistemul de atac cu un pivot

VI.5.2.Sistemul de atac cu doi pivoţi


Presupune infiltrarea la semicerc a unuia din cei cinci jucători ( centrul, unul dintre interi, o
extremă). În această situaţie atacul se desfăşoară fără jucător centru şi are ca scop principal
descongestionarea (desfacerea) jocului în zona centrală a apărării prin transmiterea rapidă a
mingii de pe o parte pe alta a atacului (pase între cei doi interi). Prezenţa celor doi pivoţi la
semicerc îi obligă pe apărători să facă un marcaj atent la aceştia şi să execute cu dificultate
deplasările specifice (în lateral, înainte-înapoi). Folosirea sistemului de atac cu doi pivoţi
este oportună numai dacă echipa se află la un nivel corespunzător de prindere şi pasare şi
dacă cei doi jucători de la 9m au o bună viteză de pătrundere şi cunosc bine procedeele de
angajare a pivoţilor (fig. 37).

Fig. 37 Sistemul de atac cu doi pivoţi


IV.5.3. Sistemul de apărare în zonă 6:0. Dispozitivul iniţial în cadrul acestui sistem
constă în plasarea jucătorilor la linia de 6m: doi apărători laterali (stânga şi dreapta), doi
apărători intermediari (stânga şi dreapta), doi apărători centrali (stânga şi dreapta). Spaţiul
dintre doi apărători alăturaţi este de 2-3 m, ceea ce le permite o largă acoperire a zonei de
47

apărare. Spaţiile mai restrânse dintre apărători, în raport cu alte sisteme de apărare
favorizează realizarea corectă a schimbului de oameni şi reduce culoarele de pătrundere a
adversarilor (fig. 38).

Fig. 38 Sistemul de apărare în zonă 6:0


Dacă un adversar aflat în posesia mingii ameninţă poarta, apărătorul din zona
respectivă iese înspre el, îl atacă pentru a-l împiedica să arunce, să pătrundă sau să angajeze.
Pe locul rămas liber în spatele său se poate infiltra pivotul. Pentru a preveni acest lucru,
apărătorii alăturaţi îl dublează pe cel care a ieşit, închizând acel spaţiu, atât cât pivotul să nu
poată fi angajat. În cazul în care posesorul mingii pasează spre un alt coechipier, apărătorul
ieşit se va retrage cât mai repede oblic –înapoi spre direcţia în care s-a pasat mingea;
apărătorul din zona spre care s-a pasat va ieşi şi se va continua faza de apărare după
aceleaşi reguli.

IV.5.4. Sistemul de apărare în zonă 5+1. În cadrul acestui sistem de apărare, cinci
jucători sunt plasaţi la semicerc (doi apărători laterali, doi apărători intermediari, un apărător
central) şi unul în faţa acestora(„zburător”). Jucătorii de la semicerc au sarcini asemănătoare
cu cele de la sistemul de apărare 6:0. Apărătorul avansat prin plasamentul său, trebuie să
împiedice adversarii cei mai periculoşi să arunce al poartă de la distantă, din zona centrală a
terenului. Prin mişcarea sa laterală împiedică pătrunderea jucătorilor din zona sa de acţiune,
iar prin deplasarea oblică înapoi, închide culoarele de angajare a pivotului şi ajută apărătorii
intermediari când aceştia ies la jucătorul cu minge (fig. 39).

Fig. 39 Sistemul de apărare în zonă 5+1

În cadrul tuturor sistemelor de atac şi de apărare se utilizează diferite combinaţii


tactice, dintre care în educaţia fizică şcolară, se pot însuşi următoarele:

VI.5.5. Încrucişarea este o acţiune desfăşurată între doi sau trei jucători cu scopul
de a-l pune pe unul din ei în situaţie favorabilă de aruncare la poartă. Dacă la acţiune iau
parte doi jucători avem o încrucişare simplă, iar dacă participă şi un al treilea, avem o
încrucişare dublă (fig. 40).
48

Fig. 40 Încrucişările simplă şi dublă

Schimbul de oameni este acţiunea tactică colectivă în apărare prin care doi apărători
schimbă între ei atacanţii direcţi, fără a-şi schimba zona şi sarcinile în cadrul sistemului de
apărare. Schimbul de oameni presupune .
-predarea adversarului
-preluarea noului adversar
-reluarea acţiunilor specifice în cadrul sistemului
şi are succes numai dacă acţiunile de mai sus sunt executate foarte rapid şi dacă între
jucători există o permanentă colaborare verbală.
Alunecarea este acţiunea tactică colectivă în apărare prin care fiecare apărător îşi
marchează adversarul direct, schimbând zona de apărare, fără a-şi schimba adversarul
direct. Prin această acţiune, apărătorii pot evita blocajele şi dificultăţile datorate de
predarea/preluarea de jucători în cadrul schimbului de oameni. Este utilizată în cadrul
apărării „om la om” dar şi în apărările în zonă, când schimbul de oameni nu ai este posibil.

VI.5 6. Blocajul şi plecarea din blocaj reprezintă o acţiune tactică în atac la care
participă doi jucători şi are ca scop punerea în valoare a calităţilor de bun aruncător a unuia
din ei. Astfel, dacă atacantul A pătrunde spre poartă pe culoarul exterior, apărătorul său va
încerca să-l întâmpine. Odată cu apărătorul va veni al doilea atacant, B, care se va aşeza
lateral faţă de apărătorul ieşit la întâmpinare (vezi blocajul). În acest moment, A, care a
intrat în posesia mingii, va schimba direcţia şi va ataca culoarul interior de unde va arunca la
poartă sau va angaja jucătorul B (fig. 41).

Fig. 41Blocajul şi plecarea din blocaj


49

Contracararea blocajului cu plecare din blocaj se face tot cu ajutorul schimbului de


oameni şi se va realiza astfel: în timp ce apărătorul a va ieşi spre atacantul A, apărătorul b
va însoţi şi el atacantul B, conducându-l până lângă a pe care îl previne de intenţia lui B de
a-l bloca; a va face un pas înapoi, va prelua atacantul B, iar b va face un pas înainte şi va
prelua atacantul A.
Acest gen de combinaţie se poate executa între interi şi pivoţi, interi şi centru, centru
şi pivot, extremă şi pivot, inter şi extremă şi este aplicabil împotriva oricărui sistem de
apărare.

VI.5.7. Paravanul este acţiunea tactică de atac prin care unul, doi sau trei jucători se
plasează în faţa apărătorilor pentru a favoriza aruncările la poarta din săritură, de la distanţă,
peste apărători. Se foloseşte cu precădere la momentele fixe (aruncări libere de la 9m), dar
echipele avansate execută paravane şi din mişcare (fig. 42).

Fig. 42 Paravanul

Contracararea paravanului se poate face în două moduri, în funcţie de calităţile şi


nivelul de instruire a apărătorilor:
-prin blocarea aruncărilor dacă dispunem de jucători înalţi şi buni cunoscători ai
acestui element tehnic
-prin “spargerea “paravanului de către apărători şi atacarea braţului cu minge.

VI.5.8. Învăluirea presupune participarea a doi atacanţi: extrema şi interul de


aceeaşi parte.
Învăluirea interioară are ca scop desprinderea extremei de apărătorul direct şi
crearea superiorităţii numerice în zona centrală Învăluirea interioară se realizează astfel: în
timp ce interul urmează să primească mingea de la centru, extrema pleacă prin surprindere şi
în mare viteză spre interiorul terenului, primeşte mingea de la inter după ce acesta a atacat
poarta pe apărătorul al doilea, după care aruncă la poartă sau colaborează cu pivotul sau cu
coechipierii de pe partea cealaltă a atacului (fig. 43)
La această combinaţie poate participa şi pivotul care se va plasa între apărătorii 2 şi
3.

Fig. 43 Învăluirea interioară


50

Învăluirea exterioară se desfăşoară după aceleaşi reguli numai că, de această dată,
extrema cu minge atacă poarta între primii doi apărători spre interior (atrăgându-l după sine
pe ultimul apărător) şi dacă aceştia au închis culoarul, va pasa interului care va pleca
surprinzător, în mare viteză, spre exteriorul terenului.

Contracararea învăluirilor se realizează prin schimb de oameni la nivelul celor doi


atacanţi (inter şi extremă), iar dacă pivotul participă la învăluire, apărătorul său va proceda
şi el la schimb de oameni, respectând cerinţele apărătorului la pivot.

PARTICULARITĂŢI ALE PRACTICĂRII HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ

Planul de învăţământ cuprinde: curriculum trunchi comun, curriculum diferenţiat,


curriculum la decizia şcolii.
În ce priveşte vârsta practicanţilor, cei mai mulţi autori consideră că handbalul poate
fi abordat odată cu începutul ciclului curricular de dezvoltare (cl. III – VI) şi se utilizează cu
succes până la învăţământul universitar şi chiar şi după aceea.
O foarte mare atenţie trebuie acordată primei perioade de contact a copiilor cu jocul
de handbal, de aceasta depinzând evoluţia, atitudinile şi opţiunile ulterioare ale acestora în
ce priveşte practicarea acestui joc.
În acest sens, trebuie să ţinem seama de plăcerea copiilor de a se juca, dar şi de
obiectivele educaţiei fizice la această vârstă. Distingem aici două variante de practicare a
handbalului:
− în cadrul lecţiei de educaţie fizică;
− în secţiile cluburilor sau ale instituţiilor sportive specializate pentru
handbalul de performanţă.
Trebuie să precizăm că handbalul s-a dovedit a fi la fel de eficient atât în lecţiile de
educaţie fizică, în antrenamentele specifice cu conţinut adaptat vârstei respective, dar şi în
cadrul manifestărilor sportive de masă.
În etapa de iniţiere, atât pentru băieţi cât şi pentru fete, accentul trebuie să se pună pe
joc, exerciţii dinamice bazate pe întrecere şi pe realizarea obiectivelor socio-afective. Asta
înseamnă că îmbogăţirea experienţei motrice, educarea motricităţii generale şi a coordonării
în special, sunt la fel de importante ca formarea comportamentelor specifice jocului de
handbal ca spiritul de echipă, fair-play-ul. Jocul trebuie să rămână pe primul plan, iar
rezultatul sau performanţa pe plan secund. Regulile simple trebuie să le permită copiilor să
joace mingea. Handbalul la vârsta claselor primare (minihandbalul) trebuie să fie atractiv.
Caracteristicile sale recomandă handbalul ca primul joc sportiv care trebuie introdus
în programa şcolară prin următoarele considerente:
- accesibilitate superioară faţă de celelalte jocuri sportive;
- posibilitatea de practicare în condiţii materiale minimale (uşor de asigurat;
- desfăşurarea procesului de instruire se poate prelungi şi în perioadele cu timp rece;
51

- posibilitatea de transfer a unor categorii de conţinuturi către un alt joc sportiv care
poate începe în ciclul curricular superior (ex.: baschetul – deplasările în teren, prinderea şi
aruncarea mingii, acţiuni de atac şi apărare)
Conţinutul lecţiilor cu teme de handbal în învăţământul primar trebuie să urmeze un
traseu metodic după următorul model:
− etapa I - „eu şi mingea”;
− etapa II -„împreună”;
− etapa III - adversitatea simplă: „unul contra unul”;
Pentru nivelul I –„eu şi mingea” – trebuie să ţinem seama de particularităţile de
vârstă ale copiilor, dar şi de punctele critice specifice treptelor de dezvoltare.
1. 7-9 ani
Dezvoltarea vitezei de reacţie acţionând asupra tuturor factorilor care o
condiţionează (psiho-morfo-fiziologici).
2. 8-11 ani
Se acţionează asupra simţului ritmului.
3. 9-11 ani
Se acţionează asupra simţului echilibrului.
4. Formarea capacităţilor de coordonare complexă (deprinderi specifice jocului)
În această perioadă atenţia trebuie îndreptată în principal, spre pregătirea fizică
generală şi specifică, urmărind îndeaproape şi corectând (dacă este cazul) dezvoltarea fizică
a copiilor.
Aceasta este valabil pentru începutul ciclului curricular de dezvoltare – clasele a III-a
şi a IV-a – urmând ca la clasele a V-a , a VI-a şi la cele din ciclul de observare şi orientare
să se parcurgă etapele preconizate de metodica predării handbalului în ciclul gimnazial
(I.K.Ghermănescu):
− clasa a V-a, sem. I: 1. Obişnuirea cu mingea şi iniţierea în elementele de bază
ale jocului bilateral.
− clasa a V-a, sem. II: 2. Învăţarea elementelor tehnico-tactice de bază ale jocului
de handbal şi iniţierea în jocul bilateral
− clasa a VI-a: 3. Consolidarea deprinderilor motrice specifice şi învăţarea jocului
bilateral.
− clasa a VII-a şi clasa a VIII-a: 4.Învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor specifice jocului de handbal în modelul preconizat de programa şcolară şi
perfecţionarea jocului bilateral.

Obiectivele specifice etapei a IV a ciclului gimnazial rămân valabile şi pe parcursul


cursurilor liceale, acestea urmând a fi îndeplinite la un nivel calitativ superior.
Modelul de joc pentru lecţiile de educaţie fizică şi pentru cele de activităţi sportive
este mai simplu şi cuprinde execuţii tehnice ce nu depăşesc posibilităţile elevilor. Acesta
cuprinde câte două faze atât pentru situaţia de atac, cât şi pentru cea de apărare – trecerea
rapidă din apărare în atac şi atacul organizat, respectiv trecerea rapidă din atac în
apărare şi apărarea organizată.

Atacul
Faza I: trecerea rapidă din apărare în atac
Această fază începe în momentul intrării în posesia mingii, realizându-se prin pase
din alergare între doi, trei sau mai mulţi elevi care încearcă să surprindă adversarii
neorganizaţi, să găsească breşe printre apărătorii aflaţi în repliere pentru a finaliza. Prima
52

fază a handbalului în şcoală la începători, înglobează faza I (contraatacul) şi faza a II a


(contraatacul susţinut) aşa cum le cunoaştem la acest joc, în general. Dacă după
transportarea mingii în terenul advers, nu s-a reuşit fructificarea unei situaţii favorabile şi
înscrierea unui punct, se trece la cea de-a doua fază.
Conţinutul tehnico-tactic al fazei I a atacului din handbalul în şcoală cuprinde:
− alergarea şi schimbarea direcţiei de alergare;
− demarcajul faţă de apărătorii care se repliază;
− repunerea mingii în joc de către portar;
− pase în doi, trei sau mai mulţi jucători (lateral sau în adâncime);
− driblingul (simplu şi multiplu);
− aruncarea la poartă (din săritură/din alergare).

Faza II: atacul organizat.


Jucătorii ocupă întreg frontul de atac şi încearcă să găsească modalităţile de a pune în
pericol poarta adversă. Această fază a handbalului în şcoală corespunde cu fazele III şi IV
ale handbalului practicat de avansaţi.
Unii specialişti recomandă o aşezare în potcoavă a tuturor atacanţilor pentru ca
aceştia să paseze mai uşor în pătrunderi succesive. Prin această modalitate se realizează un
progres mai rapid la procedeele specifice apărării în zonă, precum şi la cele de prindere-
pasare şi aruncare de la distanţă. Există şi specialişti care recomandă libera iniţiativă a
copiilor în ce priveşte plasamentul în atac sau în apărare, singurele cerinţe ferme care
trebuie respectate fiind cele legate de regulamentul simplificat şi de colaborarea cu
coechipierii pentru obţinerea victoriei.
Conţinutul fazei II a handbalului în şcoală cuprinde:
− aşezarea jucătorilor în teren şi respectarea posturilor în sistemul de atac cu un
pivot;
− pasele în pătrunderi succesive cu ameninţarea porţii (spre dreapta şi spre stânga);
− depăşirea individuală şi pătrunderea printre apărători;
− pasele speciale de angajare a jucătorilor de la semicerc;
− aruncarea la poartă.
Apărarea
Faza I: trecerea rapidă di atac în apărare
Replierea la propriul semicerc se realizează prin retragerea tuturor jucătorilor de
îndată ce echipa lor a pierdut posesia mingii. Scopul aceste retrageri deliberate este acela de
a realiza pentru fiecare jucător un plasament între adversarul direct şi poarta proprie.
Deplasarea se face mai întâi cu faţa spre terenul de apărare până când depăşeşte adversarul
direct, după care se întoarce cu faţa spre poarta adversă, continuând alergarea cu spatele.
Cele mai frecvente greşeli în acest moment al jocului se datorează întârzierilor sau opririlor
în terenul advers, încercări inoportune de intercepţie, reproşurile sau alte discuţii cu
coechipierii, neglijând sarcinile de bază pentru acest moment al jocului – împiedicarea
adversarului să înscrie punct.
Conţinutul tehnico-tactic:
− opriri, întoarceri, porniri;
− alergare de viteză;
− alergare cu spatele înainte;
− marcajul adversarilor în timpul replierii.
53

Faza II: apărarea organizată


Corespunde apărării organizate, când jucătorii sunt aşezaţi în sistem. Principalul scop
al apărătorilor este acela de a se opune atacanţilor care încearcă să înscrie puncte. Indiferent
de concepţia privind iniţierea în handbal (respectarea strictă a posturilor sau manifestarea
liberei iniţiative a copiilor), fiecare apărător trebuie să se plaseze între adversarul direct şi
poarta proprie, la o distanţă mai mare sau mai mică, în funcţie de concepţia de instruire
abordată. Cele mai frecvente greşeli se întâlnesc datorită dorinţei de intercepţie (plasament
între adversarul direct şi minge), crearea spaţiilor prea mari între apărătorii alăturaţi.
Conţinutul tehnico-tactic:
− aşezarea în teren şi respectarea sarcinilor privind plasamentul;
− poziţia fundamentală şi deplasările în funcţie de posesorul mingii;
− atacarea adversarului cu minge şi colaborarea cu apărătorii apropiaţi;
− blocarea aruncărilor la poartă;
− marcajul pivotului.

Recomandări privind simplificarea regulamentului pentru iniţierea copiilor în


handbal la vârste mici (7-11 ani)

Mingea; adaptată ca dimensiuni (circumferinţa între 45- 49 cm), colorată, nu prea


grea, să sară bine, confecţionată din material moale, să poată fi jucată fără frică.
Terenul de dimensiuni reduse: lungime = 20-24m; lăţime = 12-16m. Pe un teren
normal se pot plasa trei terenuri reduse de 20 X 13m.
Semicercul se va trasa cu o rază de 5m măsurat din mijlocul liniei de poartă.
Poarta de dimensiuni reduse: 2,40m X 1,60m; poate fi poarta de handbal adaptată ;
3,00m X 1,70m.
Portarul poate apăra poarta cu orice parte a corpului, dar nu poate părăsi semicercul
cu mingea în mână.
El trebuie să paseze mingea unui coechipier.
După ce respinge mingea în spatele porţii, o poate repune în joc.
Dacă un apărător deviază mingea pe lângă poartă, este aruncare de la colţ.
Migea poate fi jucată pe tot terenul, în afară de semicercuri.
Poţi sări în semicerc fără să atingi linia şi să ai aruncat înainte să cazi.
Dacă un jucător comite o grşeală, echipa adversă primeşte mingea.
Dacă împiedici în mod nesportiv o aruncare clară de gol, echipa adversă primeşte o
aruncare de pedeapsă.
Nu ai voie să joci mingea care se află în semicerc, aici doar portarul poate juca.
Nu ai voie să împingi, să agăţi, să loveşti, să ţii, să îmbrăţişezi.
Nu poţi juca mingea cu gambele sau piuciorul.
Poţi ţine mingea trei secunde, dar nu mai mult.
Nu poţi face mai mult de zrei paşi cu mingea în mână.
Poţi dribla cât vrei, fără să prinzi mingea şi să reiei driblingul.
Poţi lua mingea din mâna adversarului, fără să-l jenezi.
Dacă mingea iese din teren, este repusă în joc de echipa adversă (un picior pe linie).
54

Pentru practicarea handbalului la clasele I-IV sunt necesare condiţii mult uşurate atât
în ce priveşte terenul, poarta sau mingea cât şi terenul de joc
Începând de la clasa a V-a se poate trece treptat la teren şi porţi de dimensiuni
normale, la aprofundarea regulilor de joc şi apoi la minge de dimensiuni normale.

Bibliografie

1. Biro F., Roman C., Dragoş P. – Handbal (iniţiere), editura Univ. Oradea, Oradea,
2002
2. Bota I. – “Handbal. Modele de joc şi antrenament”, editura Stadion, Bucureşti,
1984
3. Cercel P. – Curs de handbal (ediţia a III-a), editura UAIC, Iaşi, 1993
4. Ghermănescu I.K. – “Curs de handbal”, editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1963
5. Ghermănescu I.K. – “Teoria şi metodica handbalului”, editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983
6. Ghermănescu Kunst I., Hnat M. – Handbal I, editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti, 2000
7. Macovei B., Bota I. - “Handbal. Antrenamentul portarului”, editura Stadion,
Bucureşti, 1984
8. Mitra Gh., Mogoş Al. – “Metodica educaţiei fizice şcolare”, editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1980
9. Scarlat Eugen – “Lecţia de educaţie fizică – metode şi mijloace”, editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1981