Meditaţia lui Moromete aşezat pe piatra albă de hotar reprezintă şi „un hotar” în hotărârea

pe care trebuie să o ia. Ilie Moromete este văzut ca un ultim martor al unei lumi ciudate
care a pierit. În acest moment, personajul pare a înţelege că el trăise, de fapt. o iluzie:
lumea este altfel decât îşi închipuise. Dintre întrebările care îl frământă pe Moromete una
vizează ceva ce îl doare foarte tare – înstrăinarea copiilor.

Imaginea lui llie Moromete asezat pe piatra de hotar, "cu desavarsire singur", pare imaginea
contrapunctica a salcamului solitar, in jurul caruia, dupa cum se stie, s-a organizat materia epica a
Morometilor. O amenintare grava pandeste linistea personajului.

Presimtirea furtunii, a crizei in relatiile cu cei trei fii apasa asupra intregii Iui fiinte: "Simtea ca se
uneltise impotriva lui si el nu stiuse, - timpul pe care il crezuse rabdator si lumea pe care o crezuse
prietena si plina de daruri.'" Cu alte cuvinte, lupta lui Moromete se da intr-un plan mai inalt, la ale
carui resorturi nu are acces. Analizand cu sagacitate intamplarile vietii, constata ca, in chip perfid,
uneori ele nu se lasa dominate de puterea gandirii, care se instraineaza de realitate si nu mai percepe
fidel nici un fel de semn. Hotarat sa nu crute nimic pentru a regasi "curgerea de pana mai ieri a
gandirii sale", Moromete simte "ca instrainarea de ea ar aduce intunericul si ca moartea n-ar fi mai rea
decat atat." intreaga drama a personajului e plasata, astfel, dincolo de o serie de infatisari ale vietii,
forme degradate ale unei epopei a individualitatii in cautare de raspunsuri la enigmele lumii. Caderea
in "istorie", in realitatea brutala, se va produce in momentele urmatoare, cand Moromete, autoritar,
scos din fire de neascultarea fiilor, va pune parul pe ei. De aici pana la imaginea lui llie Moromete
purtat intr-o roaba de nepotul sau, Sande (v. voi. II), asistam la un perpetuu asalt asupra fiintei,
tarata in deriziunea existentei. Triumful spiritului izoleaza personajul in independenta gandirii sale
nesubjugate. La aceasta trimit cuvintele rostite cu putin timp inainte de moarte: "Domnule, eu
totdeauna am dus o viata independenta!"

Conflictul cu fiii sai nu pare decat o ipostaziere a efortului de a ramane, "cand timpul nu mai avea
rabdare", in sfera mitica de intelegere a resorturilor lumii. Universul se deschidea generos asupra
gandirii, oferind bucurii numai de Moromete intelese, dar pretul platit era mult prea mare: adancirea
prapastiei dintre el si lumea inconjuratoare.

Un sentiment apasator de vinovatie il incearca la un moment dat, dar il indeparteaza: "Nu era vinovat.
Iar daca totusi gresise undeva, daca crezuse cu prea multa seninatate in pacea si armonia lumii, nu
seninatatea lui era de vina, ci lumea" Era o "gandire sumbra si trufasa" care il linisteste o clipa, fara sa
stie ca "pentru bucuriile lui de mai inainte trebuia inca sa plateasca." Lumea se facea vinovata de
salbaticirea copiilor lui, nu incapacitatea sa fundamentala de a realiza un dialog. Moromete
monologheaza, de fapt, urmarind un singur fir: desfatarea mintii sale agere, care ii alimenta orgoliul
de a se sti altfel, biruitor peste incercarile care vin asupra familiei sale. Chiar si in dialogurile de la
fieraria lui Iocan ori intr-o seara de vara, fie pe stanoaga, asteptand sa treaca cineva cu care sa
schimbe o vorba, fie la cina, in mijlocul familiei, Moromete sta, metaforic vorbind, pe piatra de hotar si
contempla spectacolul lumii.