ARISTOTEL

Despre democrație și Oligarhie. Cele 3 puteri în stat

Aristotel (384 – 322 î.Hr.) s-a născut în Stagira, Macedonia, care în

zilele noastre aparține de nordul Greciei. Era fiul medicului personal al regelui
Macedoniei, iar la vârsta de 17 ani, a plecat la Atena pentru a studia la
Academia lui Platon. Între 342 şi 336 î.Hr., a fost profesorul fiului regelui
Macedoniei, viitorul Alexandru cel Mare. S-a întors în Atena în 335 î.Hr. pentru
a înfiinţa propria sa şcoală, Lyceum, care rivaliza cu Academia. După moarte lui
Alexandru cel Mare in 343 î.Hr., Aristotel a fugit din Atena pentru a evita
revoltele antimacedonene și a decedat în 322, la vârsta de 62 de ani. El a fost
cel mai cunoscut discipol a lui Platon, dar si cel mai mare critic al acestuia.

Acesta a fost primul politolog empiric, el îsi trimitea elevii sa adune date
din zecile de orase-state grecesti, construindu-si astfel marea opera ,,Politica’’
(sec. IV î.H). Aristotel începe prin a argumenta ca statul este o entitate naturală,
forma perfecta de comunitate umana, deoarece suntem de la natura ,,animale
politice’’ (zoon politikon – în traducere ființa socială) si nu putem prospera sau
avea parte de o ,,viata buna’’ decat ca cetateni a unui stat. Conform opiniei lui
Aristotel, politica este activitatea care îi leaga pe oameni, îi organizează si îi
conduce.

Aristotel analizeaza si clasifică constitutiile pe care le cunostea în acea

perioada și ajunge astfel să împartă în 3 categorii constitutiile, dupa numarul
celor care guverneaza: regalitatea sau monarhia (cand guvernează o singura
persoana), aristocratia (cand guverneaza un număr de cetateni alesi) si
democraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor (mai
precis, de toţi cetăţenii). Apoi, în funcție de scopul guvernarii, sunt impartite in
constitutii bune (regalitatea, aristocratia, regimul civil) si rele (tirania,
oligarhia, democratia in forma ei negativa). Organizarea politica optima trebuie
sa se intemeieze pe o relatie speciala intre indivizi, nu pe vreun interes
particular, ci pe interesul tuturor pt o viata buna, relatie numita prietenie
politica. Libertatea lor(a indivizilor) nu este totuna cu idealul democratic de ,,a

1
face tot ce vrei’’. In viziunea filosolui grec, libertatea e pur si simplu opusul
sclaviei: cetatenii nu sunt sclavi, nu sunt proprietatea cuiva, sunt liberi,

Aristotel presupune că, regimul constituţional este o formă realistă şi prin

urmare, practicabilă de democraţie, în care guvernarea de catre popor, a fi
virtuos şi bun, este într-un fel echilibrată de influenţa minorităţii bogate şi
educate. După cum se exprimă Aristotel însuşi “acolo unde nu domnesc legile
nu există constituţie, legea este constituţia”, făcând referire la faptul că, o
constituţie nu este decât un cadru coerent de legi sau de principii ale dreptăţii
politice, aplicat în mod imparţial.
Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca “dominare politică a
bogatilor”, oligarhia fiind un tip de forma de guvernare deviata, si nedreaptă, în
care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi în interesul celor
bogaţi.
Cea mai importanta distinctie pe care Aristotel o face intre democratie si
oligarhie este urmatoarea: daca într-o democratie oamenii liberi, dar saraci,
sunt majoritari si suverani intr-o oligarhie bogatii si nobilii, desi minoritari, detin
suveranitatea, care stabileste foarte clar cine o exercita ( spre exemplu- votul
popular, corect si liber exprimat, care sta la baza puterii alesilor, este apanajul
unei democratii si nu al oligarhiei).
Aristotel recunoaşte că, democraţia şi oligarhia sunt întradevăr tipuri de
constituţie şi că, prin urmare, echitatea şi domnia legii sunt respectate în cadrul
lor, în orice constituţie, fie o aristocraţie, fie o democraţie sau o oligarhie
întâlnim aceaşi “noţiune de dreptate”, recunoscând că democraţia şi oligarhia
sunt două tipuri de constituţie unde, legile sunt respectate.

În concluzie, opera lui Aristotel reprezintă totalitatea activităţii filosofului

acumulate de-a lungul vieții, prin care contribuie la intemeierea politicii. Politica
lui Aristotel plasează binele comunităţii ca un întreg asupra binelui individual,
după cum afirmă„Este clar că toate asocierile năzuiesc spre un bine oarecare,
iar scopul acestora îl împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către
binele cel mai ales, acea care este cea mai desăvârşită dintre toate… Aceasta
este asocierea politică.