Noţiunea de oportunități egale.

Definiţie şi trăsături

În legislaţia naţională regăsim reglementat principalul criteriu ce poate sta la

baza unei forme de discriminare şi anume acela reprezentat de gen. Astfel, potrivit legii
202/2002 se instituie o serie de principii menite să înlăture sau să limiteze apariţia
oricăror situaţii de inferioritate determinate de criteriul adus în discuţie.
La articolul 1 alineat 2 din acest act normativ se defineşte egalitatea de sanse şi
de tratament între femei şi bărbaţi prin luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi
aspiratiilor diferite ale persoanelor de sex masculinşi respectiv feminin în tratamentul
egal al acestora.
Cadrul de aplicare a acestei legi este circumscris numai unor domenii
prevăzute într-o enumerare limitativă, care face şi o trimitere la alte domenii dar care
în mod necesar au o reglementare distincta. Respectivele domenii de activitate unde
este avut în vedere acest criteriu de gen, potenţial discriminatoriu sunt următoarele:
muncă, educaţie, sănătătate, cultură şi informare, politică, participare la luarea
deciziei, furnizare şi acces la bunuri şi servicii.
În vederea protecţiei şi a respectului unor alte libertăţi intrinseci naturii umane,
mai concret libertatea de conştiinţă( cu aplicare în alegerea şi practicarea unei religii)
şi respectiv libertatea individului la viaţă privată şi intimă se stipulează expres în lege
că discriminarea de gen nu poate fi avută în vedere. Ca atare există o largă
permisivitate în a constitui diferite privilegii sau anumite diferenţieri în privinţa unuia
dintre genuri ,dar care să nu aibă legătură cu situaţii derulate în viaţa publică.
Apartenenţa individului la un anumit cult religios ţine de asemenea de o relaţie
privată, în cadrul căreia individul interacţionează numai cu persoane ce aparţin
respective religii. În altă ordine de idei, dreptul statal nu trebuie confundat cu dreptul
canonic, dreptul bisericesc. Rolul bărbatului faţă de cel dedicat femeii este unul mult
mai pregnant în viaţa bisericească de sorginte creştină. O excepţie potrivit căreia
regulile normative ale statului se susprapun cu cele religioase o întâlnim în religia
musulmană, cu trimitere direct la Coran.Acest lucru nu face altceva decât să confirme
şi mai mult faptul că principiul este cel amintit mai devreme: reglementarea laică nu
include şi nici nu se suprapune cu cea religioasă, ba mai mult una nu poate avea arie de
acoperire asupra domeniului celeilalte.
Totuşi, până să analizăm aceste prevederi legale pornind de la evoluţia
noţiunii de drepturi ale omului. Schimbări radicale pe planul gândirii social-politice se
vor produce în secolele XVII şi XVIII, cand raţionaliştii vor pune, in mod progresiv,
bazele ştiintifice ale doctrinei dreptului omului. Ei au fundamentat teoria dreptului
natural definindu-l ca etern, însă nesupus ordinii divine. Din aceste idei tradiţionaliste
se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care are ca fundament principiul
conform căruia – orice contract social trebuie să fie respectat. Raporturile indivizi –
stat se bazează pe un astfel de contract social, prevederile contractuale neputând fi
modificate fără consimtământul vreuneia dintre părti. Reprezentantul de marcă al
acestui curent a fost J.Jacques Rousseau, care în lucrarea sa “ Contractul Social”
aparută in 1762 afirma: “ omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”.
Primul gânditor care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a
fost Montesqieu. În lucrarea sa “ Despre spiritul legilor ” el considera că „ legile, in
înţelesul lor cel mai larg, sunt raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor, în
acest sens tot ce exisă are legile sale”. Gânditorul francez definea libertatea ca fiind
dreptul de a face tot ceea ce ingăduie legile; dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce
legile interzic “el nu ar mai avea libertatea pentru că si celialţi ar putea să facă la
fel”(Cloşcă,1995,pag.25-26)
Pentru apărarea persoanei şi bunurilor acesteia, el preconiza contractul
social prin care individul îşi supune voinţa sa voinţei generale, care stabileşte reguli
morale pentru membrii săi şi implică faptul că suveranitatea nu aparţine decat
poporului, şi fiecare individ trebuie să i se supună.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea
aduce cu sine apariţia unui nou curent de gândire, ca o reacţie contrară teoriei dreptului
natural şi etern. Unul din reprezentanţii marcanţi ai acestui curent a fost englezul
Edmund Bure care, aprecia că, principiul egalităţii şi dreptul la rebeliune, implicate de
dreptul natural, sunt susceptibile de violenţă şi dezordine. Respectarea instituţiilor
create prin evoluţia istorică este preferată drepturilor eterne si imuabile. În Germania,
curentul protestatar este reprezentat de Friederich von Savigny, adept al „ Scolii
istorice “, de jurisprudenţa, care căuta să descopere contextul dreptului existent in
cercetarea istorica. Într-o lucrare a sa aparută in 1814 el declara „ conţinutul unei legi
aşa cum folosinţa a consacrat-o, trebuie sa fie in acord cu spiritul unui popor sub
pedeapsa de a fi condamnat”. El afirmă că „ dreptul este mai intâi dezvoltat prin
cutumă si crediţa populară si apoi prin hotarâri judiciare”.
Ideile, conceptele şi teoriile avansate de diferitele curente de gândire
apărute de-a lungul evoluţiei societaţii au format o literatură juridică de specialitate,
literatură care consemnează că legiferarea drepturilor omului a avut ca precursori
„ Magna Charta “, “ The Petition of Rights”, “ Bill of Rights “.
“Magna Carta Libertatum” este o constituţie adoptată in Anglia pe 15
iunie 1275 şi deşi concepută în termeni feudali, conţine elemente care, vor inspira
teoriile drepturilor omului de mai tarziu. Documentul are dublă semnificaţie, el avea
forma unui contract social incheiat între rege si baroni, apoi conţine anumite norme
care vor constitui izvoare de inspiraţie pentru documente precum “Bill of Rights “ etc.
“ Bill of Rights “ declaraţia care conduce spre protecţia drepturilor
individuale apărută in 1689, în plină revolutie burgheză, a fost una din legile
fundamentale adoptate de Parlamentul englez şi care stabilea că puterea monarhica era
luată din voinţa poporului şi a proclamat anumite drepturi fundamentale ale
individului, printre care interzicerea pedepselor ilegale şi crude, obligaţia de a i se
comunica imediat unui deţinut motivele arestării, eliberarea pe cauţiune.
Un secol mai tarziu pe 14 iulie 1776 „ Declaratia de independenţă a
Statelor Unite” redactată de Thomas Jefferson proclama într-un limbaj ceremonios si
oficial “ că toti oamenii se nasc egali şi creatorul îi investeşte cu anumite drepturi
inalienabile care trebuie respectate de oricare formă de guvernare
“(Demeter,1968,pag.29). Printre aceste drepturi se gasesc viaţa, libertatea şi căutarea
fericirii. O idee deosebit de valoroasă pe care o consacră acest document este aceea că
toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi.
Adoptată cu peste 200 de ani in urmă, Declaraţia Drepturilor Omului este
formată din primele zece amendamente ale Constituţiei Statelor Unite. Prin această
declaraţie, se apară drepturi fundamentale precum libertatea de credinţă, libertatea
cuvântului, libertatea presei precum si dreptul la un proces cu juraţi desfasurat in
conformitate cu legea. Dar în timp ce idealurile protejării vieţii si libertăţii omului erau
suficiente pentru o declaraţie de independenţă, ele erau in mod clar inadecvate pentru
un catalog al drepturilor individuale pe care statele trebuie să le protejeze. Cu toate
acestea documentul care a consacrat in maniera cea mai completă concepţia drepturilor
fundamentale a fost “ Declaraţia drepturilor omului si cetaţeanului” din 26 august
1789 adoptată in perioada revoluţiei franceze, declaraţie care a facut vizibil faptul că
adevărata fericire trebuie gasită in libertatea individuală care este produsul
„drepturilor naturale, inalienabile şi sacre ale omului”. Principiul de baza al
declaraţiei este acela ca „Oamenii se nasc liberi şi egali si rămân liberi şi egali pe
toata durata vieţii. Deosebirile sociale nu se pot fonda decât pe utilitatea comună”
(Cloşcă,Suceavă,2000)
În textul declaraţiei se fac referiri la principalele drepturi care sunt enumerate
ca fiind imprescriptibile: libertatea, proprieteatea siguranţa şi altele.
După adoptarea acestui document o amplă mişcare constitutională s-a
dezvoltat pe continentul european, apărând o serie de constituţii însoţite de declaraţii a
drepturilor continentului european. În textul celor mai importante acte constituţionale,
drepturile omului ocupă o secţiune importantă. Aceasta fiind influenţa actelor
internaţionale care dezoltă materia drepturilor omului.
Una dintre constatările de mare importanţă pe care exegeţii problematicii
drepturilor o desprind este aceea că un număr de teme şi concepte care s-au repetat in
legea Drepturilor omului işi au originile in revoluţiile franceză şi americană. Ceea ce
este important între aceste drepturi este faptul că ele sunt moştenite natural, sunt
universale si inalienabile; ele aparţin indivizilor, prin simplul fapt că sunt fiinţe
omeneşti, şi nu pentru că sunt subiecte de legi statale.
Asadarֵ oricare ar fi dezbaterile teoretice sau doctrinare asupra bazelor
revoluţiilor, engleză, americană sau franceză, este clar că fiecare dintre ele, în felul său
a contribuit la dezvoltarea formelor democraţiei liberale, în care drepturile omului
constituie punctul suprem în protejarea indivizilor de tendinţa statelor spre
autoritarism.
Între timp s-a produs o veritabilă revoluţie în dreptul internaţional; în
interiorul unei singure generaţii, s-a dezvoltat un cod complet al noii legi enumerând si
definind adevăratele drepturi ale omului si libertaţile fundamentale pentru toate
fiinţele umane, oriunde pe pămînt, care nu mai sunt date de statele suverane carora le
aparţin cetaţenii, ci sunt înnăscute si nu mai pot fi abrogate sau negate nici chiar de
proprii conducatori, pentru nici un motiv(Voiculescu,2003).
De la cele afirmate in documentele oficiale şi pana la aplicarea lor în
practică a trebuit să treacă un anumit număr de ani, mai mulţi sau mai puţini nu mai
conteaza, cert este că s-a asteptat destul pentru ca femeia să aibă drept de vot şi să fie
egală in toate domeniile cu bărbatul. Mai trist este faptul că o serie de drepturi şi
libertăti prevăzute în acte nu şi-au găsit nici în prezent rezolvarea.
Tocmai în acest sens s-a conturat o nouă teorie şi anume cea a acordării
unui anumit tip de suport celor care din varii motive se regăsesc într-o poziţie de
inferioritate faţă de alte persoane, aflate într-o situaţie identică în care ar putea să
fructifice conţinutul unei anumite prerogative recunoscute de lege.
Întrucât domeniul asistenţei sociale presupune diferite ipoteze de persoane
vulnerabile, s-a acordat o valorizare extrem de importantă acestui aspect,
transformându-se într-unul dintre principiile de bază.
Explicaţia acestei noi noţiuni constă în aceea că orice individ trebuie să se
regăsescă în aceleaşi condiţii cu alţi cetăţeni care au posibilitatea de a-şi exercita un
anumit drept sau liberate. Acest principiu care asigură egalitatea de şanse decurge din
mai multe dispoziţii constituţionale. Astfel, dacă la art. 16 din legea fundamentală
consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii, art. 1 alin.3 defineşte unul din
caracterele statului ca fiind social, iar conform art.47 alin.1 statul este obligat să ia
măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor
un nivel de trai decent. Toate aceste dispoziţii conduc de fapt la ideea potrivit careia
statul trebuie să intervină şi să sprijine indivizii aşa încât fiecare să aibă aceleaşi şanse
în „startul” pe care îl iau în „competiţia” cu ceilalţi cetăţeni aflaţi în condiţii similare.
Chiar dacă statul român are la bază principiile economiei de piaţă, caracterul de
stat social impune intervenţia directă a acestuia acolo unde se impune, tocmai pentru a
asigura acelaşi tratament pentru cetăţeni în aşa fel încât rezultatele acestora în diverse
ipoteze să nu depindă de anumite bariere care le-au creat o poziţie de inferioritate încă
de la bun început.
Chiar dacă s-ar găsi reglementate în legislaţia de profil a României toate
drepturile fundamentale şi libertăţile consacrate în instrumente juridice internaţionale,
lipsa unor principii de genul celor la care am facut trimitere mai sus ar lipsi de esenţă
parte din aceste drepturi. Spre exemplu dreptul la educaţie nu ar mai avea acelaşi efect
în plan practic dacă nu ar exista dispoziţia prin care caracterul gratuit al acestuia până
la un anumit grad. Nu ar mai beneficia în astfel de condiţii, în concret, toţi copiii de
acces la informaţie şi implicit nivelul de instrucţie ar fi altul. Această situaţie de
inegalitate socială s-ar datora nu nivelului de inteligenţă al copiilor ci în mare parte de
imposibilitatea unora dintre aceştia de a accede la educaţie din perspectiva lipsei
resursei materiale.
Egalitatea în faţa legii şi în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor
fundamentale constituie o garanţie reală pentru cetăţeni. Caracterul universal al
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ar fi unul doar la nivel declarativ dacă nu ar exista
şi acest principiu al egalităţii, s-au altfel spus al oportunităţilor egale pentru toţi
indivizii.
Acolo unde este necesar, prin reglementări de detaliu, subsecvente se intervine
de stat pentru a asigura efectivitatea acestui principiu. În exemplu amintit, referitor la
dreptul la educaţie, putem vorbi despre bursele sociale, transportul gratuit pe mijloace
de transport în comun, subvenţionarea parţială a contravalorii locului de cazare sau a
cartelei de la cantină, care constituie forme de suport tot în vederea asigurării accesului
neîngrădit la o formă superioară de învăţământ(chiar dacă aici se transpune autoritatea
determinată de autonomia universitară şi nu direct cea a statului).

Discriminare versus oportunități egale

Aşa cum am arătat mai sus,conceptul de oportunităţi egale presupune suportul

statului determinat de situaţiile de inechitate şi inegalitate socială, tocmai în vederea
asigurării unui real conţinut al drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Potrivit OG
137/2000 s-a reglementat prevenirea şi sanţionarea tuturor formelor de discriminare.
În conţinutul articolului 2 se regăseşte definiţia legală a conceptului de
discriminare: “Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice
deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie,
limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,
boală cronică necontagioasă,infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată,
precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la
alin. (1) este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe.
(3)*) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau
practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor
prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi,
criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere
a acelui scop sunt adecvate şi necesare.”
Aşadar, dacă asigurarea unui tratament egal pentru cetăţeni presupune o acţiune
a statului de înlăturare a unor bariere existente, în cazul discriminării apar anumite
dispoziţii normative, criterii sau practici care prin ele însele determină situaţii de
avantajare a unor persoane în detrimentul altora.
Dacă prin politicile publice decise de stat, acesta intervine şi reuşeşte să asigure
egalitatea indivizilor astfel încât aceştia să aibă aceleaşi şanse în diferite situaţii,
discriminarea este o operaţiune inversă, atunci când inegalitatea apare drept consecinţă
a unei practici ilegale în cazul în care o persoană este preferată sau avantajată într-o
anumită circumstanţă, pe baza unui anumit criteriu arbitral.
Cu alte cuvinte egalitatea de şanse permite exercitarea corectă şi deplină a
drepturilor recunoscute individului, în timp ce discriminarea are un efect contrar – de
destabilizare a sistemului social, de îngrădire, limitare sau în cazuri excepţionale de
eliminare a conţinutului drepturilor cetăţeanului.
Antagonismul celor două concepte poate fi mult mai bine înţeles ca urmare a
normei regăsite în alineatul 9 al articolului 2 din actul normativ de bază, amintit mai
devreme: „Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept
privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând
asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în
raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile
pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în
sensul prezentei ordonanţe.”
Subiecţii ce pot determina situaţii de inferioritate fundamentate pe criteriile
limitative descrise in OG 137/2000 actualizată sunt reprezentaţi atât de persoane fizice
cât mai ales de persoane juridice private dar şi de autorităţi publice.
Încălcarea drepturilor consacrate de legislaţia dedicată drepturilor omului
conduce la atragerea raspunderii contravenţionale sau în cazul unei reglementări a unor
fapte cu consecinţe mult mai grave, chiar la răspunderea penală. Colateral acestor două
forme de răspundere, care statuează o serie de contravenţii sau infracţiuni, poate apărea
în discuţie şi răspunderea civilă-determinată de prejudiciile ce decurg din respectivele
fapte.
Important este faptul că filosofia actului normativ în analiză stabileşte mai
multe forme de intervenţie şi sancţionare a acţiunilor sau inacţiunilor prin care se
îngrădesc anumite drepturi ale cetăţeanului. În primul rând sunt tehnicile preventive
menite să înlăture apariţia unor forme de discriminare, aici fiind vorba despre
activitatea dedicată ajustărilor necesare în vederea garantării oportunităţilor de şanse.
Un alt nivel de intervenţie specific diminuării situaţiilor ce reclamă apariţia
discriminării este medierea, care are drept scop negocierea modului în care părţile
implicate într-un potenţial diferend să ajungă la un numitor comun. În acest fel, partea
care se consideră pusă într-o poziţie de inferioritate va putea să obţină efectiv
pretenţiile direct de la cel care i-a produs vătămarea, ca urmare a discuţiilor finalizate
în mod pozitiv, pe cale amiabilă.
Soluţia extremă exprimată în lege, prin care individul discriminat poate să fie
repus în drepturi este reprezentată de aplicarea sancţiunilor legale determinate de
activarea răspunderii contravenţionale, penale şi/sau civile, descrise deja de noi.
Dacă în materie penală competenţa revine organelor de cercetare
penală,Parchetului şi în cazul trimiterii în judecată a cazului , instanţei de judecată, în
materie contravenţională sunt stabilite atribuţii specifice unui organism administrativ
înfiinţat special în acest sens şi anume Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării.
 Articolul 16 si 17 din OG 137/2000 descrie carcateristicile Consiliului Naţional
pentru Combaterea Discriminări(C.N.C.D):
- autoritatea de stat în domeniul discriminării,
-instituţie autonomă,
-autoritate cu personalitate juridică,
-autoritate aflată sub control parlamentar- independent în activitatea curentă
-instituţie care reprezintă garanţia respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în
conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care
România este parte.
Domeniile de activitate în cadrul cărora se pot ivi situaţii care să genereze
anumite forme de discriminare sunt următoarele:
a) condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi
promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare
profesională;
b) protecţia şi securitatea socială;
c) serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi;
d) sistemul educaţional;
e) asigurarea libertăţii de circulaţie;
f) asigurarea liniştii şi ordinii publice;
g) alte domenii ale vieţii sociale.
Activitatea concretă a Consiliului se materializează în elaborarea politicilor în
materia drepturilor omului, aşa încât acesta colaborează cu autorităţile publice al căror
scop este unul adiacent sau tangenţial acestui domeniu şi nu în ultimul rând cu
reprezentanţii sindicatelor din varii domenii, respectiv cu organizaţiile
neguvernamentale a căror obiective declarate vizează expres limitarea disciminării.
Procedural, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării iniţiază
cercetări din oficiu sau ca urmare a unor sesizări primite de la persoane fizice sau
juridice. Obiectul sesizării autorităţii în materie poate să constea în înlăturarea
consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
Termenul maximal în care se poate incrimina săvărşirea unei fapte potenţial
vătămătoare este de 1 an de zile de la data comiterii acesteia. Având în vedere
competenţele stabilite de lege în sarcina Consiliului, este fără putinţă de tăgadă că
acesta are un rol jurisdicţional(soluţionează, judecă şi emite o decizie care tranşează
pozitiv sau negativ sesizarea primită).
Soluţia dispusă de Consiliul director al Consiliului va avea la bază probele puse
la dispoziţie de părţile implicate(persoană potenţial discriminată şi persoana care a
determinat ipotetic o anumită discriminare). Mijloacele de dovadă ce pot fi invocate
sunt inclusiv înregistrări audio sau video, respective date statisctice.(aceste mijloace nu
puteau constitui probe în vechea reglementare a Codului civil, iar dispoziţia este
apărută odată cu republicarea OG137/2000 din 2007). Cercetarea cazului va presupune
citarea ambelor părţi implicate, ceea ce conduce la concluzia potrivit căreia această
procedură este caracterizată prin contradictorialitate, cu respectarea dreptului la
apărare.
De reţinut este faptul că prevederea regăsită la art.20 alin.6 teza I instituie o
prezumţie legală relativă în sprijinul persoanei care se consideră vătămată printr-o
anumită formă de discriminare. Astfel, aceasta trebuie doar să prezinte în ce anume
constă discriminarea, urmând ca persoana acuzată de respectiva faptă să trebuiască să
facă dovezi în sens contrar. Aşadar suntem în prezenţa unei excepţii de la regula care
stabileşte că acea persoană care face o solicitare în faţa unui organism jurisdicţional
trebuie să-şi dovedească pretenţiile formulate.
Cercetarea realizată de Consiliu se finalizează printr-o hotărâre a Colegiului
Director care va stabili sau nu o amendă în sarcina persoanei reclamante, soluţia fiind
întemeiată în fond şi în drept.
Partea nemulţumită de soluţia dispusă pe cale administrative-jurisdicţională va
avea deschisă calea de atac în faţa instanţei de contencios administrativ. Termenul în
care se poate exercita această cale de reformare a soluţiei date de Consiliu este de 15
zile de la recepţionarea hotărârii dispuse de Colegiul director.
În situaţia în care hotărârea respectivă nu este contestată de partea reclamată,
iar soluţia pronunţată este una de aplicare a unei amenzi contravenţionale, aceasta se
transforma de drept într-un titlu executoriu.
Regimul sancţionator din perspectiva contravenţiilor sancţionate conform OG
137/2000 este unul mai dur pentru situaţia în care partea vătămată este un grup de
persoane sau o comunitate( amendă de la 600 la 8000 lei) în comparaţie cu cazul în
care victima este o persoană fizică(amendă de la 400 la 4000 lei).
În paralel, persoana care se consideră lezată printr-o faptă de discriminare poate
acţiona şi pe cale civilă astfel încât să poată fi despăgubită cu acele pretenţii pe care le
are faţă de cel care a cauzat respectiva situaţie.
Termenul în care se poate intenta această acţiune respectă principiul
prescriptibilităţii în materia drepturilor de creanţă derivate din activarea răspunderii
civile delictuale, fiind acelaşi termen de 3 ani de la data săvârşirii respectivei fapte
reclamate( întâlnit în această materie).
În aceste ipoteze, cauza este scutită de taxă de timbru aşa încât oricât de mari ar
fi pretenţiile persoanei vătămate, aceasta va avea acces efectiv la instanţă(fără a avea o
reţinere faţă de imposibilitatea de a achita taxa de timbru care reprezintă un procent
raportat la suma solicitată).
Se păstrează şi în cazul acestor cauze principiul întâlnit în cadrul cercetării
administrativ-jurisdicţionale a Consiliului şi anume cel al prezumţiei legale relative a
caracterului discriminatoriu al unei fapte reclamate, în dauna persoanei învinovăţite de
comiterea acesteia. Totodată, se va dispune citarea Consiliului în cadrul acestei
proceduri.
Demn de remarcat este şi faptul că au calitate procesuală activă în astfel de
litigii şi O.N.G.-urile al căror obiect de activitate vizează înlăturarea formelor de
discriminare în anumite domenii de activitate, atunci când reclamantul este un grup de
persoane sau o comunitate. Acest lucru este posibil inclusiv atunci când este vorba
doar de o persoană în calitatea de reclamant, dar care insistă să coopteze respectiva
organizaţie în cadrul procesual iniţial.

Principiul egalității de șanse –fundament al asistenţei sociale

Sistemul naţional de asistenţă socială este reglementat în detaliu prin

intermediul legii nr.292/2011 şi reprezintă ansamblul de instituţii, măsuri şi acţiuni
prin care statul, reprezentat de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea
efectelor temporare ori permanente ale situaţiilor care pot genera marginalizarea sau
excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.
Aşa cum rezultă şi din definiţia amintită mai sus, conform art.2 din legea cadru,
sistemul naţional de asistenţă socială constituie un mecanism prin care se încearcă a se
asigura şanse egale pentru cei care pentru moment sau definitiv sunt într-o situaţie
defavorizată. Sistemul naţional de asistenţă socială intervine subsidiar sau, după caz,
complementar sistemelor de asigurări sociale şi se compune din sistemul de beneficii
de asistenţă socială şi sistemul de servicii sociale. Acţiunea sistemului de asistenţă
socială are la bază principiile de coeziune şi incluziune socială.
Principalele categorii de persoane cărora li se adresează sistemul naţional de
asistenţă socială sunt copiii-datorită lipsei ocrotirii părinteşti sau datorită lipsei
discernământului, persoanele vârstnice-datorită diferitelor tipuri de nevoi determinate
de dependenţa acestei categorii cauzată de boală sau de vârsta înaintată, persoanele cu
nevoi speciale-datorită unei anumite deficienţe care o împiedică să participle la viaţa
social în mod normal,etc.
Legislaţia subsecventă şi amintim aici decât o parte din cele mai importante
acte normative în domeniu- legea 272/2004 actualizată privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, legea 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice,
legea 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap,etc nu fac
altceva decât să detaieze principiile generale edictate în Constituţia României.
Astfel, legea fundamentală stauează o serie de linii directoare după cum
urmează:
” Articolul 49
(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor.
(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori
cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin
lege.
……………………………………………………………………………………….
(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă
a ţării.
Articolul 50
Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa
comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.”
După cum se poate lejer observa, statul îşi impune el însuşi o veritabilă
obligaţie prin care să intervină în asigurarea unui minim standard de viaţă pentru
persoanele dependente.
Cu toate acestea, atât în legislaţia generală-legea cadru privind sistemul de
asistenţă socială- cât şi în legislaţia specială-spre exemplu legea nr.17/2000-
intervenţia statului chiar dacă este una obligatorie în cazurile strict determinate de
dispoziţiile legale, compare numai în mod complementar sistemelor de asigurări
sociale. Cu alte cuvinte, din capul locului, încercarea de a înlătura apariţia unei situaţii
de genul celei descrise de textul de lege, nu revine în principal statului ci individului
însuşi( contributivitatea acestuia la sistemul de asigurări sociale decurgând din munca
prestată în diferite forme acoperă o serie de servicii sau indemnizaţii care să îl ajute să
depăşească o perioadă pasageră de vulnerabilitate sau dependenţă), familia din care
provine, comunitatea locală în cadrul căreia domiciliază.
Apariţia sprijinului statal este una doar cu caracter de excepţie, atunci când
celelalte pârghii aflate la îndemâna individului nu vor avea efectul scontat, iar
necesitatea acestei intervenţii este bazată explicit pe analiza efectuată de specialiştii în
domeniu ca urmare a întocmirii unui raport de evaluare.
Nu toate activităţile desfăşurate de stat în considerarea obligaţiei sale
fundamentale de a asigura protecţia persoanelor aflate în nevoie sunt gratuite. Spre
exemplu, în art. 9 din legea nr. 17/2000 face o distincţie extrem de interesantă între
obligaţia fundamentală a statului de a limita volumul proceselor sociale de genul
marginalizării, când intervenţia este una sine qua non şi in mod indubitabil scutită de
orice cost pentru beneficiar (materializate în serviciile comunitare de consiliere) şi
respectiv serviciile de îngrijire personală, gospodărire, prepararea hranei sau servicii
sociomedicale îndreptate spre refacerea fizică si psihică a beneficiarului, către
adaptarea locuinţei potrivit nevoilor speciale ale clientului în discuţie sau dedicate
cazării şi îngrijirii provizorii a pacientului în afara locuinţei acestuia, în centre
specializate.
În altă ordine de idei, trebuie reţinut faptul că spre exemplu legea privind
protecţia persoanelor cu handicap se bazează pe o altă filozofie în ceea ce priveşte
intervenţia statului: art 51 alin 5 indice 2 Finanțarea centrelor publice pentru
persoane adulte cu handicap care se înființează și funcționează ca structuri cu sau fără
personalitate juridică, în subordinea consiliilor județene, respectiv a consiliilor locale
ale sectoarelor municipiului București, în structura direcțiilor generale de asistență
socială și protecția copilului, se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din
taxa pe valoarea adăugată alocate cu această destinație, în proporție de cel mult 90%
din necesarul stabilit anual de Ministerul Muncii și Justiției Sociale, la elaborarea
bugetului de stat, în baza standardelor de cost calculate pentru beneficiari/tipuri de
servicii sociale, aprobate potrivit legii.
De asemenea, la art 94 (2) se arată că:”Pentru a garanta primirea de către
persoanele cu handicap a sumelor reprezentând prestații sociale, acestea vor fi
constituite numai din sume provenind de la bugetul de stat și vor fi gestionate de
Ministerul Muncii și Justiției Sociale prin agențiile teritoriale pentru plăți și inspecție
socială.”
Art 127 din legea 272/2004 actualizată privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului stabileşte faptul că finanţarea serviciilor se face cu prevalenţă de
la bugetul de stat şi doar în completare de la bugetele judeţene sau locale, iar acestea
din urmă exclusiv doar pentru funcţionarea instituţiei de specialitate, astfel:
„ (1) Prevenirea separării copilului de familia sa, precum și protecția specială a
copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi se finanțează din
următoarele surse:
a) bugetul de stat - în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
aprobate cu această destinație prin legile bugetare anuale, repartizate pe județe, potrivit
propunerilor formulate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice, pe baza standardelor de cost pentru serviciile sociale, aprobate
prin hotărâre a Guvernului;
b) bugetul județului, respectiv al sectorului municipiului București - în completarea
cuantumului prevăzut la lit. a), pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și
funcționare a serviciilor, din venituri proprii sau din sume defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale;
c) bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor;
d) donații, sponsorizări și alte forme private de contribuții bănești, permise de lege.”
Art. 16 alin 4 şi alin 5 din legea 292/2011 privind sistemul naţional de
asistenţă socială arată delimitarea a două categorii şi anume :” Pentru solicitarea
beneficiilor de asistenţă socială finanţate din bugetul de stat se utilizează un formular
unic de cerere. Formularul unic de cerere se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, în
termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
În schimb,” Pentru beneficiile de asistenţă socială acordate din bugetele
locale, autorităţile administraţiei publice locale utilizează formulare de cerere aprobate
prin hotărâri ale consiliilor locale.”
Cea de a doua componentă a activităţii desfăşurate în sprijinul clientului şi
anume serviciul social realizat de asistentul social are drept un fundament financiar
distinct, după o anumită ordine de preferinţă si anume cea instituită la art.39 lit.c:
“finanţarea serviciilor sociale, în condiţiile legii - din bugetul local, din contribuţia
beneficiarului şi/sau, după caz, a familiei acestuia, bugetul de stat, precum şi din alte
surse.”
Nu trebuie să omitem nici faptul că potrivit art.4 din legea cadru a sistemului
naţional de asistenţă socială, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană se
oferă servicii de asistenţă socială şi cetăţenilor comunitari din alte state, în acelaşi grad
cu cel destinat cetăţenilor români. Pe această cale se garantează o mai bună protecţie a
principiului egalităţii de şanse a cetăţenilor europeni de altă naţionalitate decât cea
română, rezidenţi pe teritoriul statului nostru, înlăturându-se totodată orice urmă de
îndoială cu privire la o potenţială formă de discriminare în acest sens.
Dreptul la asistenţă socială se bazează şi de această dată pe reglementările
interne, însă în deplină corelaţie cu dreptul comunitar al cărui caracter prevalent şi
direct aplicabil faţă de legislaţia naţională este notoriu.
Libera circulaţie a persoanelor în limitele teritoriale ale spaţiului Uniunii
Europene a permis deschiderea acestor noi forme de protecţie, recunoscute inclusiv de
statul roman.
Întrucât accesul efectiv la aceste drepturi presupune posibilitatea individului
căruia i se adresează de a fi în cunoştinţă de cauză faţă de conţinutul acestor
prerogative de care pot să uzeze, legea română a instituit şi obligativitatea realizării
informărilor necesare despre acest fapt. Nu este vorba aici despre dictonul latin nemo
censetur ignorare legem(nimeni nu poate invoca propria culpa în necunoaşterea legii)
întrucât vorbim despre o altă ipoteză aceea a fructificării unui avantaj legislativ şi nu
despre încălcarea unor obligaţii impuse de lege.
Important de reţinut este că accesul cetăţenilor europeni la dreptul de asistenţă
socială conferit de legislaţia internă din România se poate realize în două modalităţi: la
cerere( cel uzual) cât şi ca urmare a sesizării din oficiu a autorităţii naţionale învestite
cu atribuţii specifice( mai puţin întâlnit-apare de regulă în situaţii limită în care
titularul dreptului este în imposibilitate obiectivă de a acţiona, iar reprezentanţii săi
legali nu există).

Xenofobia și consecințele ei sociale

Termenul de „xenofob” se traduce prin aceea că un individ are aversiune faţă

de persoane de altă naţionalitate sau faţă de alte popoare/naţiuni. Rasismul cunoaşte o
formulare mai largă, fiind de altfel o teorie social-politică care propovăduieşte
inferioritatea biologică şi intelectuală a unei rase, susţinând superioritatea unei rase
faţă de altele, iar pe această bază, exterminarea unor colectivităţi etnice sau umane.
Atât xenofobia, cât şi rasismul, au constituit filosofia politică a Germaniei naziste,
Italiei fasciste şi Ungariei horthyste în cel de-al doilea razboi mondial.
În plan intern s-a adoptat Ordonaţa de Urgenţă cu nr. 31/2002, modificată prin
Legea nr.217/2015 prin care s-au reprimat o serie de acte infracţionale şi
contravenţionale constând în atitudini sau omisiuni prin care să fie lezate valorile
sociale recunoscute prin soluţii pronunţate de instanţele cu caracter internaţional sau
prin promovarea unor simboluri care reiterează cultul unor organizaţii declarate în plan
intern ca ilegale. Succesiunea temporală a celor două acte normative a condus la o
reaprecierea importanţei actelor contrare principiilor instituite în vederea prohibirii
organizaţiilor xenofobe,antirasiste, fasciste, legionare sau de acest gen şi care se află în
acord cu interdicţiile din dispoziţiile constituţionale. Astfel, au rămas reglementate
exclusiv infracţiuni, faptele de natură contravenţională fiind eliminate în integralitate.
Faţă de tipologia faptelor reţinute în actul normativ în discuţie ca fiind
infracţiuni trebuie făcută demarcaţia în trei categorii:
-o primă categorie acoperă acele fapte care sancţionează existenţa propriu-zisă a
organizaţiilor declarate indezirabile pe teritoriul României, precum şi utilizarea
semnelor distinctive ale acestora sau dezvoltarea cultului personalităţii a unor
reprezentanţi de marcă ai organizaţiilor respective;
- o a doua categorie de fapte descrise ca făcând parte din infracţiunile statuate de lege
vizează negarea hotărârilor internaţionale prin care anumite persoane au fost
condamnate pentru genocid sau crime de război;
- o ultimă categorie de infracţiuni acoperă în fapt ameninţarea unei persoane în virtutea
criteriului determinat de originea sa etnică, naţională, de culoare, rasă sau de aderarea
la un anumit cult religios.
Distincţia primordială între ipotezele descrise mai sus este dată de faptul că în
primele două situaţii vorbim despre o faptă penală pentu a cărei cercetare se poate
realiza sesizarea din oficiu , pe când în ultimul caz activarea prezumtivă a răspunderii
penale a unei persoane se poate face numai ca urmare a plângerii prealabile depuse de
partea care se consideră a fi vătămată.
Nu în ultimul rând trebuie să subliniem că inclusiv autorităţile au anumită
obligaţie impusă de textul de lege supus analizei şi anume aceea de a limita
prezentarea imaginilor, vestigiilor, simbolurilor celor condamnaţi pentru fapte
împotriva umanităţii doar la ceea ce înseamnă interes istoric. În acelaşi timp,
denumirea unor străzi, pieţe sau alte locuri publice cu numele unor astfel de personaje
precum cele indicate mai sus constituie o interdicţie absolută.

Sub egida Consiliului Europei s-au elaborat importante instrumente juridice ce

apără drepturile şi libertăţile individului. Unul dintre aceste instrumente este
reprezentat de Convenţia pentru salvgardarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale.

Comitetului Consiliului Europei i s-a încredinţat şi funcţia de a ajuta

la reglementarea litigiilor care apar între statele părţi în ceea ce priveşte aplicarea
Convenţiei.

In calitate de organ permanent al Naţiunilor Unite cu competenţă

recunoscută domeniul eliminării discriminării rasiale, Comitetul a fost asociat la
realizarea programelor noilor iniţiative, precum Anul Internaţional de Luptă contra
Rasismului şi Discriminării Rasiale ( 1971 ), cele două decenii de luptă contra
rasismului şi discriminării rasiale ( 1973-1983 , 1983-1993 ) şi la cele două
Conferinţe omonime organizate de ONU în 1978 şi 1983. Pe lângă publicarea unor
studii şi organizarea de seminarii şi mese rotunde cu aceste prilejuri, Comitetul a
elaborat o serie de măsuri de suprimare a incitărilor la discriminare rasială, precum şi a
unor măsuri de natură a permite eliminarea acestor politici în domeniile
învăţământului, educaţiei, culturii şi informaţiei.

După aprecierea Comitetului, pentru atingerea obiectivelor

prevăzute în Convenţie statele ar trebui să acţioneze mai hotărât în următoarele patru
direcţii:

 Să promulge legi prin care să pedepsească orice difuzare de idei

fondate pe superioritatea unei rase sau ura rasială, orice incitare la
discriminare rasială, precum şi orice alt act de violentă şi asistenţă
acordată activităţilor rasiste şi să interzică organizaţiile rasiste şi
activităţile de propagandă care incită la discriminarea rasială sau care
o încurajează;

 Să adopte legi care să garanteze egalitatea tuturor persoanelor în faţa

legii fără nici o discriminare de rasă, culoare, de origine naţională sau
etnică;

 Să adopte legi care să asigure o protecţie şi o cale de recurs contra

 oricăror acte de discriminare rasială;

 Să adopte măsuri în domeniile învăţământului, educaţiei, culturii şi

informaţiei, pentru a lupta contra prejudecăţilor, a favoriza înţelegerea,
toleranţa sau prietenia şi să facă cunoscute dispoziţiile pertinente ale
Cartei ONU şi Convenţiilor internaţionale referitoare' la drepturile
omului.

Articolul 16 din acest instrument juridic internaţional precizează că prevederile

din Convenţie privind libertatea de expresie şi opinie, libertatea de reuniune paşnică şi
asociere, nediscriminarea pe bază de origine naţională, nu pot fi considerate ca
interzicând statelor să impună restrângerea activităţilor politice a străinilor. Se
apreciază că nici o dispoziţie din Convenţie nu poate fi interpretată ca acordând unui
stat, grupare sau individ un drept de a acţiona pentru eliminarea vreunui drept
recunoscut sau pentru limitări mai ample decât cele prevăzute de către aceasta.
Restricţiile aduse drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie pot fi aplicate numai
în scopul pentru care au fost prevăzute.
În perioada scurtă de la adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiei, ca
urmare a evoluţiei şi a schimbărilor apărute în viaţa societăţii europene, s-a impus
adoptarea unor Protocoale adiţionale care o completează pe aceasta în unele domenii
sau aduc modificări de procedură.
Protocolul adoptat la Strassbourg în 1963, al 4-lea, recunoaşte alte
drepturi faţă de cele prevăzute în Convenţie şi anume: nimeni nu poate fi privat de
libertate pentru imposibilitatea exercitării obligaţiilor contractuale; libertatea de
circulaţie şi alegerea reşedinţei, neexpulzarea cetăţenilor propriei ţări,
neinterzicerea dreptului de a intra în ţara a cărui cetăţean este.
Protocolul nr.7 din 1984 prevede o serie de drepturi şi facilităţi importante: i
se recunoaşte străinului dreptul de a nu fi expulzat decât în executarea unei decizii
conforme cu legea, dreptul de a cere examinarea cazului său şi să apară în faţa
autorităţii competente. Excepţia pentru expulzarea sa, fără îndeplinirea acestor trei
posibilităţi, o constituie situaţia când aceasta este necesară în interesul ordinii
publice sau pe bază de motive de securitate naţională.
 Din această perspectivă vom încerca în continuare să reliefăm pe cât posibil
direcţiile ordonate la nivelul legii fundamentale a României.
Astfel, la art.18 din Constituţie se asigură protecţia cetăţenilor străini şi a
apatrizilor în ceea ce priveşte statutul personal al acestora, precum şi asupra bunurilor
deţinute de aceştia. De asemenea este instituit regimul aplicabil situaţiilor privind
dreptul la azil. Ca atare, cetăţenii străini sau apatrizii îşi pot găsi găzduire pe teritoriul
statului nostru atunci când din anumite motive limitativ acceptate de lege, sunt supuşi
unor discriminări în statul de origine. Cu toate acestea, dreptul la azil este recunoscut
doar în anumite condiţii şi anume cele consfinţite de convenţiile internaţionale. De
asemenea, acordarea acestui statut special necesită verificarea prealabilă a profilului
socio-moral a solicitantului, detaliat în legea 122/2006 actualizată.

Pe de altă parte, în art.19 din legea fundamentală se face vorbire despre două
operaţiuni juridice cu caracter de extraneitate şi anume expulzarea şi extrădarea.
Ambele operaţiuni sunt condiţionate de pre-existenţa unor înţelegeri bilaterale sau
multilaterale la nivel internaţional, între statul gazdă şi statul de origine al cetăţeanului
care face obiectul respectivei proceduri.
Anumiţi infractori, după ce au comis fapte penale sau după ce au fost
condamnaţi pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat, căutând în acest fel, să scape
de urmărire sau condamnare, ori de executarea pedepsei
Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul va trebui ca, pe baza solicitarii
adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta sau acelui care a fost
lezat prin infracţiune, ori al carui cetăţean este făptuitorul, în vederea judecării,
condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta comună dusă pe plan
internaţional împotriva criminalităţii. Extrădarea derivă din teritorialitatea legii penale
şi se bazează pe colaborarea internaţională ce priveşte asistenţa juruidică între state.
extrădarea constituie din punctul de vedere al dreptului penal internaţional un act de
asistenţă juridică interstatală, în materie penală, care urmăreste transferul unui individ
urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în
domeniul celuilalt stat.
Expulzarea este o măsură extremă la care se recurge numai în anumite condiții.
De regulă, are în vedere apărarea securității naționale a statului. Este cazul
cetățenilor străini sau al apatrizilor care, prin faptele lor, au devenit indezirabili statului
care ia măsura expulzării. Această măsură se aplică, de regulă, străinilor și apatrizilor.
Conform Constituției, cetățenul român nu poate fi expulzat din România.
În art. 19 din Carta drepturilor fundamentale a UE se prevede că expulzările
colective sunt interzise și nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un
stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor
pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
Expulzarea este atributul exclusiv al instanțelor de judecată. Doar ele pot
decide expulzarea unui străin sau apatrid de pe teritoriul României și tot ele, conform
principiului simetriei juridice, pot decide anularea ordinului de expulzare.
OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România prevede în art. 99 că
împotriva străinului care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul României poate fi dispusă
măsura expulzării.

Antisemitismul
Această formă de reacţie inumană este tratată în aceleaşi coordonate ca şi
rasismul sau xenofobia. Cu toate acestea, antisemitismul este un fenomen particular
întrucât are drept ţintă o singură origine naţională( populaţia evreiască), în acelaşi timp
având ca punct de plecare negarea ideologiei religiei iudaice.
Antisemitismul a apărut ca reacţie faţă de persoanele care au origine evreiască,
motivat de expansiunea acestui popor în diferite zone ale globului, pe baza ştiinţei de a
acumula averi. Ca o consecinţă a aptitudinilor specifice unui bun antreprenor, poporul
evreu a reuşit în timp să îşi impună în diferite centre de putere cetăţeni de-ai săi.
În paralel, în Germania hitleristă s-a extins doctrina rasei superioare care
stabilea un anumit prototip al individului care se considera apriori cu un nivel de
inteligenţă şi informaţie peste orice altă persoană. Standardizarea fizică se apropia de
structura fizionomică cel mai des întâlnită la poporul german. Această teorie era în
totală discordanţă cu trăsăturile generale ale evreilor. Întrucât în Germania aceştia
reuşiseră să se impună în comerţ, dorinţa de exterminare a naziştilor era una extrem de
pronunţată.
Exterminarea pornită în cel de-al doilea război mondial de Hitler a determinat
apariţia fenomenului holocaustului. Mai mult decât atât, parte din exponenţii doctrinei
naziste au devenit criminali de război şi au ajuns să fie condamnaţi de curţile de justiţie
internaţionale odată cu terminarea războiului.
Lichidarea evreilor a fost justificată şi de concepţia religioasă a acestora care
încă de la bun început a fost în opoziţie cu preceptele creştinismului, în sensul că Isus
Hristos nu era recunoscut drept Messia.
Concentrarea evreilor în lagărele de exterminare a fost o idee de a-i contoriza
toţi evreii din zonele ocupate de Germania fascistă şi ulterior de a-i lichida în
„celebrele” duşuri cu gaze de la Auschwitz spre exemplu.
Inclusiv în România au avut loc acte de agresiune împotriva populaţiei de
origine evreiască întrucât ţara noastră a fost iniţial de partea Germaniei, ulterior
întorcând armele alături de forţele Antantei.
În acest sens, există definiţi prin dispoziţiile art.2 lit e) şi f din legea 217/2015
următorii termini:
- prin holocaust pe teritoriul României se înțelege persecuția sistematică și anihilarea
evreilor și a rromilor, sprijinită de autoritățile și instituțiile statului român în teritoriile
administrate de acestea în perioada 1940-1944;
- prin Mișcarea Legionară se înțelege o organizație fascistă din România care a activat
în perioada 1927-1941 sub denumirile de «Legiunea Arhanghelului Mihail», «Garda
de Fier» și «Partidul Totul pentru Țară»."
Prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe România a realizat în decursul
ultimilor ani asumarea trecutului, condamnarea negării Holocaustului şi a
antisemitismului. În intervalul martie 2016-martie 2017, România a exercitat
Președinția organizaţiei Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului/ IHRA.
În luna mai 2016, cu prilejul reuniunii Plenare a IHRA de la București,
organizația a adoptat definiția de lucru a antisemitismului. În data de 25 mai 2017
Guvernul României a adoptat un Memorandum prin care își asumă, la nivel național,
aplicarea definiției de lucru a antisemitismului. Adoptarea definiției aduce claritate și
consolidează politica de eliminare a oricăror forme și manifestări discriminatorii,
rasiste, extremiste, antisemite, dar și conținutul programelor educaționale dedicate
acestor tematici.
În plan extern, Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale enumeră mai multe drepturi economice, sociale şi culturale
decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Pe lângă un număr de douăzeci de drepturi şi libertăţi consacrate, Pactul
enunţă şi drept de protecţie colectivă, drept care interzice orice propagandă în
favoarea războiului, precum şi orice îndemn la ura naţională, rasială sau
religioasă care constituie o incitare la discriminare, ostilitate şi violenţă.
Faţă de aceste principii există însă şi o serie de clauze derogatorii sau de
limitare a drepturilor garantate.
Astfel, Pactul în discuţie obligă statele părţi să asigure imediat drepturile
proclamate şi să ia toate măsurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat.
Obligaţia generală de rspectare şi garantare a tuturor drepturilor
enunţate în Pact este prevăzută în articolul 2, care afirmă următoarele:
1) Statele părţi la Pact se angajează să respecte şi să garanteze
tuturor indivizilor de pe teritoriul lor drepturile recunoscute în Pact, fără nici o
deosebire, special de rasă, culoare, sex, limbă sau religie, opinie politică, origine
naţională socială;
2) Statele părţi la prezentul Pact se angajează ca, potrivit cu procedura
lor instituţională şi cu dispoziţiile prezentului Pact, să acţioneze spre a da
posibilitatea adoptării unor măsuri de ordin legislativ sau de altă natură, apte pentru
traducerea în viaţă a drepturilor recunoscute în prezentul Pact care nu ar fi încă în
vigoare.
Creând pe de o parte obligaţia statelor de a adopta toate măsurile necesare
pentru aplicarea şi garantarea drepturilor prevăzute, Pactul le permite să suspende, în
anumite situaţii, aceste drepturi sau să limiteze pe de altă parte. In conformitate
articolul 4 „ In cazul în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii
şi este proclamat printr-un act oficial, statele părţi pot ca în limita strictă a cerinţelor
situaţiei să ia măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii pe care le au potrivit
dreptului internaţional şi că din ele să nu rezulte o discriminare bazată numai pe rasă,
culoare, sex, limbă, religie sau origine socială "
Procedura prevăzută de „ Carta O.N.U.” pentru soluţionarea diferendelor sau a
situaţiilor care prezintă o ameninţare sau o încălcare a păcii şi securităţii
internaţionale, în cazul în care încălcarea drepturilor omului capătă o asemenea
amploare încât atinge valorile respective( în concret, procedura a fost aplicată cu
referire la politica apartheid a Republicii Sud-Americane, în legătură cu care s-a
adoptat de către organele abilitate ale O.N.U. măsuri de constrângere conform Cartei).
La nivel constituţional nu există o normă care să cuprindă în mod explicit
trimitere la combaterea actelor antisemite sau la recunoaşterea impactului negativ al
fenomenului holocaustului însă apar dispoziţii colaterale ce pot fi amintite aici.
Astfel, la art.3 alin.4 se stipulează că:” Pe teritoriul statului român nu pot fi
strămutate sau colonizate populaţii străine.” Această dispoziţie împiedică apariţia
oricăror enclave pe teritoriul României care ar putea un scop contrar respectării
drepturilor populaţiei evreieşti sau rrome, menite să le izoleze iniţial şi mai grav, să
introducă metode de lichidare, ca în timpul războiului hitlerist.
Parte din cetăţenii României nu sunt conaţionali, între aceştia numârându-se şi
evreii. Articolul 4 alin.2 din Constituţie vorbeşte despre patria comună a tuturor
cetăţenilor, fără a se permite vreo formă de discriminare- bazată printre altele pe
originea naţională , etnie sau religie. Asimilarea altor popoare ca urmare a dobândirii
cetăţeniei române la cerere este un proces legal, care respectă demnitatea acestor
persoane şi le păstrează dreptul la identitate.
Totodată, în virtutea principiului exercitării paşnice a relaţiilor interstatale,
România acceptă şi aderă la principiile generale stabilite conform dreptului
internaţional.- art.10 din Constituţia edictată în 2003.
Transpunerea în dreptul intern a unei convenţii internaţionale se va putea face
numai odată cu ratificarea conţinutului respectivului act de către Parlamentul
României.(art 11)
 Deşi în concret este puţin probabil ca o prevedere dintr-o înţelegere existentă
la nivel internaţional să nu concorde cu dispoziţiile constituţionale, într-o atare situaţie,
Parlamentul nu va da curs abrobării acelei convenţii cât timp nu s-a trecut la revizuirea
legii fundamentale.

Oportunități egale la locul de muncă

Spre deosebire de alte drepturi fundamentale regăsite în dreptul constituţional

românesc, dreptul la muncă are rezervat un număr generos de prevederi, aşa încât
analiza acestuia poate fi una complexă.
Din capul locului amintim că lipsa unor restricţii în a-ţi exercita liberul arbitru
cu privire la două aspecte importante legate de dreptul la muncă conduce implicit la
următoarea concluzie: universalitatea dreptului la muncă este o expresie a principiului
oportunităţilor egale de şanse în această materie.
Cele două aspecte regăsite în textul articolului 41 sunt: alegerea tipului de
profesie sau meserie, respectiv alegerea locului de muncă. Înainte de 1989, în România
se utiliza un concept derivat din economia etatizată şi anume repartizarea locurilor de
muncă, ceea ce limita implicit posibilitatea individului de a-şi alege locul de muncă. Şi
din perspectiva alegerii profesiei sau meseriei sunt câteva discuţii de făcut. Astfel
accesul la educaţie nu era unul facil, chiar dacă la nivel declarativ învăţământul era
unul gratuit. România era un stat preponderent agrar, iar diversificarea ocupaţiilor se
limita la industria grea unde se investea iraţional şi la nivelul CAP-urilor şi IAS-urilor
din mediul rural.
Gradul de acoperire a profesiilor ce prespuneau absolvirea unei forme de
învăţământ superior era unul scăzut, justificat pe de o parte şi de faptul că inclusiv cei
care se regăseau în funcţii politice cheie proveneau din rândul proletariatului sau al
ţărănimii.
Aşadar exista o legătură indisolubilă între dreptul la educaţie şi cel la muncă.
Întrucât înainte de 1989 în România nu se putea accede uşor într-o pătură
socială unde nivelul de instrucţie era unul ridicat, putem susţine că şi alegerea profesiei
sau a ocupaţiei impunea un orizont limitat funcţie de originea familială a individului.
De altfel, reacţiile sistemului comunist împotriva celor cu origine
„nesănătoasă” erau binecunoscute, multe persoane fiind respinse la examenul de
intrare la facultate pe motive politice sau de origine socială.
Dacă facem o trecere în revistă a dispoziţiilor Constituţiilor comuniste adoptate
în 1948,1952 şi 1965 putem lesne observa faptul că aşa-zisa protecţie a dreptului la
muncă şi corelaţia acestui drept cu alte instituţii juridice este într-o restrângere
progresivă .
Iniţial, câtă vreme forma de organizare statală a României a fost Republică
Populară, la articolul 12 din legea fundamentală se definea munca drept factorul de
bază al vieţii economice a statului. În acelaşi timp se preciza că statul asigură protecţie
cetăţeanului împotriva exploatării. Această ultimă sintagmă este strâns legată de o altă
idee propagandistică specifică sistemului socialist şi anume că exclusiv proprietatea
cooperatistă şi cea a statului sunt în deplină concordanţă cu dreptul la muncă. Se neagă
astfel rolul pozitiv al proprietăţii private specifice investitorilor, care erau calificaţi
chiaburi întrucât provenienţa averilor deţinute de aceştia avea la bază plus valoarea
adusă de angajaţii lor. Faptul că exista o atare formă de proprietate conducea la ideea
că patronii acestor afaceri private nu fac altceva decât să profite de angajaţi, plus
valoarea dobândită de primii fiind calificată ca fiind un mod de subjugare a
muncitorului. În Constituţia din 1952 exprimarea în acest sens este cât se poate de
clară:” Art. 11.(1) Formatiunea particular-capitalista in Republica Populara Romana
cuprinde gospodariile chiaburesti, intreprinderile comerciale particulare, micile
intreprinderi industriale nenationalizate, bazate pe exploatarea muncii salariate.” Tot
expresis verbis se reuşeşte a se defini reacţia pe care statul o are faţă de acest tip de
proprietate:” politica de ingradire si eliminare a elementelor capitaliste.”
De la bun început, chiar în conţinutul dispoziţiilor reglementării primei
constituţii comuniste, dreptul la muncă apare în acelaşi timp şi ca o veritabilă obligaţie
a ceţăţeanului, tocmai în ideea în care este singura formă de venit considerată ca fiind
baza societăţii respective. Colateral, statul oferă o anumită protecţie individului în
sensul că vor fi puse la dispoziţie toate mijloacele necesare limitării”exploatării”
generate de clasa burghezo-moşierească. Totodată, se va încerca să se garanteze un
nivel de trai minimalist, care să suporte în permanenţă un up-grade.
Cu toate acestea, dacă încerci să citeşti printre rânduri, prin adoptarea tehnicii
legislative potrivit căreia se face un enunţ limitativ, poţi concluziona că numai
anumite bunuri sunt garantate de statul roman cetăţeanului său, cu alte cuvinte
proprietatea individual este restricţionată.:
Art. 12.
Dreptul de proprietate personala a cetatenilor Republicii Populare Romane
asupra veniturilor si economiilor provenite din munca, asupra casei de locuit si
gospodariei auxiliare pe langa casa, asupra obiectelor casnice si de uz personal, cat si
dreptul de mostenire asupra proprietatii personale a cetatenilor sunt ocrotite de lege.
Art. 15.
In Republica Populara Romana munca este o datorie si o chestiune de onoare pentru
fiecare cetatean capabil de munca, dupa principiul "cine nu munceste, nu mananca". In
Republica Populara Romana se infaptuieste tot mai larg principiul socialismului: "De
la fiecare dupa capacitatile sale, fiecaruia dupa munca sa( Constituţia din 1952)".
În ultima dispoziţie legală amintită regăsim consacrat şi principiul
proporţionalităţii potrivit cu care fiecare va fi retribuit prin raportare la valoarea muncii
depuse.
Interesant este faptul că încă din perioada respectivă se recunoştea egalitatea de
gen în orice drept fundamental şi, mai în detaliu, egalitatea remunerării la acelaşi
nivel, pentru aceeaşi muncă prestată.(art.21 Constituţia din 1948)
Deoarece în sistemul comunist nu s-a acceptat niciodată ideea de şomaj sau de
populaţie activă neocupată( s-ar fi contrazis astfel eficacitatea principiilor economiei
centralizate), formularea din articolul 18 alin.1 al Constituţiei de la 1965 este în sensul
că oricărui cetăţean “ I se asigură posibilitatea de a desfăşura… o activitate în
domeniul…”. Acest fapt denotă că nimeni nu putea fi în afara sistemului de relaţii de
muncă instituit potrivit economiei planificate.
Reţinem de asemenea, prevederea de la alineatul următor al aceluiaşi articol
conform căreia indivizilor li se instituie forme de protecţie şi securitate în muncă, ceea
ce presupune şi condiţii de muncă superioare.
Pentru prima dată se reglementeză si drepturi speciale adresate unor categorii
aparte de angajaţi: persoane tinere şi femei. Această dispoziţie poate fi calificată fără
teama de a greşi drept o discriminare pozitivă: acordarea unui beneficiu suplimentar
unei anumite categorii sociale, determinată de poziţia inferioară în care aceasta se
regăseşte-comparativ cu alte persoane aflate în aceeaşi situaţie sau într-o ipoteză
asimilabilă.
Odată cu adoptarea Constituţiei din 1991 şi a modificării din 2003, dreptul la
muncă are o cu totul altă structură şi efect în plan socio-economic.
Se ridică la nivel de principiu imposibilitatea de a se interzice sau a se limita
accesul la muncă pentru o persoană, cu excepţia ipotezelor cauzate de sancţiuni penale
accesorii.( interdicţia de a mai ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie care a
permis săvârşirea unei anumite infracţiuni)- art.41.
O noutate legislativă o reprezintă trimiterea la norme subsecvente care trebuie
să instituie noţiuni precum salariul minim pe economie, timpul dedicat repaosului
săptămânal, concediului de odihnă plătit, numărului mediu de ore ce reprezintă norma
de muncă zilnică. Toate acestea constituie exprimări ale politicilor de protecţie socială,
specifice statului român care se autodefineşte ca fiind un stat social.
Pe lângă raportul juridic de muncă ce se naşte între angajator şi angajat, se
deschide oportunitatea creării unor relaţii sociale la nivel macro în piaţa muncii şi
anume negocierile colective. Acestea au ca subiecţi reprezentanţii salariaţilor sau
liderii de sindicat pe de o parte, respectiv reprezentanţii patronatelor sau altfel spus
angajatorii- pe de altă parte.
Strict legat de dreptul la muncă este şi dreptul la grevă, care nu este altceva
decât recunoaşterea caracterului legal al protestului pe care angajatul îl poate manifesta
faţă de angajator atunci când acesta nu îi respectă demnitatea prin asigurarea
minimalistă a condiţiilor de muncă pe care acesta şi le-a asumat la data semnării
contracului individual de muncă. Palierele avute în vedere de acest drept sunt anumite
interese ale angajatului, care cunosc următoarea ordine de preferinţă: interes
profesional, economic şi social.( art.43)
Deşi munca este un drept pe care cetăţeanul poate sau nu să şi-l exercite, există
şi situaţii care sunt acceptate de norma constituţională ca fiind obligatorii pentru
individ: munca prestată ca alternativă la serviciul militar, munca prestată ca obligaţie
impusă printr-o hotărâre penală de condamnare şi nu în ultimul rând munca depusă în
exercitarea spiritului civic pentru înlăturarea sau limitarea efectelor unor calamităţi
naturale.(art.42)
Acest precept naţional îşi are sorgintea în instrumente juridice
internaţionale edictate cu mult timp în urmă. România a semnat Convenţia şi
protocoalele sale adiţionale în vigoare la acea dată la 7 oct. 1993, odată cu depunerea
intrumentelor de aderare la Statutul Consiliului Europei. Au fost ratificate prin Legea
nr. 30/1994 şi în ordinea juridică naţională, pentru România, Convenţia a intrat în
vigoare la 20 iunie 1994, dată la care intrumentele de ratificare au fost depuse la
Secretarul General al Consiliului Europei.
Deşi în acest document cu caracter de bune practici la nivel european nu se
reglementează expres, în mod direct dreptul la muncă, prin interdicţia stabilită pentru
stat sau organele sale de a exercita anumite fapte cum ar fi tortura şi pedepsele
crude, inumane sau degradante, pedepse cu moartea, sclavia, servitutea şi munca
forţată se ajunge la o protecţie indirect şi a acestora.
Ca atare, munca obligatorie nu va putea fi recunoscută decât atunci când aceasta
este o consecinţă a comportamentului delincvent al individului în cauză, sau în alte
situaţii ce pot fi fundamentate de aceeaşi manieră.
Întrucât raportul de muncă este întotdeauna calificat drept un raport de
subordonare, unde angajatul va trebui să respecte ordinele şi deciziile trasate de
angajator, legiuitorul a stabilit o politică de protecţie a celui dintâi.
Acest aspect poate fi cel mai bine reliefat atunci când se analizează regimul
juridic al minorului angajat. Astfel, întrucât este legală munca prestată de minori, cu
acordul părinţilor sau a altor reprezentanţi legali, contractul individual de muncă se
poate semna încă de la 15 ani. Cu toate acestea, în vederea asigurării unei dezvoltări
psiho-fizice armonioase, este interzisă orice activitate care ar putea crea o stare de
pericol pentru minor. Orice formă de muncă în condiţii periculoase este interzisă, iar
activităţile prestate de minor ce s-ar putea califica drept exloatare sunt expres interzise
încă din textul constituţional(art49 alin.3 Constituţia din 2003)
Apariţia textelor legislative în plan intern are ca punct de plecare
reglementarea din ordinea juridică internaţională.
 Articolele 22 - 27 din Declaraţia Universlă a drepturilor Omului(1948) care
constituie partea social - politică a Declaraţiei, enumera drepturile economice,
sociale şi culturale, drepturi pe care le poate pretinde orice persoană „ în calitate de
membru al societăţii ". Printre acestea se numără: dreptul la securitate socială,
indispensabil pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii, dreptul la muncă
şi la libera alegere a muncii, dreptul la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a
întemeia sindicate şi de se afilia la sindicate, dreptul mamei şi al copilului la ajutor
şi ocrotire speciale, dreptul la invaţătură.
Un alt instrument juridic internaţional de referinţă este Pactul
Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi cultural care enumeră
mai multe drepturi economice, sociale şi culturale decât Declaraţia Un iversală
a Drepturilor Omului. Aceasta consacră următoarele drepturi: dreptul la muncă, dreptul
la condiţii de muncă juste şi favorabile, dreptul de a forma sindicate de a se afilia la
acestea. Pactul respectiv cuprinde o dezvoltare a prerogativelor ce sunt la îndemâna
salariatului, ca urmare a consacrării dreptului la muncă: dreptul la un salariu echitabil, la o
remuneraţie egală pentru muncă egală, la securitatea şi igiena muncii, la odihnă şi timp liber,
la limitarea raţională a muncii, concedii periodice plătite şi remunerarea zilelor de
sărbătoare, dreptul la grevă, dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale, la un
nivel de trai suficient, pentru a fi la adăpost de înfometare.

Oportunități egale și discriminarea pozitivă. Populația rromă

Originea acestui concept este dată tocmai de apariţia unei anumite forme de
discriminare în trecut. Această limitare, excluziune sau marginalizare va determina a
priori o poziţie de inferioritate pentru persoanele care se regăsesc în acel grup.
Ulterior, la nivelul comunităţii sau mai larg, la nivelul societăţii apare necesitatea
implementării unei anumite politici menite să asigure anumite mijloace prin care celui
discriminat să i se permită „recuperarea” poziţiei de inferioritate în care se află
poziţionat.
De multe ori se ajunge în extrema cealaltă, în sensul că se vor da naştere prin
respectivele politici la unumite avantaje nejustificate sau disproporţionate pentru cei
care iniţial au fost discriminaţi. Se trece astfel de la discriminarea negativă, la
discriminarea pozitivă a persoanei sau grupului aflat în discuţie.
Nu toate criteriile legale determină apariţia în practică a fenomenului de
„ discriminare pozitivă”.
Spre exemplu, diferenţa de gen nu conduce decât foarte rar la apariţia în
legislaţia naţională a unor astfel de discriminări pozitive. Cu toate acestea, una dintre
situaţiile în care apare o atare avantajare a femeii în detrimentul bărbatului este varsta
standard de pensionare, care este mai mică cu 2 ani( 65 de ani comparativ cu 63 ani).
Deşi aşa cum am arătat mai devreme, la muncă egală, femeile sunt remunerate
cu aceleaşi sume de bani, dreptul de a beneficia de contribuţiile aferente veniturilor
realizate în timpul cât persoana în cauză era în câmpul muncii, sunt circumstanţiate în
modul indicat mai devreme.
O mult mai categorică diferenţiere apare la nivel de reglementare în ceea ce
priveşte originea etnică, aici întâlnind în special populaţia rromă şi respectiv populaţia
maghiară-cele mai numeroase minorităţi din România.
Şi în cadrul acestei categorii defavorizate se poate face distincţie funcţie de
motivul care a generat iniţial această stare de vulnerabilitate faţă de „dominaţia”
majorităţii naţionalilor de origine română.
Populaţia rromă a avut şi are în continuare carenţe în accesul la educaţie şi de
aici mai departe în a putea ocupa o funcţie sau în a exercita o profesie .
O consecinţă mai îndepărtată dar extrem de importantă a desăvârşirii educaţiei
este dată de lipsa unei stabilităţi financiare, indiferenţa faţă de identificarea în societate
şi respectarea unor norme socio-juridice specifice unei societăţi dezvoltate( majoritatea
populaţiei rrome locuieşte în cătune neînregistrate în cărţile funciare, nu îşi declară
copiii la serviciul de stare civilă şi ca atare nu va avea acces la serviciile medicale
gratuite asigurate de stat, nu va avea posibilitatea de a înmatricula minorul într-o formă
de învăţământ preşcolar şi ulterior şcolar; o tradiţie specifică populaţiei rrome constă în
încheierea căsătoriei nelegitime la vârste foarte fragede pentru ambii parteneri(8-10-12
ani) în condiţiile în care reglementarea naţională impune limita de vârstă la 16 ani şi
doar în mod excepţional cu dispensă medicală de la medicul specialist începând cu 15
ani. Motivaţia instituirii acelei bariere de vârstă constă în aceea că în mod ştiinţific s-a
stabilit vârsta minimală necesară pentru a putea procrea, or încheierea căsătoriei are
principal scop şi perpetuarea speciei umane ca urmare a naşterii copiilor.
La nivelul Uniunii Europene s-a dispus adoptarea unor acte normative în
vederea sustenabilităţii activităţilor privind incluziunea rromilor. Sunt recunoscute
astfel intervenţiile la nivelul statelor membre în domenii precum educația, ocuparea
forței de muncă, sănătatea și accesul la locuințe. Cu toate acestea îmbunătățirile
aduse sunt inegale și nesemnificative:
Educație: A crescut numărul copiilor rromi care participă la educația și îngrijirea
copiilor preșcolari (53 % în 2016, față de 47 % în 2011), îmbunătățirile cele mai
semnificative fiind înregistrate în Spania, Slovacia. Pe de altă parte, evaluarea arată,
de asemenea, că 80 % dintre rromi continuă să fie expuși riscului de sărăcie, chiar dacă
această cifră este mai mică decât în 2011.
Cadrul UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor a acordat
integrării romilor un loc prioritar pe agenda politică națională și a contribuit la
definirea țelurilor, la instituirea structurilor, a finanțării și a monitorizării necesare în
vederea îmbunătățirii integrării romilor în întreaga Europă.

 Cu toate acestea, conform evaluării, Bulgaria, Ungaria și România, în timp ce

numărul celor care abandonează timpuriu școala s-a redus (68 % în 2016, în
scădere față de 87 % în 2011). Aceste cifre continuă să fie prea ridicate, iar
segregarea în învățământ rămâne problematică în anumite țări, peste 60 %
dintre copiii rromi fiind separați de ceilalți copii în Slovacia, Ungaria și
Bulgaria.
 Ocuparea forței de muncă: Proporția aflată în creștere a tinerilor rromi care
nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de
formare (63 % în 2016, față de 56 % în 2011) reprezintă un semnal îngrijorător
că tranziția de la educație la ocuparea forței de muncă și la alte domenii nu este
eficace. Acest procent a crescut efectiv în Spania, Slovacia, România,
Republica Cehă și Ungaria.
 Sănătate: Lipsa unei asigurări medicale de bază rămâne o problemă foarte
acută în mai multe state membre. De exemplu, jumătate din populația rromă nu
are acces la asigurările medicale de bază în Bulgaria și în România.
  Accesul la locuințe: Accesul gospodăriilor rrome la servicii de bază (apă de
robinet și energie electrică) se îmbunătățește, în special în Bulgaria, România,
Slovacia și Republica Cehă, însă romii din Portugalia, Republica Cehă și
Spania sunt din ce în ce mai frecvent victime ale discriminării în ceea ce
privește accesul la locuințe, inclusiv la locuințele sociale.
(http://ec.europa.eu/justice/discrimination/files/roma_nationalcontactpoints_en.pdf )
Dacă principiile UE se întemeiază pe valorile toleranței și ale egalității,
înlăturarea barierelor discriminatorii faţă de populaţia rromă trebuie să devină realităţi
Educaţia va garanta o mai bună integrare în societate a acestor persoane,
deschizând porți în vederea creării de locuri de muncă și a asigurării unui trai mai bun
pentru toată lumea.
Totuşi, la nivelul României filosofia atragerii tinerilor din rândul populaţiei
rrome în învăţământul liceal şi/sau superior spre exemplu sunt forme de discriminare
pozitivă. Pe acelaşi palier sunt aşezaţi şi cetăţenii de etnie maghiară, ambelor categorii
rezervându-li-se locuri distincte, în mod separate faţă de cifra de şcolarizare destinată
cetăţenilor români de origine română.
Un avantaj real al ridicării nivelului de instrucţie al populaţiei de etnie rromă îl
constituie şi diminuarea ratei criminalităţii. Mare parte din persoanele rrome erau fără
nici un fel de nivel de şcolarizare absolvit, ceea ce împieta efectiv asupra posibilităţii
încadrării acestora pe piaţa muncii.
De aici şi până la angrenarea acestora în diferite activităţi ilegale sau care nu
generează o sursă financiară suficientă pentru a putea crea un minim de confort al
vieţii de zi cu zi nu este decât un pas. Delincveţa în general şi delincvenţa juvenilă în
special era un fenomen extreme de răspândit în rândul rromilor din ţara noastră.
Decalajul de incluziune socială a rromilor comparativ cu restul populaţiei din
România este o realitate care permite adoptarea unor măsuri de discriminare pozitivă a
acestora . Atingerea ţintelor naţionale ale Strategiei Europa 2020 în materie de suport a
populaţiei rrome se poate concretiza prin adoptarea acestor măsuri.
Integrarea acestora în şcoală şi parţial pe piaţa muncii permite un minim de
încredere că pe viitor se vor obţine rezultate scontate.
 În acest sens amintim despre existenţa Strategiei Guvernului României de
îmbunătăţire a situaţiei rromilor pentru perioada 2001-2010, adoptată prin H.G. nr.
430/2001,cu modificările şi completările ulterioare. Acest act normativ înfiinţează atât
la nivel guvernamental, cât şi în plan local –la instituţia prefectului( comisii şi
respectiv birouri ) destinate analizei şi ulterior aplicării unor politici necesare pentru
îndeplinirea dezideratului declarat . Caracterul participativ al prezenţei în respectivele
structuri a reprezentanţilor minorităţii este extrem de important- deciziile urmează a se
lua în prezenţa a cel puţin unui delegat din partea etniei rrome.
Ulterior, prin adoptarea H.G. nr. 1221/2011s-a aprobat Strategia Guvernului
României de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii romilor pentru
perioada 2012-2020.
Atragerea acestei populaţii în programe destinate dezvoltării personale, în
vederea surpinderii abilităţilor ce pot fi fructificate prin cultivare devine din aproape în
aproape o certitudine.
Populaţia rromă este împărţită în mai multe subdiviziuni, funcţie de specificul
cultural al acestora, putem aminti aici cu titlu de exemplu ursarii (organizează
spectacole cu urșii), căldărarii (confecționează și repară vase de aramă), boldenii
(vânzători de flori), crăstarii (vânzătorii de cai),etc.
Din specificul acestor tradiţii distinct se pot propaga suficiente idei care să
pună bazele unor ateliere de specialitate. Îmbinarea cunoştinţelor culese din practica
uzuală cu cele transmise într-un cadru formal nu pot decât să ajute la schimbarea
tiparelor şi asimilarea populaţiei respective în comunităţile majoritare, fără a mai
stabili acele “etichete”, mai mult sau mai puţin justificate.
Fenomenul migraţiei populaţiei rrome odată cu desfiinţarea graniţelor , ca
urmare a aderării la UE a României păstrează aceeaşi problematică, dacă nu o
complică într-un fel. Odată cu transferul populaţiei în alte state din UE se
transbordează şi problematica acestora, care trebuie privită integrat în virtutea
deciziilor adoptate de forurile decizionale europene. Pe lângă problemele curente avute
de aceştia în România, apar şi alte ipoteze de lucre ce trebuie avute în vedere de statul
primitor.
Egalitatea de gen. Evoluţia conceptului la nivel european

Egalitatea dintre femeie şi bărbat constituie principiul cel mai des încălcat în
materia discriminării. Legislaţia specială se concentrează în textul legii nr. 202/2002,
modificată prin Legea 115/2013.
Odată cu ultima modificare amintită s-au introdus o serie de termeni şi expresii
care pun problema unor nuanţe în aprecierea principiului amintit mai sus.
Astfel, sesizăm în primul rând noţiunea de „ hărţuire psihologică” considerată a
fi transpusă în:” orice comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este
repetitiv sau sistematic şi implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi
sau alte acte intenţionate şi care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau
integritatea fizică ori psihologică a unei persoane(art.4 lit.d indice 1).
Apariţia acestui termen cu aspect particular nu face altceva decât să delimiteze
definiţiile legale ale altor două categorii şi anume: hărţuirea şi hărţuirea sexuală.
Termenul de hărţuire acoperă sfera generală a conceptului, în timp ce celelalte
două noţiuni(hărţuirea sexuală şi hărţuirea psihologică) se referă la specializarea
respectivei noţiuni- acoperind fiecare dintre acestea doar o parte din concept. Se poate
reţine astfel diferenţierea de la gen la specie.
Interesant este faptul că până la modificarea legii din 2013, se putea face decât
corelaţia dintre hărţuire( la modul general) şi respectiv hărţuirea sexuală(apect
particular- extrem de des întâlnit în cadrul raporturilor de muncă).
Adăugarea în context legal şi a termenului de hărţuire psihologică ne conduce
la ideea că, în practică au apărut şi asemenea situaţii ce nu puteau fi bine descrise de
nici unul dintre cei doi termeni deja analizaţi:unul ar fi extrapolat prea mult sensul, iar
celălalt ar fi alterat înţelesul noţional, datorită particularităţii, caracterului limitat al
definiţiei hărţuirii sexuale.
O altă nouate este cea reprezentată de definirea termenului de sex, respectiv
gen . Astfel, prin „sex desemnăm ansamblul trăsăturilor biologice şi fiziologice prin
care se definesc femeile şi bărbaţii”(art.4 lit. d indice 3) iar prin „gen desemnăm
ansamblul format din rolurile, comportamentele, trăsăturile şi activităţile pe care
societatea le consideră potrivite pentru femei şi, respectiv, pentru bărbaţi”(art.4 lit.d
indice 4)
 Această precizare de detaliu este menită să lămurească pe deplin ipotezele în
care apar persoane al căror sex nu este bine definit, transsexuali, bisexuali, persoane
ce practică travestiul, persoane care au suferit operaţii de schimbare a sexului.
Liberatea individuală alături de dreptul la viaţă privată şi intimă presupune
totodată şi alegerea pe care fiecare dintre noi o putem face în ceea ce priveşte
exprimarea sexuală .
Aşadar, atunci când individul nu se simte în largul lui, fiind încadrat într-unul
dintre cele două sexe, va putea să adopte un comportament atipic, etichetat de societate
ca fiind anormal sau deviant, moment la care termenul de gen îşi găseşte pe deplin
rolul.
Mişcările asociaţiilor ce reprezintă minorităţile sexuale au contribuit la o atare
abordare legislativă, plecând de la premisele concepute de normativul european.
Schimbarea de atitudine sau chiar a sexului unei persoane nu trebuie să elimine
caracterul protecţionist al regulilor statuate prin această lege, aşa încât individul în
cauză să fie considerat ca făcând efectiv parte din acea categorie în care doreşte să fie
inclus.
Discriminarea pe criterii de gen este ilegală în majoritatea țărilor dezvoltate,
dar studiile arată că în multe dintre ele legislația nu se aplică. În toate țările din lume,
femeile sunt plătite mai
Islanda a devenit prima țară din lume în care angajatorii sunt obligați să ofere
salarii egale femeilor și bărbaților. Angajatorii trebuie să facă dovada faptului că
plătesc femeile și bărbații în mod egal, pentru același job, pentru aceeași funcție. Acest
act normativ este incident începând cu acest an pentru firmele care au cel puțin 25 de
angajați full-time.
Companiile cu peste 250 de angajați trebuie să pună în aplicare prevederile
legale până la sfâsșitul anului, în timp ce firmele mai mici vor fi păsuite în anii
următori, în funcţie de mărime.
Angajatorii care nu respectă legea vor fi amendați cu până la 500 de dolari pe
zi.
Țara insulară, care are o populație de 330.000 de locuitori, vrea să elimine în
totalitate diferențele de salarizare între femei și bărbați, până în 2022.
 În 1975, Islanda aproape a intrat în colaps, când femeile au intrat în grevă. În
“Ziua în care femeile și-au luat liber”, majoritatea școlilor, fabricilor și creșelor au
fost închise, iar în țară s-a creat haos, în condițiile în care femeile au refuzat să
muncească, atât la serviciu, cât și acasă. 
Islanda a fost nominalizată de către World Economic Forum că fiind țara cu
cele mai bune politici de egalitate de gen, dar cu toate acestea femeile de aici câștigă,
în medie, cu până la 18% mai puțin decât bărbații.
În octombrie 2016, mii de femei islandeze au încetat lucrul la ora 14.38 fix,
protestând astfel față de diferențele de salarii dintre bărbați și femei. Organizațiile de
apărare a drepturilor femeilor au calculat că, în urma diferenței de salarizare, femeile
ar trebui să muncească doar până la această oră, în fiecare zi.
Pe de altă parte, unul dintre elementele incluse în egalitatea de sex este
reprezentat de dreptul politic la vot. Prima țară care a acordat drept de vot femeilor în
alegeri de acest fel a fost Suedia, în anul 1718, când femeile puteau vota atât în alegeri
locale (drept revocat în 1758), cât și naționale (drept revocat în anul 1771). Asemenea
excepții au făcut și alte state din SUA, în anul 1788 (statul Wyoming).
Primul stat european unde femeile au drept de vot este Finlanda, începând cu
anul 1906. În primele două decenii ale secolului XX, marea majoritate a țărilor
europene dau drept de vot femeilor: Marea Britanie, Danemarca, Islanda, URSS,
Olanda, Austria, Cehoslovacia, Polonia, Suedia, Germania, Luxemburg, Estonia,
Ungaria, Letonia, Lituania,Belarus și Belgia.
În aceeași perioadă, același lucru s-a petrecut și pe alte continente, mai exact pe
continentul Americii de Nord, în SUA și în Canada.
Pentru femeile din alte state, acordarea votului a mai întârziat până în preajma
celui de-Al Doilea Război Mondial și mai ales după acesta: Spania (1931), Franța
(1944), Belgia (1946), Italia (1946), Iugoslavia (1946) și România (1946).
În România se mai acordase de două ori dreptul la vot și înainte de această
dată, iar prevederi constituționale referitoare la condițiile de vot în cazul femeilor
existau și în Constituția de la 1923. Prima inițiativă are loc în anul 1929, dar cu
restricții și condiții legate de studii și de statutul social. A doua inițiativă a fost cea de
la 1938, când s-a votat noua Constituție a regelui Carol al II-lea, care a fost, de fapt,
neconstituțională. Primele eforturi pentru acordarea dreptului de vot femeilor în țara
noastră au fost purtate de către ligile de femei din țară de la acea vreme și de
reprezentantele feminismului din România. La 1929, în România se formează, la
inițiativa prințesei Alexandrina Cantacuzino, Gruparea Națională a Femeilor Române
care va milita pentru obținerea votului egal cu cel al bărbaților.
Există și alte țări europene, democraţii consolidate, care au acordat dreptul la
vot femeilor mult mai târziu: Elveția în 1971, iar Liechtenstein, de abia în 1984.
Femeile de culoare nu au beneficiat de drept de vot ca celelalte femei iar
mișcările feministe dezvoltate în secolul XIX s-au concentrat pe obținerea drepturilor
politice în special pentru femeile albe. O scurtă perioadă de relativă libertate se
înregistrează în statul New Jersey care, între anii 1780 și 1807, dădea dreptul la vot
tuturor persoanelor care dețineau o anumită proprietate, indiferent de culoare. În cazul
femeilor, ca și în alte țări, acestea trebuiau să fie văduve ca să poată deține pământ,
altfel, proprietatea era considerată a soțului și prin urmare acestuia îi era acordat și
dreptul la vot. În anul 1807, după ce, cu un an mai devreme, avuseseră loc alegeri
controversate, statul va modifica legea privitoare la sistemul de votare și va permite
doar bărbaților albi care plătesc taxe statului să își exercite acest drept.
Mișcarea feministă a femeilor de culoare își are originile în SUA. În anul 1895
se înființează Asociația Națională a Femeilor de Culoare, care va avea rolul de a
susține drepturile politice și economice ale acestora și dreptul la educație. Asociația
nou-formată va încerca oprirea linșării persoanelor de culoare și va milita pentru
oprirea violurilor femeilor afro-americane.
Pe continentul sud-american, Ecuadorul a fost primul stat care a acordat dreptul
de vot femeilor, în anul 1931, urmat de Brazilia în anul 1934. Până în anul 1945 se
acordase dreptul de vot femeilor în următoarele țări: Uruguai, Cuba, El Salvador,
Republica Dominicană, Panama, Guatemala și Costa Rica.
Schimbările în ceea ce privește dreptul la vot și cetățenii care pot să își exprime
votul s-au petrecut mai târziu pe continentul african și din cauza frământărilor care au
avut loc în contextul eliberării coloniilor, dar și din cauza formării târzii a unor state.
În Africa de Sud, dreptul la vot pentru femeile europene va fi acordat începând cu anul
1930 (în 1984 se va acorda dreptul la vot „persoanelor colorate și indienilor” și abia în
1994 se va acord dreptul la vot „negrilor”). În următoarele trei decenii și alte state o
vor face: Togo (1945), Camerun (1946), Djibouti (1946), Liberia (1946), Niger (1948),
Coasta de Fildeș (1952), etc.
Ţările musulmane au cunoscut o evoluţie aparte- unele s-au aliniat cu celelalte
din continentul european şi american, în timp ce altele au o viziune restrictivă în ceea
ce privește statutul femeilor în viața publică. Pakistanul a oferit votul universal încă de
la obținerea independenței în 1947. La fel s-a întâmplat și cu Algeria după războiul de
independență care s-a terminat în anul 1962. Alte țări mai apropiate de continentul
european sau parte componentă a unor state europene au făcut-o în primele decenii ale
secolului XX. În schimb, state ca Bangladesh, Bahrain, Nigeria, Oman sau Qatar au
permis femeilor să voteze abia în ultimele trei decenii ale secolului XX. Pentru femeile
din Arabia Saudită, anul 2015 reprezintă momentul la care le este acordat dreptul la
vot.
Minorităţi naţionale. Autonomia teritorială încalcă sau nu libertatea de mişcare
din Uniunea Europeană?
La nivel internaţional, în articolul 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului(1950) găsim o referire expresă la non-discriminare “pentru orice motiv ca...
rasă, culoare, limbă,..., asociere cu o minoritate naţională”.
Reglementări privind minorităţile sunt de asemenea menţionate în Convenţia
asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Rasială. Aceasta prevede în art. 1
că “măsurile speciale luate doar în scopul asigurării avansării adecvate a anumitor
grupuri sau indivizi nu va fi considerată discriminatorie cu condiţia ca aceste măsuri să
nu ducă la menţinerea de drepturi separate pentru diferite grupuri rasiale.”
Alte referiri la minorităţi apar în Convenţia UNESCO împotriva Discriminării
în Domeniul Învăţământului.
Cea mai importantă şi directă referire la protecţia minorităţilor se află în
articolul 27 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.
“În acele state în care există minorităţi etnice, religioase şi lingvistice, persoanelor care
aparţin acestor minorităţi nu le va fi negat dreptul, în comunitate cu ceilalţi membri ai
grupului, de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor
religie, sau de a folosi propria lor limbă.” Formularea art. 27 ridică
unele probleme de interpretare, dintre care cele mai importante sunt: stabilirea
beneficiarilor acestor drepturi, determinarea naturii obligaţiei impuse asupra statelor,
determinarea drepturilor propriu-zis garant
Cele mai relevante documente la nivel european pentru protecţia minorităţilor
naţionale sunt:Actul Final de la Helsinki (1975) şi Documentul întâlnirii de la
Copenhaga a conferinţei asupra dimensiunii umane a CSCE. Primul instrument a pus
bazele constituirii unei teme de dialog privind drepturile omului, pentru toate statele
membre ale CSCE. Cel deal doilea act cuprinde un set de norme privind drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, abordând probleme precum non-
discriminarea, utilizarea limbilor minorităţilor, educaţia minorităţilor.
Consiliul Europei- organizaţie cu caracter regional- are ca principale
instrumente Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi Libertăţilor

Fundamentale şi Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale.

Parte din statele semnatare au ales să nu includă în legislaţie o definiţie a
minorităţilor naţionale, ceea ce nu presupune că au optat pentru o definire largă a
minorităţii, incluzând în această categorie orice grup care se consideră ca atare. În
statele în care majoritatea este greu de identificat, existând în paralel grupuri entice
sensibil egale ca număr, se va excepta recunoaşterea unora dintre acestea.
Riscul de a genera această dispută a condus în atare situaţii la ocolirea
expresiei de “minoritate” şi implicit a acestei discuţii.
În cazurile unde există definiţii ale minorităţilor, se remarcă prezenţa nu doar a
criteriilor de diferenţiere, dar şi condiţii legate de cetăţenie, legătura istorică cu statul
pe teritoriul cărora rezidă.(Ungaria-naţionalităţile stabilite pe teritoriul ţării cu cel puţin
100 de ani în urmă, cetăţeni care sunt în minoritate în ceea ce priveşte numărul
locuitorilor, diferiţi de majoritate prin limbă, cultură şi tradiţii, şi există un spirit de
comunitate care indică dorinţa de a-şi păstra aceste caracteristici; Bosnia-Herţegovina
este un stat multinaţional alcătuit din trei grupuri constituente de stat, bosniacii, croaţii
şi sârbii, în timp ce Macedonia evită utilizarea termenului de minoritate şi îl foloseşte
pe cel de comunitate)
La nivelul Uniunii Europene, acţiunea comunitară pentru combaterea
discriminării vizează promovarea măsurilor de
combatere a discriminării directe sau indirecte bazate pe originea etnică sau rasială,
religie sau credinţe, vârstă sau orientare sexual, astfel:
-non-discriminare în cadrul administraţiei publice, în media;
- participare egală în procesul de decizie la nivel economic, politic sau social.;
-acces egal la resurse, la servicii publice, condiţii de cazare,
transport, cultură, timp liber şi sport; diseminare de informaţii privind drepturile la
tratament egal etc”
Potrivit tratatului asupra Uniunii Europene,la articolul 6 statele se angajează să
respecte drepturile fundamentale garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi cele prevăzute în tradiţiile
constituţionale ale statelor membre.
Protecţia minorităţilor în Uniunea Europeană face mai mult obiectul politicii la
nivelul statelor membre, fiecare având practici, instrumente, organe şi legislaţie
proprie privind minorităţile.
Minorităţile au devenit o realitate demnă de analizat în cadrul Uniunii
Europene, determinată în primul rând de extinderea spre spaţiul fost comunist, şi în al
doilea rând de problema imigranţilor pe teritoriul Comunităţilor Europene. Un aspect
actual al problemei apare în contextual ieşirii Marii Britanii din Uniune, odată cu
declanşarea procedurii Brexit.
În ultimii ani putem identifica un standard privind protecţia minorităţilor la
nivelul Uniunii Europene, dacă se iau în considerare angajamentele internaţionale
asumate de statele membre, iniţiativele la nivel comunitar privind combaterea
discriminării şi politica Uniunii Europene privind accesul ţărilor candidate, acces
condiţionat de garantarea drepturilor minorităţilor de pe teritoriul acestora.
Deoarece la nivel individual, fiecare stat îşi conturează propria sa politică, iar o
politică concertată la nivel comunitar nu există, putem remarca decât o serie de texte
de lege ce au impact asupra acestei materii de reglementare.
Articolul 13 al Tratatului asupra Uniunii Europene conţine prevederi pentru
protecţia împotriva discriminării pe motive de religie sau credinţă, precum şi de rasă
sau origine etnică.
 Comunităţile europene au fost preocupate să pună capăt discriminării, iniţial pe
baza apartenenţei naţionale, mai ales că misiunea iniţială a acesteia era reconcilierea
unui continent divizat de război.
În virtutea articolului amintit, Uniunea a dobândit puterea de a avea iniţiativă
legislativă pentru a combate discriminarea. Toate statele membre au o legislaţie
proprie privind tratamentul egal, însă aşa cum arătam conţinutul şi interpretarea
acestora generează diferenţe considerabile în practică.În jumătate din statele membre
se interzice în mod explicit discriminarea pe baza orientării sexuale, iar majoritatea
statelor membre nu prevăd în legislaţia internă
interzicerea discriminării pe motive de vârstă sau dizabilităţi. Astfel, articolul 13 a
deschis drumul pentru suplinirea acestor carenţe în legislaţiile interne ale statelor
membre prin adoptarea de directive specifice.
Prevalenţa şi directa aplicabilitate a dreptului comunitar compare ca un efect
extreme de benefic în această ipoteză.
În acelaşi timp, legislaţia în cauză face parte din
regulamentul comunitar pe care statele candidate din Europa Centrală şi de Est trebuie
să-l implementeze în vederea aderării.
Pentru eliminarea pe cât posibil a discriminării rasiale, a fost înfinţat Comitetul
pentru Eliminarea Discriminării Rasiale, fiind alcătuit din 18 membrii, cunoscuţi
pentru “înalta lor moralitate şi imparţialitate”, care sunt aleşi de statele părţi din rândul
cetăţenilor lor şi care îşi exercită funcţiile cu titlul individual.
A fost adoptată totodată şi o strategie complexă la nivelul altei organizaţii de
impact- UNESCO, care se referă la amplificarea securităţii umane, precum şi a
priorităţilor stabilite unde se propune „a utiliza, de asemenea, experienţa sa şi
cunoştinţele în scopul lichidării tuturor formelor de discriminare, în special în cadrul
activităţii privind totalurile Conferinţei Mondiale privind lupta contra rasismului,
discriminării rasiale, xenofobiei şi a intoleranţei, adiacentă lor...’’
Toate acestea au rezultat ca urmare a cercetărilor privind diversele cauze şi
forme ale discriminării, precum şi din recomandările consultaţiilor regionale privind
rezultatele Conferinţei de la Durban. Aici au participat activ reprezentanţii Direcţiei
Comisariatului supreme pentru drepturile omului, precum şi un referent special al
Comisiei pentru drepturile omului care se ocupă de problemele rasismului,
discriminării rasiale, xenofobiei şi a intoleranţei, adiacente lor.
Principiile directoare sunt următoarele:
-amplificarea activităţii în lupta cu rasismul, discriminarea, xenofobia şi intoleranţa în
diverse domenii ale competenţei ei;
consolidarea colaborării cu alte instituţii ale sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite;
consolidarea acţiunilor privind atragerea atenţiei în regiuni şi a reţelelor de
solidaritate pe calea stabilirii noilor legături de parteneriat şi mobilizării partenerilor
tradiţionali( organizaţiile societăţii civile, în special cele privind protecţia drepturilor
omului, universităţile, centrele de cercetare ştiinţifică şi instituţiile de învăţămînt, etc)
Întrucât odată cu aderarea României la Uniunea Europeană au dispărut şi
graniţele fizice cu statele vecine aparţinând acestei macro-stat, se pune problema
aplicabilităţii sau nu a dreptului la autoguvernare a minorităţilor naţionale, mai concret
autonomia teritorială a celor trei judeţe(Mureş, Covasna şi Harghita) dominate de
populaţia de etnie maghiară.
La nivel European există o serie de instumente juridice care pot fundamenta
acest drept discriminatoriu pozitiv pentru minorităţi. Astfel aminitit aici Carta de la
Paris din 1990, Raportul CSCE din cadrul întâlnirii experţilor cu privire la minorităţile
naţionale, Geneva 1991, Recomandarea nr. 1201 cu referire la un protocol adiţional
la Convenţia European ă a Drepturilor Omului, privind drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale – 1993) ADUNAREA PARLAMENTARĂ A
CONSILIULUI EUROPEI - Recomandarea No. 1735/ 2006 - Conceptul de „naţiune”,
Recommendation 43 (1998) cu privire la autonomia teritorială şi minorităţile
naţionale) (Recommendation 70 (1999) asupra legislaţiei locale/statut special 1999)
La acest moment există un proiect care să reglementeze problematica
minorităţilor naţionale, unde se vorbeşte exclusiv de noţiunea de “autonomie
culturală." Nu se extrapolează prin aceste instituţii legale în afara cadrului deja stabilit
în legea fundamentală şi astfel nu sunt previzionate alte structuri administrative care
să mascheze apropierea de construcţia unor autorităţi paralele celor ale statului roman,
tinzând către o autonomie teritorială nedeclarată dar existent în fapt .
 În acelaşi timp trebuie amintit faptul că s-a transpus în practică ziua
minorităţilor naţionale, decretată ca fiind zi de sărbătoare naţională.(legea 247/2017).
Ca atare, majoritatea trebuie să accepte aceste manifestări specifice promovării
identităţii naţionale a minorităţilor naţionale, la un cu totul alt nivel.

Protecţia persoanelor cu nevoi speciale

În această materie există o lege cu caracter special şi anume legea nr.448/2006

privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap. Deşi la nivel european
exprimarea cu privire la aceste categorii de persoane este modificată în aşa fel încât să
nu fie considerată lezată demnitatea acestora( se utilizează formularea „persoane cu
nevoi speciale”) în România se păstrează termenul iniţial din anul 2006- persoane cu
handicap.
Handicapul persoanelor respective poate viza aspecte fizice,senzoriale, psihice,
mentale sau asociate. Tot în definiţia legală regăsit în art.1 se arată motivul pentru care
statul trebuie să intervină în beneficiul acestor persoane: riscul de excluziune şi de a fi
discriminat în încercarea de a avea aceleaşi şanse cu persoanele care nu suferă de nici
un fel de handicap.
Principiile ce guvernează materia protecţiei persoanelor cu handicap vizează:
-respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului;
-prevenirea și combaterea discriminării;
- egalizarea șanselor;
-egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de
muncă;
-solidaritatea socială;
-responsabilizarea comunității;
-subsidiaritatea;
-adaptarea societății la persoana cu handicap;
- interesul persoanei cu handicap;
-abordarea integrată;
- parteneriatul;
-libertatea opțiunii și controlul sau decizia asupra propriei vieți, a serviciilor și
formelor de suport de care beneficiază;
-abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;
-protecție împotriva neglijării și abuzului;
-alegerea alternativei celei mai puțin restrictive în determinarea sprijinului și asistenței
necesare;
-integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi și obligații
egale ca toți ceilalți membri ai societății.

Prerogativele pe care persoana cu nevoi speciale le poate exercita în virtutea

protecţiei instituite prin acest mecanism sunt următoarele: ocrotirea sănătății; accesul
la educație și formare profesională; ocuparea unui loc de muncă potrivit nevoilor pe
care le are persoana în cauză; servicii sociale și prestații sociale dedicate ; asigurarea
unei locuințe şi amenajarea mediului de viață personal ambiant, transport, acces la
mediul fizic, informațional și comunicațional- în vederea înlăturării oricărui potenţial
prejudiciu legat de viaţa cotidiană; petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport,
turism- evitarea prejudiciului de agreement; asistență juridică necesară soluţionării
situaţiilor în care se regăseşte o astfel de persoană vulnerabilă; facilități fiscale
acordate potrivit Codului fiscal şi eventual stabilite la nivelul Consiliului local din raza
terirorială în care locuieşte clientul ; evaluare și reevaluare prin examinarea la
domiciliu a persoanelor nedeplasabile de către membrii comisiei de evaluare, la un
interval de 2 ani.
În ceea ce priveşte suportul acordat de stat persoanelor aflate într-o situaţie de
inferioritate datorată unui anunmit tip de handicap vorbim de servicii sociale, resoectiv
prestaţii sociale dedicate.
Întrucât handicapul grav şi/sau handicapul accentuat presupune imposibilitatea
obiectivă a individului în cauză de a-şi putea avea de grijă singur, se instituie în actul
normative cadru două instituţii special: asistentul personal, respectiv asistentul
personal profesionist.
În prima situaţie, asistentul personal este specific exclusiv individual cu
handicap grav, în timp ce asistentul personal profesionist este posibil a fi angajat şi
pentru persoana cu handicap accentuat.
 Asistentul personal nu trebuie să întrunească anumite condiţii speciale, ci doar
cele necesare în vederea acordării asistenţei necesare conform planului de reabilitare
personală. Trebuie doar să aibă discernământ, să aibă o stare de sănătate bună, să nu fie
condamnat pentru fapte ce ar împieta asupra calităţii sale în acest caz şi saă aibă un
nivel minimal de instrucţie-învăţământul general obligatoriu. Această ultimă condiţie
nu mai este incidentă în ipoteza în care asistentul personal este acelaşi cu un membru
al familiei persoanei asistate. În virtutea acestei calităţi, asistentul personal va încheia
un contract cu instituţia primarului din localitatea de domiciliu a persoanei asistate şi
va beneficia de un salariu corespunzător persoanlului plătit din fonduri publice, ca
urmare a obligaţiei de a presta un serviciu cu o durată de 8 ore zilnic şi 40 ore
săptămânal, dreptul la concediu de odihnă( acestea fiind drepturi general recunoscute
în cazul oricăruit salariat care a încheiat contract individual de muncă) dar şi transport
urban şi/sau interurban gratuit ca urmare a facilităţii determinate de acest statut.
Raportat la nivelul minimal de instrucţie deţinut de asistentul personal, acesta
va trebui să participe cel puţin o dată la 2 ani la o instruire organizată de angajator şi să
îşi assume expres, colateral obligaţiilor generale asumate prin contractual individual de
, să pună în operă activităţile stabilite de organismul de specialitate potrivit planului de
abilitare-reabilitare pentru copilul cu handicap grav, respectiv planului individual de
servicii al persoanei adulte cu handicap grav. Totodată va trebui să comunice
direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului județene, respectiv locale
ale sectoarelor municipiului București, în termen de 48 de ore de la luarea la
cunoștință, orice modificare survenită în starea fizică, psihică sau socială a persoanei
cu handicap grav și alte situații de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute
de lege.
Finanţarea sumelor destinate plăţii salariului asistenţilor persoanali se asigură
în proporție de cel mult 90% de la bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe
valoarea adăugată, în baza numărului de beneficiari comunicat de unitățile
administrativ-teritoriale.
Potrivit art 45 din lege, adultul cu handicap grav sau accentuat care nu dispune
de spațiu de locuit, nu realizează venituri ori realizează venituri de până la nivelul
salariului mediu pe economie poate beneficia de îngrijirea și protecția unui asistent
personal profesionist.Instituirea acestei soluţii serealizează pe baza deciziei comisiilor
de evaluare a persoanelor adulte cu handicap județene, respectiv locale ale sectoarelor
municipiului București, moment la care se va lua şi opinia adultului cu handicap în
cauză. De data aceasta angajatorul este reprezentat de direcțiile generale de asistență
socială și protecția copilului județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului
București, sau de către furnizorii de servicii sociale privați, acreditați în condițiile legii.
Finanţarea activităţii desfăşurate de asistentul personal profesionist acoperă
sumele necesare cheltuielilor lunare de hrană, echipament, cazarmament, materiale
igienico-sanitare, precum și sumele aferente acoperirii cheltuielilor de
locuit.Provenienţa acestora este reprezentată de bugetul propriu al județului, respectiv
al sectorului municipiului București, pe a cărui rază teritorială își are domiciliul sau
reședința asistentul personal profesionist.
Comparativ cu asistentul personal, asistentul personal profesionist are pe lângă
drepturile consacrate celui dintâi(dreptul la salariu conform legii salarizării
personalului plătit din fonduri publice, drepturile special la transport în comun urban
gratuit, respectiv la transport inter-urban decontat) şi la câteva bonificaţii, după cum
urmează: b) un spor de 15% calculat la salariul de bază, pentru suprasolicitare
neuropsihică și condiții de muncă deosebite în care își desfășoară activitatea;c) un spor
de 15% calculat la salariul de bază, pe perioada în care are în îngrijire și protecție cel
puțin două persoane adulte cu handicap grav sau accentuat;d) un spor de 25% calculat
la salariul de bază, pe perioada în care are în îngrijire și protecție o persoană adultă cu
handicap grav sau accentuat, infectat cu HIV ori bolnav de SIDA.
De asemenea, acesta din urmă primeşte suport constând în consiliere din
partea specialiștilor de la direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului
județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului București, ori a furnizorilor de
servicii sociale, în vederea îndeplinirii obligațiilor ce îi revin cu privire la îngrijirea și
protecția persoanei adulte cu handicap grav sau accentuat.Obligaţiile asistentului
personal profesionist sunt asimilabile cu cele specifice asistentului personal, prezentate
mai sus.
În vederea asigurării unei asistări şi îngrijiri adecvate, astfel încât să fie pus în
practică în cele mai bune condiţii planul individual de servicii destinat persoanei cu
handicap grav sau accentuat, s-au instituit standardele minime obligatorii de către
Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități.
În acelaşi timp, se pot acorda servicii sociale persoanelor cu nevoi special şi în
centre de zi și centre rezidențiale de diferite tipuri, publice, public-private sau private.
Centrele de zi și centrele rezidențiale reprezintă locații în care serviciile sociale
sunt acordate de personal calificat și care dispun de infrastructura adecvată furnizării
acestora; centrele rezidențiale sunt locații în care persoana cu handicap este găzduită
cel puțin 24 de ore.Centrele rezidențiale pot fi calificate în următoarele
subcategorii :a) centre de îngrijire și asistență;b) centre de recuperare și reabilitare;c)
centre de integrare prin terapie ocupațională;d) centre de pregătire pentru o viață
independentă;e) centre respiro/centre de criză;f) centre de servicii comunitare și
formare;g) locuințe protejate;h) altele.
Ca şi în cazul protecţiei minorului aflat în dificultate şi în cazul persoanei cu
dizabilităţi, plasarea acestuia într-un centru rezidenţial se va face numai în mod
excepţional.
Centrele publice pentru persoane adulte cu handicap se înființează și
funcționează ca structuri cu sau fără personalitate juridică, în subordinea consiliilor
județene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, în
structura direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului, cu avizul și sub
îndrumarea metodologică a Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități.
Centrele private pentru persoanele cu handicap se înființează și funcționează ca
structuri cu sau fără personalitate juridică, cu avizul și sub îndrumarea metodologică a
Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități.

Noua paradigmă a dizabilității este în conformitate și cu principiul incluziunii

sociale a persoanelor cu dizabilități. Menționăm că noțiunea de incluziune socială
nicidecum nu este egală cu noțiunea de integrare socială. Astfel, dacă integrarea
socială presupune acceptarea persoanei cu dizabilitate în mediul participativ în
societate (școală, locul de muncă, locuri publice), atunci incluziunea socială înseamnă
modificarea însăși a societății, a atitudinilor, tradițiilor, valorilor, regulilor comunității
spre o acceptare a diversității.
 În final, amintim că sunt prevăzute o serie de dispoziţii în acest act normative
de bază, menite să dea naştere unor situaţii de discriminare pozitivă. Amintim cu titlu
de exemplu aici obligativitatea stabilită la art.78 alin.3- tuturor angajatori
publici/privaţi de a încheia contracte de muncă pentru persoane cu disabilităţi în cazul
în care numărul de angajaţi depăşeşte plafonul de 50 persoane în proporţie de minim 4
% sau de a plăti către bugetul de stat pentru acelaşi procent , multiplul corespunzător
de salarii minime pe economie. Ca noutate absolută este demn de remarcat obligaţia de
a organiza concursuri pe diferite posture destinate exclusive persoanelor cu handicap,
conform alineatului 6 al aceluiaşi articol de lege.
La nivel internaţional sunt de reţinut următoarele acte normative de impact:
Organizatia Natiunilor Unite (ONU)
Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948)
Aceasta reprezinta baza normativa care a adus la formularea standardelor privind
persoanele cu dizabilitati ce exista astazi. Art.25 (1) al DUDO prevede specific
drepturile socio-economice ale persoanelor cu dizabilitati: dreptul la un standard
adecvat de trai, inclusiv hrana, imbracaminte, ingrijire medicala si servicii de asistenta
sociala, si dreptul la asigurare in caz de somaj, boala, dizabilitate, vaduvie, batrinete.
Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice (1966)
Acest tratat enumera mai multe drepturi care sunt relevante persoanelor cu dizabilitati.
Articolul 26 afirma ca toti oameni sunt egali in fata legii si au, fara discriminare,
dreptul la o ocrotire egala din partea legii.
Pactul International cu privire la Drepturile Economice, sociale si culturale
(1966),
Dizabilitatea poate fi inclusa in categoria „alta imprejurare” din articolul 2 (2), care
cere toate drepturile enuntate in Tratat sa fie exercitate „fara nici o discriminare
intemeiata pe rasa, culoare, sex, limba, religie… avere nastere sau orice alta
imprejurare”. Pactul prevede o atare protecţie în mod indirect, dreptul la munca (art.
6,7), dreptul la securitate sociala (art. 9), la un nivel de trai decent (art. 11), la sanatate
(art. 12), la educatie (art. 13).
Acest document international are o deosebita importanta juridica, deoarece poseda un
caracter obligatoriu pentru statele care au aderat la el.
Declaratia privind Drepturile Persoanelor cu Retard Mintal (1971)
„Persoana cu retard mintal are, pina la gradul maximum de posibilitate, aceleasi
drepturi ca si alti oameni.”
Declaratia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati (1975)
Este primul document international care a incercat sa defineasca termenul
„dizabilitate”. Declaratia vorbeste despre mai multe drepturi sociale si economice,
precum si drepturi civile si politice.
Declaratia privind drepturile persoanelor cu deficiente de auz si de vedere (1979)

Articolul 1 al declaratiei afirma ca „...fiecare persoana cu deficienta de auz si de

vedere are drepturile universale garantate tuturor oamenilor in Declaratia Universala a
Drepturilor Omului precum si drepturile prevazute pentru toate persoanele cu
dizabilitati in Declaratia drepturilor persoanelor cu dizabilitati.”
Conventia privind Drepturile Copilului (1989)
Se statuează că dizabilitatea constituie una dintre formele de discriminare interzisa
(articolul 2). Aditional, articolul 23 adreseaza intr-un mod direct drepturile copiilor cu
dizabilitati afirmind ca copiii cu dizabilitati au dreptul la „o viata plina si decenta” cu
demnitate si participare in comunitate.
Regulile Standard privind Egalizarea Sanselor pentru Persoanele cu Dizabilitati
(1983)
Adoptate de catre Adunarea Generala in anul 1993 ca rezultat al Decadei Persoanelor
cu Dizabilitati, Regulile Standard nu reprezinta un document obligatoriu pentru statele
membre.
Totusi, Regulile Standard au fost standardele drepturilor omului cele mai cuprinzatoare
privind strategia pentru dizabiltate timp de peste un deceniu, pina la adoptarea in 2006
a Conventiei privind drepturile persoanelor cu dizabilitati.
Conventia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati (2006)
Este primul document international amplu, care apara drepturile persoanelor cu
dizabilitati. In special, el prevede ca persoanele cu dizabilitati se bucura de aceleasi
drepturi si libertati fundamentale, ca si alti membri ai societatii - egalitate si
nediscriminare, transport, informatie, egalitate in fata legii, invatamint, sanatate,
munca, protectie sociala, participarea la viata politica, sociala, culturala.
Convetia este un document extrem de important datorita faptului ca statele care adera
la ea sunt obligate sa o respecte.
Consiliul Europei este o organizatie regionala interguvernamentala compusa din 45
tari membre. Scopurile principale sunt: apararea drepturilor omului, democratia
parlamentara si suprematia legii. Toti membrii Uniunii Europene sunt de asemenea
membrii ai Consiliului Europei. Consiliul Europei nu a adoptat nici un tratat privind
drepturile omului specific drepturilor persoanelor cu dizabilitati, dar a creat doua
tratate importante care includ protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilitati:
Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor
Fundamentale (1950)
Articolul 14 prevede ca exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de Conventie
trebuie sa fie asigurata „fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare,
limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala,
apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie”.
Carta Sociala Europeana (1961) si Carta Sociala Europeana Revizuita (1996)
Carta lucreaza in comun cu Conventia, adresind drepturile sociale si economice, de
exemplu dreptulla munca, sau dreptul la asigurare sociala. Carta a fost primul tratat al
drepturilor omului care a mentionat specific dizabilitatea.
Aditional, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat mai multe
recomandari privind strategiile pentru persoanele cu dizabilitati:
Recomandarea (818) privind Situatia Persoanei Bolnave Mintal (1977)
Acest document prezinta o schita recomandarilor privind protejarea persoanelor
bolnave mintal in fata curtii si legislatia privind detentiunea persoanelor cu boli
mintale.
Recomandarea (1185) privind Strategiile de Reabilitare a Persoanelor cu
Dizabilitati (1992)
Aceasta recomandare incurajeaza statele membre sa asigure participarea activa in
societate si oportunitati egale pentru persoanele cu dizabilitati.
Recomandarile Nr. R(92)6 privind o Strategie Coerenta pentru Reabilitarea
Persoanelor cu Dizabilitati (1992)
Acest instrument recunoaste drepturile persoanelor cu dizabilitati de a fi deosebite si se
concentreaza asupra dreptului la viata independenta si la integrare deplina in societate.
Persoane condamnate la o pedeapsă privativă de libertate. A doua şansă

În legislaţia din România nu putem vorbi despre o tradiţie în ceea ce priveşte

sancţiunile non –custodiale, posibilitatea de a alege între mai multe tipuri de astfel de
sancţiuni fiind inexistentă, întrucât în Codul penal regăsim decât amenda penală.
„ În cadrul reformei legislaţiei penale, îndeosebi a reorientărilor sancţiunilor de
drept penal, a evaluării şi aplicării corecte a acestora în raport cu creşterea sau, după
caz, cu reducerea gradului de pericol social al infracţiunilor-proces inerent oricărui
fenomen infracţional aflat într-o evoluţie dinamică, legiuitorul trebuie să acorde o
atenţie sporită diversificării pedepselor, alegerii celor mai potrivite pedepse, precum şi
stabilirea acestora în limitele fireşti-avem în vedere atât limitele generale, cât şi
limitele speciale-deoarece, toate acestea, însoţite de efectuarea unei juste
individualizări a pedepselor constituie singurul mijloc eficient pentru constatarea
criminalităţii”
Apariţia actului normativ prin care s-a reglementat sancţiunea prestării unei
activităţi în folosul comunităţii, a tins la apropierea cadrului legislativ din ţara noastră
cu cel european.
Având însă în vedere delimitarea care se face în noua propunere de
reglementare a Codului penal între crime şi delicte, delimitare reflectată în pedepsele
ce pot fi dispuse( pentru crime vorbim despre detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea
severă, iar pentru delicte despre închisoarea strictă între 1 şi 15 ani, închisoarea între
15 zile şi 1 an, amenda sub forma zilelor amendă între 5 şi 360 de zile, fiecare zi
reprezentând între 100.000. şi 1.000.000 lei, respectiv munca în folosul comuntăţii) ne
punem întrebarea aplicabilităţii dispoziţiilor din actele normative în materie
contravenţioală amintite mai sus
Cu mult timp înainte, în literatura de specialitate, s-a făcut vorbire şi despre
semnificaţia noţiunii de pedeapsă, după cum urmează:
„ Un prim aspect asupra căruia dorim să ne oprim priveşte concepţia şi normele
referitoare la noţiunea de pedeapsă. Cu acest prilej, ne vom exprima părerea şi cu
privire la noţiunea de „suferinţă”, deoarece, deşi este specifică pedepsei, în trecut a
existat tendinţa ca acest fapt să fie ascuns sau să nu fie exprimat cu suficientă
claritate[...]”
Se considera de unul dintre cei mai buni practicieni, respectiv autorul Doru
Pavel că pedeapsa constituie o ameninţare cu o suferinţă, iar aplicarea şi executarea ei
reprezintă realizarea acestei suferinţe. Ca suferinţă ea nu se reduce doar la lipsa
libertăţii, ci deseori implică o totală modificare a vieţii, modificare încărcată de
incomodităţi şi durităţi din care izvorăsc numeroase suferinţe fizice sau morale.
„ Orice depăşire a necesităţii în folosirea legii penale este neconvenabilă şi
pentru că încalcă principiul economiei de represiune(nulla poena sine crimine et
necessitate), amplifică nejustificat costul crimei pe care trebuie să-l suporte societatea.
[...] Dar o represiune exagerată ar încălca şi principiul proporţionalităţii ocrotirii
valorilor sociale.[...] O reacţie excesivă a societăţii prin folosirea constrângerii penale
nu ar servi scopului prevenţiunii generale, ci dimpotrivă ar determina un sentiment de
fatalism, de nemulţumire generală, ar tulbura scara de valori care rezultă din ansamblul
legislaţiei penale.
Tot astfel, nu ar fi realizat nici scopul prevenţiunii speciale, sădind în conştiinţa
infractorului un sentiment de frustrare, de revoltă împotriva excesului de represiune.”
Pornindu-se de la reglementările legate de modalităţile judiciare de
individualizare a pedepsei închisorii- suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi respectiv executarea pedepsei la
locul de muncă, existente în Codul penal în vigoare s-au creat premisele pentru
introducerea în viitorul Cod penal a altor instituţii care să aducă în prim plan o nouă
filosofie penală.
Astfel, se subliniază acum „ superioritatea concepţională” a sistemului
pedepselor, superioritate dată de diversificarea sancţiunilor penale, faţă de cele două
pedepse principale existente în vechiul cod penal(amenda penală şi închisoarea).
Astfel sunt date cu titlu de exemplu două noi instituţii reglementate în noul Cod
penal - renunţarea la pedeapsă
„-art.108: În cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii, instanţa
poate să nu aplice nici o pedeapsă inculpatului care nu a avut antecedente penale, a
acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără
aplicarea unei pedepse” şi respectiv - amânarea executării pedepsei:
“ -art. 109: În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanţa, după stabilirea pedepsei, poate să
amâne aplicarea acesteia dacă inculpatul nu a avut antecedente penale, a acoperit
prejudiciul cauzat sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi, iar după săvârşirea
faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.
În cazul în care amână aplicarea pedepsei, instanţa fixează în cuprinsul
hotărârii data la care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, care nu poate depăşi 2
ani din momentul pronunţării hotărârii.
Intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărârii şi data fixată de
instanţă potrivit alin. (2) constituie perioadă de probă pentru inculpat.
În perioada de probă, instanţa îl poate obliga pe inculpat să se supună măsurilor
de supraveghere şi să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art.
103.
Dacă inculpatul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă,
instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă inculpatul nu a avut o conduită
corespunzătoare, instanţa poate fie să amâne încă o dată pentru acelaşi termen
aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege”.
Critica faţă de sistemul sancţiunilor penale conturat de Codul penal din
21.06.1968, republicat în 23.04.1973 şi respectiv 16.04.1997( la care se adaugă
modificările intervenite ulterior) şi anume că „ ceea ce ni se pare a nu satisface pe
deplin nevoile practicii judiciare şi cerinţele legislaţiei Uniunii Europene o constituie
faptul că pedepsele de bază în vigoare nu sunt dublate, într-o mai mare măsură, de
sancţiunile alternative, iar unele texte în care sunt descrise infracţiunile şi prevăzute
limitele pedepselor prezintă o anumită rigiditate, situaţie care le face prea puţin
funcţionale şi uneori inadaptabile la cazuri concrete.[...] a fost până la urmă îsuşită şi
de legiuitor.
Pe viitor ne vom întâlni cu o paletă mult mai largă de sancţiuni, diversificare
dată şi de faptul că se va putea angaja şi răspunderea penală a persoanei juridice.
Între dispoziţiile noului cod, care trebuie să solicite în mare măsură atenţia
teoreticienilor dar, mai ales, a practicienilor în domeniul dreptului penal, sunt cele
privind instituţiile juridico-penale reglementate în cod pentru prima dată. Între acestea
este de aşteptat ca o pondere importantă în ansamblul situaţiei infracţionale să revină
răspunderii penale a persoanei juridice, pentru care legiuitorul, printr-o reglementare
salutară, a precizat la încheierea capitolelor din partea specială a codului, în care
anume infracţiune va putea fi angajată această răspundere, a cărei configuraţie
normativă a fost concretizată într-un text din partea generală a codului(art.45) şi
dezvoltat apoi în altele specifice, instituţii de bază ale răspunderii penale.
Persoanei juridice i se poate aplica o singură pedeapsă principală, şi anume
amenda de la 10.000.000.lei la 10.000.000.000.lei, însă în acelaşi timp aceasta poate fi
însoţită şi de una dintre următoarele pedepse complementare: dizolvarea, suspendarea
activităţii sau a uneia dintre activităţi pe o durată de la 1 an la 3 ani, interzicerea de a
participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la 1 an la 5 ani, afişarea
hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial.
Într-o altă analiză a noilor reglementări penale se fac următoarele
remarci:
„ În ceea ce ne priveşte nu avem nici o reţinere în a afirma că, exceptând
infracţiunile săvârşite în condiţiile criminalităţii organizate, infracţiunile contra
siguranţei statului, contra păcii şi omenirii şi infracţiunile contra vieţii, pentru care
limitele speciale ale pedepselor trebuie să fie menţinute ridicate, în cazul celorlalte
infracţiuni este necesar ca legea să prevadă nişte pedepse în limite rezonabile, iar în
cazul pedepselor alternative să prevaleze amenda. De asemenea pentru realizarea unui
control riguros asupra modului în care se execută pedepse privative de libertate, noua
legislaţie penală trebuie să prevadă măsuri concrete de supraveghere. Astfel de măsuri
sunt necesare îndeosebi în cazul amânării pronunţării hotărârii, a suspendării executării
pedepsei, a executării pedepsei la locul de muncă, precum şi în cazul liberării
condiţionate[...]
De asemenea apar noi înţelesuri ale unor termeni şi expresii, cum sunt cele de
funcţionar public şi funcţionar( art. 161 şi 162)- actualmente nu se mai are în vedere
titlul şi modul cum a fost investită persoana respectivă, încât nu mai putem vorbi de
noţiunea „ funcţionar de fapt”.
 În articolul consacrat apariţiei noului Cod penal, autorul Iulian Poenaru
conchide că se insistă asupra reglementărilor aplicabile în cazul tratamentului penal al
minorilor infractori, în sensul că, în continuare acestora li se reduc la jumătate limitele
pedepselor privative de libertate, iar aplicarea măsurilor educative cu prioritate a
devenit o realitate de netăgăduit.
Majoritatea autorilor de specialitate achiesează la concepţia potrivit căreia
„ minorii care săvârşesc infracţiuni nu trebuie consideraţi infractori, autorii infracţiunii,
ci victimele, răspunderea revenind societăţii, comunităţii în care minorii trăiesc, se
dezvoltă şi se integrează social ”. Astfel, îndreptarea minorilor trebuie să revină nu
administraţiei penitenciarelor ci comunităţii într-o strategie coerentă, construită pe o
structură de agenţi specializaţi din punct de vedere psihologic, pedagogic şi social, şi,
în orice caz, cu costuri mai reduse.

Minori aflaţi în plasament. Măsuri de suport în vederea atenuării lipsei familiei

naturale

Măsurile speciale prevăzute de legea 272/2004, cu modificările ulterioare,

privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului se vor concretiza prin organizarea
şi funcţionarea mai multor tipuri de servicii, aşa cum se arată în art.120-123: servicii
de zi, servicii de tip familial şi servicii de tip rezidenţial.
Prima categorie menţionată, cea a serviciilor de zi se adresează acelor familii în
cadrul cărora apar situaţii ce pot presupune separarea părinţilor de copiii. Suportul
constă aici în încercarea asistenţilor sociali de a preveni apariţia unor cazuri de risc
care să producă încălcări ale drepturilor proteguite prin legea specială de faţă.
Cea de a doua formă de organizare este reprezentată de serviciile de tip familial
care sunt un substitut al familiei fireşti atunci când se dispune măsura plasamentului.
Cei care preiau rolul de părinţi în acest caz sunt anumite persoane fizice sau chiar
familii.
Ultimul tip de servicii destinate copilului cu privire la care s-a luat măsura
plasamentului este serviciul de tip rezidenţial. Acesta la rândul său se constituie din
trei componente: centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de
urgenţă şi centrele maternale.
Aceste forme ale serviciilor de sprijin trebuie înfiinţate prin grija consiliilor
locale şi cu sprijinul consiliilor judeţene. Finanţarea cheltuielilor necesare pentru
funcţionarea acestora se face de principiu din bugetul local, respectiv bugetul judeţean.
Existenţa contractelor de parteneriat public-privat permite asocierea consiliilor
locale cu organisme neguvernamentale axate pe această problematică, astfel încât se
poate apela şi la externalizarea parţială a respectivelor servicii.
De asemenea, sub forma asociaţiilor sau fundaţiilor se pot organiza în regim
privat aceste servicii, prin îndeplinirea unor criterii legale împuse şi după parcurgerea
unor etape de licenţiere.
Acum, analizând latura practică a măsurilor speciale tebuie făcută distincţia
între ipoteza în care minorul cu privire la care se instituie o atare măsură are împlinită
vârsta de paisprezece ani şi îşi manifestă acordul faţă de soluţia direcţiei competente
teritorial şi ipoteza în care acesta face opoziţie într-o asemenea situaţie.
Dacă în primul caz direcţia poate transpune în practică o astfel de măsură, în al
doilea caz singura autoritate ce va putea decide este instanţa de judecată.
Printr-o interpretare per a contrario a celor stipulate în art.57 din lege se poate
înţelege că până la vârsta de paisprezece ani împliniţi consimţământul minorului nu
este necesar la luarea vreunei măsuri speciale şi în acelaşi timp competenţa de a decide
instituirea acestei soluţii poate reveni inclusiv direcţiei generale pentru asistenţă
socială şi protecţia copilului.
În concret, vom observa că atributul de a pune în practică o măsură din cele
prevăzute la art.59 este puţin nuanţată.
Mai întâi de toate vom spune că o măsură de protecţie specială este mărginită
în timp de data la care copilul dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină.
Prelungirea acestui termen poate avea loc doar atunci când acesta îşi continuă
studiile într-o formă de învăţământ la zi, iar acestea se derulează pe câţiva ani de
zile,însă fără a se putea depăşi vârsta de douăzeci şi şase de ani.
Ca o soluţie de rezervă, atunci când copilul ce a dobândit capacitatea de
exerciţiu deplină şi care a făcut obiectul unei măsuri speciale,(fără să îndeplinească
condiţia amintită mai sus), nu poate fi redat familiei sale, el va mai putea să
beneficieze de acest spijin încă doi ani de zile.
Această derogare este menită să împiedice eşuarea acelei persoane în
încercarea sa de a se reintegra în comunitate.
După ce direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a fost
înştiinţată despre existenţa unui caz ce reclamă luarea unei măsuri de protecţie
specială, sau după ce s-a luat deja măsura excepţională a plasamentului în regim de
urgenţă, de către directorul instituţiei amintite, se va demara operaţiunea de întocmire
a planului individualizat de protecţie(P.I.P.).
Acest plan are drept scop de a reintegra minorul în cadrul familiei naturale, iar
numai în mod excepţional în cadrul familiei extinse( compusă din copil, părinţi şi
rudele acestora până la gradul al IV-lea inclusiv.)
Măsurile de protecţie specială sunt adresate exclusiv unor categorii aparte de
minori, acestea fiind enumerate limitativ în art.60 din lege, după cum urmează:
a. copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub
interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită
tutela
b. copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora
c. copilul abuzat sau neglijat
d. copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare
e. copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde
penal.
Motivele prezentate la art.60 pct.a pot sta la baza luării atât a măsurii
plasamentului, în diverse forme( amintite mai sus) cât şi pentru instituirea tutelei
minorului.
Competenţa autorităţilor ce pot interveni în statuarea măsurilor de protecţie este
diferită funcţie de motivul care conduce la ivirea ipotezei de lucru în practică.Astfel,
pentru ipotezele identificate la literele b şi e, în condiţiile în care există exprimat
acordul părinţilor minorului respectiv, se va putea stabili măsura plasamentului de
către Comisia pentru protecţia copilului care fiinţează în cadrul Direcţiei Generale de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.(D.G.A.S.P.C.)
În toate celelate situaţii descrise de textul de mai sus, singura autoritate
competentă este instanţa de judecată care va fi investită cu o cerere din partea
D.G.A.S.P.C. din raza teritorială a domiciliului minorului. Ca atare, refuzul părinţilor
minorului regăsit în situaţiile de la art.60 lit b şi e de a consimţi la dispunerea măsurii
plasamentului va conduce automat la soluţionarea cazului de către instanţa de judecată.
De asemenea, lipsirea minorului de ocrotirea părintească în formele descrise la art.60
lit.a este exclusiv apanajul magistratului. La fel, cazurile de abuz şi neglijare a
minorului pot fi analizate numai de instanta competentă, precum şi acele dosare care
au drept obiect transformarea măsurii plasamentului de urgenţă în măsura
plasamentului( a se vedea în acest sens art.60 lit.c şi d)
O altă măsură care însă este mai puţin utilizată în practică întrucât impune
ruperea legăturii de rudenie între minor şi părinţii fireşti este adopţia. Procedura care
trebuie urmată în aceste situaţii este descrisă pe larg în legea specială nr.273/2004.
Din interpretarea coroborată a textelor din actul normativ în materie putem
concluziona că ordinea de preferinţă a măsurilor ce se pot dispune odată cu apariţia
unui caz ce face obiectul legii este următoarea: reintegrarea în familie, integrarea în
familia extinsă( în cele două cazuri prin măsura plasamentului), plasamentul la un
asistent maternal profesionist ,plasamentul la o altă familie sau persoană, tutela,
adopţia şi plasamentul într-un centru rezidenţial.
Arătăm că plasamentul în regim de urgenţă se dispune pentru o scurtă perioadă
de timp, această soluţie având caracter provizoriu.
Aceasta priveşte doar pe acei copiii care au fost abuzaţi sau neglijaţi, precum şi
pe nou- născuţii găsiţi sau abandonaţi în spitale.
De obicei măsura aceasta se ia de către direcţie întrucât aceasta nu întâmpină
opoziţie din partea celor în grija cărora urmează să intre copilul respectiv( persoane
juridice –centre rezidenţiale, asistenţi maternali, etc).
În caz contrar, se va sesiza instanţa de judecată care va decide de calea
ordonaţei preşedinţiale dacă se impune sau nu luarea unei atare soluţii.
În situaţia întâlnită de principiu în practică, când nu există nici un fel de
oprelişti( din partea instituţiilor ce oferă astfel de servicii) raportat la decizia direcţiei
de a lua această măsură, se va purcede în maxim cinci zile de la acest moment, la
sesizarea instanţei de judecată, în vederea confirmării sau înlocuirii respectivei măsuri.
Instanţa de judecată va soluţiona de această dată pe calea unei hotărâri de fond
şi va avea ca alternative plasamentul, tutela sau reintegrarea copilului în familia
firească.
Plasamentul este o măsură aplicabilă pe o perioadă de timp determinată şi poate
să se transpună la o persoană sau familie, la un asistent maternal profesionist sau într-
un centru rezidenţial, licenţiat în condiţiiel legii.
Pentru a putea primi un minor în plasament, o persoană fizică sau o familie
trebuie să îndeplinească două condiţii de fond esenţiale şi anume să prezinte pe de o
parte garanţiile morale necesare pentru substituirea părinţilor fireşti, iar pe de altă
parte să asigure din punct de vedere material un minim de venituri considerat suficient
pentru a putea acoperi cheltuielile inerente creşterii şi educării unui copil.
Aceste lucruri vor trebui cenzurate de direcţia pentru asistenţă socială şi
protecţia copilului care va întreprinde o evaluare în acest sens.
Plasamentul nu se va putea dispune într-un centru rezidenţial în cazul în care
copilul respectiv are o vârstă mai mică de trei ani.
La luarea acestei măsuri se va urmări respectarea a trei principii impuse prin
art.64 şi anume:
1. plasamentul se va face cu prioritate la familia exstinsă sau la familia substitutivă.
Reamintim că familia extinsă este compusă din copil, părinţi şi rudele acestora
până la gradul al IV-lea inclusiv, iar familia substitutivă este reprezentată de acele
persoane, altele decât cele din familia extinsă care se ocupă de creşterea şi educarea
copiilor.
2. se va încerca păstrarea fraţilor împreună, aşa încât măsura dispusă îi va privi pe toţi
aceştia
3.organizarea serviciilor oferite în această materie de aşa natură încât să se permită
accesul necondiţionat al părinţilor, la proprii copii, în cadrul relaţiilor personale cu
aceştia.
Şi în privinţa dispunerii asupra acestei măsuri trebuie să distingem între
atribuţiile ce îi revin câteodată direcţiei şi competenţa specifică instanţei de judecată.
 Autoritatea existentă la nivel judeţean în domeniu, prin intermediul comisiei
pentru protecţia copilului va impune plasamentul în două situaţii:
1- atunci când minorului îi sunt puse în primejdie interesele, iar părinţilor naturali nu li
se poate reţine nici o formă de vinovăţie în acest sens.
2-atunci când minorul a săvârşit o faptă penală şi nu îi poate fi activată răspunderea
penală.
Pentru ca măsura să devină efectivă va fi obligatoriu şi consimţământul
părinţilor fireşti ai copilului.
Instanţa de judecată va lua această măsură în mai multe ipoteze:
1- atunci când măsura pe care ar fi putut să o dispună direcţia în condiţiile detaliate
mai sus nu are şi susţinerea din partea părinţilor fireşti ai minorului
2-în situaţia în care minorul se află lipsit de ocrotirea părintească, datorită aceloraşi
cauze ca şi atunci când se poate institui tutela minorului.
3-atunci când măsura plasamentului în regim de urgenţă este considerată ca fiind mai
puţin adecvată decât măsura plasamentului(în aceleaşi ipoteze practice, respectiv copil
abuzat sau neglijat şi copil abandonat de mamă în spital sau găsit).
Stabilirea acestei măsuri nu împietează cu nimic asupra relaţiilor dintre copil şi
familia firească pe toată durata de timp cât măsura este aplicată, cu excepţia cazului în
care suntem în situaţiile pentru care s-ar fi putut institui şi tutela.
Atunci, drepturile şi obligaţiile ce compun ocrotirea părintească vor fi
exercitate de Preşedintele Consiliului Judeţean din raza teritorială în care minorul îşi
are domiciliul, dacă nu s-a putut institui tutela.
Deci legea preferă instituirea tutelei doar în cazul amintit şi reglementat de
art.60 lit.a în dauna măsurii speciale a plasamentului.
Atâta vreme cât ocrotirea părintească se păstrează în sarcina părinţilor fireşti în
paralel cu măsura plasamentului, comisia pentru protecţia copilului din cadrul direcţiei,
sau instanţa de judecată va stabili cuantumul sumei de bani cu care aceştia vor
contribui la sprijinul financiar acordat persoanei sau instituţiei care se va ocupa de
minor.
Contribuţia stabilită va fi vărsată în bugetul Consiliului Judeţean din raza
teritorială a domiciliului copilului. Atunci când nu se poate plăti efectiv suma de bani
stabilită de către părinţi, aceştia vor trebui să presteze un număr lunar de ore( între 20
şi 40) în folosul comunităţii locale respective.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bîrsan, Corneliu, Eftimie, Marius, ,,Convenţia Europeană a Drepturilor Omului’’,

Editura Hamangiu 2006
Cloşcă,Ion, Suceavă, Ion - „ Drept internaţional umanitar ", Editura VIS Prinţ,
Bucureşti, 2000;
Diaconu, Ion - „ Drepturile omului", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
Demeter, Ion, „Declaraţia drepturilor omului, schiţă istorică", Editura politica,
Bucureşti, 1968;
Duculescu, Victor - „ Protecţia juridică a drepturilor omului", Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006
Fuerea, Augustin , „Institutii si Organisme Europene Implicate in Protectia
Drepturilor Omului si Rolul Acestora” , Editura Universul Juridic, 2007
Fuerea, Augustin , “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006
Miga – Beşteliu, Raluca , „Introducere în Dreptul Internaţional Public” , Editura
ALL, Bucureşti, 1998
Niciu, Marţian,"Drept Internaţional public" , Editura Servosat, Arad, 1998
Popescu, Corneliu, Liviu , „Protecţia internaţională a drepturilor omului”, Editura
ALL Beck, Bucureşti , 2000
Rizescu, George, Raducu ,Dobre, Lavinia, Rizescu, „Elemente de Drept Internaţional
Contemporan” , Editura TIPARG, Piteşti, 2007
Suceavă,Ion, Coman, Florian - „Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale ",
Editura Romcartexim, Bucureşti, 1997
Voiculescu, Marin, “ Drepturile omului şi problemele globale contemporane – Tratat”,
Casa Editoriala ODEON, Bucureşti, 2003.
Weber,Renate, Burghental, Thomas - „Dreptul internaţional al drepturilor
omului", Editura AII Beck, Bucureşti, 2001
Zlătescu-Moroianu, Irina, „ Drepturile omului în pragul mileniului III ", Bucureşti,
1997;