Despre cei ce exagerează

Vă amintiți de personajul Nozdriov din Suflete Moarte, cel care spunea tot soiul de
povești inventate, fără oprire, se încurca în ele, dar mergea mai departe fără nicio ezitare?
Era un moșier dornic de petreceri, mincinos, risipitor, pus pe schimburi din cele mai bizare,
un guraliv lăudăros care afirmă, când este întrebat, că Cicikov nu este nimeni altul decât
însuși Napoleon fugit de pe insula Sfânta Elena și că el, Nozdriov, îi este complice în
tentativa lui de a o fura pe fiica guvernatorului. El are un rol important în demascarea lui
Cicikov, personajul aflat în căutare de suflete moarte. Spune în gura mare în timpul unui bal
intențiile eroului, dar o face fără să-și dea seama ce consecințe pot să se ivească de aici.
Nefiind o specie foarte larg răspândită, din fericire, totuși fiecare avem parte, în viața
noastră, de asemenea cunoștințe, și vedem că este dificil să avem o relație normală cu ei.
Cum sunt astfel de oameni, și ce poți face când te afli în preajma lor?
Tendința de a exagera mereu lucrurile, mitomania, nu este foarte bine înțeleasă de
psihologie, și nici nu are un tratament medicamentos specific. Este un mod defect de a
vedea lumea, provenit dintr-o tulburare de personalitate. Inventează povești, sau adaugă
elemente fantastice în întâmplări reale, pentru ca astfel să obțină interesul celor cu care
discută. În ceea ce spune cel ce exagerează, realitatea și ficțiunea se combină iar dacă,
atunci când îl asculți, nu cunoști foarte bine lucrurile la care se referă, nu poți nici să vezi
exagerările. Adesea, dar nu neapărat, povestitorul își atribuie rolul unui personaj pozitiv în
cele relatate.
De cele mai multe ori cel care fabulează are impresia că îți spune adevărul gol-goluț,
nu-și dă seama de propriile exagerări, iar el este prima victimă a minciunilor pe care le
spune. Adesea este și narcisist, ceea ce este aproape de la sine înțeles: un om concentrat
excesiv asupra sinelui propriu nu mai poate avea un bun contact cu realitatea. Pesemne că
își dă seama că ceea ce simte nu e suficient de interesant, de aceea atunci când comunică
înflorește foarte mult întâmplările, în mare parte fără să-și dea seama, sperând că astfel va
atrage atenția, simpatia și aprecierea celor cu care vorbește.
Va fi o pacoste pentru cei din jur, nu doar pentru că îi poate pune în situații jenante
sau dificile fără să realizeze ce face și chiar fără să-i pese prea mult, acestea sunt întâmplări
izolate. Dar lângă o asemenea persoană, dacă îți e rudă sau prieten și ai o relație de lungă
durată, te simți ca și cum ai fi singur. Nu te înțelege, nu este atent la ceea ce se întâmplă cu
tine, interpretează tot ce vede prin grila deformată a ochilor săi. Dacă nu ai încotro și trebuie
să trăiești alături de el, îți vei căuta în altă parte comuniunea de care ai nevoie. Nu va ști nici
de ce ești supărat, nici vesel, dar îți va propune soluții după cum îi vine în mintea lui ca să te
simți bine.
Cel care exagerează nu poate avea un un contact cu realitatea, pentru că nu are un
bun contact cu sine însuși. Tot ce vede simte și prezintă altora exagerat, pentru că altfel ar fi
tern, lipsit de culoare și de interes. Pentru că se situează numai la suprafața vieții, pe
aceasta o simte în modurile cele mai exaltate. Nu are acces la frumusețe, la straturile de
profunzime, de aceea vede lucrurile obișnuite în forme foarte intense, și așa ni le prezintă și
nouă. Cel mai adesea, este o persoană dedată plăcerilor trupești, caută distracția, chefurile,
să mănânce bine, să bea, să se simtă cât mai confortabil. Asemeni lui Nozdriov, caută
petrecerile, le simte de departe și se îndreaptă neabătut către ele. Este în firea unui
asemenea om să provoace scandaluri, să trișeze la cărți, să înșele în diverse moduri, fără
însă să aibă mustrări de conștiință.
 Poate să te bage într-o mare belea, spunând despre tine lucruri care te pun în cea
mai proastă ipostază, așa cum dezvăluie Nozdriov intenția lui Cicikov de a cumpăra suflete
moarte, fără să aibă sentimentul că îți face vreun rău, ba încă se consideră cel mai bun
prieten al tău, și îți reproșează, pe un ton glumeț, că nu l-ai mai căutat în ultima vreme.
Un om care exagerează mereu își găsește astfel și un mod de a fi băgat în seamă,
de a fi în centrul atenției. Probabil că are și traume, nu a fost suficient luat în considerație în
copilărie, iar acum vrea să compenseze. Ceea ce spune este mereu interesant, pentru că, în
felul în care descrie lucrurile, sunt mereu întâmplări neobișnuite. Dar acest fel de a fi vine cu
un preț. Cel ce exagerează nu este atent la cei din jurul său, dar nici măcar la sine. Căci el
crede în ceea ce spune, se poate jura oricând pentru adevărul celor susținute, și poate fi, în
mare parte, chiar sincer.
Acum intervine și o altă problemă. Majoritatea oamenilor reușesc să rămână în
limitele decenței, să nu fie excesivi, numai că asta nu prea te poate mulțumi. Ești ca un
aparat foto care înregistrează fidel fragmentele de realitate pe care le poate surprinde dar,
dacă nu selectezi peisajele, și dacă nu găsești unghiurile potrivite, și dacă nu modifici uneori
ceea ce surprinzi, devine obositor prin repetiție și lipsă de interes. Punctul de pornire al artei,
al tuturor genurilor de creație, este exagerarea, iar în esența ei nu este diferită de
exagerarea mitomanului, numai că, prin efortul creatorului, poate căpăta o altă direcție.
Creația artistică este indiferentă față de adevăr și de morală. Ea se bazează pe
imaginație, pe luarea în posesie a realității și transfigurarea ei artistică. Dacă s-ar mărgini să
redea realitatea așa cum este, opera nu numai că ar fi ternă, dar nici nu ar surprinde ceva
remarcabil despre obiectul la care se referă. Imaginația autorului înseamnă prelucrarea
realității într-un mod specific, selectarea anumitor elemente, care-l atrag mai mult pe autor,
și prezentarea lor într-o formă exagerată. Este atunci creația artistică doar o formă mai
rafinată de mitomanie? Uneori, da. Dar în afara diferenței că mitomanul simplu nu dă acel
aer artistic care transformă simplele cuvinte, culori sau sunete în creație, și care se
datorează talentului, mai este ceva. Mare parte din creația zilelor noastre, eliberată de
greutatea unui crez pe care vrea să-l transmită, este doar invitație la distracție, un chef care
ne ațâță simțurile și poftele, și care nu lasă nimic în urma ei după ce este consumată.
Adesea însă autorul, pentru că prin opera lui trezește interesul unui public, se simte
dator să fie un far călăuzitor, să îndrepte oamenii către un crez pe care mai întâi autorul și l-
a asumat. Vedem că și arta de consum, de care e plină lumea, vrea să ne inoculeze acele
idei în care cred autorii, sau pe care sunt nevoiți să le propage pentru a fi în acord cu o
ideologie impusă. Ca exemplu, Disney organizează un concert pentru copii dedicat
LGBTQ+, care va fi numit „Pride”, găzduit de travestitul Nina West, și difuzat pe toate
canalele Disney. Concertul va prezenta cântecele Disney reinterpretate printr-o lentilă
LGBTQ. Astfel de exemple sunt cu sutele. Arta nu este, prin sine, adevărată sau falsă,
morală sau imorală, ci depinde de autor, de cerințele la care se supune, să fie într-un fel sau
altul.
Tendința de a exagera este prezentă atât în cazul celor ce mint din obișnuință, cât și
în cazul creatorilor. Exagerarea obișnuită, a persoanei fără abilități artistice, prezintă ceva
mai bun sau mai rău decât este în realitate, adesea pentru a-l pune în evidență pe cel care
vorbește, în schimb în creația artistică este vorba despre o intenție clară a autorului, făcută
deliberat, cu dorința de a transmite ceva, chiar dacă și aici, adesea, este vorba tot de
punerea în evidență a celui care se exprimă. În ambele cazuri motorul acțiunii este tendința
irepresibilă de a prezenta lucrurile deformat. Dar exagerarea simplă se deosebește de cea
artistică. În primul caz este ca o forță care-l domină pe cel care se exprimă, în al doilea este
supusă și atent întrebuințată pentru a exprima ideile pe care le are artistul.
 Avantajul celui care creează ceva este că folosește intenționat exagerarea și că
poate să inducă o impresie puternică în mintea celui care îi receptează opera, și astfel
reușește să determine crezuri și acțiuni. Odată ce un autor devine conștient de sursa
talentului său, anume capacitatea înnăscută de a exagera de o manieră care să fie plăcută
publicului, el trebuie să fie și mai atent la felul cum își folosește darul natural pe care l-a
primit. Dacă un creator ar lua lucrurile așa cum sunt, fără să le exagereze, să le prelucreze
artistic să zicem, nu ar transmite nimic care să ne intereseze și să fie relevant pentru viața
noastră.
Gogol exagerează atunci când îl prezintă pe Cicikov, pe Nozdriov, și toate
personajele care îi populează opera. De altfel, el are chiar opere explicit fantastice, cum ar fi
Nasul sau Mantaua, dar și de acolo avem de învățat foarte multe despre lumea noastră
reală. În afara exagerării nu am putea surprinde realul în mod memorabil, nu am putea chiar
să înțelegem prea mult din viața noastră, și nici ce ar trebui să facem cu ea. Dozajul însă,
între ceea ce este de folos și ceea ce este fantezie lipsită de sens, depinde de fiecare dintre
noi, ca și revenirea de la opera imaginată la realitatea pe care ne ajută să o înțelegem.

Exagerarea apare peste tot: printre cunoștințele pe care le avem, în cărțile pe care le
citim și în filmele pe care le vedem, dar parcă nicăieri nu este mai pregnantă ca în
comunicarea socială, în ceea ce transmite presa și în discursurile politicienilor. Dacă te iei
după ei, iar unii dintre gazetari, influenceri și politicieni chiar se iau în serios, sau măcar ne
pretind nouă să-i luăm, trăim timpurile cele mai negre ale istoriei lumii, catastrofe globale
sunt gata să se întâmple zilnic. Dacă am pune cap la cap toate previziunile negative din
ultimul an, ar trebui ca pământul să fi dispărut deja de vreo 50 de ori până acum.
Voi lua, pentru exemplificare, ceea ce spune C S Lewis, într-un text din 1948, despre
spaima oamenilor în fața nou descoperitei și folositei bombe atomice. De atunci s-au mai
adăugat și alte spaime, induse de mass media și de politicieni, având interesele lor ca să
creeze panică, cea mai mare dintre cele recente fiind covidul, dar mecanismul de apărare al
omului este același. „Într-un fel îi dăm prea multă importanță bombei atomice. «Cum să trăim
într-o epocă atomică?» Sunt tentat să răspund: «Ei bine, așa cum ați fi trăit și în secolul al
XVI-lea, când ciuma vizita Londra aproape anual, sau așa cum ați fi trăit într-o epocă
vikingă, când atacatorii din Scandinavia puteau debarca să vă taie gâtul în orice noapte;
sau, sigur, așa cum trăiți deja într-o epocă a cancerului, o epocă a sifilisului, o epocă a
paraliziei, o epocă a raidurilor aeriene, o epocă a accidentelor feroviare, o epocă a
accidentelor auto.»” Să observăm că spaimele noastre nu au nimic nou, decât dacă suntem
total ignoranți în materie de istorie. Au fost mereu molime, războaie, posibilitatea unei morți
violente, fără ca asta să împiedice oamenii să trăiască, atât cât le este dat, firesc. Astfel că
nu ar fi trebuit să ne înspăimântăm atât de mult încât să ne pierdem firescul vieții, și să nu
mai facem ceea ce facem în mod obișnuit. Continuăm să muncim, să ascultăm muzică, să
iubim, și să credem că Cineva acolo sus ne iubește și, în ciuda dezastrelor iminente, are
grijă de noi într-o formă pe care încă n-o putem înțelege. Spaima față de coronavirus este o
exagerare evidentă. Virusul a fost, în multe cazuri, din păcate, mortal, așa că măsurile de
siguranță sanitară sunt binevenite, cu condiția să nu devină excesive și să ne dea viețile
peste cap pe termen lung, și nu trebuie să trăim cu teama care ne-a fost indusă în jurul lui.
Pentru că există în continuare cancere, accidente de mașină, boli cardiovasculare, deci o
mulțime vastă de chestii mortale, pe care însă le-am integrat în viața noastră fără să trăim
într-o panică perpetuă. Într-o viață trăită oricum în iminența morții, cel mai important este să
ne păstrăm cumpătul. Să nu ne lăsăm copleșiți de exagerările care vin din afara noastră
 Părintele Emilianos Simonopetritul spunea: ”Exagerarea este o boală de care suferă
leneșii și slăbănogii, nenorociții și cei care n-au vlagă în ei înșiși pe calea virtuții, cei care nu
vor osteneala și nu-i interesează Dumnezeu, ci propria lor slavă, în timp ce omul smerit este
întotdeauna echilibrat.” (Viața în duh. Cateheze și Cuvântări, editura Deisis). Iar aici trecem
în dimensiunea duhovnicească a exagerării. Atunci când vedem această tendință în noi
înșine ne dăm seama că nu înaintăm pe calea virtuții, că suntem încă dominați de patimi și
vedem strâmb lucrurile. Căci ne dăm seama că scopul nostru este să îi impresionăm pe cei
cu care vorbim. Vrem să le transmitem ceva despre întâmplările deosebite (așa ni se par
nouă) prin care trecem, pentru că trăim mult pe seama impresiei pe care o facem celorlalți.
Indiferent că povestesc ceva bun sau rău, că mă pun într-o postură pozitivă sau, mai
rar, una negativă, eu sunt în centrul atenției. Nu mai am grijă față de celălalt, să nu îl jignesc,
să nu spun ceva care să-l tulbure și să-i strice starea sufletească. Aproapele meu este doar
spectatorul prin care mă pun în valoare pe mine. Am un mod egoist de a fi, care poate
deveni chiar răutate atunci când, pe baza spuselor mele, cer de la ceilalți să facă sau să nu
facă anumite lucruri.
Atunci când descoperi în tine însuți tendința de a exagera și vrei să lupți împotriva ei,
ai două variante. Îi dai o formă artistică sau, dacă nu ai chemarea necesară, încerci să o
reduci ca să nu-ți afecteze nici perceperea realității, nici relația cu ceilalți oameni. Apelezi la
terapie, dar înveți și să îți descoperi singur pornirile iraționale care apar spontan și
distorsionează realitatea din jurul tău. Odată ce îți recunoști asemenea tendințe, te întrebi de
ce apar, și care este fundamentul lor, ce este greșit la ele și cum te poți îndrepta. Este o
întreprindere dificilă, ar fi nevoie să ai pe cineva de încredere alături, pentru că nu poți fi
evaluatorul propriilor gânduri.
Un om bine așezat sufletește, chiar dacă încă are patimi, luptă împotriva lor, este
smerit și echilibrat, simte cât poate să își impună ego-ul în raporturile cu ceilalți oameni, nu
cere mai multă atenție decât i se cuvine, nu încearcă mereu să se impună. Exagerarea este
un mod, poate adesea inconștient, de a-i manipula pe ceilalți pentru a primi atenția lor, în
timp ce credinciosul aflat pe cale își păstrează firea. El este smerit, are măsură și echilibru,
viața lui este orientată interior, de aceea nu simte nevoia să pretindă altora să fie interesați
excesiv de persoana lui. Cel ce exagerează trăiește mai mult în afara sa, căutând să se
impună atenției celorlalți, în timp ce omul smerit și echilibrat este discret, atent, gata să își
ajute semenul în nevoile lui reale.