PORTOFOLIU

ROLUL PROCESELOR
PSIHICE

ELEV : STANCIU
DARIA
CLASA : a 10-as7
Bibiografie
 http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/SENZATIILE28.php
 https://www.academia.edu/10127065/Perceptiile
 http://www.cursuri-online.info/notite/27/perceptia-in-
psihologie.html
 http://www.opr.ro/articole/reprezentarea
 https://psyexcelsior.wordpress.com/psihologia-gandirii/
 http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/creier/cum-functioneaza-
memoria-umana-si-care-sunt-componentele-ei-1080797
 https://psyexcelsior.wordpress.com/psihologia-imaginatiei/
 http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/AFECTIVITATEA23
.php
 http://www.empower.ro/inteligenta-emotionala/motivatia-un-
element-esential-pentru-succes/

SENZAȚIIILE
 Senzațile  sunt procesele psihice senzoriale prin
intermediul cărora sunt reflectate însusirile concrete și
separate ale obiectelor și fenomenelor, atunci când
acestea acționează asupra analizatorilor.
Se numesc procese psihice senzoriale deoarece sunt în
legatură cu funcționarea organelor de simț.
Capacitatea de a avea senzații se numeste sensibilitate.
   Senzațiile au un rol fundamental în obținerea
informatiilor despre mediu. Unele cercetări au studiat
efectele deprivarii senzoriale asupra omului:
 Un astfel de experiment a fost realizat de Bexton,
Heron si Scott . Subiecții aveau ca sarcină să nu
facă nimic, în schimbul unei sume care era dublu
față de ce ar fi putut câstiga în mod normal.
Fiecare subiect stătea culcat comod pe o canapea,
având mainile introduse în cilindri de carton și
manuși, pentru a reduce la minimum stimularea
tactilă. Ochii erau acoperiți cu ochelari translucizi
care nu permiteau distingerea formei obiectelor.
În încăpere se auzea un usor zgomot constant,
produs de aparatul de aer condiționat. În cea mai
mare parte a timpului subiecții dormeau. În rest
se plictiseau, făceau mișcări întîmplatoare și cei
mai mulți dintre ei au  avut halucinații. La început
au văzut puncte de lumină, apoi figuri geometrice
 care s-au transformat în scene complexe și bizare:
șiruri de bărbați galbeni cu gurile deschise,
procesiuni pe strada etc. După două- trei zile
subiecții renunțau la experiment, în ciuda
câstigului.
În funcție de natura stimulilor care acționează
asupra organelor de simț senzațiile pot
fi clasificate astfel:
1.senzații care furnizează informații despre
obiectele și fenomenele lumii externe: vizuale,
auditive, cutanate, olfactive și gustative;
2.senzații care furnizează informații despre
poziția și mișcarea propriului corp:
proprioceptive și de echilibru;
3.senzații care ne informează despre modificările
mediului intern: foame, sete, durere etc. 

Studiu :
Relația dintre intensitatea stimulilor și a
senzațiilor a fost studiată încă din secolul al XIX-
lea. Ernst Weber în 1834 a descoperit prima lege a
psihologiei care ne spune că raportul dintre
variația intensitații stimulilor și intensitatea
primului stimul are o valoare constantă,
caracteristică stimulului.
De ex. daca subiectul trebuie să compare o
greutate de 100 grame cu alte greutăți, el va
remarca diferența, dacă a doua greutate are cel
puțin 102,5 grame. Dacă prima greutate are 200
grame, a doua trebuie să aibă cel puțin 205 grame.
Dacă prima are 300 grame, cealaltă trebuie să
aibă 307,5 grame. Calculând raportul dintre
variația intensității stimulilor și intensitatea
primului stimul obținem întotdeauna 2,5%:
(102,5-100) / 100 = (205-200) / 200 = (307,5-
300) / 300 = 2,5 / 100 = 2,5%
Pentru intensitatea sunetelor această constantă
este  15%, pentru intensitatea luminii  1%, pentru
concentrația gusturilor  20%, pentru intensitatea
apasării  14%. Această lege nu este valabilă în
cazul senzațiilor de durere  și în apropierea
pragului minim și maxim.

PERCEPȚIILE
 Percepţia este definită ca fiind un proces senzorial
complex, care conţine toate informaţiile şi însuşirile
concrete despre un obiect sau fenomen în condiţiile în
care acestea acţionează direct asupra analizatorilor.
Percepţia apare numai într-o relaţie directă cu
obiectul, ea fiind determinată de distanţa dintre
persoană şi obiectul în sine. Gândirea este şi ea
implicată în procesul de percepţie, care este
considerată ca fiind prima treaptă a cunoaşterii.
Cunoaşterea elementară este suficientă şi totodată şi
foarte necesară pentru reglarea acţiunilor
immediate .Între mişcare şi percepţie este o
indisolubilă legătură prin poziţia în care se află corpul
în relaţie cu ceea ce observăm. Atitudinea intelectuală
are un rol important, alături de starea de pregătire
cognitivă.

PERCEPȚIA FORMELOR
Se realizează cu ajutorului văzului sau cu ajutorului
percepţiei tactile – atingere. Pentru perceperea poziţiei
obiectelor în spaţiu este nevoie de reperele: sus – jos,
la stânga – la dreapta, în spate – în faţă.
Percepţia timpului se realizează astfel:
  percepţia succesiunii evenimentelor;
 percepţia duratei
Percepţia de spaţiu
Prin percepţia de spaţiu se înţelege percepţia corectă a
formei obiectelor şi a distanţei ia care se află acestea.
Aprecierea distanţei se poate realiza urmărind:
 mărimea imaginii pe retină;
 perspectiva lineară;
 perspectiva aeriană;
 umbrele;
 suprapunerea obiectelor;
 acomodarea ochiului

Există experiențe care atestă dificultăți în aprecierea

distanțelor, prezente la copii in primii 2-3 ani. Chiar
copilul, dupa 6-7 luni, când începe să meargă în labe,
și el se oprește la marginea mesei pe care e lăsat. "toți
percep un pericol. De fapt, este un reflex înnascut,
necondiționat, adaptat la impresii implicate în
percepția adâncimii. Dar este o mare distanță de la
aceasta reacție reflexă până la ideea de spațiu care, în
mod cert, se formează de-a lungul mai multor ani.
Fiindcă reflexele absolute sunt reacții
automate,neconstientizate. Puii de gaină, la puțină
vreme după iesirea lor din ou, dacă
sunt asezați pe un scaun, se deplasează
în toate direcțiile, dar se opresc la marginea scaunului
și nu cad. Experiența a decurs cu aceleași rezultate și
în cazul mieilor nou-nascuți, ai puilor de capră, pisica
și maimuța.
 REPREZENTĂRILE
Creierul uman are funcția percepției, care reproduce
obiectul prezent aici și acum (hic et nunc). Dar el are și
funcția reprezentării, adică funcția de a evoca obiectul
absent (“reprezentare” = prezentare din nou).
Reprezentarea este procesul psihic de cunoaștere
care reproduce sub formă de imagini concrete obiecte
absente pornind de la experiența perceptivă pastrată
în memorie. În esență, reprezentarea este evocarea în
imagini concrete a obiectului absent.
Procesul reprezentării este opus procesului perceptiv,
care presupune ca obiectul să fie prezent. În timp ce
imaginea perceptivaă este stabilă (durează atât timp
cat durează recepția stimulului), cea a reprezentării
este fluctuantă. De asemenea, imaginea perceptive este
bogată în continuț, iar cea mintală a reprezentării este
schematică. Pentru a vă convinge, reprezentați-va
scoala în care invățați.
Imaginea mintală a reprezentării poate fi construită
prin combinări de orice fel. Încercați să vedeți cu ochii
minții, să vă reprezentați nucul din gradina casei, dar
și nucul în general, care nu este identic cu cel de acasă.
Imaginea perceptivă este numai a obiectului individual
cu care suntem în contact senzorial, iar imaginea
mintală a reprezentarii poate să fie pentru toate
obiectele de același fel.
 Prin caracteristica de a fi generală, imaginea mintală
intra în circuitul gândirii. Ce însușiri generale fixează
reprezentările? Pe cele funcționale (de lucru) ale
obiectelor, pe cele care dobandesc valoarea de scop .

Calitățile reprezentărilor
Datorită caracteristicilor lor, reprezentările
intrunesc însusiri importante. Pentru a vă face o idee,
citiți cu atenție exemplul de mai jos. J. S. Bruner
vorbește despre reprezentătile acționale,
reprezentările iconice, reprezentările simbolice
(matematice) și verbale. De exemplu, legea fizică a
momentelor forței poate fi reprezentată în trei
moduri: acțional, iconic și simbolic.
Actional: vezi balansoarul pe care se joaca copiii.
Iconic: 4Fr o ~Fa
Simbolic: formula Fa/ Fr = BFa / BFr
Verbal: raportul dintre cele 2 forte este direct
proportional cu raportul dintre momentele lor.

GÂNDIREA
 Gândirea este un proces psihic superior care ocupă o
poziţie centrală în sistemul psihic uman şi îndeplineşte
un rol decisiv în cunoaştere. Dacă procesele senzoriale
realizează legături directe cu mediul, gândirea
efectuază o reflectare mijlocită a realităţii, căutând să
surprindă dincolo de forme conţinuturile, dincolo de
fenomene esenţialul, dincolo de concret generalul.
Gândirea se defineşte ca procesul psihic cognitiv care
reflectă în mod abstract şi general esenţa lucrurilor şi
a relaţiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de
semne ca instrument, şi are drept produse noţiuni,
judecăţi, raţionamente.
1. Reflectă generalizat şi abstractizat
2. Reflectă esenţa lucrurilor şi relaţiile dintre ele
3. Utilizează limba sau alt sistem de semne ca mijloc,
ca unealtă
4. Are drept produs noţiuni (concepte), judecăţi
(idei), raţionamente.
Iată cum mai este definită gândirea în Psychological
Encyclopedia: „Thinking is a mental activity involved
in understanding, processing and communicating
information” (Gândirea e acea activitate mintală care se
implică în înţelegerea, procesarea şi comunicarea
informaţiei”. Potrivit aceleiaşi surse , a gândi
înseamnă:
 a accesa o informaţie;
 a o reprezenta mental;
 a raţiona despre ea;
 a elabora judecăţi, soluţii şi decizii privind
informaţia data
Funcţiile gândirii sunt următoarele:
 A înţelege lumea şi pe sine ca element al acestei
lumi.
 A surprinde (observa) problemele cu care
subiectul se confruntă în viaţa lui şcolară,
profesională şi în cea de toate zilele şi a le
 A crea şi inventa lucruri noi, originale.
 A lua decizii în situaţii de alegeri („Omul mereu se
află la răscruci de drumuri…”)
Există nu o gândire, ci mai multe. Sorin Vieru în
cartea sa Riscul gândirii listează vreo 30 de gândiri:
gândirea analitică, gândirea sintetică, gândirea
discursivă, gândirea logică şi tot aşa până la 30.
 În asemenea situaţie (existenţa a mai multor
gândiri) apare necesitatea de a face ordine
cognitivă în spaţiul gândirilor.
 Precum bine ştim, cea mai potrivită şi productivă
modalitatea de a face ordine cognitivă este
clasificarea.

MEMORIA
 Cercetatorii au demonstrat că un creier uman are
trei nivele concentrice de memorie. Memoria este
alcătuită dintr-un miez concentrat pe un element activ,
o zonă înconjuratoare și o regiune mai mare, ce
conține elemente pasive.

Cercetatorii au dezbatut îndelung enigma: creierul

conține două sau trei nivele de lucru ale memoriei.
Acum, un nou studiu realizat de Universitatea Rice și
de Institutul de Tehnologie din Georgia, din Statele
Unite, a demonstrat că un creier uman conține trei
nivele concentrice de memorie de lucru, în care se
stochează informațiile disponibile. Cercetatorii au
descoperit că memoria pe termen scurt este alcatuită
din trei zone - un miez concentrat pe un element activ,
o zonă înconjuratoare, care deține cel putin cu trei
elemente mai mult și o regiune mai mare, care conține
elemente pasive, ce au fost prevazute pentru o
recuperare ulterioară.
Ei au constatat, de asemenea, că regiunea miezului,
denumită centrul atenției, are trei roluri - nu două, asa
cum au propus anterior cercetatorii.

În primul rand, acest miez concentrează atenția direct

la informația corectă, care este afectată de
predictibilitatea modelului de intrare. Apoi, acesta
preia informația și ulterior, atunci când este necesar, o
actualizează.

Cercetatorii, Chandramallika Basak de la

Universitatea Rice si Paul Verhaeghen de la Institutul
Tehnologic din Georgia, au folosit exerciții simple de
memorie, care implică culori și forme pe un ecran de
computer pentru a determina cele trei nivele distincte
de memorie.

Ei au determinat, de asemenea, rolul concentrării

atenției prin studierea procesului de modificare al
informațiilor.

În acest studiu, 49 de participanți au trecut două

experimente. Cercetatorii au descoperit că, atunci
când nu există un model, tuturor participanților le-a
crescut timpul de raspuns cu o medie de 240 de
milisecunde pentru fiecare element, din elementele
stocate.
Studiul a aratat, de asemenea, că al treilea nivel de
memorie - regiunea care conține elemente pasive - nu
este doar separată de celelalte zone de stocare active,
dar are și un zid intre ele.

IMAGINAȚIA
  Imaginaţia este procesul psihic cognitiv, complex şi
mediat, de elaborare a unor imagini şi idei noi pe
baza combinării într-o manieră originală a datelor
experienţei anterioare de natură figurativă.
 Imaginaţia mai mai poate fi definită ca proces
psihic de re-creare şi creare de imagini noi în plan
mental.
 Imaginaţia este aptitudinea de a reprezenta în mod
viu obiectele descrise verbal (Wundt).
Caracteristicile esenţiale ale imaginaţiei ca proces
psihic cognitiv:
 Este complex.
 Este mediat, mijlocit (de reprezentări).
 Operează cu reprezentări.
 Le combină, recombină, obţinându-se noi imagini.
 Produce sau reproduce construcţii imagistice,
tablouri, scenarii, vizualizări, chipuri.
Funcţiile:
 Transformă descrierile verbale în tablouri vii,
portrete, scene (pastel, descrierea unei lupte etc).
 “prepară viitorul” (Claparède), adică îl
proiectează în formă de scopuri şi planuri.
 vizualizează obiectul dorinţelor noastre,
speranţelor noastre, dar şi al fricii …
 sprijină jocul, îl face posibil prin transfer de
funcţii şi însuşiri de la un obiect la altul (băieţel
călare pe o nuia se vede călare pe un cal alb frumos
etc).
 sprijină identificarea cu Altul spre a-l înţelege mai
bine, empatia (imaginează-ţi cu tu eşti în locul lui
…).

Procedee :
 Tipizarea : generalizarea  caracteristicilor unui
grup de persoane şi apoi întruchiparea acestora
într-un personaj reprezentativ. Exemple din
literatură: Ion al lui Rebreanu ca ţăran tipic etc.
 Schematizarea înseamnă extragerea a ceva ce este
esenţial, reprezentativ şi exprimarea lui printr-o
imagine care nu trebuie să respecte neapărat
structura sau forma reală a obiectului. Caricatura
reprezintă un caz de schematizare a chipului
uman.
 Amplificarea înseamnă mărire exagerată a unui
obiect, trăsături sau însuşiri. Setilă, Flămînzilă …
Hiperbola ca mijloc artistic literar este o formă de
amplificare.
 Diminuarea înseamnă micşorare exagerată a unui
obiect, trăsături sau însuşiri. Opus amplificării.
Statu-Palmă-Barbă-Cot. Degiţica. Gnom. Litota
ca mijloc literar artistic este diminuare.
 Aglutinarea constă în contopirea într-un întreg
(nou) a unor elemente (părţi) ale altor obiecte
cunoscute. Centaur: personaj alcătuit din bust
omenesc şi trup de cal. Sirenă: cap şi bust de
femeie şi coadă de peşte; sfinx, om şi leu etc …
 Multiplicarea înseamnă crearea unei imagini prin
înmulţirea ei. Multiplicarea capului de şerpe a dus
la apariţia imaginii balaurului.
 Analogia înseamnă crearea unei imagini noi
utilizând asemănarea ei cu un obiect deja
cunoscut. Structura atomului (cunoştinţă nouă) a
fost reprezentată printr-o imagine similară cu  cea
a sistemului solar (cunoscută).
 AFECTIVITATEA

Procesele afective sunt fenomene psihice

complexe, alcătuite dintr-o trăire subiectivă însotiță
de:
- modificari organice mai mult sau mai puțin extinse;
- evaluarea cognitivă a acestei trairi și a situației care a
determinat-o;
- expresiile emoționale prin care se exteriorizează
această stare subiectivă.
Starea afectivă pe care o avem intr-o anumită
situație depinde de relația dintre dorințele, trebuințele,
asteptarile noastre și faptele obiective care sunt sau nu
sunt în concordanță cu aceste asteptari. Concordanta
dintre dorinte si situatia obiectiva produce stari
afective pozitive: placere, multumire, bucurie.
Neconcordanta dintre ele produce stari afective
negative: neplacere, nemultumire,  furie, frustrare.
Daca luati o nota mare la un examen va bucurati,
pentru ca nota este in concordanta cu dorinta pe
care ati avut-o. Daca ati invatat mult si ati primit
o nota mica sunteti suparati, deoarece nota nu este
in concordanta cu ceea ce ati asteptat.
 Aceeasi situatie obiectiva poate sa produca stari
afective diferite unor persoane diferite. Nu are
importanta situatia in sine, ci semnificatia pe care o
are pentru individ, modul in care situatia ii satisface
sau nu trebuintele, dorintele.
Dispoziții affective
Unii oameni sunt aproape tot timpul veseli, bine
dispusi, glumesc mult. Altii  de multe ori sunt nervosi,
nemultumiti, se cearta cu cei din jur. Unele persoane
in cea mai mare parte a timpului sunt calme,
echilibrate, altele sunt triste, pesimiste. Starea afectiva
in care se afla o persoana o perioada mai lunga de
timp se numeste dispozitie afectiva.
            Dispozitia afectiva depinde de temperament
dar este influentata si de starea de sanatate, cat si de
situatia de viata in care se afla persoana. Astfel cei
cu temperamentsangvinic au mai frecvent stari
afective pozitive, cei flegmatici sunt mai calmi,
echilibrati, cei melancolici tind sa fie mai anxiosi,
depresivi, cei colerici sunt mai iritabili. Unele boli
cronice duc la modificari ale dispozitiei afective. Astfel
tuberculoza produce iritabilitate, hipertiroidismul -
nervozitate, hipotiroidismul - apatie.
care apoi le regreta. Afectele sunt insotite de
modificari organice si expresii emotionale foarte
intense si dezorganizeaza activitatea.
            Afectele sunt frecvente la varsta copilariei
(copiii mici tipa, se trantesc pe jos, se lovesc cu capul
de pereti; aceste manifestari se numesc crize de afect).
La varsta adulta, la persoanele echilibrate psihic,
afectele apar numai in situatii deosebite. Ele sunt mai
frecvente la adultii imaturi afectiv.
 MOTIVAȚIA

Motivatia este un concept fundamental in psihologie

si in genere in stiintele despre om, exprimand faptul ca
la baza conduitei umane se afla intotdeauna un
ansamblu de mobiluri – trebuinte, tendinte, afecte,
interese, intentii, idealuri – care sustin realizarea
anumitor actiuni, fapte, atitudini.
Dintr-un punct de vedere strict teoretic, nu pare ceva
prea complicat. De fapt, este vorba doar de a furniza
cuiva un motiv suficient de puternic pentru ca
individul respectiv sa actioneze in felul dorit. (Asta
inseamna motivatie – un motiv de actiune).

Motivatia – un element esential pentru reusita in viata

Practic, stim foarte bine cat de greu este sa impingi

pe cineva la actiune, mai ales daca trebuie sa folosesti
numai puterea convingerii si nu ai instrumentele
pentru a-l forta. Fiecare om actioneaza pentru
motivele lui, nu pentru ale noastre. Oricum, nu vreau
sa adaug vocea mea corului de experti americani.
Puteti gasi totul despre acest subiect la orice taraba de
carti.
Motivatia si randamentul profesional sunt in stransa
legatura cu satisfactia pe care o are individul in
legatura cu profesia aleasa si-l ajuta la accesarea
resurselor interne si externe in indeplinirea scopului
propus.
Persoanele cu o imagine de sine coerenta si
pozitiva cred in sansa lor de reusita si, in general, se
indreapta spre profesii care le valorifica la maxim
potentialul. Cand sunt cooptati in realizarea unui
proiect, se dedica trup si suflet, incurajandu-i si pe cei
din jur prin atitudinea lor increzatoare.
Pentru ce facem lucrurile pe care le facem? Care
este motivul pentru care dorim sa ne construim o
cariera, sa intemeiem o familie sau sa acumulam
bunuri? Poti si tu identifica raspunsurile la aceste
intrebari si vei observa ca ele sunt prezente in multe
din activitatile tale de zi cu zi sau in planurile tale
pentru anii ce vor urma.
Mai mult de atat vei observa ca motivele tale –
sanatate, relaxare, fericire, implinire – sunt vazute
diferit de cei din jurul tau si ei folosesc cai diferite
pentru a le castiga si mentine.

VOINȚA
 Voinţa constituie o putere ce guvernează natura
umană, aducând toate celelalte însuşiri ale fiinţei
în stăpânirea ei. Voinţa nu înseamnă dorinţa,
preferinţele sau înclinaţia personală, ci puterea
hotărâtoare care lucrează în copiii oamenilor
ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu.”
Această voinţă i-a dat putere lui Tudor Arghezi să
ia o decizie,să se gândească la ea,să o memorizeze,
devenind astfel deviza vieţii lui ca mai apoi la
vârsta de 47 de ani să apară primul său volum de
versuri.Asemenea şi G.Beel care a rezolvat
problema stabilităţii echilibrului la avioane la
vârsta de 70 de ani.Toate acestea pentru că au
avut voinţă.

“Voinţa este o formă de autoreglare a

conduitei,desfăşurându-se pe baza celorlalte fenomene
psihologice , fiind o autoreglare conştientă, pentru ca
în urma deliberărilor alegem în cunoştinţă de cauză
varianta de acţiune.”
Este extraordinar şi imposibil de crezut ce ajung
oamenii să facă atunci când au vointă.Un halterofil
care ridică o greutate este un om cu voinţă puternica.
Dar o femeie pirpirie care conduce o ţară(Margaret
Tatcher,fost prim ministru al Marii Britanii,poreclită
‘Domna de fier’) ? Dar un om paşnic,total nonagresiv
cum a fost Mahatma Ghandi care a eliberat India de
sub dominaţia colonială britanică? Ce face un
profesor care îşi pune la muncă sute şi sute de ore lotul
olimpic de matematică?

LIMBAJUL
 Limbajul – un proces psihic comunicaţional, un
ansamblu de semne, prin care se realizează
comunicarea interumană. Este un proces psihic
complex care se realizează prin intermediul limbii, şi
presupune o legătură strânsă cu funcţiile intelectuale
şi motorii.
Vorbirea este forma de bază a limbajului; debutează
în copilărie şi se însuşeşte treptat pe parcursul vieţii.

Se disting 3 aspecte ale funcţiilor limbajului:

 de reprezentare;
 de expresie;
 de apel.
-între limbaj şi gândire există o strânsă legătură. Prin
gândire, ne putem controla limbajul pentru a putea
formula propoziţii coerente.
Cuvintele, asociate cu obiecte permit învăţarea şi
fixarea semnificaţiei obiectului respectiv.

Funcţiile limbajului
 Funcpa do comunicare – prin care se realizează o
transmitere a cunoştinţelor, a ideilor de la o
persoană la alta.
 Funcţia cognitivă – prin care se realizează
îmbogăţirea, clarificarea cunoştinţelor şi care
permite fixarea rezultatelor procesului de
învăţare.
 Funcpa dialectică – permite formularea,
rezolvarea conflictelor sau contradicţiile apărute.
 Funcpa practică – cu ajutorul ei putând acţiona
asupra persoanelor din jur, permiţând
coordonarea activităţii mai multor persoane o
dată.
 Funcpa afectivă – permite transmiterea stărilor
afective, a emoţiilor proprii şi altor persoane.
 Funcţia ludică – constă în posibilitatea de a
rezolva integrame, cuvinte încrucişate, a inventa
jocuri noi etc.
 Funcţia cathartică – avem posibilitatea de a ne
diminua o stare de tensiune, de a ne elibera, de a
ne descărca psihic.
  Funcţia simbolic reprezentativă – permite
înlocuirea unor obiecte, fenomene prin formule
verbale sau alte semne.
 Funcţia expresivă – permite descrierea unor
fenomene prin mimică, pantomimică, gesturi.
 Funcţia persuasivă – ne permite transmiterea
unor idei şi stări emoţionale la alte persoane.
 Funcpa reglatorie – ne permite acţionarea asupra
comportamentului propriu şi al altor persoane;

Patologia limbajului
 surditatea verbală – nu înţelegem ceea ce ni se
spune;
 alexia – nu putem citi un text, dar putem scrie;
 agrafia – nu putem scrie, dar putem citi un text.
 afazia – nu putem pronunţa voluntar anumite
cuvinte, dar o putem face în mod automat.
 ATENȚIA
Atenția este un act de selectare psihică activă prin
care se realizează semnificația, importanța și
ierarhizarea unor evenimente, obiecte și fenomene
care ne influențează existența (acordăm atenție
lucrurilor care ne interesează și o menținem prin
scopul urmarit).
Unii autori însa pun sub semnul întrebarii aceste
definiție ale atenției sub aspectul ei selectiv, ca
focalizare asupra unei activități particulare în
detrimentul celorlalte, considerând ca atenția este un
concept multidimensional.
Cea mai importantă caracteristică a atenței este, în
mod incontestabil în opinia tuturor
specialistilor selectivitatea. Dacă un fapt, o idee, un
stimul verbal prezintă interes pentru o persoană,
generează trairi afective, aceste stări motivational-
afective vor orienta și susține atenția cu usurință și pe
perioade lungi de timp. Orientarea atenției spre
anumiți stimuli este concomitentă cu inhibarea altor
stimuli, realizându-se astfel un fenomen de filtraj
senzorial si de organizare, de autoreglare a energiei
psihonervoase.
 Suntem "bombardați" de milioane de stimuli și
totuși, doar unii ne atrag atenția și anume aceia  care
au legatură cu cele trei întrebări fundamentale din
viata noastra, cei care ne agreseaza securiatea,  cei
care ne stimuleaza sexul sau  cei care fac parte din
dialogul nostru cu Eternitatea. Dar exista si stimuli
neconstienti care ne atrag atentia involuntar.
Întrebarea care se pune este urmatoarea "Care
dintre  aceste stimuli ne vor atrage atentia ?".
Raspunsul se poate da cu ajutorul principiului
dominatiei lui Uhtonski, care spune ca, daca sunt mai
multi stimuli cel mai puternic va focaliza atentia
noastra.
Principala formatiune implicata în realizarea atentiei
este sistemul reticulat. Formatiunea reticulata
pregateste cortexul si caile senzoriale pentru a
raspunde adecvat la un stimul. Relatiile dintre
formatiunea reticulata si cortex au fost modelate
deSokolov (1963), pentru a explica reflexul de
orientare. Reflexul de orientare este un conglomerat de
modificari neurofiziologice si comportamentale, care
apar când organismul este confruntat cu un stimul
nou si semnificativ din punct de vedere motivasional.
Aceasta mobilizare are componente  sonato-motrice
(reflexul pupilar sau în cazul perceperii stimulilor
auditivi întoarcerea capului spre sursa sonora),
componente vegetative (modificari ale  pulsului,
respiratorii,   reactii cardiace:    vaso-dilatatie
la   cap   si
vaso-constrictie la extremitati), componente senzoriale
(are loc o crestere a sensibilitatii analizatorilor).
PERSONALITATEA

`Personalitatea` e un termen destul de larg răspândit

al cărui sens este cunoscut limbajului comun.
Majoritatea folosesc termenul pentru a se referi la un
ansamblu de caracteristici care definesc modul în care
o persoană percepe lumea și reacționează la
împrejurări - ceva ce ține de procesele de gândire și
comportamentele asociate în anumite împrejurări. În
psihologie, el ar putea fi definit ca fiind suma
trăsăturilor emoționale, cognitive și comportamentale,
unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin
experiență, relativ consistente de-a lungul timpului.
Este puțin probabil să găsim un consens între
psihologi cu privire la natura personalității. Nu există
o perspectivă unică asupra căreia toți cercetătorii să
cadă de acord. Dificilă este însă găsirea unui acord nu
numai în ceea ce privește definirea personalității, dar
mai cu seamă referitor la caracteristicile acesteia. Mai
degrabă decât să caute o convergență, psihologii
aparținând diverselor școli, au avansat definiții și
teorii ale personalității pe care le-au susținut și apărat
cu o pasiune și o convingere demne de invidiat.

Există desigur și motive personale de a studia teoriile

personalității: o curiozitate firească de a știi cât mai
mult despre propriul comportament. De ce ne
comportăm gândim și simțim într-un anumit fel? De
ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plină
de curaj iar alta fricoasă, una sociabilă iar alta
timidă? Ce ne face pe noi să ne purtăm într-un anumit
fel, iar pe frații și surorile noastre crescuți în aceeași
casă să fie atât de diferiți? Ce factori ajută pe anumiți
indivizi să devină oameni de succes în carieră sau/și
mariaj în timp ce alții, cu același potențial cad dintr-
un eșec în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaște pe
noi înșine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile
motivelor și temerilor noastre este foarte puternică în
cei mai mulți dintre noi. Examinarea variatelor
perspective asupra personalității ne va permite să
dobândim cel puțin un prețios bagaj de informații
pentru dificila și nesfârșita sarcină de a ne cunoaște pe
noi înșine.
Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalității este
unul practic. Indiferent de domeniul pentru care un
individ a optat și în care dorește să facă carieră el
lucrează și va lucra cu oameni și pentru oameni.
Înțelegerea naturii personalității umane va spori
calitatea relațiilor interpersonale atât de importante
pentru succesul profesional dar și pentru o inserție
adecvată în comunitate.