Tema nr.

1
Socrate

Socrate este cunoscut că fiind unul dintre cei mai importanți și mai apreciați
filosofi ai lumii, deși acesta nu a lăsat nici o lucrare scrisă drep moștenire. Acesta s-a
născut în Atena, în anul 469 înaintea erei noastre și datorită atitudinii lui controversate a
fost condamnat la moarte la vârstă de 70 de ani pe motiv de necredita în zeii atenieni și
pentru corupere a tinerilor.
Anytos (om politic), Meletos (poet) şi Lycon (orator) sunt persoanele care l-au dat
în judecată pe motivul nerecunoasterii zeilor cetățîi, introducerea unor noi zei dar și
pentru coruperea tinerilor învăţându-i să preţuiască mai mult reflecţia asupra
problemelor spiritului şi să nu dea prea mare atenţie activităţilor practice.
Socrate îi descria pe acești acuzatori că fiind micinosi și calomniatori.
După ce Socrate a vorbit cu mai muți oameni politici, de la cei mai mici la cei cu
cel mai mare renume, acesta a ajuns la aceași concluzia: că așa zișii poiticieni nu sunt
deloc înțelepți ba mai mult acesta s-a exprimat: „Într-a- devăr, eu sunt mai înţelept decât
acest om; mă tem că nici unul dintre noi nu ştie nimic bun şi frumos, numai că el îşi
închipuie că ştie ceva, deşi nu ştie; eu însă, de vreme ce nici nu ştiu, nici nu-mi închipui.
Se pare, deci, că sunt mai înţelept, şi anume tocmai prin acest lucru mărunt, prin faptul
că, dacă nu ştiu ceva, măcar nu-mi închipui că ştiu."
Pentru a se convinge și de poeți: autorii de tragedii, de ditirambi și la ceilalți, că
aceștia ar fi mai învățați că el, Socrate a luat operele lor care erau mai îngrijit lucrate
pentru a-i întreba ce voiau să spună prin acestea. Însă și de această dată Socrate a
ajus la concluziala care a ajuns și cu oameni politici: că este mult mai înțelept decât
poeții. „Mi-am dat seama astfel în scurtă vreme şi despre poeţi că nu din înţelepciune
fac ceea ce fac, ci printr-o înzestrare firească şi sub puterea inspiraţiei, întocmai că
profeţîi şi tâlcuitorii de oracole; căci şi aceştia spun multe lucruri frumoase, dar de fapt
nu ştiu nimic din ce spun. Am văzut că poeţii sunt şi ei într-o situaţie asemănătoare şi
totodată mi-am dat seama că, din cauza darului lor poetic, îşi închipuie că în general
nimeni nu e mai înţelept decât ei, ceea ce nu-i adevărat.”
După ce Socrate s-a dus la politicini și poeți, acesta a hotărât să meargă și la
meșteșugari crezand ca acesta sunt mai intelepti decat el. Acesta a ajuns la urmatorea
concluzie: “Însă, cetăţeni ai Atenei, mi s-a părut că bunii meşteşugari fac aceeaşi
greşeală ca poeţii: pentru că îşi îndeplinea bine meşteşugul, fiecare credea că este cât
se poate de înţelept şi în celelalte privinţe, şi anume în cele mai însemnate, şi tocmai
această nesocotinţă le întuneca înţelepciunea pe care o aveau, încât am ajuns să mă
întreb, în privinţa oracolului, dacă aş voi mai degrabă să fiu aşa cum sunt, nici înţelept
cu înţelepciunea lor, nici prost cu prostia lor, sau să le am pe amândouă aşa cum le au
ei. Mi-am răspuns, deci, mie şi oracolului, că mi-e mai de folos să fiu aşa cum sunt” –
mai exact ca si fata de mestesugari acesta este mult mai înţelept.
Socrate este acuzat atunci când tinerii încearcă să-l imite pe acesta, punând
oamenilor întrebări iscoditoare deoarece toți cei care au fost întrebați se credeau mult
mai inteepti decât erau și nu acceptau acest lucru. “Aşa se face că oamenii iscodiţi de ei
se mânie pe mine iar nu pe ei înşişi, spunând apoi că Socrate e un mare ticălos care îi
strică pe tineri. Dar când îi întreabă cineva ce anume face şi ce-i învaţă ca să-i strice, ei
n-au ce spune, doar nu ştiu nimic; ca să nu se vadă însă că sunt descumpăniţi, spun ce
se spune de obicei despre un filosof, că „cercetează cele din cer şi de sub pământ", că
„nu crede în zei", că „face să învingă judecata strâmbă".”
Socrate vrea să-i demonstreze lui Meletos referitor la faptul că este acuzat că nu
crede în zei și totuși crede în zei , că acesta aducea acuzatii care se lovesc cap in cap.
“Deci, de vreme ce eu cred în daimoni, după cum zici, iar daimonii sunt nişte zei, tocmai
de aceea spun eu că umbli cu enigme şi cu glume când spui că eu nu cred în zei, şi
apoi, din nou, că aş crede, de vreme ce cred în daimoni. Căci dacă daimonii sunt
odraslele zeilor, copii din flori, fie de la nimfe, fie de la alte mame, după cum se
povesteşte, cine ar crede că există odrasle ale zeilor, dar zei, nu?”.
De aceea Socrate prin pledoaria să a droit să arate și judecătorilor că nu acesta
este principalul motiv pentru care a fost acuzat de Meletos ci pentru a-I pune la
încercare și pentru că nu avea o altă acuzație, această fiind concluzia făcută de
Socrate.
Dezonoarea din perspectiva lui Socrate este reprezentata prin replica: “ori că ţi-ai
ales singur un loc în luptă, socotindu-l cel mai potrivit, ori că ai fost aşezat acolo de
comandantul tău, în locul acela trebuie, cred eu, să înfrunţi neclintit primejdia, fără să iei
în seamă nici moartea, nici altceva”. Acesta se refera a faptul ca daca te temi de moare,
iti inchipui ca esti defapt intelept fara sa stii.
Virtutea in viziunea lui Socrate reprezinta momentul in care gandirea oamenilor
se indreapta spre om. In gandirea sa, virtutea este o cunoastere pentru ca toate
calitatile exceptionale ale omului rezida in puterea de judecata a omului.
Dupa Socrate, sufletul omului are calitatea de a stapani elementele inferioare, de
a gandi asupra lor si de a asigura o viata traita la capacitatile cele mai inalte ale omului,
punandu-se de acord cu acel daimon care se gaseste in om.
Cand Socrate spune ca virtutea este o cunoastere, nu este una stiintifica, ci este
o cunoastere a interioritatii omului, care incepe prin celebrul „cunoaste-te pe tine insuti”
Aceasta cunoastere si comportament bun, presupune, dupa Socrate, o asceza,
care inseamna exercitiu si asceza.
Binele, in gandirea lui, este o anumita fire care nu poate fi corupta. Vocatia
omului este sa se autocunoasca, sa supuna ratiunea lui la un exerci