Sunteți pe pagina 1din 26

Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică

Masterat : Viaţa cotidiană. Europenizarea vieţii româneşti


Titular de disciplină: prof. univ. dr. Ioan Scurtu

INTRODUCERE

În lumea specialiştilor există o dispută în legătură cu definiţia a două


concepte: cultură şi civilizaţie. Unii fac o departajare categorică între cultură
şi civilizaţie, alţii susţin că, în realitate, ele se împletesc. Ovidiu Drimba,
autorul unei monumentale lucrări intitulată Istoria culturii şi civilizaţiei
aprecia: „Există, în ultimă analiză, tot atâtea civilizaţii şi culturi câte popoare
există”. Dar nu toate popoarele au putut să creeze civilizaţii istorice, care să
reziste de-a lungul secolelor şi mileniilor. Acelaşi autor menţiona că a
identificat peste 180 de definiţii date conceptelor de „cultură” şi
„civilizaţie”. În opinia sa: „Civilizaţie înseamnă totalitatea mijloacelor cu
ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic şi social), reuşind să-l
supună şi să-l transforme, să-l organizeze şi să-l integreze. Tot ceea ce
aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului şi securităţii
înseamnă <civilizaţie>. În sfera ei, prin excelenţă de natură utilitară, intră
capitolele: alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele),
construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general,
activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică,
militară şi juridică. De asemenea, educaţia şi învăţământul – dar în măsura în
care aceste procese răspund exigenţelor vieţii practice”.
În „Dicţionarul enciclopedic” apărut în 1993, civilizaţia este definită
astfel: „Ansamblul valorilor de natură utilitară susceptibile de a fi aplicate

1
totalităţii speciei eumane în vederea satisfacerii unor nevoi materiale, de
confort şi securitate”.
Cultura se referă la domeniul spiritului şi al intelectului; opera şi actul
de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale. În sfera
culturii se înscriu: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase,
ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie, literatură şi
muzică, arhitectura, pictura, sculptura şi artele decorative sau aplicate.
Există o interrelaţie între cultură şi civilizaţie, vizând realizarea
plenară a omului, a vieţii şi comunităţii umane.
Simplificând, putem aprecia că civilizaţia reprezintă partea materială a
activităţii umane, vizând satisfacerea unor necesităţi existenţiale, în timp ce
cultura este partea spirituală, care urmăreşte dezvoltarea intelectuală,
rafinamentul fiinţei umane.
Încă din comuna primitivă, omul a creat o civilizaţie proprie,
reflectată în locuinţe, procurarea şi prepararea hranei, a îmbrăcăminţii etc. În
timp, aceste elemente de civilizaţie s-au îmbogăţit şi multiplicat, asigurând o
viaţă mai comodă, individuală şi colectivă.
Vasele de ceramică aveau o certă utilitate practică, sevind la
pregătirea hranei, la păstrarea seminţelor, vinului etc. Dar omul a simţit
nevoia să le înfrumuseţeze, prin diverse ornamente. Sugestivă este ceramica
descoperită la Cucuteni (jud. Iaşi), datând din mileniile 7 – 3 înainte de
Hristos, care impresionează şi astăzi prin coloritul şi desenele sale. Locuinţa,
care iniţial era săpată în pământ sau realizată din câţiva pari de lemn peste
care se puneau câteva crengi şi frunze, a devenit cu timpul o construcţie
solidă, din piatră şi cărămidă. Iar exemplele de acest fel ar putea continua.
Civilizaţia modernă începe odată cu epoca Renaşterii, privită nu doar
ca un avânt al artei şi al literaturii, ci şi al economiei, tehnicilor industriale, a

2
descoperirilor geografice, a descoperirii omului prin dezvoltarea medicinei.
În Europa apuseană, Renaşterea s-a dezvoltat în secolele XV – XVI, iar în
Europa răsăriteană şi de sud-est cu două secole mai târziu.
Epoca modernă a însemnat şi pentru români o creştere a nivelului de
civilizaţie, mai ales în secolul al XIX-lea, când contactele cu Occidentul s-au
multiplicat. Au apărut edificii publice impresionante, între care cele ale
Poştei, CEC-ului, Gării de Nord. S-au construit linii de cale ferată, iar trenul
a intrat în viaţa cotidiană a românilor. Locuinţele au devenit mai
confortabile, hrana mai diversificată, îmbrăcămintea mai comodă etc.
După Marea Unire din 1918, nivelul de civilizaţie al românilor a
crescut, devenind, sub unele apecte, comparabil cu cel din statele dezvoltate
ale Europei. Pentru reconstituirea civilizaţiei româneşti din perioada
interbelică se impune apelul la izvoare, în primul rând la documente de
arhivă. În fondurile Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Casa Regală,
Ministerul de Externe, ca şi în cele personale, se găsesc numeroase
informaţii privind diferite aspecte ale civilizaţiei româneşti. Asemenea
informaţii cuprind şi unele volume de documente publicate, la loc de frunte
aflându-se anuarele statistice, care oferă datele necesare unei analize
cantitative, dar şi calitative, a nivelului de civilizaţie atins de România
secolului al XX-lea.
Presa vremii este un izvor excepţional pentru cunoaşterea modului de
viaţă, a modului cum se îmbrăcau oamenii, ce alimente consumau, cum arăta
locuinţa la ţară sau la oraş, cum receptau cetăţenii disputele politice din
epocă.
O sursă inepuizabilă o reprezintă însemnările zilnice şi memoriile
unor personalităţi, precum Carol al II-lea, regina Maria, C. Argetoianu, I.G.
Duca, Armand Călinescu, Mihail Manoilescu, Victor Slăvescu, N. Iorga,

3
Constantin C. Giurescu, Liviu Rebreanu, Ioan Hudiţă, Mircea Eliade,
Nichifor Crainic, N.D. Cocea, Mihail Sebastian, Vlaicu Bârnă etc.
Problematica civilizaţiei româneşti în perioada interbelică nu a
constituit obiectul unei lucrări distincte, dar unele aspecte au fost tratate de
Constantin C. Giurescu (Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri
până astăzi, 1966), Duiliu Marcu (Estetica oraşelor şi înfrumuşeţarea lor
din punct de vedere urbanistic, 1926), Mihail Manoilescu (Rostul şi destinul
burgheziei româneşti, 1942), Dumitru Şandru (Satul românesc între anii
1918 şi 1944, 1996), Gh. Iacob şi Luminiţa Iacob (Modernizare-europenism.
România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea, 1995), Adrian Majuru
(Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, 2003).
Autorul lucrării de faţă a publicat mai multe studii referitoare la
această temă, a abordat Viaţa cotidiană într-un capitol distinct din Istoria
Românilor în secolul XX (publicată împreună cu Gh. Buzatu în 1999) şi
Societatea românească în perioada interbelică în tratatul de Istoria
Românilor, vol. VIII. România Întregită (2003). Prezentul curs are la bază
cartea Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, pe care am
publicat-o la Editura RAO în anul 2001.

EVOLUŢIA CIVILIZAŢIEI ROMÂNEŞTI PÂNĂ ÎN 1918

Este larg acceptată ideea că Europa a constituit şi reprezintă o


importantă zonă de civilizaţie, cu contribuţii recunoscute la dezvoltarea
patrimoniului material şi spiritual al omenirii. Ca ţară europeană, România
şi-a adus propria contribuţie la îmbogăţirea acestui patrimoniu.
Pe teritoriul României a apărut şi s-a dezvoltat o civilizaţie umană
încă din comuna primitivă. Mărturie stau ceramica neolitică de la Cucuteni

4
(Iaşi), Gânditorul de la Hamangia (Constanţa) şi atâtea alte vestigii
arheologice aflate în muzeele de pe teritoriul României.
Din vremea statului geto-dac condus de Decebal se păstrează zidurile
cetăţilor din Munţii Orăştiei, sanctuarul de la Sarmisegetusa etc. De
asemenea, dispunem de mai multe scrieri aparţinând unor cărturari romani şi
greci, care se referă mai ales la personalitatea lui Decebal.
Confruntările militare dintre geto-daci şi romani sunt imortalizate în
monumentul de la Adamclisi (Dobrogea) şi Columna lui Traian, de la Roma;
din celebrul pod construit de Apolodor din Damasc se păstrează un picior al
acestuia, la Drobeta Turnu Severin.
Civilizaţia romană este atestată în zeci de localităţi, între care Ulpia
Traiana Sarmisegetusa, Apulum, Potaisa, Napoca, Cumidava, Drobeta,
Romula etc.
După retragerea romanilor din Dacia, băştinaşii au părăsit oraşele,
care deveniseră ţinta atacului popoarelor barbare. Când valul migratorilor s-a
diminuat, au reapărut localităţile urbane, adesea pe locul celor vechi, a
început procesul de centralizare statală. În secolele XIII – XIV s-au
constituit Moldova, Ţara Românească (Valahia), Transilvania (Ardealul) şi
Dobrogea.
În Evul Mediu s-a dezvoltat o civilizaţie specifică, reflectată în viaţa
de zi cu zi a domnitorilor şi boierilor, precum şi a ţărănimii, meşteşugarilor,
comercianţilor etc. Palatele domneşti, bisericile, cetăţile medievale – ale
căror vestigii s-au păstrat – reflectă un grad relativ ridicat de civilizaţie în
Ţările Române. Chiar după scurgerea mai multor secole de la construirea lor,
mănăstirile Cozia, Tismana, Bistriţa (Vâlcea), Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa,
Bistriţa (Neamţ) ş.a. impresionează prin rafinamentul lor artistic.

5
Dominaţia otomană în Moldova şi Ţara Românească, ocupaţia ungară,
austriacă şi din nou cea ungară în Transilvania, rusească în Basarabia,
austriacă în Bucovina şi-au pus amprenta asupra societăţii româneşti, cu
deosebire a elitelor ei politice şi intelectuale.
Domniile fanariote, introduse în 1711 în Lodova şi în 1715 în Ţara
Românească au influenţat puternic elita din cele două ţări. Limba cultă a
devenit limba greacă, boierii au adoptat vestimentaţia turcească, precum şi
obiceiurile turceşti (fumatul din narghilea, poziţia aşezat cu picioarele
strânse, mişcările lente, vorbele puţine, comunicarea prin gesturi şi priviri
etc).
Ţăranul – fie el român, ungur, rus sau ucrainian – a rămas mai departe
izolat de lumea civilizată, ducând o viaţă mărginită la satul în care locuia.
Procesul de modernizare a societăţii româneşti (din Moldova şi
Muntenia) s-a desfăşurat într-un ritm accelerat de la începutul secolului al
XIX-lea. În doar câteva decenii, oamenii şi locurile au devenit aproape de
nerecunoscut.
Criza imperiului otoman, înfrângerile în războaiele din 1806 – 1812,
1828 – 1829, renunţarea la domniile fanariote şi reinstaurarea domnilor
pământeni în Principate (1822), protectoratul rusesc, instaurat prin pacea de
la Adrianopol (1829), desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului au
influenţat puternic civilizaţia românească.
Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (1821), deşi înfrântă, a
dinamizat viaţa politică şi culturală din Muntenia şi Moldova. Mişcarea
pentru reforme s-a amplificat, boierii au început să-şi trimită copii la studii
în Franţa şi Austria, în oraşele din Principate s-au aşezat tot mai mulţi evrei,
germani, francezi, italieni care au deschis ateliere şi magazine cu mărfuri
aduse din Occident.

6
Limba greacă a fost înlocuită de limba franceză, papucii şi şalvaroo au
cedat locul pantalonilor cu manşetă şi ghetelor, discuţiile au devenit mai
aprinse, lâncezeala de altădată a dispărut în favoarea dinamismului
intelectual.
Generalul rus Pavel Kiseleff, preşedintele plenipotenţiar al
Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti (1829 – 1834), s-a dovedit un spirit
larg şi un excelent organizator. Din iniţiativa sa a fost trasată şoseaua
Kiseleff la ieşirea din Bucureşti, care avea să fie amenajată ulterior (1845 –
1850), devenind cea mai agreabilă arteră de circulaţie (aici se organiza
primăvara „bătaia cu flori”). Bucureştii au devenit un centru de atracţie
pentru elita popoarelor din sudul Dunării.
În principalele oraşe, mai ales în Bucureşti şi Iaşi, au apărut
restaurante, hoteluri, cofetării, parfumerii, ateliere de croitorie, băi publice,
drogherii (farmacii) etc.
Româncele s-au dovedit extrem de receptive la viaţa mondenă.
Istoricul Adrian Majuru constata că în timpul domniilor fanariote
boieroaicele „trăiau ca în seraiul turcesc, sub atenta supraveghere a soţilor”.
Femeile erau ţinute departe de „lumea bărbaţilor”, stăteau izolate; ele aveau
doar „dreptul de a merge la biserică pentru a se închina, fără să fie văzute de
cineva, fără să scoată o vorbă cu cineva. La sărbători jupâniţele nu participau
alături de bărbaţi, la primirea darurilor; la fel domniţelor. La ospeţe şi la
petreceri, femeile nu erau primite”.
La un deceniu după înlăturarea domniilor fanariote, situaţia era
complet schimbată. Femeile adoptaseră moda pariziană, frecventau balurile
oferite de ofiţerii ruşi, avântându-se în dansurile ritmate sub privirile
îngăduitoare ale soţilor lor. Ca să nu pară geloşi şi să facă pe europenii
civilizaţi, aceştia lăsau „împotriva voinţei şi obişnuinţei lor, o libertate fără

7
margini scumpelor lor jumătăţi, care le supunea fruntea la grele încercări”
(aprecierea aparţine contelui Rochechouart). A devenit aproape o modă ca
doamnele să aibă un amant tânăr, manierat şi, mai ales, ofiţer rus franţuzit.
Unele dintre ele, „aflând că în ţările civilizate unei femei îi şedea bine să
aibă un amant, şi-au luat câte doi, ca să fie mai la modă” (Neagu Djuvara).
Spiritul de imitaţie, dar şi resursele materiale ale societăţii s-au
reflectat în stilul arhitectonic, de filieră franceză sau austriacă. În Bucureşti
s-au construit: casa marelui logofăt Dinicu Golescu (pe Podul Mogoşoaiei,
viitoarea Calea Victoriei), care avea să devină reşedinţă domnească, Palatul
Ghica Tei, Biserica Albă, Sinagoga Mare, Palatul Suţu, Palatul Ştirbey,
Teatrul Naţional (1846 – 1852). La Iaşi s-au construit: Catedrala
Metropolitană, Palatul Mihail Sturdza, Teatrul Naţional etc.
Lumea veche coexista cu cea nouă, deoarece trecerea la civilizaţia
occidentală s-a făcut rapid, dintr-un spirit de imitaţie. Un călător german
scria, în 1835: „În Bucureşti se văd colibe din cele mai păcătoase lângă
palate în stilul cel mai modern şi lângă biserici în stil bizantin”.
Unirea Principatelor (1859) şi mai ales dobândirea independenţei de
stat (1877) au contribuit la accelerarea procesului de modernizare a societăţii
româneşti. Au fost adoptate reforme cu un puternic impact social (în primul
rând cea agrară, din 1864); s-a votat prima Constituţie a României (1866);
legile electorale au permis extinderea dreptului de vot, chiar dacă ţărănimea
vota prin delegaţi (colegiul III); au apărut instituţii care susţineau
dezvoltarea economiei naţionale (între acestea Banca Naţională a României,
în 1880) etc.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a construit o amplă reţea
de căi ferate, s-au modernizat porturile dunărene, iar Constanţa a devenit un
important port european la Marea Neagră. Industria petrolului a cunoscut o

8
puternică dezvoltare, alături de care au apărut fabrici de hârtie (Buşteni,
Bacău), postav (Buhuşi) etc.
S-a trecut la sistematizarea marilor oraşe, începând cu Capitala (un rol
important avându-l primarul Pake Protopopescu), au apărut construcţii
impunătoare, precum Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, Palatul
Poştelor (în prezent Muzeul de Istorie al României), Fundaţia Universitară
„Carol I”, hotelul „Athenée Palace”, magazinul „Lafayette”, Universitatea
(în faţa căreia s-a amenajat o piaţă modenă, dominată de statuia lui Mihai
Viteazul). În Iaşi, s-au construit Teatrul Naţional, Palatul Universităţii; s-au
inaugurat statuile lui Ştefan cel Mare (în 1883) şi Alexandru Ioan Cuza
(1912).
În acest timp, covârşitoarea majoritate a populaţiei României,
ţărănimea, trăia într-o neagră mizerie. Răscoala din 1907 a constituit un şoc
pentru clasa politică, recurgând la o represiune sângeroasă. Pe de altă parte,
guvernanţii au înţeles că se impunea adoptarea unor măsuri în favoarea
ţărănimii. În 1917 avea să fie modificată Constituţia pentru a se putea
legifera reforma agrară şi cea electorală.
La începutul secolului al XX-lea, România devenise un stat important
pe harta Europei, iar Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria), dar şi
Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie) doreau să o atragă de partea lor.
Războiul între cele două mari grupări politico-militare a izbucnit în 1914.
După doi ani de negocieri, România a intrat în luptă alături de Antantă, în
august 1916.
Războiul, cu avatarurile lui: succese iniţiale în luptele pentru
eliberarea Transilvaniei; dezastrul de la Turtucaia; pierderea a două treimi
din teritoriul naţional; retragerea oficialităţilor la Iaşi; tragedia ocupaţiei
inamice; victoriile obţinute la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz; armistiţiul şi apoi

9
pacea separată cu Puterile Centrale; trecerea din nou de partea Antantei au
influenţat puternic starea de spirit a populaţiei, mai ales a ţărănimii, precum
şi statutul geo-politic al României.
Anul 1918 a marcat făurirea statului naţional unitar, prin unirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. S-a realizat astfel cel
mai scump ideal al tuturor românilor, iar ţara într-o nouă etapă a evoluţiei
sale istorice.

NOUL CONTEXT ISTORIC DE DUPĂ MAREA UNIRE

La sfârşitul primului război mondial a fost redesenată harta Europei.


Au dispărut două mari imperii multinaţionale – Habsburgic şi Ţarist (Rus) –
iar pe ruinele lor au apărut noi state, în timp ce altele şi-au extins teritoriul.
Între statele noi s-au aflat Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, Austria, iar ţările care şi-au extins teritoriul au fost
Serbia (care, împreună cu Croaţia şi Slovenia a creat Regatul Sârbilor,
Croaţilor şi Slovenilor, devenit în 1929 Iugoslavia) şi România (prin unirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei).
După Marea Unire din 1918, România a devenit o ţară de mărime
medie în Europa, plasându-se pe locul 8, după numărul de locuitori şi locul
10 ca suprafaţă.

Populaţia şi mediul de locuire


Potrivit recensământului din 1930, covârşitoarea majoritate a
populaţiei (71,9%) era alcătuită din români, alături de care trăiau mai multe
minorităţi naţionale: unguri (7,9%), germani (4,1%), evrei (4%) etc.
Minorităţile erau răspândite pe întregul teritoriu naţional, fapt ce a impus o

10
convieţuire a acestora cu populaţia majoritară. Pe străzi, în pieţe publice, în
şcoli, întreprinderi, pe ogoare, în sălile de teatru sau de cinematograf puteau
fi întâlniţi oameni aparţinând diferitelor naţionalităţi sau categorii socio-
profesionale.
Cea mai mare parte a populaţiei locuia în mediul rural (circa 80%);
România se înscria în rândul statelor agrare, având o structură similară cu
cea a statelor din zonă (Bulgaria, Grecia, Albania, Iugoslavia, Ungaria,
Polonia).
Oraşul a cunoscut cel mai rapid proces de modernizare, aici fiind
concentrate cele mai multe valori ale civilizaţiei umane. Provincia istorică cu
cea mai numeroasă populaţie urbană era Muntenia, în timp ce Basarabia era
puternic „ruralizată”.
Potrivit recensământului din 1930, România avea 172 oraşe, dintre care şase cu
peste 100 000 locuitori. Cele mai mari oraşe erau:
Oraşul Nr. de locuitori
Bucureşti 639 040
Chişinău 114 896
Cernăuţi 112 427
Iaşi 102 872
Cluj 100 884
Galaţi 100 611
Timişoara 91 580
Oradea 82 687
Ploieşti 79 149
Arad 77 181

În Transilvania, alături de „oraşul vechi”, locuit în covârşitoare


majoritate de unguri şi de saşi, s-a dezvoltat „oraşul nou”, format în
principal din români.

11
Beneficiile civilizaţiei se resimţeau mai ales în oraşele mari, în zona
centrală şi în cea mediană. Ancheta sanitară din 1938 a stabilit că din 176 de
oraşe, 74 erau lipsite de alimentare cu apă curentă, iar 123 nu aveau
canalizare. În mahalale apa se aducea de la fântâni sau de la cişmele
amplasate în capătul străzilor; lumina electrică nu ajungea în aceste zone. În
Bucureşti, din 670 străzi, 371 erau iluminate şi 299 nu aveau lumină
electrică. Situaţia era mult mai gravă în oraşele mici.
În mahalale străzile erau desfundate, astfel că în timpul ploilor sau a
zăpezilor deveneau aproape impracticabile. Existenţa unui bec şi a unei
cişmele în capul străzii era tot ce putea oferi conducerea urbei. Serviciile de
salubritate lipseau cu desăvârşire; doar cei de la serviciul de ecarisaj îşi
făceau din când în când apariţia pentru a prinde câini vagabonzi, a-i ucide şi
a-i jupui.
În fiecare oraş exista unul sau mai multe parcuri. Bucureştenii
beneficiau, încă din secolul trecut, de parcul (sau grădina) Cişmigiu. În
1930, din iniţiativa primarului general al Capitalei, Dem.I. Dobrescu, a
început acţiunea de amenajare a lacurilor Snagov, Floreasca, Herestrău şi
Băneasa. Acţiunea a continuat sub Alexandru G. Donescu, încheindu-se în
1935 – 1936. În 1935 a fost inaugurată Grădina Botanică din Bucureşti, care
a devenit un loc frecventat de o bună parte a populaţiei Capitalei.
Şi în provincie existau parcuri în care orăşenii îşi făceau plimbările de
plăcere. Renumite erau parcurile Copou (Iaşi), Romanescu (Craiova), Cozla
(Piatra Neamţ), Trivale (Piteşti), Trandafirilor (Timişoara) etc.
Transportul public a cunoscut un proces de modernizare şi o
dezvoltare în perioada interbelică. În peisajul cotidian al mai multor mari
oraşe a intrat tramvaiul electric, care l-a înlocuit pe cel tras de cai. Această
trecere a provocat şi unele reacţii negative. Un „nostalgic” scria în 1926:

12
„Era o vreme când în Bucureşti aveam tramvaiul cu cai, sau mai exact cu un
cal, pentru că o singură gloabă trăgea cutiuţa în care se înghesuiau toţi
pasagerii, faţă în faţă, pe două rânduri. Un bici şi câteva expresiuni
neparlamentare ale conducătorului înlocuiau motorul. Tramvaiul cu cai avea
atunci un mare avantaj: se oprea unde vreai tu, ba puteai, dacă erai ofiţer, să
trimiţi ordonanţa să oprească tramvaiul până ce-şi punea cocoana pălăria”. În
1935 în Bucureşti erau 21 linii de tramvai, cu o reţea de 87 km. Preţul unui
bilet la clasa I era 6 lei, iar la clasa a II-a costa 4 lei.
Exigenţele călătorilor au crescut şi s-au diferenţiat. Dacă la începutul
secolului călătoria cu tramvaiul tras de cai era un eveniment, în perioada
interbelică acest mijloc de locomoţie era folosit mai ales de funcţionari,
lucrători, studenţi şi pensionari. La sfârşitul perioadei interbelice, transportul
electric se efectua şi în Timişoara (unde s-a introdus pentru prima dată
tramvaiul pe teritoriul românesc), Oradea, Arad, Cernăuţi, Chişinău, Sibiu,
Iaşi, Brăila, Galaţi ş.a.
Totuşi, birja (trăsura) a rămas, mai ale în oraşele mici, cel mai
important mijloc de transport public. Preţul era de 5 – 6 ori mai mare decât
la tramvai, dar birjarul venea la poartă, indiferent de oră, căra bagajul,
mergea pe unde cerea clientul. Plimbarea cu birja a rămas o plăcere în zilele
de sărbătoare pentru cei care aveau pasiunea cailor şi nu agreau mirosul de
benzină. Birjele erau de mai multe categorii; cele de lux aveau scaunele
tapisate cu catifea, birjarul purta uniformă cu fireturi, iar biciul avea mânerul
(coada) din lemn de abanos. Mulţi birjari erau ruşi fugiţi de teama revoluţiei,
de aceea erau numiţi muscali.
Pentru transportul interurban era folosit trenul. România dispunea de
una dintre cele mai lungi reţele de cale ferată (12 000 km), precum şi de
locomotive moderne. Trenul era folosit ca mijloc de transport pe distanţe

13
mari. Căruţa trasă de cai sau de boi a continuat să ocupe un loc important în
viaţa cetăţenilor României. Chiar distanţele relativ mari, de 100 – 150 km,
erau parcurse cu căruţa, deşi existau linii de tren. Această situaţie se datora
tradiţionalismului şi conservatorismului românilor, dar şi preţului ridicat al
biletelor de tren.
O noutate absolută a perioadei interbelice a fost intrarea în cotidian a
avionului. Zborurile interne cu avionul au fost inaugurate la 15 septembrie
1925, cu ocazia Expoziţiei Agricole a Basarabiei; pe atunci avionul, de tip
Potez, transporta scrisori. Treptat, avionul a devenit un mijloc de transport
obişnuit, mai ales pentru funcţionarii publici. El nu oferea un confort
deosebit (pasagerii se aşezau pe bănci de lemn şi se legau cu curele), dar era
un mijloc rapid şi relativ ieftin. Un bilet de avion pe distanţa Bucureşti –
Galaţi costa 1 200 lei, având aceeaşi valoare ca a unui bilet de tren de clasă,
dar românii ştiau să economisească timpul. Era şi acesta un semn de
civilizaţie.
Satul era o comunitate umană de mici dimensiuni; mai multe sate
alcătuiau o comună, care avea în jur de 1 000 locuitori. Imaginea satului
varia de la o zonă geografică la alta. În cele de câmpie, satele erau înşirate
de-a lungul unei străzi (uliţe), la deal acestea erau adunate (în formă de
cerc), iar la munte erau răsfirate (în funcţie de locul unde se găsea un platou
adecvat). În 1930 existau în România circa 15 200 sate.
Materialele de construcţie a caselor depindeau de zona geografică. La
munte predominau lemnul şi piatra, la deal şi câmpie lutul (pământ
amestecat cu paie), în Delta Dunării se folosea pe scară largă stuful.
Acoperişul se realiza din şindrilă în zonele de munte, din paie la deal şi
câmpie, din stuf în Deltă. În Transilvania se folosea mai ales ţigla.

14
După 1918, satul a cunoscut o anumită înviorare, reflectată şi în noile
edificii publice: primăria, şcoala, căminul cultural, dispensarul etc. De
asemenea, s-au construit numeroase biserici, unele sate având câte 2 – 3
asemenea lăcaşuri de cult. Ţăranii şi-au construit case mai mari şi spaţioase,
cu două – trei camere; mulţi săteni şi-au săpat fântâni în curtea proprie, fapt
ce le permitea să folosească o cantitate mai mare de apă pentru necesităţile
gospodăreşti.
Preotul, învăţătorul, notarul şi alţi fruntaşi ai satelor aveau case mari,
cu cinci – şase camere, spaţioase şi frumos amenajate, cu mobilier cumpărat
de la oraş; pe pereţi aveau scoarţe şi covoare lucrate în stilul popular.
În multe sate exista şi câte un conac, aparţinând moşierului sau altei
persoane înstărite din oraş, care venea aici din când în când pentru odihnă
sau creaţie. Între conacele renumite, se remarca cel de la Florica (jud.
Argeş), aparţinând familiei Brătianu; de la Butoeşti (jud. Gorj), proprietatea
lui Constantin Rădulescu-Motru; de la Valea Mare (jud. Argeş), construit de
Liviu Rebreanu; de la Vânători (jud. Neamţ), unde se retrăgea Mihail
Sadoveanu; de la Breasta (jud. Dolj) construit de Constantin Argetoianu etc.
În vechiul Regat şi Basarabia, între casă şi stradă (uliţă) exista un
spaţiu, unde se puneau flori; gardurile erau din scândură sau din nuiele, prin
care se putea vedea ce se petrece în jur. În Transilvania şi Banat, casele erau
construite la stradă, gardurile erau înalte (din zid sau din lemn), închizând
gospodăria ca într-o cetate.
Străzile (uliţele) erau, de regulă, neîngrijite şi înguste. Ele aveau o
utilitate practică; unele erau ceva mai largi, pentru a trece două care
încărcate cu fân, altele erau poteci, care făceau legătura între o casă şi
cealaltă, sau pentru a trece vitele care mergeau la păşune. În Transilvania şi
Banat, strada principală era pietruită. Regele Carol al II-lea a luat iniţiativa

15
de a-i educa pe ţărani şi de a-i determina să traseze cu mai multă claritate
locul rezervat uliţelor, să sape şanţuri pe marginea lor pentru ca apa să curgă,
să amenajeze podeţe la intrarea în curte, să planteze pomi pe marginea
şoselelor, care să fie spoiţi cu var până la înălţimea de un metru. Au fost
iniţiate adevărate campanii de „igenizare” a satelor, în care au fost antrenate
autorităţile locale, precum şi tinerii. Dar rezultatele au fost mai mult decât
modeste. Satul românesc şi-a păstrat caracterul patriarhal, roadele civilizaţiei
moderne fiind prea puţin resimţite de comunităţile rurale.
Iluminatul public în sate era o excepţie. Odată cu lăsatul serii, peste
satele româneşti se întindea întunericul, iar activitatea înceta până la apariţia
zorilor. Ici-colo se vedea câte o lumină în geam, de la lampa cu gaz:
gospodina torcea sau împletea, până spre miezul nopţii; pe la orele 3 – 4
dimineaţa apăreau unele lumini, acolo unde bărbatul se pregătea să meargă
la târg (pentru a vinde diverse produse, îndeosebi cereale), la pădure, ca sa
aducă lemne, sau la câmp, pentru muncile agricole. Satul se înviora când
soarele stătea să răsară: vitele şi păsările se trezeau, iar gospodarii le dădeau
mâncare şi apă. Apoi îşi luau uneltele şi plecau la câmp, unde îi aşteptau, în
funcţie de anotimp, aratul, semănatul, seceratul, cositul, recoltatul
porumbului etc.
Instituţiile publice se animau şi ele când soarele se urca „de o suliţă”
pe cer, iar funcţionarii veneau la serviciu. Tot atunci începeau şi cursurile la
şcoală.
În perioada interbelică s-a înregistrat o migrare a populaţiei de la sate
spre oraşe. Acest proces nu a fost controlat de stat (guvern), ci era unul
natural, scopul principal fiind dorinţa oamenilor de a trăi mai bine. Un ziar al
vremii consemna: „Unii n-au venit la oraş cu gândul de a părăsi definitiv
satul, alţii au venit cu acest gând. Cei dintâi se recrutează dintre ţăranii care

16
au casă şi ceva avere şi vor să o sporească, să mai cumpere pământ, să-şi
facă o casă nouă. Ei de obicei au venit singuri în oraş, lăsându-şi femeia
acasă să continue lucrarea pământului. Foarte silitori şi harnici, mulţi dintre
ei, după zece - cinsprezece ani, sau şi mai degrabă, şi-au sporit averea de
acasă, aşa cum au intenţionat, şi s-au înapoiat la sate. Uneori au venit cu
familia întreagă. Femeia intră servitoare, omul la poliţie, portar, aprod sau
muncitor la căile ferate, şi au reuşit să pună deoparte banii trebuitori, în
vreme ce acasă, moşia o lucrau rudele sau o dădeau în parte. Cei din a doua
categorie sunt, de obicei, ţărani fără avere în sat, sau cu pământ foarte puţin,
odrasle ale familiilor cu copii numeroşi, cărora nu le ajunge moşia
părintească. Ei vin cu hotărârea să întemeieze un cămin la oraş şi cei mai
mulţi rămân aici”.
O afluire de la sat la oraş s-a înregistrat mai ales în rândul tineretului,
venit să studieze la liceu şi universităţi. Datele statistice din 1930 arătau că
50% dintre orăşeni nu se născuseră în localitatea respectivă; în Bucureşti,
numărul celor veniţi din alte localităţi se ridica la 60%.
Pentru o evidenţă mai clară a populaţiei, Ministerul de Interne – care
conducea şi administraţia locală – a introdus, de la 1 ianuarie 1923, buletinul
de identitate, care avea fotografia posesorului, date privind numele,
prenumele, ziua, luna, anul şi localitatea naşterii, starea civilă, naţionalitatea,
domiciliul.

Edificii publice şi private


În oraşe, clădirile reprezentative erau Primăria, Prefectura, Tribunalul,
liceul, Universitatea (în Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi), teatrul,
cinematografele, muzeele, băncile, hotelurile. O notă aparte o făceau
bisericile catedrală. În toate oraşele României predominau clădirile cu parter

17
(„pe pământ”). În multe oraşe s-au construit fabrici în care lucrau un mare
număr de persoane, mai ales bărbaţi.
În anii ’30 s-au construit multe blocuri de locuinţe şi hoteluri cu 4 –
10 etaje, mai ales în Bucureşti, de-a lungul bulevardelor Brătianu şi Regina
Elisabeta.
Dintre construcţiile ridicate în perioada interbelică menţionăm pe cele
din Bucureşti: blocul „Aro” („Patria”), care avea la parter un cinematograf
cu 1 200 de locuri, imobilul „Astra-Română” (din Piaţa Rosetti), Casa
Monopolurilor Statului (Ministerul Industriilor), Biblioteca Academiei
Române, Consiliul de Miniştri (clădirea Guvernului), Şcoala Superioară de
Război (Universitatea de Apărare), Facultatea de Drept, Palatul Ministerului
Transporturilor, Ministerul Justiţiei, Institutul de Istorie Universală („N.
Iorga”), Institutul Agronomic. Ele au fost construite în stil modern „cubist”,
fără multe „înflorituri” arhitectonice.
Unele construcţii au fost realizate în stilul clasic sau neoclasic: Palatul
Regal (din Calea Victoriei), Banca Marmorosch, Blank (str. Doamnei),
Palatul Patriarhiei, Banca Chrissoveloni etc.
În aproape toate oraşele reşedinţă de judeţ s-au ridicat „palate”
administrative, tribunale, biserici, cinematografe. În perioada interbelică s-au
construit licee care se bucurau de un bun renume: „Matei Basarab”, „Mihai
Viteazul”, „Gh. Şincai”, „Spiru Haret”, „Sfântul Sava”, „Titu Maiorescu”,
„Iulia Haşdeu” în Bucureşti, „Fraţii Buzeşti” şi „Elena Cuza” în Craiova,
„Alexandru cel Bun” în Iaşi, „Principesa Ileana” în Cluj; de asemenea,
liceele din Alba Iulia, Caracal, Constanţa, Caransebeş, Piatra Neamţ,
Câmpulung Muscel, Găeşti, Soroca, Tulcea, Tighina, Câmpina, Olteniţa,
Rădăuţi, Câmpeni, Târgovişte, Turnu Severin, Focşani, Bacău, Bălţi,
Alexandria etc. În aproape toate judeţele s-au construit şcoli normale, clădiri

18
mari, cu dotările aferente, impuse de necesităţile desfăşurării procesului de
învăţământ.
Construcţii noi, impunătoare, unele dintre ele de utilitate publică, s-au
realizat în toate oraşele: Bibliotece Centrală Universitară din Iaşi, Teatrul
Naţional din Timişoara, Hotelul „Aro” din Braşov, Hotelul „Rex” din
Mamaia. S-au ridicat mari catedrale la Alba Iulia, Timişoara, Cluj, Bucureşti
(Elefterie, Caşin). Pe Calea Victoriei s-a construit Palatul Telefoanelor, cea
mai controversată clădire din perioada interbelică, datorită stilului
arhitectonic, care nu avea nimic comun cu civilizaţia românească. În semn
de protest, actorii Teatrului Naţional, care-şi petreceau o bună parte din timp
la Terasa Oteteleşanu, aflată în preajmă, au părăsit această locaţie, pentru că
nu suportau să vadă înaintea ochilor acel „monstru american”.
Dezvoltarea industriei a impus construirea unor clădiri adecvate;
dintre acestea menţionăm Uzinele „Malaxa” din Bucureşti, „Astra –
Vagoane” – Arad, „I.A.R.” – Braşov.
În Bucureşti au apărut cartiere de vile luxoase, între care cele din
zonele Cotroceni, Dacia, Filantropia. O contribuţie importantă la realizarea
noilor edificii au adus arhitecţii Petre Antonescu, Horia Creangă, Duiliu
Marcu, G.M. Cantacuzino, Ştefan Nenciulescu. Cele mai multe clădiri s-au
ridicat pe terenuri virane, puse la dispoziţie de primării, sau care se aflau în
proprietatea unor persoane. Dar au existat şi situaţii când s-a procedat la
demolări, unele dureroase, pentru a se înălţa construcţii moderne, a se lărgi
străzi şi bulevarde, sau pentru a se crea pieţe publice.
Materialele folosite la noile construcţii erau cărămida, fierul-beton,
tabla sau ţigla pentru acoperiş. Compartimentarea spaţiului interior se realiza
în funcţie de necesităţile pentru care a fost construită clădirea respectivă.
Spre exemplu, tribunalele aveau holuri largi unde se puteau întâlni avocaţii

19
cu clienţii lor, hotelurile aveau la parter o sală în care pasagerii să discute cu
cei care-i vizitau, liceele dispuneau de o sală de festivităţi, în care se
desfăşurau principalele evenimente (serbări şcolare, programe artistice etc).
Legea pentru organizarea administrativă din 1929 prevedea ca toate
centrele urbane şi baleneo-climaterice să-şi întocmească obligatoriu planuri
de sistematizare în termen de zece ani. Dar, până la sfârşitul perioadei
interbelice, nu aveau planuri de sistematizare decât 10% din totalul oraşelor
României, aşa cum prevedea legea.
De această situaţie au profitat anumite persoane, mai ales cele care se
mutau de la sat la oraş. A apărut fenomenul „construcţiilor instantanee”,
ridicate în mare grabă, de regulă în trei zile (sâmbătă, duminică şi luni), când
oficialităţile nu vizitau zonele respective. Acestea erau locuinţe improvizate
din lemn, pământ, rogojini bulgărite, cu acoperişuri din stuf sau carton,
lipsite de orice norme igenico-sanitare. Autorităţile erau puse în faţa faptului
împlinit, astfel că numai în Bucureşti se înregistrau, în 1938, peste 20 000 de
asemenea locuinţe.
În sate (comune) principalele clădiri publice erau primăria, şcoala,
biserica. În mai multe comune rurale s-au construit dispensare, cămine
culturale.
Sătenii care-şi construiau case noi erau preocupaţi ca acestea să fie
mai spaţioase (cu 2 – 3 camere) şi din materiale de calitate, specifice zonei
geografice în care locuiau. În zonele de munte predominau lemnul şi piatra,
la deal şi câmpie lutul (pământ amestecat cu paie), în Deltă se folosea pe
scară largă stuful. Acoperişul se realiza din şindrilă în zonele de munte, din
şindrilă şi paie la deal şi câmpie, din stuf în Deltă. În Transilvania se folosea
mai ales ţigla. Se distingeau casele din Bucovina, cu ornamente din lemn şi
cu pereţii vopsiţi în culori vii (verde, galben, roz) şi aveau desene

20
reprezentând flori sau animale, iar la acoperiş se făceau diverse înflorituri. În
vechiul Regat, multe case erau decorate cu flori confecţionate din lemn
(traforaj) şi aplicate la stâlpi sau la cerdac; culoarea preferată era albul de
var. În zonele viticole sub casă se amenaja pivniţa, în care se depozitau
butoaiele cu vin.
Casele cele mai arătoase erau ale învăţătorului, preotului, notarului.
Erau şi unii „chiaburi”, care îşi construiau locuinţe cu 5 – 6 camere, mai
mult „ca să vadă satul”, decât dintr-o necesitate practică.

Strada
Una dintre cele mai spectaculoase activităţi din perioada interbelică a
fost extinderea unor bulevarde şi sistematizarea unor pieţe publice. Această
acţiune a generat multe reacţii negative, mai ales din partea celor ale căror
locuinţe au fost demolate. Spre exemplu în Bucureşti, pentru a prelungi
Bulevardul Colţea de la Universitate până la Piaţa Unirii au fost dărâmate
110 imobile. Asemenea acţiuni de demolare s-au desfăşurat în zona Sfântul
Elefterie – Şcoala Superioară de Război, în urma cărora s-a creat Bulevardul
Eroilor, în faţa Palatului Regal, prin demolarea a circa 50 de imobile pentru
a se construi un spaţiu adecvat, devenit Piaţa Palatului, unde, în 1939, a fost
amplasată statuia lui Carol I. Printr-o masivă demolare a locuinţelor cu
parter, unele şi cu un etaj, s-a construit Bulevardul Brătianu, paralel cu Calea
Victoriei, care a fost astfel descongestionată.
Calea Victoriei a rămas spaţiul predilect de plimbare a
„protipendadei”, ea fiind flancată cu magazine de modă şi restaurante de lux.
Bulevardul Brătianu – mult lărgit – era folosit mai ales de mijloacele de
transport în comun, de tramvaiele electrice, care aveau o mare utilitate
pentru bucureşteni. Tot în perioada interbelică s-a trasat bulevardul

21
Elisabeta, între Calea Victoriei (Cercul Militar Naţional) şi Piaţa Sfântul
Elefterie, flancat de blocuri cu 8 – 10 etaje, având apartamente de 2 – 4
camere, care au fost vândute unor persoane cu o bună condiţie materială.
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul Bucureşti era numit
„micul Paris”, datorită arhitecturii sale variate, parcurilor bine îngrijite,
magazinelor cu vitrine luminoase şi frumos aranjate, cafenelelor şi
restaurantelor cu grădini generoase, în care cântau muzicanţi renumiţi. Era
vorba doar de o mică parte a oraşului, aflată în zona centrală.
Mai mult de trei sferturi din oraş avea o cu totul altă înfăţişare. Un
ziar bucureştean scria, în 1935: „Dincolo de gară [Gara de Nord], după
ateliere, sunt câteva zeci de străzi care formează cartierul muncitoresc [...]
Praful vara, noroiul toamna, nămeţii iarna şi iar noroiul primăvara încalecă
gropile, domină fiecare părticică a lor. În mijlocul străzilor, lângă apa strânsă
din ploi şi mucezită, se adună la joacă copiii muncitorilor [...] Case mici, cu
peretele coşcovit până la pământ, colibe peticite cu fel de fel de obiecte
adăpostesc trupurile frânte de oboseală”. Tot această zonă a fost descrisă de
scriitoarea britanică Olivia Manning: „Dincolo de gară, drumurile erau
desfundate. Calul se împiedica în gropi, iar trăsura se clătina. Deasupra
bălţilor se formase o pojghiţă subţire de gheaţă, care pocnea sub roţi. Casele
pe aici erau mai mult colibe de lemn. Printre ele se aflau blocuri de curând
construite, dar deja cu iz de mahala. Vopseaua de pe uşi se scorojise, prin
balcoane erau întinse rufe la uscat şi se auzeau voci de femei certându-se”.
În oraşele mici erau pavate 2 – 3 străzi, celelalte fiind desfundate. Un
contemporan descria astfel străzile oraşului Alexandria în anul 1934: „Praful
străzilor, în timp de primăvară, vara şi toamna formează adevăraţi nori groşi
şi înăbuşitori, ce se înalţă mai ales vara în slăvile cerului. Cine priveşte spre
oraş de pe culmile cimitirului, în timp de vară, spre seară, abia zăreşte casele

22
şi pomii din pâcla aceea groasă de praf, ce de-abia se rispeşte, spre miezul
nopţii, pentru ca a doua zi să înceapă iar”. O privelişte similară oferea şi
oraşul Bârlad, unde „în timpul lunilor fierbinţi, ucenicii magazinelor
stropeau cu apă trotuarele pentru a potoli praful, muştele şi ţânţarii”.
Civilizaţia urbană era – din punctul de vedere al modernizării –
superioară celei de la sat. Confortul vieţii cotidiene era asigurat de o
infrastructură în continuă extindere: canalizare, apă curentă, lumină
electrică, telefon, străzi asfaltate, magazine, pieţe pentru desfacerea
mărfurilor.

Serviciile publice
Fiecare comună şi oraş avea servicii publice specializate. În comunele
rurale principalul personaj era primarul, ales de consiliul comunal. Primele
alegeri comunale în România s-au organizat în 1926 (la zece ani de la
Unire), iar schimbarea guvernelor atrăgea după sine şi numirea unui primar
interimar, din rândul partidului aflat la putere. Continuitatea era asigurată de
notar, care elabora actele şi se ocupa de arhiva primăriei; el ţinea condica în
care erau înscrise naşterile, căsătoriile, decesele, divorţurile.
O figură importantă era jandarmul, fiecare comună având un post de
jandarmi, care, de regulă, era plasat în localul primăriei. Acesta asigura
ordinea legală şi intervenea ori de câte ori era încălcată liniştea şi ordinea
publică, se comiteau furturi, acte de violenţă etc.
Nu mai puţin important era preceptorul, care se ocupa de strângerea
impozitelor, taxelor şi amenzilor. Deseori, preceptorul era însoţit de jandarm
pentru a nu cădea victimă eventualelor agresiuni ale datornicilor.
Au existat preocupări pentru construcţii comunale (şcoli, biserici,
cămine culturale, dispensare, poduri), amenajarea drumurilor etc. Realizarea

23
acestora depindea mai mult de voinţa cetăţenilor şi de posibilităţile lor
materiale, mai puţin de intervenţia autorităţilor publice. În general, ţăranii
erau refractari faţă de iniţiativele care nu priveau gospodăria proprie şi
acceptau cu greu ingerinţele autorităţilor (de exemplu de a săpa şanţuri de-a
lungul uliţelor sau de a curăţa islazul comunal de ciulini).
La oraş, primăria avea în organigrama sa mai multe oficii (servicii):
Oficiul Jurist-Consult, Oficiul Stării Civile, Oficiul Sanitar, Oficiul
Ingineresc, Uzina de Apă, Uzina de Gaze, Uzina Electrică, Oficiul de
Accize, Perceptorul Orăşenesc, Contabilitatea Orăşenească, Serviciul
Tehnic, Oficiul de Canalizare, Serviciul Edil Orăşenesc, Serviciul Curăţenia
Străzilor, Grădinăria Oraşului, Arhiva Oraşului, Muzica Orăşenească etc. În
oraşele mari funcţionau toate aceste oficii şi servicii, în cele mai mici ele
erau comasate sau lipseau (de exemplu cel pentru gaze, pentru că localitatea
respectivă dispunea de gaz metan).
În oraş, Poliţia era o instituţie distinctă, care avea un local propriu, cu
mai mulţi poliţişti, repartizaţi pe sectoare (străzi); după 1929 s-a realizat o
specializare în cadrul Poliţiei pe domenii: administrativă, judiciară, de
siguranţă; de asemenea, s-a înfiinţat poliţia socială şi de moravuri.
În capitala judeţului funcţiona Tribunalul, unde se judecau procesele
de pe raza unităţii administrative respective. Acesta beneficia de una dintre
cele mai impozante clădiri din oraş (multe construite înainte de 1918), cu
holuri mari, săli somptuoase, care să-i impresioneze pe cei veniţi în faţa
magistraţilor. Judecătorii beneficiau de inamovibilitate, iar sentinţele nu erau
influenţate de factorii politici; s-au înregistrat situaţii când unele decizii au
pus în dificultate guvernele care mizau pe o a anumită finaliatate a
procesului (cazul cel mai frapant s-a înregistrat în 1927, când Mihail
Manoilescu, acuzat de guvernul Brătianu de „complot împotriva ordinei

24
constituţionale”, a fost achitat). Au fost nu puţine cazurile când sentinţele
erau contestate, tocmai pentru că judecătorii ar fi fost influenţaţi politic (de
exemplu, achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1934, după ce fusese
acuzat că ar fi pus la cale asasinarea lui I.G. Duca în 1933).
Municipiile reşedinţă de judeţ beneficiau de prezenţa unui regiment al
armatei, care, în zilele de sărbătoare, prezenta un program de fanfară în
grădina publică.
Serviciile de salubritate aveau în atenţie numai zona centrală. Aici,
străzile erau măturate zilnic, udate cu apă (vara); gunoiul era transportat cu
căruţa sau cu duba la marginea oraşului. Zona mediană beneficia de
asemenea servicii cam odată pe săptămână, iar cea a mahalalei nu intra în
atenţia primăriei.
Foarte mulţi orăşeni aveau câini, pe care îi ţineau în curte, având grijă
să nu iasă pe stradă, unde lucrătorii de la ecarisajse dovedeau a fi extrem de
eficienţi. Câinii prinşi cu frânghia făcută laţ erau aruncaţi în căruţă, duşi la
marginea oraşului, ucişi şi jupuiţi de piele. Cadavrele rămâneau neîngropate,
iar pielea era tăbăcită şi vândută atelierelor de marochinărie.
Ecologia nu intra în atenţia serviciilor publice şi nici cetăţenii nu erau
preocupaţi de asemenea probleme. Apele reziduale erau aruncate în stradă,
la fel şi resturile rămase de la bucătărie, din grădina de zarzavat etc.
Perceptorii puneau amenzi, poliţiştii insistau ca acestea să fie plătite, dar de
cele mai multe ori se lăsau păgubaşi în faţa „ocărilor” cu care erau
întâmpinaţi de „gospodine”. Raporturile civilizate între oficialităţi şi cetăţeni
nu constituiau încă o normalitate în societatea românească.

25
26

S-ar putea să vă placă și