Radiatii gama

Radiația gama (simbolizată prin γ sau {\displaystyle \gamma } {\displaystyle \gamma }) este radiație
electromagnetică provenită din dezintegrarea radioactivă a nucleelor atomice. Constă din fotoni de
energie foarte mare. A fost descoperită de Paul Villard, un chimist și fizician francez, în anul 1900 în timp
ce studia radiația emisă de radiu. În anul 1903, Ernest Rutherford i-a dat denumirea de raze gama, pe
baza penetrării destul de puternice a materiei; înainte descoperise două tipuri mai puțin penetrante de
radiație din dezintegrări, pe care le-a numit raze alfa și raze beta, în ordinea crescătoare a puterii de
penetrare.

Interacțiunile cu mediul

La trecerea printr-un mediu mai mult sau mai puțin absorbant, radiațiile gama suferă o atenuare datorită
proceselor de împrăștiere și a celor de absorbție conform legii.

Razele gamma interacționează cu materia prin care trec prin următoarele mecanisme:

"Efect fotoelectric": Un foton γ poate dezlega un electron orbital din învelișul electronic al unui atom.
Electronul, care preia toată energia fotonului γ, va putea învinge forța electrostatică, eliberându-se de pe
orbita sa; fotonul incident dispare: această interacțiune se numește "efect fotoelectric" (energia
fotonului incident γ trebuie să fie mai mare decât energia de legătura (Wleg) a electronuluiexpulzat (e-) ).
Efectul fotoelectric este mult mai probabil la elementele grele (probabilitatea este direct proporțională
cu Z5), dacă fotonii incidenți sunt de joasă energie, sub 0,5 MeV. Elementul emis cu o anumită viteză
(dependentă de energia fotonului incident și de tipul atomului) produce ionizarea, la fel ca și o particulă
beta β (beta), până când surplusul său energetic este cedat complet.

"Efect Compton", care devine preponderent când fotonii incidenți au o energie mai mare decât 1 MeV. În
acest proces numai o parte din energia fotonului este transferată electronului; restul de energie apare ca
un foton secundar cu energie mai mică, împrăștiat într-o direcție oarecare. Interacțiunea continuă până
la dispariția fotonilor împrăștiați prin efect fotoelectric.

"Producerea de perechi": Dacă fotonul γ are o energie mai mare de 1,02 MeV, el va putea interacționa cu
câmpul nucleului, transformându-se în două particule: una pozitivă și cealaltă negativă (conversia
energiei în masă). Particula pozitivă este numită pozitron, iar cealaltă electron. Această interacțiune este
cunoscută drept "producere (generare) de perechi". Excesul energetic este preluat în mod egal, sub
formă de energie cinetică, de către cele două particule electron + pozitron, care vor produce ionizări
până la încetinirea lor completă (la fel ca în cazul radiațiilor β). În procesul de încetinire, pozitronii produc
ionizări până la momentul când vor fi captați de un electron. Noua pereche se "anihilează" reciproc,
generând 2 fotoni γ de câte 0,51 MeV. Fenomenul de anihilare este opus fenomenului de generare de
perechi. Fotonii rezultați pot fi împrăștiați prin efect Compton, sau absorbiți prin efect
fotoelectric.Radiatia gama are cea mai mare putere de patrundere si nu este deviata de campurielectrice
sau magnetice.Aceasta radiatie este de natura electromagnetica si are lungimea de undafoarte mica.De
regula ,radiatia gama insoteste radiatia alfa si beta.Radioactivitatea naturala se intalneste mai ales la
elementele de la sfarsitul tabloului periodic