Publicat în 1920

LICEUL TEORETIC „ONISIFOR GHIBU” distins cu

Premiul Academiei Române

I O N DE LIVIU REBREANU

Liviu Rebreanu a debutat cu nuvele şi schiţe, văzute de critici ca un

exerciţiu pentru marile romane ce au urmat. Scriitor realist, obiectiv, care şi-a
prezentat concepţia artistică în conferinţe şi articole programatice (Cred, Cum
am scris „Răscoala”, etc adunate în volumul Amalgam) a abordat o tematică
variată, nouă de la un roman la altul. Astfel Pădurea spânzuraţilor este un roman
de analiză psihologică tratând drama războiului, Adam şi Eva roman de dragoste
construit pe ideea metempsihozei, Gorila roman politic, Ciuleandra prezintă un
caz patologic, Răscoala roman social, Crăişorul roman de evocare istorică etc
Apariţia romanului „Ion” a însemnat un moment important în literatura
noastră. Eugen Lovinescu numeşte opera, „cea mai mare creaţie epică
românească”, iar George Călinescu îl consideră pe autor „creatorul romanului
românesc modern”. Totuşi în raport cu ceea ce se publica în Europa, în 1920,
romanul „Ion” nu este un roman modern, ci un roman realist, obiectiv
(naratorul relatează impersonal, rece, nu îşi arată sentimentele), cu tematică
tradiţională (prezintă destinul unui ţăran român, viaţa unui sat din Ardeal)
GENEZA. În Mărturisiri scriitorul arăta că romanul are ca punct de
plecare: 1) o scenă văzută lângă Năsăud, pe hotarul satului Prislop, unde un
ţăran şi-a sărutat pământul ca pe o ibovnică, 2) un alt ţăran, văduv, din satul lui,
îşi bătea fata pentru că a rămas însărcinată cu cel mai becisnic flăcău din sat 3) a
cunoscut, tot aici, un tânăr harnic, dar fără pământ, în vorbele căruia a desluşit o
dragoste bolnăvicioasă pentru pământ. A făcut o legătură între cele trei
evenimente şi a rezultat schiţa unui roman, numit iniţial Zestrea. Aceste
mărturisiri, confirmă faptul că realitatea este un punct de plecare în opera lui
Rebreanu. Dar, aşa cum precizează romancierul „Artistul nu copiază realitatea
niciodată. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext”, „A crea oameni nu
înseamnă a copia după natură indivizi existenţi”
COMPOZIŢIA. Romanul are două părţi cu titlurile Glasul pământului şi
Glasul iubirii cu 6 şi 7 capitole ( 13 ). O caracteristică a tuturor romanelor lui
Liviu Rebreanu este compoziţia circulară, finalul este pus în relaţie cu
începutul. Elementul care deschide şi închide romanul „Ion” este drumul.
Autorul însuşi afirma că „…romanul, un corp sferoid, trebuia să se unească, să
se rotunjească, să ofere imaginea unei lumi unde începutul se confundă cu
sfârşitul. Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecând peste
Someş şi prin Jidoviţa, se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum, înapoi până iese din
lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală” Despre drum, Nicolae Manolescu, în
Arca lui Noe, spunea: „Romanul fiind un univers închis şi rotund, el seamănă cu
un succedaneu artificial al realităţii deschise şi infinite […] Acest drum e o
metaforă a romanescului […] el îndeplineşte un rol dublu: asigură o continuitate
firească între lumea <din afară> şi cea <dinăuntru> […] deschide şi închide o
lume.”
STILUL LUI REBREANU. 1) Şi-a impus relatarea obiectivă. Nici o
scenă din roman nu conţine vreo afirmaţie subiectivă. Vocea care narează nu
afişează nici compasiune pentru supliciul Anei, nici condamnarea mâinii care
loveşte. 2) A respins naraţiunea la persoana întâi, hiperbolizarea eului fiind
echivalentă, în concepţia sa cu un romantism anacronic şi a optat pentru un
narator omniscient, pentru focalizare zero sau conform clasificării lui Tzvetan
Todorov pentru viziunea dindărăt. Naratorul omniscient ştie tot, este pentru
personajele sale un fel de Dumnezeu. Semnificativă, în roman, pentru acest tip
de narator este scena morţii lui Ion, unde cititorul află pe rând, ce este în mintea
lui George când loveşte cu sapa, ce este în mintea lui Ion când primeşte
loviturile şi chiar ce gândeşte Ion înainte de a muri.
3) A fost un anticalofil (calofilie = iubire de frumos) repudiind scrisul frumos,
împodobit, încărcat cu figuri de stil afirmând că „Nu frumosul, o născocire
omenească interesează în artă, ci pulsaţia vieţii […] De dragul unei fraze
strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o
intenţie. Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decât
să fiu şlefuit şi neprecis…” 4) Operele sale au câteva caracteristici comune:
compoziţia circulară, capitole antitetice sau aflate în relaţie (Începutul,
Sfârşitul), personaje în antiteză (Ana, urâtă dar bogată, Florica frumoasă dar
săracă), scene simetrice: hora duminicală de la început şi de la sfârşit, acum
însă fără protagoniştii cărţii. Există întotdeauna o scenă de prezentare a
personajelor, a conflictului cărţii, plasată de obicei la început. Aici este scena
horei din curtea Tudosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi. 5) Nicolae
Balotă, în cartea De la Ion la Ioanide, vorbeşte de prezenţa unui mit al violenţei
în creaţia lui Rebreanu, de abundenţa scenelor sângeroase, a crimelor,
sinuciderilor, de faptul că eroii romancierului nu pot ieşi dintr-un cerc al
sângelui.
TEMĂ. Enumeră câteva scene, situaţii din roman, care confirmă aserţiunea lui
Nicolae Balotă
CONFLICTUL principal al operei este unul psihologic, reprezentat de
lupta dintre cele două glasuri: glasul iubirii şi al pământului. Ion îşi doreşte
pământ, dar nu-l poate obţine decât renunţând la Florica, femeia iubită. La
început pământul pare să-i aducă tot ce-a visat şi prin şiretenie se căsătoreşte cu
Ana, dar constată că pământul nu l-a făcut fericit, simte că-i lipseşte ceva, acest
ceva fiind femeia iubită. Încercarea de a se apropia de Florica, acum nevasta
altuia duce la moartea eroului. Conflictul principal generează şi conflicte
exterioare, secundare cum ar fi rivalitatea dintre Ion şi George, neînţelegerile cu
Vasile Baciu, chiar conflictele dintre protagonist şi părinţii acestuia.