Pentru a reda actul manifestării sacrului - termenul de hierofanie; istoria

religiilor=acumulare de hierofanii (manifestările realităţilor sacre). Piatra sacră,

arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru că sunt nişte hierofanii.
Următorul paradox: manifestând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a
înceta să fie el însuşi; continuă să facă parte din mediul său cosmic. Pentru cei
care au o experienţă religioasă, întreaga Natură se poate înfăţişa ca sacralitate
cosmică; cosmosul = o hierofanie.
Omul societăţilor arhaice - tinde să trăiască în sacru=putere=realitate (pentru el).
Desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societăţilor
moderne. Sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în lume.

Capitolul I. Spaţiul sacru şi sacralizarea Lumii

Omogenitate spaţială şi hierofanie

Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi
(eg: "scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este
pământ sfânt" - Domnul către Moise): opoziţie între spaţiul sacru (singurul real) şi
restul spaţiului (întinderea informă care-l înconjoară).
Constituirea Lumii - datorită rupturii produse în spaţiu, care dezvăluie
"punctul fix", axul central al oricărei orientări viitoare, revelaţia unei realităţi
absolute. Nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă - acest lucru
presupune dobândirea unui punct fix, orientarea în haosul omogen. Ca să trăieşti
în Lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi - descoperirea sau proiecţia unui punct
fix=Centrul, echivalează cu Facerea Lumii.
Experienţa profană: spaţiul este omogen şi neutru, nu sunt deosebiri
calitative şi nici o orientare; relativitatea spaţiului. Însă, oricare ar fi gradul de
desacralizare a Lumii, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să
abolească total comportamentul religios - există locuri privilegiate, calitativ
deosebite de celelalte (ţinutul natal, locul primei iubiri), care sunt "locuri sfinte"
ale Universului său privat.

Teofanie şi semne

Pragul=funcţie rituală (eg: în cazul unei biserici), arată distanţa dintre cele
două moduri de existenţă, dintre două lumi (profan şi religios). Trecerea pragului
casei e însoţită de numeroase rituri, jertfele către "paznici" sunt făcute pe prag,
tot aici se făceau şi judecăţile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt,
Israel). Pragul, uşa arată continuitatea spaţiului = simboluri şi vehicule ale
trecerii.
La nivelurile de cultură mai arhaice - imagini ale unei deschideri;
templul=o deschidere spre înalt, asigurând comunicare cu zeii. Expresia "Poarta
Cerurilor" - sactuarele care sunt astfel de porţi între Cer şi Pământ.
Un semn poate arăta sacralitatea unui loc (eg: vrăjitorul care a întemeiat
El-Hemel la sf sec XVI - băţul pe care l-a înfipt în pământ a prin rădăcini şi a
înmugurit). Semnul pune capăt relativităţii şi confuziei. El poate fi provocat, dacă
nu se manifestă de unul singur - eg: un soi de evocatio cu ajutorul animalelor,
pentru a alege locul de înălţare a sanctuarului sau de întemeiere a aşezării; se
caută un punct de sprijin absolut. eg: urmărirea şi uciderea unei fiare sălbatice.
Aşadar, oamenii nu au libertatea de a alege locul sacru, ci îl descoperă cu
ajutorul unor semne misterioase.
Tehnicile de orientare nu sunt altceva decât tehnici de construire a
spaţiului sacru. Ritualul prin care omul construieşte un spaţiu sacru este eficient
doar în măsura în care reproduce lucrarea zeilor.

Haos şi Cosmos

Societăţile tradiţionale - opoziţia între teritoriul locuit şi spaţiul necunoscut

şi nedeterminat care înconjoară acest teritoriu:
1. Lumea ="lumea noastră"
2. Cosmosul=un spaţiu străin, haotic, plin de larve, demoni, străini;
Lumea este un univers în care sacrul s-a manifestat şi unde ruptura de
nivel este deci, posibilă şi repetabilă.
eg: ritualul vedic al luării în stăpânire a unui teritoriu; stăpânirea e
legitimată de ridicarea unui altar al focului (=comunicarea cu lumea zeilor)
închinat lui Agni = reproducerea la scară microcosmică a Creaţiei.
Când este ocupat un teritoriu străi, omul îl transformă simbolic în Cosmos,
printr-o repetare rituală a cosmogoniei (eg: conchistadorii spanioli şi portughezi
luau în stăpânire în numele lui Cristos, teritorii pe care le descoperiseră şi le
cuceriseră).

Consacrarea unui loc: repetarea Cosmogoniei

În cazul tribului achilpa - rolul important al stâlpului sacru (kauwa-

auwa)=reproducere a stâlpului folosit de Numbakula pentru cosmicizarea Lumii +
înlesneşte comunicarea cu tărâmul ceresc; fără această comunicare permanentă
cu Cerul, existenţa umană nu este posibilă.