PSD.

Din primăvară (1990) până în toamnă (2008)

Ceausescu tradatorul

In decembrie 1989, Ion Iliescu aparea la televizor si rostea o fraza istorica: „Nicolae Ceausescu
a intinat cele mai nobile idealuri ale comunismului”. Cu alte cuvinte, crima „odiosului dictator“
nu consta nicidecum in faptul ca Romania era total izolata international, sau in ideea de a
obliga toata tara sa manance cate o jumatate de paine pe zi, nici macar in faptul ca oricine
spunea ceva impotriva lui era imediat internat intr-o clinica psihiatrica ! Nicidecum ! Ceausescu
urma sa fie executat, in urma unui proces de toata jena, doar pentru ca Iliescu era nemultumit
ca a tradat idealurile comunismului. Adica egalizarea cu orice pret, disparitia proprietatii
private si a initiativei individuale.

In aceasta fraza istorica, Ion Iliescu si-a sintetizat crezul politic. Iar acest crez politic a stat si sta
inca la baza actualului PSD, dupa cum Iliescu a condus si conduce inca, direct sau prin
intermediari, acest partid „european”.

Crezul era clar formulat. In scurt timp, a devenit evidenta si strategia politica. Dupa ce ne
asigurase ca Frontul Salvarii Nationale nu se va transforma in partid politic, in februarie 1990
se intampla exact acest lucru. Peste putin timp, noul „partid“ isi alegea conducatorul intr-o
„conferinta nationala“. Intr-o astfel de grupare, dornica sa restabileasca nobilele idealuri ale
comunismului, nu se putea sa fie ales in frunte decat Ion Iliescu. Si a fost ales.

Daca in aprilie 1990, a fost ales de colegii de partid, in mai acelasi an a fost ales din nou, de
data aceasta de un procent al populatiei Romaniei care mai avea putin si amintea de
unanimitatea din epoca Ceausescu, epoca de care – teoretic – el ne ajuta sa ne indepartam.

Cucuveaua si mineriadele

Si astfel, copilul numit Romania democratica a intrat, cu voiosie si incredere, sub tutela lui
„Nea Nelu“ si a ajutoarelor sale. Si, in loc sa aiba parte de o dezvoltare normala, ca tarile din
jur, a avut parte de o democratie originala, marca inregistrata FSN. Ingredientele ni le amintim
cu totii: subdezvoltare economica, Caritas, mineriade, conflicte interetnice la Targu-Mures,
„Nu ne vindem tara“, televiziunea nationala controlata drastic, „Noi muncim, noi nu gandim“,
premieri incomozi schimbati cu ajutorul lui Miron Cozma, „mai, animalule !“, studentii goniti cu
bate din Piata Universitatii, orice opozant etichetat drept „golan“.

In toata aceasta perioada, proaspatul „partid de centru stanga care se inspira din valorile
social-democratiei moderne europene“ a rezistat la putere datorita unui aliat foarte important,
de teama caruia tremura intreaga capitala: Miron Luceafarul Huilei Cozma, conducatorul
neinfricat al hoardelor de mineri ale caror bate erau oricand la dispozitia presedintelui de
partid si de stat.

Toate aceste ingrediente ale democratiei originale le-au provocat o asemenea greata chiar si
colegilor de partid ai „Cucuvelei“, incat la inceputul lui 1992 acestia l-au ales presedinte al
partidului pe Petre Roman. Iliescu si ajutoarele lui nu au putut rabda o astfel de ofensa si,
imediat, si-au tras partid nou, pe nume FDSN (asta vroia sa zica „Frontul Democrat al Salvarii
Nationale“).
Tot pe loc, pe loc, pe loc

Din nou, in titlul partidului condus de Ion Iliescu aparea cuvantul „salvare“. Eroul asa-numitei
revolutii din decembrie 1989 se prezenta in continuare drept salvator. Si inca odata a avut
castig de cauza la alegeri. Si-a asigurat un nou mandat de presedinte, iar tara s-a ales cu cel mai
slab guvern din istoria post-decembrista, in frunte cu Nicolae Vacaroiu.

Pentru a sarbatori noua victorie, in 1993 partidul si-a schimbat inca o data denumirea. A
devenit „Partidul Democratiei Sociale din Romania“. A urmat o perioada in care „reforma“,
„privatizare“, „liberalizare“ au ramas cuvinte exotice intr-o Romanie a sucului la dozator, a
„miliardarilor de carton“ si a somajului. In timp ce Ungaria, Cehia, Slovacia sau Polonia evoluau
pe plan intern spre bunastare si pe plan extern spre Uniunea Europeana, Romania ramanea,
alaturi de Bulgaria, sa ocupe statutul de ruda saraca a Europei, care e uneori invitata, din
politete, dar cu jena, pe la cate un ospat mai important.

Esecul guvernarii Vacaroiu a fost atat de clar, incat a atras o alianta a tuturor fortelor politice
pentru rasturnarea de la putere a asa-zisului partid de orientare socialista europeana. Dupa
sapte ani de „democratie originala“, pedeseristii controlau totul. Venisera la putere pentru a se
mentine acolo, probabil pe termen nelimitat, dupa modelul partidelor comuniste, in care isi
facusera ucenicia majoritatea membrilor lor de frunte.

Dar o tara intreaga se saturase. Pana si partidele de stanga au decis ca o continuare a unei
astfel de guvernari „socialiste“ ar antrena dezastrul pentru Romania. Prin urmare, atat PD-ul lui
Petre Roman, cat si PSDR-ul – singurul partid de stanga membru la acea vreme al
Internationalei socialiste – au ales sa se alieze cu Conventia Democrata si sa puna capat
iliescianismului. S-a reusit. Dovada a faptului ca nimeni nu mai suporta PDSR sta bucuria
romanilor de dupa alegerile din 1996, pe alocuri comparabila cu cea de la revolutie. Bucurie nu
atat pentru ca ajunsese Emil Constantinescu presedinte, cat pentru ca Iliescu nu mai era
cocotat intr-o functie pe care parea ca vrea sa o ocupe pentru totdeauna.

Arta de a nu te schimba niciodata

Au urmat patru ani dificili pentru PDSR. Patru ani in care partidul, confruntat pentru prima data
cu postura de „partid de opozitie“, ar fi trebuit sa se reformeze. A facut asta ? In mod
categoric, nu ! In 2000, defila tot cu Ion Iliescu, care a reusit sa castige alegerile prezidentiale
doar datorita faptului ca, de fapt, nu a avut adversar in turul al doilea. La 11 ani dupa asa-
numita revolutie, Romania oferea spectacolul sinistru al unei confruntari pentru putere intre
un fost nomenclaturist de esenta gorbaciovista si un un fost cantaret de curte al familiei
Ceausescu, in primul rand al „ savantei de renume mondial“.

In cei patru ani, PDSR nu se reformase, dar facuse totusi cate ceva. Mai intai, destule
personalitati ale sale aplaudasera marsul minerilor spre Bucuresti, amintindu-si cu nostalgie de
momentele in care batele oamenilor lui Miron Cosma il mentineau pe Iliescu la putere. Cam
asta era conceptia unui partid socialist european despre „aciuni ale societatii civile”.

Apoi, partidul a trait din critica atitudinii Romaniei fata de conflictul din fosta Iugoslavie. Pentru
prima dat, Romania avea ocazia sa demonstreze ca atasamentul sau fata de valorile europene
este unul real, nu doar la nivel de discurs. Si a facut-o. in acel moment, liderii PDSR au luat foc.
S-au descoperit frati buni cu poporul sarb, cu care au supt timp de secole de la acelasi.. tata
(Imperiul Otoman care pe sarbi ii maturase de pe harta Europei, iar pe noi ne tinuse in
genunchi o jumatate de mileniu). Acest trecut de umilinte comune devenise mai important
decat atasamentul fata de un viitor european. Iar Slobodan Milosevic era un adevarat erou al
luptei celor mici impotriva celor mari. Cum ne permiteam noi, cei mici, sa ii sustinem pe cei
mari ? Asta implica riscul sa progresam, sa evoluam, deci sa ne pierdem esenta, sufletul mic, de
popor a carui singura mandrie consta in faptul ca s-a mentinut, ca a supravietuit,
nemaicontand cum si cu ce pret. Cam asta era filosofia istoriei afirmata de pedeseristi. Si, cum
alegatorii invatasera istoria dupa manualele de pe vremea national-comunismului si erau fanii
filmelor „istorice“ ale lui Sergiu Nicolaescu, au inghitit galusca.

Dupa ceea ce PDSR considera greseala de a nu fi alaturi de sarbi, Occidentul s-a convins ca
Romania respecta si in practica valorile europene si rezultatul a fost inceperea negocierilor de
aderare la UE si plasarea Romaniei in pole-position pentru aderarea la NATO.

Fidelitatea fata de „Capitalul” lui Marx

Ion Iliescu lasase in 1996 o tara in care privatizarea era inca blocata de sloganul „Nu ne vindem
tara“ si care, pe plan international, era trecuta mereu la capitolul „si altele“. Dupa patru ani,
regasise o Romanie angajata ferm pe drumul spre Europa. Neavand cum sa recunoasca aceste
realitati, s-a lansat in critici extrem de dure la adresa guvernarilor din perioada 1996-2000,
critici comparabile doar cu cele adresate de stalinistii anilor ’50 guvernarilor interbelice.

Totusi, in aceasta perioada se schimbase ceva in partidul lui Iliescu: numele. De acum inainte,
nu mai vorbim de PDSR, ci de PSD. Alexandru Athanasiu, conducatorul PSDR, fusese in sfarsit
convins sa fuzioneze cu PDSR, care obtinea mult dorita si indelung amanata recunoastere
internationala.

In perioada 2000-2004, PSD a profitat de faptul ca Romania deja isi stabilise cursul.
Intamplator, aderarea la NATO a avut loc in aceasta perioada, ceea ce a facut ca partidul sa isi
aroge mare parte din merite. Prea mare parte, daca ne gandim ca, imediat dupa 1990, Ion
Iliescu se gandea insistent la o mentinere a aliantei cu un URSS care avea sa mai reziste doar
un an, in cadrul Tratatului de la Varsovia sau a unui alt organism similar.

Inceputul mileniului trei este dominat, pe scena politica romaneasca, din nou controlata de
PSD, de doua teme majore: inflorirea „baronilor locali” (printre care gorjeanul Mischie este
doar exemplul cel mai spectaculos) si conflictul pentru putere dintre un Ion Iliescu inca insetat
de putere, in ciuda varstei, si un Adrian Nastase care se dorea adevaratul conducator al
Romaniei, de la Palatul Victoria.

Cu ocazia modificarii constitutiei, Ion Iliescu isi mai arata inca o data credinta vesnica in ideile
inscrise in „Capitalul“ lui Marx, exprimandu-si rezerve serioase fata de ideea aceea care
dauneaza grav fericirii maselor, numita „garantarea proprietatii private”.

In 2004, Ion Iliescu nu mai putea sa candideze la presedintie. Tragedie ! A fost scos la inaintare
Adrian Nastase, dar un marinar care saluta pe toata lumea cu urarea „Sa traiti bine !” l-a invins.
In ultimele zile petrecute in postura de presedinte, Ion Iliescu a gasit necesar sa isi plateasca o
datorie mai veche si a incercat sa il gratieze pe Miron Cozma. Din nou, gestul sau facea pe
toata lumea sa se indeparteze de PSD ca de un ciumat. Pana si lui Dan „Felix” Voiculescu i s-a
facut scarba si a mai facut o pirueta in stilul sau caracteristic, aliindu-se cu Alianta D.A.

Imposibilitatea reformei

Ajuns in opozitie ca urmare a propriilor greseli, PSD parea ca, in sfarsit, se reformeaza.
Discursul lui Ion Iliescu, tinut cu ocazia congresului in care si-a dat seama ca va pierde
conducerea partidului, pigmentat cu miscari necontrolate ale mainilor si cu accente de isterie
in voce, parea sa il aminteasca pe cel tinut de Nicolae Ceausescu in data de

21 decembrie 1989. Adrian Nastase se dadea si el la fund, dupa ce se descoperise ca celbra

matusa Tamara, o batranica simpla, daduse dovada de un talent exagerat in speculatiile
imobiliare. Miron Mitrea, alta figura marcanta, li se alatura celor doi in aceasta miscare cu
directia „in jos“. Chiar si Mischie disparea de pe scena.

Se spune ca orice minune dureaza trei zile. In cazul PSD, a durat trei ani. Reforma din 2005 a
fost un experiment care nu a putut reusi intr-un mediu imbacsit, dupa 15 ani de „politica
originala“. In momentul de fata, mereu tanarul Ion Iliescu se afla din nou pe o pozitie
dominanta in PSD, iar Adrian Nastase realoded va fi candidatul partidului la alegerile
prezidentiale din 2009. De langa ei ne zambeste figura lui Miron Mitrea.

Asa partid, asa reforma !

Asta a fost evolutia (scuzati cuvantul !) din primavara pana in toamna. Asteptam iarna.