Revista Epifania Nr. 55 Decembrie 2020 Februarie 2021

Apare
Aparecucu
E pifania
Binecuvântarea
Binecuvântarea
revistA˘ de dialog ortodox
Înaltpreasfinţitului
ÎnaltpreasfinţituluiPărinte
PărinteTEOFAN, MitropolitulMoldovei
TEOFAN, Mitropolitul Moldoveişi şi Bucovinei
Bucovinei
Epifania nr. 55
Iaşi, nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021
DIN SUMAR
REVISTĂ DE DIALOG ORTODOX

Pelerini prin această viață în căutarea
Adevărului Dumnezeiesc
Cuvânt la Întruparea Domnului
Misiunea împărătească a Bisericii,
fiii Împărăţiei lui Dumnezeu
Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii
în spaţiul eclezial, începând din epoca
primară a Bisericii şi până în prezent
Tristețea și bucuria Crăciunului
Necesitatea gândurilor bune
Profesorul Ioan Petru Culianu
Antropologie creştină. Baza biblică
Frica de moarte în societatea
contemporană
Redescoperirea valenţelor pedagogice și
misionare ale familiei creștine
Program de viaţă duhovnicească
Profeţii biblice şi actuale
Teologie euharistică ortodoxă pentru
vremuri de pandemie
Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna
decembrie
Iaşi, nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021
E pifania ˘˘ de dialog ortodox

revistA
Apare cu Binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
PELERINI PRIN ACEASTĂ VIAȚĂ ÎN CĂUTAREA
ADEVĂRULUI DUMNEZEIESC
Vom întâmpina Nașterea Domnului, din anul mântuirii 2020, după un

Post pregătitor, Postul Crăciunului. „Cel vechi de zile se face Prunc”, „Cel
ce șade pe tronul cel mai înalt se pune în iesle” (Matei I, 18‑24; Luca II,
1‑21). Viața oamenilor a devenit din ce în ce mai complicată pe zi ce trece
și aproape irespirabilă spiritual. Omul nu mai întrezărește ce va fi mâine,
e o zbatere pe toate sferele sociale, pandemia, programată și neprogramată,
atingând toate sistemele, lovind necruțător în destinul uman. Nu a scăpat
nici instituția ecleziastică de această molimă, Biserica neamului românesc
fiind terfelită, aproape călcată în picioare, de spiritele oculte, jefuitoare.
Într‑o Europă descreștinată noi continuăm să cerșim banii lor și să vindem
tot ce mai există în glia strămoșească. Se vrea ca, de marea Sărbătoare a
Crăciunului, să ne deposedeze de obiceiurile sfinte, tradiționale, de comu
niunea cu sufletul creștin, al bunului nostru enoriaș, de bucuria îmbrățișării
părinților, copiilor, rudelor, prietenilor. Dar, mai există aceștia? Se vrea ca,
Sărbătoarea Crăciunului să fie o sărbătoare a familiei!.. Care familie? Lovită
de peste tot de sistemele opresive? Să fim alături de copiii nostri! Care
copii, cărora li s‑a luat dreptul la educație și care nu mai întrezăresc niciun
ideal de viață? Să fim alături de bunicii nostri, de frați, de mame, de tați,
Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 3

care dacă sunt infectați de virusul parșiv și intră în groapă, sunt îmbrăcați
în doi saci și pur și simplu aruncați, precum niște animale.
Așadar, trezirea noastră urgentă din această stare letargică și grea este
întoarcerea spre Dumnezeu. Nu cum am făcut‑o până acum, cu spectacole
și hore, cu surle şi trâmbițe, cu ținerea de poalele veșmintelor, târându‑se
după noi, de atâta infatuare și aroganță, cu hoție și duplicitate maximală,
ci real, cu zdrobire de inimă și pocăință până la moarte. Nu cu vorbe deșarte,
cu făgăduințe și promisiuni, ci cu reconsiderarea întregii vieți, față de răul
pe care l‑am făcut și față de binele pe care nu l‑am făcut. L‑am mințit pe
Dumnezeu, prin toate nelegiuirile noastre. Ne‑am bătut joc de țară și de
neam. Și suntem pasibili de pedeapsa divină. Iubirea Însăși a fost terfelită,
călcată în picioare și propovăduită în deșert. Adevărul nu suntem noi, biete
ființe pleșuve, ci Însuși Dumnezeu, Care ne‑a trimis pe Fiul Său, cum ne
spune evanghelistul Ioan, în Evanghelia sa (III, 16), pentru salvarea noastră
din păcat și din moarte.
Trebuie să ne întoarcem la Adevărul duhovnicesc și să‑L mărturisim
pe Hristos‑Domnul, Cel veșnic viu, Care S‑a întrupat, a fost răstignit și a
înviat! Umanității îi lipsește astăzi lumina Adevărului pentru a ieși din
scepticism și îndoială și pentru a se afirma cu fermitate certitudinea în
mărturisirea Adevărului. Certitudinea Adevărului nu se obține pe baza
capacității de judecată umană a rațiunii, căci Adevărul constă în contemplare,
comuniune și iubire, iar Adevărul se autoevidențiază numai în iubirea
dumnezeiască treimică. O asemenea cunoaștere a Adevărului luminează
scepticismul și îndoiala. Omul are imperios nevoie de această cunoaștere
și de certitudinea că Hristos‑Dumnezeu există pentru el. Ne întrebăm din
nou. De ce a venit Iisus Domnul într‑un asemenea gen de umilință (S‑a
născut în iesle) și să moară pe Cruce? Ca să învingă orgoliul nestăpânit al
omului, să‑l pună pe linia înțelegerii duhovnicești a Adevărului, care‑i
fundamentează existența. Mândria este primul păcat al diavolului, ca și al
omului, vrând să fie asemenea lui Dumnezeu și acest prim păcat nu poate
fi învins decât prin smerenie adâncă. Așa precum Adevărul dumnezeiesc
se contemplă pe Sine în plinătatea și cunoașterea Sa, precum Soarele, care
prin razele Sale, se luminează pe Sine și întreg universul (Pavel Florenski),
tot așa și omul, chip și dar dumnezeiesc trebuie să călătorească prin această
viață, ca un pelerin în căutarea și cunoașterea Adevărului și în contemplarea
Lui, prin credință și rugăciune.
Ne vom întâlni cu Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou
și Bobotezei și cele care se cuprind întrânsele. Să ne pregătim pentru a‑L
4 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

căuta pe Hristos‑Dumnezeu în simțirea minții, în cunoaștere și în iubirea
de frate.
Numai în Persoana Cuvântului se reface comuniunea între Dumnezeu
și om, între firea dumnezeiască și firea omenească, între firea care îndumne
zeiește, se smerește și dăruiește și cea care se îndumnezeiește, se împăr
tășește și înalță (Sfântul Grigore de Nazianz).
Cele două firi, dumnezeiască și omenească, în Persoana lui Hristos, prin
Nașterea din Fecioara, își comunică reciproc însușirile, una o îndumnezeiește
pe cealaltă, Ipostasul lui Dumnezeu‑Cuvântul, devenind și Ipostas al firii
omenești. Omul este restaurat, restabilit în Hristos‑Dumnezeu, i se reface
firea căzută. Cerurile intră în lumina sfântă, dumnezeirea se unește ipostatic
cu umanitatea. Creația se înnoiește, îngerii slavoslovesc venirea mai presus
de lume a lui Dumnezeu îmbrăcat în trup.
Ce taină este aceasta ce s‑a dezvăluit la Naștere, care va izvorî, har peste
har în plinătatea Bisericii! Cel născut, devenit Om la Întrupare printr‑o
antinomie ce nu se poate exprima rațional și în logica omenească, va
determina celelalte două Adevăruri mântuitoare, Răstignirea pe Cruce și
Învierea din morți.
Trebuie să fim cu luare aminte la primirea Revelației prin credință. Numai
în interiorul Bisericii primim pe Iisus Hristos, ca Adevăr mântuitor Suprem
(Sfântul Vasile ce Mare), căci Biserica este ferită de erori, de la Duhul Sfânt.
Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și ne naște și pe noi
la o nouă viață. Puterea în vederea zămislirii nu a fost de la om, ci de la
Duhul Sfânt și din puterea Celui Prea Înalt (Sfântul Grigore de Nyssa),
fiind o Naștere mai presus de om. Conform rațiunii adevărate, Iisus Hristos
este Dumnezeu și Om, Nașterea din Fecioară evidențiind calitatea de Om.
Gândul nostru, însă, întreaga noastră viață trebuie să le îndreptăm spre El,
ca Dumnezeu.
Trăim momente grele, societatea este zguduită din temelii, oamenii nu
mai ştiu spre ce axă existenţială să meargă, singura salvare este rugăciunea
intensă duhovnicească pe care o săvârşim în Biserică şi în propria „cămară
a sufletului”.
Dumnezeu să‑i binecuvinteze pe toţi cei care consimt să‑L primească pe
Hristos Domnul în inima lor, ca „staul” de lumină şi de bucurie duhov‑
nicească.
De Sfintele Sărbători pe care le primim în acest sfârşit de an 2020 şi
început de an 2021, tuturor cititorilor, le urăm „La Mulţi Ani” şi multă
sănătate!
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU

TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ
SĂMÂNŢA PATRISTICĂ
Cuvânt la Întruparea Domnului
Taină străină văd, în loc de soare pe Soarele dreptății, care vine în chip
necircumscris în Fecioara. Și nu caut anume cum! Căci unde vrea Dumnezeu,
se biruiește rânduiala firii. Fiindcă a voit, a putut, a coborât și a mântuit.
Alergați toate (făpturile)! Astăzi, Dumnezeu, Cel ce este și preexistă, se
face ceea ce nu era. Căci, fiind Dumnezeu, se face om, neieșind din
Dumnezeu. Fiindcă nu prin ieșire din Sine S‑a făcut om Dumnezeu. Iarăși,
nu S‑a făcut Dumnezeu progresând dintre oameni, ci S‑a făcut om fiind
Cuvânt și, de aceea, nepătimitor, firea Sa rămânând neschimbată, și umblând
pe cale străină și necălcată, a ieșit dintr‑un pântece. ca o țarină nelucrată,
nici pe îngerii Lui nelăsându‑i lipsiți de ocârmuire, nici ieșind din Dumnezeirea
proprie, prin înomenirea Lui pentru noi. Ci împărați au venit ca să se închine
Împăratului cerului, Celui născut în chip negrăit din Tatăl, iar astăzi născut
pentru mine din Fecioara. Dar, atunci S‑a născut după fire, iar astăzi pentru
Însăși natura Sa. Căci, născut fiind mai înainte de veci din Tatăl, cum știe
Cel ce L‑a născut, astăzi S‑a născut din Fecioara mai presus de fire, precum
știe harul Duhului. Cel vechi în zile S‑a făcut prunc; Cel ce șade pe scaunul

cel mai înalt, se așează în iesle; Cel neatins și fără trup, se înfășoară de
mâini omenești; Cel ce dezleagă lanțurile păcatelor, se înfășoară în scutece,
fiindcă voiește aceasta. Pe cine, deci, naște Fecioara? Pe Stăpânul firii.
Chiar dacă ai să taci, firea strigă. Căci, Fecioara Maria a născut cum a vrut
să Se nască Cel ce S‑a născut. Fiindcă nu S‑a întors de la fire, ci, ca un
Stăpân al firii, a introdus un mod străin al nașterii. Însă, și făcându‑Se om,
nu se naște ca un om. Căci, dacă ar ieși dintr‑o însoțire comună, cum am
ieșit eu, ar fi socotit mincinos de cei mulți. De aceea, însă, acum, Cel ce
Se naște, Se naște din Fecioară și o păstrează pe Maica Sa și‑i păzește
nedezlegată fecioria, pentru ca modul străin al sarcinii să nu se facă prici
nuitor al unei mari necredințe. De aceea, un elin sau un iudeu m‑ar întreba:
dacă Hristos S‑a făcut după fire sau împotriva firii Lui, drept martor al
Cuvântului, voi chema pecetea neatinsă a fecioriei, căci astfel biruiește
Dumnezeu rânduiala firii.
Și dacă vei întreba pe fericitul Evanghelist Luca și îți va răspunde ție
despre iconomia Întrupării Lui, căci el își începe cuvântul astfel:
„Iar în luna a șasea de la zămislirea Elisabetei fost‑a trimis îngerul Gabriel de
la Dumnezeu, într‑o cetate a Galileii al cărei nume era Nazaret, către o fecioară
logodită cu un bărbat, care se numea Iosif, iar numele fecioarei era Maria. Și
venind îngerul la ea a zis: Binecuvântată ești tu între femei! Iar ea văzându‑l,
s‑a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce înseamnă această salutare? Și
îngerul i‑a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Și, iată,
vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta este
mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui
tronul lui David, părintele Lui. Și va împărăți peste casa lui Iacov în vecii
vecilor și Împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va
fi mie aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat? Și a răspuns îngerul și a zis:
Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”
(Luca 1, 26‑35).
Și va întâmpina greutăți.
A venit fără trup și a fost purtat timp de nouă luni în pântecele Fecioarei.
A venit cum a voit și a fost purtat cum a binevoit. A ieșit cum a vrut. A
intrat fără de trup, S‑a făcut om, Dumnezeirea fiind unită prin iconomie.
Și nu spunem că sunt doi fii, ci Unul și Același. Îl înțelegem a fi Cuvântul
lui Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos. S‑a făcut și a fost om, fiind
om prin fire. S‑a făcut ceea ce nu era și a rămas ceea ce era. Căci,
„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era
Cuvântul” (Ioan 1, 1‑2). S‑a făcut trup, nelepădând ceea ce era. „Și S‑a sălășluit
între noi” (Ioan 1, 14).
Faptul că S‑a sălășluit între noi înseamnă că a petrecut cu noi, potrivit
Sfântului Ieremia sau, mai degrabă, slujitorului acestuia, Baruh:

„Acesta este Dumnezeul nostru. Nu este altul lângă El. El a aflat toată calea
cunoștinței și a dat‑o lui Iacov, copilul lui. Pentru aceasta S‑a arătat pe pământ
și a petrecut cu oamenii”.
Ascultă, deci, glasul Evangheliei, că o mare întărire ne aduce glasul
îngerului rostit către Sfânta Fecioară:
„Iată, a zis, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei pune numele lui Emanuel,
care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”.
Aceasta concordă cu cuvântul profetului „și cu oamenii a petrecut” și
cu acela că „S‑a sălășluit între noi”. Deci, încă mai înainte de zămislire,
pruncul este numit Dumnezeu. Cum, deci, Sfânta Fecioară Maria nu a fost
Născătoare de Dumnezeu? Fiindcă acest nume nu are nicidecum înțelesul
de om. Dumnezeu este pruncul care S‑a născut, nedezlegând fecioria cea
după fire a Fecioarei, ci, născându‑Se astfel din Născătoarea de Dumnezeu,
este Dumnezeu și om. Dumnezeu după fire, iar om prin bunăvoire. Făcându‑Se
om este și Dumnezeu, iar cele două firi sunt unite. Dar, poate va spune
unul dintre potrivnici: dacă Fecioara e Născătoare de Dumnezeu, atribui un
început Cuvântului lui Dumnezeu, Cel din Fecioară. Nu zic că a început
din Sfânta Fecioară. Doamne ferește! Căci, El era mai înainte de veci,
pentru că El a făcut veacurile și El este Ziditorul întregii făpturi, precum
zice Evanghelistul:
„Toate prin El s‑au făcut și fără de El nimic nu s‑a făcut din ceea ce s‑a făcut”
(Ioan 1, 3).
Acesta prin care toate s‑au făcut, a petrecut timp de nouă luni în pântece
și de sânurile părintești nu S‑a înstrăinat. Fiind El în pântecele Fecioarei,
a fost lăudat și închinat de poporul puterilor celor de sus. Fiind El în
pântecele Fecioarei umplea cerul și pământul. Cel ce, și cerul și pământul
le poartă, nu cu puterea, ci ca un semn al Său. Acesta a fost purtat în pântece
ca un om, dar lucra ca un Dumnezeu, fără a fi circumscris în pântecele
Fecioarei, ci pe toate ținându‑le și conducându‑le. El este Cel ce S‑a născut
din Fecioară, ca un Dumnezeu, potrivit chemării numelui „Dumnzeu este
cu noi”. Iar dacă zici că Cel ce S‑a născut e un simplu prunc și nu Dumnezeu,
asculă pe marele vestitor Isaia, care strigă și zice către adunarea (sinagoga)
nemulțumitoare, sau, mai degrabă, către scoaterea afară (exagoga) iudeilor, că
„un prunc S‑a născut nouă, un Fiu S‑a dat nouă, a Cărui stăpânire este peste
umărul Său. Și se cheamă numele lui Înger de mare sfat, sfetnic minunat,
Dumnezeu puternic, tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Amin!”
(Isaia 9, 6).
Un prunc după fire s‑a făcut, oare, cândva Dumnezeu puternic ca și
Pruncul acesta? „Cu noi este Dumnezeu?”

Dar, dacă Pruncul acesta născut din Fecioară este Dumnezeu tare, puternic,
stăpânitor al păcii și Părinte al veacului ce va să vie, atunci cum nu este
Fecioara Născătoare de Dumnezeu, ci Găzduitoare de Dumnezeu, dacă ea
a zămislit și a născut și Dumnezeu era ceea ce S‑a născut? Și iarăși îi zic
lui: cum a vrut a intrat, cum a binevoit a fost purtat în pântece, cum a voit,
a ieșit Cel ce S‑a născut. De ce iscodești voința Lui? De ce cercetezi
bunăvoința Lui? De ce urmărești să descoperi voia Lui? Ascultă la Pavel
sau, mai bine zis, cunoaște de la el:
„Căci, voinței Lui cine i‑a stat împotrivă?” (Romani 9, 19).
Așadar, omule, cine ești tu, cel care iscodești și cercetezi Nașterea Lui,
atunci când profetul zice:
„Și neamul Lui cine‑l va spune?” (Isaia 53, 8).
Profetul evită să spună neamul Lui, iar tu cercetezi cu de amănuntul și
cu curiozitate firea Lui? Evanghelistul Luca, relatând Nașterea Lui, zice așa:
„Păstori erau în timpul acela stând pe câmp și făceau de strajă împrejurul turmei
lor. Și, iată, îngerul Domnului a stat cu ei și slava Domnului a strălucit împrejurul
lor și s‑au înfricoșat cu frică mare. Și a zis lor îngerul: Nu vă temeți, căci, iată,
vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi S‑a născut
vouă azi Mântuitor, Care este Hristos, Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2,
8‑11).
Binevestind păstorilor, îngerul numește Hristos și Domn pe Cel născut
din Fecioară.
Dacă, deci, Domn este Cel ce S‑a născut, cum nu este atunci Fecioara
Născătoare de Domn? Iar eu, potrivit cu glasul îngerului, care a binevestit
păstorilor și Fecioarei, o numesc pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu.
Dacă îngerii Îl propovăduiesc și vestesc Mântuitor, Hristos, Domn și Dumnezeu,
noi ce vom spune mărturiei lor? A intrat în Fecioara fără de trup, a fost
purtat în pântece în chip trupesc și cum a binevoit Dumnezeu Cuvântul în
Iconomia Sa, prin firea maternă, nu S‑a unit (cu trupul) prin iconomie, după
ce Acesta S‑a născut.
A venit fără schimbare la fire (omenească), făcându‑Se ceea ce nu era
și rămânând ceea ce era. S‑a golit pe Sine nu schimbându‑și ființa, ci „a
luat chip de rob”, nu fiind golit de altcineva, nu fiind golit de dumnezeire,
potrivit fericitului Pavel, care zice:
„Care fiind în chipul (forma) lui Dumnezeu, n‑a socotit o răpire a fi El întocmai
cu Dumnezeu, ci S‑a golit pe Sine Însuși, chip de rob luând” (Filipeni 2:6).
S‑a golit pe Sine Însuși, făcându‑se ceea ce nu era și iarăși, zice, rămânând
ceea ce era, căci Dumnezeu era Cuvântul. Acesta făcându‑Se ca un prunc,
S‑a preamărit ca un Fiu. A intrat netrupesc, a îmbrăcat trup, precum a voit
și ceea ce era muritor a fost înghițit de viață.

Numește, deci, pe Fecioara Născătoare de Dumnezeu (Θεοτόκος) și nu
Găzduitoare de Dumnezeu (Θεοδόχον), iar mai degrabă Găzduitoare și
Născătoate de Dumnezeu; sau Dumnezeu Cuvântul n‑a luat din ea trup?
Însă, într‑acolo mă forțează Evanghelistul, care strigă cu glas mare:
„Cuvântul S‑a făcut trup” (Ioan 1, 14).
Iar la alt Evanghelist zice așa: A întrebat Iisus pe ucenicii Lui zicând:
„Cine spun oamenii că este Fiul Omului? Iar Apostolii i‑au răspuns: Unii zic
că ești Ilie, alții Ieremia sau unul din profeți. A zis Iisus: Dar, voi, cine ziceți
că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
Celui Viu” (Matei 16, 13‑16).
Și nu zice: Tu ești Cel care Te‑ai făcut prin har Fiul lui Dumnezeu, ci
„Tu ești Hristos!” sau cu o rostire clară: „Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” și
Marcu Evanghelistul iarăși folosește aceeași rostire, grăind în acord cu
fericitul Petru:
„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 1).
Iar în Evanghelia după Matei, la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos,
se zice că sutașul și cei care‑L păzeau pe Iisus, văzând cutremurul și semnele
făcute, s‑au temut foarte tare, zicând: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a
fost Acesta” (Matei 27, 54); iar îngerul zice păstorilor:
„Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care este pentru tot poporul, că S‑a
născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”
(Luca 2, 10‑11).
Așadar, dacă Cel născut este Domn, Fecioara e Născătoare de Domn,
iar acolo unde este Domnul, acolo este și Dumnezeu, căci nu este separat
Domnul de Dumnezeu sau Dumnezeu de Domnul – precum se zice în
Vechiul Testament:
„Și Domnul a trimis ploaie și foc, de la Domnul” (Facerea 19, 24); Și iarăși:
„Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronom 6, 5). Și din nou: „Ascultă,
Israele, Domnul, Dumnezeul tău este Unul” (Deuteronom 6,4); și iarăși Psal
mistul zice: „Doamne, Dumnezeul puterilor, ascultă rugăciunea mea!” (Psalmul
83, 9); iarăși: „Dumnezeu este Domnul și S‑a arătat nouă” (Psalmul 117, 27)
și iarăși același: „Domnul, Dumnezeul puterilor, cine este asemenea Ție?”
(Psalmul 88, 9).
Și Pavel în Epistola către Tit, scrie astfel:
„Harul lui Dumnezeu cel mântuitor, ce S‑a arătat tuturor oamenilor, învă
țându‑ne pe noi să lepădăm fărădelegea și poftele lumești și în veacul de acum
să trăim cu înțelepciune, cu dreptate, cu cucernicie; și să așteptăm fericita
nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului Iisus Hristos”
(Tit 2, 11‑13).

Hristos Domnul este Cel ce S‑a născut din Sfânta Fecioară. Pe acest
Hristos și Domn, fericitul Pavel Îl vestește Dumnezeu mare, zicând: „a
marelui Dumnezeu și Mântuitorului Iisus Hristos”.
Astfel, este dovedit că Domnul este și Dumnezeu și că Dumnezeu este
și Domn. Iar, dacă nu suferi pe aceștia, o să te convingă demonii, care din
ținutul Gherghesenilor strigă:
„Pleacă! Ce ai cu noi, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit, mai înainte de vreme,
ca să ne chinui?” (Luca 4, 34).
Demonii să te convingă. Dacă respingi mărturia lor și a lui Petru, te
întorci la glasul Evangheliei. Citește‑o pe cea după Marcu!
„Teme‑te de îngerul care a numit Mântuitor și Hristos și Domn, pe Cel ce S‑a
născut din Fecioară”.
Nici pe acesta nu‑l crezi? Înfrânează‑ți pornirea blasfemiei tale și mărtu
risește glasul îngerului din Evanghelie, care zice: „Emanuel”, adică „Dumnezeu
este cu noi”. Înainte de zămislire este numit Dumnezeu, iar pentru faptul
că S‑a zămislit prin iconomie, iar nu după fire, în pântecele Fecioarei,
tăgăduiește că e Dumnezeu? Iar, dacă mărturisești că El este Dumnezeu în
pântecele Fecioarei, ceea ce și este, și că Dumnezeu Cuvântul Însuși S‑a
unit cu trupul în iconomie, eviți să numești pe Fecioara Născătoare de
Dumnezeu? Dacă nu este Născătoare de Dumnezeu, nu este nici fecioară
după naștere. Iar eu zic că, fiind El în zămislirea pântecelui fecioresc, ședea
nefiind circumscris în sânurile Tatălui. Căci, firea dumnezeiască e simplă,
necompusă și necircumscrisă. Firea e neschimbată și ființa neînstrăinată.
Și, pe Acesta, Care este în sânurile tatălui, pe Acesta Îl naște acum, prin
iconomie, Fecioara. Cum a voit, a ieșit și cum a binevoit, S‑a zămislit în
pântecele Fecioarei. Cum a vrut, a ieșit, născându‑Se. Tu, însă, de ce cer
cetezi Nașterea Lui? Sau teme‑te de El, ca de un Domn, sau înfricoșază‑te
de El ca de un stăpân, sau tremură de El ca de un Domn, sau înfricoșează‑te
de El ca de un judecător. Cinstește‑L pe El ca pe un Ziditor și Creator.
Te rușinează demonii, care au fost izgoniți în turma de porci, pe care au
înecat‑o în adâncul mării. Aceia, cunoscând pe Stăpânul, au zis:
„Ce ai cu noi, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit, mai înainte de vreme, să ne
chinui?”.
Aceia nu au fugit de primejdia și amenințarea chinului, iar tu însuți îți
atragi judecata chinului. Pe Cel ce aceia au cunoscut că S‑a născut din
Domn și Judecător și, văzându‑L, s‑au cutremurat mai înainte de judecată,
iar tu, având înaintea ochilor această judecată, disprețuiești și nu te minunezi?
Și iarăși zic aceasta, și nu încetez zicând: să vă înălbiți curat tema
cuvântului, astfel ca în conștiința sigură să aveți credință neclintită și să
țineți temelia credinței, care este mărturisirea sigură.

Și iarăși venim la subiect, înfățișând, dreaptă și neclintită, calea credinței.
Căci, pentru mine nu este o povară a vorbi, iar pentru voi e ceva sigur.
Acest Dumnezeu a intrat prin auzul Fecioarei, a fost purtat în pântece, cum
a binevoit a ieșit, născându‑Se, după cum a vrut, a intrat în fără trup, precum
a voit a fost purtat Cel necuprins, ca într‑un vas cuprins, prin iconomie, în
pântecele Fecioarei, precum a binevoit. A ieșit, născându‑Se Dumnezeu și
om, precum Însuși a vrut, S‑a făcut ceva ce nu era, având nechimbată ființa
ce era. Căci, Dumnezeu era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu, chiar
dacă zice Apostolul:
„A trimis Dumnezeu pe Fiul Său. Născut din femeie” (Galateni 4, 5).
Pe acest Fiu, născut din femeie, L‑a trimis Dumnezeu, pe Cel născut din
firea cea neprihănită, pe Cel care a venit din ființa cea negrăită, pe Cel ce
nu S‑a înstrăinat de sânurile Tatălui și nu S‑a despărțit de scaunul împărătesc,
ci, care împreună împărățește și împreună șade cu Tatăl, nu prin har, ci prin
firea dumnezeiască și prin ființa părintească.
Cum ar fi despărțit, spune‑mi, atunci când El Însuși zice:
„Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine” (Ioan 14, 10); și iarăși: „Tatăl Meu
rămâne în Mine, El face lucrările Sale” (Ibidem).
Pe Acesta, care S‑a născut din Sfânta Fecioară, pe Acesta, mai înainte
de zămislire, îngerul L‑a numit „Emanuel”, adică „Cu noi este Dumnezeu”.
Despre El profetul Isaia a spus: „Pruncul Acesta, care a ieșit din Fecioară,
este Dumnezeu, tare și puternic, Domn al păcii, părinte al veacului ce va
să vină”. Care prunc s‑a născut după fire și s‑a făcut Dumnezeu, tare și
puternic? Care prunc a atras o stea, invocând sălașul strâmtorat al copilului
sau, mai degrabă, al Stăpânului căutat? Care prunc născut a chemat magi
de la Răsărit, să i se închine?
Cărui prunc, născut după fire, i s‑au adus vreodată daruri de la niște
magi? Iar darurile știm că au fost aduse ca unui om neputincios, nu ca unui
Dumnezeu și unui împărat și om. Aur – ca unui împărat, tămâie – ca unui
Dumnezeu, iar smirnă – ca unui om spre îngropare.
Aur – ca unui împărat!
„Dumnezeule, judecata Ta dă‑o împăratului și dreptatea Ta Fiului împăratului”
(Psalmul 72, 2).
Această rostire a fost grăită de David. După acestea, însă, la salutarea
Mariei, îngerul a zis:
„Și‑i va da Lui, Domnul Dumnezeu, scaunul lui David, părintele Lui, și va împărăți
peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1, 32).
A Lui să fie slava și puterea, în vecii vecilor. Amin.
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE

(PG. 28, 959-972)

VOCEA DUHOVNICULUI
Program
de viaţă duhovnicească
Sunt foarte mulți oameni în lumea aceasta, mulți creștini, care se declară
credincioși – fără să știe că nu sunt credincioşi şi fără să ştie că au viață
de necredincioşi sau au viață amestecată – şi de credincioşi şi de necredin
cioşi. De obicei, oamenii socotesc că dacă nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu
prin cuvânt, dacă nu se declară necredincioşi, dacă nu se declară atei – sunt
credincioşi.
De fapt nu e aşa! În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul al
XVI-lea, este o consemnare care spune că odată, pe când Domnul Hristos
le vorbea ucenicilor, aceştia au fost entuziasmați şi au zis:
„Acum credem că de la Dumnezeu ai iesit şi nu trebuie să Te întrebe nimeni
ca să Te învețe”.
Şi Domnul Hristos a întâmpinat această afirmație a ucenicilor cu o
întrebare, am putea zice cu un fel de ironie chiar, si anume: „Acum credeți?”
– adică se mira Domnul Hristos că ucenicii se declară credincioşi. Era firesc
să se declare credincioşi, pentru că erau împreună cu Domnul Hristos de

vreme îndelungată, pentru că au făcut minuni în numele Domnului Hristos,
pentru că I-au ascultat cuvântul, pentru că au stăruit în legătură cu El; dar,
de data aceasta, ucenicii şi-au exprimat credința în Domnul Hristos. Şi
atunci Domnul Hristos, cumva mirat, le-a zis:
„Acum credeți? Iată, soseşte ceasul și a şi sosit, ca toți să vă duceți la ale
voastre şi pe Mine să Mă lăsați singur”.
Vrea Domnul Hristos să spună cu asta că, dacă ar crede într-adevăr, dacă
n-ar avea doar părerea că ei cred, în cazul acesta nu L-ar lăsa singur, ar stărui
în legătură cu El, în jurul Lui şi în vremea Pătimirilor. Poate s-ar angaja
cumva să-L apere pe Domnul Hristos... Or, ei n-au făcut lucrul acesta şi
Domnul Hristos ştia ce-or să facă... A ştiut şi de lepădarea lui Petru, a ştiut
şi de vânzarea lui Iuda, a ştiut şi de împrăştierea ucenicilor şi de aceea a zis:
„Acum credeți? Iată, soseşte ceasul, ba chiar a sosit, ca voi să vă duceți la ale
voastre şi pe Mine să Mă lăsați singur”.
Ca să nu ajungem la o părere că suntem credincioşi, trebuie să avem
nişte criterii după care să ştim când credem şi când nu credem, cât credem
şi cât nu credem, şi trebuie să avem şi nişte mijloace de a ne întări în
credință. Adică să nu avem o simplă părere – da, sunt credincios, da, ştiu
de Dumnezeu, da, am credință pentru că nu L-am tăgăduit cu cuvântul pe
Domnul Hristos.
Credința trebuie să aibă nişte fapte ale ei, care izvorăsc din ea însăşi.
Dacă ne gândim că Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni are
cuvântul:
„Hristos să se sălăşluiască prin credință în inimile voastre” (III, 17)
ne dăm seama că lucrul cel mai mare pe care-l aduce credința în viața
omului este faptul că omul se uneşte cu Dumnezeu, că Domnul Hristos în
sufletul celor credincioşi Îşi face locuință. Și mai ales Îşi face locuință în
suflet – când credința este lucrătoare în iubire.
În Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, în două locuri se
afirmă că tăierea împrejur (care este un act de credință) şi netăierea împrejur
(care poate fi act de credință – de altfel de credință!) sunt lucruri care nu
sunt importante nici pentru unii, nici pentru alții; ceea ce ni se cere este
„credința lucrătoare în iubire” – se spune într-un loc, şi în alt loc se spune
– „făptura cea în duh”. Deci tăierea sau netăierea împrejur nu folosesc la
nimic, ci doar făptura cea nouă; adică omul realizat prin credință foloseşte
credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos drept temei al unei schimbări
spre bine, al unei vieți noi şi al unei făpturi noi. Credința lucrătoare în
iubire realizează pe omul cel nou, omul care se pleacă cu mintea în fața
Mântuitorului Hristos, care-L are în prim-planul vieții sale pe Domnul

Hristos: ca Îndrumător, ca Învățător, ca Mântuitor. Fără aceasta nu există
o lucrare a credinței în iubire.
Sfântul Apostol Pavel precizează – şi e foarte important lucrul acesta
– în Epistola I-a către Corinteni:
„De-aş avea credință atât de multă încât să mut şi munții, dacă nu am dragoste,
nimic nu-mi foloseşte” (XIII, 2).
Deci credința, cât ar fi de mare, fără iubire nu este ceea ce trebuie să fie.
Domnul Hristos, în Evanghelie, a zis:
„Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este
vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea ca să-Mi urmeze, nu este vrednic
de Mine!”.
Aceste cuvinte le-a spus Domnul Hristos după ce a vorbit mai întâi, cu
puțin înainte, despre importanța credinței; şi anume, zice Domnul Hristos:
„Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, şi Eu îl voi mărturisi
înaintea Tatălui celui din ceruri (sau, cu altă ocazie „şi Eu îl voi mărturisi
înaintea îngerilor din ceruri”). Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui din ceruri” (Matei X,
32-33).
Aşadar, credința trebuie să fie mărturisitoare şi neapărat generatoare de
iubire, să aducă iubirea, iubirea față de Dumnezeu şi iubirea față de aproa
pele. Mântuitorul Hristos prezintă, ca semn al uceniciei față de El, în special
iubirea:
„După aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea
dragoste între voi” (Ioan XIII, 35).
Fără dragoste nu există credință lucrătoare şi fără credință lucrătoare nu
există mijloc de îmbunătățire sufletească, mijloc de mântuire, mântuirea
însemnând, pe de o parte, evitarea răului şi, pe de altă parte, împlinirea
binelui.
Măsura credinței este măsura vieții. Dacă vrea cineva să ştie câtă credință
are şi cum îi este credința, cât îi este credința de lucrătoare, trebuie să se
cerceteze pe sine în privinta credinței şi trebuie să ia aminte la viața pe
care o duce, pentru că viața pe care o duce este mărturisirea credinței. Deci
atâta credință avem, câtă manifestăm în viață. Dacă nu manifestăm în viață
credința noastră – nu avem credință, chiar dacă mărturisim că avem credință.
La mine, de exemplu, mai ales când vin tineri şi am timp să mă ocup
de ei, îi cercetez în latura credinței şi-i întreb: crezi în Dumnezeu? Poate
că omul se şi miră de multe ori că i se pune o astfel de întrebare, când el
face un act de credință – de exemplu, se spovedește. Cineva care se

spovedește mărturiseşte o credință, pentru că oamenii care cred în Dumnezeu
se spovedesc. Adică, asta nu înseamnă că cineva care nu crede în Dumnezeu
nu-şi poate face o autocritică, nu se poate cerceta pe sine, nu face niște
investigații în sufletul său în anumite privințe în legătură cu îmbunătățirea
sufletească. Dar, de spovedit, în general, se spovedeşte omul care crede în
Dumnezeu, care ştie de păcat, de păcat ca realitate care priveşte şi pe om
şi pe Dumnezeu; cei ce-şi fac autocritică se gândesc la anumite defecte, la
anumite insuficiențe, la anumite deficiențe, dar nu se gândesc la credința
propriu-zisă şi nu se gândesc la deficiențe, la insuficiențe ca păcat, adică
nu privesc şi raportarea faptei celei rele, a gândului celui rău, la Dumnezeu.
Nu ştie omul de păcat decât dacă este încadrat în religie, dacă ştie de
Dumnezeu, dacă ştie de responsabilitatea pe care o avem în fața lui Dumnezeu.
Aşadar, cel care se spovedeşte face un act de credință şi atunci ai putea
zice că ai răspunsul la întrebarea: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Ai
acest răspuns fără cuvinte, dat de faptul că omul se prezintă făcând un act
de credință; deşi, câteodată, sunt şi cazuri când oamenii se spovedesc în
virtutea unei tradiții, în virtutea unei deprinderi. Cei care se spovedesc o
singură dată pe an, de pildă, poți să zici că au credință, că se gândesc la
păcate, că ar vrea să fie mai buni, că ar vrea să li se ierte păcatele, dacă ei
un an de zile pot să aştepte momentul mărturisirii? Poți zice momentul,
pentru că mărturisirea acelora se face într-un moment, în câteva clipe, pe
considerentul că preotul nu are vreme de ei, deoarece sunt alții care aşteaptă,
se-nghesuie, poate chiar vociferează că stau prea mult şi atunci nu se poate
zice că e un act de credință propriu-zis. Şi, bineînțeles că dacă-mi răspunde
afirmativ, eu de obicei întreb şi asta este foarte important: ce faci tu, ca om
credincios? Cred că ai părerea că tu crezi, cred că tu te numeri la credincioşi,
dar asta ar trebui să însemne ceva în viața ta. Ce faci tu ca om credincios?
Şi de cele mai multe ori mi se răspunde: aş vrea să fiu om de treabă! Eu
mă bucur foarte mult de gândul acesta, al omului, de a fi om de treabă.
Numai că, ce se întâmplă: de multe ori omul nu ştie ce înseamnă „om de
treabă”, iar chestiunea aceasta, de a dori să fie om de treabă, să fie om
cumsecade, nu ține esențialmente de credință; sunt oameni care, fără să
aibă credință, duc o viață corectă, bineînțeles nu în intimitatea sufletului
lor, să zicem, dar, din punct de vedere social, priviți în raport cu societatea
în care trăiesc, cu îndatoririle pe care le au şi le împlinesc, ai putea zice
că sunt oameni de treabă şi că, fiind oameni de treabă, n-ai probleme cu
ei, că îşi fac datoria în sfera acțiunii lor şi te-ai putea mulțumi dacă ar fi
vorba numai de „să fii om de treabă”. Or, Domnul Hristos ne cere mult
mai mult, şi anume, în Sfânta Evanghelie avem cuvântul:
„Lasă acum, că ni se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei III, 15).

Domnul Hristos îi spune cuvântul acesta Sfântului Ioan Botezătorul, care
ezita să-L boteze. Or, Domnul Hristos ştia că Botezul este un lucru care
trebuie împlinit şi că asta ține de dreptate, adică de situația de om drept,
şi a zis că:
„Lasă acum, că ni se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”.
Când zice cineva „să împlinim toată dreptatea”, nu se gândeşte numai
la chestiuni care privesc, să zicem aşa, lărgirea, viața pe orizontală, că
trebuie să le împlinim pe toate, ci are în vedere şi felul cum trebuie să le
împlinim. Domnul Hristos are un cuvânt în Sfânta Evanghelie de la Matei:
„Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor,
nu veți intra în Împărăția cerurilor”.
Ca să intri în Împărăția cerurilor trebuie să ai o prezență, o înfățişare
care să te recomande pentru Împărăția cerurilor. Fariseii nu intră în Împărăția
cerurilor! De ce nu intră în Împărăția cerurilor? Pentru că se îngrijesc doar
de o dreptate din afară, de o dreptate socială, de o dreptate la măsura aceea
că o pot privi oamenii. Or, „Dumnezeu nu priveşte la față” este scris undeva
în Scriptură, ci priveşte în inimă.
„Poporul acesta – scria Proorocul Isaia – Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima
este departe de Mine” (XXIX, 13).
Sau, Domnul Hristos a spus cuvântul pe care-l scrie Marcu, anume:
„Nu oricine care zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci acela
care face voia Celui care M-a trimis”.
Deci, nu-i destul să zici „Doamne, Doamne”, ci trebuie să împlineşti
voia lui Dumnezeu. Nu-i destul să-L cinsteşti pe Dumnezeu cu buzele, ci
trebuie să-L cinsteşti şi cu inima. Asta este dreptatea cea lăuntrică, mai
mare ca dreptatea cărturarilor şi a fariseilor:
„Vai vouă, cărturari şi farisei fățarnici, că spălați partea din afară a paharului
şi a blidului (deci vă interesați de lucrurile care se văd), iar cele dinlăuntru sunt
necurate (deci nu vă interesați de aşezarea inimii, de ceea ce vede Dumnezeu)”.
Şi vine cu corectivul:
„Fariseule orb, spală mai întâi partea dinlăuntru a paharului si a blidului si
toate celelalte sunt curate”.
Sau îi mustră pe farisei – citim asta în Sfânta Evanghelie de la Matei,
Capitolul al XXIII-lea, care în întregime cuprinde mustrări pe care Domnul
Hristos le-a adresat fariseilor fățarnici, care făceau nişte lucruri pe care le
socoteau ei esențiale şi le neglijau pe acelea pe care le socoteau neesențiale,

dar pe care Domnul Hristos le socotea esențiale. Şi anume, îi mustră pe
cărturari şi pe farisei că dau zeciuială din mărar, din chimen, din izmă şi
lasă neîmplinită partea cea mai grea a Legii: dreptatea, mila si credința. Şi
zice Domnul Hristos, venind cu corectivul: „Acelea trebuia să le faceți, iar
pe acestea să nu le lăsați!”; adică dacă dați zeciuială de unde nu vi se cere
zeciuială (transformați în bani a zecea parte din toate veniturile voastre şi
o dați la Templu), în cazul acesta trebuie să împliniți şi pe cele pe care nu
le împliniți. Deci „pe acelea să le faceți”, dați zeciuială, dar „pe acestea să
nu le lăsați”, să împliniți şi dreptatea, mila şi credința.
Asta înseamnă să prisosească dreptatea creştinilor mai mult ca a cărtu
rarilor şi a fariseilor şi mai înseamnă că cine se îngrijeşte numai de cele
din afară şi nu duce o viață îngrijită înăuntru, în fața lui Dumnezeu, în fața
ochilor lui Dumnezeu, acela este asemenea mormintelor împodobite în afară,
dar pline de oase de morți şi de necurăție înăuntru. Lucruri pe care n-ai
dori să le vezi şi pe care chiar ar fi bine să nu le vezi! Sau te asemeni cu
un perete care în afară e frumos şi care înăuntru, dacă dai varul jos, vezi
că nu e aşa de frumos cum e în afară.
Toate acestea sunt lucruri pe care credința noastră le are în vedere, şi pe
care şi Domnul Hristos le are în vedere, şi atunci se pune problema foarte
simplu: ce facem noi ca oameni credincioşi, ce viață ducem noi ca oameni
credincioşi, ce angajare avem noi pentru o credință lucrătoare în iubire,
pentru o credință care schimbă înfățişarea omului, în aşa fel încât să se
poată face o deosebire clară şi netă între credincios şi necredincios.
În ceea ce priveşte angajarea într-o viață religioasă autentică, într-o viață
creştină, aşa cum o vrea Dumnezeu, într-o viață ortodoxă, aşa cum o vrea
Biserica, eu de obicei dau un program care constă în cinci puncte.
Şi anume, cel dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de prezentare în
fața lui Dumnezeu, îl socotesc a fi participarea credinciosului la slujbele
Bisericii. La mine vin oameni care nu merg la biserică şi eu le atrag atenția
totdeauna ce înseamnă să nu mergi duminica la biserică. Şi le lămuresc
chestiunea aşa, ca să-şi dea seama ce-nseamnă să mergi şi ce-nseamnă să
nu mergi la biserică.
Mai întâi de toate, duminica nu-i a noastră, ci e a lui Dumnezeu! Nu-i
o zi liberă, ci e o zi a lui Dumnezeu; nu-i o zi în care putem face ce vrem,
nu-i o zi de care dispunem, ci este o zi în care trebuie să facem lucrul lui
Dumnezeu.
Iar lucrul lui Dumnezeu, între altele, este participarea la sfintele slujbe;
participare zic, nu numai asistare. Credincioşii noştri toți trebuie să stie că
la slujbe nu asistăm, ci la slujbe participăm. Toți slujim la măsurile noastre:
preoții la măsura de preot, episcopii la măsura de episcop, diaconii la măsura

de diacon, cântăreții la măsura de cântăreți, coriştii la măsura de corişti,
credincioşii de rând la măsura de credincioşi de rând, dar toți trebuie să
ştie că participă! Nu se duc să vadă un spectacol, nu se duc să facă nişte
aprecieri asupra felului cum se desfăşoară slujba, ci se duc la biserică să-I
slujească lui Dumnezeu! Să răspundă cu „Amin!” la cele ce le spune preotul
la ecfonise, să răspundă „Doamne, miluieşte!”, la ceea ce preotul îi îndeamnă
să se roage, să răspundă cu „Ție, Doamne!” la ceea ce cere acest răspuns,
să răspundă cu „Dă, Doamne!” la ceea ce înseamnă îndemn de a cere ceva
de la Dumnezeu. Deci toate acestea se fac pentru a se şti clar de către
credincioşi că participă realmente la slujbă.
Acum pot să anticipez că eu le spun clar oamenilor care nu merg la
slujbă că la păgâni îi număr, la necreştini, la necredincioşi, la neortodocşi
în orice caz, îi număr pe cei care nu participă la slujbele Bisericii, pe cei
care calcă porunca de a sfinți duminica, pe cei care nu se împărtăşesc de
darurile Bisericii pentru că nu au interes pentru asta. Spun oamenii: „Totuşi,
părinte, eu cred în Dumnezeu, eu mă rog la masă”... Eu nu zic că nu se
poate aceasta, sunt sigur că se poate! Dar ce se-ntâmplă, ce faci acasă nu
poți face la biserică, ce plineşti la biserică nu poți face acasă. Poți să te
rogi acasă de câte ori vrei să te rogi, de câte ori timpul îți permite, dar să
ai încredințarea că altceva este să mergi la biserică şi altceva este să te rogi
acasă. Şi mai este ceva: slujbă la biserică nu e totdeauna! Rugăciune poți
să faci mai des acasă, dar dacă neglijezi slujba la biserică eşti căzut totuşi
de la rânduiala bisericii!
Al doilea punct de angajare, de program de angajare într-o viață religioasă
autentică, este rugăciunea. Rugăciunea, în special rugăciunile de dimineața
şi seara, rugăciunea de program şi rugăciunea de la masă. Sunt nişte rânduieli
ale credinței noastre pe care le împlinim dintr-o datorie sau poate dintr-o
necesitate (unora le este necesar să se roage, nu pot să nu se roage, altora
le este greu să se roage şi atunci o fac din datorie). Datoria aceasta de a te
ruga dimineața şi seara trebuie împlinită! Lipsa acestei rugăciuni înseamnă
absentare de la împlinirea unei datorii. Dimineața, cât ai fi de grăbit, trebuie
să-ți găseşti puțin timp să te rogi!
Cinci-zece minute dimineața, cinci-zece minute seara, cu conştiința că
stai în fața lui Dumnezeu, este o chestiune care trebuie neapărat împlinită;
apoi rugăciunea de la masă este o deprindere cu care unii dintre noi ne-am
pomenit în viața aceasta şi pe care o-mplinim cu bucurie şi pe care ar trebui
s-o-mplinească toți credincioşii. S-a cam părăsit rânduiala aceasta de
rugăciune! Unii se închină şi apoi se apucă de mâncare; nu-i destul! Măcar
„Tatăl nostru”, aşa cum am pomenit noi în copilărie, trebuie să-l spunem
înainte de a ne apuca să mâncăm.

Era un ritual când eram eu copil: să spunem rugăciunea înainte de masă.
Chiar mama zicea, după ce aşeza mămăliga pe cârpător şi-o punea pe masă:
„Haideți, ziceți «Tatăl nostru» să ne putem apuca să mâncăm”. Deci era o
chestiune care trebuia împlinită şi o-mplineam cu bucurie, de multe ori din
datorie, poate din obicei, n-avea importanță. Nu te-ntreba nimeni dacă tu
participi sau nu participi la asta, trebuia să te ridici în picioare şi să zici
„Tatăl nostru” împreună cu ceilalți. Unul zicea cu glas tare (de obicei copiii
erau puşi să zică cu glas tare) sau dacă nu, ziceau toți în gând, dar nu se
putea să stai la masă fără să te rogi. Asta este o rânduială care trebuie ținută,
pentru că dacă n-o ții, nu ții nici alte rânduieli.
Al treilea punct din programul de angajare într-o viață duhovnicească
este citirea Sfintei Scripturi, citirea din Noul Testament. Eu am zis că ar fi
bine ca toți credincioşii nostri care pot citi şi care au Noul Testament, să
citească în fiecare zi două capitole din el. Nu ține mai mult de cinci-zece
minute treaba aceasta, hai să zicem un sfert de oră cel mult, uneori, când
capitolele sunt puțin mai lungi, dar e o chestiune de mare importanță! De ce?
Pentru că prin aceasta ți se împodobeşte mintea cu gândurile lui Dumnezeu.
Dumnezeu a adus în lumea aceasta Cuvântul Său, exprimând gânduri. Adică,
este vorba despre gânduri bune care generează alte gânduri bune. Pentru
că toate ale omului pornesc de la gândul omului şi atunci este foarte
important să-ți agoniseşti nişte gânduri bune, pe care de unde le poți lua?
De unde sunt! Unde sunt? Păi, dacă-i vorba de Cuvântul lui Dumnezeu din
Evanghelie, fără îndoială că trebuie să aduci Cuvântul lui Dumnezeu în
conştiința ta. Un părinte de aici de la mânăstire, Dumnezeu să-l odihnească,
părintele Serafim Popescu, ne spunea că profesorul lor de tipic de la şcoală
le spunea că tipicul este în minte, în cărți sau nicăieri. Dacă nu e în minte,
pentru tine ai putea zice că e nicăieri. Dacă ştii că e în cărți, îl înveți din
cărți, dacă nu-l înveți din cărți şi nu-l ai în minte, atunci pentru tine e
nicăieri. Aşa că şi chestiunea aceasta, a împodobirii minții cu gânduri sfinte,
este foarte importantă – o să vorbim noi odată despre asta.
Apoi, rugăciunea de toată vremea, adică rugăciunea cu care se mântuiesc
călugării, acea rugăciune care astăzi a început să fie luată mai mult în seamă
şi de care ştiu mulți, dar pe care o-mplinesc mai puțini aşa cum trebuie:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul”. Este un mijloc de apropiere de Dumnezeu, un mijloc de cercetare
de sine, un gând etalon pentru cunoaşterea celorlalte gânduri, un mijloc de
îmbunătățire sufletească prin disciplina de gând şi, în sfârşit, un mijloc prin
care se dă dar de la Dumnezeu.
Al cincilea punct din program este postul. În Biserica noastră există zile
de post, există zile hotărâte pentru post. Omul trebuie să-şi rânduiască viața

după învățătura Bisericii, şi anume, trebuie să țină zilele de post, zilele
hotărâte pentru post – cu mâncare de post. Am fost în Moldova zilele
trecute, vineri, sâmbătă şi duminică; sâmbătă am spovedit foarte mulți
credincioşi, mai ales femei, dintre cei care s-au spovedit în Postul Sfintei
Marii. Mai mult ca în părtile acestea s-au spovedit oamenii acolo, se vede
că se ține rânduiala aceasta mai bine, şi m-a surprins faptul că majoritatea
mi-au spus (poate cu vreo câteva excepții doar) că au postit, că postesc, că
țin postul. Mi-a spus cineva că de 18 ani încoace niciodată nu s-a întâmplat
să nu țină post; altcineva mi-a spus că din copilărie s-a trezit împlinind
porunca postului, s-a trezit cu post. Au spus că țin postul de bucate, dar nu
pot ține postul de curăție, pentru că fiind căsătoriți, nu pot să-şi facă
programul de unul singur; dar hotărârea aceasta de a posti şi practicarea
postului m-a surprins şi mi-a plăcut foarte mult; pot să zic că am venit
îmbogățit cu cunoştința aceasta şi cu bucuria că, totuşi, acolo, oamenii țin
mai mult la post ca oamenii din partea aceasta. E adevărat că şi structura
este altfel, dar s-a creat o atmosferă. Aici, la noi, se pare că postul nu-i
cine ştie ce, că lasă, că doar nu ce intră în gură îl spurcă pe om, că n-ai
putere să lucri... sunt nişte motivări ale oamenilor pe care dincolo nu le-am
întâlnit sau, cel puțin, nu le-am întâlnit la cei care au venit în fața mea şi
care au spus clar, de câte ori i-am întrebat – ții postul? – da, țin, am ținut,
am ținut post de mâncare, n-am putut ține post deplin... Asta m-a bucurat
foarte mult şi pot să spun că e un câştig pentru mine experiența aceasta;
va trebui să fiu mai hotărât în ceea ce priveşte disciplina postului pentru
credincioşii din partea aceasta de țară, unde lucrurile se privesc aşa, cam
superficial, din acest punct de vedere.
Acestea sunt cinci puncte de program pe care le pun în fața celor care
doresc să-şi îmbunătățească viața, doresc să se apropie de Dumnezeu, doresc
să facă ceva pentru Dumnezeu. Bineînțeles că acestea trebuie să fie secondate
întotdeauna de o viață îngrijită, de ferirea de păcat:
„Fereşte-te de rău şi fă binele” (Psalmul 36, 27); „Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieşte răul cu binele”,
adică grija de a limpezi viața, de a pune în fața lui Dumnezeu conştiinta
că trebuie să ne gândim la Dumnezeu, să-l avem pe Dumnezeu în prim-
planul gândirii noastre, în prim-planul vieții noastre, să ne raportăm real la
Dumnezeu, să nu fie pentru noi Dumnezeu o simplă idee, o simplă proba
bilitate, ştiu eu... să nu fie Dumnezeu pentru noi o teorie, ci să fie o realitate
la care să ne raportăm.
Arhim. Teofil PĂrĂian

POPASURI DUHOVNICEŞTI
Comorile
de la Mănăstirea Vlădiceni
Pentru orice credincios dornic de a cunoaşte noi locuri în care monahii

caută drumul spre sfinţenie, Mănăstirea Vlădiceni din judeţul Iaşi poate fi
destinaţia unui mic pelerinaj, dar şi locul unde frumuseţea, liniştea şi istoria
zonei pot readuce echilibrul interior. Situată la doi kilometri de Iaşi, lângă
satul Vlădiceni din comuna Tomeşti, Mănăstirea Vlădiceni este, totuşi, mai
puţin cunoscută turiştilor şi chiar ieşenilor. Vatra monastică de aici este ates
tată încă din 1415. Distrusă de comunişti, mănăstirea a fost refăcută din
1994, aşezământul monahal fiind pregătit nu doar pentru primirea vizita
torilor, ci şi pentru cazarea pelerinilor.
De la Mănăstirea Vlădiceni, poţi lesne vedea întreaga zonă industrială
a cetăţii moldave, având în acelaşi timp impresia că te afli într‑un loc retras
de lume. Mănăstirea este aşezată pe locuri sfinţite în timp, de monahii care
au vieţuit în aceste tărâmuri cu o veche trăire monastică. Conform tradiţiei,
locurile au fost binecuvântate la 1415 de venirea moaştelor Sfântului

Mucenic Ioan din Trapezunt, de la Cetatea Albă, care au fost duse la Suceava
şi aşezate în Biserica Mirăuţi. Astăzi, moaştele sfântului se află în Mănăstirea
„Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. Domnitorul Alexandru cel Bun şi
Mitropolitul Iosif Muşat, împreună cu episcopii de Roman şi Huşi, au
întâmpinat în acel an alaiul care aducea moaştele către capitala de atunci
a ţării. Poiana, unde se presupune că ar fi fi avut loc evenimentul şi unde
trăiau monahii, a fost consemnată în cronicile vremii cu numele de Poiana
Vlădicăi. Mai târziu, a fost construit aici şi un schit, care, a dispărut în
timp. „În aceste locuri veneau mulţi pelerini la schitul care exista aici.
Tradiţia locală arată că veneau credincioşi chiar din Basarabia. Probabil că
pe aici trecea drumul de la graniţa dinspre Albiţa spre alte zone ale ţării”,
ne‑a spus stareţul mănăstirii, protosinghelul Arsenie Butnaru.
Loc de odihnă pentru pelerinii basarabeni

Dacă despre prima aşezare monahală din Poiana Vlădicăi nu se cunosc
foarte multe, istoria consemnează faptul că între anii 1908‑1910 a fost
construit un schit în apropiere, de câţiva călugări, în Valea Cozmanei din
apropierea Poienii Vlădiceni, cu hramul Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.
Ctitorii schitului au fost câţiva călugări athoniţi, conduşi de arhimandritul
Teodosie Soroceanu. „Există mărturii, conform cărora, monahii de atunci,
conduşi de arhimandritul Soroceanu, ar fi construit aici locuri de cazare
pentru pelerinii basarabeni, care veneau să se închine la moaştele Sfintei
Parascheva”, ne‑a explicat părintele Arsenie. În 1918, biserica schitului a
fost distrusă în întregime, în urma exploziei unui depozit de muniţii din
apropiere. Explozia a fost atât de puternică, încât schitul a fost distrus,
murind mai mulţi călugări, împreună cu arhimandritul Teodosie. A doua
biserică a mănăstirii a fost construită după Primul Război Mondial, în timpul
mitropolitului Pimen Georgescu. Un grup de monahi veniţi de la Muntele
Athos, în frunte cu arhimandritul Epifanie Demetrescu, au refăcut, în peri
oada 1923‑1928, lăcaşul de cult, împreună cu aşezarea monahală. Cutremu
rului din anul 1940 a afectat biserica mănăstirii, iar în timpul celui de‑al
Doilea Război Mondial s‑a încercat refacerea ei. În timpul conflictelor
militare din perioada 1941‑1945, biserica a fost afectată şi mai mult, încât
a fost necesară o amplă renovare între anii 1957 şi 1959.
Reînfiinţată după 1990

Regimul comunist nu a fost favorabil dezvoltării aşezământului monahal
de la Vlădiceni. În anul 1944, Schitul Vlădiceni avea două clădiri pe post
de chilii, care, în anul 1959, au fost preluate de Gospodăria Agricolă de

Stat, iar biserica schitului a funcţionat din acel an doar ca biserică de mir,
care aparţinea de parohia Tomeşti. În acea biserică se slujea numai de câteva
ori pe an. Mai târziu, lăcaşul de cult a fost folosit ca depozit pentru diverse
materiale de construcţie şi, fiind complet neglijat, s‑a dărâmat în întregime.
Reînfiinţarea mănăstirii a avut loc după Revoluţia din 1989, prin eforturile
Preasfinţitului Calinic Botoşăneanul, care s‑a ocupat personal de primirea
tuturor aprobărilor necesare. În 1994, cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit
al Moldovei şi Bucovinei, a fost reluată viaţa monastică la Vlădiceni. În
1995, Sfântul Sinod a aprobat reînfiinţarea mănăstirii, iar în numai cinci
ani a fost ridicată actuala biserică cu hramul „Sf. Apostol şi Evanghelist
Ioan”, inspirată de stilul bisericilor moldoveneşti din secolul al XV‑lea.
„Biserica mare este construită după modelul celei de la Putna. A fost dorinţa
Preasfinţitului Episcop Calinic Botoşăneanul ca această biserică să arate ca
cea de la renumita mănăstire bucovineană”, ne‑a spus părintele Arsenie.
Slujbe în fiecare zi
Mănăstirea Vlădiceni are astăzi două lăcaşuri de cult: un paraclis cu
hramul Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, care foloseşte slujbelor zilnice
oficiate aici, şi Biserica „Sfântul Ioan Teologul”. Paraclisul a fost construit
în anul 1996, în doar trei luni, din cărămidă făcută în mănăstire. Are formă
de navă şi este compartimentat în altar şi naos. Altarul este luminat de o
fereastră la est şi alta pe zidul nordic. Pe altar este o turlă pătrată, cu acoperiş
piramidal şi cu trei ferestre, la sud, est şi nord. În dreapta altarului este o
cameră pentru veşminte. Catapeteasma, din lemn de brad sculptat, este
pictată. Naosul, spaţios, are tavanul semicircular şi este luminat de două
ferestre pe zidul din sud şi alte două, aşezate pe zidul nordic. „De ceva
timp avem amenajat aici şi un atelier în care litografiem icoane. Paraclisul
foloseşte pentru slujbele zilnice, oficiate pentru cei şapte monahi care
formează obştea. Este ca o biserică de familie. Am simţit de la început
nevoia de a primi în biserica mare credincioşii care vin la mănăstirea noastră
să participe la slujbele de duminică. De aceea, slujbele zilnice, pentru
monahi, sunt oficiate în paraclis, iar slujbele de sâmbătă şi duminică sunt
oficiate în biserica mare”, ne‑a spus părintele Arsenie. Credincioşii care
vor să participe aici la Sfânta Liturghie pot face acest lucru duminica şi în
sărbători, începând cu ora 8:00. Programul zilnic cuprinde: slujba Vecerniei,
de la ora 16:00, slujba Utreniei, de la ora 19:00, Acatistul, Ceasurile şi
Sfânta Liturghie, dimineaţa, de la ora 7:00. Slujba Sfântului Maslu se
săvârşeşte miercuri, de la ora 17:00.

O nouă casă pentru pelerini
La Mănăstirea Vlădiceni se află în plină construcţie o nouă casă pentru
pelerini, care în viitorul apropiat va completa locurile de cazare deja existente.
Pe lângă aceasta, gospodăria anexă a mănăstirii este în plină dezvoltare.
„Am primit donaţii de la credincioşi, de la sponsori binevoitori, cu ajutorul
cărora ne‑am organizat din punct de vedere administrativ. În viitor, dorim să
facem din grajdul de lângă mănăstire o nouă casă de oaspeţi, astfel încât să
putem primi cât mai mulţi pelerini”,
ne‑a mărturisit protos. Arsenie. Actualmente, grajdul mănăstirii este închiriat
unei firme de electricitate, care plăteşte întreg consumul de electricitate al
mănăstirii. Mănăstirea mai deţine pământ arabil, livadă şi un lac, toate fiind
îngrijite şi puse la dispoziţia obştii. Documentele din arhiva mănăstirii arată
că aşezământul deţinea, înainte de 1959, două clădiri construite în 1918 şi
restaurate în anii 1935 şi 1955. Prima clădire avea şapte camere, şi cealaltă
şase, cramă şi magazie. De asemenea, mănăstirea avea 30 de hectare de
teren (21 arabil, şase hectare de fâneţe, un hectar de viţă‑de‑vie şi două
hectare de pădure), toate preluate de Gospodăria Agricolă de Stat. Toate
aceste bunuri au fost cumpărate de foştii stareţi de aici, actele doveditoare
păstrându‑se în arhiva Centrului Eparhial Iaşi.
Comorile bisericii de la Vlădiceni

Pe lângă racla argintată cu părticele din moaştele Sf. Ioan Evanghelistul,
Sf. Mina şi Sf. Chiriachi, biserica mănăstirii deţine şi obiecte cu valoare
de patrimoniu. Astfel, mănăstirea are o Evanghelie din anul 1821, îmbrăcată
în alamă şi emailată. Pe lângă aceasta, lăcaşul de cult adăposteşte şi o icoană
a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, pictată la Muntele Athos, după
modelul unei vechi icoane făcătoare de minuni de la Schitul românesc
Prodromu.
O copie a mănăstirii Putna

Biserica „Sfântul Ioan Teologul” a Mănăstirii Vlădiceni a fost sfinţită
pe 23 mai 1999 de Prefericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei. Pictura interioară a bisericii şi a pridvorului
deschis a fost realizată în anul 2004, de meşterii Mihai Chiuariu şi Dumitru
Macovei. Lăcaşul de cult este din cărămidă, în formă de cruce, având
lungimea de 25 de metri şi lăţimea de 7 metri, iar în zona absidelor de
11 metri. Structura de rezistenţă este din stâlpi de beton. Altarul este luminat
de o fereastră la est.

Catapeteasma este din lemn de stejar sculptat. Naosul, cu absidele largi
şi adânci, este luminat de câte o fereastră la sud şi la nord. Deasupra are
o turlă deschisă cu baza pătrată şi două etaje octogonale, luminate de patru
ferestre. Se delimitează de pronaos prin doi stâlpi marginali masivi. Pro
naosul foarte spaţios este luminat de două ferestre pe zidul sudic şi alte
două pe cel nordic. Şi în pronaos sunt doi stâlpi marginali masivi, pe care
se sprijină arcadele ce susţin cele două bolţi circulare. Deasupra pronaosului se
înalţă două turle deschise, octogonale, luminate de câte trei ferestre la sud
şi la nord. Intrarea în pronaos se face printr‑o uşă din lemn de stejar sculptat.
Pridvorul deschis este spaţios, susţinut în faţă de patru stâlpi şi în părţile
laterale de alţi doi stâlpi. Pardoseala interiorului bisericii şi pridvorului este
din marmură. Acoperişul, din tablă zincată, are streşinile foarte largi.
„Arhitectura bisericii noastre este asemănătoare celei de la Putna. În biserică
se slujeşte doar sâmbăta şi duminica, foarte mulţi credincioşi venind să participe
la slujbele oficiate”,
ne‑a arătat prărintele Arsenie.
N.R. Mănăstirea este impregnată de personalitatea duhovnicească a părin

telui Calistrat Chifan, care iradiază în jurul Sfinției Sale, alături de ucenici,
un duh autentic bisericesc, iluminat și plin de dragoste, pentru toți care vin
în fața Cuvioșiei Sale. Sfaturile duhovnicești, modul imperativ, în clarviziune,
în comunicare cu pelerinii, acordul de taină cu textul Sfintei Scripturi și al
Sfinților Părinți, frumusețea chipului său sufletesc, îl așază pe părintele
Calistrat printre cei mai mari duhovnici ai Bisericii noastre.
Despre personalitatea duhovnicească a Cuvioșiei Sale vom vorbi într‑un
număr viitor.
Redactor „Lumina de Duminică” Ștefan MĂRCULEŢ

SFINŢENIA ÎN PARTICIPARE
Paisie Velicikovski,
un sfânt trăitor pe pământ românesc
Făgăduinţele pe viaţă
Prejudecata despre avantajele ascetului ignorant se spulberă încă o dată
prin evocarea lui Paisie de la Neamţ.
Paisie dă modelul sintezei perfecte între învăţătură şi exerciţiul spiritual.
Paisie (Petru pe numele primit la botez) s‑a născut în 1722 la Poltava.
Face studii academice la Kiev. Învaţă limbi străine: latină, greacă, poloneză,
slavă veche, rusă şi sârbă, şi fireşte, limba română
Ni‑l închipuim mare şi falnic la statură. Dar în „autobiografia” sa (publi
cată recent la noi, la Editura Deisis din Sibiu) el ne spune că era plăpând
la trup, fără musculatură impresionantă, neputând face munci fizice. Dar
puternic sufleteşte, cu multă voinţă.
Când îşi propunea ceva, întărea prin făgăduinţă, şi respecta cu fermitate.
Şi‑a făgăduit, în tinereţe, să nu bea niciodată alcool, şi a respectat toată
viaţa. N‑a băut nici măcar vin, deşi, când era bolnav, i s‑a recomandat puţin
vin pentru întărire.
La fel, în tinereţe, şi‑a propus să nu clevetească şi să fie total discret,
să nu judece pe nimeni, să nu osândească: „Doamne, dacă voi învinui

vreodată pe cineva, chiar dacă îl văd păcătuind cu ochii mei, să se deschidă
pământul şi să mă înghită!” La sfârşit, constată: „Şi prin harul lui Hristos
am ţinut această făgăduinţă toată viaţa mea!”
Chiar când a condus obştea, el nu „denunţa” pe greşitor, ci îi dădea
îndreptare, individual, discret, demn, ca să încurajeze căinţa şi ridicarea
aceluia.
Şapte ani de asceză dură

Paisie vine în Moldova la 21 de ani, la Trăisteni şi Dălhăuţi (lângă
Râmnicu Sărat), schituri rânduite de Vasile de la Poiana Mărului. Este prima
ucenicie a lui Paisie, şi ea durează 3 ani.
La 24 de ani, pleacă la Athos. Este a doua ucenicie intensă şi durează
4 ani.
La Athos nu găseşte îndrumător pe măsura exigenţelor sale. A căutat
mereu un „bătrân”, ştiind că numai ascultarea te despătimeşte. Nu găsea.
Dar Paisie deprinsese rugăciunea, îşi putea asuma o asceză solitară de
anahoret. Din relatarea schimonahului Mitrofan aflăm că asceza sa era dură.
Mânca o dată pe zi, foarte puţin: câţiva pesmeţi, apă cu puţin oţet. Ţinea
post negru de trei ori pe an. Bătea câteva sute de mătănii pe zi. Dormea
foarte putin, pe o scândură goală. Trăia în sărăcie extremă. Avea o stare
lăuntrică de veşnică mulţumire. Mulţumea mereu lui Hristos că l‑a învred
nicit să imite întru totul sărăcia Lui. Repeta neîncetat rugăciunea minţii în
inimă (oratio mentis).
Era mereu muncit de gândul că nu se despătimeşte total şi că nu găsea
un duhovnic căruia să i se predea în ascultare.
Avea şi un program de studiu neîncetat. Studia cărţi de patristică. Tradu
cea din greceşte autorii Filocaliei.
Pentru aceasta, Paisie a fost comparat cu sfinţii din vechime, cum astăzi
nu se mai văd.
Veşnica invidie
În acest timp, Paisie a stârnit invidia unor fraţi. Este acuzat de erezie (!)
de către stareţul Atanasie cel Invidios, „bătrân în ani, nu şi la minte”.
Atanasie cel Invidios era potrivnic rugăciunii isihaste şi, mai ales, potrivnic
lui Paisie.
Oare există personalitate excepţională care să nu fi stârnit bănuieli şi
împotriviri? Întrebare retorică, sigur. Fără piedici, fără ispite, nu există
mântuire.

Paisie a apărut în faţa părinţilor atoniţi să se explice. El nu s‑a apărat
cu înverşunare, ci a apărat doar isihasmul. Părinţii atoniţi l‑au găsit fără
prihană, şi Atanasie cel Invidios şi‑a cerut iertare.
Maestrul căii de mijloc

În anul 1750 vine la Athos stareţul Vasile de la Poiana Mărului. El îi
recomandă lui Paisie să renunţe la această asceză anahoretică, să renunţe
la singurătatea totală. I‑a reamintit virtutea „dreptei măsuri” recomandată
de Sfântul Ioan Casian. I‑a cerut să practice „calea împărătească”. Stareţul
Vasile îşi făcuse din aceasta un principiu: calea împărătească şi rugăciunea
lucrătoare (concentrarea). Calea împărătească este asceza în doi sau în trei.
Nici în obşte, care îţi tulbură rugăciunea isihastă; dar nici în singurătate
totală, care te poate rătăci. Evitarea extremelor, evitarea exceselor. La
îndemnul părintelui Vasile, dar şi pentru că rodul ascezei se împlinise, Paisie
părăseşte pustia şi vine la viaţa de obşte, organizând Schitul Sfântul Ilie.
El mai rămâne pe Athos, la acest schit, mulţi ani – până‑n 1763.
Popas la schitul lui Paisie de pe Athos

La Sfântul Munte, am ajuns lesne la Schitul Sfântul Ilie, unde s‑a nevoit
Paisie. Sunt condus la o masă de piatră, sub arbori răcoroşi, lângă o fântână.
Mi se spune: Este fântâna lui Paisie Velicikovski.
Mi se dă lucumi şi apă din această fântână. Liniştea sufletească şi bucuria
evocării lui Paisie dau înălţime momentului.
Aici continui cercetarea trecerii lui Paisie prin lumea aceasta.
Schitul Sfântul Ilie era locuit de monahi ruşi, mulţi, foarte mulţi.
Acum aici se nevoiesc monahi greci. Ruşii sunt tot mai puţini la Sfântul
Munte. S‑a petrecut, mai aproape de noi, o răzvrătire a grecilor din peninsulă
contra ruşilor; punctul de pornire a acestei răzvrătiri l‑a constituit apariţia
unei erezii la monahii ruşi. Astfel că la începutul secolului nostru, peste
700 de monahi ruşi au fost îmbarcaţi pe un vapor şi expediaţi de pe Athos
tocmai în Caucaz...
Omul din spatele Filocaliei

Când era aici, Paisie devenise foarte cunoscut pe Athos. Pe Sfântul Munte
avea loc, pe atunci, o bruscă înălţare a isihasmului. Această înălţare s‑a
datorat câtorva oameni între care au rămas remarcabili Nicodim Aghioritul
şi Macarie din Corint. Paisie a fost numit „omul din spatele Filocaliei”

(vezi lucrarea cu acest titlu de Serafim Rose). Această denumire presupune
participarea sa la susţinerea Filocaliei, la răspândirea ei. Filocalia este o
antologie de scrieri din experienţa mistică a marilor asceţi, scrieri despre
rugăciunea minţii, despre cum să ne purificăm, să ne iluminăm şi să ne
desăvârşim.
Paisie, în anii cât a stat la Athos, a selectat el însuşi scrieri filocalice,
convins că pentru desăvârşire sunt necesare două lucruri: neîntrerupta
meditaţie şi temeinica studiere a tradiţiei patristice.
Cei doi autori greci care au finalizat şi publicat Filocalia, Macarie şi
Nicodim Aghioritul, l‑au vizitat şi l‑au consultat pe Paisie. Cel puţin aşa
spune Serafim Rose. Filocalia s‑a tipărit în greceşte, la Veneţia, în 1782.
Apoi Paisie aduce Filocalia în mănăstirile româneşti; o traduce în ruseşte;
tot atunci începe şi traducerea ei în româneşte. Astfel că noi am cunoscut
printre cei dintâi această lucrare hotărâtoare pentru impulsionarea isihas
mului.
Toată lumea poate practica isihasmul?

Paisie vine la Dragomirna în 1763 şi rămâne aici până la răpirea Bucovinei
de către austrieci, în 1775. Apoi merge cu o parte din comunitatea sa la
mănăstirea Secu şi apoi la Neamţ, unde rămâne până la sfârşitul vieţii
(1794).
Noutatea lui Paisie, faţă de tipicul comun, este că el cerea tuturor din
comunitatea monahală să practice oratio mentis.
Ştim că oratio mentis este un exerciţiu mistic, şi mai ştim că mistica
este o treaptă supremă. Nu poate s‑o practice oricine. „Democratizarea”
misterelor este un nonsens. Iar printre monahi, deci printre aşa‑zişii „pro
fesionişti” ai desăvârşirii, foarte puţini sunt cei ce practică oratio mentis
cu consecvenţă şi cu bună îndrumare. Numai un Paisie reuşea să insufle
tuturor elanul de a o practica.
La Dragomirna, la Secu, la Neamţ, Paisie făcea oratio mentis cu mase
mari de oameni. Comunitatea de la Neamţ, de exemplu, avea 1000 de
călugări. Ei respectau următorul tipic: a) slujba la biserică, obligatorie pentru
toţi; b) studiul Scripturii şi al Filocaliei: intensiv ca la şcoală; c) rugăciunea
minţii în inimă (oratio mentis): toată obştea, consecvent, cu supraveghere;
apoi fiecare medita în chilia lui, căci oratio este o practică personală, nu
colectivă.
Scriitor Vasile ANDRU, Bucureşti

(Fragment din volumul Misici de Carpați, Editura Nemira)

MISIOLOGIE
Misiunea împărătească a Bisericii,

fiii Ȋmpărăţiei lui Dumnezeu
Concordanţa biblică pe conţinut
Matei 3, 2: „Pocăiţi‑vă că s‑a apropiat împărăţia cerurilor!” – zise Ioan

Botezătorul
Matei 4, 17: „Pocăiţi‑vă că s‑a apropiat împărăţia cerurilor!” – zice Iisus Hristos
Matei 6, 9‑10: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească‑se numele Tău; vie
împărăţia Ta !”
Matei 10, 7: „Şi mergând, propovăduiţi zicând: S‑a apropiat împărăţia cerurilor”.
Matei 11, 12: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor
se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”.
Matei 12, 28: „Iată, a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu”.
Matei 16, 19: „Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”.
Matei 21, 31: „Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea
voastră în împărăţia lui Dumnezeu !”

Luca 17, 20‑21: „Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu,
le‑a răspuns şi a zis: Ȋmpărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici
nu vor zice: Iat‑o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este
înăuntrul vostru”.
Romani 14, 17: „Ȋmpărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate
şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.
1 Corinteni 15, 22‑25: „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia,
dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la
venirea Lui, după aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu
şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere, căci El
trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale”.
Apocalipsa 20, 4: „Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus
şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s‑au închinat fiarei, nici chipului ei,
şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit
cu Hristos mii de ani”.
Apocalipsa 21, 1‑4: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul cel
dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea
sfântă, noul Ierusalim, pogorându‑se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o
mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit din tron un glas puternic
care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi
ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va ştrege orice lacrimă
din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere, nu
vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”.
Sfinţenia lui Dumnezeu

Matei 6, 9‑13: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească‑se numele Tău, vie
împărăţia Ta, facă‑se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.
Ioan 17, 11: „Părinte Sfinte, păzeşte‑i în numele Tău!”
Ioan 17, 19: „Pentru ei, Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţi
în adevăr”.
1 Corinteni 1, 30: „Hristos Iisus, pentru noi s‑a făcut înţelepciune de la
Dumnezeu, şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare”.
1 Petru 1, 15: „După Sfântul care va chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în
toată petrecerea vieţii”.
1 Petru 3, 15: „Pe Domnul, pe Hristos, să‑L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi
gata totdeauna să răspundeţi oricui, care vă cere socoteală despre nădejdea
voastră, însă cu blândeţe şi cu cuviinţă”.
Ȋmpărăţia lui Dumnezeu şi sfinţenia omului

Matei 5, 48: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”.
Romani 12, 1: „Ȋndemnându‑vă pe voi, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu,
să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, Domnului bineplăcută”.

Coloseni 3, 12: „Ȋmbrăcaţi‑vă dar ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi
cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă
răbdare”.
1 Tesaloniceni 5, 23: „Ȋnsuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit
şi duhul vostru şi sufletul şi trupul păzească‑se în întregime, fără de prihană,
întru venirea Domnului nostru Iisus Hrsitos”.
1 Petru 1, 15‑16: „După Sfântul care v‑a chemat pe voi, fiţi şi voi sfinţi întru
toată petrecerea vieţii. Căci scris este: fiţi sfinţi pentru că Sfânt sunt şi Eu”.
1 Petru 2, 5 şi 9: „Voi înşivă clădiţi‑vă ca pietre vii în casa duhovnicească, în
preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin
Iisus Hristos. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt,
popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v‑a
chemat din întunerec la lumina Sa cea minunată”.
Disertaţia
„Existăm în această viaţă pentru că atotînţelepciunea dumnezeiască ne‑a gândit

1 Ştefan Pomian, Ȋn via să fim”1.
ţă ȋmpreună cu Hristos
sau călători pe drumul Existăm în această viaţă pentru că atotînţelepciunea dumnezeiască ne‑a
sfinţeniei, ȋn volumul Bi
serica şi probleme ale gândit să fim în ea mai înainte de a fi creată lumea şi pentru că lucrarea
lumii contemporane, Edi Dumnezeieştii Treimi, Care pe toate le‑a făcut bune, la locul şi la timpul
tura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj‑Napoca, 2008, pp. lor, ne‑a adus dintru nefiinţă la fiinţă, din neexistenţă în existenţa vieţii.
47‑57. Nu putem concepe că viaţa vreunui om a fost gândită şi creată fără rol
şi rost şi timp pe acest pământ; nu putem concepe că Cel atoatecreator ar
fi făcut fără de acestea nici cea mai minusculă formă de viaţă. Acestea toate
sunt mărturisite şi de neamuri, Dumnezeu a dat fiecăruia la naştere credinţă,
şi‑n temeiul ei, pe cât a fost posibil, după vremea vieţuirii, oamenii l‑au
căutat pe Dumnezeu cu convingerea că există prin El.
Aşa se se poate observa într‑un fragment din imnul închinat soarelui, pe
care cei vechi il credeau sălaş dumnezeiesc, imn creat de regele egiptean
Amenofis IV (1372‑1354 î. Hr.), cam pe vremea lui Moise:
„Eşti cel ce iscă plodul în trupul de femeie/ Şi cel ce plămădeşte sămânţa în
bărbat,/ Cel ce hrăneşte fătul în pântecul de mamă/ Şi care mi‑l alină, ca nu
cumva să plângă./ Eşti doică pentru fătul din sânul femeiesc;/ Tu dărui răsuflarea
şi‑nsufleţeşti făptura/ Ca să trăiască tot ce ai creat./ Aduci pe lume pruncul şi,
chiar de când se naşte,/ Deschizi plăpânda‑i gură să poată glăsui/ Şi te‑ngrijeşti
să nu cunoască lipsa … Făcut‑ai lumea după placul tău/ Pe vremea când erai
2 Poezia Egiptului Fa tu singur ‑ / Noian de oameni, turme, fiare,/ Tot ce se află pe pământ/ Şi se
raonic, Editura Univers, slujeşte de picioare/ Sau vietăţile din cer/ Zburând cu larg deschise aripi …
Bucureşti, 1974, pag. 49-
53, traducere de Ioan Acsan L‑ai pus pe fiecare la locul cuvenit,/ I‑ai dăruit ce‑i trebuieşte./ Bucate are
şi Ion Larion Postolache. fiecare/ Dar zilele‑i sunt numărate”2.

Prin urmare consider că aceste clipe de viaţă ne‑au fost date nouă cu un
anumit scop. Un părinte apusean, care considera că omul, de se desparte
oarecum de Dumnezeu, este mereu în căutarea drumului rătăcit şi nu intră
în adevărata lui odihnă intelectuală şi sufletească decât regăsind drumul pe
care poate călătorii în viaţă împreună cu Dumnezeu, îndrăznea să spună că
existenţa noastră este pentru Dumnezeu, că
„un om, o neînsemnată făptură … purtând asupra sa datul morţii … vrea să Te
slăvească. Tu l‑ai îndemnat să‑şi afle bucuria lăudându‑te pe Tine, căci pentru
Tine ne‑ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să‑şi afle odihna în
Tine”3, că „cei care‑L caută îl vor găsi, iar cei ce‑L găsesc îl vor lăuda” 4. 3 (Sfântul) Fericitul Au
gustin, Confesiuni, Car
Fericirea Sa prelua cuvintele psalmistului (22, 26) şi cuvântul paulin „ai tea I, cap. 1, al. 2, Editura
Nemira, Bucureşti, 2006,
Domnului suntem” (Romani 14, 8). traducere de Eugen Mun
Se impune silogismul ca şi purtarea noastră în viaţă să fie pentru Domnul teanu.
4 (Sfântul) Fericitul Au
şi ca Domnul. Ajungem astfel la calitatea sine qua non a divinului, la gustin, Confesiuni, Car
sfinţenie, însuşirea dumnezeiască prin excelenţă, darul ontologic primit de tea I, cap. 1, al. 3, Editura
Nemira, Bucureşti, 2006,
fiecare om, ţinta noastră finală atinsă de om în Hristos, atinsă apoi de Sfântul traducere de Eugen Mun
teanu.
Pavel (Galateni 2, 20) şi pe care fiecare o putem avea dacă
„viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 30), îndumne
zeirea.
Sfinţenia, atribut fiinţial divin prin excelenţă, propriu doar lui Dumnezeu
în tripersonalitatea Sa treimică, cheamă ontologic pe om ca să i‑l împăr
tăşească ca dar al iubirii, din Cel ce e iubirea (1 Ioan 4, 4‑8), ca dar de
bunătate, din Cel ce e bunătatea (Matei 19, 17), îndemnând ca să se trăiască
în iubire, în bunătate, ca, printr‑o astfel de viaţă, sfinţenia ca dar să devină
o realizare a omului şi o participare a lui la sfinţenia dumnezeiască:
„Sfinţiţi‑vă şi veţi fi sfinţi, că Eu Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt; fiţi
sfinţi că Eu Domnul sfânt sunt !” (Levitic 11, 44‑45).
Am pornit de la formula „călători pe drumul sfinţeniei” convins că
sfinţenia nu se realizează aşa odată şi gata, ea nu are o formă statică, ci se
mişcă mereu, caracterul ei este dinamismul, Sfântul Grigorie de Nyssa vede,
chiar şi după Parusie, mişcarea sfinţeniei în ceea ce se propune a fi „epectaza”
sau întinderea fără de sfârşit spre Dumnezeu, înaintarea din slavă în slavă,
în îndumnezeire, cu specificarea că necreatul rămâne necreat, divinul rămâne
divin, iar creatul, rămâne creat, chiar dacă se îndumnezeieşte.
Atingerea unei astfel de stări, mereu în mişcare, înseamnă întoarcerea
spre izvorul harului, har înţeles ca putere dumnezeiască fără de care nu se
poate nici călători pe drumul sfinţeniei, cu atâ mai mult realizarea ei.
Dacă ne‑am referi la omul primordial, el putea călători pe drumul sfin
ţeniei antrenând în mergerea lui, prin veşnicie, întreaga sorginte umană.

Călătoria lui ar fi fost o mereu înaintare, o înaintare pe care o făcea în lume
şi cu lumea.
Dar referindu‑ne la noi, călătoria noastră este, mai adesea, o întoarcere,
un mers pe drumul de la statura omului supus păcatului şi morţii, pe care‑l
aşteaptă „iadul” spre statura omului care ajunge „casnicul” (Efeseni 2, 19)
lui Dumnezeu (Ioan 14, 2‑3), aşa se face că adesea înaintăm ca‑n necunoscut
sau necunoscând şi aceasta implică neapărat prezenţa lui Hristos, împreună
călătoria cu El şi să ne tot zică:
„Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întunerec, ci
va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12); „puţin credinciosule pentru ce te‑ai îndoit”
(Matei 14, 31); şi să ne „deschidă mintea pentru a înţelege scripturile” (Luca
24, 45).
Prin Sfânta Evanghelie după Matei (cap. V‑VII) Iisus vorbeşte tuturor
generaţiilor lumii despre acest drum de la păcat la virtute sau de la omul
păcătos la casnicul lui Dumnezeu, arătând totodată şi mijloacele oferite ca
sprijin de înaintare spre statura bărbatului desăvârşit. Astfel, atunci când se
rostesc astfel de vorbe, nu se spun cuvinte oarecare, ci se rostesc cuvintele
dumnezeieşti singurele în măsură a schimba, a restaura, a înnoi, ele fiind
„duh şi viaţă” (Ioan 6, 63).
Propovăduind un astfel de chip al omului, teologia este în actualitate,
iar Biserica încorporează în lucrarea ei, adesea fără s‑o spună, pe antropologi,
sociologi, psihologi, medici, politicieni, economişti, massmedia, angajaţi
toţi în desfăşurarea acestui proces de înnoire, în realizarea acestei călătorii
spre sfinţenie, căci Dumnezeu se foloseşte de cele puternice, dar şi de cele
slabe şi neputincioase spre a birui. Cel ce converge calea tuturor este Hristos
care, pentru a nu fi necredincioşi, zice adesea:
„Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
În ziua învierii Sale, Iisus, a călătorit împreună cu ucenicii Luca şi Cleopa
de la Ierusalim spre Emaus (Luca 24,13‑33). Deşi fapt real pentru ei,
călătoria aceasta are pentru noi semnificaţii simbolice. Ierusalimul, cetatea
de unde pornesc, reprezintă copilăria fiecărui om, vremea păcii, călătoria
propriu‑zisă reprezintă viaţa, mergerea prin anii vârstei, iar Emausul repre
zintă ţinta călătoriei, adică descoperirea lui Hristos, care odată realizată,
îndată se produce întoarcerea în cetatea păcii. Ţinta se poate atinge doar
călătorind împreună cu Iisus. El, dorind ca
„tot omul să ajungă la cunoaşterea adevărului şi să se mântuiască” (1 Timotei
2, 4),
se apropie, ca un drumeţ necunoscut, de fiecare, încercând să‑i „deschidă
mintea” (Luca 24: 45) ca să‑L poată cunoaşte ca sprijin pe drumul vieţii.

Se înţelege că Iisus nu se apropie de noi doar ca să ne „ţină de urât”, ci ca
să ni se descopere, să ne descopere şi nouă lucrarea lui Dumnezeu cu lumea
(Luca 24, 25‑27). De asemenea această călătorie mai poate fi înţeleasă şi
ca trecere de la necunoaştere şi neînţelegere la cunoaşterea lui Dumnezeu;
şi, de ce nu, o călătorie de la starea de păcat spre starea de sfinţenie.
Călătoria de la omul păcatului la „sfântul lui Dumnezeu” este o preocu
pare permenentă la Sfântul Apostol Pavel ce reprezenta în vremea sa toată
Mediterana. În epistole, el, descrie procesul transformării omului, a creării,
prin credinţa creştină, a noului om, care, din perspective sa, se zideşte pe
sine mereu prin ascultarea lui Hristos, însuşirea învăţăturii Lui, perceperea
adevărului, aşa cum este întru El, dezbrăcarea de vieţuirea omului vechi,
care se strică prin poftele amăgitoare, înnoirea în duhul, în omul creat după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care grăieşte adevărul cu aproapele,
pe care‑l consideră, împreună cu sine, mădular al aceluiaşi trup hristic extins
în umanitate (Efeseni 4: 21‑30; 5: 2‑8; Coloseni 3: 3‑17).
Restaurarea omului e recomandată a se începe dinspre interior spre
exterior, şi nicidecum dinspre exterior spre interior, prin luminarea minţii,
sădirea seminţei cuvântului evanghelic spre rodirea cunoaşterii lui Dumnezeu
şi a stării celei adevărate a vieţii, deschiderea inimii şi cultivarea bunului
simţ (Efeseni 4: 18‑19).
Deşi restaurarea se începe din interior, totuşi cursul limbajului spune
„dezbrăcarea de omul cel vechi”, problema pe care o implică aluzia la haine
nu este a materialului, ci a păcatului, care, ca un veşmânt, acoperă spiritual
omul, învechindu‑l. Aşa se face că vorba, despre dezbrăcarea omului vechi
suspus păcatului şi altor forme păcătoase, de tip pofte, este, ca să‑i folosim
propriile cuvinte, „lepădarea de sine”, ori sinele este în interior. Lepădarea
de sine (Marcu 8: 34) se arată ca o cerinţă sine qua non a comuniunii cu
Hristos. Pentru o exprimare pe înţeles general această lepădare este angaja
mentul enunţat liturgic cântând „Heruvicul”, adesea înscris pe frontispicii,
pe care‑l luăm prin cuvintele:
„toată grija cea lumească de la noi s‑o lepădăm ! Ca pe Împăratul tuturor să‑L
primim”
şi facem acest lucru rostind sau cântând în afară, adesea fără să conştienti
zăm, de unde se poate spune că acest angajament este adesea atât de absent
tocmai acolo unde‑i este locul, în noi înşine.
Lepădarea de sine înseamnă, de fapt un adaus, începerea unei vieţi în
Hristos, termenul începe este cel mai potrivit şi, cei cu o viaţă mai îmbu 5 Sfântul Nicolae Cabasila,
Despre viaţa în Hristos,
nătăţită, dau mereu mărturie că sunt la început cu viaţa lor în Hristos, căci Editura Institutului Biblic
această viaţa în Hristos se începe şi se dezvoltă cât trăim pe pământ, dar şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe române, Bucu
desăvârşirea în ea se atinge dincolo de ziua parusiei, pragul de trecere spre reşti, 2001, pag. 21 şi
un alt chip al lumii5, pragul de trecere spre ziua a opta şi nici chiar atunci următoarele.

nu este prevăzută ca o stare statică, ci ca o stare dinamică, mişcătoare
neîncetat spre Dumnezeu cel veşnic.
Prin urmare, sfinţenia o înţelegem ca o lepădare de sine, ca o unire
tainică, dar reală, cu Hristos, unire în curăţie prin strădanie proprie şi prin
lucrarea divinului în om, cu alte cuvinte, lucrarea dumnezeiescului har.
Sfinţenia dă mărturia cugetului că purtarea este în curăţia cea dumnezeiască,
întru harul lui Dumnezeu (2 Corinteni 1, 12); sfinţenia este experierea unei
6 Dumitru Stăniloae, curăţii de taină, apreciază Părintele Stăniloae6, obţinută cu puteri omeneşti
Sfinţenia în Ortodoxie,
Ortodoxia, Editura Insti şi cu prezenţa lucrătoare a dumnezeiascului har, este o calitate prin care se
tutului Biblic şi de Mi actualizează acel „chip dumnezeiesc din om” (Facere 1, 27) şi tocmai de
siune al Bisericii Ortodoxe
române, Anul XXXII, nr. aceea sfinţenia, ca stare, este opusă stării de păcat, păcatul degradând chipul
1/1980, pp. 35 şi urmă dumnezeiesc din om şi falsificând viaţa.
toarele.
Sfinţenia este o lucrare de profunzime, şi aduce şi mai mult decât prezenţa
străvezie a chipului dumnezeiesc în om, ea aduce participarea la sfinţenia
divină, adică „asemănărea cu Dumnezeu” (Facere 1, 26) din punct de vedere
moral. Posibilitatea aceasta este afirmată de Sfântul Apostol Petru cu clari
tate de două ori. Mai întâi ne numeşte:
„neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu … chemat din întuneric la lumina
Sa cea minunată” (1 Petru 2, 9), iar mai apoi zice că Dumnezeu: „ne‑a hărăzit
mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi”
(2 Petru 1, 4).
Baza acestor afirmaţii rezidă, pe de o parte, în darul sfinţeniei pe care‑l
primim ca zestre a sufletului de la Dumnezeu fiecare atunci când se zămis
leşte de părinţii pe care Dumnezeu îi binecuvintează cu darul naşterii de
prunci (Facere 1, 28), iar pe de altă parte, stă în darul sfinţeniei pe care‑l
primim prin lucrarea sfântului Botez şi a celorlalte lucrări dumnezeieşti
care ne sfinţesc pe tot drumul vieţii.
Este de înţeles că cel ce atinge sfinţenia este ridicat mai presus de puterile
sale şi că mai are doar o singură problemă, dar şi pe aceea o poate rezolva
mai înainte de a i se înscrie pe coala sufletului, adică să „ia aminte să nu
cadă” (1 Corinteni 10, 12) din starea în care a fost aşezat.
Calea către această ţintă e urcuş spre pisc. Calea nu este însă piscul. Ea
începe undeva jos, iar el este pe locul cel mai înalt. Între cele două puncte
pe care le înseamnă calea şi piscul e locul unei mari nevoinţe. Prin această
nevoinţă calea are legătură organică cu piscul şi, în final, calea se uneşte
7 Dumitru Stăniloae, As cu piscul cel mai înalt7 formând cununa cea mai de dorit,
cetica şi Mistica Bisericii
Ortodoxe, Editura Insti „cununa dreptăţii pe care Domnul … va da‑o în ziua aceea … tuturor celor ce
tutului Biblic şi de Mi
siune al Bisericii Orto
au iubit arătarea Lui” (2 Timotei 4, 8),
doxe române, Bucureşti,
2002, p. 7.
căci această cunună este dorită mai întâi de Dumnezeu, care o oferă, iar
mai apoi de către om care o dobândeşte.

Posibilitatea şi modul dobândirii ei o arată Sfântul Apostol Pavel când
îşi prezintă împreună vieţuirea sa cu Hristos:
„m‑am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc cu credinţa în Fiul lui Dumnezeu,
Care m‑a iubit şi S‑a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20).
E un exemplu de mergere pe drumul sfinţeniei, pe drumul dorit de
Dumnezeu, pe drumul pe care călătoreşti împreună cu Dumnezeu, iar
realizarea este sublima şi inefabila comuniune cu divinul, arătată tot de
Sfântul Pavel în cuvintele:
„Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3).
Sfinţenia o poate realiza fiecare creştin, în calitatea lui de parte a întregului
numit Biserică, numit Casă Duhovnicească, numit Trup Tainic al lui Hristos,
numit Popor Agonisit de Dumnezeu (1 Corinteni 12, 27; Efeseni 5, 23‑27;
1 Petru 2, 5‑9). Comparaţiile credincioşilor cu mădularele, cu pietrele, sunt
aici dintre cele mai reuşite şi se înscriu în caracteristicile analogice ale
cunoaşterii dumnezeieşti. Ca parte a unui astfel de întreg, cel angajat pe
drumul sfinţeniei, face din viaţa lui un colţ de rai în care e laolaltă cu
Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, realitate, şi nu vis, asigurată de
Hristos ce‑şi motivează astfel înălţarea Sa la Tatăl (Ioan 16, 7) şi coborârea
din nou la noi pentru a face din omul credinţei un locaş divin: „vom veni
la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).
Această sălăşluire a divinului în cel credincios îi mijloceşte acestuia
vederea lui Dumnezeu, nu în oglindă, nu în ghicitură (1 Corinteni 13, 12),
ci în lăuntru său, în dimensiunea sa spirituală în care are intimitate cu
Dumnezeu, putându‑i zice: tată, frate, viaţă, experiind o prezenţă reciprocă
a divinului în sine şi a lui în divin. Această împreună sălăşluire îl face pe
cel credincios mlădiţă vie altoită în viţa dumnezeiască cea adevărată:
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela
aduce roadă multă” (Ioan 14, 5),
iar roada este potrivită cu raiul în care există, sau cu alte cuvinte cu împărăţia
lui Dumnezeu, care este: „dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt”
(Romani 14, 17), de unde şi roadele sunt ale Duhului (Galateni 5, 22‑23),
căci mlădiţa rodeşte în viţa fără de care nu poate face nimic.
Cel ajuns astfel e restaurat, înnoit, potenţat continuu, e om adevărat
readus la frumuseţea lui autentică8. 8 Dumitru Radu, Îndru
mări Misionare, Editura
Astfel înţeleasă, sfinţenia cuprinde în sine categoria eticului realizat prin Institutului Biblic şi de
puteri omeneşti şi prin puterea lui Hristos sau a Duhului. Ea e starea opusă Misiune al Bisericii Orto
doxe române, Bucureşti,
prin excelenţă păcatului şi tot aşa e starea îndreptată doar spre bine şi, 1986, p. 763.
direcţionând toate forţele spre bine, îl şi săvârşeşte ca pe unica faptă

compatibilă cu ea, căci în starea de sfinţenie se participă la sfinţenia divinului
şi se experiază trăirea tainică a infinităţii binelui.
Totuşi Sfântul Pavel îndeamnă să nu se uite caracterul de participare la
taina divinului, să nu se uite că ea implică marea atenţie a necăderii (1
Corinteni 12, 10); ea implică o perpetuă „luare aminte”, ceea ce e de fapt
uitarea plăcerilor păcătoase inferioare şi efemere şi angajarea statornică, cu
toată fiinţa, pe drumul vieţii de sfinţenie, întâlnirea cu sacrul modificând
motivaţia exterioară a călătoriei, ea fiind acum o călătorie cu Hristos, Care
descoperă motivaţia interioară şi pe cea exterioară de mai înainte şi o
transformă din ordin uman în una de ordin divin.
Şi pentru că nu se ajunge pe treapta de sus decât pas cu pas şi cu sprijin
divin, prin ceea ce numim lucrare sinergetică, teandrică, obişnuim să spunem
că Dumnezeu ne fixează ţinta, iar noi împreună cu Hristos mergem spre ea
ca s‑o atingem, nelăsându‑ne în voia sorţii, ci modelând soarta în destin,
în ţinta care e acum a noastră, modelând viaţa în cale ce duce spre ţintă şi
modelând sfinţenia din dar în realizarea noastră, desigur nu unilateral, ci
cu aport divin, „devenind părtaşi la puterea lui Dumnezeu” cu Hristos care
se luptă împreună cu noi, care
„învinge, Îl cheamă pe Dumnezeu, se roagă, mulţumeşte, binevesteşte şi caută
9 Sfântul Simeon Noul cu rugăciune şi cu smerenie pe cei rătăciţi”9.
Teolog, Despre scopul
vieţii creştine, Editura Ca realizare a noastră, sfinţenia se arată în noi în modul de a vieţui
Reîntregirea, Alba Iulia,
2006, pp. 28‑32. dominând cu spiritul materia, cu virtutea patimile şi crescând în desăvârşire
până la „statura bărbatului desăvârşit”. În acest sens, sfântul este omul
eliberat de patimi, de toate patimile; eliberat de orice fel de răutate; eliberat
din întunerecul ce nu‑şi mai găseşte loc înlăuntru său, dar nici pe faţa lui;
eliberat de mândrie şi îngâmfare, dar plin de onoare şi de cinstea credinţei,
plin de răbdare, smerenie, desăvârşit în iubire şi, peste toate acestea, în
dialog neîncetat cu Dumnezeu.
Forţele credinţei, ale speranţei, ale dragostei acumulate în sine şi făcute
roditoare resping orice ispită, orice fărâmă de egoism, topindu‑l în uitare
de sine, de interese proprii, de grijile pentru bunurile trecătoare ale vieţii,
metaforic, el consolidează nisipurile firii omeneşti în piatra credinţei ca
într‑un monolit; el e unificat în sine prin energiile faptelor sale bune şi
energiile divine ce sălăşluiesc în el.
Când sfinţenia este realizată,cel sfânt trăieşte pentru Domnul, când face
ceva pentru sine, face ca pentru Domnul, şi când vrea să facă ceva pentru
sine şi pentru Domnul, el face acel ceva către aproapele său, şi nu se întreabă
ca tânărul din evanghelie „cine este aproapele meu ?” (Luca 10, 29), ci
răspunde tuturor: „cine nu este aproapele meu” ? şi nu are nici o pretenţie
pentru sine, ci se consideră mereu ca unul care a făcut mai puţin decât toţi
şi mai puţin decât era dator să facă pentru aproapele său; disponibilitatea

sa în relaţii cu Dumnezeu şi cu semenii săi, prin extrema sa atenţie mereu
în lucrare şi prin promtitudinea cu care se dăruieşte lui Hristos şi semenilor,
vindecă umanitatea bolnavă. În asta stă rostul şi rolul său în lumea noastră.
Hristos vindecă lumea căci delicateţea Sa se răsfrânge în întreaga creaţie,
asupra naturii, asupra tuturor fiinţelor vii, asupra lucrurilor mâinilor dumne
zeieşti din creaţie. Pentru toate arată o mare atenţie, compasiune, milă şi
iubire ca expresie a inimii sale sensibile, străină de orice înăsprire, căci
„înăsprirea este roada păcatului şi a patimilor”.
În comportamnetul sfântului nu‑şi află loc nici măcar gânduri vulgare,
josnice, brutale, lipsite de sinceritate şi altruism, cu atât mai puţin sentimente
inumane. În pietatea lui, sfântul sesizează stările de spirit cele mai discrete
ale oamenilor care vin la el, şi aplecându‑se spre ei, îi ajută să triumfe
asupra slăbiciunilor şi să învingă dificultăţile, sporind apa, din izvorul
credinţei lor, într‑un şuvoi ce prăvale bolovănişul relelor şi al durerii din
calea vieţii lor ce curge, după întâlnirea cu sfântul, spre oceanul infinit al
dumnezeirii, în care‑şi lasă scăpătată, spre disoluţie, şi lacrima amară a
faptelor nepotrivite. Iată de ce este căutat sfântul, cu precădere de cei ce
nu‑şi găsesc firul roşu pe cărarea vieţii ori de cei ce‑au rătăcit la vreo
intersecţie a vieţii insuficient semnalizată. Când îi vede, sfântul e capabil
să citească nevoile lor abia schiţate ca şi cum le‑ar scrie în văzul lumii,
căci nu el, ci harul dumnezeiesc descoperă cele ascunse ale oamenilor şi‑l
îndeamnă să se dăruiască semenilor, dăruindu‑se de fapt lui Dumnezeu.
Sub acoperământul aceluiaşi har, el ştie când să vorbească şi când să‑şi
ascundă în tăcere cuvintele şi prin urmare să participe la mersul prin lume
a multor vieţi. Sub acoperământul aceluiaşi har ei trec adesea neobservaţi,
mai ales de aceia care nu‑i caută, nu‑i doresc, sau îi desconsideră. Când
vorbesc despre ei înşişi, o fac atât de rar şi se aşează în rândul celor simpli.
Sfântul nu face uz de forţa pământească, nu dă imperativ ordine, nu
porunceşte cu asprime, nu critică cu necuviinţă, ci se arată iubitor şi
binevoitor, blând şi smerit, cu pietate şi evlavie şi cu toate aceste copleşeşte
pe semenii săi prin simplitatea şi curăţia vieţii, după modelul lui Hristos,
care a copleşit pe Zaheu, pe Femeia Samarineancă, pe Nicodim, pe tâlharul
de pe cruce, pe sutaşul ce organizase răstignirea Sa, transformându‑le radical
modul de gândire, de cuvânt şi de viaţă. Sfinţii rămân în permenent dialog
cu Dumnezeu, cu semenii, cu ei în sine, sunt oamenii lui Dumnezeu şi
oameni pentru oameni care au atins starea omului în Hristos, pentru că au
ştiut să şi‑L apropie sau s‑au lăsat apropiaţi de Hristos, cu care, pe drumul
vieţii, călătoresc împreună, fiind uniţi cu El în chip tainic, iar dincolo de
orizontul acestei forme de viaţă Dumnezeu îi slăveşte, chemându‑i din slavă
în slavă într‑o permanentă apropiere şi asemănare cu Sine.
Preot Prof. Univ. Dr. Ştefan POMIAN, Baia Mare

TEOLOGIE
Teodicee şi antropodicee –
o perspectivă teologică
Dumnezeu S‑a întrupat, a luat trup omenesc (Ioan I, 14), îndumnezeindu‑Și

firea omenească, primită din Fecioara și asumată în Ipostasul Cel veșnic,
uniunea ipostatică, trecând prin kenoză, prin „deșertarea” de slava dumne
zeiască veșnică. Calea descendentă, a teodiceii se conjugă cu cea ascendentă,
a antropodiceii. Scopul pentru care a venit Dumnezeu în lume constă în
ridicarea, înălțarea firii omenești căzute, prin căderea protopărinților, restau
rarea omului în Hristos, îndumnezeirea sa.
Cei doi termeni, teodicee şi antropodicee sunt pilonii de susţinere ai
gândirii teologice, a preotului martir și om de știință Pavel Florenski, pe
lângă Adevărul triadologic. Semnificația teologică a termenilor teodicee și
antropodicee o găsim, în mod preponderent în trei studii florenskiene:
– „Dogmatism şi dogmatică”, discurs apărut pentru prima dată în Gândirea
1 Hristianska mâsli, So
fia, 1907, kn. 3, noemvri, creştină, Sofia, 19071;
s. 160‑168; kn 4, decem – „Discurs introductiv”, înainte de susţinerea examenului pentru treapta
vrii, s. 252‑257, nota lui
Andronic Trubaciov din:
de magistru a teologului Pavel Florenski, Despre Adevărul duhovnicesc,
Antropodiţeea Sviaşceni Moscova, 1912, rostit pe data de 19 mai 1914.

– Stâlpul și Temelia Adevărului, care se constituie într‑un „Eseu de teodicee ka Pavla Flarenskovo, în
„P. A. Florenskii, tom 2,
ortodoxă”. U vadarazdelov mâsli (La
cumpăna gândirii)”, Mos
Se va folosi pentru explicitarea termenilor şi articolul lui Andronik kva, 1990, p. 351‑369.
Trubaciov: „Antropodiceea părintelui Pavel Florenski”, în care se definesc
termenii de teodicee și antropodicee, exclusiv din punct de vedere teologic.
Este demnă de remarcat mărturia lui Pavel Florenski din scrisoarea
trimisă lui V.A. Kojevnikov, la 2 martie 1919:
„Editarea Stâlpului nu este, oare, un act de îndrăzneală – căci, la urma, urmei,
ce pot eu înţelege cu privire la viaţa duhovnicească? Şi, poate, din punct de
vedere duhovnicesc, Stâlpul este puterea în întregime”2. 2 Egumen Adronik (Tru
baciov), op.cit, p. 351.
Preotul Pavel Florenski parcurge o etapă post‑academică, în care „Stâlpul”,
duhul teodiceii, îi devenise oarecum străin, ca etapă rămasă în urmă din
viaţa sa. Primirea Tainei Cununiei şi învestirea în preot îl îndreaptă spre o
nouă etapă de gândire, cea a antropodiceii, a justificării omului, înainte de
justificarea lui Dumnezeu.
„Antropodiceea şi Teodiceea sunt două momente care conjugă religia, pentru
că la baza religiei stă ideea mântuirii, a salvării fiecării fiinţe omeneşti. Primul
din aceste două momente este o taină, un mister, adică adevăratul pogorământ
al lui Dumnezeu spre omenire, automicşorarea lui Dumnezeu sau kenoza. Dar,
pentru ca omenirea să perceapă această mântuitoare şi cathartică automicşora
re a lui Dumnezeu, care‑l justifică pe om în faţa lui Dumnezeu, este necesar
ca omul să îndeplinească cel de‑al doilea moment: justificarea lui Dumnezeu.
Această parte a religiei este ştiinţa dogmei şi este, aşadar, ridicarea contem
plativă a omului până la Dumnezeu, este înălţarea omenirii sau îndumnezeirea
ei, este teosis (dar numai contemplativ)”3. 3 Pavel Florenski, Dog
matism şi Dogmatică –
Discurs… în: Dogmatică
Preotul Pavel Florenski atinge puncte sublime de exprimare a dreptului şi Dogmatism, studii şi
lui Dumnezeu de a cere justificarea omului. Discursul său este un imn de eseuri teologice, tradu
cere din l. rusă şi note de
închinare, de proslăvire, de evlavie curată în faţa Celui Nepătruns, dar care Elena Dulgheru, Editura
devine cunoscut conştiinţei purificate. Anastasia, 1998, pp. 120-
121.
În vâltoarea patimilor se trăieşte neopăgânismul, actul de neîncredere în
Cel pe care nu‑L cunoaştem de îndată ce n‑am purces la cunoaşterea Lui.
Teologul ortodox Pavel Florenski face referire expresă la Hristos, la
„Dumnezeul cunoscut”, Care devine pentru noi, din „Dumnezeul necunoscut”,
Marele „contradictio in adjectio” („contradicţie în determinare”)4, ce ne 4 Ibidem, p. 123.
scoate din idolatrie, din sheolul iluzoric al întunericului. Astfel, persoana
răscumpărată se închină Tatălui în Duh şi Adevăr (Ioan 4, 22‑24), dezvă
luindu‑se semnificaţia de frate în Hristos, de prieten. Măreţia persoanei şi,
deopotrivă, strălucirea ei este tocmai actul kenotic al micşorării, ca să înal
ţe la rândul său.
Putem adăuga aici cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul, care spune la
Botez: „Eu mă micşorez ca El să se înalţe”. Pregătește calea Celui care

vine să smerească la modul absolut firea omenească, să o desăvârşească în
perspectiva împărăţiei ce va să vie. Nu pot să iubesc dacă nu mă micşorez,
înălţându‑l pe cel pe care‑l iubesc; nu pot să iert dacă nu determin propria‑mi
umilinţă, ca cel pe care‑l iert să simtă aceasta.
Este un lucru greu iertarea şi redefinirea relaţiilor interumane. Aceasta
se observă acut şi în structura Bisericii, care, asemenea epocii lui Pavel
Florenski şi post Florenski, în luptă cu bolşevismul, este neputincioasă în
5 A se vedea Pr. Gheorghe a‑și proteja proprii fii de dihonia secularismului în sensul lui distructiv5, a
Popa, Comuniune şi în
noire spirituală în con prozelitismului şi a subminării familiei în sacerdoțiul slujirii. Deci, para
textul secularizării lumii doxal, de dihonia unei epoci trecute! Este imperios necesar, în duhul credinţei
moderne, Editura Moldo
vei şi Bucovinei, Trini pe care o mărturisim, să devină actual dialogul intern slujitor‑slujitor, epis
tas, 2000. cop‑preot, preot‑credincios, eliminând „lovirile”, imprecaţiile, sentimentele
culpabilizatoare, căci urgenţa noastră este să devenim noi fraţi în primul
rând. Atingerea celeilalte lumi, de care vorbeşte Pavel Florenski, se face
cu duh de umilinţă şi de iertare şi conştiinţă răscumpărată. Acestea în
dreptăţesc pe Dumnezeu în viaţa noastră, ca sfinţenie, bunătate, dragoste,
supunere, dar şi încredere în descoperirea Adevărului veşnic.
„Mă clatin şi mă rog să treacă de la mine paharul umilinţei mele pământeşti,
a chenozei mele terestre. Însă, ridicându‑mă cu greutate deasupra slăbiciunilor
mele, spun iarăşi: Fie voia Ta şi nu a mea, pentru că ştiu adevărul Tău şi sfin
6 Ibidem, p. 126. ţenia Ta”6.
Sensul dogmaticii convingătoare, experimentale, de care vorbeşte Pavel
Florenski este tocmai actul viu, al unei cunoaşteri mistice reale, ce îndrep
tăţeşte pe Dumnezeu.
„Atunci fiecare om va putea răspunde perfect conştient la dilema «ori‑ori»,
7 Ibidem, p. 146. referitoare la Iisus Hristos, Care a venit în trup” (2 Ioan 1,7)7.
Teologul Karl Christian Felmy, în lucrarea Dogmatica experienţei ecle
ziale, îl citează pe părintele Pavel Florenski, cu referire expresă la Ortodoxie
şi la
8 Pavel Florenski, Stâl „experienţa religioasă vie, drept unicul criteriu de cunoaştere a dogmelor”8.
pul, p. 3, apud Karl Chris
tian Felmy, Dogmatica Trebuie să pătrunzi în elementul ei, să trăieşti şi să experiezi eclezialitatea,
experienţei ecleziale, În
noirea teologiei ortodoxe duhul lui „ţerkovnosti”, pentru a deveni ortodox. Nu din cărţi sau din
contemporane, Introdu cabinet! Părintele Pavel Florenski afirmă acest lucru, delimitând Ortodoxia
cere şi traducere de Preot
profesor dr. Ioan Ică, Edi de celelalte două confesiuni, catolică şi protestantă, chiar dacă Felmy nu
tura Deisis, 1999, p. 47. este de acord în totalitate cu această afirmaţie9. Meritul însă incontestabil
9 Ibidem, p. 47.
al teologului evanghelico‑luteran este acela că ne oferă o „veritabilă dog
matică a experienţelor ecleziale”, plecând de la concret, şi dovedind astfel
10 Pr. prof. dr. Ioan Ică
şi Diac. Ioan Ică jr., op.
că gândeşte mai ortodox decât destui teologi „ortodocşi” de astăzi10 şi, de
cit., pp. 28‑29. asemenea, este

„un instrument de lucru ştiinţific indispensabil pentru toţi cei preocupaţi în
mod serios de asimilarea conştientă a teologiei ortodoxe”11. 11 Ibidem p. 30.
Antropodiceea şi teodiceea! Urcuş şi coborâre, coborâre şi urcuş, tensiune

în lumina conştiinţei purificate, Adevărul şi Binele, tărie care justifică
deopotrivă sfinţenia, Taborul şi Emausul ce ard inima, semnificaţia fulge
rătoare a convertirii… Părintele Pavel Florenski face referire permanentă
la conştiinţa creştină autentică, înduhovnicită, pătrunsă de harul Bisericii,
ce devine datorie, în „legitimarea omului” în faţa lui Dumnezeu. Prezenţa
omului ca sens de închinare în Duh şi Adevăr este semnul de prietenie prin
care Iisus Hristos pătrunde în viaţa noastră. Conştiinţa creştină purtată de
cunoaşterea în Duh dezvăluie îndreptăţirea lui Dumnezeu.
„Tatăl nostru, Tu eşti sfinţenie şi bunătate! Iată, mă smeresc în faţa Ta, ard în
inimă de dragostea Ta. Tată, doresc ceea ce Tu doreşti, pentru că ştiu că voia
mea proprie şi gândirea mea vor da roade mai rele decât ale Tale, Doamne!
Mă supun Ţie, Tată al meu, nu pentru că eşti puternic, nu ca să mă asupreşti
şi să mă sfărâmi, ci fiindcă văd adevărul Tău, Doamne! Nu Tu eşti Cel ce‑mi
ceri încredere în voia Ta, ci eu singur din bucurie mi‑o ofer”12. 12 Pavel Florenski, op.
cit., pp. 125‑126.
La trăirile firii omeneşti răscumpărate care oscilează chiar la nevoitorii
încercaţi, sunt necesare elementele de osatură dogmatică, prin care raţiunea
luminată de credinţă îşi intră în drepturile ei. Cum se face schematizarea
trăirilor în sfera vieţii spirituale a Bisericii? Prin precizia pur matematică
şi expresivitatea formulărilor hristologice ce nu permit modificarea nici
unui singur concept13. Formulările dogmatice ale sinoadelor ecumenice în 13 Ibidem, p. 129.
plenitudinea trăirilor dau norma autentică a Bisericii, a cărei cunoştere şi
asimilare au stat drept sarcină în faţa fiecărui Sfânt Părinte. Caracterul per
sonal al vieţii spirituale ţine de filtrarea a tot ce este eterogen şi de acu
mularea apoi prin sinteză, a întregii plinătăţi a vieţii spirituale14. 14 Ibidem, p. 144.
Omul autentic creştin conjugă trăirile din spaţiul fundamental dogmatic
cu teologia neotestamentară, realizând saltul de la ceea ce este psihologic
la ceea ce este transcendent real, experimental în act viu al simţirii duhov
niceşti.
În Discurs introductiv…, preotul Pavel Florenski face referire amănunţită
şi detaliată la termenii „teodicee” şi „antropodicee”.
Subtitlul lucrării Stâlpul şi Temelia Adevărului este „Eseu de teodicee
ortodoxă”. De fapt, „Discursul” pe care‑l numim „Raţiune şi dialectică”
justifică lucrarea în prima ei fază redacţională. Se pun în discuţie esenţa
religiei şi scopul ei fundamental, acela de a mântui lumea, de a fi mân
tuitoare.
„Religia ne mântuieşte de noi înşine, mântuieşte lumea noastră interioară de 15 Sviaşcennik Pavel
haosul care se infiltrează în ea”15. Florenski, Vâstupitelnoe

slovo pered zaşcitoiu na Religia penetrează în suflet şi, ontologic vorbind, este însăşi viaţa noastră.
stepeni magistra knighi:
O duhovnoi Istine, Mos Ea redă echilibrul vieţii noastre spirituale. Părintele Pavel Florenski îşi pune
kva, 1912, g., skazanoe conştient următoarele întrebări, pentru a redefini cei doi termeni „teodicee”
19 – maia, 1914, goda,
în: P.A. Florenski, tom I, şi „antropodicee”:
Stolp i utverjdenie Istinî
(II), Moskva, 1990, p. 818. 1. Căile şi convingerile că Dumnezeu pe care noi îl mărturisim este
Dumnezeu care deţine efectiv mântuirea şi o dăruieşte oamenilor că nu
este un uzurpator al numelui sacru, ci Dumnezeu adevărat, Adevărul
adevărat, Mântuitorul.
2. Care sunt căile prin care omul primeşte în sine mântuirea din partea lui
Dumnezeu, verificarea sinelui propriu, conştientizarea „necurăţiei”, ne
vredniciei proprii, şi necesitatea urcuşului în actul purificării şi al
luminării.
„Iată cele două căi ale religiei, spune părintele Pavel Florenski. Cea dintâi însă,
îndreptăţirea lui Dumnezeu sau teodiceea, nu este posibilă decât prin puterea
harică a Dumnezeirii iar cea de‑a doua, calea îndreptăţirii omului sau antro
16 Ibidem, p. 819. podiceea, iarăşi, nu este posibilă decât prin puterea Dumnezeirii”16.
Trăirea în Dumnezeu, credinţa în El este puterea lui Dumnezeu şi nu
este puterea noastră. Toate se fac prin Dumnezeu şi nu prin noi înşine. Deci
există o cale a ascensiunii harice în noi către Dumnezeu şi o cale a des
cendenţei, a pogorârii harului înlăuntrul nostru.
Teodiceea, odos anw, şi antropodiceea, odos katw, se săvârşesc, se
întrepătrund prin însăşi energia divină.
Teologul Pavel Florenski îşi pune întrebarea: Cum este posibil acest
lucru? Care este sensul de convergenţă sau de tangenţă între „dreptatea lui
Dumnezeu” şi ceea ce este uman şi supus nimicniciei firii? Aceste întrebări
au nevoie, în concepţia părintelui Florenski de o „direcţie” ontologică,
pentru a arăta contrastul ce există între făptură şi Dumnezeu, între tot şi
nimic. Acest contrast, care îndreptăţeşte firea, în gândirea părintelui Pavel
Florenski, îl constituie antropodiceea.
„Calea ascendentă este cu preponderenţă calea celui care porneşte la nevoinţa
17 Ibidem, p. 820. duhovnicească, iar calea descendentă – a celui care înaintează în ea”17.
Părintele Pavel Florenski însuşi consideră antropodiceea o temă abor
dabilă la o vârstă matură, ce necesită experienţă. Cu toate acestea, cei doi
termeni nu se despart decât din motive metodologice.
Se asociază, antinomic, cele două căi ale credinţei, ascendentă şi descen
dentă, asemenea polilor magnetului. Noi ne încredinţăm Adevărului dumne
zeiesc şi ne deschidem inima spre primirea harului, ne luminăm conştiinţa
şi vedem mai limpede Adevărul dumnezeiesc.
„Orice mişcare pe tărâmul religiei uneşte în mod antinomic calea urcuşului şi
calea pogorârii. Convinşi fiind de adevărul lui Dumnezeu, prin însăşi acest fapt

ne deschidem inima pentru ca harul să pogoare în ea şi, invers, deschizându‑ne
inima în întâmpinarea harului, ne luminăm conştiinţa şi vedem mai limpede
18 Ibidem, p. 819.
Adevărul lui Dumnezeu”18.
Cu privire la conţinutul antropodiceii, părintele Pavel Florenski spune:
„Diferitele moduri şi trepte ale Pogorârii dumnezeieşti trebuie să constituie
tema ei fundamentală”19. 19 Ibidem, p. 820.
Acestea privesc: categoriile conştiinţei duhovniceşti; Revelaţia divină în

Sfânta Scriptură; rânduielile bisericeşti şi Sfintele Taine; Biserica şi con
ştiinţa ei; arta bisericească şi conştiinţa bisericească. Toate acestea trebuie
să constituie fundalul pentru problema centrală a antropodiceei, care este
20 Ibidem.
hristologică20.
În „Discursul introductiv” părintele Pavel Florenski se delimitează total
de „Stâlpul răutăţii ce se împotriveşte lui Dumnezeu”21, de raţiunea anti 21 Ibidem.
nomică pe care se întemeiază gândirea antireligioasă modernă şi post
modernă actuală.
Intelectul, ca limită inferioară, intelect transcedental, este o formă goală,
morbidă faţă de intelectul transcendenţă, care este plinătate şi stabilitate.
În acest context, prin care se dă răspuns de fapt teodiceii, părintele Pavel
Florenski îl înfruntă pe filosoful Immanuel Kant, la întrebarea:
„Cum este cu putinţă Adevărul? Adevărul, cunoaştere metodică, preferat de
Kant, în permanentă structurare şi fără nici o finalitate, este un adevărat Turn
Babel al Vremurilor Noi”22. 22 Ibidem, p. 820.
Cum este posibilă cunoaşterea metodică? Prin judecăţile sintetice „a

priori”, cu funcţiile de organizare ale intelectului, răspunde Kant. În acest
punct, Kant se poticneşte, cu toată gândirea sa critică, ţine să avertizeze
părintele Florenski. Funcţiile intelectului, pe care le enunţă ştiinţa, dau
certitudinea adevărului, vrea să convingă în continuare Kant şi, mai departe,
cunoaşterea naturală matematică. Existând intelectul, există Adevărul şi
cunoaşterea naturală.
Rezumând cele exprimate până acum, observăm că sistemul filosofic
kantian nu depăşeşte limitele cunoaşterii naturale raţionale. Deci, practic,
nu putem vorbi de o teodicee la Kant în „Critica raţiunii pure”. Sau vorbim
de o teodicee ca „viclenie a raţiunii”, ca să folosim cuvintele lui Hegel,
prin care se demască abuzurile şi ineficienţele raţiunii.
Kant arată limitele la care este supusă ştiinţa în demonstrarea existenţei
lui Dumnezeu, „pentru a face loc credinţei”23, care ne scutură de înfumurare 23 Ibidem, p. 821.
şi de pretenţia cunoaşterii, prin sine, a existenţei.
Reflecţiile părintelui Pavel Florenski în această chestiune atât, de com
plexă, pornesc din momentul terminus kantian.

El afirmă că, de fapt, nu există acel gen de intelect ca manifestare goală
a raţiunii. Intelectul există numai în mobilitate, în dinamism, deci are o
tensiune şi însetează după mântuire, după salvare. Ca formă a raţiunii goale,
lipsite de sens, el piere.
„Mintea omenească, spune Martin Luther, este asemenea unui beţiv călare;
24 Ibidem. sprijinindu‑l dintr‑o parte, va cădea în partea opusă”24.
Descompunându‑se în antinomii şi mort în existenţa sa ca raţiune, inte
lectul îşi arată antinomicitatea. Deci el trebuie să caute ceva vital, soliditate
şi stabilitate.
Preotul Pavel Florenski afirmă că numai credinţa dă stabilitate efectivă
intelectului, stabilitate minţii şi răspunde la întrebarea:
„Cum e cu putinţă raţiunea? Nu, nu cunoaştem o asemenea mărime determinată.
Raţiunea e ceva mobil. E o noţiune dinamică, nu statică; ca raţiune transcen
dentală, ea îşi are limita inferioară în descompunere, în distrugerea completă,
în gheenă, iar limita superioară în plenitudine şi stabilitate… Rolul teodiceii
este să arate că stabilitatea (raţiunii) poate fi dată efectiv şi cum anume; se
înţelege însă că, dacă raţiunea va fi înţeleasă ca o formă goală, în care poate
fi introdus un conţinut divers, fără a altera proprietăţile acestei forme, atunci
instabilitatea sau antinomicitatea ei caracteristică va fi o instabilitate absolută,
25 Ibidem, p. 821. Dic iar teodiceea e sortită dinainte eşecului”25.
ţionarul enciclopedic de
psihiatrie, (Vol. III, M‑R, „Cogito, ergo sum” al lui Descartes, amplifică esenţialmente ceva viu,
Bucureşti 1989, p. 810)
al lui Constantin Gorgos orientat spre un scop.
dă următoarele explica Modelul corelativ între ceea ce se cunoaşte şi cel care cunoaşte constituie
ţii: Kant distinge între ra
ţiunea teoretică, proprie faptul însuşi al existenţei. Cunosc, nu pentru a perora în descoperirea naturii
gândirii discursive, prin raţiunii, căci funcţionarea ei este mărginită. Cunosc pentru a ridica raţiunea pe
categoriile apriorice ale
intelectului, de raţiunea treptele superioare de cunoaştere, pentru a recunoaşte Adevărul, căci numai
practică având la bază
voinţa în autodetermina „Adevărul face raţiunea raţională, adică minte, şi nu raţiunea face Adevărul
rea ei, din care decurge a adevăr”26.
priori legea morală. Hegel
consideră raţiunea facul Cunosc „ Adevăr şi în dragoste” şi recunosc limitele cunoaşterii omeneşti
tatea speculativă proprie
gândirii dialectice, sur şi mă minunez de taina libertăţii cunoaşterii şi de constrângerile la care mă
volând infinitul, pe când supune, invariabil, existenţa omenească în genere.
intelectul operează cu fi
nitul, cu experienţa empi Există Taina Duhului adâncă şi incalculabilă. Asemenea unităţilor de
rică. Pentru Hegel „inte măsură în ştiinţa luminată de Dumnezeu, parametrii, există grade de cu
lectul se împotmoleşte în
paradoxie, oscilând deru noaştere care semnifică misterul profund al existenţei până la cunoaşterea
tat în faza unor alterna ultimă, la Raţiunea supremă. Intervine în abisul cunoaşterii apofatismul
tive antinomice, pe când
raţiunea dialectică sesi negrăit care ne plasează în dependenţă şi smerenie, omul devenind o enigmă
zează afinităţile şi trecerile pentru el însuşi.
determinaţiilor contrare
dintr‑una în cealaltă, ex Părintele Pavel Florenski, din reflecţiile gnoseologice, care se întind
plicând astfel unitatea în impresionant în paginile Stâlpului, conchide în „Discursul introductiv”:
diversitate şi autodinamis
mul fiinţei”. Kant opune „Raţiunea este posibilă când recunoaşte Adevărul”27. Altfel, este bolnavă.

Iisus Hristos, Domnul a zis: raţiunea intelectului, Hegel
evidenţiază unitatea între
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. ele. Leibniz emite cunos
cuta lege a raţiunii sufi
Persoana Fiului lui Dumnezeu enipostaziază firea omenească şi devine ciente, considerată prin
cipiul fund am ental al
Ipostas şi al firii omeneşti. Uneşte creatura cu Ziditorul ei şi o salvează, gândirii, în virtutea că
determinând ontologic cursul creaţiei, mântuirea ei. reia „orice enunţ are un
temei”.
„A arăta că Adevărul Însuşi se face pe sine adevărat – aceasta este sarcina 26 P. Florenski, op. cit,
p. 822.
teodiceii”28. 27 Ibidem, p. 822. (Pen
tru Spinoza intelectul este
Adevărul Întreitipostatic, al deofiinţimii, este izvorul comun al întregii situat deasupra raţiunii şi
cunoaşteri, atât teologice, cât şi filosofice, depăşindu‑se, în acelaşi timp, reprezintă facultatea de
înţelegere a adevărului;
opoziţia aparentă dintre aceste două surse de cunoaştere. Adevărul Deofiinţi la Kant, el situându‑se
mic ne plasează nemijlocit în faţa lui Hristos, Dumnezeu‑Omul, restabilind, dedesubtul raţiunii (La
rousse, Dicţionar de filo
la nivel de minte, concreteţea de a fi a existenţei noastre, prin care purcedem sofie, Bucureşti, 1988, p.
la cunoaşterea de sine, în Biserică, Trupul lui Hristos (Efeseni, IV). 161), raţiunea, ca facul
tate de înţelegere, se
Elocvente sunt reflecţiile pe această temă29 ale Arhimandritului Justin identifică cu intelectul.
Popovici care a avut o soartă aproximativ apropiată de a preotului Pavel Pascal, Rousseau şi Kant
identifică raţiunea cu sen
Florenski. timentul moral, în defini
Numai în Hristos şi prin Hristos descoperim sensul existenţei şi simţirea rea ei practică, afectivă,
fină.)
conştiinţei de membri vii ai Bisericii, la limita dintre timp şi veşnicie, 28 Ibidem, p. 822.
trecând prin moartea ca realitate a păcatului la viaţa plenară în Hristos Cel 29 Arhimandritul Justin
Popovici, Omul şi Dum
care a învins moartea prin înviere. În nezeul‑Om, Abisurile şi
culmile filosofiei; Părin
„iubirea lui Hristos se găseşte toată filosofia optimismului veşnic, tot aşa cum tele Justin Popovici, Lupta
în ura satanică se găseşte toată filosofia pesimismului ucigător de oameni. Iar cu Protagoras sau crite
în faţa omului se ridică atât una, cât şi alta”30. riologia filosofiei ortodo
xe a Adevărului, Studiu
Discursul introductiv nu se termină cu reflecţiile prezentate de noi până introductiv şi traducere
de Pr. prof. Ioan Ică şi
acum, în acest capitol. El se continuă cu o parte ce ţine de metoda folosită diac. Ioan I. Ică jr., Pre
şi care întregeşte organic discursul florenskian, cu referire la teodicee şi faţă de Prof. Ioannis Kar
miris, Postfaţă de Panayo
antropodicee, cei doi binomi ai religiei mântuitoare în Hristos. tis Nellas, Editura Dei
Metoda folosită de părintele Florenski este dialectică, înţelegând cuvântul sis, 1997.
30 Ibidem, p. 55.
în sensul său larg, de gândire vitală şi vie, nemijlocită, în opoziţie cu
gândirea academică, raţionalistă, analitică şi clasificantă31. 31 Pavel Florenski, op.
cit., p. 822.
Procesul gândirii se desfăşoară plenar, cu o demonstraţie la vedere, „ad
oculos”, sesizându‑se disputa însăşi. Un exemplu magistral de dialectică se
observă la Sfântul Pavel în scrierile sale. Sfântul Pavel nu vorbeşte despre
viaţa duhovnicească teoretizând‑o, ci viaţa însăşi se arată, se dovedeşte,
curge asemenea unui râu, care schimbă, transformă. Viaţa în Hristos şi cu
Hristos o trăieşte Sfântul Apostol Pavel după convertire:
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!”. „Apostolicitatea se vădeşte
în natura vieţii relevate, în duhovnicia ei, şi nu în faptul în sine al prezenţei
unei oarecare vitalităţi[…] dialecticianul nu vrea să se exprime tangenţa sa cu
realitatea, ci să o arate”32. 32 Ibidem.

Dialectica implică libertatea personală. Din acest punct de vedere, ea
este proprie discursului teologico‑filosofic, ca adâncire raţională şi petrecere
statornică în realitate. Dialectica este integralitate. Operele filosofice cele
mai măreţe sunt opere prin excelenţă dialectice. Dialectica exprimă misterul
desfăşurării lucrurilor, asemenea ghemului care creşte în fuiorul contempla
tiv şi adânceşte tot mai mult esenţa realităţii. Realitatea nu are hotar, căci
noi nu ştim dinainte ce este, în fond, realitatea. Artificial o încadrăm între
nişte limite, spre a o defini, dar noi, de fapt, nu ştim ce este. Ea scapă
înţelegerii noastre. Gândirea vie este în mod obligatoriu dialectică: în aceasta
constă viaţa ei; iar gândurile moarte sau, mai exact, gândurile îngheţate,
gânduri în stare de analiză, sunt nedialectice, adică nemişcate, şi pot fi
dispuse în formă de material, ca o sumă oarecare de definiţii şi teze. Dar
şi aici, de îndată ce vrem să aducem acest conglomerat de material uscat
şi îngheţat la o unitate lăuntrică, adică să îl înţelegem, trebuie să facem
începutul mişcării de la definiţie la definiţie şi de la teză la teză. Şi atunci,
sub mângâierea privirii contemplative, gheaţa se topeşte, zăgazurile se rup,
definiţiile devin fluide, iar tezele ţâşnesc ca un şuvoi viu, revărsându‑se
una în alta. „Omnis definitio in jure civili periculosa est” se spune în
Digestese se află explicaţia de ce este periculoasă gândirea nedialectică:
„Parum est enim, ut nom subverti possit” („puţine sunt cele care nu pot fi
33 Ibidem, p. 823. răstălmăcite”)33.
Aceasta nu numai în domeniul dreptului. „Omnis definitio” este, prin
aceasta, cu atât mai periculoasă, cu cât este mai mare mişcarea interioară
a obiectului definit; iar acolo unde viaţa curge valuri, cu precădere în viaţă
sau în religie, ea devine „maxime periculose” (periculoasă în cel mai înalt
grad). Aici, sabia lui Pavel despică orice definiţie şi, rupând legăturile, cu
getarea se precipită ca un „şuvoi de foc”. Aşa a fost viaţa Sfântului Pavel
care era trăirea lui Hristos, Adevărul veşnic întrupat în el.
În lucrarea Despre Adevărul duhovnicesc, teologul și preotul martir Pavel
Florenski exclude orice definiţie, căci eclezialitatea ca termen de nedefinit
este Adevărul duhovnicesc însuşi.
Cartea totuşi se justifică ca „încercare de gnoseologie religioasă con
34 Ibidem, p. 824. cretă”34, care ţine de gândirea dialectică, o încercare personală de sondare
în realitatea vie a subiectului cunoscător.Preotul Pavel Florenski lansează
35 Ibidem, p. 825. termenul „Eul metodologic”35 prin care se dialoghează cu un „noi” meto
dologic. Subiectele în dialectică sunt tipologice şi reclamă „Eul” concret.
Viaţa spirituală fiind atât de complexă, metodele de percepţie a perso
nalităţii concrete implică o ţesătură variată şi contrapunctică a aprofundării
Adevărului duhovnicesc, care este însăşi viaţa, în Iisus Hristos, Domnul.

DIN ADEVĂRURILE DE CREDINŢĂ
Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii

în spaţiul eclezial, începând din epoca
primară a Bisericii şi până în prezent
Mai înainte de a analiza şi dezvolta acest subiect, trebuie să precizăm

de la bun început că toate rânduielile de cult care intră în componenţa
slujbelor noastre religioase ce se oficiază astăzi în sfântul locaş, s‑au
statornicit şi oficializat în decurs de mai bine de un mileniu, şi reprezintă
opera colectivă a Bisericii, la care şi‑au adus o contribuţie importantă
personalităţi şi teologi de marcă, Sfinţii Părinţi ai epocii de aur (secolul
IV), ierarhi, părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile următoare şi, în mod
special, elementul monahal, care a avut un rol preponderent în completarea
şi definitivarea acestor unităţi de slujbă sau servicii divine.
Biserica creştină a primelor veacuri a fost în mare parte tributară cultului
sinagogii iudaice1. Abia în secolul al IV‑lea, când începe să înflorească 1 A se vedea Danielou J.
Teología del judeocris
literatura patristică, asistăm la un proces de conturare şi dezvoltare specta tianismo, Ed. Cristian
culoasă a cultului creştin, datorită operelor liturgice elaborate de străluciţii dad, Madrid, 2004.
luceferi ai Ortodoxiei, marii dascăli ai lumii şi ierarhi, care au compus
rugăciuni sfinţitoare şi au alcătuit Liturghiile care le poartă numele.
Sfântul Vasile cel Mare a introdus şi popularizat rânduiala celor 7 Sfinte
Laude în mănăstirile înfiinţate de el în Cezareea Capadociei şi, de aici,
aceste slujbe (Ceasurile: I, III, VI şi IX, Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica
şi Utrenia) s‑au răspândit şi generalizat în tot Orientul creştin2. El a alcătuit 2 Sf. Vasile cel Mare,
Regula 37, trad. în rom.
rugăciuni speciale pentru fiecare din aceste slujbe, iar Sfântul Pahomie cel de Prof. Dr. Iorgu D.
Mare a selectat şi rânduit Psalmii corespunzători pentru fiecare Ceas3. Ivan, în col. „PSB”, vol.
18, partea a II‑a, Regulele
În secolele următoare (V‑XIV) se dezvoltă vertiginos poezia imnografică Mari, Ed. I.B.M.B.O.R.,
întocmită de celebrii melozi bizantini: Cosma de Maiuma, Roman Melodul, Bucureşti, 1989, p. 277-
281.
Anatolie şi Gherman, patriarhi ai Constantinopolului, fraţii Teodor şi Iosif 3 Petru Lebedew, Litur
Studitul, Teofan Mărturisitorul, Ciprian, Vizantie, Mitrofan, Serghie Aghio gica sau explicarea ser
viciului divin, traducere
politul, Ştefan Savaitul şi, în primul rând, Sfântul Ioan Damaschin, socotit şi prelucrare de Iconomul
părintele muzicii bisericeşti. Aceşti corifei au alcătuit un tezaur impresionant Nicolae Filip, Bucureşti,
1899, p. 239.
de cântări bisericeşti: stihiri, tropare, canoane, condace (pentru toate cele
7 Sfinte Laude), grupate pe cele 8 glasuri şi pe zilele liturgice ale anului

bisericesc. Ca rod al acestor creaţii imnografice au apărut cărţile noastre
de slujbă sau de ritual.
Sfânta Liturghie s‑a constituit în forma actualizată pe care o avem noi
astăzi, abia în secolul al XIV‑lea. Ea a fost supusă unui îndelungat proces
de remaniere, simplificare şi completare, chiar dacă a avut la bază ritul
primitiv (Liturghia Sfântului Iacov – sec. I), a cărui structură o respectă în
4 A se vedea lucrarea Pr. mare parte4. Celor trei autori ai Liturghiilor ortodoxe li se atribuie numai
Prof. Dr. Petre Vintilescu,
Liturghiile bizantine pri rugăciunile din cuprinsul rânduielii slujbei (pe care preotul le citeşte în
vite istoric în structura taină), fiindcă planul rânduielii era în genere acelaşi, cu mici variaţii şi
şi rânduiala lor, Bucu
reşti, 1943. elemente de cult suprimate sau adăugate ulterior.
Acelaşi procedeu de selectare, sistematizare şi îmbogăţire, s‑a aplicat şi
în domeniul administrării Tainei Sfintei Împărtăşanii, pentru că şi acest ritual
a evoluat progresiv, odată cu dezvoltarea treptată a rânduielii Sfintei Liturghii.
În primele cinci secole, creştinii aduceau la biserică darurile de jertfă
(pâine, vin şi apă), pe care le ofereau diaconilor, iar aceştia le depuneau la
proscomidiar. Acest obicei se practica în prima parte a Liturghiei credin
5 A se vedea Sf. Justin cioşilor5. Diaconii alegeau din aceste daruri pe cele mai corespunzătoare şi
Martirul, Apologia întâia,
cap. 65 şi 67, trad. în rom.
le transportau de la proscomidiar pe Sfânta Masă, unde le prezentau arhi
de Pr. Prof. Olimp Că ereului6 pentru a fi afierosite (consacrate) printr‑o rugăciune, numită Rugă
ciulă, în col. „PSB”, vol.
II, Apologeţi de limbă
ciunea punerii înainte, păstrată şi astăzi în rânduiala Sfintei Liturghii. Din
greacă, Ed. I.B.M.B.O.R., acest ritual s‑a format, ulterior, ceremonialul liturgic al Vohodului mare –
Bucureşti, 1980, p. 70,71.
6 Constituţiile Sfinţilor
ieşirea Cinstitele Daruri – pe care îl săvârşim astăzi în timpul Sfintei Liturghii.
Apostoli, cartea a VIII‑a, La momentul central al Liturghiei (rostirea Epiclezei – rugăciunea de
cap. 12, trad. în rom. de
Pr. Gh. N. Niţu, Bucu invocare a Sfântului Duh), aceste daruri de pâine şi vin se sfinţeau7, iar în
reşti, 1907, p. 291. timpul chinonicului (al împărtăşirii), după ce se cuminecau slujitorii biseri
7 Această Epilcleză era
inclusă în textul anafo ceşti, se împărtăşeau toţi credincioşii participanţi la slujbă, însă primeau
ralei – o rugăciune lungă elementele euharistice în mod separat: protosul adunării liturgice8, care putea
de mulţumire, pentru ca
acestea să fie primite de fi episcopul sau un preot oarecare, oferea individual, fiecărui credincios în
către El (Hristos), „în parte, Sfântul Trup al Domnului, adică o părticică din pâinile sfinţite, pe
sfântul cel mai presus de
ceruri şi duhovnicescul care acesta o aşeza în palma mâinii drepte, iar după ce o consuma cu grijă,
Său jertfelnic”: „Când a diaconul îi dădea să guste şi din Sfântul Sânge, direct din Sfântul Potir9.
terminat rugăciunile şi
Euhaistia, întreg poporul Aşa se proceda cu fiecare credincios, aşezat în ordinea încolonării: mai
care este de faţă rosteşte întâi ipodiaconii, apoi citeţii, bărbaţii, femeile şi copiii10. Liturghia se
cu glas mare: Amin”, Jus
tin Martirul, Apologia în săvârşea numai în prezenţa credincioşilor. Nimănui nu îi era îngăduit
tâia, cap. 65, p. 70. Când
tâlcuieşte Liturghia Sfân „să mănânce, nici să bea din Euharistia aceasta, ci numai acelora care au fost
tului Iacob, Sfântul Chi botezaţi în numele Domnului”11.
ril al Ierusalimului face
referire expresă la mo Deci, exista o conştiinţă euharistică puternică în rândurile creştinilor din
mentul epiclezei, spunând:
„Apoi după ce ne‑am primele secole. Această conştiinţă izvora din convingerea nedezminţită că
sfinţit prin aceste imne îndeplinesc în mod conştiincios şi consecvent instrucţiunile Sfinţilor Apos
duhovniceşti, rugăm pe
Iubitorul de oameni toli, care au trasat o regulă fermă în această privinţă, poruncind astfel
Dumnezeu să trimită credincioşilor:

„După ce v‑aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa: «Îţi mulţumim Ţie, Părinte Sfinte, pentru Duhul cel Sfânt peste
cele puse înainte, spre a
sfânt numele Tău, pe care l‑ai sălăşluit în inimile noastre şi pentru conştiinţa, se face pâinea trup al lui
credinţa şi nemurirea pe care ne‑ai făcut‑o nouă cunoscută prin Iisus Hristos»”12. Hristos, iar vinul, sânge
al lui Hristos. În adevăr,
Liturghia se săvârşea numai în prezenţa credincioşilor, dar, întrucât acelea de care S‑a atins
Sfântul Duh s‑au sfinţit şi
procedeul împărtăşirii diferenţiate (în mod separat) era susceptibil de anumite s‑au prefăcut”, Sf. Chiril
acte de impietate, căci, în mod inevitabil, din neglijenţă, se putea scăpa jos al Ierusalimului, Cateheza
a V‑a mistagogică, cap. 7,
o fărămitură din Sfântul Trup, sau putea cădea un strop din Sfântul Sânge, în vol. „Cateheze”, trad.
pentru a se evita pe viitor asemenea profanări, Sfântul Ioan Gură de Aur în rom. de Pr. Dumitru
Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R.,
introduce în uzul liturgic răsăritean practica întrebuinţării linguriţei13 şi a Bucureşti, 2003, p. 361.
împărtăşirii credincioşilor direct, sub ambele forme, din Sfântul Potir, obicei Este posibil ca rugăciu
nea liturgică de invocare
care a rămas general valabil până astăzi. Această practică nu a putut fi a Sfântului Duh pentru
desfiinţată niciodată, chiar dacă Sinodul Trulan (691), prin decizia canonului sfinţirea şi prefacerea
Cinstitelor Daruri să fi
101 a încercat să reintroducă vechiul mod al împărtăşirii, pe care l‑am circulat pe cale orală,
prezentat mai sus14. după cum spune Sfântul
Vasile cel Mare: „Care
Credincioşii care urmau să se împărtăşescă erau supuşi, în prealabil, unei dintre sfinţi ne‑a lăsat în
pregătiri spirituale deosebite. La ospăţul euharistic erau admişi numai cei scris cuvintele epiclezei
care se rostesc în timpul
ce făceau dovada concretă a acestei pregătiri. sfinţirii pâinii Sfintei
Euharistii şi a potirului
„Hrana aceasta se numeşte la noi Euharistie – spune un apologet creştin. Nimeni binecuvântării”? Despre
nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite de noi Duhul Sfânt, cap.27, trad.
sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşteii, trăind în rom. de Pr. Prof. Con
stantin Corniţescu, în col.
mai departe aşa cum ne‑a transmis Hristos”15. PSB, vol. 12, Despre
Duhul Sfânt. Corespon
Primirea Sfintei Împărtăşanii nu era condiţionată de anumite soroace sau denţă (Epistole), Ed.
de perioada posturilor şi momentul sărbătorilor, ci de curăţia sufletească: I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1988, p. 79.
„Nu sărbătoarea şi prăznuirea este pricină de împărtăşire, ci conştiinţa curată 8 De regulă, protosul ofi
ciului liturgic era epis
şi viaţa lipsită de păcate. După cum cel care nu se ştie cu nici un păcat pe copul comunităţii respec
cuget trebuie să se împărtăşească în fiecare zi cu Sfintele Taine, tot astfel cel tive, iar în lipsa lui îl putea
încurcat în păcate şi nepocăit nu trebuie să se apropie de Sfânta împărtăşanie suplini un preot delegat
de el: „Acea Euharistie
nici în zi de sărbătoare”16. să fie socotită bună, care
este făcută de episcop sau
Sfântul Ioan Gură de Aur a trasat în această privinţă o regulă general de cel căruia episcopul i‑a
valabilă, spunând: îngăduit. Unde se vede
episcopul acolo să fie şi
„Mulţi oameni se împărtăşesc cu sfintele Taine ale lui Hristos într‑un an odată, mulţimea credincioşilor,
după cum unde este Iisus
alţii de mai multe ori într‑un an, oare pe cine din aceştia îi vom lăuda sau îi Hristos, acolo este Bise
vom ferici? Pe cei ce se împărtăşesc odată sau pe cei ce se împărtăşesc de mai rica universală”, Sfântul
multe ori sau pe cei de puţine ori? Eu zic că nici pe cei ce se împărtăşesc din Ignatie Teoforul, Epis
tola către Smirneni, cap.
an în an, nici pe cei ce se împărtăşesc de mai multe ori, nici de puţine ori, ci VIII, trad. în rom. de Pr.
numai pe cei ce se împărtăşesc cu gând curat şi cu inima curată, pe cei ce au Dumitru Fecioru, în col.
viaţă nehulită, pe cei ce sunt nepomenitori de rele şi nepizmuitori şi care poftesc PSB, vol. 1, Scrierile Pă
rinţilor Apostolici, Ed.
pacea. Unii ca aceştia să se împărtăşească la toate praznicele domneşti. Iar cei I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
ce sunt necunoscători şi necuraţi de tot felul de păcate, niciodată în an să nu 1979, p. 184. Acelaşi
sfânt părinte îi îndemna
fie vrednici a se împărtăşi. Că mulţi bolnavi şi slabi, mor împărtăşindu‑se cu astfel pe credincioşi:
nevrednicie şi merg la iad”17. „Căutaţi, dar să partici

paţi la o singură Euha Disciplina aceasta a fost considerată literă de lege în Biserica Ortodoxă,
ristie; că unul este Trupul
Domnului nostru Iisus respectându‑se cu stricteţe,
Hristos şi unul este po
tirul spre unirea cu Sân „că de vreme ce preoţii nu ştiu pe toţi cei păcătoşi şi care cu nevrednicie se
gele Lui; Unul este jert împărtăşesc cu Sfintele Taine, Dumnezeu de multe ori îi pedepseşte şi îi dă pe
felnicul, după cum unul
este episcopul împreună
ei satanei. Deoarece când boli, când vrajmaşii, când plânsuri şi nevoi se
cu preoţii şi diaconii, cei întâmplă, când vin alte oarecare de acest fel, pentru aceasta se fac”18.
împreună cu mine robi”.
Epistola către Filadelfi Începând din sec. cinci, odată cu dispariţia disciplinei penitenţei publice
eni, cap. IV, trad. în rom. şi a instituţiei catehumenatului, s‑a împuţinat şi numărul credincioşilor
de Pr. Dumitru Fecioru,
în col. PSB, vol. 1, Scrie admişi şi dezlegaţi de duhovnicul lor pentru primirea Sfintei Împărtăşanii,
rile Părinţilor Apostolici, fapt ce a atras după sine o modificare radicală a ritului pregătirii Cinstitelor
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucu
reşti, 1979, p. 179. Daruri. Asistăm în aceată perioadă la un proces lent de întocmire şi stabilire
9 Sf. Vasile cel Mare, a unui nou ritual de aducere, pregătire şi binecuvântare a Cinstitelor Daruri
Epistola 93 către Patri
ciana Chesaria, în legă de pâine, vin şi apă pentru săvârşirea jertfei liturgice. Ritualul acesta a fost
tură cu împărtăşirea cu deplasat de la locul lui original, menţionat mai sus (Vohodul Mare), tocmai
Sfintele Taine, trad. în
rom. De Pr. Prof. Dr. înainte de începerea Liturghiei catehumenilor, în locul în care, de fapt,
Teodor Bodogae, în col. există el astăzi (în timpul Utreniei – la bisericile de enorie sau în timpul
„PSB”, vol. 12, Ed. I.B.
M.B.O.R., Bucureşti, oficierii Ceasurilor – la bisericile mănăstireşti) şi poartă numele de Prosco
1988, p. 269‑270: „Din midie, care înseamnă aducere şi pregătire a darurilor jertfei euharistice.
clipa în care preotul a
săvârşit jertfa şi a împăr Acest transfer s‑a făcut treptat, iar rânduiala Proscomidiei s‑a formulat pe
ţit‑o, cel care a primit‑o îndelete, într‑un timp îndelungat, începând din secolul aa VI‑al, până în
odată ca întreg, dacă par
ticipă la ea zilnic, trebuie secolul al VIII‑lea19. Forma completă şi tipizată a rânduielii pe care o săvâr
să creadă pe bună drep şim noi astăzi a fost fixată definitiv abia în secolul al XIV‑lea, aşa cum
tate că ia parte la ea şi o
primeşte din mâinile celui reiese din descrierea şi tâlcuirea Sfintei Liturghii20, pe care o face Sfântul
care i‑a dat‑o. Într‑adevăr, Simeon al Tesalonicului şi nepotul său, Sfântul Nicolae Cabasila, trăitori
în Biserică preotul dă par
tea care i se cere, cel care în acest secol. De atunci şi până astăzi, întrebuinţăm, ca materie de jertfă,
o primeşte o păstrează cu numai vin, apă şi cinci prescuri, simbolizând cele cinci pâini înmulţite de
toată libertatea şi o duce
la gură cu mâna sa pro Mântuitorul în pustie (Matei 14‑15).
prie. Aceasta vrea să spună În ce priveşte locul primirii acestei Sfinte Taine, exceptând cazurile celor
că primeşte de la preot o
singură părticică sau mai bolnavi sau aflaţi în primejdie de moarte, care pot fi mărturisiţi şi împărtăşiţi
multe părticele dintr‑o la casele lor, după o rânduială specială prescrisă în Molitfelnic, Sfânta
dată”. Diaconii aveau şi
ei rolul lor important în Euharistie se administrează, în mod regulat, în sfânta biserică, spre finalul
actul împărtăşirii credin Sfintei Liturghii (la momentul chinonicului), după ce se împărtăşesc sfinţiţii
cioşilor: „După ce întâi
stătătorul a terminat Eu slujitori, când preotul deschide dvera şi uşile împărăteşti şi, ţinând cu ambele
haristia şi tot poporul a mâini Sfântul Potir, iese pe solee, în faţa sfintelor uşi, şi invită pe credincioşii
rostit Amin, slujitorii aceia
care sunt numiţi la noi dezlegaţi de duhovnicul lor să se împărtăşească, rostind formula:
diaconi dau fiecăruia din
tre cei ce se găsesc de „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”.
faţă să se împărtăşească
din pâinea şi vinul ames Credincioşii trec în ordine şi se împărtăşesc (mai întâi monahii, apoi
tecat cu apă, care s‑a trans
format în Euharistie, iar
bărbaţii, femeile şi copiii), ţinând fiecare în mâna stângă o lumânare aprinsă
celor ce nu sunt de faţă, care simbolizează pe Hristos – lumina vieţii şi a mântuirii noastre.
li se duc pe la casele lor”
Justin Martirul, Apologia
Această rânduială a fost reglementată de Sfânta noastră Biserică pentru
întâia, cap. 65, p. 70. toate timpurile şi locurile şi orice abatere de la această practică liturgică

tradiţională este necanonică şi inadmisibilă, pentru că în locaşul cel sfânt 10 „În timpul în care se
săvârşeşte Sfânta Jertfă
al bisericii Îl întâlnim pe Hristos şi aici ne împărtăşim din darurile şi (Liturghia), tot poporul
adevărurile mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur este categoric în această stând în picioare, să se
roage liniştit. Iar când se
privinţă. deschid uşile (împăr ă
teşti), fiecare stare de cre
„Noi trebuie să ne apropiem de altar, de Sfânta Masă, cu credinţă, cu frică, cu dincioşi să se împărtă
curăţie, cu respect, cu iubire”21, spune el, pentru că „masa aceasta este masa şească cu Trupul Dom
nului cu sfială, în ordine
aceea de la Cina cea de Taină, întru nimic mai prejos. N‑a făcut‑o pe aceea şi cu evlavie, ca apropiin
Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este foişorul du‑se de Trupul Domnu
acela unde era El cu ucenicii Lui atunci (Luca 22, 12)”22. lui (Împăratului)”, Con
stituţiile Sfinţilor Apos
toli, cartea a II‑a, cap.
Cina cea cerească la care ospătăm duhovniceşte este solemnă, sfântă şi 57, p. 108. Prezenţa cre
înfricoşată, pentru că la ea participă arhanghelii şi îngerii. dincioşilor la oficiul divin
al Sfintei Liturghii era
„Acum puterile cereşti, în chip nevăzut, împreună cu noi slujesc”, masivă, iar împărtăşirea
cu Sfintele Taine era obli
rosteşte preotul în taină în timpul oficierii Liturghiei Darurilor mai înainte gatorie, respectându‑se
ordinea menţionată mai
sfinţite, pentru că sus, aşa cum a consfinţit
Biserica: „Şi după aceasta
„heruvimii stau împrejur, serafimii, care cu şase aripi îşi acopăr feţele, zboară să se împărtăşească arhi
pe deasupra, toate puterile cele netrupeşti, împreună cu preotul se roagă pentru ereul, apoi preoţii şi dia
conii şi ipodiaconii şi ci
noi, focul cel duhovnicesc se pogoară, sânge curge din preacurata coastă în teţii şi cântăreţii, şi asceţii
potir spre curăţirea noastră”23, şi dintre femei, diaconi
ţele şi fecioarele şi vădu
spune marele părinte antiohian, de unde desprindem clar concluzia că nu vele; după aceasta copiii
şi la urmă tot poporul,
putem concepe şi admite împărtăşirea – Taina comuniunii cu Hristos – în după regulă, cu frică şi
afara spaţiului eclezial sau liturgic, iar cei ce o administrează în alte condiţii cu evlavie şi fără zgo
mot”, Constituţiile Sfin
îşi atrag propria lor osândă. Locaşurile de rugăciune au început să se ţilor Apostoli, cartea a
construiască odată cu răspândirea creştinismului, mai precis, pe la sfârşitul VIII‑a, cap. 13, p. 303.
11 Învăţătura celor 12
secolului al II‑lea. După încetarea persecuţiilor, când împăratul Constantin Apostoli, cap. IX, trad.
cel Mare acordă creştinilor deplina libertate religioasă prin edictul său de în rom. de Pr. Dumitru
Fecioru, în col. PSB, vol.
la Milan, din anul 313, încep să se zidească nenumărate biserici în majorita 1, Scrierile Părinţilor
tea centrelor urbane şi rurale locuite de creştini. Apostolici, Ed. I.B.M.
B.O.R., Bucureşti, 1979,
Creştinii au avut întotdeauna ferma convingere că Dumnezeu este prezent p. 29.
activ în sfântul locaş, în timpul săvârşirii sfintelor slujbe şi, în mod special, 12 Ibidem, cap.10, p.29.
13 Ghenadie, fost epis
în Sfânta Liturghie, unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi prelungeşte cop al Argeşului, Litur
prezenţa Sa în chipul jertfei nesângeroase a Sfintei Euharistii. De aceea, gica sau explicaţia servi
ciului divin, Bucureşti,
„biserica este numită casa lui Dumnezeu”, aşa cum specifică canonul 28 al 1977, p. 35. Sf. Ioan Gură
sinodului local de la Laodiceea24, sau „Casa Domnului”25. Un sfânt părinte de Aur dă şi o semnifi
caţie simbolică linguriţei.
spune că El spune că ea închipuie
„cleştele de foc al serafi
„Biserica lui Dumnezeu este locaşul în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu”26. milor, pe care l‑a văzut
Isaia” (Isaia 6, 6‑7) în
Însuşi ansamblul arhitectural şi pictural al sfântului locaş este conceput clipa când s‑a atins de
buzele lui (Din ospăţul
în aşa fel, încât să ne redea imaginea sensibilă a Bisericii cereşti, după cum Stăpânului, trad. în rom. de
spune un teolog apusean: Arhiereu‑vicar Dr. Irineu
Slătineanu, Ed. Adonai,
„Sfânta Biserică, această fidelă mireasă a lui Hristos, caută să imită cerul”27, Bucureşti, 1995, p. 187).

14 Arhid. Prof. Dr. Ioan prin forma măiastră a construcţiei şi prin decorul interior al picturii.
N. Floca, Canoanele Bise
ricii Ortodoxe, note şi co „Când intrăm în biserică suntem deja în Cer, nu mai suntem pe pământ. Atunci
mentarii, Bucureşti, 1991,
p. 151-152. când trecem pragul bisericii trebuie să uităm de cele lumeşti. Când se apropie
15 Sf. Justin Martirul, de Potir, credincioşii îl primesc din linguriţă pe Creatorul, pe Hristos Cel viu,
Apologia întâia, cap. 66,
p. 70.
Trupul şi Sângele Lui. În Potir totul este curat, întrucât cei ce se cuminecă nu
16 Sf. Ioan Gură de Aur, se gândesc la transmiterea unei boli, căci Îl primesc din mâinile preotului pe
Cuvântări împotriva ano Hristos însuşi – nu numai o parte a Trupului şi Sângelui lui Hristos, ci Domnul
meilor. Către iudei, Cu
vântul VI, trad. în rom. cu întreg Trupul şi Sângele Său. Se sălăşluieşte în fiecare dintre cei care se
de Pr. Dumitru Fecioru, împărtăşesc. Îngerii asistă la aceasta cu cutremur. Cum să mai vorbim aici
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucu
reşti, 2007, p. 103.
despre transmiterea vreunei boli?”28.
17 Idem, Mărgăritarele,
trad. în rom. după o edi Întemeiată pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, Biserica
ţie veche şi tipărită în noastră Ortodoxă nu a administrat niciodată Taina Sfintei Împărtăşanii în
col. „Pelerinul român”,
Oradea, 1994, p.13. case particulare, ci numai în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată în sfântul
18 Idem, Cuvântul 54 locaş, în prezenţa comunităţii rugătoare a credincioşilor participanţi la
despre Preasfintele şi
Preacuratele Taine (II, în această sfântă slujbă (cu excepţia celor bolnavi care pot fi împărtăşiţi la
vol.: „Puţul sau împăr casele lor), obicei consfinţit prin dispoziţia canonului 58 al sinodului local
ţirea de grâu”, Ed. Buna
Vestire, Bacău, 1995, p. de la Laodiceea29. În casele particulare Sfânta Liturghie nu se poate săvârşi
496. decât numai cu aprobarea episcopului, iar în caz contrar clericul care încalcă
19 Fenomenul acesta este
explicabil în contextul această hotărâre este supus pedepsei caterisirii, aşa cum prevede dispoziţia
epocilor respective, când canonului 31 Trulan30.
predominau o mulţime
de rituri liturgice, fiecare Prezenţa activă a credincioşilor, adunaţi în sfânta biserică în jurul preotului
având anaforaua lui pro
prie. „Cum a fost în
liturghisitor, are o importanţă covârşitoare în procesul educării şi fecundării
Orient, aşa a fost şi în vieţii lor sufleteşti, pentru că numai în acest cadru sacramental şi comunitar
Occident. Au existat ri
turile liturgice din Italia
ne unim deplin cu Hristos şi participăm la viaţa Lui, împărtăşindu‑ne din
centrală, din Italia de nord, binefacerile şi darurile Sale dumnezeieşti şi mântuitoare, pe care El însuşi
riturile liturgice galicane,
celtice şi spaniole... În ni le‑a făgăduit, când a spus:
Orient, întâlnim, la înce
put, aceeaşi varietate în
„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu
ceremoniile cultului şi, întru el” (Ioan, 6,56), căci „unde sunt doi sau trei, adunaţi în Numele Meu,
cu toate acestea, Biseri acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei, 18,20). „După cum hrana trupească
cile mai puternice sfâr
şesc prin a le impune. transformată în sânge, circulă prin toate membrele pentru a le întrema, la fel
Aceste Biserici erau la şi hrana spirituală oferită în oficiul divin al Sfintei Liturghii străbate toate
început Alexadria şi An
tiohia, apoi, cu câteva facultăţile (funcţiunile) sufletului, înviorându‑le şi întărindu‑le” 31.
secole mai târziu, Con
stantinopolul... În Antio De aceea,
hia şi în provinciile din
sud – estul Imperiului „Sfânta Liturghie este cultul oficial al Bisericii. Ea este o lucrare obştească, prin
bizantin fusese adoptate excelenţă, pentru că este rugăciunea şi sacrificiul consacrat pentru mântuirea întregii
uzurile particulare, însă
ele suportă influenţa Ie
lumi de către Iisus, iar ierarhia bisericească, investită cu sacerdoţiul lui Hristos,
rus alimului, împrum u îl oferă în mod public şi frecvent lui Dumnezeu pe altar, în plenul unei mulţimi
tând Liturghia Sfântului numeroase de credincioşi şi totdeauna în numele tuturor şi pentru toţi” 32.
Iacob, precum şi alte for
mule”, Raymond Janin, Prin Sfânta Liturghie, Biserica actualizează întreaga operă răscumpără
Les Eglises Orientales et
Rites Orientaux, Paris, toare a Domnului nostru Iisus Hristos.

„Din slava Sa cerească, Iisus continuă să îndeplinească în Liturghie slujirea Sa 1923, p. 11, 12, 13.
Această situaţie ambiguă
preoţească prin mijlocirea preoţilor bisericii”33. se menţine până în se
colele XII‑XIII, când ri
Dar pentru că punctul culminant al acestei opere mântuitoare la constituit turile liturgice particulare
Jertfa Sa de pe Golgota, această sfântă slujbă este forma ritualistică concretă dispar şi încep să se im
de aplicare individuală a roadelor jertfei universale de pe Cruce. Ea reprezintă pună şi să se generalizeze
cele trei Liturghii bizan
„Crucea lui Hristos pusă la dispoziţia sufletelor din toate ţările şi de‑a lungul tine care au rămas în vi
goare până astăzi în cul
veacurilor”34, tul creştin ortodox.
20 Sf. Simeon al Tesa
pentru că în Sfânta Liturghie Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi activează lonicului, Tratat asupra
şi permanentizează sacerdoţiul Său divin (slujirea Sa arhierească) prin tuturor dogmelor credin
ţei noastre ortodoxe după
mijlocirea preotului slujitor şi lucrarea Duhului Sfânt, indiferent de locul, principii puse de Domnul
timpul şi multiplicitatea săvârşirii Liturghiilor. Întreaga operă de mântuire nostru Iisus Hristos, vol.
I, partea a V‑a, Despre
săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti a Sfânta Liturghie, cap.
fost un mister. 84‑96, Ed. Arhiepisco
piei Sucevei şi Rădău
„Pe acest mister al mântuirii prin Hristos, a primit Biserica sarcina să‑l reprezinte ţilor, 2002, p. 131‑157.
şi să‑l reproducă în cultul său, pentru ca să se mijlocească în chip mistic şi 21 Sf. Ioan Gură de Aur,
real mântuirea tuturor oamenilor, care, până la sfârşitul veacurilor, vor să se Bogăţiile oratorice, trad.
în rom. de Diacon Gheor
alăture la el prin credinţă şi prin viaţa lor. Cu acest scop a poruncit Mântuitorul: ghe Băbuţ, Ed. Pelerinul
«aceasta să faceţi spre pomenirea Mea» (I Corinteni 11, 24)”35. Român, Oradea, 2002, p.
199.
Pe temeiul acestui mandat, Biserica înfăţişează şi perpetuează în Sfânta 22 Idem, Omilii la Ma
tei, Omilia a LXXXII,
Liturghie misterul mântuirii neamului omenesc până la sfârşitul veacurilor. cap. 5, trad. în rom. de
De aceea, Sfânta Liturghie este socotită centrul cultului divin public ortodox Pr. Prof. D. Fecioru, în
şi inima vieţii creştine. Când preotul săvârşeşte Sfânta Liturghie sau celelalte col. „PSB”, vol. 23, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
lucrări sfinţitoare din cadrul cultului divin, prin mâinile lui lucrează Hristos, 1994, p. 936.
izvorul preoţiei harice. 23 Idem, Din ospăţul
Stăpânului, în trad. rom.
„De aceea a sădit harul Lui întru noi, ca prin noi să lucreze. Şi noi cei învredniciţi cit., p. 186‑187.
24 Arhid. Prof. Dr. Ioan
preoţiei suntem mulţi şi în multe locuri, iar El este Unul în cer, pe pământ, în N. Floca, Canoanele Bi
mare, în toate, pretutindeni ajungând pe toţi şi toate prin toţi lucrând. Drept sericii Ortodoxe, note şi
aceea noi nu lucrăm săvârşind Tainele, ci slujim, adică ascultăm, iar El prin comentarii, Bucureşti,
1991, p. 216.
noi lucrează. Drept aceea, chiar dacă mii de preoţi ar aduce jertfa euharistică 25 Constituţiile Sfinţilor
(a Sfintei Liturghii) în toate zilele şi deodată, Unul este Trupul şi Sângele şi Apostoli, cartea a II‑a,
una este jertfa, iar nu mai multe. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu, lucrător, cap. 57, p. 105.
pretutindeni şi peste toate”36. 26 Sf. Vasile cel Mare,
Omilia a II a despre post,
cap. VII, în col. PSB,
Identitatea dintre jertfa de pe cruce şi jertfa liturgică a Sfintei Liturghii vol. 17, Omilii la Hexae
se produce în momentul prefacerii cinstitelor daruri de pâine şi vin în Trupul meron, Omilii la Psalmi,
şi Sângele Domnului. Omilii şi Cuvântări, trad.
în rom. de Pr. Prof. D.
„Cum primeşte Domnul darurile noastre? Sfinţindu‑le şi prefăcându‑le în Trupul Fecioru, în col. „PSB”,
vol. 23, Ed. I.B.M.
şi Sângele Său”37, B.O.R., Bucureşti, 1986,
p. 363.
adică încorporându‑le în Sine şi asimilându‑le în sfânta Sa umanitate îndum 27 Dom Prosper Guéran
nezeită, în „jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri”, aşa cum auzim ros ger, Explication des priè
res et des cérémonies de
tindu‑se într‑una din ecteniile din cuprinsul Sfintei Liturghii, după momen la Messe, Paris, 1884, p.
tul sfinţirii Darurilor. 14.

28 Îndrumar creştin pen „Acesta este chipul în care Hristos săvârşeşte această sfântă slujbă, în aceasta
tru vremurile de azi.
Convorbiri cu Părintele
constă sacerdoţiul Lui”.38 Prin urmare, „jertfa nu constă în junghierea Mielului
Ambrozie, vol. I, trad. în în clipa sfinţirii darurilor, ci în prefacerea pâinii în Mielul cel junghiat 39.
rom. de Eugeniu Rogoti,
Ed. Sofia, Bucureşti, Biserica noastră Ortodoxă a învăţat şi a propovăduit adevărul dogmatic
2008, p. 156.
29 Arhid. Prof. Dr. Ioan
că jertfa se săvârşeşte în clipa sfinţirii pâinii şi a vinului, adică în momentul
N. Floca, Canoanele Bi rostirii Epiclezei (rugăciunii de invocare a Sfântului Duh). Nimeni nu a
sericii Ortodoxe, note şi
comentarii, Bucureşti,
crezut şi nici nu a conceput vreodată că jerfa liturgică ar fi o repetare sau
1991, p. 216. reînnoire a jertfei de pe Golgota, ci o reproducere şi actualizare a roadelor
30 Ibidem, p.116.
31 Lambert Beauduin, La ei, pentru că Hristos a înfăptuit acest act răscumpărător
Piéte de lÈglise, Paris,
1914, p. 75.
„o dată pentru totdeauna, aducându‑se jertfă pe Sine însuşi” (Evrei7,27), pentru
32 Lefebre Gaspar, Li „curăţirea păcatelor poporului” (Evrei 2, 18).
turgie ses principes funda
mentaux, V ‑ éd. Bruges, Forma evidentă de exprimare a acestui adevăr este aceea că
1936, p. 2.
33 Pr. Prof. Petre Vin „jertfa liturgică este identică cu jertfa de pe Cruce”,40 pentru că şi „pe aceasta
tilescu, Sacrificiul reli nu o sfinţesc oamenii, ci Acela care a sfinţit‑o şi pe aceasta”41.
gios ca principiu al Litur
ghiei, Bucureşti, 1927,
p.7.
Dar pentru care motiv se sfinţesc darurile? Ele se sfinţesc
34 Dom. Gaspar Lefebre,
Liturgie. Les principes
„ca să ne fie nouă sfinţitoare, ca Dumnezeu, care le‑a sfinţit pe dânsele, să ne
fundamentaux, 4 – ème sfinţească şi pe noi printr‑însele”42.
édition, 118 mille, Bru
ges, 1929, p. 56. De aceea, Sfânta Euharistie se mai numeşte şi Împărtăşanie,
35 Pr. Prof. Petre Vin
tilescu, Misterul liturgic, „căci prin ea ne împărtăşim cu Dumnezeirea lui Hristos. Se numeşte şi cumine
Bucureşti, 1929, p.6. cătură şi este cu adevărat, pentru că prin ea ne cuminecăm cu Hristos şi ne facem
lonicului, în trad. rom. părtaşi Trupului şi Dumnezeirii Lui. Prin ea ne cuminecăm şi ne unim unii cu
cit., partea a II‑a, Despre alţii, pentru că ne împărtăşim dintr‑o singură pâine şi devenim toţi un corp şi un
Sfintele Taine, cap.41, p.
93.
sânge al lui Hristos şi mădulare altora, ajungând toţi împreună – trup al lui Hristos”43.
37 Nicolae Cabasila,
Tâlcuirea Dumnezeieştii
Sfânta Euharistie devine în acest sens, Taina comuniunii şi sfinţirii vieţii
Liturghii, cap. XLIX, trad. noastre, Taina unirii cu Dumnezeu şi cu semenii, Taina cultivării şi susţinerii
în rom. de Pr. Prof. Dr.
Ene Branişte, Ed. Arhi
unităţii Bisericii „în duh şi adevăr” (Ioan 4, 24) şi a transformării noastre
episcopiei Bucureştilor, lăuntrice după chipul Celui ce ne‑a zidit (Galateni 4, 19), pentru a deveni
Bucureşti, 1989, p. 105.
38 Ibidem. „hristofori”, capabili de a întrupa în faptă modelul ideal de viaţă a lui Hristos.
39 Ibidem, cap.XXXII,
p.79. „Jertfa cea fără de
„Aceasta este Taina cea mare, Dumnezeu între oameni, Dumnezeu în mijlocul
sânge se aduce de către dumnezeilor care se îndumnezeiesc de la Cel cu adevărat din fire Dumnezeu,
Domnul Iisus Histos ca Care S‑a întrupat pentru dânşii. Aceasta este împătăţia ce va să fie şi petrecerea
pul Bisericii, împreună
cu toţi creştinii, şi viii şi vieţii celei veşnice”44.
moţii. Acesta este sensul
marii Liturghii, oriunde Iată importanţa extraordinară a participării noastre la Sfânta Liturghie!
ar fi ea săvârşită. Jertfa cea Ea ne mijloceşte întâlnirea reală cu Hristos Mântuitorul nostru, pe care Îl
fără de sânge are putere,
pentru că, prin Domnul, avem prezent în chipul pâinii şi a vinului prefăcute în Trupul şi Sângele
Cel ce o săvârşeşte, ea Său, pentru ca, prin împărtăşirea cu ele, să ne transfigureze viaţa şi să ne
se uneşte cu jertfa Sa de
sânge de pe Cruce. Ast înalţe duhovniceşte, atrăgându‑ne pe toţi la Sine (Ioan 12, 32), fiindcă
fel, toate jertfele, parti
culare unindu‑se cu unica „pentru cei care cu credinţă, în chip vrednic se împărtăşesc, împărtăşania este
jertfă de pe Cruce, o face spre iertarea păcatelor, spre viaţa veşnică, spre păzirea sufletului şi a trupului”45.

Hristos Dumnezeul nostru este pentru noi şi „jertfă fără de prihană” să se înalţe, protectoare,
prin ele să se înalţe de la
(Evrei 9, 14) dar în acelaşi timp El este şi jertfitor, cu singura excepţie că toţi şi să‑i acopere pe toţi
pe Golgota S‑a dus singur pe Sine Tatălui, ca jertfă de ispăşire pentru cu ocrotirea ei”, Sf. Teo
fan Zăvorâtul, Viaţa
păcatele noastre (Romani 3, 25), iar în Sfânta Liturghie se aduce Tatălui lăuntrică, trad. în rom.
jertfă, în chip nesângeros, împreună cu întreaga Biserică, deoarece Biserica Elena Dulgheru, Ed.
Sofia, Bucureşti, 2000,
sau comunitatea credincioşilor îşi adaugă şi ea jertfa ei la jertfa lui Hristos46: p. 133.
duhul evlaviei, al smereniei, al iubirii şi al păcii, rugăciunea fierbinte şi 40 Pr. Prof. Spiridon
cântările înălţătoare de suflet, podoaba virtuţilor şi însăşi darurile de pâine Cândea, Sfânta Litur
ghie, în „Mitropolia Ar
şi vin, oferite ca jertfă, care simbolizează viaţa noastră şi fondul nostru dealului”, III (1958), nr.
sufletesc. Se produce, aşadar, o osmoză (simbioză) între jertfa lui Hristos 11‑12, p.876 – 877.
41 Sf. Ioan Gură de Aur,
şi jertfa credincioşilor. Prin urmare, Comentariile sau expli
carea epistolelor pasto
„nu se sfinţesc numai Sfintele Daruri, ci este pregătit orice credincios şi întreaga rale: I şi II Timotei, epis
adunare a credincioşilor. Pentru ca, sfinţiţi fiind de Duhul Sfânt şi ei, să fie în tola către Tit şi cea către
stare să primească Sfintele Daruri... Tocmai de aceea este atât de important ca Filimon, Omilia a XIV‑a,
trad. în rom. de Arhiereul
toţi cei din biserică, fără excepţii, să aibă starea potrivită. Ca toţi să fie Theodosie Ploieşteanul,
într‑adevăr poporul lui Dumnezeu, trupul lui Hristos, care aşteaptă coborârea Bucureşti, 1911, p. 194.
Sfântului Duh, Care se va atinge de fiecare, îl va sfinţi pe fiecare ce este sau 42 Nicolae Cabasila, în
trad. rom. cit., cap.XXX,
tinde să fie pregătit”47. p.77.
43 Sf. Ioan Damaschin,
Comunitatea liturgică este implicată activ în jerfa lui Hristos, din darurile Dogmatica, cartea a IV‑a,
căreia se împărtăşeşte în mod prezent şi obiectiv. Din acest motiv, Sfânta cap. 13, trad. în rom. de
Liturghie nu se poate săvârşi în absenţa credincioşilor ca în romano‑catolicism. Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
Scripta, Bucureşti, 1993,
„În Liturghie noi aducem lui Dumnezeu, ca dar, tot ce avem mai de preţ, adică p.168.
însăşi viaţa noastră cea pământească şi trecătoare, simbolizată în darurile de lonicului, în trad. rom.
pâine şi vin, iar El ne dă în schimb viaţa Sa divină şi veşnică, adică însuşi cit., partea a IV‑a, Despre
Trupul şi Sângele Fiului Său, în care se prefac aceste daruri”48. Sfânta Liturghie, cap.94,
p. 147.
De aceea, Sfânta Euharistie se mai numeşte „merindea vieţii celei veş 45 Sf. Ioan Damaschin,
în trad. rom. cit., cartea
nice”, iar Sfânta Liturghie o „teofanie” sfântă. Ea capătă o semnificaţie şi a IV‑a, cap. 13, p. 166.
o dimensiune eshatologică, de anticipare a împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu 46 În Sfânta Liturghie
credincioşii nu rămân pa
şi de pregustare a bunătăţilor viitoare ale ospăţului Său cel ceresc, pregătit sivi sau absenţi. În pre
celor ce‑L iubesc pe El (1 Corinteni 2, 9). Liturghia este o înălţare a Bisericii zenţa actelor şi formelor
de cult ce se săvârşesc
în împărăţia lui Dumnezeu, datorită prezenţei şi lucrării mântuitoare a lui într‑însa, ei aduc „prin El
Hristos, „Paştele” nostru cel veşnic care ne trece pe noi de la moarte la (Hristos), pururea lui
viaţă şi de pe pământ la cer. Liturghia este o coborâre a lui Dumnezeu la Dumnezeu jertfă de laudă,
adică rodul buzelor, care
noi, dar în acelaşi timp este şi o ascensiune spirituală, o înălţare a noastră preamăresc numele Lui”
la Dumnezeu. Scopul Liturghiei nu este altul decât (Evrei 13, 15).
47 Mitropolitul Antonie
„unirea noastră cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, adică înfierea, de Suroj, Dumnezeiasca
Liturghie, trad. în rom.
primirea noastră ca «părtaşi ai dumnezeieştii firi» (2 Petru 1,4). Acest bun de Denis Chiriac, Ed.
suprem al mântuirii este un rod al dragostei, al nemărginitei iubiri pentru oameni Egumeniţa, Galaţi, 2019,
a lui Dumnezeu, care a dat în acest scop pe unicul Său Fiu (Ioan 3, 16), iar p. 48‑49.
astăzi această iubire divină se înfăptuieşte în momentul Liturghiei”49. 48 Diacon Ene Branişte,
Explicarea Sfintei Litur
ghii după Nicolae Ca
Este recomandat ca preotul să oficieze cât mai frecvent Sfânta Liturghie, basila, teză de doctorat,
chiar şi în zilele de rând, când se întâmplă să cadă anumiţi sfinţi cu polieleu Bucureşti, 1943, p.69.

49 Pr. Prof. Petre Vin în cursul săptămânii, iar credincioşii să participe cât mai des la ea, pentru
tilescu, Misterul liturgic,
p.26.
că atunci
„când preotul săvârşeşte Sfânta Liturghie, cinsteşte pe Dumnezeu, înveseleşte
pe îngeri, dă pildă bună credincioşilor, ajută pe cei vii, procură odihnă celor
50 Thomas de Kempis, morţi şi se face el însuşi părtaş de toate bunurile”50.
Urmarea lui Christos,
cartea a IV‑a, cap.5, Ed. Înţelegând importanţa soteriologică, funcţia sacramentală şi rolul educativ
Cartimpex, Cluj, 1998,
p. 182.
moral pe care îl are Sfânta Liturghie în sporirea noastră duhovnicească şi
în formarea caracterelor creştine, Biserca a impus ca normă obligatorie
participarea regulată a credincioşilor la acest oficiu divin, sancţionând cu
pedeapsa excomunicării pe cei care părăsesc sfântul locaş şi nu stau să
asculte până la sfârşit sfânta şi dumnezeiasca slujbă. În canonul 9 apostolic
se spune că
„toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile dar nu rămân la
rugăciune (slujbă) şi la sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească
51 Arhid. Prof. Dr. Ioan (excomunice), ca făcând neorânduială în biserică”51.
N. Floca, op.cit., p. 13.
În primele veacuri creştine, toţi credincioşii erau supuşi unui program
riguros de pregătire sufletească pentru primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii,
iar prezenţa lor la serviciul divin al Liturghiei, şi inclusiv împărtăşirea cu
Sfintele şi Prea Curatele Taine ale lui Hristos, era o condiţie obligatorie. Cei
care se sustrăgeau de la această rânduială, pentru că se simţeau vinovaţi de
anumite păcate, erau excluşi din Biserică şi reprimiţi din nou după ce împli
neau, în prealabil, faptele vrednice de pocăinţă, aşa cum prevăd dispoziţiile
canonului 2 al sinodului al patrulea local de la Antiohia, care spune astfel:
„Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la
rugăciune împreună cu poporul sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie,
aceştia să se lepede de Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta
52 Ibidem, p. 195. roduri de pocăinţă, şi atunci rugându‑se vor putea primi iertare” 52.
Mai târziu, Biserica a mai diminuat un pic acrivia aceste discipline peni
tenţiale, aplicând pedeapsa caterisirii pentru clerici şi a excomunicării pentru
laici numai în cazul când aceştia ar absenta trei duminici consecutive de la
sfintele slujbe. Textul canonului 80 Trulan (692) spune clar în această privinţă:
„Dacă vreun episcop, presbiter ori diacon, sau dintre cei nenumăraţi în cler (în
clerul inferior) sau vreun laic, de n‑ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo
treabă anevoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind
(petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de duminică în trei
săptămâni, de ar fi cleric să se caterisească, iar de ar fi laic să fie îndepărtat
53 Ibidem, p. 142. de la împărtăşire (de la comuniune, a furisit)”53.
Cât priveşte săvârşitorul, Biserica a încredinţat totdeauna sfinţiţilor slu
jitori dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie, pentru că numai ei sunt investiţi
cu harul preoţiei primit prin Taina Hirotoniei, şi, în virtutea posedării acestui har,
primesc calitatea de „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1),

săvârşind lucrările sfinţitoare în Biserică, în numele şi cu puterea lui Hristos.
Biserica a legiuit prin hotărârea canonului 58 Trulan ca
„nici un laic să nu‑şi dea lui însuşi dumnezeieştile Taine. Iar cel ce ar îndrăzni
ceva de acest fel, să se afurisească pe o săptămână, ca unul ce lucrează împotriva
celor poruncite”54. 54 Ibidem, p. 132.
Pentru a se evita asemenea acte anormale, care ar bagateliza sfinţenia

Tainei, Biserica, prin decizia canonului 14 al sinodului local de la Laodiceea,
nu a încuviinţat niciodată clericilor dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie în
mâinile laicilor ca să se cuminice cu ea în cadrul extraliturgic55 (acasă sau 55 Ibidem, p. 206.
în diferite împrejurări). În baza hotărârii acestui canon, un mare ierarh din
trecutul Bisericii noastre Ortodoxe Strămoşeşti a interzis cu desăvârşire acest
fapt, iar preoţilor care îndrăzneau să‑l practice, le aplica pedeapsa canonisirii.
„Preotul de va trimite ţârcovnicul (cântăreţul) sau pe altcineva să pricestuiască
pe vreun om, să se afurisească, după canonul 14 Laodiceea”56, 56 Mitropolitul Antim
Ivireanul, Învăţătură bi
spune acest ierarh într‑una din instrucţiunile sale date preoţilor. sericească, Bucureşti,
1774, foaia 57.
Numai diaconul, în caz de strictă necesitate, poate împărtăşi pe un
credincios în lipsa preotului, sau în situaţia în care credinciosul se află pe
patul de moarte şi nu are cine să‑l împărtăşească.
Monahii şi pustnicii, aflaţi în singurătăţi sau în locuri îndepărtate, unde
nu există biserici şi nici nu poate fi găsit un preot în perimetrul zonei
respective, se pot împărtăşi singuri, după o anumită rânduială57. 57 Sf. Simeon al Tesa
lonicului, Răspuns la În
De asemenea Biserica nu a admis păstrarea Sfintei Împărtăşanii în afara trebarea 41, în trad. rom.
sfântului locaş. Un alt ierarh român, din trecutul nostru, luând cunoştinţă cit., vol. II, p. 227.
de acest principiu canonic, consfinţit prin uzul bisericesc, a interzis preoţilor
păstrarea Sfintei Împărtăşanii în casele lor:
„Vă dăm încă poruncă să nu se ţie (Sfintele) măcar şi în casa preotului, că nu
iaste loc sfinţit de arhiereu, nici altar, nici biserică...”58, 58 Mitropolitul Teodosie
al Ungro‑Vlahiei, Învă
spune el într‑una din îndrumările recomandate preoţilor pe care îi păstorea ţătură preoţilor pe scurt,
despre cele şapte Taine
în vremea sa. Această dispoziţie este reînnoită şi de un alt urmaş al său în ale Bisericii, Buzău, 1702,
scaun, şi anume, de mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti, care, la 21 foaia 19.
mai 1762 emite următoarea decizie:
„Sfânta Priceştanie să nu o ţie preoţii prin case, precum am înţeles că fac unii
preoţi”59. 59 Textul acestei hotărâri
este extras din lucrarea
Alt ierarh de seamă al Bisericii noastre atrage atenţia preoţilor slujitori marelui istoric Nicolae
Iorga, Studii şi documen
„să ia aminte ca la împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele Taine să nu împărtă te cu privire la istoria
şească pe nimeni cu părticelele ce se aduc pentru pomenirea sfinţilor sau cu Românilor, vol. VII,
Bucureşti, 1904, p. 53.
părticelele scoase pentru sănătatea celor vii şi pentru odihna celor morţi: ci
numai cu singur Agneţul sfărâmat (iar din acesta numai cu părticelele inscrip
ţionate cu iniţialele NI şi KA), căci toate celelalte părticele nu sunt Trupul lui 60 Mitropolitul Venia
Hristos”60. min Costache, Datoriile

preoţilor către popor, Toate aceste îndrumări pastorale şi liturgice, fundamentate pe temeiul
Galaţi, 1994, p. 80‑81.
sfintelor canoane şi pravile bisericeşti, pe operele Sfinţilor Părinţi şi pe
recomandările transmise la vremea cuvenită preoţilor, de luminaţii şi distinşii
ierarhi ai Bisericii noastre, au fost sintetizate şi codificate la sfârşitul ediţiei
fiecărui Liturghier, în capitolul intitulat Povăţuiri, pe care orice preot şi
arhiereu hirotonit canonic este obligat să le studieze cu atenţie, să le cunoască
şi să le îndeplinească în slujirea lui sacramentală.
„Chivotul în care se vor păstra Sfintele Taine, adică Trupul şi Sângele Domnului,
61 Liturghier, Ed. I.B.M. să stea totdeauna cu Dumnezeieştile Taine, pe Sfânta Masă, iar nu într‑alt loc 61”,
B.O.R., Bucureşti, 2000,
p. 469. se precizează în aceste Povăţuiri. Aceste prescripţiuni reflectă experienţa
şi conştiinţa vie a Bisericii care veghează necontenit la păstrarea şi trans
miterea nealterată a învăţăturii de credinţă, la uniformitatea actelor şi
formelor de cult şi la integritatea şi unitatea vieţii ei liturgice. Ele reprezintă
o confirmare faptică şi reală a ceea ce a afirmat un mare apologet, în sec.
II al erei creştine:
„De când Biserica a primit doctrina lui Iisus Hristos, deşi răspândită peste tot
pământul, ea o păzeşte cu atâta căldură, ca şi cum ar locui sub acelaşi acope
rământ; ea crede cu apostolii ca şi când ar avea o inimă şi un suflet; ea anunţă,
62 Sf. Irineu, Adversus explică şi învaţă credinţa sa ca şi cum n‑ar avea decât o singură gură” 62,
haereses, lib. I, cap. 10,
apud Kallistos Ware, iar acest fapt îi conferă Bisericii calitatea de ecumenică şi nu ecumenistă,
L’exercice de l’autorité
dans l’Eglise Orthodoxe, căci termenul de ecumenic, în adevăratul său înţeles, arată că ea întruneşte
în Irénikon, tome LIV cele patru însuşiri de „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” la modul
(1981), nr. 4, p. 489.
cel mai concret şi mai fidel.
Împărtăşirea credincioşilor din acelaşi potir este semnul evident al aparte
nenţei lor la una şi aceeaşi Biserică creştină şi a mărturisirii şi trăirii credinţei
adevărate pe care o propovăduieşte acea Biserică. Acesta este motivul
principal pentru care Biserica noastră Ortodoxă nu acceptă intercomuniunea
(împărtăşirea cu slujitorii şi credincioşii altor confesiuni creştine). Ea a
propovăduit adevărul incontestabil că
„în celebrarea euharistică, Biserica adunată, în structura sa de popor al lui
Dumnezeu, legat organic de Capul Hristos, oferă Tatălui, prin mijlocirea preotului
«sacramentul lui Iisus» sub speciile pâinii şi a vinului, separate, prefăcute în
63 J. M. R. Tillard, O. P. Trupul şi Sângele lui Hristos, înălţându‑le ca o jertfă a Crucii”63.
L’eucharistie pâque de
lÈglise, les Édition du Este adevărat că Sfânta Împărtăşanie menţine ridicat termometrul vieţii
cerf, Paris, 1964, p. 102.
„Liturghia este princi noastre spirituale. Ea
pala sursă în care viaţa
interioară a creştinului „îl conduce pe om la îndumnezeire, numai când există starea de curăţire a
poate să se alimenteze... inimii şi trasfigurarea simţurilor din trupeşti în duhovniceşti”64,
Cât privesc efectele psi
hologice şi morale, Litur adică atunci când credinciosul se împărtăşeşte cu conştiinţa nepătată şi cu
ghia se defineşte ca o
metodă autentică insti
inima sinceră şi iubitoare, căci cei ce nu se ridică la această stare de
tuită de Biserică pentru despătimire şi sunt copleşiţi de mirajul plăcerilor

a asimila sufletele în „deşertăciunilor şi al smintelilor ce umplu această lume, se lipsesc de binecu
Iisus Hristos, Dom. M. vântatele roade ale Sfintei Euharistii,”65
Festugière, Quèst ce que
la Liturgie?, Paris, 1914, pentru că nu o primesc cu vrednicie şi cu folos.
p. 54, 81.
64 Pr. Gheorghios Me „Preotul împărtăşeşte, într‑adevăr pe cei ce vin la împărtăşanie; Hristos însă
tallinos, Rolul şi lucrarea
Ortodoxiei astăzi, trad. numai pe cei vrednici de împărtăşanie”66.
în rom. de Pr. Constantin
Petrache, Ed. Egumeniţa, Însuşi preotul liturghisitor trebuie să poarte în sine „ca podoabă, coroana
Galaţi, 2014, p. 86. tuturor virtuţilor”67, iar credincioşii care se împărtăşesc, trebuie să aibă
65 Tămăduirea creştinu
lui. Tainele Sfintei Bise
cugetul şi sufletul curat, inima arzătoare şi conştiinţa împăcată că au înde
rici, izvor de sănătate şi plinit cum se cuvine poruncile Bisericii şi rânduielile creştineşti. Un mare
fericire, trad. în rom. de interpret al Sfintei Liturghii spune că Hristos acceptă şi chiar aşteaptă să
Gheorghiţă Ciocioi, Ed.
de Suflet, Bucureşti, 2013, se cuminece cu noi, însă pentru a ne învrednici de acest mare dar, El pretinde
p. 56. din partea noastră următoarele condiţii morale:
66 Nicolae Cabasila, în
trad. rom. cit., cap.XLIII, „curăţia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinţă, dorirea Sfintelor Taine, râvna
p.93‑94.
67 Thomas de Kempis,
de a ne împărtăşi cu Dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete către Hristos...
Urmarea lui Christos, car Cu acestea trebuie să se apropie cei ce vor să fie părtaşi lui Hristos”68.
tea a IV‑a, cap.5, p. 181.
68 Ibidem, p. 93‑94. Ideal ar fi ca să ne împărtăşim cât mai des, căci
„este nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru ca să
69 Nicolae Cabasila, Des îndrepteze chipul Său în noi de câte ori dă semne că vrea să se strice” 69,
pre viaţa în Hristos, trad.
în rom. de Pr. Prof. Teo însă trebuie, în aceeaşi măsură, să ne pregătim şi sufleteşte, ca să nu
dor Bodogae, Bucureşti,
1989, p. 203.
pângărim mărgăritarul cel cinstit al lui Hristos şi să ne agonisim propria
noastră osândă (I Corinteni XI, 29). În acest sens, un ierarh din secolul
trecut sfătuia astfel pe păstoriţii săi:
„Vă recomand din tot sufletul, iubiţii mei, folosirea acestui mijloc de susţinere
a legăturii cu Dumnezeu (Sf. Împărtăşanie), atât pentru voi cât şi pentru fiii
voştri, că ce poate fi mai înălţător şi mai fericit decât unirea cu Iisus? Şi aceasta
să o faceţi nu numai în cele patru posturi de peste an, ci mai des, căci omul,
70 Episcop Iosif Traian după slăbiciunile omeneşti, uşor păcătuieşte”70.
Bădescu, Gânduri pen
tru m(â)ine, Ed. Didahia Cei ce se împărtăşesc cu vrednicie şi cu bună dispoziţie şi curăţie
Severin, Drobeta‑Turnu
Severin, 2013, p. 17. sufletească, rămân în comuniune cu Hristos. Hristos îi preface lăuntric,
ajutându‑i să înainteze pe treptele desăvârşirii şi ale sfinţeniei, izbăvindu‑i
de cel rău şi de toată întinăciunea păcatului.
De aceea, cunoscând aceste daruri spirituale şi foaloase duhovniceşti pe
care le dobâdim de la Hristos Dumnezeu prin intermediul Sfintei Liturghii,
se cuvine să‑i îndemnăm pe credincioşi să vină cât mai
„des la sfânta biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârşită
71 Sf. Maxim Mărturi în ea, pentru sfinţii îngeri care sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce
sitorul, Mistagogia, Cos intră şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi fac rugăciuni pentru ei; de asemenea,
mosul şi sufletul, chipuri
ale Bisericii, cap. XXIV, pentru harul Sfântului Duh, care este în chip nevăzut pururea prezent, dar, în
trad. în rom. de Pr. Prof. mod special mai ales în timpul Sfintei Liturghii”71.
Dumitru Stăniloae, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 200,
p.39. Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron, Constanţa

FEMEIA ÎN BISERICĂ
Tristețea și bucuria
Crăciunului
Cea mai mediatizată și mai comercială dintre sărbătorile religioase,

sărbătoarea Crăciunului are o încărcătură specială pentru fiecare dintre noi.
Așteptăm un gest, o bucurie mai mică sau mai mare, un dar, o persoană,
uneori o minune. Ne împodobim casele, mesele, orașele, bradul, ne luăm
haine care să reflecte acest moment. Ne programăm vizite pe la persoane
sau locuri dragi, participări la concerte de colinde sau la spectacole tematice,
în școli se făceau serbări care rămâneau momente imortalizate și prețioase
cu copiii noștri deveniți adulți.
La țară și în orașe se programau cete de colindători, care exersau cu
mult înainte de începutul Postului. Alteori se urmărea o ieșire la munte,
pentru recreere în ambianța tradițională asigurată de localnici, dar și de cei
din industria hotelieră. Un timp al bucuriei, sărbătorii și al împreună petre
cerii unui timp încununat de un nimb de unicitate și miracol.
În întâmpinarea acestor pregătiri, firmele de vânzări își adaptau și uneori
exagerau clișeele promoționale, punându‑l pe Moș Crăciun să fie cel mai
mare agent de vânzări al tuturor timpurilor. Deranjantul accent pe vân
zare‑cumpărare, ca daruri, de toate soiurile de mărfuri a contribuit mult la
decăderea actuală a sărbătorii majoritar în pecuniar. Din același motiv, al

deschiderii comerciale cât mai mari, în spiritul corectitudinii politice, s‑a
înlocuit Merry Christmas cu Merry Xmas, evitând până și numele eroului
principal al sărbătorii, Iisus Hristos!
Ne simțim îndreptățiți să fim fericiți de Sărbători. Să ne gratulăm cu tot
felul de cadouri și fantezii indeplinite. Să avem masa plină. Să facem și să
primim atenții și gesturi. Este un timp al satisfacerii personale până la
apogeu. Și continuăm să susținem că asta ne face fericiți!
Tristă fericire!
Păcat că în orașele și satele noastre îndestulate nu se mai găsește deschi
derea spre primirea colindătorilor, astfel încât și aceștia au renunțat să mai
bată drumurile în faptul serii fără a mai fi primiți! Căci colindele arătau în
multe variante că bunătatea este fundamentală nu numai de Crăciun, dar
mai ales de Crăciun. Că nu trebuie neapărat să faci și să ai, dacă există
pace, credință și bunăvoire între oameni! Altfel, se ajunge la marile depresii
de Sărbători, când cei care sunt singuri și părăsiți resimt la apogeu durerea
lipsei de comuniune. Multe societăți de binefacere și‑au luat repere de acti
vitate din a face daruri și pachete de sărbători celor singuri și în dificultate.
Este minunat. Însă îmi răsună în minte cuvântul părintelui Arsenie Papacioc
despre nevoia de ascultare, de înțelegere, poate de compasiune, și de prezență
a oamenilor, înainte de nevoia materială...
De Crăciun s‑a născut Iisus Hristos. Cine este Iisus? De ce s‑a născut
Iisus? Întrebări simple, la care lumea nu are nevoie de răspunsuri. În schimb
sunt tot felul de dezbateri că de fapt Iisus nu s‑a născut de Crăciun, că nu
se știe dacă s‑a întâmplat real, că ar mai fi avut și alți frați, adică nu ar fi
fost Fiul lui Dumnezeu...Toată gama de perorații minore care să deturneze
atenția de la importanța covârșitoare a momentului. Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu Cuvântul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, s‑a făcut Om, născut
din Fecioara Maria cu puterea Tatălui și adumbrirea Duhului Sfânt.
De ce s‑a Întrupat Dumnezeu? De ce S‑a făcut Prunc? S‑a întrupat pentru
a ne mântui pe noi, pentru a da viață omului, acestui trup stricăcios și
putrezicios al nostru. S‑a întrupat pentru a duce Crucea și a muri pentru
noi, ca să învieze cu trupul din mormânt, fiind începătură a învierii tuturor
celor adormiți. S‑a întrupat pentru a ne mântui pe noi. Și s‑a făcut prunc
pentru a mântui toate vârstele făpturii umane, de la pruncul nenăscut, până
la vârsta bărbatului desăvârșit. Și pentru a ne arăta că singura cale de
mântuire este prin smerenie.
De Crăciun, Domnul a cercetat această lume, iar ea nu L‑a primit:
„În lume era și lumea prin El s‑a făcut, dar lumea nu L‑a cunoscut. Întru
ale sale a venit, dar ai Săi nu L‑au primit” (Ioan 1, 10‑11).

De Crăciun, nimeni din Bethleem nu L‑a primit în casă. O femeie tânără,
în pragul nașterii, nu a găsit între oameni căldură și locaș. De Crăciun,
îndatoririle față de stat au fost mai puternice decât starea umană, punând
pe drum tânăra familie. De Crăciun, Irod căuta să ucidă Pruncul, trimițând
iscoade și ostași în acest scop. După Naștere, imediat, Dreptul Iosif a fost
nevoit să ia Pruncul și pe mama Lui și să plece în bejenie, în Egiptul
necredincios, care urmărise neamul evreilor până la Marea Roșie, pe timpul
lui Moise.
De Crăciun, deși semne dumnezeiești s‑au făcut pe pământ și în cer, și
îngerii cântau în cor
„Slavă întru Cei de Sus, lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni
bunăvoire”,
oamenii și‑au văzut mai departe de ale lor și au continuat viața lor obișnuită.
Ce poate fi mai rău decât respingerea, hăituirea, indiferența unora și
dușmănia altora!
Și toate acestea asupra unui prunc nevinovat și asupra unei tinere mame!
Așadar, putem să știm că Domnul Iisus Hristos a pătimit încă de la Naștere
foame, frig, oboseală, exil.
Și totuși, îngerii cântau în Cer, și Dumnezeu se bucura de cercetarea
lumii create prin Nașterea ca Om a Fiului Său. Deci Dumnezeu se bucura
de bucuria noastră, a muritorilor din toate timpurile, căci venise vremea
mântuirii!
Și totuși noi nu înțelegem! Vrem justificări, dovezi, minuni.
Și vrem să ne fie bine și cald. Să stăm comozi și să ne mântuim de‑a
gata. Și nici măcar să nu ne gândim la nevoile celuilalt! Și la efortul lui
Dumnezeu de a veni printre noi și la jertfa Sa mântuitoare!
Crăciunul nu se trăiește până când nu îl așteptăm, până când nu îl
înțelegem în semnificația lui divină. Până când nu ne pregătim pentru el.
Așa cum omul se formează dintr‑o celulă, dintr‑un nucleu de cromozomi
ai zigotului, așa și la noi formarea și înțelegerea trebuie să pornească și să
crească dintr‑un nucleu de credință trăită și înțeleasă. Și acest nucleu este
Crezul, suma actelor mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos, din care se
dezvoltă gândirea, cuvintele și faptele noastre. În lipsa acestui crez, Crăciunul
este doar o ocazie de a petrece. Însă în prezența lui, este o treaptă pe scara
devenirii noastre ca oameni vii și eterni, care mai pun o cărămidă la zidirea
locașului celui veșnic în lumina cea neînserată a vieții veșnice.
Se spune că bunătatea este esența Crăciunului. Bunătatea este o virtute
minunată, și ea are origine în bunătatea lui Dumnezeu. Ea dezvoltă comu
niunea între oameni și sentimentul uman. Însă bunătatea în credință capătă

sens și pentru mine, și pentru celălalt. Pentru că ne aduce amândorura lumină
și nădejde în bunătatea și comuniunea veșnică în Dumnezeu. Bunătatea în
credință prelungește comuniunea și dincolo de hotarul vieții schimbătoare
și eternizează starea în lumina lui Dumnezeu.
Și paradoxal, unii oameni se feresc tocmai de asta! Fac gesturi nobile,
dar dacă le dai conotație spirituală, încep să se ferească, evitând mărturisirea
în fața Domnului și a oamenilor. Dacă dai un covrig unui amic, probabil îl
va lua, dar de multe ori, încercând să dai de pomană ceva pentru sufletul
vreunui adormit din neam, refuză!
Este începutul descreștinării omului. Atâtea daruri s‑au revărsat asupra
omului, descoperiri și invenții ale spiritului său cercetător, pe care nu le‑ar
fi avut fără ajutorul lui Dumnezeu. Și cu cât îi merge mai bine, cu atât
devine mai descreștinat.
Priviți ce se întâmplă: telefoane mobile, deplasări cu avioane, internet,
bunuri de toate felurile (prea multe și nu toate necesare), cucerirea și
subjugarea pământului, a roadelor sale, ale vietăților sale, manipulare
genetică, climatică, geologică. Omul a devenit stăpânul necontestat al
pământului, fiind pe cale să devină tiranul său. Nu se mai respectă legile
date de Dumnezeu, uitând că noi toți suntem urmași ai lui Adam făcut de
mâna Creatorului.
Și totuși...
Undeva, pitită adânc în sufletul omului liber și arogant de azi stă
nevoia de iubire...stă nevoia de a fi luat în brațe chiar și atunci când leapădă
de pe el toate scoarțele închipuirii de sine și își descoperă rănile și pro
blemele adânci... Stă nevoia de a nu mai fi responsabil de toți și de toate,
de a nu mai ajunge cineva și de a mai putea să stea degajat și împăcat în
fața unei cești de ceai, zâmbind cu surâs de gutui coapte și mirosind a
parfum de mere și scorțișoară... Stă nevoia de a fi luat în brațe de cel
căruia i‑a făcut cel mai mare rău și de a auzi: te iert! Sufletul sălbăticit de
însingurare și competiție, sufletul zbârcit de așteptare și răutate, sufletul
temător de ziua de mâine și nemulțumit de cea de azi este cel pentru care
Dumnezeu ne‑a luat în brațe pe dinăuntru, ne‑a întors pe dos înțelegerea și
existența, ca să ne aducă cel mai imposibil și mai jinduit dar: dragoste și
viață veșnică!
Doar El ne poate restaura sufletul nostru, în cea mai adâncă și măreață
dintre tainele Sale, Întruparea Iubirii Sale veșnice, aducându‑ne pe toți la
sânurile Sale iubitoare și preacurate, aducându‑ne cu Venirea Sa, acasă!
Prezbitera Dr. Laura Magdalena NICOLESCU, Iași

TAINA ICOANEI
Ciclul hagiografic al sfântului Nicolae în

pictura moldovenească a secolelor XV‑XVI*1
* Textul este reluat în forma În această lucrare mi‑am propus să studiez iconografia ciclului hagiografic
în care a fost publicat în
2003.
al sfântului Nicolae în pictura moldovenească a bisericilor din a doua
jumătate a secolului al XV‑lea şi din secolul al XVI‑lea.
1 Mulţumesc pentru coor La baza acestei analize stă lucrarea clasică semnată de Nancy Patterson
donare, sfaturi şi materiale
doamnelor profes oare Sevcenko2, care expune o cercetare foarte amănunţită a reprezentărilor
Corina Popa, Ioana Ian iconografice ale episoadelor din viaţa sfântului. Am utilizat această lucrare,
cov escu şi Constanţa
Costea. care se ocupă exclusiv de arta bizantină, ca model pentru studierea unui
2 Nancy Patterson Sev capitol de artă post‑bizantină: pictura moldovenească.
cenko, The Life of Saint
Nicholas in Byzantine Sfântul Nicolae este un sfânt extrem de popular, atât în arta bizantină,
Art, Torino, Bottega cât şi în Occident. Popularitatea sa, el nefiind nici martir, nici sfânt militar,
d’Erasmo, 1983.
nici unul din Părinţii Bisericii, se poate explica prin faptul că este un sfânt
3 Henry Maguire, Icons generalist, cum spune Henry Maguire3, adică minunile sale nu sunt clar
of Their Bodies: Saints
alld Their Jmages in direcţionate, ci acoperă o zonă foarte largă de „specialităţi”: ajută oameni
Byzantium, Princeton, nevoiaşi sau acuzaţi pe nedrept, vindecă bolnavi sau demonizaţi, salvează
New Jersey, Princeton
University Press, 1996, corăbii. Din acest motiv a fost considerat protector de către numeroase
p. 169‑186 şi idem, Rhe categorii: marinari, negustori, fete tinere, copii, văduve etc.

Acelaşi caracter de sfânt generalist, consideră Maguire, explică o tendinţă toric, Nature and Magic
in Byzantille Art, Alder
în iconografia ciclurilor sfântului Nicolae, şi anume aceea de a simplifica shot‑Brookfield, Ashgate
detaliile care personalizează scena, şi astfel cât mai multe categorii de Variorum, 1998, p. 98‑99.
privitori să se poată identifica cu cei salvaţi/vindecaţi de sfântul Nicolae.
Maguire observă aceeaşi tendinţă şi în inscripţii: de exemplu, în loc ca
inscripţia să menţioneze „cei trei generali în inchisoare”, ea îi numeşte pur
şi simplu „cei trei bărbaţi în închisoare”.
Studiul meu a luat în considerare toate ciclurile iconografice care s‑au
mai păstrat la monumentele din Moldova (Bălineşti, Popăuţi, Părhăuţi,
Humor, Moldoviţa, Voroneţ, Roman, Suceviţa); am analizat tipologiile
iconografice specifice fiecărui monument şi raporturile dintre ele. Voi alege
însă numai câteva exemple care vor ilustra metoda utilizată şi vor susţine
concluziile finale care se bazează evident pe întregul studiu.
O primă scenă pe care o vom lua în discuţie este episodul în care sfântul
Nicolae salvează trei oameni de la execuţie. În timp ce vorbea cu trei
generali ai împăratului Constantin, sfântul Nicolae este anunţat, şi subliniez
această expresie, că trei oameni nevinovaţi sunt pe cale de a fi omorâţi.
Ajunge la locul execuţiei chiar în momentul în care călăul ridică sabia, pe
care sfântul apucă să o oprească.
Diferenţele apar în interiorul compoziţiei: la puţine monumente o victimă
este pe cale să fie executată, în timp ce celelalte îşi aşteaptă rândul ‑ formula
aparent cea mai veche. Cea mai frecventă aranjare, începând cu secolul
XIII, este în linie, cu spatele la călău, ca şi cum sabia ar tăia toate cele trei
capete deodată.
Compoziţia poate fi comparată cu cea a jertfei lui Isaac din Vechiul
Testament, sau cu cea a martirilor, care, ca şi scena din viaţa sfântului
Nicolae, poate presupune mai multe victime. Acest proces prin care o scenă
din viaţa sfântului preia modelul unei alte scene se petrece în multe cazuri:
de exemplu, naşterea sfântului repetă tipologia naşterii Fecioarei.
De cele mai multe ori victimele apar legate la ochi şi cu mâinile
legate în faţă, deşi textele menţionează că li s‑au legat mâinile la spate.
Aici este în mod clar vorba despre influenţa reprezentărilor din Sinaxare.
În această variantă scena apare la mai toate monumentele: Bălineşti, Humor,
Voroneţ. sfântul Nicolae este reprezentat deasupra călăului, ţinând sabia.
Aceasta este compoziţia derivată din cea a scenei jertfei lui Isaac: sfântul
Nicolae se află deasupra călăului asemenea îngerului care a oprit cuţitul lui
Isaac.
La Suceviţa şi Roman întâlnim o altă compoziţie: sfântul Nicolae se află
în spatele călăului, nu deasupra. Această compoziţie apare şi pe icoanele
ruseşti, dar la cele două monumente româneşti se remarcă un detaliu pe
care nu îl mai regăsim nicăieri în arta bizantină sau post‑bizantină: în partea

superioară a scenei două femei par să îl anunţe pe sfântul Nicolae de execuţia
ce urmează să aibă loc, ca şi cum ar ilustra literal textul: sfântul Nicolae a
fost anunţat (de execuţie).
Elementul nu este întâmplător şi îşi are explicaţia în ceea ce Constanţa
4 Constanţa Costea, La Costea numea ambianţa Suceviţa4. Este vorba de un fenomen al picturii
sfârşitul unui secol de eru
diţie: pictura de icoane din moldoveneşti din timpul Movileştilor, care se distinge de epocile anterioare
Moldova în timpul lui prin adâncirea trăsăturilor narative, prin „încărcătura livrească, intens spe
Ieremia Movilă. «Ambi
anţa Suceviţei», în Ars culativă a iconografiei”, principiul literar devenind esenţial pentru redactarea
Transsilvaniae, III, 1993, scenelor. Se constată o preferinţă pentru modelele vehiculate de manuscrise,
p. 82.
explicată ca o aspiraţie către modelele pure ale artei bizantine, la care
iconografii nu aveau acces decât prin intermediul manuscriselor.
Prin observaţiile făcute asupra acestei scene destul de simple sub aspectul
compoziţiei anticipez ceea ce voi întări pe parcursul lucrării, şi anume
existenţa a două grupuri unitare, diferite între ele din punct de vedere al
tradiţiei iconografice pe care o urmează: unul, mai arhaic, ilustrat prin
Moldoviţa‑Humor‑Voroneţ, altul cu un caracter livresc şi erudit: Suceviţa-
Roman (din a doua jumătate a secolului al XVI‑lea şi începutul celui
următor).
O altă scenă care îmi întăreşte această primă concluzie este Cei trei
generali în închisoare. Trei generali ai împăratului Constantin ajung să fie
aruncaţi pe nedrept în închisoare şi urmează să fie executaţi. Ei se roagă
sfântului Nicolae care apare în vis lui Avlavius (cel care i‑a întemniţat pe
nedrept) şi împăratului cerându‑le eliberarea celor trei.
În arta bizantină, aproape fără excepţie apar doar cei trei generali în
închisoare. Gardianul, observa Nancy Sevcenko, este omis întotdeauna, deşi
el are un rol important în desfăşurarea acţiunii. El nu apare nici în arta
rusească, dar apare undeva în Moldova: la Popăuţi. Este un caz unic, într‑un
ciclu de o amploare deosebită, pe care numai restaurarea în curs îl va face
disponibil pentru o lectură coerentă.
Tot Nancy Sevcenko subliniază raritatea apariţiei sfântului Nicolae în
proximitatea închisorii. În Moldova însă, ca şi pe icoanele ruseşti, el apare
fără excepţie pentru a sublinia rolul său în eliberarea generalilor, deşi nici
un text nu menţionează că el ar fi apărut efectiv celor trei.
Redactarea de la Humor este extrem de simplă, în timp ce la Suceviţa
şi Roman apare un detaliu care îşi are probabil sursa în iconografia scenei
hrănirii lui Daniil în închisoare: sfântul Nicolae întinde un coş cu mâncare
celor trei. Menţionez că redactarea aceasta nu apare în arta rusească.
Voi aduce acum în discuţie o icoană grecească, probabil pictată la Athos
5 Acum aflată la biserica la 16055, care se va dovedi extrem de importantă pentru analiza grupului
Sf Athanasie. Sykia, Chal
kidiki, Grecia; publicată Suceviţa‑Roman, cu care este în linii mari contemporană. Este singurul caz
pentru prima oară în By în întreaga artă bizantină şi post‑bizantină unde am reîntâlnit acest motiv.

O altă scenă pe care o regăsim pe această icoană şi la cele două monu zantine and Post‑Byzan
tine Ari, Atena. 1986.
mente moldoveneşti este scoaterea diavolului dintr‑o statuie de bronz de la
Alexandria6. 6 Scena nu apare în peri
oada bizantină în Grecia,
Unul dintre rolurile sfântului Nicolae este acela de duşman al păgâ însă va deveni frecventă
nismului, şi există mai multe episoade în viaţa sa legate de confruntarea În secolele XVII‑XVIII
în toate icoane şi ciclurile
cu păgânismul, cu diavolii. Nancy Sevcenko remarca o scădere a interesului de freşce, cum ar fi cel
pentru reprezentarea acestor scene în perioadele târzii ale artei bizantine, din biserica mitropolitană
din Kozani ‑ în varianta
şi justifică acest fenomen prin faptul că ideea luptei şi a triumfului asupra Bojana ‑ sau din mica
zeilor păgâni nu mai era de actualitate. Dar popularitatea rugăciunilor de bisericuţă de sat cu pic
tură exterioară de la Vel
apărare împotriva diavolilor care locuiesc diferite spaţii proxime oamenilor, vedo (prefectura Kozani)
rugăciuni ce continuă pe parcursul întregului Ev Mediu, contrazic această ‑ în varianta Decani.
explicaţie. Şi dovada cea mai grăitoare este popularitatea acestui tip de

scene în cadrul ciclului sfântului Nicolae în arta post‑bizantină: episodul
tăierii chiparosului locuit de un diavol este unul din cele mai frecvent
reprezentate, atât în Moldova, cât şi pe icoanele ruseşti.
Scena doborârii statuii din Alexandria este ilustrată la Gracanica şi la
Decani într‑un mod foarte asemănător: sfântul Nicolae (cu un topor în mână
la Decani), ameninţă o construcţie între turn şi soclu de statuie de pe care
cad nişte figurine care dacă ar avea aripi ar semăna cu nişte diavoli, un fel
de marionete. În această variantă cred că am identificat scena la Voroneţ
şi Humor.
O cu totul altă redactare se întâlneşte la Bojana: sfântul Nicolae asistă
la o scenă în care doi oameni se luptă să doboare o statuie mare de bronz,
care, după cum spune N. Sevcenko, pare mai degrabă un martir, sau Hristos
flagelat, decât un idol pe cale de a fi dărâmat. Este de remarcat în acest
caz clasicismul figurii, drapată ca o statuie antică.
În Moldova scena apare şi la Roman: compoziţia este de tipul Decani/
Gracanica, cu sfântul Nicolae ameninţând cu toporul statuia, care este
reprezentată, nu ca în Serbia, unde apar doar drăcuşorii, şi nu mai este o
marionetă flexibilă, ci este clar o statuie, fără a avea însă clasicismul celei
de la Bojana.
A fost surprinzător să regăsesc această scenă, cu o iconografie aproape
identică, în icoana de la Athos, puţin posterioară picturii de la Roman, dar
cu care ar putea împărţi un model comun, un manuscris probabil, care a
ajuns să circule în Moldova. Similaritatea compoziţiei este flagrantă şi poate
fi susţinută şi prin comparaţia altor scene: există două episoade în viaţa
sfântului în care el apare în vis: o dată unui funcţionar, Avlavius, altă dată
împăratului Constantin. Scena preia iconografia tipică a apariţiei în vis, cu
personajul dormind întins în centrul scenei, şi cu cel visat în picioare în
spatele scenei ce redă visul. În Moldova este reprezentat visul lui Constantin
în mai multe cazuri; la Roman apar în mod excepţional ambele visuri”.
Unul dintre ele: cel al lui Constantin (dar faptul are puţină importanţă fiind

vorba de aceeaşi acţiune) este reprezentat într‑un mod extraordinar de
asemănător cu visul lui Avlavius din icoana grecească: asemănarea merge
până la detalii de genul bordurii patului, a modului în care cade pătura, a
poziţiei mâinii sfântului. În Moldova, numai la Roman apare poziţia carac
teristică a somnului din arta bizantină: cu mâna sub cap, ceea ce nu apare
în arta rusească şi ne trimite din nou la o sursă bizantină pură.
La fel scena de la Roman în care sfântul Nicolae îi primeşte pe cei trei
generali cu daruri, şi care la Popăuţi şi Voroneţ este extrem de diferită,
aminteşte până în detaliile cele mai mici de cea de pe icoana athonită.
Nu se regăsesc însă similarităţi în ceea ce priveşte compoziţia arhitec
tonică a scenelor, lucru de aşteptat dat fiind personalitatea extrem de
puternică în această privinţă a meşterilor de la Suceviţa ca şi a celor de la
Roman: compoziţiile arhitectonice sunt la ambele biserici extrem de dez
voltate şi de personalizate în acelaşi timp, putându‑se recunoaşte aparte
nenţa unei scene la una dintre cele două biserici doar prin analiza cadrului
arhitectonic.
În ceea ce priveşte acest grup de biserici pe care l‑am distins, Suceviţa
‑ Roman, am văzut cum el se identifică prin rezolvări compoziţionale care
în mod clar ţin de o altă tradiţie iconografică, care, după părerea mea este
una grecească. În acelaşi timp, e vorba şi de o altă tradiţie textuală: la aceste
două ultime biserici, din punct de vedere cronologic, apar o serie de scene
fără precedent, extrem de rare în întreaga artă bizantină, cum ar fi: Salvarea
lui Vasile de la arabi. Ele pot fi parţial explicate printr‑un text: Pomenirea
7 Proloagele, Craiova, Părintelui nostru Nicolae din Prologariul Mitropolitului Dosoftei7. E adevă
1991, vol. 1, care repro
duce ediţia de la Iaşi, rat că sunt surse mai târzii, dar ne indică existenţa în Moldova a unor surse
1854‑55, care la rândul posibile pentru ciclurile de la Suceviţa şi Roman, căci textul conţine minunea
ei reprezintă traducerea
făcută la Neamţ în 1791 salvării de la înec, extrem de popular în toată Moldova şi în Rusia, minunea
de ieromonahul Ştefan salvării lui Vasile de la arabi ‑ şi ea aproape nelipsită de pe icoanele ruseşti,
după Prologariul Mitro
politului Dosoftei (Iaşi dar care apare şi pe icoana grecească citată, însă şi minunea covorului (care
1682), ca şi după ediţii apare la Humor, însă nu şi în grupul Roman‑Suceviţa). Nu susţin că acest
moscovite ale Proloage
lor din a doua jumătate text ar fi fost varianta pentru conceperea programului iconografie de la
a secolului al XVIII‑lea. aceste două biserici, dar el atestă existenţa unor texte care au circulat în
Moldova, de altfel şi în Rusia, şi care cereau o rezolvare iconografică,
rezolvare găsită în două moduri diferite în cele două spaţii.
Aceste constatări permit construirea unei ipoteze referitoare la iconografia
scenelor: a existat probabil o sursă grecească, poate chiar athonită, cel mai
sigur un manuscris, dacă nu chiar o icoană, care a circulat în Moldova în
a doua jumătate a secolului al XVI‑lea, când au fost înălţate şi pictate
Roman şi Suceviţa.
Prof. Univ. Dr. Ioana MĂGUREANU

Universitatea Naţională de Arte Bucureşti

Apologetica CREŞTINĂ
Teologie euharistică ortodoxă

pentru vremuri de pandemie (II)
Dezvoltări post‑patristice şi moderne ale hristologiei

ortodoxe şi consecinţele lor euharistice
Să trecem acum la modele mai recente în materie de hristologie, prin
prisma cărora vom putem judeca și mai aprofundat teologia euharistică a
tradiționaliștilor radicali, de care ne‑am ocupat până acum. Voi invoca în
acest sens afirmațiile Sfântului Simeon Noul Teolog1, care a trăit la granița 1 Vreau să‑i mulțumesc
dintre secolele X‑XI, deci în plină perioadă post‑patristică. Sf. Simeon pune aici în mod deosebit p.
lect. Jan Nedelea, de la
direct problema caracterului vulnerabil al „trupului îndumnezeit”: Facultatea de Teologie
Ortodoxă din București,
„Fiindcă Dumnezeu Cel peste toate a venit pe pământ ca prin venirea Sa care mi‑a semnalat aceste
trupească să‑l replăsmuiască și să reînnoiască pe om și să binecuvânteze toată texte din Sf. Simeon, atât
creatura blestemată pentru el – ascultă cu înțelegere! – a făcut mai întâi viu de utile pentru dezbaterea
de față.
sufletul pe care l‑a luat și, făcându‑l nestricăcios, l‑a îndumnezeit, dar trupul
Său cel neprihănit și dumnezeiesc, chiar dacă l‑a îndumnezeit, l‑a purtat încă
stricăcios și material. Fiindcă ceea ce mănâncă și bea, ceea ce ostenește și
asudă, ceea ce e legat și lovit și atârnat și spânzurat pe cruce, aceea este
stricăcios și material – căci toate acestea sunt însușiri proprii unui trup stricăcios
– și de aceea a și murit și a fost așezat mort în mormânt. Dar după ce a înviat,
a înviat împreună cu El și trupul însuși ajuns duhovnicesc, cu totul dumnezeiesc
și nematerial. De aceea, nici nu a rupt (n‑a avut nevoie să le rupă pentru a ieși,
n.m.) pecețile mormântului când a ieșit din el (Matei XXVIII, 2), ci a iești
neîmpiedicat și prin ușile încuiate (Ioan XX, 19). De ce însă n‑a făcut de îndată
duhovnicesc și nestricăcios împreună cu sufletul și trupul pe care l‑a luat (încă
de la întrupare, n.m.)? Fiindcă și Adam, mâncând din pomul din care Dumnezeu
i‑a poruncit să nu mănânce, prin călcarea poruncii a murit de îndată cu moartea
sufletului, dar moartea trupului a urmat abia mulți ani după aceea, de aceea (și
Hristos) a înviat, a făcut viu și a îndumnezeit mai întâi sufletul care primise
pedeapsa morții și abia așa, potrivit sentinței rostite odinioară de a se întoarce
prin moarte în pământ, a rânduit ca trupul să‑și primească nestricăciunea prin
înviere. Dar nu numai acesta, ci a pogorât la iad și, slobozind din legăturile 2 Simeon Noul Teolog,
cele veșnice sufletele sfinților ținute acolo, le‑a înviat și le‑a adus într‑un loc Discursuri teologice și
de odihnă și lumină neînserată, dar nu încă și trupurile lor, ci pe acestea le‑a etice. Scrieri I; ed. „Dei
sis”, Sibiu, 2001, p. 114‑
lăsat în morminte până la învierea cea de obște”2. 115.

Textul e dens. Ce vrea să spună aici Sf. Simeon? El vrea să spună că în
Hristos însuși a avut loc o evoluție, un proces gradual al îndumnezeirii firii
sale umane, care a început de la întruparea Sa din Fecioara și s‑a sfârșit
prin „învierea, înălțarea și așezarea Sa de‑a dreapta Tatălui”. Acest proces
gradual a cuprins mai întâi sufletul său, ca să aducă celor de acolo vestea
învierii pe care el însuși o dobândise mai întâi sufletește, în timp ce trupul
său, încă stricăcios, era în mormânt învelit în giulgiuri. De‑a lungul întregii
sale vieți până la crucificare și moarte el a înviat ca om doar cu sufletul.
Apoi a înviat și cu trupul, a trecut prin piatra de deasupra mormântului ca
un înviat și s‑a înălțat la ceruri. Prin învierea Sa cea de a treia zi, i‑a devenit
nestricăcios și trupul, nu doar sufletul cum fusese până atunci. Prin urmare,
El însuși a trebuit să suporte un decalaj între învierea mai întâi a sufletului
și învierea ulterioară și a trupului după trei zile. Să mai abordăm un text
din Sf. Simeon:
„Taina aceasta însă nu numai că s‑a făcut în modul în care s‑a spus începând
cu Hristos în întreaga lume, ea s‑a făcut cu fiecare din sfinții de odinioară și
se face până acum pururea. Căci ...mâncând (noi) Preacuratul Său Trup, adică
dumnezeieștile Taine, ne facem într‑adevăr con‑corporali și înrudiți cu El în
întregime. ....Prin urmare, văzând duhovnicește, sfinții cei din veac, cei de
odinioară și cei de acum, nu văd vreo figură sau vreo formă sau vreo întipărire
(clară, concretă, a lui Hristos cel înviat, n.m.) ci o lumină (încă) fără formă
3 Sf. Simeon vrea să (phos aschematiston)3, ca unii ce se fac ei înșiși lumină din lumina Duhului.
spună aici că, oricât de Dar fiecare din sfinți, făcându‑se astfel, nu‑și face de îndată nestricăcios și
avansată duhovnicește ar
putea fi persoana unui duhovnicesc și trupul. ....După ce sufletul iese și se desparte de trup, de îndată
sfânt, el nu va putea de și ele (componentele materiale ale trupului, n.m.) se predau stricăciunii și se
păși în viața aceasta „ve
derea ca într‑o oglindă”;
descompun puțin câte puțin; iar cele ce rămân așa ani mulțI, nu rămân aici cu
abia în eshaton, după în desăvârșire nestricăcioase, nici iarăși cu desăvârșire stricăcioase, ci, păstrând
vierea morților, îl vom în ele atât semnele nestricăciunii cât și cele ale stricăciunii, sunt păstrate spre
putea vedea pe Fiul lui
Dumnezeu „așa cum este” a fi făcute nestricăcioase în chip desăvârșit și reinnoite la învierea de pe urmă” 4.
(I Corinteni XIII, 12; II
Corinteni III, 18; I Ioan Sfinții înșiși, sugerează textul, sunt obligați de legea dumnezeiască să
III, 2). Cu alte cuvinte, suporte acest decalaj, astfel că înviază mai întâi sufletește în viața aceasta
cunoașterea sfinților este
în viața aceasta încă afec și abia la sfârșitul timpurilor vor învia și cu trupul. În acest interval, adică
tată de limitările cunoaș din momentul nașterii și până la înviere, firea lor umană este supusă
terii omenești, de urmă
rile păcatului, ultima consecințelor păcatului și supusă astfel vulnerabilităților de tot felul, cea
dintre ele fiind moartea mai mare dintre ele fiind, evident, moartea fizică; până la înviere trupul lor
de care nu scapă nimeni.
4 Simeon Noul Teolog, este supus „stricăciunii”, purtând însă deja semnele „nestricăciunii” pe linia
Discursuri teologice și sufletului.
etice. Scrieri I; ed. „Dei
sis”, Sibiu, 2001, p. 115‑ Se ridică însă o întrebare: chiar înviată din morți, umanitatea lui Hristos
116. îndumnezeită la nivelul maxim al „șederii ei de‑a dreapta Tatălui” mai
rămâne ea în limitele naturii ei de creatură? Părintele Stăniloae, la care
apelez de data aceasta ca exponent al unei hristologii ortodoxe moderne,
răspunde în felul următor:

„Îndumnezeirea firii omenești în Iisus Hristos înseamnă maximă ridicare și
perfecționare a acestei firi, dar în limitele ei (create, umane, n.m.), nu lărgire
la dimensiuni divine și nu schimbare de natură. Ea primește daruri care o înalță,
dar care nu‑i schimbă caracterul firesc. Darurile primite se referă îndeosebi la
cunoștința și la voința naturii omenești. Cunoștința omenească a lui Iisus Hristos
se lărgește prin «unirea ipostatică» și se scutește de rătăcire, dar nu devine
atotștiință divină. Ea crește și se dezvoltă, căci «înainta cu înțelepciunea și cu
vârsta» (Luca II, 52). În această creștere și sporire nu este numai o arătare
treptată a înțelepciunii divine existente în Hristos, cum a socotit Sf. Atanasie
cel Mare și Sf. Damaschin, ci, după interpretarea Fer. Augustin, o creștere reală
a cunoștinței omenești în condițiile și pe căile pe care sporește cunoașterea
omenească prin cugetare și experiență”5. 5 Colectiv de profesori,
Teologia Dogmatică și
Cu alte cuvinte, în Iisus Hristos a avut loc nu doar o revelare progresivă Simbolică (manual pen
tru institutele teologice),
a „înțelepciunii divine” venită din partea Ipostasului divin care a asumat ed. „IBMBOR”, Bucu
trupul uman (cum au afirmat sfinții Atanasie și Ioan Damaschin), ci un real rești, 1958, vol. 2, p.594.
progres al însăși naturii și cunoașterii umane pe care El o avea ca om (cum
a sugerat fericitul Augustin). Aceasta înseamnă că orice ar putea însemna
„îndumnezeirea” firii Sale umane, aceasta nu scoate umanitatea lui Hristos
din „limitele naturii ei, ....nu‑i schimbă caracterul firesc (uman)”, adică
creat. Îndumnezeirea este ea însăși un proces care durează de la întrupare
până la „așezarea de‑a dreapta Tatălui”, momentul de cotitură fundamental
fiind moartea Sa pe cruce. Este ceea ce spune în următorul text:
„În aceste condiții activitatea morală apare ca o străbatere treptată a naturii
umane de către natura dumnezeiască. Aceasta e prima parte (fază) a îndumnezeirii,
mai bine‑zis înomenirea deplină a Dumnezeirii. În faza aceasta bunătatea
dumnezeiască ia chipul virtuților omenești. La capătul acestei faze, după ce
omenitatea a fost ridicată la gradul maxim posibil, începe faza a doua, a
îndumnezeirii în sens (re)strâns, prin care umanitatea obține nestricăciunea
după trup și e copleșită cu totul de Dumnezeire. Prima fază a ținut până la
moartea lui Iisus, într‑a doua a intrat prin înviere. Acceptarea morții este
supremul act eroic al lui Iisus ca om. Dar totodată cu ea se sfârșește faza
eforturilor morale umane, primind ca răsplată ridicarea naturii umane din
stricăciune și din moarte. Că natura umană a lui Hristos n‑a fost de la început
la fel, ci a avut în Hristos o devenire, deși a fost de la început fără de păcat,
o spune apriat Leonțiu din Bizanț, făcând din această transfigurare treptată a
naturii umane a lui Hristos, condiția desăvârșirii noastre”6. 6 Colectiv de profesori,
Teologia Dogmatică și
Dacă natura umană din Hristos a suferit mai întâi o fază a „înomenirii”, Simbolică (manual pen
adică a „străbaterii treptate a naturii umane de către natura dumnezeiască tru institutele teologice),
ed. „IBMBOR”, Bucu
(de fapt de către ipostasul Său dumnezeiesc)”, de „transfigurare treptată a rești, 1958, vol.2, p.626.
naturii umane” sub forța modelatoare a ipostasului Său, trebuie să înțelegem Aici s‑ar putea opera, pro
babil, o corecție: natura
că tot așa se întâmplă și în relația noastră cu „Trupul Său Euharistic”: natura divină a Treimii, deci și
noastră umană este angajată prin împărtășirea cu „Trupul Său Euharistic” „unuia din Treime” care
s‑a întrupat, nu este acce
într‑un proces de ridicare mai întâi morală iar mai apoi și ontologică, ce sibilă nu numai cunoaș
presupune aceleași două faze ca cele parcurse de natura umană a lui Iisus: terii umane ci și oricărei

contingențe ontologice cu prima fază a îndumnezeirii noastre este aceea a coborârii ipostasului său
ființele finite, deci și cu divin în noi oamenii și ridicarea noastră naturală până la nivelul condiției
natura umană a lui Iisus
Hristos. Rămâne că ceea desăvârșite pe care a atins‑o Iisus înaintea morții sale de pe cruce; a doua
ce străbate treptat natura fază este îndumnezeirea noastră propriu‑zisă, care nu mai depinde de efor
umană din Hristos nu este
natura divină complet din turile umane și care va urma abia după moartea noastră fizică, la sfârșitul
colo de orice contingență timpurilor, adică în eshaton.
cu lumea, ci ipostasul său
divin care s‑a întrupat. Ceea ce este important pentru discuția de față este faptul că până la
moartea lui Iisus, ca și până la moartea noastră a fiecăruia, are loc un
progres uman, o ridicare (o înviere) umană morală, al cărei sens nu elimină
în nici un fel suferințele, bolile și în final moartea, deci nici primejdiile
îmbolnăvirilor cu viruși sau alți „agenți patogeni”. După moartea noastră
urmează a doua fază, îndumnezeirea propriu‑zisă, care înseamnă o ridicare
(o înviere) a naturii umane de data aceasta ontologică către starea de
nestricăciune prin învierea morților, adică a noastră a tuturor. Aceasta
înseamnă că pe tot parcursul vieții sale pământești, până la moartea Sa pe
cruce, Iisus Hristos a fost supus slăbiciunilor inerente naturii umane căzute,
cea mai mare dintre ele fiind moartea.
Pe acest model putem înțelege și efectele prezenței sale euharistice în
natura noastră umană: Hristos parcurge odată cu noi toate fazele condiției
umane, pe care a asumat‑o și care înseamnă expunerea imposibil de evitat
a omului, care se împărtășește cu Trupul și Sângele Său, la toate slăbiciunile,
suferințele, „rănirile” prin îmbolnăvire sub asediul tuturor bolilor și, în final,
la moartea însăși. Este perioada de vulnerabilitate pe care fiecare om o
traversează avându‑L pe Hristos în el însuși, așa cum natura Sa umană a
traversat‑o ea însăși având prezent în ea, în constituția ei intimă, Ipostasul
Său divin. Prin urmare, natura umană a celui care se împărtășește nu este
în această viață la adăpost de îmbolnăviri și suferințe, cum nu este la adăpost
de moartea însăși. Dacă Iisus a suferit „răni”, și noi vom suferi „rănile”
îmbolnăvirilor ori ale răutății umane (martirajul, etc.); dacă El a murit, și
noi vom muri indubitabil de suferințe, boli sau răutăți, asemenea Lui.
Acestea, suferințele, rănile și moartea, sunt consecințele păcatului originar
pe care fiecare om trebuie să le depășească mai întâi moral asumându‑le
pe toate fără ezitare cu ajutorul harului lui Iisus Hristos; în această fază el
trebuie să renunțe la despărțirea sa de Dumnezeu acceptând pedeapsa
înțelepciunii divine, care a hotărât că „pedeapsa păcatului este moartea”.
Abia apoi, împreună cu Iisus, întăriți de același har sporit, va avea loc și
învierea noastră cu trupurile și ridicarea deasupra oricărei vulnerabilități, a
oricărei slăbiciuni și în final ridicarea chiar deasupra morții însăși.
Pe acest fond, formula din cea de a treia rugăciune de la împărtășirea
euharistică, care prevede că aceasta are loc „spre tămăduirea sufletului și
a trupului”, rămâne în picioare, cu semnificația că ea se referă mai întâi la
suflet (în viața aceasta) și apoi și la trup (la învierea morților care va avea
loc în eshaton).

Problema „credinţei” ca pavăză împotriva infectării de
pe urma împărtăşirii cu trupul şi sângele Domnului
Toată această discuție despre imposibilitatea de a te îmbolnăvi prin
împărtășirea „din același Potir” „cu aceeași linguriță” „în mijlocul (chiar
a) bisericii (celei mai aglomerate)” a pornit, cum am văzut, de la afirmația
fundamentală a tradiționaliștilor radicali că în Potir nu pot supraviețui virușii
și că, în consecință, „cei ce au credință” nu se pot îmbolnăvi7. Trebuie 7 Mă gândesc dacă nu
cumva această teorie își
discutată, deci, în final, și problema „credinței” ca pavăză împotriva primej are izvorul în străvechea
diei de a fi infectați cu Coronavirus sau cu orice alt fel de boli contagioase. credință populară potri
Evangheliile menționează clar prezența „credinței” drept condiție a vinde vit căreia Satan poate pă
trunde oriunde în lumea,
cărilor operate de Iisus (Matei 10‑13; IX, 20‑22; XV, 28, etc.). Credința la nu însă și în biserică și
care se referă aici Iisus este însă credința că el este Fiul lui Dumnezeu și mai ales în Potir. Nu‑mi
este la îndemână pentru
poate să facă minuni; deci credința în puterea ipostasului său divin de a moment sursa în care am
face minunile, nu în materia trupului său. Este credința mărturisită mai întâi citit această informație.
de Petru, apoi de toți apostolii în timpul furtunii de pe mare, ea însăși o Am găsit însă ceva apro
piat la Ieroschimonah Nil
minune săvârșită pentru ei (Matei XVI, 16; XIV, 33). În aceste condiții Dorobanțu, Veonica de
vom spune că nevrednicia celor vizați de Pavel în I Corinteni (XI, 27‑29) la Vladimirești. Teofanie,
ed. „Floarea de april”,
se referă tot la necredința unora în Hristos ca Fiul lui Dumnezeu care „a 2017, p.61: „În timpul
venit în trup”: de data aceasta „în Trupul Său Euharistic”. Aceasta înseamnă Sfintei Liturghii ...nu se
poate să se arate Satan
că Ipostasul său divin este cel care făcea minunile, nu materia trupului său. în chip de Hristos, Maica
Nemurirea, viața veșnică, nu poate fi primită decât prin credința în Domnului, înger, cler sau
caracterul deplin divin al lui Iisus Hristos, adică în deplinătatea Dumnezeirii muceniţe etc. Atunci n‑am
mai avea siguranță în nimic
sale ca Fiul lui Dumnezeu însuși coborât în lume sub chipul lui Iisus Hristos. și nici vreo bază dogma
Sf. Pavel zice clar: tică, teologică, logică, etc.
Dacă Satan poate trece
„Noi credem că prin credință se va îndrepta omul, nu prin faptele Legii! (....) prin tot ce‑ i divin și sa
Dreptul prin credință va fi viu (în mod veșnic, n.m.)!” (Romani III, 28; I, 17) cru, amestecând sublimul
cu trivialul, atunci n‑ar
Dar vindecările și învierile, chiar ca aceea a lui Lazăr, nu sunt efecte mai avea rost nimic sa
cru, nici mântuire și nici
automate ale atingerii de materia trupului său, iar in extremis nici măcar cale și siguranță n‑ar mai
ale credinței. Ipostasul divin al Fiului este cel care hotărăște cui îi sunt de fi.”! Este însă o simplă
ipoteză de lucru.
folos aceste „semne ale vieții veșnice” petrecute în avans, în viața aceasta,
și cui nu‑i sunt de folos. După ce menționează un lung șir de drepți ai
Vechiului Testament, autorul Epistolei către Evrei spune clar:
„Toți aceștia au murit întru credință (adică în așteptarea venirii Fiului lui
Dumnezeu în lume, n.m.), fără să primească făgăduințele, ci doar văzându‑le
de departe și iubindu‑le cu dor și mărturisind că pe pământ ei sunt străini și
călători! ....Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n‑au primit făgăduința,
pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi
desăvârșirea!” (Evrei XI, 13, 39‑40)
Dar ca să nu credem că „cei care au avut credință” n‑au primit, totuși,
„făgăduințele” și „desăvârșirea” doar pentru că trăiau încă în Vechiul Testa
ment, când Hristos încă nu „venise în trup”, iată ce spune Pavel (un om al
Noului Testament) despre el însuși:

„Și ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor (primite în timpul răpirii sale
la al treilea cer, n.m.), datu‑mi‑s‑a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei,
să mă bată peste obraz ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat
pe Domnul să‑l îndepărteze de la mine, dar El mi‑a zis: «Îți este de ajuns harul
Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune.»” (II Corinteni XII, 7‑9).
Nu cred că cineva ar putea contesta „credința” Sf. Pavel! Marele apostol
oferă însă nuanța extraordinară de care avem nevoie în toată această dez
batere: anume că vindecarea cuiva, chiar în viața aceasta, nu depinde
neapărat de „atingerea trupului lui Iisus” (respectiv de „împărtășirea cu
Trupul și Sângele Său”) și nici măcar de „credința” pe care cel bolnav o
are. Doar Ipostasul divin întrupat este Cel care decide oportunitatea minunilor.
Aceasta pentru că minunile și învierile petrecute cât suntem încă sub timp,
sub povara istoriei și a păcatului, sunt acte pur misionare, menite „să arate”
în trup real, în lume, în istorie, „plinătatea Celui ce plinește toate întru toți”.
Ele nu sunt acte menite să schimbe condiția ontologică a omului, adică să‑l
scape fundamental de boli și chiar de moarte ca urmări ale păcatului
strămoșesc. Abia eshatonul va schimba această condiție, căci abia atunci:
„El va șterge orice lacrimă din ochii lor, ....(astfel încât) nici plângere, nici
strigăt, nici durere nu vor mai fi, ....și nici (chiar) moartea nu va mai fi!”
(Apocalipsa XXI, 4).
Așadar, credința pioasă trebuie să nu se îndoiască de puterea „Celui care
plinește totul în toate” și să se încreadă în Înțelepciunea divină, ale cărei
„taine” și „rațiuni” sunt ascunse în adâncurile Ipostasului divin al Fiului
lui Dumnezeu „întrupat” în trupul Său istoric și „arătat” ca atare în Trupul
Său Euharistic. Aceasta înseamnă că fiecare om, care se apropie de Sfânta
Împărtășanie, nu trebuie să aibă „credința” trufașă a fariseului, care era
sigur că „a împlinit încă din copilăria sa toate ale Legii”, ci să aibă smerenia
vameșului, care „credea” din Adâncul inimii sale, că nimic vrednic n‑a
făcut încă, pentru a merita un asemenea mare Dar (cum este Trupul și
Sângele Domnului, zicem noi astăzi). Iată de ce credința adevărată nu
scutește de vulnerabilități pe cel ce se împărtășește „în Biserică”, „cu aceeași
linguriță” și „din același Potir”. Dimpotrivă, cel care crede că Dumnezeu
îl va feri de boală și de contagiune este un trufași, cum sunt toți aceia care
au crezut că „se pot arunca de pe streașina templului” (Matei IV, 5‑7),
pentru că ar fi venit la ei însuși Hristos ca să le răsplătească credința.
Fundamentări ecleziologice ale teologiei euharistice

O altă teză de bază a acestei teologii euharistice populare susținută cu
înverșunare de tradiționaliștii radicali este că împărtășirea trebuie să aibă
loc în „adunarea credincioșilor”, pentru că „adunarea” în vederea împărtășirii

este „esența Bisericii”. Această teză are în aceste zile și un susținător de
marcă, foarte cunoscut în mediile ortodoxe, și anume mitropolitul Ioannis
Zizioulas al Pergamului. În contrast total cu această teză s‑a formulat o
alta, pentru care esența Bisericii nu este „adunarea credincioșilor” ci Jertfa
Euharistică în sine, valoroasă eclezial și fără participarea credincioșilor!
Este ceea ce susține, spre exemplu, chiar teologul francez J. C. Larchet, pe
care l‑am citat mai sus și care, referindu‑se la poziția lui Zizioulas, spune:
„Poziția sa se înțelege având în vedere doctrina sa personalistă, care acordă
primordialitate relației și care identifică din acest motiv Liturghia cu sinaxa
(adunarea credincioșilor) mai mult decât cu Jertfa euharistică însăși. În fapt,
Liturghia continuă să fie slujită în toate bisericile, în mânăstiri, dar într‑un
număr mai restrâns în multe biserici. Și aceasta este ceea ce este important.
Valoarea Liturghiei nu depinde de numărul celor prezenți, nici valoarea Sfintei
Jertfă, de numărul de Liturghii slujite. Când sute de mii de biserici slujesc
simultan Liturghia, ele actualizează (este sensul cuvântului «anamneză», care
desemnează inima Liturghiei) Jertfa unică a lui Hristos. Dacă nu s‑ar sluji decât
o singură Liturghie, inclusiv de către una singură dintre Bisericile locale, această
unică Jertfă ar avea aceeași forță, ea s‑ar extinde la tot universul” 8. 8 J. C. Larchet, Originea,
natura și sensul pande
Ambele teze implică de data aceasta „ecleziologia euharistică” și de miei actuale (interviu)...
aceea ele trebuie analizate în conexiune cu fundamentarea hristologică a
teologiei euharistice făcută până aici. În ceea ce privește teza lui Zizioulas,
înseși cuvintele de instituire rostite de Domnul la Cina cea de Taină, par a
fundamenta ideea consumării Sfintei Împărtășanii numai în „adunarea cre
dincioșilor”, iar nu separat, și astfel a‑i da dreptate:
„Iisus a luat o pâine și, după ce a binecuvântat‑o, a frânt‑o și a dat‑o ucenicilor
zicând: «Luați, mâncați (toți). Acesta este Trupul Meu!». ....Luând apoi paharul,
Iisus a mulțumit lui Dumnezeu și i l‑a dat zicând: «Beți dintru acesta toți, ....
acesta este Sângele Meu!»” (Matei XXVI, 27).
Aceeași impresie o oferă și condițiile în care se practica „frângerii pâinii”,
deci Cina Domnului, în Biserica apostolică de la Ierusalim:
„Cei ce au primit propovăduirea lui (Petru) au fost botezați și în ziua aceea (a
Cincizecimii), astfel că la numărul ucenicilor s‑au adăugat aproape ca la trei
mii de suflete. Ei (toți) stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească,
în «frângerea pâinii» (τῇ κλάσει τοῦ ἄρτου) și în rugăciuni. ....Toți împreună
(ὁμοθυμαδὸν) erau nelipsiți de la templu în fiecare zi, «frângeau pâinea» acasă
(κλῶντές τε κατ’ οἶκον ἄρτον) și luau hrana cu bucurie și curăție a inimii. ….
În ziua dintâi a săptămânii (deci duminica, n.m.) eram adunați, ca să «frângem
pâinea» (συνηγμένον ἡμῶν κλάσαι ἄρτον)” (Faptele apostolilor II, 41‑42, 46;
XX, 7).
Există și alte locuri din Noul Testament ce par a susține teologic această
idee. Pavel însuși spune la un moment dat:

„Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: ....Paharul binecuvântat, pe care‑L
binecuvântăm, nu este el împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care
o frângem nu este ea împărtășirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că
este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un (singur) trup, căci toți luăm o
parte din aceeași pâine.” (I Corinteni X, 15‑17)
„(Prin urmare), când vă adunați în același loc (συνερχομένων οὖν ὑμῶν ἐπὶ τὸ
αὐτὸ), nu este cu putință să mâncați «Cina Domnului» (οὐκ ἔστιν κυριακὸν
δεῖπνον φαγεῖν) ....cu nevrednicie!” (I Corinteni XI, 20, 27)
Dimpotrivă, teza lui J. C. Larchet, care are o mare susținere mai ales în
rândul monahilor, nu pare a avea un suport nou‑testamentar explicit. Adevă
rata ei sursă ar putea fi însă faimoasele „misse private” din lumea catolică.
În importantul document al Conciliului II Vatican intitulat „Presbyterorum
Ordinis” se prevăd următoarele:
„Slujind cele sfinte, mai ales Jertfa Liturghiei, preoții acționează în numele și
ca reprezentanți ai lui Cristos, care s‑a dăruit ca victimă pentru sfințirea
oamenilor. ....De aceea se recomandă insistent celebrarea ei în fiecare zi, aceasta
fiind un act al lui Cristos și al Bisericii, chiar și atunci când nu poate fi prezent
9 Vezi „Conciliul Ecu nici un credincios.” (Presbyterorum Ordinis, 13)9.
menic Vatican II. Consti
tuții, decrete, declarații”,
ediție revizuită, Arhiepis
În nota de subsol atașată acestei prevederi este citată în ajutor și reco
copia Romano‑Catolică mandarea Papei Paul al VI‑lea, care a spus:
de București, București,
2000, p.354. „Fiecare Liturghie, chiar dacă este celebrată în particular de preot, nu este
particulară, ci este un act al lui Cristos și al Bisericii. ....Fiecare Liturghie care
se celebrează este oferită nu numai pentru mântuirea câtorva, ci pentru mântui
10 Paul al VI‑lea, enci rea lumii întregi”10.
clica „Mysterium Fidei”
din 3 sept. 1965”; în „Con Această doctrină catolică este, foarte probabil, adevărata sursă de inspi
ciliul Ecumenic Vatican
II. Constituții, decrete, de rație a tezei lui Larchet că
clarații”, , p.354, n.15.
„valoarea Liturghiei nu depinde de numărul celor prezenți” și că, în consecință,
chiar „dacă nu s‑ar sluji decât o singură Liturghie, inclusiv de către una singură
dintre Bisericile locale, această unică Jertfă ar avea aceeași forță, ea s‑ar extinde
la tot universul”!
Cele două poziții teologice diametral opuse se reduc, de fapt, la întrebarea
dacă preotul liturghisitor cuprinde în sine comunitatea creștină în care
slujește, astfel încât în baza acestei reprezentări o poate substitui săvârșind
missa privată, adică sfânta jertfă în absența credincioșilor săi, sau, dimpotrivă,
dacă nu cumva același preot nu cuprinde în sine însuși comunitatea pe care
o păstorește și nu o poate substitui în nici un fel, motiv pentru care este
obligat să săvârșească aceeași Sfântă Jertfă numai în prezența credincioșilor
săi adunați „în același loc”, adică în biserică. Prima teză, cea potrivit căreia
„preoții acționează în numele și ca reprezentanți ai lui Cristos” motiv pentru
care substituie comunitatea, sugerează în realitate că, așa cum Hristos a
răscumpărat întreaga umanitate prin Jertfa Sa universală substitutivă, „ca

victimă pentru sfințirea (tuturor) oamenilor”, așa și preotul: și el poate
aduce Jertfa sa Euharistică tot în regim substitutiv pentru comunitatea sa
restrânsă. Este ceea ce afirmă printre rânduri un alt text conciliar:
„Prin puterea sacră de care se bucură, preotul hirotonit (și cu atât mai mult
episcopul, n.m.) formează și conduce poporul sacerdotal, celebrează jertfa
euharistică in persona Christi și o oferă lui Dumnezeu în numele întregului
popor” (Lumen gentium, 10).
Expresia „celebrează jertfa euharistică ….în numele întregului popor”
trebuie înțeleasă în sensul ei propriu, concret, pentru că ea devine în alt docu
ment celebrare „în absența întregului popor”, adică o celebrare sub forma
așa‑numitei misse private. Natura substitutivă a Jertfei Euharistice este
transferată de Conciliu și asupra preotului, așa cum se spune într‑un alt text:
„Pentru a împlini o operă atât de mare (cum este aceea a mântuirii neamului
omenesc, n.m.), Cristos este mereu prezent în Biserica Sa, mai ales în acțiunile
liturgice. El este prezent în jertfa Sfintei Liturghii, atât în persoana preotului,
oferindu‑se acum prin slujirea acestuia, El care s‑a oferit odinioară pe cruce,
cât mai ales sub speciile euharistice” (Sacrosanctum Concilium, 7).
Așa se explică „celebrarea în particular a Liturghiei de către preot”
recomandată în Catolicism, adică missele private.
Cu totul alta este însă imaginea și învățătura ortodoxă despre natura
slujirii preotului ca jertfitor și a Jertfei Euharistice însăși. Se știe că în
Ortodoxie nimeni din rândurile clerului, indiferent de treapta sa harică sau
adminsitrativă, nu are voie să facă liturghii private, nu are voie să slujească
Liturghia în absența poporului, sub amenințarea caterisirii. Aceasta se
întâmplă deoarece statutul profund al episcopului, dar și al preotului, nu
este acela de „reprezentant al porului înaintea lui Dumnezeu”, ci cel de
„trimis (apostolos) al lui Dumnezeu către poporul Său” ca să vestească
poporului „apropierea împărăției” (Matei X, 1‑7; Luca IX, 1‑2; X, 1‑9).
Așadar, în timp ce preoția în Catolicism este o funcție absolută, fără raport
necesar cu comunitatea și putând să se dispenseze de ea la nevoie, în
Ortodoxie aceeași funcție este una relațională, fundamental și necesar legată
de poporul lui Dumnezeu. Iată de ce preotul în Catolicism nu implică în
misiunea sa și jertfa sa, acționează substitutiv, în afara ecclesiei și deasupra
ei chiar, în timp ce în Ortodoxie același preot este adânc implicat în ecclesia
sa și niciodată deasupra ei.
Revenind acum la problema noastră și anume aceea a caracterului profund
ecleziologic al Euharistiei, vom spune că, într‑adevăr, preotul și Jertfa
Euharistică pe care el o aduce, presupune/implică fundamental comunitatea
credincioșilor. Jertfa Sfântă presupune prezența comunității și nu poate fi
adusă lui Dumnezeu în absența comunității. Iată de ce teza lui Larchet
potrivit căreia „Valoarea Liturghiei nu depinde de numărul celor prezenți”

este complet greșită; poate că valoarea liturghiei nu depinde de „numărul
celor prezenți”, dar condiționarea valorii ei de prezența, fie și simbolică a
poporului lui Dumnezeu, este mai presus de orice discuție. Valoarea mântuitoare
a Sfintei Jertfe nu depinde doar de săvârșirea ei simplă, ci de săvârșirea ei
obligatorie în mediu eclezial, adică în mijlocul poporului lui Dumnezeu.
Aici apare însă un sofism. Cei care susțin obligativitatea săvârșirii Sfintei
Jertfe în Biserică, se referă la bisericile‑lăcașe, mai mari sau mai mici,
eventual chiar catedrale. Or, așa cum vedem din Faptele apostolilor (II,
46; XX, 8, etc.), apostolii nu puteau săvârși Sfânta Jertfă decât în case
particulare, adesea din cele mai modeste, pentru simplul motiv că în vremea
lor nu erau lăcașe special destinate pentru așa ceva. Sofismul constă în
faptul că atunci când afirmă că aducerea Sfintei Jertfe este condiționată de
săvârșirea acestui act liturgic doar în Biserică, tradiționaliștii radicali se
referă la biserica‑locaș iar nu la biserica‑comunitate. Or, săvârșirea Sfintei
Liturghii este condiționată de prezența comunității în general, oricât de
mare sau de mică ar fi aceasta, și nu de lăcașul de cult așa cum o facem
noi astăzi.
Prin urmare, Liturghia poate fi săvârșită pe timp de pandemie și în pre
zența unor comunități familiale, restrânse, iar nu doar în catedrale. Aceasta
se vede din felul în care se desfășura practica liturgică a „frângerii pâinii”
în vremurile apostolice când creștinătatea nu avea nici catedrale, nici măcar
lăcașe de cult aparte, special destinate acestui scop. De fapt, n‑a avut așa
ceva nici în perioada persecuțiilor. Abia odată cu venirea lui Constantin pe
tronul imperiului au apărut primele lăcașe de cult special destinate aducerii
Sfintei Jertfe și a început vremea marilor construcții religioase.
Să însemne însă asta că, forțați de pandemie, trebuie să ne refugiem în
casele oamenilor pentru a aduce Sfânta Jertfă? Nu neapărat. Săvârșirea ei
în bisericile actuale închise publicului nu încalcă principiul ortodox al
obligativității prezenței comunității în timpul Sfintei Liturghii din moment
ce este prezent măcar cântărețul ca simbol al comunității. Dar este un
simbol, care ne liniștește conștiința că n‑am încălcat doar principiul. Folosul
misionar al acestei practici este însă zero, întrucât aducerea Sfintei Jertfe
în sine însăși nu are valoare sacră, cum cred J. C. Larchet și odată cu el
atâția ortodocși, în special monahi. Iată de ce reintroducerea străvechiului
obicei de a face Sfintele Liturghii în case particulare ar trebui reevaluată
și readusă în practica contemporană, fără teama că după ce va trece pandemia
vor rămâne bisericile goale. Folosul ei pastoral ar fi o refacere a legăturilor
dintre preoți și popor de dinainte de venirea comunismului, orânduire
politică ce a operat agresiv o distanțare tot mai pronunțată între cele două
componente ale comunității bisericești, o veritabilă înstrăinare a oamenilor
de Biserică, iar nu de puține ori chiar o separare de tip „castă” a preoților,
extrem de păgubitoare pastoral.

Să revenim însă la problema principală: este sau nu Biserica prin ea
însăși „un loc magic, total la adăpost de lumea înconjurătoare, în care nu
se poate contracta nici o boală”? Răspunsul se poate construi luând în
considerare sofismul de mai sus: dacă privim Biserica în calitate de „comu
nitate a credinței”, adică teologic, răspunsul este negativ; dacă o privim
însă în calitate de „locaș aglomerat” de mulțimea de credincioși ce se
înghesuie la împărtășirea cu Sfintele Daruri, adică pur sanitar, răspunsul
este pozitiv. De aceea spunem că Biserica este o realitate divino‑umană,
adică nu doar una care aspiră și trăiește deja (deși doar parțial) în eshaton,
ci și una încă circumscrisă istoriei. Pe acest fond vom putea aplica distincția
Sf. Simeon Noul Teolog și vom spune că sub aspectul sufletelor care o
alcătuiesc și care au „credință”, Biserica „a înviat deja” și este invulnerabilă
la atacurile pandemice sau de orice alt ordin; sub aspectul trupurilor, care
de asemenea o compun, învierea este însă o problemă a „veacului viitor”,
o așteptare a eshatonului, ceea ce înseamnă că, trăind încă sub vremuri,
sub timp, ea este profund vulnerabilă.
Concluzii practice pentru vremuri de pandemie

Trebuie să mărturisesc acum, la final, că n‑aș fi putut termina acest studiu
dacă n‑ar fi fost acel colocviu on line al dogmatiștilor universitari din 30
aprilie a.c., care mi‑a oferit nu doar idei formulate de participanți, ci într‑o
mare măsură și direcția cercetărilor mele. De aceea trebuie să mulțumesc
tuturor colegilor care au avut bunăvoința să participe atunci. De altfel, așa
cum a și subliniat unul dintre participanți, nici o dezvoltare sănătoasă a
teologiei dogmatice nu este posibilă fără sobornicitate; orice dezvoltare va
fi întotdeauna și inevitabil o muncă de echipă. Sobornicitatea este chiar
garanția menținerii oricărui teolog și chiar a sinoadelor însele pe linia
revelației biblice și a gândirii patristice autentice. Astfel, studiul, pe care‑l
prezint aici, nu este însă decât versiunea mea la ceea ce ar trebui să fie o
dezvoltare adevărată a teologiei euharistice contemporane menită să răspundă
problemelor teoretice și practice create în Biserica noastră de pandemia
care ne‑a lovit. El va trebui urmat de alte studii, de alte încercări – poate
mai reușite – de a da un răspuns ortodox problemei semnalate. Abia la
sfârșit, după ce toți vom fi studiat tema din diverse unghiuri de vedere,
vom fi în măsură să oferim o versiune comună și mult mai avansată a
soluției așteptate.
Voi trece acum la concluzii, rezumând problemele discutate în trei
categorii. În problema naturii a‑septice a Sfintei Împărtășanii trebuie subli
niată ideea fundamentală a hristologiei ortodoxe, atât a celei noutestamentare
cât și a celei ecumenice, că întruparea Logosului a avut loc într‑o natură
umană reală, supusă legilor naturii create, identică cu natura umană din toți

oamenii concreți care s‑au perindat de‑a lungul istoriei și care se vor mai
perinda. Procesul „îndumnezeirii” acestei naturi umane asumată de Fiul lui
Dumnezeu la nașterea Sa din Fecioara nu a scos‑o din limitele ei de făptură
creată. Lupta împotriva vechiului monofizism s‑a terminat cu învățătura că
Hristos nu este numai „din două naturi” ci că el subzistă în continuare „în
două naturi”: una perfect consubstanțială cu aceea a Dumnezeirii întreite
(de unde a apărut și cunoscuta formulă: „unul din Treime s‑a răstignit cu
trupul”) iar cealaltă perfect consubstanțială cu natura tuturor oamenilor.
Hristos însuși, potrivit Sf. Simeon Noul Teolog a înviat mai întâi cu sufletul
pentru ca după trei zile să învieze și cu trupul. Acest „decalaj” El îl repetă
atât în Sfânta Euharistie, „trupul Său mistic”, cât și în Biserică, „trupul Său
11 Diferența dintre „tru eclezial”11.
pul istoric” al lui Iisus și
„trupul Său eclezial” este Iată de ce latura sa umană, care rămâne încă sub imperiul istoriei, încă
cunoscută de toți: Iisus a este vulnerabilă la toate suferințele, rănile și moartea pe care a suferit‑o
asumat istoric prin naș
terea Sa din Fecioara un pentru noi și pe care, uniți cu el euharistic, o suferim și noi. Fiecare om
trup fără ipostas uman care se împărtășește cu Sfintele Daruri repetă cu el traseul pe care El însuși
propriu; fără să fie o nouă
întrupare, „trupul euha
l‑a parcurs de la nașterea Sa la învierea Sa din morți. Același om însă va
ristic” al Domnului este scăpa de toate aceste suferințe și vulnerabilități tot datorită Lui, dar abia
doar „arătarea” în timpul în eshaton.
Sfintei Liturghii a aces
tei realități, așa cum se Consecința practică a acestei situații este că – da! – trebuie să ne temem
spune în anamneze litur de contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umană a
ghiei Sf. Vasile cel Mare;
„trupul său eclezial”, în lui Hristos, Trupul Său Euharistic, dar și „trupul său eclezial” considerat
schimb, este format din doar sub aspectul oamenilor reali care‑l compun. Hristos n‑a venit să
multitudinea ipostaselor
umane chemate la cre golească cimitirele prin Sfânta Împărtășanie, ci a venit să ne treacă prin
dință și adunate în Bise toate etapele vieții lui, prin toate suferințele, rănile și moartea suferită de
rica Sa.
el pe cruce, pentru ca după aceea să putem beneficia noi toți de roadele
învierii de la sfârșitul timpurilor. Iată de ce toate măsurile de precauție
profilactică impuse de autorități nu pot intra în coliziune cu străvechea
practică liturgică ortodoxă a împărtășirii cu Sfântul Trup și Sânge al lui
Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Virușii sunt o problemă a vieții acesteia,
aflată încă sub puterea istoriei, a timpului, a păcatului originar. Viața noastră
de aici se desfășoară încă sub puterea lor inexorabilă. În eshaton însă puterea
acestora va înceta.
Pe acest fond intervine inevitabil și faimoasa problemă a „lingurițelor”.
În problema folosirii „linguriței comune” premisele rezolvării ar trebui să
fie aceleași ca și în cazul Sfintei Împărtășanii în sine: din moment ce „trupul
mistic” al lui Hristos este încă supus vulnerabilităților, întrucât nici el nu
poate fi conceput altfel decât ca „rămas în propria definiție și rațiune (ἐν
τῷ ἰδίῳ αὐτῆς ὅρῳ τε καὶ λόγῳ διέμεινεν)” umană, lingurițele vor fi supuse
și ele, inevitabil, pericolului contaminării. În aceste condiții cred că soluția
ideală ar fi aceea care să împace atât exigențele tradiției liturgice ortodoxe
de secole (aceea de a săvârși Sfânta Împărtășire cu lingurița și nu prin cine
știe ce alte metode exotice, dacă nu chiar penibile), cât și exigențele

profilactice solicitate cu insistență de autoritățile sanitare ale Statului (adică
obligația de a le dezinfecta eficient). Propunerea mea ar fi ca fiecare parohie
să‑și achiziționeze până la o sută de lingurițe de metal, ca să poată administra
Sfânta Împărtășanie „personalizat” – dacă mă pot exprima astfel – și pe
care apoi, după săvârșirea Sfintei Liturghii să le dezinfecteze n tihnă și să
le sfințească din nou, pregătindu‑le pentru următoarea duminică.
Care ar fi avantajele acestei propuneri? S‑ar menține în fața credincioșilor
fără probleme străvechiul obicei al împărtășirii lor cu lingurița de metal
fără nici o schimbare. Prin utilizarea câte unei lingurițe de metal la împăr
tășirea fiecărui credincios – indiferent că este adult sau copil – s‑ar evita
lingurițele de plastic sau din orice alt material, care ar trebui ulterior distruse
prin ardere. Ele, lingurițele de metal, ar putea fi astfel colectate elegant
după fiecare împărtășire într‑un vas special, pentru a fi ulterior dezinfectate
corespunzător și resfințite.
Un al doilea mare avantaj ar fi evitarea practicii penibile a „dezinfectării”
linguriței comune în fața poporului, cum se face în Biserica rusă sau cum
recomandă unii ierarhi actuali și în România sau diaspora. Scufundarea
după împărtășire a linguriței mai întâi în „apă fiartă”, apoi „în alcool de 70
de grade” înaintea poporului nu face decât să adauge gesturilor pur liturgice
gesturi para‑liturgice exotice, expunând preoții la posturi penibile, rizibile
chiar, fără nici o legătură cu actul euharistic.
În plus, foarte mulți preoți cred – din păcate – în sinea lor, că ei „se
pricep mai bine decât medicii”! Ar trebui în acest caz ca fiecare să‑și
amintească procedura laborioasă de pe vremuri din dispensare și spitale a
„fierberii ustensilelor medicale” pentru a steriliza complet actul chirurgical
sau chiar simplele seringi, procedură care adesea dura și dincolo de o oră
sau două. Cine poate crede în mod serios că lingurița comună poate fi
sterilizată eficient prin scufundarea ei timp de o secundă în apă fiartă sau
în alcool? Mai ales astăzi când vechea metodă a sterilizării „prin fierbere”
a fost complet abandonată în favoarea utilizării seringilor de unică folosință
ca fiind mult, mult mai eficientă și fără riscuri!
Cât privește problema obligativității împărtășirii în Biserici trebuie
recunoscut că nici un locaș de cult, oricât de mare ar fi el, nu poate proteja
total mulțimea credincioșilor de riscul unei contaminări în masă datorată
aglomerației. Împărtășirea separată a credincioșilor prin eșalonarea de către
duhovnic a zilelor și chiar a momentelor potrivite pentru acest act nu atinge
în nici un fel noțiunea de „comunitate” (cu semnificație euharistică și
eclezială reală) drept condiție fundamentală a desfășurării actului liturgic.
Acestea fiind zise, nu‑mi rămâne decât să mulțumesc celui care s‑a
aventurat să citească acest text până aici.
Preot Prof. Univ. Dr. Adrian NICULCEA,

Constanța

PRAZNICAR
Tăierea Împrejur cea după Trup

a Domnului
În bucuria zilei de astăzi, 1 ianuarie s‑au topit şi începutul Anului Nou
calendaristic, 2020 şi prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare, precum şi tainica
prăznuire a Tăierii împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.
Şi, uneori, luați prea mult de valul unei nopți care, din nefericire, acum ne
ține adormiți – aş îndrăzni spune chiar mahmuri – oraşul, atinşi de mulțimea
celor care poartă numele de Vasile în neamul nostru, uităm cea mai impor
tantă parte a Praznicului, icoana smeritei plecări a Domnului nostru în gestul
„tăierii împrejur”.
Evanghelia pe care am auzit‑o astăzi este cât se poate de clară. Evanghe
listul Luca, sfântul doctor, ne povesteşte (cf. Lc. 2, 20‑21; 40‑52) cum, după ce
primise închinarea păstorilor, adorarea magilor şi muta admirație a cerului şi
pământului întreg, Lui, Dumnezeului celui Viu, I se pune nume: Iisus, „cum
a fost numit de înger, înainte de a Se zămisli în pântece” şi, pentru pecetluirea
tainică a acestei numiri, a fost tăiat împrejur. Cântarea Bisericii zice:
„Mântuitorul, pogorându‑Se la neamul omenesc, primit‑a înfăşare cu scutece.
Cel de opt zile după mamă şi fără de început după Tată nu s‑a scârbit de tru
peasca tăiere‑împrejur. Acestuia, credincioşii să‑I strigăm: Tu eşti Dumnezeul nostru,
mântuieşte‑ne pe noi!” (Şi acum ..., cântarea Litiei, Vecernia Mare, 1 ianuarie).
Şi prin această cântare, Biserica preamăreşte pe Acela Care, în deplina
Lui plinătate dumnezeiască, Se înveşmântează în haina smereniei, întru
pându‑Se – Hristos Domnul. În El se împlineşte şi porunca Vechiului
Testament, prin care Dumnezeu punea semn de alianță între El şi „toată
partea bărbătească” a neamului celui izvorât din Avraam (cf. Facere, 17,
1‑12, 14), rămânând însă neatinsă veşnicia de la înălțimea căreia Hristos
îşi mărturiseşte filiația din Tatăl şi adânca şi nemărginita cuprindere, în
Duhul Sfânt, a lumii în care şi pentru Care S‑a întrupat. A doua Paremie
pe care noi am citit‑o aseară, al doilea text din Vechiul Testament, pe care
strana l‑a citit, ne spunea:
„Domnul Mi‑a zidit început căilor Sale. Mai înainte de veac M‑a întemeiat, întru
început, mai înainte de facerea adâncurilor; mai înainte de a ieşi izvoarele apelor.
Mai înainte de a se înfipt munții, mai înainte decât toate dealurile M‑a născut.
Domnul a făcut țarinile şi pustiile şi marginile lumii cele de sub cer; când punea

mării hotar şi apelor ca să nu treacă țărmurile lor şi întărea temeliile pămân
tului, Eu eram la Dânsul tocmind, Eu eram Cel Ce Se bucura; în toate zilele, în
toată vremea, Mă vedeam înaintea Feței Lui” (Pildele lui Solomon, 8, 22, 29‑30).
Un trup cu mâini ca ale noastre, dar care au mângâiat, au vindecat, au
frânt Pâinea şi au înălțat dintâi Potirul, pentru ca mâinile noastre să capete
sens în lucrare. Cu picioare ca ale noastre, dar care,
„în calea necredincioşilor n‑au umblat” şi „pe scaunul necredincioşilor” nu
şi‑au aflat vreodată odihnă (psalm 1, 1).
Cu ochi ca al nostru, dar care, „veselindu‑se în Fața Domnului”, oglin
dindu‑şi bucuria din Lumină în lumea pe care o asumă de‑acum cu depli
nătate, nu ca şi cum n‑ar fi fost un timp în care n‑ar fi făcut‑o, ci de‑acum
înțelegând că, şi prin Întrupare, şi prin această tăiere împrejur, o dată mai
mult, Dumnezeu ne iubeşte. Cu un ochi care, aşadar a luat foc pentru a
putea aprinde Focul pe întregul pământ. Acest trup, ca al nostru, dar fără
de păcat, va fi cel spânzurat pe lemn, va fi cel Înviat şi Înălțat de‑a dreapta
Tatălui, va fi – şi este – Trupul care locuieşte Cerul şi Altarul, miezul de
cer care ne locuieşte pământul. Un gest, un simplu act – aproape de chirur
gie – şi atâtea adevăruri ascunse în el! Hristos Întrupat opunându‑Se tuturor
celor care ne spun că n‑ar fi decât nălucă energetică. Hristos tăiat împrejur,
opunându‑Se tuturor acelora care, loviți de drăcească exegeză, se încumetă
să‑şi hirotonească femeile, semn al marii „îngăduințe” pe care dragostea
lui Dumnezeu o face neamului femeiesc – zic ei –, semn al marii nebunii
care s‑a născut într‑o teologie a cărei primă funcție este dezîntruparea
Domnului, desacralizarea Numelui şi Persoanei Sale.
Că totuşi tăierea împrejur a Domnului avea să schimbe Legea, desă
vârşind‑o, ne‑o arată – în primul rând – un episod din Noul Testament, din
cartea Faptele Apostolilor (capitolul 15). Pentru că unii dintre cei care
constituiau Biserica primară, centrată pe Ierusalim, „veniți din Iudeea” (cf.
Fapte 15, 1), cereau unora dintre noii convertiți la Hristos să fie circumscrişi
după obiceiul lui Moise (cf. Facere 17, 10; Lev 12, 3). Tulburarea – nu
puțină – născută din discuția acestui subiect va duce la adunarea primului
Sinod, numit Apostolic, în care, urmare a unei excepționale predici a
Sfântului Apostol Petru – aducând ca argument că Dumnezeu, Care caută
la inimile celor convertiți dintre neamuri, le‑a dăruit şi lor Duhul Sfânt –
s‑a lămurit faptul că nu poate fi pusă „această greutate” – a tăierii împrejur
(cf. Fapte 15, 28) – ca formă de admitere în Hristos. Mai târziu, Sfântul
Pavel va spune, mereu şi mereu, cât de importantă este tăierea împrejur a
inimii, locul deplinei sălăşluiri a Dumnezeului nostru, Care este Iubire.
A mai rămas ceva din gestul acesta, oarecum legalist, al iudeilor, în
tradiția noastră? Desigur. În primul rând a rămas obiceiul punerii numelor
copiilor noştri. Uneori, furați de viteza lumii în care trăim, de graba în care
ne ascundem nepacea în care trăim, uităm că tradiția Bisericii Ortodoxe ne

obligă ca, îndată după naştere, moaşa să aducă la Biserică, într‑un vas, apă
curată pentru sfințire, preotul slujind ceea ce Molitfelnicul consemnează ca
fiind „rânduiala în ziua întâi la femeia lăuză”. Căreia‑i urmează, în a opta
zi, rugăciunea de sfințire a casei şi de mulțumire pentru naşterea pruncului –
dar al lui Dumnezeu pentru familie, neam şi lume –, urmată de rugăciunea
(tot în a opta zi) la însemnarea pruncului, „când i se pune numele”. Este
ziua în care preotul, punându‑i numele pruncului, cere:
„Să se însemneze Crucea Unuia‑Născut Fiului Tău în inima şi în cugetul lui,
ca să fugă de deşertăciunea lumii şi de toată vicleana uneltire a vrăjmaşului şi
să urmeze poruncile Tale. Şi dă, Doamne, ca numele Tău cel Sfânt să rămână
nelepădat de dânsul, când se va uni, le vremea cuvenită, cu Biserica Ta cea
sfântă, desăvârşindu‑se prin înfricoşătoarele Taine ale Hristosului Tău; ca după
poruncile Tale viețuind şi păzind pecetea nestricată, să dobândească fericirea
celor aleşi în Împărăția Ta”.
Iată cum Noul Legământ se vădeşte înălțându‑l pe om, noul Adam, pe
cel vechi vindecându‑l de moarte, slobozindu‑l din păcat.
Iată dar cum Crucea Golgotei, sălăşluită în inima celui care urmează a
fi botezat, se face şarpe de aramă în vindecarea de deşertăciunea lumii.
Dar ce legătură este între Cruce‑Hristos‑Biserică şi unele nume – iertați‑mi
cuvântul – telenovelistice, care ne‑au murdărit certificatele de botez ale
Bisericii? Jenați de ortodoxia şi românismul unora din numele strămoşilor,
tinerii noştri părinți (drept e că şi sprijiniți de bunici), dornici de emancipare,
dau câte un nume pruncului în nici o relație – cum spuneam – cu Crucea şi
razele Învierii, care izvorăsc din ea. Nici o legătură, aşadar, cu adânca sme
renie pe care Hristos o vădeşte în plinirea acestui act, al tăierii împrejur, de
dragul nostru şi al mântuirii noastre. Să auzim ce zice textul cântat la strană:
„Sâmbăta, tăierea împrejur şi înfumurarea evreilor au încetat, cu bunăvoința
lui Hristos, Cel Ce S‑a arătat şi a strălucit primăvara harului” (Cântarea a 6‑a
a Praznicului).
Primăvară la miez de iarnă? Da! Pentru că în florile‑s dalbe, flori de
măr se vădeşte deja anotimpul înfloririi, al primăverii, al Paştelui învietor.
Să reamintim însă că Evanghelia de astăzi ne vădeşte şi altă roadă a
tăierii împrejur a Mântuitorului, povestindu‑ne şi momentul în care, la 12
ani, în Templu, Hristos uimeşte, vindecând de înfumurare pe iudei (sperăm,
şi pe noi!), care se „minunau de priceperea şi răspunsurile Sale”.
Binecuvântat să fie Cel Care, întorcându‑Se cu părinții Săi acasă, a viețuit
omeneşte, crescând cu anii, cu înțelepciunea şi cu harul, pentru mân
tuirea noastră.
O, de ne‑am face pururea loc în care Hristos să se întoarcă, prunc
şi‑adolescent măcar!... Ca acasă! Amin.
Preot Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA, Sibiu

FILE DE PATERIC
Patericul Athonit
Sfântul Munte al Athonului este o peninsulă legată de pământul Greciei

în partea dinspre miazăzi, având celelalte trei părți scăldate de Marea Egee.
Lungimea Sfântului Munte este de 60 km, iar lățimea variază între 12 și 18 km.
Altitudinea vârfului Athonului este de 2030 de metri. Suprafața peninsulei
este de 389 km2.
Până la venirea Maicii Domnului aici, Sfântul Munte se afla în întunericul
închinării la idoli. Se aflau multe capiști idolești, iar pe vârful Athonului se
afla idolul Apolon, fiind făcut din aur și având o înălțime uriașă. Se spune
că atunci când era luminat de soare, se vedea tocmai de la Constantinopol.
La acest idol, veneau mulți și i se închinau, iar diavolii care locuiau în el răs
pundeau la întrebările lor, dar mai întâi trebuia să li se aducă jertfe, chiar pe
unii din copiii lor. Și acum se păstrează altare idolești, având pietre cu canal de
scurgere a sângelui, pe care se junghiau copii mici.
Despre priveghere
Când cuviosul Acachie, care s‑a nevoit într‑un schit pustiu al Kafsokaliviei,
a fost întrebat despre somn şi priveghere, el a răspuns:
— Jumătate de oră de somn este de ajuns pentru un călugăr adevărat!

El însuşi stătea toată noaptea în picioare sau în genunchi, rugându‑se
sau cântând cu mare râvnă, în ciuda faptului că suferea de hernie şi era
foarte bătrân. Dormea foarte puţin, dimineaţa, câteodată sprijinindu‑se pe
braţ sau altceva, de‑ajuns pentru a nu‑şi pierde claritatea minţii din cauza
lipsei mari de somn. El a considerat somnul ca pe un duşman înşelător al
sufletului. A spus că nimic nu sporeşte mai mult dorinţele păcătoase decât
excesul de somn. Şi nimic nu le stăpâneşte mai bine decât lipsa de somn.
Şi‑a făcut un pat din ramuri de copac subţiri şi noduroase, fixate rar, fără
saltea, astfel încât să nu‑şi poată odihni trupul aşa cum ar fi dorit şi să se
poată trezi cu uşurinţă. Potrivit biografului său, nu dormea mai mult de
patru ore pe zi.
*
Chiar binecuvântatul sfânt Grigorie Palama s‑a luptat permanent cu trupul
şi somnul. Deasupra Sfintei Mănăstiri de la Lavra, în chilia sa, el a stat trei
luni rugându‑se neîncetat, fără să doarmă. După aceasta şi‑a întrerupt această
lucrare ascetică, pentru ca mintea să nu fie afectată de o priveghere excesivă.
*
Sfântul Siluan cel Nou din Rusia, care a trăit în Athos, s‑a născut în
1866 şi a murit în 1938, fiind canonizat în 1987. El a fost călugăr la
Mănăstirea Sfântul Pantelimon. A trăit o viaţă dreaptă şi curată, plină de
dragoste pentru toată lumea, rugăciune neîncetată şi smerenie. S‑a sfârşit
în pace şi a lăsat în urmă amintirea unui om sfânt. Biografia sa a fost scrisă
de arhimandritul Sofronie, egumenul Mănăstirii Inaintemergătorului din
Anglia. Sfântul Siluan, printre multe alte virtuţi, s‑a străduit în special să
se lipsească de somn, pentru că ştia din experienţă cât este de important
pentru a obţine curăţia minţii, sporirea în rugăciune şi cugetarea la moarte.
Nu se întindea în pat ca să doarmă, ci‑şi petrecea întreaga noapte rugân
du‑se fie în picioare, fie aşezat pe un scaun. Dormea numai 15 sau 20 de
minute şi apoi se ridica din nou ca să se roage. Se odihnea din nou mai
târziu, cu pauze. Într‑o zi întreagă dormea în total numai două ore.
*
Am întrebat pe bătrânul orb Simeon Kafsokalivitul:
— Cum poate fi curăţat sufletul de gândurile pătimaşe, dorinţe şi alte
patimi?
Şi el a răspuns:
— Cunoscând ce înseamnă să nu dormi deloc!
*
Într‑un schit ivirit a locuit un ieromonah foarte evlavios, Gherasim,
scriitor de cântări. Cu o zi înainte de a sluji Sfânta Liturghie, rămânea treaz

toată noaptea, citind şi rugându‑se. Dumnezeu l‑a chemat la El încă de
tânăr. „Ajungând curând la desăvârşire… sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu,
pentru aceasta Domnul S‑a grăbit să‑l scoată…” (Înţelepciunea 4, 13–14).
*
Un pustnic nevoitor a spus:
— Dormind foarte mult, mintea noastră devine opacă.
*
Hagi Gheorghe stătea în picioare, în strana lui din biserică, toată noaptea.
Abia îşi cunoştea chilia. Ziua şi‑o dedica fraţilor suferinzi şi noaptea
rugăciunii.
*
Într‑o zi, un călugăr tânăr l‑a întrebat pe părintele N., care avea 86 de ani:
— Părinte, câte ore ar trebui să doarmă un călugăr?
— Ascultă, frate: Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Simeon Noul Teolog
au spus că 4–5 ore de somn pe zi ar trebui să fie de ajuns. Dar Avva Arsenie,
în Pateric, zice că pentru un călugăr râvnitor, o oră de somn ar trebui să
fie suficient. Sfântul Acachie Kafsokalivitul obişnuia să spună: „Găsesc că
o oră de somn nu este suficientă, dar dacă sfinţii spun aşa…, ar trebui să
încercăm”.
— Şi tu cât de mult te odihneşti?
— Frate, care este trebuinţa acestei întrebări?
— Pentru mine şi pentru dragostea lui Hristos, te rog să‑mi spui.
— Am să‑ţi spun: o oră din 24 de ore este de ajuns.
— Dormi o oră întreagă sau cu întreruperi?
— Cu întreruperi, bineînţeles. Un sfert de oră, din când în când.
— Şi cum îţi petreci timpul?
— Din nefericire, acum am dublă hernie şi nu pot sta în picioare ca să
citesc Psaltirea, Evangheliile şi să spun Rugăciunea lui Iisus.
— Întreaga Psaltire şi Evangheliile?
— Bineînţeles, în întregime.
— În fiecare zi?
— În fiecare zi. Singurul lucru este că nu mai pot citi în picioare. Aşa
se întâmplă la bătrâneţe.
*
Părintele Iosif, locuitorul în peşteră, la începutul şederii în Athos, nu
avea părinte duhovnic. El a locuit pentru scurt timp lângă Peştera Sfântului
Atanasie Atonitul, nu departe de Marea Lavră. Aici a dus o viaţă aspră şi
astfel a reuşit să stea în picioare opt zile, fără să mănânce şi să doarmă. El
a spus:

— Nici o nevoinţă nu aduce mai multe binecuvântări decât lipsa de
somn. Într‑adevăr, lipsa de somn topeşte trupul.
Tot el a mai spus:
— Cea mai grea etapă a patimii somnului apare când Harul ne părăseşte
şi suntem plini de plictiseală şi întuneric, fără a găsi o mângâiere. Odată
am fost încercat şi eu în acest fel. M‑am luptat să continui, dar puterea mă
părăsise. Mi‑am întrerupt lupta pentru a mă ruga cu lacrimi lui Dumnezeu:
„Doamne, au venit să‑mi slăbească puterile”. Imediat am auzit o voce dulce,
vorbind în interiorul meu:
— Nu suferi toate acestea pentru dragostea Mea?
Oboseala mea, care apăruse ca un nor acoperind soarele, s‑a risipit
imediat şi cu lacrimi în ochi am sărit de bucurie, ca un copil:
— Da, Doamne, de dragul Tău, ajută neputinţei mele!
Un bătrân a spus:
— Somnul ar trebui să devină un servitor, nu un stăpân.
*
Concluzia unui aghiorit:
— Viaţa duhovnicească nu poate exista fără priveghere.
*
Bătrânul Artemie Grigoriatul, după cum spun contemporanii săi, n‑a stat
niciodată pe scaun în timpul slujbelor, nici măcar în timpul privegherii de
toată noaptea. Până la moartea sa a rămas în picioare, ca un stâlp neclintit
al Bisericii şi al rugăciunii.
Despre erezie si despre alte religii

Împăratul Mihail Paleologul şi Patriarhul Ioan Vekkos au venit la Muntele
Athos, ca reprezentanţi ai papei, ca să impună prin forţă unirea Bisericii
Ortodoxe cu Roma. Călugării de la Athos, apărători ai graniţelor şi soldaţi
ai Ortodoxiei, s‑au opus paşnic şi cu mult curaj eforturilor lor, marcate de
sălbăticii, violenţă şi criminalitate – stigmatele istoriei papale.
În Protaton, oamenii lui Vekkos au spânzurat pe Protos, şi pe o bucată
de marmură, care este păstrată până astăzi, au decapitat credincioşii rămaşi
acolo, 13 în total, care ocupau diferite chilii în Karyes. Ei au fost omorâţi
pentru că au apărat neclintit Ortodoxia şi pentru că nu au acceptat unirea
cu nepocăitul papă.
Aşa erau Sfinţii Părinţi: „Mlădiţe frumoase, struguri mistici, apărători
neobosiţi şi încrezători ai Ortodoxiei şi Sfintei Tradiţii”.

*
Sfinţii Mucenici de la Vatoped erau la fel de mulţi ca cei 12 Apostoli.
Egumenul lor, Eftimie, a fost de asemenea mucenic pentru sfânta credinţă
în timpul invaziei sălbatice a trupelor împăratului Mihail Paleologul şi al
patriarhului Vekkos. Cei 12 au fost spânzuraţi pe Furkovunio, iar Eftimie
a fost legat în lanţuri grele şi înecat în marea Kalamitzi.
Alături de ei trebuie pomeniţi şi Sfinţii Mucenici din Iviron, care au fost
înecaţi în mare de soldaţii împăratului Mihail şi ai patriarhului.
Alături de aceştia trebuie pomeniţi şi cei 26 de Sfinţi Mucenici de la
Zografu, care completează obştea sfinţită a mucenicilor Ortodoxiei noastre.
Ei au fost arşi, ca o jertfă curată, de către papistaşi în turnurile mănăstirii.
*
Sfântul nostru părinte Nichifor, care a fost papistaş, după ce s‑a convertit
la Biserica Ortodoxă răsăriteană, a devenit pustnic în Sfântul Munte. Acolo
a scris despre metoda Rugăciunii inimii, cuprinsă în Filocalie.
*
Sfântul Grigorie Palama, figură proeminentă a teologilor, a luat parte la
trei Sinoade mari, la care s‑a luptat împotriva ereziilor lui Varlaam, Akindin
şi Gregoras, care negau energiile divine şi necreate ale lui Dumnezeu.
*
Călugării sunt soldaţii lui Hristos, comandouri ale Bisericii, totdeauna
apărând adevărul şi credinţa şi luptând până la moarte împotriva tuturor
ereziilor amăgitoare şi a greşelilor. Călugării de la Sfântul Munte, după
secole de păstrare a Tradiţiei, au alcătuit un calendar al mucenicilor de la
Athos şi al apărătorilor Ortodoxiei:
4 Ianuarie – cei doisprezece mucenici din Vatopedu;
14 Februarie – Sf. Mc. Damian;
22 Martie – Sf. Mc. Eftimie de la Iviru;
22 Martie – Dreptul Luca de la Stavronikita;
10 Aprilie – Sf. Mc. Hrisantie de la Xenofont;
16 Aprilie – Sf. Mc. Hristofor de la Dionisiu;
19 Aprilie – Sf. Mc. Agatanghel de la Esfigmenu;
1 Mai – Sf. Mc. Eftimie şi Ignatie de la Iviru;
7 Mai – Sf. Mc. Pahomie de la Sfântul Pavel;
22 Mai – Sf. Mc. Pavel de la Sfânta Ana;
26 Iunie – Sf. Mc. David de la Sfânta Ana;
3 Iulie – Sf. Mc. Gherasim de la Kutlumuş;
6 Iulie – Sf. Mc. Chiril de la Hilandar;

10 Iulie – Sf. Mc. Nicodim de la Sfânta Ana;
11 Iulie – Sf. Mc. Nicodim de la Vatopedu şi Nectarie de la Sfânta Ana;
24 August – Sf. Mc. Cosma Etolul, întocmai cu Apost.;
14 Septembrie – Sf. Mc. Macarie de la Dionisiu;
20 Septembrie – Sf. Mc. Ilarion de la Sfânta Ana;
22 Septembrie – Sf. Mc. Cosma, unul din cei 26 de Mucenici de la
Zografu;
6 Octombrie – Sf. Mc. Macarie de la Sfânta Ana;
8 Octombrie – Sf. Mc. Ignatie de la Iviru;
29 Octombrie – Sf. Mc. Timotei de la Esfigmenu;
2 Noiembrie – Sf. Mc. Dionisie de la Iviru;
13 Noiembrie – Sf. Mc. Damaschin de la Lavra;
3 Decembrie – Sf. Mc. Cosma de la Sfânta Ana;
5 Decembrie – Sf. Mc. Nectarie de la Filoteu şi Cosma, primul călugăr
de la Vatopedu, împreună cu alţi Sfinţi Mucenici din Karyes;
26 Decembrie – Sf. Mc. Constantin Rusul de la Lavra;
30 Decembrie – Sf. Mc. Ghedeon de la Karakalu.
Sfântul Ierotei, mult nevoitorul şi învăţătorul, postea totdeauna. S‑a
născut în 1686 şi a fost considerat un filosof atât în accepţiunea creştină,
cât şi în cea a filosofiei universale. Originar din Kalamata, el a luptat
vehement pentru a apăra credinţa creştină împotriva ereticului Molinos. A
fost de asemenea pustnic şi s‑a nevoit pe insula pustie Gioura, vizavi de
Muntele Athos. A murit în 1745 şi sfintele sale moaşte continuă să facă
minuni.
*
Odată, părintele B. s‑a dus într‑un sat cu treburi ale mănăstirii. De îndată
ce a ajuns, sătenii au venit la el şi l‑au rugat insistent să‑i ajute să apere
credinţa adevărată în faţa unui predicator evanghelic. Acesta, cu citate
din Sfânta Scriptură, îi tulbura pe ei, defăimându‑i pe sfinţi şi pe Maica
Domnului.
Călugărul era simplu şi aproape analfabet şi s‑a simţit stânjenit, dar
după ce s‑a gândit puţin, amintindu‑şi ceea ce a citit despre sfinţi şi vieţile
lor, l‑a invitat pe predicatorul protestant să se întâlnească cu el şi a propus
aceasta:
— Lăsaţi‑ne să aprindem un foc în mijlocul pieţii din sat. Fiecare va
trece prin el şi Dumnezeu va dovedi astfel care dintre noi poartă cu el
Adevărul.
În ziua următoare, dimineaţa devreme, sătenii au adunat lemne şi au
clădit un rug în mijlocul pieţii. Părintele B. a sosit, dar predicatorul nu. El
a fugit cu primul vapor din ziua aceea. Întregul sat s‑a bucurat pentru

victoria glorioasă asupra predicatorului înşelător. Când părintele B. s‑a
întors la mănăstire, ceilalţi călugări l‑au întrebat:
— Erai pregătit să treci prin foc?
— Eram neliniştit, dar nu m‑am îndoit de credinţa noastră şi am gândit:
Pe pământ eu nu merit nimic, decât să merg în iad. Ar fi mai bine să ard
aici, pe pământ, decât să ard veşnic.
Astfel, acest smerit şi simplu călugăr a apărat credinţa aşa cum au apărat‑o
primii martiri şi părinţii duhovniceşti înaintea lui.
*
Deseori, părinţii de la Muntele Athos spun:
— Dacă ar trebui să rămânem tăcuţi, când credinţa noastră trebuie apărată
împotriva ereziilor, care ar fi rostul şederii noastre pe aceste stânci atât de
mulţi ani?
— Dogmele nu pot intra în Piaţa Comună, aşa cum intră bunurile
materiale.
*
Când a fost întrebat dacă minunile apar sau nu şi în alte religii, un bătrân
a răspuns:
— Este o diferenţă; până şi hogea este un lucrător de minuni. Folosind
magia, el încearcă să facă lumină. Însă noi ignorăm orice lumină care vine
de la diavol. Unii îşi ţin nasul, se trag de urechi, îşi freacă ochii şi provoacă
iluzii. Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru minuni şi nu diavolului. Ne
luptăm cu diavolul zi şi noapte.
Un aghiorit evlavios şi harismatic, care a trăit mulţi ani în America de
Nord, a spus:
— Biserica Ortodoxă este la fel de smerită ca Însuşi Iisus Hristos. Mulţi
au văzut frumuseţea şi adevărul acestei credinţe şi s‑au transformat din
eretici în ortodocşi.
*
Înţeleptul frate Calinic a fost rugat să‑şi spună părerea despre erezia rusă
a „Adorării Numelui”. El a răspuns că: „Au uitat capul şi se închină doar
căciulii”.
*
Un părinte a spus despre dragostea pentru adevărata credinţă:
— Mânia este necesară doar pentru apărarea credinţei noastre. Nu este
folositoare pentru a ne apăra pe noi înşine. Dacă cineva vorbeşte de rău
împotriva noastră, ar trebui să acceptăm. Însă când credinţa noastră este
atacată, atunci mânia devine potrivită pentru a apăra Ortodoxia.

*
De multe ori inima noastră tânără a fost împrospătată din fântâna răco
ritoare a învăţăturilor care curgeau de la cuviosul ieromonah Atanasie din
Iviru. El obişnuia să spună:
— Nordul protestant, prin profesorii de la cele două universităţi greceşti,
a redus calda noastră afecţiune către Preasfântă Născătoare de Dumnezeu.
Astfel, pentru un timp, ea a fost îndepărtată din rugăciunile noastre, ca
directă mijlocitoare şi rugătoare între noi şi Fiul ei. Chiar unii clerici,
discutând despre rugăciune, au ignorat numele de „Theotokos”, referindu‑se
la ea ca fiind „imediat după Unul” (Voia să spună că după Hristos, prima
mijlocitoare, ajutătoare şi mântuitoare este Maica Domnului şi, după aceea,
toţi ceilalţi sfinţi.), ceea ce înseamnă că ea este mijlocitoarea cea mai
apropiată de Dumnezeu, cu toate că în cântările Bisericii ea este numită,
mereu şi mereu, cu binecuvântatul său nume „Theotokos”. Este inacceptabil
ca Biserica Greacă Ortodoxă să fie influenţată de un aşa spirit raţionalist,
germanic, protestant…
— Am fost întrebat cum este corect să spui: „Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi”, sau „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
fii mijlocitoare pentru noi”. Această întrebare apare la ortodocşii moderni
influenţaţi de protestantism, pe care‑i considerăm inamicii lipsiţi de respect
ai Maicii Domnului. Lor le‑am răspuns: „Cel mai bine este să spui mereu:
mântuieşte‑ne pe noi!”.
— Un pastor luteran din Oslo a venit odată la mine. El era prieten al
Ortodoxiei şi o cerceta. Am discutat despre multe lucruri şi m‑a întrebat
despre Născătoarea de Dumnezeu. I‑am răspuns: „Îl adorăm pe Dumnezeu,
îi cinstim pe sfinţi şi venerăm pe singura Maică a lui Dumnezeu cu sentimente
filiale, pentru că ea este cea mai dragă Mamă a noastră, după har.
Oh, cât de sărăciţi sunteţi voi, pentru că nu o veneraţi pe ea, care este
a doua după Dumnezeu ce împarte darurile Lui către omenire!”.
După Augustin, aceste trei lucruri nu puteau fi create mai bine de
Atotputernicul Dumnezeu: Întruparea Fiului, Fecioara şi binecuvântata viaţă
de Apoi ce va urma pentru cei drepţi.
Text cules de
Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel PALEU,
Iaşi

din comoara inimii
„Crucea este cheia Raiului!” –

cuvinte de întărire în necazuri ale
Părintelui Petroniu Tănase
Viața creștinului este „viață de răstignit”. Pentru a învia cu Hristos, trebuie

să parcurgem drumul crucii personale. Iar după răstignire urmează și Învierea.
Părintele Petroniu Tănase (1914‑2011), fost stareț al Schitului românesc
Prodromu din Sfântul Munte Athos, a fost un exemplu desăvârșit de sme
renie, o icoană a blândeții. În cuvintele sale pline de înțelepciune și iubire
adresate pelerinilor de nații diferite, precum și în meditațiile și scrierile sale,
a abordat duhovnicește, adeseori, criza lumii contemporane. Atât radiografia
duhovnicească pătrunzătoare pe care a făcut‑o lumii actuale și sufletului
omului recent, precum și soluțiile duhovnicești propuse au capacitatea să
aducă liniște și mângâiere, pace și lumină – mai ales în vremuri de ispită
și cădere, de boală și suferință, precum sunt cele în care ne aflăm în prezent.
Cauzele tuturor încercărilor din lume și din viața omului sunt păcatele
și patimile prin care omul se îndepărtează și se face potrivnic lui Dumnezeu.
Iar îndepărtarea de El se observă prin alergarea nebună și căutarea frenetică,

din partea omului, a plăcerilor trupești și lumești, nu a bucuriilor spirituale
și a împlinirilor duhovnicești.
Mai ales Occidentul, considera înțeleptul duhovnic, este o societate a
plăcerii, o țară a îndepărtării de viața spirituală curată și înaltă.
„În loc să aducă prinos de recunoștință lui Dumnezeu pentru abundența realizată
prin mijloacele tehnice perfecționate, considera duhovnicul athonit, a dus,
dimpotrivă, la lepădarea de Dumnezeu, la divinizarea omului și la legiferarea
1 Ieromonah Petron iu, păcatului care îi pregătește nefericirea cea veșnică”1.
Bine ești cuvântat, Doamne.
Meditații, Prodromu –
Muntele Athos, Editura
Iar această căutare este
Bizantină, București, „cea mai teribilă minciună cu care diavolul a înșelat pe om” 2.
2004, p. 11.
2 Ieromonah Petroniu
Tănase, Chemarea Sfin
Păcatul, ca boală a sufletului, este
tei Ortodoxii, Editura Bi
zantină, București, 2006,
„o putere negativă, un microb, un virus care, odată cuibărit în om, se dezvoltă,
p. 14. crește pe seama resurselor vitale ale sufletului, pentru a‑l duce la moarte. Ca
și elementele cancerigene, care anulează mijloacele proprii de apărare ale
3 Părintele Petroniu de organismului, apoi se dezvoltă nestingherit în tumoare ucigătoare”3.
la Prodromu, Ediție în
grijită de Preot Constan Omul contemporan, în loc să se pocăiască și să se îndrepte,
tin Coman, Costion Nico
lescu, Editura Bizantină, „fuge de sine, se ferește să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se
București, 2015, p. 327.
teme să o facă, presimte că această privire este primejdioasă; ca o prăpastie în
4 Protosinghel Petroniu care, dacă te uiți prea mult, amețești și te prăbușești”4.
Tănase, Ușile pocăinței,
meditații duhovnicești la Și, pentru că atunci când îi este bine nu realizează deplin iubirea și
vremea Triodului, Editura
Mitropoliei Moldovei și bunătatea lui Dumnezeu față de el, pentru eliberare de păcate, va trebui să
Bucovinei, Iași, 1994, p. treacă prin proba dureroasă a necazurilor.
17.
„Dacă omul nu se smerește de bunăvoie, Dumnezeu tot nu‑l lasă; îi trimite
necazuri, încercări, boli, suferințe, ca să‑l trezească. Pentru că smerenia trupească
mai ușor aduce și smerenia sufletească și omul se trezește, își vine în sine. (...)
Chiar dacă nu o face de bunăvoie, omul ajunge astfel să‑și dea seama de starea
decăzută în care se află, de robia și neputința sa și aleargă la Dumnezeu,
5 Ibidem, p. 19. Singurul Care poate să mântuiască”5.
Suferințele sunt, pe de o parte, căi de ispășire a relelor săvârșite,
toiagul și varga îndreptării. Dumnezeu, învăța Părintele Petroniu,
„mai mult decât noi înșine, ne voiește fericirea și mântuirea noastră. Dar, fiindcă
noi cu greu ascultăm cuvântul Lui părintesc, El trebuie să folosească uneori,
precum zice Psalmistul, toiagul și varga, ca măcar cu sila să ne facă binele, pe
6 Părintele Petroniu de care noi îl refuzăm”6.
la Prodromu..., pp. 392-
393.
Duhovnicescul Părinte insista, în mod deosebit, asupra unei învățături
tradiționale a Spiritualității Ortodoxe, potrivit căreia
„nu Dumnezeu pedepsește, ci omul se autocondamnă, prin păcatele sale. Nu
Dumnezeu îl condamnă pe om, ci el își alege locul încă din timpul vieții

acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzește iadul. Dimpotrivă, El ne spune: «Mergeți
și moșteniți Împărăția Cerurilor». Omul este cel care aduce iadul cu dânsul.
Pentru că și Raiul, și iadul, ni le pregătim noi, aici. Nu este pedeapsă, ci omul
e chinuit de propriile lui opțiuni greșite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem” 7. 7 Mari duhovnici ai nea
mului. Arsenie Papacioc.
Astfel, Petroniu Tănasă. Roman
Braga, Editura Litera,
„de necazuri și de moarte nu putem scăpa aici, pe pământ. Crucea, deci, nu București, 2015, p. 79.
poate fi ocolită, fiecare trebuie să‑și ducă crucea sa. Dar acum crucea nu mai
este spaimă, ci o primim cu bucurie, ca pe darul cel mai de preț pe care îl face
Hristos prietenilor Săi, ca pe o armă nebiruită. De aceea, mucenicii așteptau
și primeau cu bucurie chinurile știind, după cuvântul apostolului, că „pătimirile
de acum sunt nimic față de bunătățile care ne sunt gătite în ceruri” (Romani
8,18); iar cuvioșii și pustnicii se nevoiau cu bucurie, zicând că „puțină este
osteneala și veșnică odihna”8. 8 Părintele Petroniu de
la Prodromu..., p. 424.
Sau, cum spunea duhovnicul român,
„Pe calea mântuirii, deci, omul trebuie să poarte o cruce, crucea încercărilor
vieții”9. 9 Ibidem.
Încercările și suferințele din viața prezentă nu au doar rolul de a ne

elibera de păcate și a ne curăți de patimi ci, fiind semne ale „nemărginitei
dragoste a lui Dumnezeu față de om”10, au un rol pozitiv, mântuitor. Pentru 10 Ibidem, p. 423.
un om duhovnicesc, crucea, din blestem și prilej de suferință, se transformă
în „cheia Raiului”11. Astfel, necazurile au un sens pozitiv, profund duhov 11 Ibidem, p. 500.
nicesc:
„Milioane de mărturisitori ai credinței în Dumnezeu s‑au sfințit prin răbdarea
chinurilor, a muncilor și s‑au adăugat la ceata cea mare din Ceruri a mucenicilor,
care au pătimit înaintea lor”12. 12 Ieromonah Petroniu
Prin răbdarea cu demnitate și nădejde creștină a încercărilor și necazurilor, tei Ortodoxii..., p. 11.
creștinul și‑L face prieten pe Însuși Hristos:

„El este prietenul cel iubitor și de‑a pururi credincios, de‑a pururi aproape și
tare sprijinitor, iar prietenia cu El, stâncă tare și neclintită. «Nu te lega cu inima
de om, zicea un pustnic: inima omului este de‑a pururi schimbătoare». Prietenia
cu Domnul nimic nu o uzează: nici trecerea anilor, nici depărtările, nici încer
cările vieții. Ba acestea o întăresc și mai mult, o întăresc mai mult. Prietenia
cu El este arvună a veșnicei desfătări din dragostea Marelui Prieten în viața
cea fericită și veșnică”13. 13 Ieromonah Petroniu,
Bine ești cuvântat, Doamne,
Crucea ne curăță, iar după ce a șters urmele păcatelor săvârșite, ne p. 38.
sfințește. Din pedepse pentru păcatele noastre, încercările devin, astfel,

semne ale milei nesfârșite a lui Dumnezeu, căci spunea duhovnicul din
Sfântul Munte:

„Așa‑i mila cea nesfârșită a lui Dumnezeu. Nu obosește, nu se împuținează,
mereu se uită după fiecare din noi, păcătoșii, mereu ne așteaptă: «Nu se poate
să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, Mi‑am dat Însăși Viața pentru el,
trebuie să se întoarcă!» Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu.
De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoșenia în care ne aflăm, să nu deznădăj
duim. Dumnezeu ne așteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în brațele părintești.
Și nu numai că ne îmbrățișează – semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea
dintâi, cu haina curățeniei; ne pune inel în deget – semnul eliberării de păcat
și al înfierii; ne pune încălțăminte în picioare, adică ne întărește pe calea virtuții,
că să nu ne mai înțepăm de ghimpii păcatului și – tăind vițelul cel hrănit –
adică pe Fiul Său Euharistic, se face bucurie mare: se bucură Puterile cerești
14 Protosinghel Petroniu și Însuși Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăiește (Lc. 15,10)”14.
Tănase, Ușile pocăinței...,
p. 20. Viața creștinului, așadar, este „viață de răstignit”15. Pentru a învia cu
15 Părintele Petroniu de
la Prodromu..., pp. 497- Hristos, trebuie să parcurgem drumul crucii personale. Iar după răstignire
498.
urmează și Învierea.
Părintele Petroniu este încrezător atât în capacitatea omului de a se
îndrepta, cât și în iubirea și mila lui Dumnezeu. Sau, cum spunea el,
„fiecare om este ctitorul vieții sale, pe care o zidește zi de zi și o împodobește
cu faptele, cuvintele, gândurile sale. La înfricoșata Judecată, fiecare om se va
înfățișa cu ctitoria sa înaintea lui Dumnezeu. Este vrednică de cinstea lui
16 Ibidem, p. 233. Dumnezeu ctitoria ta?”16.
Însă, în același timp, el privește cu optimism schimbările morale pozitive
din lume și din sufletul uman:
„Starea în care se află lumea creștină, cu toate relele care se află în sânul ei,
nu este o stare de sfârșit de lume, ci dimpotrivă. S‑a deschis un mare șantier
de lucru duhovnicesc, pentru care s‑au făcut și mari pregătiri și în care Biserica
17 Ieromonah Petroniu Ortodoxă este chemată să aducă rod ales”17.
tei Ortodoxii..., p. 175. „Deci, conchide duhovnicul român, să fim optimiști. Mai este mult de lucru în
lume pentru binele omenirii și pentru slava lui Dumnezeu și puterile omului
18 Ibidem, p. 180. pentru această lucrare nu s‑au epuizat”18.
La aceasta suntem chemați să contribuim fiecare dintre noi.
Preot Prof. Univ. Dr. Ioan C. TEŞU, Iaşi

DIALOG ORTODOX
ştiinţă şi credinţă
Hexaimeronul, iubirea lui Dumnezeu

şi fizica modernă
Ajunge păcatul până în centrul atomului? Găurile negre şi antimateria

sunt demonice? – iată întrebări care, în anii ’60, ar fi fost luate drept gogoriţe
ridicole ale „obscurantismului”.
Rostite în 2010 în cadrul unei Universităţi de Inginerie Fizică moscovite,
în faţa Patriarhului Rusiei, Kiril, ele dau seama de ostilitatea funciară a
intelectualităţii atee în faţa misionarismului ortodox. Dar cum întrebările
au fost lansate şi, cu siguranţă, vor mai exista şi altele de acest fel, la fel
de fireşti şi totodată intempestive, adică la fel de provocatoare, şi cum
apropierea dintre ştiinţă şi religie nu mai e de domeniul ridicolului, medi
taţiile pe tema relaţionării dintre lumea spiritului şi cea a universului material
devin din ce în ce mai justifi cate.
De aceea, devine tot mai stringentă punerea în lumină a semnificaţiei
spirituale a lumii materiei, inclusiv a legilor fi zicii şi a intercondiţionării
între cele două lumi. Astfel se va putea justifica fundamentul religios al
eticii ştiinţifice, iar „frumuseţea ştiinţei”, de care vorbesc savanţii inspiraţi,
nu va mai fi o simplă metaforă.

Toate marile religii, ca şi înţelepciunea populară, care vorbesc de „pedeapsa
divină” sau de „binecuvântarea divină” arată că legile fizicii ascultă de
legile spiritului. Ele sunt o proiecţie, în plan material, a legilor spiritului.
De aceea, studierea inspirată a legilor naturii conduce spre Legile lui Dumnezeu.
Dar pentru înţelegerea profundă a legilor naturii e nevoie de luminarea
minţii în Duhul Sfânt, adică de trăirea Legii lui Dumnezeu, în sfi nţenie.
Studierea în apostazie a legilor naturii este un drum înfundat, ce duce spre
haos epistemologic. Pe acesta îl construieşte, de trei secole, ştiinţa modernă.
Dumnezeu a făcut lumea ca un gest al Iubirii. Lumea, inclusiv cea mine
rală, praful intergalactic, câmpurile energetice sunt, în sine, o manifestare,
înscrisă în materie, a actului de Iubire al lui Dumnezeu. De aceea, este
foarte important să revedem conceptele fundamentale ale fizicii, citite din
perspectiva Facerii Lumii. Căci, spre deosebire de alte ştiinţe ale naturii,
fizica se ocupă de fenomenele cele mai generale ale universului material,
oferind cea mai mare posibilitate de conceptualizare şi, astfel, de apropiere
de metafizică, teologie, ştiinţele spiritului. Şi pentru că, pe de altă parte,
obiectul de studiu al fizicii a apărut în primele patru zile ale Creaţiei. Pe
acestea le vom revedea, slujindu‑ne, pe cât se poate, de tâlcuirile
Sfinţilor Părinţi şi în special de Omiliile la Hexaemeron ale Sfântului
Vasile cel Mare.
Sfântul Părinte a încercat să dea o tâlcuire potrivită dogmelor Bisericeşti
concepţiilor cosmogonice şi ştiinţifi ce ale vremii sale, pornind de la Zilele
Facerii.
Observaţiile noastre, însă, vizează doar două aspecte: geneza unor con
cepte de bază ale ştiinţelor moderne şi iubirea lui Dumnezeu manifestată
în actul creaţiei. De aceea, ne vom referi doar la primele patru Zile, ce
corespund genezei acestor concepte: lumina, timpul (meta‑fizic, adică timpul
îngerilor şi al lucrării lui Dumnezeu, ulterior timpul fizic), spaţiul (meta-
fizic, al ierarhiilor cereşti şi ulterior spaţiul fizic) şi dialectica contrariilor
(metafizice şi fizice, corespunzând celor două nivele ontologice subordonate
ierarhic), adică a dualismelor nemalefi ce ce alcătuiesc arhitectonica lumii.
ZIUA ÎNTÂI. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi
pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!
Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit
Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit‑o Dumnezeu ziuă, iar
întunericul l‑a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi”
(Fc 1, 1‑5).
Prin cerul Zilei întâi, unii Sfinţi Părinţi înţeleg lumea îngerilor, ierarhiile
cereşti, lumea spirituală, având în vedere că cerul‑tărie (fizic) este zidit
1 Sf. Vasile cel Mare nu ulterior (Fc 1, 8)1.
se pronunţă asupra aces
tei probleme, fiind foarte Întunericul cel deasupra adâncului nu a fost creat şi nu are caracter
circumspect în privinţa malefic, el este lipsa luminii, lipsa Iubirii divine manifestate; nonexistenţa.

„Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină!” Lumina este expresie a Iubirii interpretărilor alegorice
ale Creaţiei, care adesea
divine, Iubire manifestată. E vorba de Lumina creată nemijlocit de Dumnezeu, au născut erezii. „Iar dacă
aşa‑numita lumină necreată, lumina ca mediu al cunoaşterii spirituale, iar cineva va spune că ceru
rile sunt puteri contem
nu cea emisă de aştri. plative, iar tăria, puteri
„Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric”. Aceasta este prima lucrătoare, ... să privim
cuvintele lui ca pe nişte
segregare, prima delimitare, primul dualism existenţă/nonexistenţă, cunoaş cuvinte plăcute, dar nu
tere/necunoaştere, afi rmaţie/negaţie, instituit de Dumnezeu. Este un dualism vom spune că sunt ade
vărate” (PSB nr. 17, vol.
nemalefic, un dualism constructiv: „Şi a văzut Dumnezeu că erau bune I, p. 108).
toate”. Lumina spirituală şi întunericul – iată primele cărămizi, instituite
de Dumnezeu, pentru construcţia lumii spirituale şi fizice; tot ele vor sta
la baza proceselor fiziologice şi neuronale, a construcţiilor matematice şi
logice, a limbajului calculatoarelor. Iată, în prima Zi, geneza numărului
(numărul nu necesită suport material); de acum încolo zilele creaţiei se
numără. Tot numărul va da naştere şi muzicii sferelor. Acestea sunt cărămi
zile logice fundamentale, care stau la baza gândirii, a cuvântării şi a limbii
şi a oricărei arhitectonici mentale, sensibile sau materiale, bazate pe alter
nanţa de vid şi plin. Acestea sunt bazele gândirii şi exprimării categoriale,
a limbajului discursiv, a ieşirii din apofatism. Cuvântul lui Dumnezeu, cel
născut înainte de facerea lumii, naşte alte cuvinte, concepte, idei.
Dumnezeu creează Lumina, dar nu creează întunericul. Lumina este
existenţă, determinată de imperativul „să fi e!”. Întunericul este non‑exis
tenţă, nu are încă atribute malefi ce, este pasivitate sau stare latentă, lipsa
Iubirii divine manifestate.
„Lumina a numit‑o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l‑a numit noapte”.
Iată primele categorii temporale, ziua şi noaptea, apărute înainte de facerea
aştrilor din Ziua a IV‑a. Ziua şi noaptea lucrării lui Dumnezeu nu sunt
determinate de ciclurile planetare şi cosmice, ci au un caracter spiritual:
sunt paşii lucrării Duhului. Paşii Duhului determină cuantele timpului
metafizic. Ziua instituită de Dumnezeu nu este definită de astrul solar, ci
ca etapă continuă a lucrării lui Dumnezeu, care se face în lumina cunoaşterii,
etapă alternată de noapte (ne‑cunoaştere, pasivitate gnoseologică şi faptică,
repaus, perioadă a odihnei lui Dumnezeu).
„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă”. Iată prima trecere, primul proces.
Seara şi dimineaţa, ca intervale între Ziua lucrării lui Dumnezeu şi Noaptea
odihnei, instituie ciclicitatea, devenirea, ritmicitatea, adică noţiunea de
curgere temporală (evident, neentropică), orientată nu către moarte, ci pe
direcţia împlinirii creaţiei lui Dumnezeu. Acesta este timpul lui Dumnezeu.
În prima Zi apar, aşadar, timpul (zilei şi al nopţii) şi spaţiul (definit ca
cer şi „pământ netocmit şi gol”), dimensiunile supra‑fizice fundamentale
ale lumii spirituale create, matrici şi pentru dimensiunile viitoarei lumii
materiale. Este vorba de spaţiul şi timpul dumnezeiesc, spirituale, supra-
fizice, slujind lucrării lui Dumnezeu în lumea spiritului, dar şi în cea
materială, apte a cuprinde concretitudinea lumii materiale. Materia fiind

necoruptă, distanţa dintre lumea spiritului şi cea a materiei era mult mai
mică decât după Cădere, nu exista păcatul care să le separe. Energiile dumne
zeieşti se puteau odihni în materie, o puteau pătrunde şi lucra cu mai multă
uşurinţă decât după Cădere, când pământul devine „greu” de blestemul lui
Dumnezeu, „opac” la lucrarea Duhului, neascultător faţă de voinţa umană.
Iată că nu numai materia, ci chiar conceptele axiomatice ale fizicii (spaţiu,
timp, mişcare, devenire) au în lumea de dinainte de Cădere, în lumea lui
Dumnezeu, o altă comportare, neentropică. Sfânta Scriptură ne oferă premi
sele unei ştiinţe a fizicii spaţiului şi timpului sacru, adică a unei „meta‑fizici
ştiinţifice”, bazată pe cuvântul revelat. Ştiinţele de frontieră, precum genetica
cuantică se bazează tocmai pe o asemenea perspectivă.
Toate cele create de Dumnezeu în zilele Facerii sunt sacre, curate,
desăvârşite, întrucât păstrează nemaculat Verbul divin creator. Răul încă nu
a intrat în lume. Relaţia dintre energiile dumnezeieşti şi materie este intimă,
materia este vas neîntinat al cuvântului divin.
Abia după căderea lui Lucifer şi a oştirii sale (Lc 10, 18), o parte din
universul creat pierde atributul sacralităţii şi se întunecă, căpătând aspecte
malefice. Apare infernul – domeniu imaterial al îngerilor căzuţi. Raiul şi
iadul există, aşadar, dinainte de facerea omului, iar primii paşi ai lui Adam
prin Paradis se desfăşoară deja sub auspiciile unui univers dihotomic. Chiar
Grădina lui Dumnezeu este invadată de Lucifer, în momentul ispitirii Proto
părinţilor: şarpele, făptură din Rai, îi împrumută lui Lucifer trupul său:
materia, chiar şi a Raiului, nu este imună la duhul răutăţii, nu mai e purtătoare
neîndoielnică a sacralităţii!
În Zilele a II‑a şi a III‑a este organizat, prin segregări succesive, spaţiul
fizic astronomic şi geografic: apar tăria cerului (sau materia subtilă) şi
pământul, ca uscat, despărţit de apele mării (materia grea) şi, imediat, lumea
vegetală.
Abia în ZIUA A IV‑a, la crearea aştrilor şi a planetelor, apare lumina
materială şi succesiunea anotimpurilor, adică ciclurile cosmice şi vegetale
(Fc 1, 14‑15). Acestea sunt ulterioare creării lumii vegetale, de care le
2 Sf. Vasile cel Mare dă desparte o Seară şi o Dimineaţă2.
o tâlcuire teologic-teleo
logică acestui fapt para Toate acestea se petrec înainte de apariţia răului în lume, prin căderea
doxal pentru noi: plantele lui Lucifer, adică înainte de primul atac împotriva Iubirii lui Dumnezeu.
au fost create înaintea as
trului zilei „ca să înce Nu existau materie sau organism viu purtătoare ale duhului răutăţii. Nu
teze cei rătăciţi să se mai
închine soarelui”, Sfân existau fiinţe care să lupte împotriva lui Dumnezeu. Starea firească a întregii
tul presupunând că viaţa creaţii era de adorare a lui Dumnezeu, adică de mişcare, de înaintare pe
vegetală se produce „de
la sine” (cf. Sf. Vasile cel direcţia iubirii divine.
Mare, referitor la creşte Aşadar, materia corpusculară este creată şi suferă o primă organizare în
rea plantelor, ibid., p. 119).
primele trei Zile ale creaţiei. În Ziua a IV‑a e creată lumina fizică, materia
cea mai subtilă.

Aprofundând filozofia heideggeriană a existenţei („existenţă este tot ce
stă în umbra verbului «a fi»”), Nichita Stănescu medita în poeziile sale
asupra „modului de a fi ” al pietrelor, pentru a descoperi miracolul existenţei
în formele cele mai elementare ale materiei:
„Din punctul de vedere‑al copacilor, / soarele‑i o dungă de căldură, / oamenii –
o emoţie copleşitoare... / Ei sunt nişte fructe plimbătoare / ale unui pom cu
mult mai mare!
Din punctul de vedere al pietrelor,
„Soarele‑i o piatră căzătoare, / oamenii‑s o lină apăsare... / Sunt mişcare-
adaugată la mişcare / şi lumina ce‑o zăreşti, din soare!” (Laudă omului).
Sprijinindu‑se pe vechi tradiţii sapienţiale, marele poet metafizic intuieşte
prezenţa în materia anorganică a unora din atributele specifice viului:
memorie şi capacitate de reacţie3 (adică de reflectare), adică un germene 3 Legea acţiunii şi reac
ţiunii din mecanica cla
al fenomenului „con‑ştiinţei” (care se pare că este mult mai general decât sică o confirmă.
acela al vieţii biologice, definită prin capacitatea de reproducere). Pornind
de la acelaşi Heidegger, poetul român intuieşte că germenii conştiinţei (în
sensul cel mai larg al cuvântului) pleacă de la miracolul de a fi, de la primul
„fiat!” al Verbului divin. Însăşi calitatea materiei (organice ori anorganice)
de a fi în raza Ochiului Divin, de a se lăsa modelată de energiile Duhului
Sfânt este un miracol al dialogului, expresia cea mai elementară a mira
colului existenţei. De altfel, tainele cele mai intime ale misticii creştine,
consemnate de Evanghelii şi paterice, de icoane, dar şi de înţelepciunea
populară vorbesc de acest lucru: „Veţi zice muntelui acestuia: Mută‑te de
aici dincolo, şi se va muta”4 ; Hristos ceartă vântul şi apele mării, care I 4 Mt 17, 20. În icoane,
geografi a este înfăţişată
se supun şi le pretinde acelaşi lucru ucenicilor Săi5 . Iată starea dumnezeiască, ca ascultând de cuvântul
originară a materiei: ea ascultă de Creatorul său şi de omul înduhovnicit, lui Dumnezeu.
5 Mt 8, 26.
adică se supune sau răspunde cuvântului Celui care a creat‑o şi a celui menit
s‑o păstorească6 ; nu este aceasta definiţia cea mai elementară a con‑ştiinţei? 6 Ceea ce‑i lipseşte ma
teriei anorganice, ne‑vii
Toate celelalte exclamaţii în faţa formelor superioare ale vieţii pornesc sunt, evident, afectul şi
de la acest simplu„miracol al pietrei”. voinţa proprie – aici re
zidă, în definitiv, dife
renţa dintre concepţia creş
Scriitor Elena DULGHERU, București tină şi cea magic‑animistă
asupra materiei.
Bibliografie
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea I, Omilii la Hexaemeron, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986.
David Halliday, Robert Resnick, Fizica, vol. I‑II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1978.

DIALOG ORTODOX
repere culturale
Reforma curriculumului în România

ultimelor trei decenii (1990-2020)
Încadrată în sens larg paradigmei neoclasice, (sub)paradigma pedagogiei
postmoderne sau paradigma curricumului încearcă să rezolve conflictul
existent în pedagogia modernă între paradigma psihocentristă și paradigma
sociocentristă, reflectat în teoria și practica educației și a instruirii, prelungit
în diferite forme până în prezent. Termenul de curriculum este complex,
reunind mai multe ipostaze și interacțiuni ale componentelor didactice.
Conform profesorului belgian Louis D’Hainaut, curriculumul se definește
ca perspectivă de învățare, ca program deziderativ, care pune pe primul
plan obiectivele de atins, apoi, ce conținuturi anume se pretează și prin ce
căi și cu ce mijloace se transmit obiectivele educaților.
În accepțiunea lui D’Hainaut, proiectarea curriculară este angajată, în
context deschis, ca direcție de dezvoltare în perspectiva educației perma
nente, integrând și valorificând conceptele de interdisciplinaritate și transdis
ciplinaritate în sistemul de învățământ. Curriculumul devine, după 1990,
un domeniu al politicilor educaționale al organizațiilor internaționale (Parla
mentul și Comisia Europeană, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare
Economică, Banca Mondială).
Având ca repere anii 1998‑2000 (anii singurei reforme comprehensive
și cuprinzătoare de după decembrie 1989) și anul 2011 (adoptarea Legii
educației naționale nr.1/2011), prezentul conținut este structurat în patru
secțiuni corespunzătoare perioadelor: 1990-1997, 1998-2000, 2001-2011 și
2012 – până în prezent.
I. Perioada 1990‑1997
Din anul 1991, cu timididate, termenul de curriculum reintră în limbajul
și concepția liderilor de opinie din domeniul științelor educației și își reia
locul în structura generală a teoriilor educaționale. Anterior demarării proiec
tului de reformă a învățământului a existat un „calendar al reformei”
conținuturilor (Alexandru Crișan, Octavian Mândruț, Mihaela Singer, 1991),
care prefigura într‑o anumită măsură complexitatea problemelor rezultate
dintr‑o abordare inovatoare a conținuturilor instruirii, ca parte a curriculumului
școlar. Prima abordare semnificativă după 1990 asupra curriculumului și

dezvoltării curriculare a fost realizată în 1994 într‑un număr tematic al
Revistei de Pedagogie – Curriculum și dezvoltare curriculară, coordonat de
Al. Crișan, care dezvoltă și o importantă construcție metodologică și teoretică,
preluată într‑un ghid metodologic [5], iar apoi în Cadrul de referință (1998).
Conform lui Alexandru Crișan [2] termenul curriculum poate avea două
accepțiuni:
a) Curriculum formal (oficial, scris), care este format în principal din
documentele reglatoare ‑ acesta cuprinde ansamblul documentelor școlare
de tip reglator, în cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind
procesele educative și experiențele de învățare pe care școala le oferă
elevului. Acesta reprezintă curriculum formal sau oficial și, deoarece
este concretizat într‑o formă scrisă, poartă denumirea de curriculum scris.
b) Curriculum procesual, care se referă la modul de organizare a procesului
educațional, vizează ansamblul proceselor educative și experiențelor de
învățare prin care trece elevul pe parcursul său școlar.
Aparent, prima accepțiune este mai apropiată de sensul inițial al cuvântului
curriculum, iar a doua de metodologia procesului educațional (suprapusă
uneori cu metodicile sau cu didactica).
Anii 1991‑1997 au constituit o perioadă de acumulări care au oferit
suport științific și de acțiune demersurilor accelerate ale reformei curriculare
din perioada 1998‑2000. Sintagma reformă curriculară a fost utilizată pentru
prima oară în literatura de specialitate românească în două prezentări susți
nute de Cezar Bîrzea și Alexandru Crișan la Conferința internațională
UNESCO „Dezvoltare curriculară în Europa: strategii și organizare”, orga
nizată la București în anul 1992.
Pregătirea reformei curriculare s‑a încheiat odată cu intrarea în vigoare,
începând cu anul 1994, a Proiectului de reformă a învățământului 3724RO
(primar și gimnazial) cofinanțat de Guvernul României și de Banca Mondială.
La nivel legislativ, a fost adoptată o nouă Lege a învățământului nr. 84/1995;
important din perspectiva dezvoltării curriculare era faptul că legea confirma
hotărârea de revenire a sistemului educațional la varianta tradițională 4
(învățământ primar) + 4 (învățământ gimnazial) + 4 (învățământ liceal). De
asemenea, această lege consacra toate tendințele de schimbare și instituțiile
create în cadrul Proiectului de reformă menționat anterior.
La nivel organizațional, au fost puse bazele unor instituții esențiale pentru
reforma învățământului în general și pentru reforma curriculară în particular:
– A fost reînființat Institutul de Științe ale Educației (1990), care începând
cu 1993 a inclus secția de Curriculum. Un nucleu de specialiști în politici
curriculare a elaborat studii și cercetări privind starea sistemului de învă
țământ, programe școlare, experimentarea unor noi modele curriculare,
reforme curriculare în alte țări etc. S‑a format, sub umbrela ISE, un grup
de specialiști în curriculum pentru fiecare disciplină care s‑a ocupat de
restructurarea programelor școlare atât pentru disciplinele obligatorii,
cât și de crearea unor programe pentru disciplinele opționale.

– A fost înființată Direcția Generală de Reformă din cadrul Ministerului Edu
cației cu rol administrativ și de implementare a Proiectului de reformă.
– S‑a înființat Consiliul Național pentru Curriculum (1995) care s‑a ocupat
de crearea unor mecanisme coerente și unitare de elaborare a curriculumului
național. Ca urmare, în perioada 1995‑1998, sub coordonarea CNC, au
activat grupe de lucru pentru discipline de învățământ care au inclus cer
cetători ai ISE, cadre didactice de toate specialitățile, profesori universitari,
inspectori, reprezentanți ai Ministerului Educației Naționale. Principala
menire a acestora a fost dezvoltarea programelor școlare pentru învăță
mântul primar și gimnazial. Din 1998, activitatea de dezvoltare curriculară
a inclus și zona învățământului liceal, atât a celui teoretic cât și a celui
profesional și tehnic. De‑a lungul activității sale (1998 –2007), acest orga
nism al proiectului de reformă a avut mai mulți coordonatori (în ordine:
Al. Crișan, Matei Cerchez, Cezar Bîrzea, Mihaela Singer, Firuța Tacea).
În raportul Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD)
intitulat Analiza politicii naționale în domeniul educației: România, publicat
în anul 2000, se arată că între 1992 și 1997 a fost conceput un curriculum
„interimar” care nu a implicat o schimbare fundamentală, dar a fost corelat
cu reforma inițială a manualelor. În 1997, Consiliul Național pentru Curri
culum a propus conceperea și introducerea unei tehnologii noi, coerente și
flexibile pentru planificarea, conceperea, implementarea, evaluarea și revizuirea
noului curriculum. În același timp, a fost propus un program vizând dezvoltarea
aptitudinilor și atitudinilor profesionale ale specialiștilor implicați în procesul
de concepere a noului curriculum. Prioritățile pe termen scurt au fost:
– conceperea unui curriculum național cuprinzător și coerent, care să
integreze diferitele discipline,
– stabilirea unui echilibru între trunchiul comun din curriculumul național
și curriculumul la alegerea școlii (permițând pentru prima dată existența
unei politici pedagogice „independente” în fiecare școală, în conformitate
cu nevoile specifice ale elevilor săi și ale mediului social și economic
regional/local),
– stabilirea unui echilibru între disciplinele obligatorii (70%) și cele opțio
nale (30%), dezvoltarea standardelor naționale în privința conținutului
și performanței elevilor, adoptarea unei strategii de implementare (inițial
pe baze experimentale și în cele din urmă la nivelul întregului sistem de
învățământ),
– perfecționarea intensivă a profesorilor/cadrelor didactice implicați în
acest proces.
II. Perioada 1998‑2000

Reforma educației, din perioada ministeriatului profesorului Andrei Marga
(1997 – 2000), a fost impusă de trei categorii de factori:

– provocările globale specifice lumii contemporane (rolul educației în
contextul societății cunoașterii, digitalizarea, globalizarea, dezvoltarea
durabilă, situația politică internațională);
– schimbarea politică majoră din România anului 1989;
– nevoia de adecvare la marile direcții de dezvoltare a educației în lumea
contemporană.
Într‑o lucrare extrem de bine documentată, Eugen Palade scrie că „Reforma
structurală produsă la sfârșitul anilor ’90 nu a urmărit altceva decât să pună
de acord sistemul educațional românesc cu schimbările produse la nivelul
societății românești ca întreg. Procesele generale de democratizare, descen
tralizare, așezarea economiei pe principiile economiei de piață trebuiau să‑și
găsească ecou și în școală” [1]. Ar mai trebui precizat că, pe lângă condi
ționalități ce țin de specificul național, tradiții și valori naționale, multe din
reformele educaționale aplicate în state din întreaga lume se bazează pe
abordări constructiviste ale învățării, iar România nu a făcut excepție.
Reforma din timpul mandatului ministrului Andrei Marga nu a fost o
sumă de modificări, ci o majoră schimbare instituțională, a mecanismelor,
profundă, coerentă și atotocuprinzătoare, în fapt o reorientare fundamentală,
de substanță a tuturor subdomeniilor educației românești. Această reformă
a întrerupt abordările ideologice, formale și învechite ale învățământului
de până în 1990 și apoi, rămase aproape neschimbate, până în 1998. Esențială
în stimularea și dezvoltarea capitalului social, reforma menționată a reorientat
finalitățile educației către valori și abordări democratice, către armonizarea
intereselor de pregătire ale indivizilor şi ale societăţii, într‑un context în
care sistemul educațional nu‑și asuma o viziune și responsabilități clare.
De exemplu, dacă până la acel moment, manualele de istorie continuau
interpretările închistate și singulare, prin reforma ministrului Andrei Marga,
în spiritul gândirii critice, rezolvării de probleme și a culturii alegerii, s‑au
introdus manualele alternative care oferă posibilitatea elevului să acceadă
la sursele cunoașterii istorice, să cunoască diferite interpretări ale eveni
mentelor istorice ș.a.
Deși au existat și puternice reacții critice, mai ales în rândul profesorilor
de liceu, sondaje reprezentative ale Consiliului Național pentru Curriculum
au evidențiat aprecierile majorității cadrelor didactice pentru reforma curri
culară din perioada 1998‑2000. Percepția generală, continuată parțial și în
prezent, era că sistemul învățământului este unul bun, date fiind rezultatele
elitelor. Ori, curriculumul utilizat, până în acel moment, continua să testeze
reproducerea fără interogații, dialog, creativitate, investigație, alegere. Atenția
trebuia mutată spre echitate, acces egal și participare pentru fiecare copil
și elev la o educație de calitate.
Anii 1998‑2000 au fost determinanți în reforma curriculară – aceasta „a
devenit nu numai vizibilă, dar și efectivă, infuzând întregul sistem de
învățământ” [1]. Ea a constituit nucleul dur al reformei structurale autentice,

de amploare a sistemului de învățământ românesc. Implementarea unui nou
curriculum național, începând cu septembrie 2000, a reprezentat o revoluție
în domeniul curriculumului, cu noțiuni, principii, mecanisme și aplicații,
în premieră în România. Au fost definite și implementate planuri‑cadru,
programe școlare și manuale noi utilizând concepte ca trunchi comun,
discipline opționale, plaje orare, curriculum diferențiat, curriculum la decizia
școlii, arii curriculare, transdisciplinaritate, cross‑curicularitate ș.a. S‑au
impus în lumea școlii termeni specifici reformei curriculare.
În 1998, a fost publicat, pentru prima data în literatura pedagogică din
România, documentul intitulat Curriculum Național. Cadru de referință.
Acest document are o importanță deosebită pentru că introduce elemente
majore de noutate:
– cadrul de referință prezenta, într‑o manieră esențializată, filosofia educa
țională și principalele valori pe baza cărora urma să aibă loc schimbarea
în domeniul curriculumului, insistând asupra reperelor teoretice și meto
dologice, a mutațiilor din zona metalimbajului de specialitate, precum
și asupra principiilor și strategiilor subiacente acestei schimbări;
– se introduceau concepte noi (precum curriculum de bază, curriculum la
decizia școlii, arie curriculară sau plajă orară) care concretizau principiul
descentralizării și principiul flexibilizării curriculumului;
– cadrul de referință făcea referire la valorile esențiale care stau la baza
noii organizări educaționale, invocând în acest sens idealul educațional
al școlii românești care constă (conform Legii nr. 84/1985) „în dezvoltarea
liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea
personalității autonome și creative”.
Documentul Curriculum Național. Planul‑cadru a fost elaborat pe baza
unui proiect propus în 1996 de Institutul de Științe ale Educației, Planul‑cadru
devenind, ulterior, planul de învățământ oficial. În același an, a început
racordarea programelor școlare realizate și publicate până la acea dată la
noul Plan‑cadru de învățământ. „Un nou plan‑cadru de învățământ, care
permite școlilor o reală decizie de tip curricular, implicarea familiei și a
comunității locale în viața școlii, noi programe, axate pe dobândirea de
către elevi a unor cunoștințe funcționale și a unor competențe complexe și
variate, nu doar intelectuale, un nou sistem de evaluare, preponderent forma
tiv, noi practici didactice, în special de tip interactiv, acestea nu sunt lucruri
care depind numai de producția intelectuală a personalului ministerului și
a unor echipe de specialiști cu care aceștia colaborează. Pentru a schimba
cu adevărat ceva în viața școlii este nevoie de o investiție pasionată a
fiecărui profesor sau învățător, director sau inspector.”, scria unul dintre
autori, Dakmara Georgescu, într‑un articol publicat în anul 1999 [3].
Curriculum Național a inclus cadrul de referință, planurile de învățământ
și programele școlare pentru învățământul general obligatoriu, liceal și cel
vocațional și tehnic. Noul proiect curricular a fost aplicat utilizând un plan

de implementare pe termen lung, asigurat prin implementarea Proiectului
de reformă finanțat de Guvernul României și de Banca Mondială, menționat
anterior. După Palade [1], finanțarea externă a adus cu sine numeroase
avantaje:
1. toate obiectivele proiectului au fost acoperite corespunzător din punct
de vedere financiar;
2. a existat o relativă rigoare impusă de orice finanțator extern;
3. planul strategic de implementare nu s‑a rezumat la dezvoltarea unui nou
curriculum în România, ci a asigurat toate condițiile necesare implementării
acestuia prin schimbărilor structurale care au urmărit compatibilizarea
noului curriculum cu evaluarea rezultatelor școlare, a manualelor școlare,
a managementului educațional și a inspecției școlare;
4. existența unor planuri operaționale de implementare împreună cu meca
nismele instituționale necesare implementării.
Programele școlare pentru învățământul primar care fuseseră realizate
în anii 1994‑1995 au fost practic refăcute în noua viziune curriculară și
grupate pe ariile curriculare promovate de noul curriculum. Și pentru învăță
mântul gimnazial programele școlare au suferit un proces asemănător de
revizuire și de punere în concordanță cu noul Curriculum Național. În acest
caz, operația a vizat, în esență:
– gruparea disciplinelor pe arii curriculare, asigurarea coerenței la nivelul
aceleiași arii, iar apoi între diversele arii curriculare;
– simplificarea sistemului de obiective oferite de programe;
– reducerea volumului de conținuturi ale învățării și organizarea acestora
în funcție de apartenența lor la curriculumul de bază, respectiv la cel
aflat la decizia școlii.
Pentru învățământul liceal, activitatea de elaborare a programelor s‑a
desfășurat în afara Proiectului de reformă inițial, la inițiativa Ministerului
Educației și ca parte a programului Reforma acum (Marga, 1998). Aceste
programe au fost publicate, începând cu 1999, și aduc un element de noutate
în raport cu programele școlare pentru învățământul obligatoriu: în locul
centrării pe obiective, acestea sunt construite pe baza teoriei competențelor
generale și a celor specifice, a căror formare este urmărită prin actul de învățare.
Pe baza acestor programe, au fost elaborate noile manuale școlare pentru liceu.
În perioada 1998‑2000, au fost elaborate și implementate două modele
curriculare care au funcționat în mod complementar. Pentru clasele I – VIII,
(fostă clasă terminală a învățământului obligatoriu) s‑a elaborat un model
orientat către performanțele elevilor centrat pe obiective‑cadru și obiective
de referință. Acestea își propun structurarea zonei cunoașterii, a capacităților
și a atitudinilor elevilor. În schimb, din 1999, pentru clasele liceale a fost
elaborat și ulterior implementat un model constructivist, centrat pe structu
rarea unor competențe generale și specifice. Așa cum afirma Al. Crișan

„Cele două modele atestă de fapt două faze succesive în dezvoltarea gândirii
curriculare din România, marcând, în fapt, arderea unor etape care, altfel,
ar fi durat probabil foarte mult. Evoluția în sine a fost semnificativă, ea
plasând România într‑un eșalon avansat în cadrul reflecțiilor și practicilor
curriculare contemporane” [4].
Principalele documente care au fundamentat reforma curriculară – Pla
nurile‑cadru (1998, 1999) şi Cadrul de referinţă (1998), au fost însoțite de
alte multe acte normative care au completat și susținut schimbările curriculare
în subdomenii adiacente: formarea profesorilor, normare și salarizare, învă
țare permanentă etc. Începând cu OMEN nr. 3047/1998 privind inițierea
elaborării Noului Curriculum Național, Notificarea nr. 9079/1998 și OMEN
nr. 3279/1998 privind Noua politică a manualelor școlare, în perioada
1998‑2000, au fost adoptate o serie de acte normative reglatoare pentru
curriculum care, identificând problemele, au stabilit prioritățile și au legitimat
politicile publice curriculare. Aceste acte normative au adus schimbări
importante, benefice în ceea ce privește: planurile – cadru, programele și
manualele școlare, competiția pentru elaborarea de programe și inovații
pedagogice, relansarea studiului limbilor clasice, relația dintre standarde și
calificări profesionale, practicarea sporturilor, programul de reformă a eva
luării rezultatelor școlare, activități extracurriculare, descongestionarea
programului școlar al elevilor, organizarea de secții de specialitate în limbile
minorităților, consolidarea studiului limbii latine, reorganizarea învățămân
tului profesional și tehnic, programe intensive de predare a limbilor moderne,
educația tehnologică, studiul disciplinelor TIC, trecerea treptată la piața
liberă a manualelor, introducerea elementelor de studii europene ș.a.
Între 1998 și 2000, echipa de la Ministerul Educației Naționale a implicat
în reforma curriculară profesori, reprezentanți ai societății civile, intelectuali
de marcă, fără a avea, din partea acestora, un aport deosebit (din motive
subiective ori obiective). A fost nevoie de un efort deosebit de transpunere
a curriculumului intenționat în curriculum predat, învățat și evaluat, efort
care trebuia continuat pe termen mediu și lung. Nu au fost multe poziții
publice de susținere clare, tranșante, din partea personalităților vremii iar
poziționările potrivnice au relevat îndoctrinări curriculare foarte greu de
schimbat. De exemplu, au existat puternice controverse între cei care feti
șizau anumiți autori și opere și cei care erau preocupați, în primul rând de
formarea unor competențe, și apoi de un anumit autor sau creație literară.
În Raportul OECD menționat în Capitolul I, se arată că „perioada 1997-
2000 a reprezentat pentru învățământul românesc o perioadă de restructurări
profunde care au condus la compatibilizarea cu sistemul european, compa
tibilizare recunoscută ca atare chiar de autoritățile europene – în 2000,
învățământul fiind primul capitol major de negociere care a fost încheiat
cu succes la Bruxelles” [8].

III. Perioada 2001‑2010
În perioada 2001‑2002, Consiliul Național pentru Curriculum a finalizat
un număr de 31 de ghiduri metodologice necesare pentru a facilita aplicarea
noului curriculum de către cadrele didactice de diferite specialități. Aceste
ghiduri aveau o deosebită relevanță pentru practica educațională, încercând
să umple golul dintre curriculumul intenționat și cel realizat, cu alte cuvinte
dintre programa școlară și proiectarea demersului didactic, la nivelul clasei
de elevi.
În primăvara anului 2001, invocându‑se necesitatea accelerării reformei
învățământului și pentru asigurarea calității acțiunilor educative, au fost
modificate planurile‑cadru, astfel:
– crește numărul de ore alocate săptămânal;
– se modifică raportul dintre disciplinele umaniste și cele științifice;
– scade flexibilitatea planului de învățământ obligatoriu, prin reducerea
numărului de ore CDȘ.
Totuși, se elaborează programele școlare Curriculum Diferențiat (CD)
pentru disciplinele de specialitate. Filiera vocațională a liceului funcționează
în baza unor programe de tranziție.
După ce Proiectul de reformă s‑a încheiat, la comanda Ministerului
Educației, s‑a realizat un studiu de impact privind implementarea noului
curriculum, cu scopul de a oferi date semnificative privitoare la evoluțiile
viitoare. Studiul Școala la răscruce. Reformă și continuitate în curriculumul
învățământului obligatoriu (2002), coordonat de profesorul L. Vlăsceanu,
a fost primul exercițiu de evaluare a impactului reformei curriculare realizat
în România după 1989. Studiul și‑a propus să răspundă la două întrebări
și anume care era starea învățământului după aplicarea reformei curriculare
și care erau direcțiile în care trebuia să se acționeze pentru creșterea calității
învățământului.
Potrivit Mihaelei Singer, modificările aduse planurilor‑cadru în 2001 au
„alterat astfel coerența curriculumului prin modificarea arbitrară a raporturilor
dintre trunchiul comun și curriculumul la decizia școlii, a raporturilor dintre
ponderile disciplinelor la nivel de arie curriculară și de ciclu curricular.
[…] Studiul Școala la răscruce nu a validat deciziile din aprilie 2001.
Dimpotrivă. El a demonstrat necesitatea CDȘ, opinia favorabilă a cadrelor
didactice pentru o pondere mai mare a acestuia și a scos în evidență o serie
de discrepanțe de corelație la nivelul ponderii ariilor curriculare și a CDS
prin comparație cu acelea din Uniunea Europeană” [5].
Planurile‑cadru și programele școlare pentru învățământ preșcolar, primar
și secundar au fost aplicate în anii 2003, 2004, 2005, apoi restructurate
substanțial. Mai multe studii, cercetări, analize tematice, rapoarte și dezbateri
privind curriculumul național au fost realizate în perioada 2001‑2010,
organizate de UNICEF România în colaborare cu IȘE și alte organizații
neguvernamentale, dar, din păcate, ele au rămas neutilizate.

După anul 2008, Consiliul Național pentru Curriculum a fost inclus într‑o
structură nouă, denumită Centrul Național pentru Curriculum și Evaluare
în Învățământul Preuniversitar (CNCEÎP). În acești ani (2007‑2009), Minis
terul Educației a întreprins și a concretizat două acțiuni succesive referitoare
la programele școlare din Curriculum Național:
a) în 2008 s‑a realizat o așa numită „descongestionare” a programelor
școlare pentru gimnaziu (prin eliminarea de conținuturi) care, în această
formă nouă, au fost aplicate doar în anul școlar 2008-2009 – desconges
tionarea s‑a produs prin sintetizarea opiniilor unui număr mare de cadre
didactice, care au făcut, în exclusivitate, sugestii referitoare la conținuturi
și foarte puțin în zona obiectivelor de referință;
b) în anul 2009, la inițiativa conducerii și a colectivului de curriculum din
CNCEÎP, s‑a trecut la înlocuirea obiectivelor (generale și de referință)
din ciclul gimnazial, cu un sistem de finalități axat pe competențe
(generale și competențe specifice) ‑ Ministerul Educației a aprobat noile
programe, care au intrat în uz cu începere din anul școlar 2009 –2010
(O.M. 5097 din 9.09.2009).
În cadrul Institutului de Științe ale Educației au fost elaborate, de ase
menea în anul 2009, mai multe documente cu influență semnificativă asupra
concepției actuale a curriculumului școlar, astfel:
– Aplicarea competențelor–cheie în învățământul preuniversitar (sinteză
realizată de un colectiv format din Octavia Costea, Ligia Sarivan și
Octavian Mândruț);
– Propuneri de restructurare a Curriculumului Național (coordonator Cezar
Bîrzea).
IV. Perioada 2011 până în prezent

Legea educației naționale nr.1/2011 stabilește scopuri specifice corespun
zătoare fiecărui nivel de învățământ (Cap. IV). Potrivit legii, în învățământul
preuniversitar, curriculumul național este centrat pe formarea și dezvoltarea/
diversificarea competențelor‑cheie care conturează profilul de formare al
copilului/elevului. Astfel, era nevoie de schimbarea/revizuirea curriculumului
național. Legea a fost modificată de nenumărate ori, inclusiv în domeniul
curriculumului, Adrian Gorun arătând că „Este știut că schimbările legislative
frecvente, pe intervale scurte de timp, creează instabilitate, incertitudini,
neîncredere, chiar dezorganizare. O lege „bună” a educației nu poate fi
adoptată spre a fi aplicată doar în câteva luni sau câțiva ani” [9].
Centrarea curriculumului pe opt competențe‑cheie, agreate și utilizate în
Uniunea Europeană, presupune determinarea lor clară pentru fiecare nivel
de studiu, compatibilizarea cu cerințele noii societăți a cunoașterii. Subdo
menile de competențe‑cheie determină profilul de formare al elevului din
perspectiva învățării pe parcursul întregii vieți.

În prezent, construcția modernă sau revizuirea unui curriculum se reali
zează centrându‑se pe competențe înțelese ca un set integrat de cunoștințe,
abilități și atitudini. Ele derivă din idealul educațional al societății și sco
purile educației. Conform lui Adrian Gorun, idealul educațional „exprimă
chintesența cerințelor pe care societatea le pretinde de la membrii săi. Ca
proiecție ideală a tipului de om dezirabil al comunității/societății, idealul
educațional presupune:
– un set de valori împărtășite de majoritatea membrilor societății respective;
– un complex de cerințe izvorâte din năzuințele generale privind prototipul
de om dezirabil;
– un set de criterii în baza cărora se înfăptuiește alegerea rațională” [10].
Setul celor opt competențe cheie, asumat prin recomandări europene în
2006 și revizuit în 2018 este fundamentat de mai multe studii și analize de
specialitate.
Noile competențe‑cheie asumate la nivel european (2018) sunt următoarele:
– competență de comunicare în limba maternă;
– competență matematică și competență în științe, tehnologie și inginerie;
– competență digitală;
– competență lingvistică în mai multe limbi;
– competență antreprenorială;
– competență civică;
– competență de dezvoltare personală, socială și de a învăța să înveți;
– competență de sensibilizare și exprimare culturală.
În baza competențelor cheie se construiesc profilurile de formare. Acestea
sintetizează pentru fiecare nivel și funcție de caracteristicile de vârstă,
cerințele și așteptările exprimate de societate către absolvenții de învățământ
preșcolar, primar, gimnazial, de învățământ obligatoriu, învățământ secundar
superior și de învățământ postliceal. Din profilurile de formare reies compe
tențele generale și apoi competențele specifice.
Competențele generale trebuie să reprezinte achiziții dobândite de elevi
prin parcurgerea unei discipline de studiu, pe parcursul unui întreg nivel de
învățământ. Competențele generale exprimă contribuția fiecărei discipline/
modul de pregătire la profilul de formare asociat nivelului de învățământ
și, prin aceasta, la dezvoltarea uneia sau mai multor competențe‑cheie,
considerând și relația de transdisciplinaritate (corelate unui domeniu de
cunoaștere). Competențele specifice trebuie să reprezinte achiziții dobândite
de elevi prin parcurgerea unei discipline de studiu, pe durata unui an școlar.
Competențele specifice reprezintă etape în procesul de dezvoltare a compe
tențelor generale și sunt derivate direct din acestea.
Legea educației naționale nr.1/2011 prevede flexibilizarea curriculumului
pe două dimensiuni:
– prin creșterea proporției orelor în curriculumul la dispoziția școlii (CDȘ).
Ponderea CDȘ în ansamblul curriculumului este de 20%.

– prin creșterea gradelor de libertate a profesorului în implementarea
curriculumului în interiorul fiecărei discipline. Curriculumul național
acoperă doar 75% din orele de predare, lăsând la dispoziția cadrului
didactic 25% din timpul alocat disciplinei respective.
Necesarul proces de revizuire a curriculumului după apariția Legii edu
cației naționale nr.1 /2011 nu a avut nicio coerență: începând cu 2008‑2009,
s‑a aplicat un nou curriculum pentru educația timpurie care apoi a fost
revizuit, un nou plan‑cadru pentru învățământul primar a apărut în 2013 și
noi programe școlare pentru acest nivel de învățământ s‑au aplicat începând
cu anul școlar 2013‑2014, noul plan‑cadru pentru învățământul gimnazial
s‑a aprobat în 2016 și noi programe școlare pentru gimnaziu au intrat în
vigoare începând cu anul școlar 2017‑2018 ș.a.m.d.
Curriculumul pentru educația timpurie a copilului de la naștere până la
6 ani s‑a fundamentat pe un set de finalități formulate în documentul de
politici educaționale Reperele fundamentale în învățarea și dezvoltarea
timpurie (aprobate prin O.M 3851/2010). Conform acestuia, finalitățile
educației timpurii au în vedere o abordare holistică, vizând cele cinci domenii
ale dezvoltării copilului: dezvoltarea fizică, sănătate și igienă personală;
dezvoltarea socio‑emoțională; dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii;
dezvoltarea limbajului, a comunicării și premisele citirii și scrierii; capacități
și atitudini în învățare. Curriculumul pentru educația timpurie este revizuit,
din nou, prin OMEN nr. 4694/02.08.2019, mulți educatori considerând că,
prin această nouă revizuire, s‑a revenit la o formă anterioară.
În 2013, s‑au elaborat planuri‑cadru de învățământ pentru învățământul
primar, care au intrat în vigoare începând cu anul școlar 2013‑2014. Noile
programe școlare pentru clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II‑a au intrat
în vigoare începând cu anul școlar 2014‑2015, iar cele pentru clasele a III‑a
și a IV‑a începând cu anul școlar 2015‑2016.
În anul 2009, s‑a trecut la înlocuirea obiectivelor generale și de referință
din ciclul gimnazial, cu un sistem de finalități axat pe competențe generale
și competențe specifice. În anul 2016, s‑a aprobat noul plan cadru pentru
învățământul gimnazial (OMEN 3590/2016 cu completările și modificările
ulterioare), care au intrat în vigoare începând cu anul școlar 2017‑2018. La
acel moment, elevii din clasele V‑VIII studiau după planuri‑cadru promovate
în urmă cu aproape 15 ani (OMEC nr. 3638 / 11.04.2001).
S‑au aprobat, în 2014, planurile‑cadru de învățământ pentru învățământul
profesional de stat cu durata de 3 ani, clasele a IX‑a, a X‑a și a XI‑a. De
asemenea, s‑au aprobat planurile de învățământ și programele școlare pentru
cultura de specialitate și pregătirea practică săptămânală din aria curriculară
Tehnologii.
În luna ianuarie 2017, sub coordonarea Institutului de Științe ale Educa
ției, grupuri de lucru specializate au elaborat trei variante de propuneri de
plan‑cadru pentru învățământul gimnazial. Aceste variante au fost supuse

dezbaterii publice și au suscitat intense discuții. A fost asumată varianta
votată de cei mai mulți participanți la consultarea publică (avem de‑a face
cu un plan‑cadru asumat prin vot !). Potrivit acestor planuri cadru, care au
fost aplicate începând cu anul școlar 2017‑2018, numărul de ore alocate
pentru disciplinele din trunchiul comun sunt de 25‑30 ore/săptămână, iar
în condițiile în care părinții optează și pentru discipline opționale numărul
maxim de ore poate ajunge la 26‑34 de ore/ săptămână. Astfel, elevii de
clasa a VII‑a și a VIII‑a ajung să petreacă la școală 1‑2 zile/ săptămână în
care să aibă 7 ore de curs.
De‑abia, prin OMEN nr. 3622/2018, au fost aprobate planurile‑cadru
pentru învățământul special preșcolar, primar și gimnazial.
Din nou, trebuie remarcat faptul că schimbările/ revizuirile curriculumului
s‑au realizat fără o viziune integratoare la nivelul etapelor, formelor și
nivelurilor de învățământ, fără centrări pe obiective, fără abordări inter și
transdisciplinare, prin „tăieri” de conținuturi, „negocieri” de discipline de
învățământ și comenzi politice.
Începând cu 2017, s‑au adoptat câteva măsuri în ceea ce privește
e‑learning‑ul, care, din păcate, s‑au realizat doar parțial și care ar fi fost
extrem de folositoare în condițiile crizei actuale generate de pandemia
declanșată de coronavirusul COVID‑19. Dintre, acestea subliniem în special,
digitalizarea conținuturilor curriculare și crearea unei Biblioteci Virtuale,
prin care toți elevii vor avea acces la toate resursele de învățare în format
digital. Cu alte cuvinte, s‑a prevăzut ca:
– Toate conținuturile ce trebuie învățate la școală, toate instrumentele de
lucru, exemplele orientative de probe de verificare a cunoștințelor vor
fi convertite și în format digital și accesibile permanent oricărui elev sau
profesor, pe o platformă de învățare tip LMS (Learning Management
System), on‑line. Lecțiile celor mai buni profesori vor fi procesate digital
și stocate pe platforma de e‑learning. Prin Internet, orice elev va avea,
astfel, acces la lecțiile celui mai bun profesor.
– Se vor crea „laboratoare virtuale” pentru a compensa/ întregi dotarea
laboratoarelor școlare. Pentru fiecare disciplină, se va crea o bază de
resurse digitale, astfel încât fiecare profesor sau elev să poată avea acces
rapid și gratuit la informațiile și instrumentele necesare pentru o învățare
cât mai eficientă.
– Producția de conținuturi digitale pentru învățare (e‑contents) va deveni
un criteriu de performanță profesională al profesorilor. Curriculumul
digital și Biblioteca Școlară Virtuală vor fi îmbogățite permanent, res
pectând cerințele de calitate și standardele internaționale.
Un document interesant și de bună calitate, Repere pentru proiectarea
și actualizarea Curriculumului național, a fost elaborat în cadrul proiectului
POCA Proiectul Curriculum Relevant, Educație Deschisă pentru Toți (CRED)

în luna noiembrie 2019. Acesta își propune să redefinescă un cadru de (re)
construcție și de restructurare a curriculumului național, în contextul noilor
evoluții economico‑sociale, respectiv curriculare, europene și internaționale.
Abordarea sistemică, posibilă la nivelul sistemului de învățământ, a între
gului cadru conceptual și procedural curricular prezentat ar face ca schim
bările curriculare să fie întemeiate, relevante și corelate cu alte componente
ale domeniului: politici publice și strategii în domeniul curiculumului, mana
gement educațional, examinare și evaluare, formarea inițială și continuă a
cadrelor didactice, finanțarea, resurse educaționale deschise, e‑learning.
În noiembrie 2019, a fost promulgată Legea nr. 221/2019 care prevede
20 de ore pe săptămână la clasele I‑IV (față de 19‑22 ore în prezent), 25
de ore la gimnaziu (față de 26‑34 în prezent) și 30 la liceu. În consecință,
prin OMEC nr. 3261/14.02.2020, a fost aprobată componența Comisiei de
elaborare și a Comisiei de validare a planurilor‑cadru pentru învățământ
primar, gimnazial, liceal și profesional, au fost organizate trei grupuri de
lucru pe niveluri de învățământ și a debutat activitatea de elaborare a
planurilor‑cadru pentru învățământul liceal. Noile planuri‑cadru vor ține
cont de necesitatea dezvoltării competențelor transversale, inclusiv a celor
digitale și socio‑emoționale. Aprobarea planurilor‑cadru pentru învățământul
liceal – filiera teoretică este prevăzută pentru trimestrul II/2021. Între timp,
având în vedere prevederile normative menționate anterior, care limitează
numărul de ore pe săptămână, trebuiau luate mai multe decizii de armonizare
a documentelor curriculare actuale cu noile prevederi legislative și de
clarificare a modalităților în care acestea vor fi aplicate.
Prin OUG nr. 68/06.11.2019, odată cu o nouă reorganizare a ministerului,
fără nicio justificare plauzibilă, se desființează Institutul de Științe ale
Educației. Prin HG nr. 277/2020 privind organizarea și funcționarea Centrului
Național de Politici și Evaluare în Educație CNPEE (fostul Centru Național
pentru Evaluare și Examinare), se transferă întreg personalul ISE înfiin
țându‑se astfel, în cadrul noului CNPEE, Unitatea de Cercetare în Educație,
care preia atribuțiile, inclusiv cele pentru curriculum, ale fostului institut
de cercetare.
Legea educației naționale centra învățarea pe competențele cheie, în
realitate însă, angajarea în practici didactice relevante care conduc la dezvol
tarea efectivă a acestor competențe s‑a dovedit a fi mult mai dificilă. Analize
ale stadiului implementării competențelor cheie în sistemul de educație
arată că mulți profesori întâmpină serioase dificultăți în a urmări și în a
valorifica aceste competențe la propria disciplină de studiu. În fapt, procesul
de implementare a unui nou curriculum centrat pe cele opt competențe cheie
(dacă putem vorbi de un adevărat curriculum în lipsa unui document proiec
tiv, integrator și reglator) a fost de‑a dreptul haotic, cu modificări „din
mers”, întârzieri nepermise și revizuiri ale revizuirilor.

Monitorizarea implementării curriculumului și evaluarea documentelor
curriculare nu se realizează sistematic. De asemenea, nu se realizează, pe
de o parte, o evaluare o procesului de dezvoltare a curriculumului, iar pe
de altă parte o evaluare de impact a curriculumului corelată cu rezultatele
învățării și sistemul de evaluare și examinare.
Pe termen lung, trebuie regândite idealul educațional și scopurile educa
ției. Pe termen mediu, devin necesare dezbaterea și acceptarea, de către
toate părțile interesate, a profilurilor de formare și unui calendar de revizuire/
definitivare a curriculumului. După aceasta, specialiștii trebuie să fie cei
care să ducă la capăt schimbările. În acest context, pregătirea profesorilor
devine esențială. Pe termen scurt, cea mai mare provocare, în acest moment,
rămâne adaptarea planurilor și programelor la noua distribuție a orelor
pentru învățământul primar, gimnazial și liceal prevăzute în modificările
Legii educației naționale din noiembrie 2019 privind numărul de ore la
clasă/ săptămână. Totodată, curriculumul pentru liceu trebuie revizuit/ înnoit/
actualizat.
Încheiere
Din cele prezentate, se observă traseul sinuos pe care l‑a avut imple
mentarea ideilor referitoare la curriculum, din 1990 până în prezent, în
învățământul preuniversitar. Numărul mare de ore petrecute la școală și
conținuturile stufoase ale programelor școlare, rezultatele nu răspund aștep
tărilor. Conținuturile disciplinelor nu sunt corelate, predarea și evaluarea
nu se realizează inter și transdisciplinar, învățarea pe tot parcursul vieții
este la ce mai joasă cotă din Europa. În acest context se explică și rezultatele
slabe înregistrate la testele internaționale ale elevilor români.
Schimbările curriculare haotice care au urmat după anul 2000, neres
pectarea calendarului stabilit atunci pentru intrarea treptată în funcțiune a
planurilor, programelor și manualelor au condus la bulversarea întregului
sistem de educație. Deşi noul Curriculum Național 1998‑2000 nu numai că
a arătat calea de urmat, dar a statuat un sistem de proiectare, implementare
și evaluare modernă a curriculumului, după anul 2000, schimbările fie nu
au fost continuate, au fost distorsionate, schimbate mecanic, fie au fost date
înapoi. Construirea sau revizuirea unui curriculum nu se poate face eliminând
procente din materie sau părți din capitole. Viziunea guvernanților lipsind,
domeniul curriculumului nu a dispus de elemente de viziune subsectorială,
a pierdut specialiști în domeniu, a fost la comanda schimbărilor impuse de
politicieni și nespecialiști și nu a avut o reflecţie inteligentă pe termen
mediu și lung asupra nevoilor de învățare ale elevilor și ale societății.
Prof. Univ. Dr. Adrian GORUN, Craiova

Bibliografie
1. Eugen Palade, Reforma curriculară din România în context internațional. Premise
pentru o schimbare durabilă, teză de doctorat, Universitatea din București ‑ Facultatea
de Psihologie și Științele Educației, 2015
2. Alexandru Crișan, Curriculum și dezvoltarea curriculară, Revista de Pedagogie nr.
3–4, 1994
3. Dakmara Georgescu, Reforma învățământului – o șansă pentru schimbarea de men
talitate, Ministerul Educației Naționale, Editura Trei, București, 1999
4. Alexandru Crișan, „Învățământul românesc la intrarea în Uniunea Europeană”, în:
Cinci exerciții de politică educațională în România, Editura Vanemonde, București,
2008
5. Mihaela Singer (2002), „Reforma curriculară de la concepere la implementare. Bilanț
la început de mileniu”, în: Vlăsceanu et al. (coord.) Școala la răscruce. Reformă și
continuitate în curriculumul învățământului obligatoriu, Editura Polirom, Iași, 2002.
6. Alexandru Crișan (coord.) (1995), Curriculum școlar‑ghid metodologic, Institutul de
Științe ale Educației, București.
7. Louis D’ Hainaut, Programe de învățământ și educație permanentă, ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1979.
8. Cătălin Baba, Adrian Gorun, Ciprian Tanul (2002), Anii Reformei 1997‑2000 în
reglementări, Universitatea Babeș‑Bolyai Cluj‑Napoca, Catedra UNESCO
9. Adrian Gorun (coord.) (2015), Legea Educației Naționale Proiect, Editura Academica
Brâncuși, Tg. Jiu
10. Adrian Gorun, Horațiu Tiberiu Gorun (2016), Un scurt tratat despre educație (Teoria
generală și sociologia educației. Elemente de memetică), Editura Universitaria, Craiova.
***
Legea învățământului nr. 84/24.07.1985, disponibil la http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_
pck. htp_act_ âtext?idt=21091, accesat la 5.04.2020
Legea educației naționale nr.1/2011, disponibil la http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.
htp_act?ida =101120, accesat la 5.04.2020
Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) Analiza politicii naționale
în domeniul educației: România, 2000
MEN, CNC (1998), Curriculum național pentru învățământul obligatoriu –cadru de
referință(coord. Al. Crișan), Editura Corint, București.
MEN, CNC (2001), Curriculum național –Ghidurimetodologicede aplicare a programelor
clasele IV –VIII(pe arii curriculare), București.
MEN, CNC, Programele școlare pentru clasele IV –XII, www.edu.ro
MEN, CNC (2001), Curriculum național – Ghiduri metodologicepentru aplicarea pro
gramelor pe arii curriculare.
Proiectul Curriculum Relevant, Educație Deschisă pentru Toți (CRED) ‑ Repere pentru
proiectarea și actualizarea Curriculumului național, 2019
SNEE (2001), Evaluarea curentă și examenele. Ghid pentru profesori (coord. Stoica, A.),
Editura ProGnosis, București.
Institutul de Științe Pedagogice (1971), Caietele colocviului Cercetarea interdisciplinară
a învățământului.
Institutul de Științe ale Educației (2009, coord. C. Bîrzea), Propuneri de restructurare a
Curriculumului Național (document de lucru, iunie).
I.S.E. (2010), Restructurarea curriculumului național. Analiza condițiilor de implementare
(coord. C. Bîrzea).

DIALOG ORTODOX
FILE DIN ISTORIA NEAMULUI
Etnogeneza românească
(IV)
Ruinele amfiteatrului roman

(Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa)
Romanizarea
Este un proces complex, desfăşurat într‑o lungă perioadă de timp, pe
parcursul câtorva secole. El a început odată cu instalarea romanilor pe linia
Dunării, în vremea lui Augustus şi Tiberius (secolul I î.H.), s‑a intensificat
în urma cuceririi Daciei şi transformării ei în provincie romană (secolele
II‑III d.H.) şi a continuat după retragerea administraţiei şi armatei din nordul
Dunării (275). Romanizarea, ca proces etnic şi lingvistic, nu s‑a desfăşurat
în acelaşi timp şi în acelaşi mod în aria carpato‑dunăreană. La sud de
Dunăre, romanizarea a început mai devreme (secolul I î.H.), iar de‑aici ea
a iradiat în regiunile învecinate de pe malul nordic al Dunării, în Muntenia
şi sudul Moldovei. Acestea erau supravegheate de trupele romane încă
înainte de cucerirea Daciei, prin construirea unor castre în vremea lui
Domitian şi Traian. După fixarea graniţei romane pe Dunăre, dacii de pe
malul nordic au fost atraşi în sfera economică, culturală şi politică a Romei.

În acest fel, romanizarea Daciei a fost pregătită de pătrunderea economică
şi culturală la nord de Dunăre. Au contribuit, în sensul acesta, şi strămutările
de populaţii geto‑dace din nord (câmpia munteană) în provinciile sud‑dună
rene. Astfel, în timpul lui Augustus, au fost strămutaţi în sud 50.000 de
geţi, iar în vremea lui Nero, 100.000 de „transdanubieni” au fost strămutaţi
în Moesia, pe pământ deja roman.
Dar etapa principală a romanizării o reprezintă perioada stăpânirii romane
(106‑275). După cucerirea şi transformarea ei în provincie, a început proce
sul de colonizare cu elemente romane sau în curs de romanizare. Numărul
coloniştilor a fost însemnat („infinitas copias hominum”) şi ei proveneau
din întreaga lume romană („ex toto Orbe Romano”). Coloniştii erau atraşi
de bogăţiile Daciei şi erau exponenţii (purtătorii) civilizaţiei provinciale
romane. În perioada aceasta, ca limbă a statului, a justiţiei, a oraşelor, a
comerţului şi a armatei, latina a fost însuşită treptat de autohtoni‑în 212,
prin constituţia lui Caracalla, întreaga populaţie liberă din Dacia primea
cetăţenia romană. Rolul cel mai important în romanizarea Daciei l‑a avut
armata – cele două legiuni, precum şi numeroase unităţi auxiliare răspândite
pe întreg teritoriul provinciei. Trupele romane construiau drumuri (via) şi
trăiau în tabere militare (castra), în jurul cărora se închegau aşezări civile
(canabae), adevărate focare de romanizare. O contribuţie însemnată au
avut‑o veteranii din armată, colonizaţi în oraşe sau în sate‑ei reprezentau
sprijinul cel mai sigur al romanităţii, prin marele prestigiu de care se bucurau
în sânul comunităţilor în care erau împroprietăriţi şi în faţa autorităţilor. În
limba română, veteran a dat cuvântul bătrân, om cu experienţă şi prestigiu.
Din rândul elementelor locale (geto‑dace) au fost recrutate, încă din vremea
lui Traian, unităţi auxiliare de infanterie (cohortes) şi cavalerie (alae),
numeroase la un moment dat – după douăzeci şi cinci de ani de armată, ei
îşi însuşeau limba latină şi modul de viaţă roman, fiind apărători ai ordinii
1 Ibidem, p. 19‑27. romane1.
Un rol însemnat în romanizare l‑au avut oraşele ‑existente şi înainte de
106, oraşele propriu‑zise apar după cucerire, sub forma coloniilor şi muni
cipiilor. Începând cu Ulpia Traiana şi continuând cu Drobeta, Napoca,
Apulum, numărul lor a crescut la douăsprezece. Fiecare oraş avea un teritoriu
rural propriu, alcătuit din sate (vici), erau locuite de colonişti (cetăţeni
romani), fiind centre economice şi culturale, de difuzare a limbii latine şi
a modului de viaţă roman. În sate (vici), o pondere în cadrul romanizării
au avut‑o aşa‑numitele villae – proprietăţi funciare (ferme) aparţinând unor
cetăţeni romani, pe pământul cărora munceau coloni, sclavi, liberţi, dar şi
ţărani autohtoni (daci), care îşi însuşeau terminologia agricolă romană.
Romanizarea Daciei propriu‑zise nu a fost uniformă: ea s‑a dovedit mai

intensă în apusul Transilvaniei, unde se aflau oraşele importante, în Banatul
răsăritean şi Oltenia, în partea de apus a Munteniei, aflată între Olt şi „limes
transalutanus”. Teritoriul Dobrogei a cunoscut şi el o intensă romanizare,
cu excepţia coloniilor greceşti de pe litoralul pontic. Pe linia Dunării
dobrogene se aflau localităţi rurale getice, romane sau celtice, două oraşe
erau municipii (Tropaeum Traiani şi Troesmis), iar în oraşul Durostorum
se afla reşedinţa legiunii a XI‑a Claudia. Moldova sudică era supravegheată
de trupele romane aflate în castrul de la Tirighina (Barboşi)‑teritoriu roman
ce aparţinea Moesiei Inferior –, pe valea Siretului se realiza legătura între
Transilvania, Dobrogea şi nordul Mării Negre, prin pasul Breţcu unde se
afla castrul de la Angustiae. Moldova centrală şi nordică, locuită de carpi
şi costoboci, a cunoscut viaţa romană prin negustori şi militari – un teritoriu
de influenţă romană puternică în apropierea Dunării, până la Tyras (gura
Nistrului), teritoriu controlat de trupe din Moesia. Cu toate acestea, veci
nătatea cu provinciile Moesia şi Dacia a permis contacte cu civilizaţia şi
cultura romană, ceea ce a înlesnit încadrarea acestor populaţii în civilizaţia
provincială romană. În Moldova nord‑estică, ca şi în Dacia nord‑vestică
(Crişana şi Maramureş), romanizarea elementelor autohtone a continuat şi
după retragerea aureliană din 275, prin legăturile cu dacii romanizaţi.
În legătură cu romanizarea, Roesler susţinea că, în Dacia,
„pe un teritoriu slab populat, înconjurat de o populaţie răuvoitoare (ostilă),
dacii liberi, s‑a format o ţară (provincie) pur colonială, în care romanitatea n‑a
avut rădăcini adânci, pentru că nu se sprijinea pe baza largă şi sigură a unei
populaţii cucerită şi sufleteşte. De‑aici, arăta el, uşurinţa cu care romanitatea
dintr‑nsa a putut să fie îndepărtată mai târziu şi să dispară fără să lase măcar
atâtea urme câte au rămas în Britania sau în Noricum, unde ea s‑a şters după
cum se şterge o lustruială”.
A.D. Xenopol a arătat că „timpul întrebuinţat pentru romanizarea tuturor
provinciilor nu a fost nicăieri mai lung şi pentru câteva din ele (a fost) chiar
cu mult mai scurt” . C. Patsch vorbea despre „intensitatea extraordinară”
a romanizării în Dacia, iar M. Macrea, în Viaţa în Dacia romană, afirmă:
„Succesul deplin al romanizării, în Dacia, în timpul relativ scurt, de abia 165
de ani, este, în primul rând, o consecinţă a colonizării masive de la început a
provinciei cu elemente romanizate aduse din tot Imperiul, acţiune conştient
continuată şi sprijinită de împăraţii următori” (p. 28).
În sfârşit, I. Horaţiu Crişan, într‑un studiu (în „Ziridava”, VIII, 1977) arată că
„romanizarea a durat şase secole şi asimilarea limbii latine a avut loc la sfârşitul 2 Gh. Ştefan, op. cit., p.
lor, fiind precedată de însuşirea modului de viaţă roman”2. 28‑31; N. Stoicescu, Con

tinuitatea românilor, op.
cit., p. 102‑104 şi urm;
Continuitatea daco‑romană
A. Armbruster, Romani
tatea românilor. Istoria Dovezile continuităţii daco‑romane în nordul Dunării sunt de cea mai
unei idei, Bucureşti, Edi
tura Academiei, 1972, p. mare importanţă pentru locul de formare a poporului român. Prin retragerea
11‑37. aureliană din 275, Dacia Traiană a pierdut o parte din populaţia ei, armata,
funcţionarii, elementele înstărite, dar, pe ansamblu, romanitatea carpato-
dunăreană n‑a ieşit mult slăbită, însă pierderile în populaţie ale daco‑romanilor
au fost compensate, pe lângă legăturile cu romanitatea sud‑dunăreană, şi
de pătrunderea dacilor liberi pe teritoriul fostei provincii, împinşi de migra
torii vremelnici (goţi). Ei au pătruns în masă în fosta provincie, practic, a
avut loc un proces de reocupare a Daciei romane, vatra autohtonilor, de
către dacii din nord‑vestul ţării şi carpii din Moldova. Valuri de daci liberi
s‑au aşezat în regiunile rurale ale Daciei, unde au întâlnit pe dacii romanizaţi,
în rândurile cărora s‑au integrat. Se poate spune că tocmai populaţia rurală
din Dacia post‑aureliană, alcătuită din daco‑romani şi întărită prin pătrun
derea dacilor liberi, trăind în anonimat în umbra valurilor de migratori,
este cea care a salvat romanitatea carpato‑dunăreană şi stă la temelia
poporului român.
Afirmaţiile roeslerienilor, mai vechi şi mai noi, că Aurelian a retras
întreaga populaţie a Daciei, în 275, nu mai pot fi astăzi susţinute, fiind
contrazise de realitatea istorică. Nordul Dunării (Dacia) nu a devenit o ţară
pustie (terra deserta), culoar de perindare a migratorilor, deoarece în regiunea
intra‑ şi extra‑carpatică au dăinuit numeroase aşezări rurale anonime. Ele
mente de continuitate s‑au păstrat, în secolul al IV‑lea, chiar şi în unele
aşezări urbane din Dacia şi Sciţia (Dobrogea), deşi oraşele au decăzut şi
cu timpul s‑au ruinat cu totul ‑după năvălirea hunilor, oraşele au fost definitiv
părăsite de locuitori. Resturile populaţiei urbane s‑au refugiat în mediul
rural, de aceea numele oraşelor a dispărut şi s‑a pierdut până şi noţiunea
de oraş, dar nici proprietăţile (fermele) agricole (villae) n‑au supravieţuit
(vezi cap. I). În asemenea condiţii vitrege, continuitatea trebuie urmărită
în ţinuturile rurale (sate), mai conservatoare şi mai rezistente, care au păstrat
formele de organizare străveche (arhaice), precum comunitatea sătească,
putem menţiona denumirea de sat (fsat), din latinul fossatum, şi aceea de
ţară (ţări), din terra (terrae). Comunitatea rurală s‑a organizatt ca o obşte
sătească, condusă de un jude (judex) şi de un sfat alcătuit din „oameni buni
şi bătrâni”, care vegheau la interesele comunităţii ce practica o economie
agro‑pastorală. Aşezările şi locuinţele, ocupaţiile (îndeletnicirile) tradiţionale
au terminologie latină.
În ceea ce priveşte continuitatea, rolul principal l‑a avut Transilvania, o
adevărată cetate, oarecum inaccesibilă călăreţilor nomazi, dar aceasta poate

fi urmărită şi în Banat şi Oltenia, ca şi în regiunile extra‑carpatice, Muntenia
şi Moldova. Populaţia daco‑romană a continuat să vieţuiască şi la câmpie
(Vlaşca‑ţara românilor) şi în păduri (codri) – codrul Tigheciului sau cel al
Vlăsiei. Grupul principal daco‑roman a fost cel din provincia Dacia, care
s‑a conservat prin propriile forţe, iar grupurile de la sud şi est de Carpaţi
au primit sprijinul provinciilor din dreapta Dunării. Oltenia şi Banat au fost
alimentate de elemente romane sud‑dunărene, fiind nişte prelungiri ale
provinciilor sudice, ca şi câmpia munteană şi sudul Moldovei, un fel de
anexe ale Moesiei şi Scitiei. Numeroasele capete de pod de pe malul stâng
au fost porţile de pătrundere ale negustorilor şi meşteşugarilor, ale produselor
atelierelor romane şi monedelor. Creştinismul daco‑roman, nord‑dunărean,
în general, şi cel illiric, sud‑dunărean, în special, au avut şi ele un rol în
etnogeneza românească3. 3 Gh. Ştefan, op. cit., p.
31‑42; N. Stoicescu, op.
cit., p. 148‑158, 159‑178;
vezi şi D. Protase, Pro
Etapa a II‑a (secolele VII‑X) blema continuităţii în
Dacia în lumina arheo
logiei şi numismaticii,
Relaţiile daco‑romanilor cu populaţiile migratoare, în secolele IV‑VI, Bucureşti, 1966 şi Em.
Popescu, Inscripţiile gre
n‑au avut urmări asupra autohtonilor. Etapa a doua a etnogenezei, slavo- ceşti şi latine din sec.
română, constituie perioada desăvârşirii formării poporului român, proces IV‑XIII din România,
Bucureşti, 1976.
ce durează de la începutul secolului al VII‑lea până la sfârşitul secolului
al X‑lea. Dacă migratorii dintre 275‑602, nu şi‑au pus amprenta asupra
profilului etnic şi de limbă al populaţiei daco‑romane, în schimb, elementul
slav a provocat dislocarea acesteia. Slavii au descins din părţile Vistulei şi
ale Nistrului superior în Dacia (nordul Dunării) pe două căi: pe la apus,
prin câmpia Tisei şi Panonia, şi pe la răsărit, prin Moldova şi câmpia
munteană (vezi cap. V). Slavii instalaţi în Dacia aparţineau grupului sclavi
nilor (dincolo de Nistru se afla grupul anţilor). Primele lor pătrunderi au
avut mai mult un caracter militar, însă, spre sfârşitul secolului al VI‑lea, în
partea de est (Moldova), s‑au întemeiat o serie de aşezări stabile slave.
După o serie de incursiuni în sudul Dunării, în urma prăbuşirii limesului
danubian, în 602, slavii s‑au stabilit în regiunea balcanică. Dar o parte
însemnată a slavilor au rămas în nordul Dunării, în timp ce din sud şi din
est o parte a lor au pătruns în podişul Transilvaniei, intrând în contact cu
comunităţile romanice. Încă de la constituirea primelor aşezări slave în
Dacia, ele au stabilit legături cu elementele autohtone, ce se vor intensifica
şi se vor transforma într‑o veritabilă convieţuire‑ la nord de Dunăre, ea
avea să ducă la asimilarea slavilor de către romanici.
Momentul ce a hotărât echilibrul etnic la Dunărea de Jos l‑a reprezentat
anul 602, revolta armatei romane de pe limesul danubian, când o mare parte
a slavilor din Dacia au trecut fluviul şi s‑au revărsat în sudul Dunării până

la hotarele Greciei. Urmările acestei mari migraţii slave au fost de mare
însemnătate pentru romanitatea carpato‑balcanică: ramura sud‑dunăreană a
romanităţii a fost copleşită de numărul (masa) slavilor, iar populaţia autoh
tonă sedentară a fost slavizată, doar păstorii refugiaţi în munţi au supravieţuit
(etnic) sub numele de aromâni, macedo‑români şi istro‑români, pe care
izvoarele bizantine i‑au numit vlahi. Dacă revărsarea slavilor în Balcani a
dus la fărâmiţarea Romaniei sudice, în schimb, grupul romanic din nordul
Dunării a devenit, după 602, nucleul principal al romanităţii răsăritene. În
urma emigrării slavilor în sudul fluviului, raportul (etnic) de forţe s‑a
modificat, în nordul Dunării, în favoarea romanicilor, a autohtonilor daco-
romani. În noile condiţii, aceştia au părăsit regiunile de munte şi deal, unde
trăiau în anonimat de secole‑ de‑aici şi tăcerea izvoarelor istorice, apoi s‑au
contopit cu grupurile împrăştiate în regiunile de silvo‑stepă şi cu o parte
din romanicii veniţi aici, pe malul nordic, în urma năvălirii slavilor în sud.
Datorită numărului lor, a unui potenţial biologic şi economic superior, a
unei organizări sociale şi religioase (creştine) închegate, daco‑romanii au
învins şi au asimilat pe slavi. Procesul de asimilare poate fi considerat
încheiat, în linii generale, în secolul al X‑lea, când apar primele menţiuni
scrise despre români (vlahi). La acea dată, românii se individualizaseră ca
popor şi nu mai puteau fi confundaţi nici cu rhomanioii (bizantinii), nici
4 Gh. Ştefan, op. cit., p. cu slavii (ruşii), nici cu bulgarii4.
48‑52; C. C. Giurescu,
Formarea poporului ro
mân, op. cit., p. 122‑128.
Convieţuirea românilor cu slavii
Cu privire la capitolul cel mai obscur din trecutul neamului nostru, acel
dificil, în aparenţă iremediabil hiatus, lipsit aproape complet de documente
scrise şi cu puţine materiale arheologice, al perioadei medievale (secolele
VII‑X‑anii 602‑970), de formare şi închegare a comunităţii populare româ
neşti, trebuie să facem câteva importante sublinieri. După evacuarea Daciei,
aşa cum arătam, asistăm la dispariţia oraşelor şi a aşezărilor mai mari din
văi datorită traversării ţinuturilor noastre, în urma prăbuşirii stăpânirii
hunice, de către cetele de războinici supuse anterior lui Attila. În urma
acestor hoarde au rămas numai ruine fumegânde şi o populaţie sărăcită,
fugită prin munţi şi văgăuni, care n‑a mai îndrăznit să întemeieze sate în
locurile deschise, expuse năvălirilor, ci a trăit în cătune risipite prin poieni
şi păşuni alpine, obişnuindu‑se să umble cu turmele pe plaiurile munţilor,
evitând drumul primejdios din văi. Sub oblăduirea relativ blândă a gepizilor,
romanicii vor fi încercat o coborâre din munţi în văile mănoase, dar năvălirea
slavă, întinzându‑se cam în acelaşi timp (cca 600), atât asupra teritoriilor
romanizate de la nord de Dunăre, cât şi asupra celor din sud, a alungat

populaţia romanică, pentru multe secole, din câmpii şi din văile largi, în
văile înguste de munte, în poieni şi platouri. Locurile bune pentru agricultură
au încăput pe mâinile cuceritorilor slavi (Emil Petrovici, în „Transilvania”,
LXXIII, 1942, p. 865). Această etapă obscură, de convieţuire (simbioză)
slavo‑română, în Dacia carpatică, când s‑a produs procesul de sinteză
etnică‑socială şi de încrucişare lingvistică, a fost decisivă în etnogeneza
românească.
Concret, cum au convieţuit românii cu slavii? E. Petrovici încearcă să
răspundă acestei întrebări:
„Viaţa în comun a românilor şi a slavilor la periferia câmpiilor şi a depresiunilor
şi în văile ce pătrund în depresiunile muntoase trebuie să ne‑o imaginăm astfel:
slavii trăiau mai mult din plugărie, în timp ce românii se îndeletniceau de
preferinţă cu creşterea animalelor. Cei dintâi locuiau mai ales la sate aşezate
prin văi, la poalele munţilor, într‑un fel de centre economice, politice şi religi
oase ce poartă de obicei nume slave: Clopotiva, Sălişte, Seghişte etc. Populaţia
românească trăia dispersată în cătune şi locuinţe izolate. În momentul cuceririi
Transilvaniei de către unguri, care practicau creşterea extensivă a vitelor,
slavo‑românii din basinurile râurilor şi din câmpii au fost împinşi spre periferia
acestora, unde datorită preponderenţei elementului muntenesc român, ea a
câştigat un caracter român‑slav şi în curând curat românesc. În sfârşit, trebuie
să se ţină seama de faptul că ungurii au ocupat mari întinderi de pământ fără
să fie prea numeroşi. Când agricultura începe a se dezvolta, în secolele XIII‑XIV,
descendenţii cuceritorilor unguri care s‑au mulţumit cu o pătură subţire de
servitori pentru paza turmelor lor, au trebuit să recruteze mâna de lucru agricolă
printre muntenii români. Acest fapt explică întemeierea atâtor sate, în secolul
XIV, în văile mai largi şi în basinele Transilvaniei, sate care poartă adesea
numele unei aşezări sau un toponim provenit de la cuceritori” (Emil Petrovici,
în „Revue de Transylvanie”, X, 1944, p. 81‑82, apud I.I. Russu) 5. 5 I.I. Russu, Etnogeneza
românilor, Bucureşti, Edi
La rîndul său, Sextil Puşcariu arăta, în 1939: tura Ştiinţifică şi Enciclo
pedică, 1981, p. 218‑219.
„Dintre toate popoarele conlocuitoare, slavii au exercitat asupra noastră cea
mai masivă şi îndelungată influenţă. Vocabularul nostru este atât de împănat
de împrumuturi slave, încât limba română se deosebeşte mult de celelalte limbi
neolatine”.
Un alt slavist, I. Pătruţ, spune şi el:
„Porniţi spre sud, de la nord de Carpaţi, slavii care au coborât pe la est de
munţi, au trecut în masă Dunărea în imperiul roman, invadând întreaga Peninsulă
Balcanică (inclusiv Grecia), înjghebând, încă în veacul al VII‑lea, formaţii
statale şi formând împreună cu bulgarii (turci) primul stat slavo‑bulgar…La
nord de Dunăre, unde s‑a format grosul poporului român, numărul slavilor
rămaşi trebuie să fi fost redus, prin urmare relaţiile româno‑slave au fost aici,
slabe…” (apud I.I. Russu).

Se admite, în general, că influenţa slavă asupra teritoriului şi populaţiei
româneşti a fost îndelungată şi adâncă, mult mai puternică şi durabilă decât
va fi fost cea germanică (gotică şi gepidă) ori, ulterior, pecenego‑cumană.
Urmele ei durabile şi vizibile în limba, toponimia şi antroponimia românilor
arată că în perioada slavo‑română s‑a produs o parţială slavizare a întregului
teritoriu de romanizare din zona carpato‑balcanică, în interiorul căruia avea
loc procesul etnogenezei românilor. Vrem să subliniem că slavizarea Daciei
traiane, ca şi a teritoriilor limitrofe de la sud de Dunăre, Moesia Inferior,
Dacia Aureliană, Dardania, Moesia Superior, a fost aproape completă. Aici
au căzut în mâinile năvălitorilor toate oraşele (la nord de Dunăre, ele
dispăruseră mai înainte, după 275), toate câmpiile şi văile mai largi, ba
chiar şi văile mai ferite, din munţi. S‑au menţinut neslavizaţi numai roma
nicii împinşi de valurile slave în văile cele mai înalte şi pe plaiurile munţilor,
unde au trăit mai cu seamă din păstorit. Slavii aşezaţi în Dacia au întâlnit
aici rezistenţa autohtonilor traco‑daci, la care s‑au adăugat resturi de goţi,
şi a coloniştilor romani (E. Petrovici, în 1940, Berlin, apud I. I. Russu).
După câteva secole de viaţă latentă (acel „hiatus istoric” românesc din
secolele VII‑XI), elementele etnice de limbă romanică‑românească (vechii
„daco‑romani”) s‑au ridicat din treapta inferioară a formelor economice şi
social‑politice la un rol preponderent, datorită în primul rând vitalităţii lor
etnice. Slavii aceştia au fost, se vede, mai slabi, mai puţin numeroşi în cele
două extremităţi ale teritoriului pe care l‑au ocupat, cea sudică (Grecia) şi
cea nordică (Dacia).
Începând din secolul al VIII‑lea, slavii pierd treptat teren în Grecia, iar
în Dacia, în amalgamul etnic slavo‑romanic, au numericeşte o importanţă
mereu mai mică. În Grecia, regrecizarea s‑a făcut din oraşele mai mari de
pe coasta de răsărit spre interior şi apus. În Dacia, reromanizarea s‑a
prezentat (înfăţişat) ca o coborâre din cununa de munţi spre interiorul
Transilvaniei şi, apoi, spre câmpiile şi podişurile care înconjoară cetatea
muntoasă a Daciei. La venirea ungurilor, românii erau coborâţi în văile
Transilvaniei şi erau, de pe atunci, numeroşi (majoritari), căci Anonymus
6 Ibidem, p. 221‑222. îi aminteşte întâi pe români6.
Pe de altă parte, procesul de asimilare a slavilor nu a fost unul rapid, ci
a durat secole întregi. La venirea ungurilor în Transilvania (secolul X),
populaţia ducatelor sau voievodatelor din aceste teritorii era încă amestecată,
români şi slavi. Dar românii izbutiseră să asimileze în mai multe părţi ale
teritoriului pe foştii lor dominatori (slavi). Pe vremea lui Ştefan cel Sfânt
(anul 1000), asimilarea era încă în curs, dar când năvălesc tătarii (invazia
din 1241), ea se încheiase demult, în secolul al XIII‑lea, existau numai

români, slavii dispăruseră în mijlocul lor, lăsând însă o bogată moştenire
lingvistică şi etnică. Asimilarea slavilor s‑a încheiat abia în cursul secolului
al XI‑lea, ea ţinuse, oricum, cinci secole (VI‑XI) şi constituia dovada cea
mai puternică a rezistenţei şi vitalităţii populaţiei romanice din nordul
Dunării. Concluzia: cei supuşi (românii) au învins pe dominatorii‑stăpânii
lor (slavii), cuceriţii au învins pe cuceritori pentru totdeauna, rezultatul
fiind naşterea poporului român.
Se pune întrebarea: cum s‑a petrecut acest uriaş proces de asimilare? Ce
virtuţi au dovedit românii pentru a putea înghiţi (asimila) pe slavi? Nu ştim
care era proporţia numerică între cele două pături de populaţie, în momentul
aşezării slavilor în Dacia (nordul Dunării), în a doua jumătate a secolului
al VI‑lea.
Se pare că în acel moment, slavii erau mai numeroşi decât autohtonii
daco‑romani, după izvoarele istorice contemporane, din studierea toponimiei
şi a vocabularului slav din limba română. Însă, după secolul al VI‑lea,
treptat, daco‑romanii au devenit mai numeroşi, mai ales după 602, când o
bună parte a slavilor au trecut Dunărea şi s‑au instalat în sud. Pe de altă
parte, numărul daco‑romanilor a crescut prin prizonierii (robii) aduşi de
slavi din sud şi prin migraţia spre nord a unei părţi a populaţiei romanice,
care se refugia din regiunile balcanice ocupate de slavi spre nordul Dunării
(vezi Viaţa Sf. Dimitrie de Tesalonic).
În timp, s‑a adăugat şi sporul natural al populaţiei autohtone, încât
daco‑romanii au ajuns să‑i copleşească numeric pe slavi. Dar aceasta n‑ar
fi fost suficient, dacă nu intervenea şi un alt element: legăturile strânse, de
înrudire între români şi slavi (nevastă este un termen slav). În limba română,
avem cuvinte slave bogate şi expresive, referitoare la familie, la însuşiri
fizice şi sufleteşti ale oamenilor, la viaţa cotidiană, căsătorii mixte între
slavi şi daco‑romani. Pe de altă parte, dacă la început, în secolele VII‑VIII,
slavii erau elementul dominant, iar daco-romanii elementul supus, treptat
a intervenit o schimbare, s‑au produs interferenţe în timp, unii conducători
ai autohtonilor, juzi, prin calităţi, fapte de arme, legături de familie, ajungeau
într‑o situaţie înaltă, cnezi şi voievozi, precum Gelou, în mod cert român.
N‑avem izvoare şi mărturii pentru a arăta mai detaliat, cum s‑a produs
apropierea între autohtoni şi alogeni, precum în Italia, Franţa, Anglia ‑au
avut loc asimilări etnice, adică amestecul de straturi de populaţie diferită,
cu drepturi şi origine etnică diferite7. 7 C.C. Giurescu, Istoria
Românilor, vol. I, op. cit.,
p. 217‑219.
Dr. în Istorie Ioan POPOIU,
Câmpulung Moldovenesc

DIALOG ORTODOX
in memoriam
Treizeci și unu de ani de la Revoluţie
La sfârşitul acestui an – 2020, vom comemora treizeci și unu de ani de

la Revoluţia din decembrie 1989!
Altfel spus, ne aflăm, deja, la 31 de ani după jertfa sângeroasă a tinerilor
noştri români!
Da, treizeci și unu de ani, mult, puţin, Dumnezeu ştie, de când unii au
murit pentru ca alţii să (re)învieze, căci ei au murit ca noi să fim liberi,
pentru că ei chiar au crezut „că vom muri şi vom fi liberi!”
Va să zică, am intrat, iată, în anul al treizeci și unulea de la Revoluția
noastră din decembrie 89!
Da, am parcurs toţi aceşti ani, cu bune şi cu rele, cu frumoase şi cu grele!
Altfel spus, 22 Decembrie 1989 a însemnat sfârșitul regimului comunist
în România. S‑au scurs 31 de ani de atunci, răstimp în care s‑a pus în
permanență în discuție dacă „A fost sau nu a fost” cu adevărat o revoluție
în Decembrie 1989. Răspunsul este unul simplu și singurul: Da, în decembrie
1989 a avut loc Revoluția care a schimbat sistemul social impus cu peste
cinci decenii în urmă de trupele sovietice.
La 22 Decembrie 1989 s‑a scos pumnul ori căluşul din gura populației
îndelung persecutate, s‑a pus capăt unor experimente sociale care au marcat
întreaga Românie, cum ar fi, de pildă: instaurarea regimului totalitar şi a

politicii dictatoriale a cuplului prezidenţial, ceauşist, cenzura ideologică,
marxistă şi ateistă, raționalizarea alimentară și cea energetică.
Tot acum a încetat procesul de industrializare și a economiei centralizate
și planificate. S‑a încheiat procesul de sistematizare a satelor şi multe altele!
A fost oprit proiectul de sistematizare al centrului Bucureștiului, proces
care a produs o ireversibilă modificare a aspectului orașului, cât și pierderea
pentru totdeauna a unor monumente istorice, cum ar fi, bunăoară, Ansambul
Monahal – Mănăstirea Văcăreşti și a unui model de locuire urban.
Cu alte cuvinte, 22 Decembrie 1989 a însemnat revenirea României la
sistemul social de tip capitalist, al încercării unei normalități politice, a
restabilirii dreptului de proprietate, a creării structurilor politice și economice
menite să asigure libertatea și prosperitatea populației, atât cât s‑a putut ori
s‑a reuşit!
Schimbarea de sistem intervenită în Europa Central‑Orientală și de
Sud‑Est a fost respinsă de către Nicolae Ceaușescu, motiv pentru care
Revoluția decembristă a debutat cu o replică violentă a autorităților, soldată
cu arestări, morți și răniți!...
În altă ordine de idei, astăzi, la 31 de ani de la Revoluția din Decembrie
1989, încercăm o aducere aminte a acelor evenimente și motivele care au
dus la acestea cât și o examinare a parcursului societății românești post
decembriste.
Căci, uneori sau, chiar deseori, rătăciţi în tihna şi pacea libertăţii, privim
la cei morţi în Decembrie 1989 fără a mai avea putere să înţelegem jertfa
lor. Libertatea şi bunăstarea au ofilit în noi floarea curajului de acum 31
de ani.
Devenind, în acest fel, nişte sărmane marionete, am ajuns, practic,
personajele unui teatru al absurdului, care constituie falsa democraţie post
‑ decembristă.
Adică, deşi ne credem vii, noi suntem, de fapt, morţi!
Ei, morţii din Decembrie 1989 sunt, în fond, cei vii, cei mântuiţi!
Drept urmare, în aceste clipe sau momente, eu unul nu pot să fac altceva
decât să le aduc: deosebită cinste, aleasă gratitudine, adâncă recunoştinţă
şi profundă preţuire lor, tuturor!
În ce ne priveşte pe noi, cum remarcam şi în rândurile anterioare,
Dumnezeu cu mila ori, mila lui Dumnezeu în toate, suntem, cel puţin, tot
cam aceeaşi: la fel de epigoni şi de impostori, la fel de lacomi şi de hrăpăreţi,
mai corect spus, la fel de ahtiaţi, dacă nu chiar mai abitir, după câştig rapid
şi îmbogăţire nechibzuită, la fel de mândri şi de orgolioşi, de egoişti şi de
trufaşi, de ţăfnoşi şi de preţioşi, precum şi tare ipocriţi sau făţarnici!
Prin urmare, nimic nou sub soare, doar, „alte măşti, aceeaşi piesă!”
Mie, unul, îmi pare, deci, foarte rău, că progresele reale, concrete,
veritabile, adevărate şi profunde, merg foarte încet, evoluăm tare lent, în
ritmul melcului, din toate punctele de vedere!

De aceea, astfel stând lucrurile, eu, personal, îi rog pe ei, pe eroii, mar
tirii şi mucenicii noştri, să ne ierte, fiindcă nu ştiu în ce măsură am fost
ori suntem vrednici de (toată) această jertfă a lor, altfel bine primită de
Dumnezeu – Preabunul şi Preamilostivul!
De asemenea, reflectând şi meditând, acum, în acest an comemorativ, la
tot ce am dobândit în urma acestei mişcări/revolte populare, vom constata
că am obţinut libertatea de care nu ştim a ne bucura îndeajuns, şansa,
oportunitatea şi bogăţia de care nu ne putem folosi în mod suficient şi,
eficient, deschiderea şi receptivitatea de care nu ştim să profităm într‑un
fel anume, complet şi concret, şi, tot aşa, mai departe!
Cu alte cuvinte, datorită micimii noastre sufleteşti ne rezumăm la fapte,
lucruri şi proiecte mici, sau la planuri, fie doar pe hârtie, fie începute totuşi,
dar, niciodată terminate sau finalizate!
Aşadar, dincolo de toate acestea, este nevoie de o schimbare, adâncă şi
(de) modificare, profundă şi radicală, care să plece, să pornească de la
fiecare dintre noi, altminteri, jertfa compatrioţilor noştri din decembrie 89,
va rămâne una fără scopul/obiectivul urmărit şi finalitatea dorită de către
noi toţi, inclusiv, sau, îndeosebi, de către ei, fără atingerea idealului la care
(să) aspirăm într‑un suflet comun, acela al întrării şi (con)vieţuirii, cu
adevărat, într‑o lume, realmente şi totalmente nouă!
Însă, pentru a nu aluneca ori cădea în pesimism accentuat sau patetism
derizoriu, tind să cred că am învăţat totuşi câte ceva din toate aceste vremuri,
momente şi evenimente perindate şi parcurse în toţi aceşti treizeci de ani,
cel puţin unii dintre fiii acestui neam şi popor!...
Totodată, vreau să cred că, dincolo de toate cele enunţate sau invocate
mai sus, am ajuns şi la o maturitate nu doar la o saţietate, că am dobândit/
obţinut şi, chiar, cultivat câteva repere, principii, valori şi virtuţi, cum ar
fi: al selecţiei, competiţiei, eficienţei şi exigenţei, corectitudinii, onoarei,
onestităţii, fermităţii şi demnităţii!
Măcar, aşa, câte puţin din fiecare!
Şi, cu toate acestea, mai este, încă, mult loc pentru mult bine, în
această ţară!
De aceea, Dumnezeu Mult-răbdătorul şi Mult-îngăduitorul, să ne stea,
să ne fie alături, pentru a ne bucura, cu toţi, împreună şi dimpreună!
Iar pentru ei, pentru eroii noştri, să ne rugăm, permanent, neîntrerupt
şi neîncetat, ca Dunnezeu să‑i ierte şi să‑i odihnească, cu Drepţii şi cu
Sfinţii Săi!
Veşnică să le fie amintirea, recunoştinţa, preţuirea şi pomenirea! Amin!
Dr. Stelian GOMBOŞ,

Secretariatul de Stat pentru Culte,
București

DIALOG ORTODOX
GALERIA PERSONALITĂŢILOR DIN EXIL
Profesorul Ioan Petru Culianu
25 de ani s‑au împlinit în acest an, pe 21 mai, din acea zi teribilă în

care, în toaleta bărbaţilor din clădirea Divinity School a Universităţii din
Chicago un glonţ i‑a curmat viaţa lui Ioan Petru Culianu. Era ziua Sfinţilor
Constantin şi Elena.
În jurul orei 1.30, în ziua de 21 mai a anului 1991, Ioan Petru Culianu
intra în toaleta bărbaților a Universității din Chicago. Avea 41 de ani, era
profesor de istoria religiilor la această prestigioasă universitate, unde‑i urma
lui Mircea Eliade, căruia i‑a fost discipol. Era ultima dată când a mai fost
văzut în viață. Un pocnet scurt a pus capăt unei vieți și unei cariere
extraordinare.
Împuşcat în cap cu o armă de calibru mic, un Beretta 25, Ioan Petru
Culianu nu a avut nicio şansă de supravieţuire. Traseul lui care se anunța
extraordinar a fost curmat simbolic într‑o zi care, se pare, nu a fost aleasă
întâmplător. Asasinul a tras din cabina de toaletă alăturată. Misterul nu a
fost rezolvat niciodată, iar cu cât trec anii, cu atât se adânceşte mai tare…
Crima s‑a petrecut într‑un moment bine ales, după ce tocmai îşi încheiase
un curs… Un singur glonţ a fost de ajuns.

„E semnificativ din punct de vedere ritual. Toaleta este un loc care implică
umilire simbolică şi fizică, murdărire, impuritate. Este cel mai profan loc în
care să‑ţi sfârşeşti viaţa. De fapt, m‑am întrebat adesea dacă nu a fost un omor
religios”,
îi spunea Anthony Yu, prieten al lui Culianu, profesor la aceeaşi universitate,
jurnalistului american Ted Anton care a investigat cazul mai mulţi ani.
„Este o execuţie tipică KGB‑ului, o împuşcătură în ceafă”,
avea să comenteze mai târziu și Ion Pacepa, oficial din fosta Securitate a
României.
Multe zile după ce Ioan Petru Culianu a fost omorât, studenţii au lăsat
flori şi bilete în faţa biroului pe care profesorul lor îl avea în facultate. Până
acum, nimeni nu a fost acuzat de crimă, din lipsă de probe, căci pistele au
fost abandonate una după alta, iar FBI‑ul susţinea la un moment dat că
instituţii precum SRI‑ul au refuzat să colaboraze. S‑au vehiculat multe
ipoteze despre moartea lui, dar cele mai importante au fost trei dintre ele:
1.Crimă pasională. E vorba de o orientare homosexuală inventată pare‑se
de Securitate.
2.O crimă generată de logodnica lui, Hillary Wiesner, care ar fi plănuit
să încaseze o poliță de asigurare în valoare de 150.000 de dolari.
3.Asasinat politic, ordonat şi comis de o mişcare neolegionară sau de
serviciile secrete din România ori de o combinaţie între cele două, ipoteză
susţinută convingător în cartea profesorului american Ted Anton, „Eros,
magie şi asasinarea profesorului Culianu”.
Însă până azi, la un sfert de secol de la acel moment, moartea lui rămâne
în continuare învăluită într‑o aură aproape ocultă, întărită, desigur, şi de
cercetările lui însuşi în domeniul magiei. Pentru că, întâmplător sau nu,
Culianu se bucura de statutul paradoxal de savant clarvăzător, cunoscător
al mai multor tehnici de divinaţie, care încerca să‑i convingă pe studenţi
că „totul e în minte”. În România, opera savantului care părăsise ţara la
începutul anilor ’70 a fost descoperită de‑abia după Revoluţie, când era
deja consacrată în mediul academic şi universitar occidental… Motivele?
Nici persoana, nici cercetările lui nu cadrau deloc cu învăţăturile propagate
de regimul comunist de care Culianu încercase aproape cu disperare să fugă
şi să se salveze.
În ultimele sale zile de viaţă, profesorul de la Chicago corecta spalturile
ultimului său studiu, „Arborele gnozei: mitologia gnostică de la creştinismul
timpuriu la nihilismul modern”. De curând renunţase la rubrica pe care o
deținea în revista „Lumea liberă românească” de la New York, în care
criticase noul regim de la Bucureşti şi exprimase sentimente antiromâneşti.
Motiv pentru care primea din ce în ce mai multe bilete şi telefoane de
ameninţare şi era urmărit în Chicago, după cum le‑a mărturisit mai multor
prieteni. Surorii sale îi spusese la telefon că îl ameninţase „Vaca Românească”,

adică „Vatra Românească”, revista noii extreme drepte, şi gruparea „Fiii
lui Avram Iancu”. Urmaşii Gărzii de Fier – „de Lemn”, aşa cum o numea
el ironic – se temeau de el, pentru că era executorul testamentar al lucrărilor
nepublicate ale lui Mircea Eliade şi ar fi putut dispune de textele de
angajament ideologic din tinereţea acestuia. Avea planuri de viitor măreţe:
să scrie o Enciclopedie a Magiei, în trei volume, pentru Oxford University
Press, o parte a ultimului volum din „Istoria ideilor religioase”, studiul lui
Mircea Eliade, un studiu despre arta memoriei, conectată la inteligenţa
artificială, precum şi o carte despre utilizarea eronată a simbolurilor mistice
în politică, ce l‑ar fi avut pe Vladimir Tismăneanu co‑autor. N‑a mai apucat.
Totul s‑a oprit în acea zi de 21 mai 1991, într‑o toaletă din Chicago.
Cei care l‑au cunoscut spun că Ioan Petru Culianu era întotdeauna presat
de timp şi se temea că‑l iroseşte. Ba mai mult, le spunea adesea că va muri
tânăr. Dacă doar a presimţit ceva sau chiar şi‑a „citit” viitorul – căci se pare
că pe lângă divinaţie, obişnuia să‑şi ghicească viitorul în cărţile de tarot
– e greu de intuit. Așa cum se pare că Ioan Petru Culianu a prezis Revoluţia
din decembrie 1989… într‑o povestire SF, scrisă în 1986, pe care puţini au
luat‑o în seamă: „Intervenţia zorabilor în Jormania”, o farsă ce anticipează
nu doar evenimentele din decembrie, ci şi desfăşurarea şi efectele lor.
Ioan Petru Culianu a plecat din România în secret, fără măcar a‑şi anunţa
familia de la Iaşi, în 1971. Până să devină un nume incontestabil în lumea
academică, să publice în toate limbile de circulaţie internaţională şi să
conferenţieze în cele mai prestigioase universități, studentul Culianu, pro
venit dintr‑o cunoscută familie de intelectuali ieşeni, a avut o biografie
tumultuoasă, neocolită de frustrări şi interdicţii ideologice: deşi şef de
promoţie, a fost repartizat ca profesor într‑o şcoală generală dintr‑un sat
îndepărtat și pierdut undeva în timp. Prin urmare, în anul 1971, când obţinuse
o bursă de studiu la Siena, din partea Ministerului de Externe, i s‑a refuzat
viza şi nu a putut pleca. După 1972, a reuşit, totuși, să plece cu o bursă la
Perugia și a descoperit Occidentul, altfel decât cum îl aflase în cărţi. Au
urmat lunile petrecute în lagărul de refugiaţi din La Latina, după ce i se
terminase bursa, a urmat visul, dorința sau ispita de a se călugări într‑o
mănăstire din Appia și… o tentativă de suicid. Dar la acel moment mai
avea încă timp. Și destinul a hotărât altceva: Ioan Petru Culianu, acest străin
necunoscut și lipsit de experiență, a câștigat concursul pentru postul de
asistent al marelui Ugo Bianchi, profesorul de istoria religiilor de la „Sacro
Cuore” din Milano. Așa a început un drum strălucitor, ce a avea să fie
curmat de un glonț, într‑o toaletă din Chicago, la doar 41 de ani.
Redactor‑şef Monica Andronescu,

Revista „Amfiteatru”, Bucureşti

DIALOG ORTODOX
TIPĂRITURI ŞI MANUSCRISE ÎN VETRELE DE CULTURĂ MONAHALE
Tipăriturile grecești din Biblioteca

Sfintei Mănăstiri Sinaia
Mănăstirea Sinaia, ctitorită de Spătarul Mihai Cantacuzino între anii

1690‑1695, deține o bibliotecă ce cuprinde cărțile care au fost folosite la
slujbe, apoi cele ale monahilor răposați aici în ultimii 300 de ani, dar și
donații de la credincioși, precum și unele cărți aduse la Sinaia de Eforia
Spitalelor Civile în ultima parte a secolului al XIX‑lea, de la mănăstirile
transformate în parohii în acea perioadă, mai ales din Prahova. Cărțile de
slujbă grecești au fost folosite cel puțin o sută de ani la Sinaia, ca în mai
toate teritoriile locuite de români, până au fost traduse toate în limba română,
traducere finalizată abia la jumătatea secolului al XIX‑lea prin tipărirea
cărților de muzică psaltică. Mănăstirea Sinaia, situată în nordul județului
Prahova, a aparținut întotdeauna de Mitropolia Ungrovlahiei, care a ținut
până în 1872 de Patriarhia Ecumenică.
Donațiile de carte de la particulari au fost mai consistente în timpul
stăreției Arhim. Nifon Popescu (1888‑ 1909), care a reorganizat biblioteca
mănăstirii. Apropierea de Curtea Regală de la Castelul Peleș, dezvoltarea
stațiunii montane Sinaia și a turismului în zonă a dus la realizarea unui
muzeu în cadrul mănăstirii, de a cărui organizare s‑a ocupat Eforia Spitalelor
Civile, care patrona averile Mănăstirii Sinaia. Un rol în dezvoltarea acestui

muzeu, în care familia regală își plimba adeseori musafirii, l‑au avut și
Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al românilor, apoi Alexandru Tzigara-
Samurcaș (la începutul secolului XX), fondatorul Muzeului Țăranului Român
și directorul acestuia timp de 40 de ani (1906‑1946), prieten apropiat al
Regelui Carol I (1866‑1914), care rezida cel mai mult la Castelul Peleș de
la Sinaia. Biblioteca a fost pentru o bună perioadă de timp parte a muzeului,
care a fost inaugurat în 1895, cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la
înființarea mănăstirii. De altfel și astăzi unele dintre cele mai importante
tipărituri ale mănăstirii sunt expuse în muzeu, cum ar fi Biblia de la
București, 1688, sau Mineiul pe Aprilie, Veneția, 1685, semnat de ctitorul
Mihai Cantacuzino.
Din nefericire, o parte din bibliotecă a fost jefuită de către soldații
germani din timpul Primului Război Mondial. Starețul Arhim. Dionisie
Simionescu raporta Mitropoliei Ungrovlahiei stricăciunile produse de război,
printre care și cele suportate de bibliotecă, din care au fost luate multe cărți,
mai ales în limba germană. În al Doilea Război Mondial frontul nu a ajuns
până la Sinaia, iar la venirea comuniștilor la putere au fost confiscate prin
ordin de sus cărțile referitoare la Familia Regală a României, deci doar
cărți moderne românești. Nu mai știm ce s‑a întâmplat la invaziile trecute,
când mănăstirea a fost ocupată: în timpul războiului ruso‑austro‑turc din
1787‑1791, când turcii au dat foc bisericii vechi; în 1821, când au rămas
doar doi călugări paznici, ca urmare a invaziilor turcești și rusești pentru
înfrângerea Eteriei și a Revoluției lui Tudor Vladimirescu, când foarte mulți
români s‑au refugiat în Brașov, prin Valea Prahovei; în 1848, când rușii au
ocupat mănăstirea, aflându‑se în drum spre Transilvania pentru a potoli și
această Revoluție. Între anii 1853‑1854, în timpul Războiului Crimeii,
Mănăstirea Sinaia a devenit iar, pentru un an și mai bine, garnizoană militară
austriacă și cartier general al generalului Hess1. 1 Gheorghe Nistorescu,
Din plaiul Prahovei la
Mulțumesc Doamnei Dr. Loredana Dascăl, arhivist paleograf de la Arhivele Sinaia, istorie și contem
Naționale ale României, București, pentru traducerea celor mai dificile poraneitate, Ed. Arhi
mede, București, 1995,
însemnări grecești, Domnului Dr. Șesan Dragoș, fost arhivist paleograf la p. 23.
aceeași instituție, pentru transliterarea celor mai dificile însemnări din grafia
chirilică, precum și Arhim. Dr. Policarp Chițulescu, directorul Bibliotecii
Sf. Sinod, pentru ajutorul dat în identificarea multor tipărituri lipsite de fila
de titlu. Mulțumesc și PC. Părinte Ionuț‑Dumitru Uliniuc din Nicosia, Cipru,
care m‑a ajutat cu amabilitate la descifrarea multor pagini de titlu grecești.
Biblioteca Sfintei Mănăstiri Sinaia deține un număr de 104 tipărituri grecești.
Cea mai veche dintre acestea (și din întreaga bibliotecă) este un Nou
Testament tipărit în Leipzig (Landul Saxonia, estul Germaniei), în anul
1564. Numărul de inventar, 2117, este dat probabil la reorganizarea bibliotecii
de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și arată doar că face parte din seria de
tipărituri grecești vechi, iar lipsa vreunei dedicații indică spre faptul că nu

a fost primit de starețul Nifon ci trebuie să fi fost mai înainte de el (maximum
anul 1888) în biblioteca noastră.
Un Minei pe Aprilie, tipărit la Veneția în 1685, nr. inv. 1987, expus în
muzeu, poartă dedicația ctitorului, pe ultima filă de gardă: ,,Acest Minei
al lunii lui Apr<ilie> este al Sf<intei> Mă<năs>tiri> Sinaia de supt muntele
Buceaci, dat de Mih<ail> Spăt<ar> Cantacuzino”. Ctitorul nostru a studiat
la Padova și a menținut strânse legături cu Veneția, care stăpânea pe atunci
Padova. De altfel, ctitoria sa, Spitalul Colțea din București, a fost organizată
după modelul spitalului San Lazzaro e Medicanti din Veneția. Serenissima
Republică a fost în Evul Mediu cel mai important centru de tipărire al
cărților grecești, cu precădere al celor de slujbă, având în vedere marea
comunitate greacă din oraș dar și cenzura otomană din Balcani și Asia Mică
și cea catolică din Veneția, care nu permitea editarea de cărți anti‑catolice.
Din ultima filă a Noului Testament grecesc din Leipzig, 1564
Biblioteca noastră deține 71 de cărți publicate la Veneția, majoritatea de

slujbă. Amintim un Octoih din 1669, apoi seria de 13 Minee din 1672-1678,
tipărite de Nicolaos Glykis, (dintre care Mineiul pe Mai, din 1678, pe
Noiembrie, din 1878 și cel pe Martie, din 1675, au aparținut Mănăstirii
Cobia, Județul Dâmbovița, al cărei stareț în 1799 era grecul Theofan iero
2 Biblioteca Sfintei Mă monahul din Ioannina2). Cărțile vechi ale Mănăstirii Cobia au fost aduse
năstiri Sinaia, Mineiul pe
Martie, Veneția, 1675,
probabil de Eforia Spitalelor Civile la muzeul din Sinaia atunci când acesta
nr. inv. 1996, însemnare a început să se contureze, în ultimul deceniu al secolului ai XIX‑lea.
grecească pe ultima filă
de gardă.
Mineiul pe Octombrie, din 1683, nr. inv. 2000, provine tot de la Mănăsti
rea Cobia, așa cum atestă o însemnare grecească de pe verso filei de titlu,
a aceluiași egumen Theofan. Mineiul pe Aprilie, 1685, a fost dăruit Mănăs
tirii Sinaia de ctitorul Spătarul Mihai Cantacuzino. Mineiul pe Februarie,
1689, nr. inv. 1985, este o raritate și lipsește chiar și din catalogul lui Émile
3 Émile Legrand, Biblio Legrand3.
graphie Hellénique ou
descriptoin raisonée des
Un Triod venețian de la 1683, nr. inv. 2017, provine din apropiata
ouvrages publiés par des Episcopie a Argeșului. De la primul episcop al Argeșului, Iosif, Mănăstirea

Sinaia deține mai multe tipărituri și manuscrise, inclusiv Arhieraticonul lui, grecs au dix‑septième siè
cle, tome deuxieme, Edi
bilingv (cu textul românesc în manuscris), tipărit tot la Veneția. Un Arhiera tura Alphonse Picars et
ticon venețian de la 1714, a aparținut Episcopului român Dosithei Botoșă fils, Paris, 1894.
neanul Periețeanul, care și‑a făcut studiile în Grecia, de unde a și primit
această carte. Dosithei era bun prieten cu starețul nostru Nifon și a dăruit
multe din cărțile sale Bibliotecii Mănăstirii Sinaia, unde s‑a recuperat după
o îndelungată suferință.
Un Antologhion, tomul I, care cuprinde Psaltirea, Ceaslovul, Mineiul pe
tot anul, Octoihul și Liturghierul, tipărit probabil la Veneția (îi lipsește fila
de titlu), a aparținut metocului Slobozia al Mănăstirii Sinaia, fiind semnat
în 1815 de Arhim. Eftimie Rătescu (însemnare chirilică pe p. 314). Iar un
alt exemplar din aceeași tipăritură, păstrat fragmentar, a fost dăruit Mănăstirii
Poiana, jud. Prahova (astăzi biserică parohială în orașul Câmpina) de pos
telnicul Ștefan Jitianu, în 1892 (însemnare grecească pe f. 327).
Nouă Minee sunt din anul 1740, dintre care cele pe Iulie și Septembrie
au aparținut Mănăstirii Târgșor de lângă Ploiești, jud. Prahova. Arhiman
dritul Eftimie Rătescu semnează pe cel din Septembrie, în anul 1810, pe
fila 1 de gardă.
Mineiul pe Februarie, Veneția, 1689, pagina de titlu
Tot din Veneția sunt un Octoih de la 1742; o Psaltire, fără filă de titlu,
identificată după II 5517 Bibl. Sinod., este din anul 1744; Viețile Sfinților,
din 1747; Βιβλιάριο καλούμενον Πίστις (Manualul credinței), 1756, de
Nektarios Terpos; Sf. Macarie Egipteanul, Epistole, 1773; un Ceaslov din

1776; un Liturghier din 1776 (a aparținut PS Iosif, primul episcop al
Argeșului). Penticostarul din 1778 este prezent în două exemplare, din care
cel cu nr. inv. 1970 are însemnarea, pe ultima filă de gardăv: ,,Acest
Penticostar a sfintei M<ănăstiri> Sinaia, jud. Prah<ova>, Plaiu Câm<pinei>,
de sub poalele muntelui Buceaci, 1802”. Ἐγκυκλοπαίδεια Φιλολογική
(Enciclopedie Filologică), tom. II, 1778; Ἐγκυκλοπαίδεια Φιλολογική, tom.
III, 1795; Ταμεῖον Ὀρθοδοξίας (Tezaurul Ortodoxiei), de Episcopul Teofil
al Kampaniei, 1780.
Din Liturghierele venețiene deținem pe cel din 1785, provenit de la
Arhim. Theofilact Dinnu, alt donator al bibliotecii mănăstirii noastre, la
sfârșitul secolului al XIX‑lea. Un alt Liturghier este cel de la 1795. Octoih,
1800. Evanghelii venețiene din 1800, în două exemplare.
Un Triod grec, în două exemplare, de la 1800, din care nr. inv. 1969
conține însemnarea, pe fila de gardă 1, în grafie chirilică: ,, Acest Triodion
iaste al Sfintei mănăstiri Sinai de supt muntele Bucegiului ot plaiul Prahova,
care mănăstire iaste zidită de Spătarul Mihail Cantacuzino. Degetele mele
vor putrezi iar slova cine o va citi mă va pomeni, Eftimie Arhimandr<it>
Ră<tes>cu, 1816, Mai 23”.
Λεξικὸν Βαρίνου (Lexiconul lui Varino), de Favorino Varino, Episcop de
Nocera Umbria, tipărit la Veneția, 1801, titlu grec și latin, parțial deteriorat,
de mari dimensiuni.
Evanghelie, 1801. Νέος Παράδεισος (Noul Paradis), 1806, donată de
Arhim. Theofilact Dinnu. Antonie Bizantinul, Esop Frigianul, 1807, nr. inv.
2110. Sf. Ioan Damaschin, Ἒτερον Επτὰ Λόγων (Ale aceluiași, Șapte
cuvinte), 1812. Ὀκτωήχου Σύνθεσις (Ohtoih mic), 1812, donată de Arhim.
Theofilact Dinnu.
12 Minee venețiene au fost tipărite între anii 1815‑1820 și au aparținut
Mănăstirii Poiana din Câmpina, jud. Prahova. 11 dintre ele poartă pe coperta
2 însemnarea chirilică: ,,1844, Avg<ust> 26 s‑au dăruit la sfănta m<ănăstire>
Poiana de supt iscălitul pentru pomenirea răposaților Dimitrie, Ana. S. D.
Zecheru, Câmpina”.
Evangheliar, 1818, tipografia lui Nicolaos Gliky din Ioaninna. Ceaslovul
Mare, 1819, două exemplare. Alt Liturghier, lipsă fila de titlu, Veneția, pe
la 1729, Este identic cu II 521962 din BAR, Veneția, fără filă de titlu,
nedatat. Este aproape identic cu cel din 1729. Penultima filă de gardă, grafie
chirilică, cerneală neagră: ,,1. Să să știe că la leat 1834 noembrie 13 m‑amu
dat de obște la sfă<n>tu schit Izvorile. 2. Iară la leatu 1838 aprilie 2 zile
m‑am călugăritu de sfințiia sa părintele Theofan. 3. La leatu 1846 februarie
17 zile m‑amu hirotonisit preot de preasfințiiea sa părintele episcopu Kesarie
<al> Buzăul<ui> în ziua de Sfăntu Theodor Tiron. De sfințiia <sa> Părintele
Ghelasie starețu fiind sfințiia sa și spre a fi știut amu însemnat. Ghervasie

ieromonah”; ,,La leat 1849 martie 19 m‑au hirotonitu preot, în București,
la Radu Vodă“.
Mănăstirea Sinaia este situată aproape de Brașov, iar sașii mențineau
strânse legături cu orașele germane. Din Leipzig avem pomenitul Nou
Testament grecesc, din 1564, nr. inv. 2117, cea mai veche tipăritură din
biblioteca noastră. Apoi un Vechi Testament, din 1730, nr. inv. 2109; Mineiele
pe toate lunile, publicat în 1761 de Ghedeon Aghiotafitu, precum și
Εὐαγγελικὴ Σάλπιγξ (Trâmbița Evanghelică), de Macarie egumenul, 1758.
Din Halle, Saxonia, deținem un Nou Testament, 1710 și Ἀπόκρισις
Ὀρθοδόξου τινος (Raspunsul unui ortodox), 1775. Iar din Frankfurt, un
Grechisches lesebuch, publicat de I. Philip Krebs în 1826, dăruit de Arhim.
Theofilact Dinnu.
Mai multe cărți deținem din cele publicate la Viena. În ordinea apariției:
Πέτρας σκανδάλου (Piatra scandalului, explicarea începutului și adevăratelor
cauze ale Schismei), de marele predicator Ilie Miniat, 1783; Psaltirea, 1793;
Dimitrie Nicolae Dârvarul, Χρυσὸν Ἐγκώλπιον (Engolpionul de aur), 1799;
Ἐκλογάριον, de același Dimitrie Nicolae Dârvarul, 1804, fără filă de titlu,
dar cu titlul românesc în creion Enciclopedie, Despre cer și pământ. Sem
nătură în creion pe fila 1 de gardă: ,,A. Skender” (probabil donatorul);
Vasiliou Eftimiou, Ἱστορία συνοπτικὴ τῆς Ἑλλάδος (Istorie pe scurt a Eladei),
1807; Ioanni Nicolaou Constantinou, Γραμματικὴ Γαλλικῆς (Gramatica
limbii franceze), 1806. Fila 1 de gardă, grafie latină, cerneală neagră: ,,În
semn de aducere aminte și stimă prea Sfinției Sale părintelui superior al
mănăstirii Sinaea (sic), Arhimandritului Nifon. Elena Hübsch, 1902 Iunie
9.” Prima pagină a introducerii, grafie latină, cerneală neagră: ,,Bibliotecii
M‑rei Sinaia, dăruită de Dna Elena Hübsch, iunie 1902. Nifon4”. Psaltirion 4 Arhim. Nifon Popescu,
starețul Mănăstirii Sinaia
‑ Psaltirea explicată de Agapie Monahul Criteanul, 1817; Ἡ ἀνακάλυψις între anii 1888‑1909.
τῆς Ἀμερικῆς (Descoperirea Americii), tom. I, 1820; A. Staghiritu,
Γραμματικὴ τῆς Ἑλληνικῆς Γλώσσης (Gramatica limbii eline), tom. II, 1828.
De la Paris avem Opera Sf. Ioan Damaschin, în două volume, în greacă
și latină, din 1712. Începutul celor două volume poartă însemnarea dona
torului: ,,Bibliotecei M‑rei Sinaia din parte‑mi. Em. Mihăilescu. 1898 April
24”; de la Moscova: Vladimir Tevetcov, Dialoghi greco‑rus, 1809 și
Ἀριστομένης καὶ Γοργώς (Aristomenis și Gorgos), de August Heinrich
Lafontaine, 1820; de la Buda (astăzi partea vestică a Budapestei): Τὰ
Ολύμπια‑ δράμα (Olimpia‑dramă), de Avva Metastasiu din Italia, 1815.
Și în Țările Române au fost publicate multe cărți grecești precum și
multe bilingve. Din cele tipărite la București deținem, în patru exemplare,
Sfânta Evanghelie‑greco‑rom., din anul 1693. Cea care poartă nr. inv. 43 a
făcut parte din celebra bibliotecă a Stolnicului Constantin Cantacuzino,
după cum se vede din însemnarea de pe fila de titlu: ,,Şi aceasta iaste den

Noul Testament grecesc, Halle, Saxonia, Germania, 1710.
5 Constantin Cantacuzino cărţile dumnealui Constantin biv vel stolnic5 1693”. Alte însemnări: ,,Acesta
a fost vel stolnic între anii
1675‑1677 și apoi a sem
am scris eu Radu logofăt ot satul Ripiş din Şipot”; ,,Adică eu Stoica Logofăt
nat ca biv vel stolnic până at Sfănta Mănăstire Cobia6, adică să să știe precum că am scris pre această
la moarte, în 1716, deși
a fost șef al cancelariei
Sfăntă Evanghelie la lu(na) lui martie în 12 februarie 7310 (1808)”. P.
domnești, deci Mare Lo 142‑153: ,,Şi am scris eu Stoica logofătul, precum să să ştie că această
gofăt, în timpul fratelui
său Șerban Cantacuzino
sfântă Evanghelie este a sfintei Mănăstiri Cobia, şi cine se va ispiti să o
și a nepotului său, Sfân fure afurisit să fie blestemat de 318 sfinţi părinţi”; P. 154‑163: ,,Această
tul Voievod Constantin
Brâncoveanu.
Sfântă Evanghelie iaste a Sfintei Mănăstiri Cobia şi s‑au furat de la mănăstire
6 Sfânta Mănăstire Cobia şi o au găsit iarăşi părintele egumenul Nicodim îngropată în pământ şi
(jud. Dâmbovița) a fost
restaurată după 1680 de
găsindu‑o în pământ au fost stricată şi au dat‑o părintele egumenul ce scrise
Pârvu Cantacuzino, fiul mai înapoi anume de iară o au legat al doilea rând ca sa fie pentru pomenirea
lui Drăghici și nepotul lui
Constantin Cantacuzino.
sufletului Sfinţiei Sale la mănăstire şi atunci s‑au întâmplat de au răposat
şi dumnealui Barbul Greceanul vel vornic în zilele Prealuminatului Domnu
7 Constantin Mavrocor Io Constantin Nicolae7 voevod, ianuarie, din 5 zile anul 7240 (1732). Şi
dat era Domnul Valahiei
în 1732. I se zicea și am scris eu Preda logofăt”.
Nicolae, după numele ta
tălui său.
Evanghelia greco‑românească de la București, din anul 1693, nr. inv. 43, fila de
titlu. Din ,,cărțile dumnealui Constandin biv vel Stolnic”, adică din celebra
biblioteca a Stolnicului Constantin Cantacuzino
Un alt exemplar al Sfintei Evanghelii greco‑românești din 1693, cu nr.

inv. 152, a fost dăruit Mănăstirii Sinaia de ctitorul Mihai Cantacuzino, care
se și semnează, la p. 25 și 245: ,,Mihai Cantacuzino vel Spăt(ar)”. Pe coperta
doi se află o însemnare a unui ieromonah care mai apoi a ajuns stareț la

Sinaia, între 1909‑1929: ,,Ieromonahul Dionisie Simionescu, Sf. M(ănăstire)
Sinaia, 1887 septembrie 16, Sinaia”.
Semnătura Spătarului Mihai Cantacuzino, pe Evanghelia de la București din 8 Mitropolit al Moldovei

1693, nr. inv. 152, p. 245. (1865‑1875) apoi Mitro
polit Primat al Principa
telor Române (1875-
Șase cuvinte pentru preoție, de Sf. Ioan Gură de Aur, 1820. Text bilingv, 1886).
9 Episcop al Hușilor
grecesc și românesc. Trei exemplare. Cel cu nr. inv. 542 este coligat cu (1826‑1851) apoi Mitro
tipăritura Cuvântul pentru preoție al Sfântului Grigorie Nazianz, București, polit al Moldovei și Su
cevei (1851‑1861), un
1821, în care o mică parte este bilingvă. Tipăritură provenită de la Mănăstirea chiul și protectorul lui
Cernica. Însemnări pe fila de titlu verso, grafie chirilică, creion maro, cu Calinic Miclescu.
10 Arhim. Nifon Popescu,
litere mari:,,A lui Damaschin Schimonah este. Cernica”. Fila 1 verso nenu starețul Mănăstirii Sinaia
merotată, grafie de tranziție, cerneală neagră: ,,Această carte este a suptu între 1888‑1906, Protos.
Mihail Harbuzaru, Dra
însemnatului Acsentie Eclisiarh mic 1852 fevru<arie> 18”. goș Șesan, Catalogul Ma
Cuvântul pentru preoție al Sfântului Grigorie Nazianz, 1821, nr. inv. nuscriselor Mănăstirii
177, bilingv la final, are două semnături de episcopi: Fila de titlu, cerneală Sinaia, Basilica 2017,
București, p. 282.
neagră, grafie latină: ,,dat Kalinic Miclescu8”. P. 1, cerneală albastră, grafie 11 Arhimandritul Iustin
latină: ,,† Calinic”; cerneală neagră: ,,Sofronie Episcop Hu<șiu>lui9”. Dona a fost stareț la Mănăstirea
Sinaia între 1802‑1829.
ția Arhim. Theofilact Dinnu. A fost ucenicul Sf. Paisie
De la Iași avem o singură carte grecească, Divanul lumei, de Domnitorul de la Neamț, de unde a
venit după moartea sta
Dimitrie Cantemir, (rom‑grec), Iași, 1698. Însemnare pe o filă adăugată, ce rețului său, împreună cu
ține loc de filă de titlu, grafie latină, cerneală neagră: ,,Divanul lumii sau alți părinți nemțeni, din
Judecata sufletului cu trupul, de Cantemir. Donată Bibliotecei Monastirei tre care unul era traducă
tor din greacă, Ieromo
Sinaia de Domnul N. D. Popescu (nuvelist), la iunie 1902. Tipărită la Iași nahul Meletie, iar altul,
în anul 1698”. Arhim. Gherasim Rătescu,
a ajuns episcop al Buzău
De la Târgoviște deținem o carte grecească, tipărită de Sf. Antim Ivireanu: lui. În Biblioteca Mănăs
Serviciul bisericesc, 1709. Fila de gardă 1v, grafie latină, în creion: ,,Tipărit tirii Sinaia se păstrează
manuscrise și tipărituri
de Antim Ivireanu, Mitropolit Ungrovlahiei, în Târgoviște, la anul 1709. semnate de Arhim. Iustin
Nifon10. Ceaslov, Psaltire, Mineiele, Triod și Penticostar”. sau în care este amintit
Iar de la Râmnic avem două Catavasiere, din 1753 și din 1784, care au numele lui, lăsate în anul
morții sale, 1829, părin
textul scris în trei limbi, română, slavonă și greacă. Cel din 1784 are ților și mănăstirii (de ex.
însemnări: F. 1‑3, grafie chirilică, cerneală neagră: ,,Această carte ce să însemnarea de pe Viețile
Sfinților din luna Septem
zice Catavasieri s‑au dat fi<nu>lui mieu Ghenadie ierom<onahul>. Iustin 11 brie, tipărită la Neamț în
Arhim<andrit> Sinăi<i>, la anul 1829 Ghenu<a>re 2”. F. 3v‑5, grafie 1807: ,,Această carte a
fost a Sfinţiei Sale părin
chirilică, cerneală neagră: ,,Iar eu Ghenadie o am dăruit‑o sfintei biserici tele Iustin arhimandritul
din Sinaia la le<at> 1829 septembrie 13”. Sinăii şi Sfinţia Sa la
pristăvire o au lăsat Mă
năstirii Sinaia. 1829
Protos. Dr. Mihail HARBUZARU, Mănăstirea Sinaia sept. 16”).

DIALOG ORTODOX
INTERFERENŢE
Profeţii biblice şi actuale
Profeții au avut un rol foarte important în Vechiul Testament în ceea ce

privește desfășurarea unor evenimente în societățile umane. Fiind solii lui
Dumnezeu profeții, sau proorocii aveau misiunea de a transmite populației
umane anumite mesaje divine. Astfel, nașterea, răstignirea și Învierea lui
Hristos s‑au desfășurat întocmai profețiilor făcute cu mult înainte.
Și în zilele noastre apar unele așa‑zise profeții sau anticipări de eve
nimente, care nu sunt de inspirație divină, ci dezvăluiri ale comportamentului
unor semeni, care se desfășoară cu o surprinzătoare exactitate.
Pentru a nu vorbi în zadar ținem să menționăm că un Raport CIA a
informat lumea încă din 2005 privind pandemia care ne tulbură viața în
această perioadă.
După cum ne prezintă revista Lumea, An XXVI nr. 9 (330) 2020, Alexan
der Adler, un jurnalist și istoric francez, a avertizat populația umană, în cartea
sa Noul Raport al CIA. Cum va fi lumea în 2025?, că CIA alertează populația
umană încă din 2005 asupra unei pandemii care va afecta întreaga planetă.
Raportul CIA nu poate fi la îndemâna oricui, însă cartea lui Adler fiind edi
tată într‑un număr mare de exemplare informează omenirea asupra necazurilor

care ne așteaptă, provocate de oculta mondială înregimentată în așa‑numita
Noua Ordine Mondială (New Age).
După cum ne informează A. Adler, Raportul CIA ne prezintă cu o
acuratețe înfricoșătoare realitatea pe care o trăim în această perioadă.
Fără a fi vorba de o sursă divină de informații Raportul precizează că:
„Va fi nevoie de săptămâni pentru ca laboratoarele să poată furniza rezultate
definitive, confirmând existența unei maladii cu potențial pandemic. Între timp,
vor apărea focare în orașe din sudul Asiei. În ciuda restricțiilor privind deplasările
internaționale, călătorii simptomatici sau cu simptome minore vor putea răspândi
virusul pe toate continentele. Bolnavii vor fi din ce în ce mai numeroși, noi
cazuri apărând în fiecare lună. Absența unui vaccin și lipsa unei imunități în
grup vor face ca populațiile să fie expuse riscului contagiunii. În cel mai rău
scenariu, de la zece până la sute de milioane de oameni din zona occidentală
vor contracta acest virus, iar numărul morților ar putea ajunge la milioane de
oameni”1. 1 Revista Lumea, An
xxvi Nr. 9 (330) 2020,
„CIA a prefațat în 2005
Nefiind vorba de o revelație divină trebuie să acceptăm că unii agenți pandemia de azi”, pp.
CIA știau că, în unele mari laboratoare specialiști din diferite țări încearcă 13‑14.
obținerea unui virus foarte periculos și că „scăparea” sau lansarea lui în
natură se va face în zonele cu cea mai mare aglomerare umană.
Epidemia provocată de SARS în perioada 2002‑2004 era cunoscută, însă
de data aceasta se lucra la un virus mult mai periculos. Agenții CIA cunoșteau
faptul că, în laboratoarele de la Wuhan (China) se făceau experimente cu
viruși deosebit de periculoși de către experții chinezi și americani.
În Raportul CIA populația umană este avertizată de:
„Apariția unei boli respiratorii umane virulente, extrem de contagioase, pentru
care nu există un tratament adecvat, ar putea declanșa o pandemie mondială” 2. 2 Idem, p. 14.
Informațiile oferite de CIA ne apar incredibile; realitatea este că ei erau

foarte bine informați chiar de către specialiștii care lucrau în marile labora
toare și care erau interesați să strecoare unele date asupra preocupărilor lor.
De altfel, în Raport se precizează că:
„Spre anul 2020, o boală care va semăna cu o formă gravă de pneumonie se
va răspândi în întreaga lume, atacând plămânii și bronhiile și fiind rezistentă
la toate tratamentele cunoscute”3. 3 Idem, p. 15.
Mai departe se introduce în Raport o informație inedită, pe care nu o

putem decodifica deocamdată:
„Mult mai stupefiantă decât boala în sine va fi dispariția sa bruscă și reapariția
sa 10 ani mai târziu, înainte de a dispărea pentru totdeauna la fel de rapid
precum a apărut”4. 4 Ibidem.
Trebuie să înțelegem că ne mai așteaptă multe surprize pe viitor.

Multe au fost încercările ocultei mondiale de a controla și manipula
populația globului în funcție de interesele sale meschine. Pandemia provo
cată de Covid‑19 este prima reușită și reprezintă doar începutul. Experiența
acumulată va fi folosită și perfecționată în etapele următoare și populația
umană va fi supusă la încercări din ce in ce mai periculoase.
Această pandemie a fost canalizată spre persoanele mai în vârstă de
65 de ani. Nu se știe ce se va întâmpla cu populația preșcolară, școlară și
chiar universitară după începerea cursurilor.
Măsurile de protecție impuse pe plan mondial au fost acceptate cu
sfințenie în unele țări, iar în România au devenit legi în afara legilor.
Oculta mondială, împreună cu Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.)
și cu alte foruri internaționale se opun oricăror tratamente care apar, condu
când la un adevărat haos. Se fac încercări disperate în diferite state avansate
pentru a prepara un vaccin salvator. Se speră că prin obținerea unui vaccin
acceptat de oculta mondială să se impună vaccinarea obligatorie a întregii
populații umane, sub controlul celor interesați. Ne așteptăm ca guvernul și
parlamentul nostru să adopte imediat o lege prin care vaccinarea să fie
obligatorie.
Unele evenimente din trecut ne trag însă de mânecă.
Noua Ordine Mondială și‑a propus să reducă populația globului astfel
încât:
„În 2050 să existe doar 1 miliard de pământeni... Populația care va depăși un
miliard va fi exterminată. Ei sunt «mâncători nefolositori!» Mai mult de 5
miliarde de «mâncători nefolositori» vor fi exterminați! Iar aceasta se va face
prin mai multe metode organizate și puse în aplicare de către membrii CONSPI
RAȚIEI SATANEI!:
– Războaie civile și etnice;
– Foamete;
– Răspândirea bolilor molipsitoare;
5 Teodor Filip, Conspi – Limitarea nașterilor la doi copii de familie5.
rația satanei, Edit. Obiec
tiv, Craiova, ed. a II‑a, Dacă vaccinarea populației umane va fi obligatorie, atunci totul va fi mai
pp. 164‑165. simplu. Experiența trecutului este plină de învățăminte. Se cunoaște faptul că
virusul SIDA a fost realizat prin manipulări genetice făcute în laboratoarele
sovietice din Berlinul de Est, prin combinarea virusului Leukemiei cu virusul
«visna» de la ovine. Acesta a fost testat de Organizația Mondială a Sănătății
(mai bine s‑ar numi Organizația Mondială a Morții) când a fost introdus «din
greșeală» în vaccinul contra «vărsatului» cu care s‑au injectat popoarele din
Africa Centrală. Aceasta s‑a întâmplat la începutul anilor ’70, după care s‑a
răspândit în întreaga lume.
Cu același vaccin au fost injectate și câteva zeci de mii de muncitori haitieni
care lucrau în Africa. Tot «din greșeală» se pare că a fost introdus și în vaccinul

hepatitei cu care au fost injectați homosexualii din San Francisco, Los Angeles
și New York. În perioada amintită Organizația Mondială a Sănătății a făcut
experimentări cu vaccinul de vărsat și în Brazilia. Pe lângă aceasta, autoritățile
medicale din această țară au importat sânge omenesc necesar transfuziilor din
Africa Centrală, la indicația aceleași O.M.S. Care sânge era infectat cu virusul
SIDA”6. 6 Teodor Filip, Conspi
rația satanei, ed. a II‑a,
p. 165‑166.
Și România a fost lovită de forțele oculte în 1990:
„nu putem să nu ne gândim la cazurile de infectare de după 90, a unor copii
din România, infectați «din greșeală» în spitale. Spre cinstea ei mass‑media a
prezentat cu promptitudine cazurile și vinovații dar... se știe ce măsuri au luat
organele abilitate”7. 7 Idem, p. 166.
Informațiile oferite de CIA nu sunt profeții, ci sunt bazate pe date

concrete, bine cunoscute, care ne dezvăluie interesul forțelor oculte de a
controla și a manipula întreaga populație a globului.
Este halucinant să constați că, în anul 2005 se aprecia că:
„În 2020, din ce în ce mai mulți oameni vor purta măști chirurgicale și mănuși
de cauciuc în public, de teama unei boli asemănătoare pneumoniei, care va
ataca, în același timp plămânii și bronhiile, în plus va fi extrem de rezistentă
la orice tratament”8. 8 Revista Lumea, art.
cit., p. 15.
Suntem în mijlocul unei pandemii extrem de periculoase. Am văzut cum
se poate acționa împotriva populației umane. Măsurile luate de autoritățile
române împotriva răspândirii virusului Covid‑19 încep să depășească orice
limită, punând în mare pericol economia țării și chiar existența populației.
Multe persoane și chiar instituții sunt interesate ca măsurile impuse să
dăinuie.
Va veni și timpul să‑i descoperim pe cei interesați, să aflăm câte afaceri
au putut fi făcute în această perioadă și cât de mult s‑au îmbogățit unii
așa‑zis salvatori.
De luni de zile dacă deschid televizorul dau peste zeci de canale de știri
care lansează aceleași informații și amenințări și cu o patimă demențială
„te învață” cum să‑ți pui masca pe figură și să fugi de semenii tăi. Au apărut
legi în afara legilor, legi militarizate, care te introduc într‑o atmosferă de
război și care îți limitează orice fel de mișcare. Economia țării a fost pusă
pe butuci.
Numărul de șomeri a crescut în mod năucitor. Toate acestea se fac în
numele guvernului, care controlează populația ca în timp de război.
Interzicerea pelerinajului la Iași, la Sfânta Cuvioasă Parascheva reprezintă
o acțiune fățișă împotriva ortodoxiei. Transportul „sclavilor români” orga
nizat într‑o noapte pentru recoltarea de sparanghel în Germania și organi

zarea alegerilor s‑au putut face, dar pelerinajul este interzis prin măsuri
de‑a dreptul draconice și rușinoase.
Nu înțelegem avântul și patima cu care guvernanții au recurs la legi
militare din „dragostea” față de oameni.
A trebuit să‑mi cadă în mână Revista LUMEA, An XXVI, nr. 10 (331)
2020 ca să pot înțelege că:
„Din același motiv pentru care iubesc războiul Guvernele iubesc pandemiile:
Guvernele iubesc pandemiile. Iubesc pandemiile din același motiv pentru care
iubesc războiul. Pentru că le dau posibilități să impună măsuri de control pe
care altfel populația nu le‑ar accepta; instituții și mecanisme de orchestrare și
impunere a obidienței. Acum vă spun un lucru: este un mister pentru mine că
toți acești oameni importanți, ca Biel Gates și Tony Fauci, care au gândit și au
plănuit răspunsul la pandemiile de zeci de ani, în așa fel încât să fim toți în
siguranță când aceasta va veni, iar când aceasta chiar a venit, ei par că nu știu
despre ce vorbesc. Inventează numere. Nu pot să spună care este rata morta
lității – asta este un lucru de bază. Nu pot să ne dea un test Pc R care să
funcționeze corect. Schimbă definiția Covid mereu pentru certificatele de deces,
pentru al face să apară mai periculos. Se pricep însă foarte bine la a provoca
9 Revista Lumea, An frică”9.
XXVI, Nr. 10 (331) 2020.
Din același motiv pentru Am prezentat aici părerile lui Robert F. Kennedy Jr. prezentate la 1 august
care iubesc războiul Gu
vernelor iubesc pande a.c. în fața a circa 20000 de oameni la Berlin, participanți la un miting în
miile, pp. 66‑67. fața Porții Brandenburg.
Un proverb românesc foarte bine adaptat zilelor pe care le trăim spune
că: „Frica păzește bostănăria”.
Pătrunzând în esență, Robert Kennedy Jr. afirmă mai departe:
„Acum 75 de ani, în timpul procesului de la Nürnberg, când a fost întrebat
cum a convins poporul german să‑l susțină, Herman Goering spunea: «Este un
lucru simplu. Nu are de‑a face cu nazismul, ci cu natura umană. Poți face asta
într‑un regim nazist, socialist, poți să o faci în comunism, în monarhie sau
democrație. Singurul lucru pe care guvernul trebuie să‑l facă, pentru a trans
forma oamenii în sclavi, este să promoveze frica. Și, dacă poți găsi ceva care
10 Idem, p. 66. să‑i sperie, vor face tot ceea ce dorești»”10.
Acum putem să înțelegem ceea ce este necesar să înțelegem; să nu ne
așteptăm ca pandemia să înceteze ca o hotărâre a Parlamentului sau printr‑o
Ordonanță de Urgență a Guvernului.
Prof. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAŢĂ,

Iași

DIALOG ORTODOX
probleme contemporane
Fiii de preoți, împreună slujitori cu

părinţii lor, între Revelația divină,
Sfânta Tradiție și reglementări seculare
și sinodale neavenite
1. Introducere – Oportunitate
Întrucât Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române a hotărât declararea
anului 2020, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al pastorației părinților
și copiilor”, am găsit oportunitatea, să readuc în discuție și atenția opiniei
publice, rolul familiei preotului în istoria mântuirii și a neamului nostru.
Acest studiu are ca scop întărirea demnității conștiinței preoțești și a
familiei acestuia, care din păcate, prin hotărârea sinodală nr. 3745 din 26
Mai 2014 au fost grav atinse, întrucât preotul, fiii de preot și afinii acestuia,
care slujesc împreună la același Sfânt Altar sau în aceeași parohie, sunt
considerați incompatibili și în conflict de interese (sic), considerându‑i „a
priori” delincvenți și, în consecință, sunt despărțiți sau nenumiți de a fi
preoți împreună slujitori!
Această atitudine, unică în istoria creștinismului, se află în contradicție
totală cu Revelația divină, cu canoanele și cu tradiția bimilenară a Bisericii,
cu legislația internă și internațională în vigoare, care interzic discriminarea
sub orice formă, însă, în mod paradoxal, hotărârea menționată este în
perfectă armonie cu unele reglementări seculare naționale, globaliste și
anti‑clericale.
Preotul nu exercită un mandat, ci o misiune, care include imperios un
apel la cultura dialogului permanent, la toate nivelurile. Această evidență
este una dintre trăsăturile definitorii ale Sfintelor Evanghelii. De aceea
Sfinții Apostoli întreabă şi cer lămuriri mereu Domnului nostru Iisus Hristos:
Nu te înțelegem! Lămurește‑ne! Ce ai vrut să spui? Explică‑ne! (vezi Matei
13, 36; Luca 8, 9; Ioan 13, 22‑30).
Faptul că, Apostolii cer lămuriri arată că, nu erau simpli admiratori sau
ascultători necondiționați ai Fiului Omului, un fel de fani religioși fără
discernământ, sau manipulați şi purtați de impulsuri emoționale. Ei doreau
să creadă, în cunoștință de cauză şi să acționeze ca atare.

Iisus Hristos le răspunde de fiecare dată, oferindu‑ne un exemplu minunat
de conlucrare a libertății cu responsabilitate şi a ascultării cu discernământ,
contând mereu pe capacitatea ființei umane de a înțelege, fie și numai în
parte, Tainele Împărăției lui Dumnezeu.
Iată de ce, episcopul, preotul şi credinciosul aflați în comuniune de
credință şi de har în Biserica lui Hristos nu trebuie să tacă, atunci când
apar unele lucruri neclare sau nefirești. În acest caz tăcerea, sigur, nu‑i de aur.
Personal, decât să tac în fața acestor abuzuri săvârșite asupra preoției
lui Hristos și a familiei preotului, iar nepoții mei să mă acuze, mai târziu,
de lașitate și să‑mi reproșeze că, și‑ar fi dorit și ei să devină preoți și să
slujească alături de tatăl lor, la același Sfânt Altar, dar nu au mai vrut, când
au aflat că, sunt atâtea și atâtea piedici, puse tocmai de cei ce sunt datori
să netezească Calea spre Hristos, prefer, în acest caz, să lupt cu timp și
fără timp, de pe poziția mea de preot, teolog și cercetător științific, cu
expertiză în domeniul bioeticii legislative și a muncii, cu mijloace specifice
unui cetățean liber, care face apel, să fie apărat de legile unei țări democrate
și libere, atunci când este „atacat” de propria‑i Biserică, până voi constata
că, această anomalie pastorală este abolită, întrucât este un caz unic în
toată istoria Bisericii.
Cred că, ar fi fost mai înțelept, ca Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe
Române, să se fi consultat, înainte a lua acestă hotărâre și cu celelalte
Biserici surori, așa cum s‑a consultat în perioada pandemiei, în problema
lingurițelor de unică folosință, cu toate că, normal era, să se fi consultat
cu beneficiarii direcți ai Sf. Împărtășanii‑credincioșii, însă, în mod ecumenic
modern, au fost consultați doar Întâistătătorii Bisericilor surori, care, în
mod paradoxal, aproape unanim, au hotărât amânarea sine die a împărtășirii
credincioșilor, fără pleroma Bisericii.
Să fi fost sinodul „elitelor bisericești” din Creta 2016, începutul unor
astfel de comportamente despotice și unilaterale, sau dubla măsură este
măsura lor, de mult timp?!
Fundamentez, prezentul studiu, cu forța argumentelor biblice, patristice,
canonice, juridice interne și internaționale, versus argumentul forței sinodale,
nejustificat și contra firii ortodoxe.
1.1. Care este argumentul forței sinodale?

Hotărârea sinodală menționată a adus nu numai nedumeriri şi mâhniri
sufletești, ci şi stupefacție, deoarece fundamentarea ei nu se bazează pe
argumente biblice, patristice sau canonice, ci pe modelul lumesc, respectiv
Banca Națională a României şi unele societăți comerciale.
Iată câteva „argumente” aduse:

„multe instituții publice sau societăți comerciale impun ca şi condiție la angajare,
ca în aceeași unitate sau subunitate, să nu funcționeze rude apropiate sau soți,
întrucât experiența a arătat că pot exista (sub.m.) probleme de responsabilitate
instituțională, iar exercitarea coordonării ierarhice poate fi afectată. [...] să nu
fie angajați în același timp soțul/soția sau rudele până la gradul III (soţ/soţie,
părinte/copii, frați, unchi/nepot), într‑o relație ierarhică şi/sau funcțională; [...]
aprobă ca prezenta hotărâre sinodală să se aplice fără amânare, urmând ca
Centrele eparhiale să comunice la Cancelaria Sfântului Sinod, până în data de
15 iunie 2014, cazurile identificate şi soluțiile adoptate [...]”.
Instituțiile naționale, corporațiile comerciale şi Banca Națională, nu pot
fi modele pastoral‑administrative pentru Biserica Ortodoxă.
Biserica parohială nu este un club liturgic sau social, o mare afacere sau
o mega‑corporație, care funcționează după regulile fiscale ale veacului,
după modelul societăților comerciale sau a Băncii Naționale, ci Biserica
este Trupul lui Hristos, în care iubirea şi înțelegerea sunt mai mari decât
banii şi reglementările‑cascadă, venite „de sus”, care doresc să controleze
totul şi să subordoneze totul, în „numele unității și al bunului mers eclezial”,
în dauna libertății ecleziale şi pastoral‑parohiale, reglementate canonic, de
Sfinții Părinți, de aproape două milenii.
Dacă viața liturgică şi duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române se
desfășura, până nu de mult, într‑o armonie firească cu viața administrativ-
economică a acesteia, după îndemnul hristic de a căuta mai întâi împărăţia
lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei
6, 33; 1 Corinteni 9, 9), constat, în ultima vreme, o inversare axiologică
eclezială, prin faptul că, acum se caută mai întâi împărăția economicului
şi alinierea la normele mondializării şi administrarea Bisericii în contextul
integrării europene1, care sunt rânduite şi impuse prin metode polițienești, 1 A se vedea: Pagina
Centrului de Studii Ca
mai drastice decât la trezorerie, ca şi când, orice Biserică sau Schit, ar nonice Cluj, în special
deține o parte din tezaurul Băncii Naționale a României! broşura Administraţie pa
rohială în contextul inte
Refuzul de a‑l numi sau îndepărtarea fiului de preot, ori a rudelor trupești grării europene; vezi şi
sau spirituale ale preotului, la sau de la aceeași parohie, desființează a priori www.canonice.net.
prezumția de corectitudine a familiei preotului, slăbește încrederea în relația
episcop‑preot‑credincios, în fața oamenilor, care pot pune sub semnul între
bării şi al îndoielii încrederea în preotul paroh şi în familia lui. Rare sunt
cazurile de nereguli sau neîmplinire pastorală, dar pentru o excepție, nu
trebuie făcută o regulă pentru toți.
În lumea laică, fiii/fiicele de medici, avocați, ingineri, profesori etc.
lucrează adeseori împreună cu părinții lor, în aceeași categorie socio‑profe
sională. Tradiția Bisericii arată clar faptul că, acolo unde tatăl preot a slujit
cu fiul preot, la același Sfânt Altar, acolo s‑a întărit parohia respectivă şi a
adus multă stabilitate şi folos duhovnicesc şi bunăstare parohiei, mai ales
acolo unde familia preotului a coordonat și ctitorit o Biserică.

În plus, calendarul Bisericii Ortodoxe este plin de sfinți, care au fost în
diverse relații de rudenie trupească sau duhovnicească între ei, care au slujit
împreună Biserica lui Hristos și țara lor, cu multă dăruire. Deci, argumentele
sinodale sunt pretexte și total în contradicție cu realitatea și Istoria Bisericii.
2. Argumente și exemple biblice de împreună slujire și

lucrare preoțească „tată‑fiu‑frate”
Un exemplu pilduitor îl găsim în cartea Iosua cap. 22, 30‑32, unde se
istorisește că, preotul Eleazar și fiul lui, preotul Finees slujesc împreună și
mediază, cu succes, împăcarea unor seminții ale lui Israel.
În cartea Numeri cap. 25, 11 scrie:
„Finees, feciorul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la
fiii lui Israel, râvnind între ei pentru Mine, și n‑am mai pierdut pe fiii lui Israel
în mânia Mea”.
Din punct de vedere biblic nu există o restricţie de slujire pentru preotul,
care se află în relație de rudenie de sânge, ba dimpotrivă, se consideră chiar
o obligaţie morală a preotului, să se îngrijească, ca fiii lui să urmeze slujirea
tatălui.
În Vechiul Testament se rânduieşte, la porunca Domnului prin Moise
(Levitic 8, 36) slujirea la Cortul Sfânt în echipă tată‑fiu/fii, ca preoţi.
De exemplu, la Ieşire 29, 1:
Iată ce trebuie să săvârşeşti asupra lor, când îi vei sfinţi să‑Mi fie preoţi...”;
29, 4: „Apoi să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la intrarea cortului adunării şi să‑i
speli cu apă…”; 29, 8: „După aceea să aduci şi pe fiii lui şi să‑i îmbraci cu
hitoane”; 29, 9: „Să‑i încingi cu brâie şi să le pui turbanele; şi‑Mi vor fi preoţi
în veac. Aşa vei sfinţi tu pe Aaron şi pe fiii lui”.
Apoi, se arată clar, că ei slujesc împreună şi după sfinţirea ca preoţi (29,
10): „Să aduci apoi viţelul înaintea cortului adunării şi să‑şi pună Aaron şi
fiii lui mâinile pe capul viţelului, înaintea Domnului, la uşa cortului adunării”.
Apoi se porunceşte ca această rânduială de aducere de jertfă şi slujire
să fie veşnică şi ca unul din fiii lui Aaron să urmeze ca Mare Preot şi să
primească drept moştenire şi veşmintele cu care a slujit Aaron. 29, 24:
„Să le pui toate pe braţele lui Aaron şi pe braţele fiilor lui, ca să le aducă,
legănându‑le, înaintea Domnului”; 29, 28: „Şi acestea să fie prin lege veşnică
pentru Aaron şi fiii lui din cele ce aduc fiii lui Israel”; 29, 29: „Veşmintele
sfinte cele pentru Aaron să fie, după el, ale fiilor săi, şi să fie unşi şi sfinţiţi,
îmbrăcaţi cu ele”; 29, 30: „Marele preot dintre fiii lui, care‑i va urma şi care
va intra în cortul adunării, ca să slujească în locul cel sfânt, se va îmbrăca cu
ele şapte zile”.

A se vedea, pe larg, şi cap. 8 din Levitic. (Să ne amintim că Arhiereul
Ana era socrul lui Caiafa).
Se ştie faptul că, fiii lui Samuel – Ioel şi Abia – au fost împreună cu
tatăl lor la Cortul Sfânt. În mai multe locuri este menţionat Aaron împreună
cu fiii săi. Pentru slujirea preoţească, nu li se cerea candidaţilor la preoţie,
decât descendenţa din Aaron şi integritatea fizică și morală (Levitic 21,
17‑23).
Lipsa fiilor de preoţi, împreună slujitori sau urmaşi ca preoţi la Cortul
Sfânt, era considerată o mare pierdere şi ruperea unei rânduieli liturgice
divine, pentru care Dumnezeu, a fost nevoit, după moartea lui Nadab şi a
lui Abiud, care nu aveau copii, să rânduiască seminţia lui Levi, ca substitut
a lipsei de fii de preoţi: Numeri 3, 4:
„Însă Nadab şi Abiud au murit înaintea feţei Domnului, când au adus foc străin
înaintea feţei Domnului în pustiul Sinai, neavând copii, şi au rămas preoţi
numai Eleazar şi Itamar, cu tatăl lor Aaron”; şi „atunci a grăit Domnul cu Moise
şi a zis: «Ia seminţia lui Levi şi o pune la îndemâna lui Aaron preotul, ca să‑l
ajute în slujba lui»” (Numeri 3, 5‑6; Leviticul 16, 8‑19). Numeri 18, 1‑15;
Levitic 6. 14‑18. La Numeri 18, 2 citim: „Apropie‑ţi pe fraţii tăi, seminţia lui
Levi, neamul tatălui tău, ca să fie pe lângă tine şi să‑ţi slujească; iar tu şi fiii
tăi împreună cu tine veţi fi la cortul adunării”
Eliazar cu Itmar erau fraţi de sânge, de unde rezultă, că relaţia tată‑fii‑fraţi
era dorită şi rânduită de Dumnezeu însuşi.
În acelaşi context vechi‑testamentar, Iisus Hristos a chemat la apostolat,
pe primii patru Apostoli, dintre fraţi: Andrei şi Petru, dar şi pe tatăl lui
Iacob şi Ioan, însă au răspuns chemării doar fiii (Matei 4, 21‑22), şi cred
că, ar fi ales pe toţi apostolii, dintre fraţi, împreună cu taţii lor, dacă ar fi
fost posibil, deoarece Biserica lui Hristos este icoana familiei cu toată casa
(Fapte 10, 2), iar Sf. Treime este o relaţie de iubire, care se exprimă prin
cuvintele tată și fiu, care descriu comportamentul unei familii.
3. Argumente canonice
Pe baza Revelației divine biblice și a Sfintei Tradiții, Sfinții Părinți au
întărit cele rânduite de Dumnezeu prin Moise, în Vechiul Testament, cu
precizarea că, în Legea Harului ei extind, în mod canonic, dreptul de a sluji
la altar și a celor ce nu sunt fii de preoți, întrucât „în țara Armenilor”, în
secolul VII, după „obiceiurile iudaice” se puneau
„în cler numai cei din neamul preoțesc” și de aceea hotărăsc, „să se primească
în cler [...], atât cei ce își au originea din strămoși preoți...”,
cât și cei ce nu sunt urmași de preoți, în mod egal (vezi can. 33 Trulan),
tocmai pentru a nu nedreptăți și discrimina pe cineva.

Canonul 76 apostolic (Episcopia nu se moștenește): „Orânduim că nu
se cuvine ca episcopul să hirotonească în demnitatea episcopală pe cine
voiește, dăruind‑o fratelui sau fiului sau altei rude, căci nu este drept să se
rânduiască moștenitori episcopiei”.
Este evident că, din punct de vedere canonic, nu există vreo interdicție
ori restricție, de a sluji tată‑fiu‑frate, ca preoți la același Sfânt Altar, sau
rude spirituale, respectiv fini, nași sau cuscri, de aceea nici nu este stipulat
în Regulamentul BOR, vreo asemenea interdicție. Deci, alte restricții nu
există, cu referire la rudeniile de sânge sau la rudenia cea de suflet, adică
de cuscrie, decât asupra episcopului.
Întrucât „Biserica este Hristos însuși (cap şi trup), nu ca un trup de
creștini, ci ca trup al lui Hristos, toți credincioșii care participă la Trupul
lui Hristos, cler şi popor, sunt în interiorul Trupului, niciodată dincolo de
Trup. De aceea, orice concept de supra‑episcop (cum este, de pildă, papa)
sau despotism nu poate să aparțină vieții Bisericii”, iar cuvântul „parohie
şi viața ei este, de fapt, şi un cuvânt despre Biserica însăși şi prezența ei
2 Vezi textul conferinţei în lume”, spune profesorul Gheorghe Metallinos2.
susţinute de părintele
Gheorghe D. Metallinos,
profesor emerit al Facul
tăţii de Teologie, Univer 4. Ce spun Legile din România și Codul Muncii
sitatea din Atena, Grecia,
în Aula „Mihai Emi privind discriminarea
nescu” a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi, miercuri, 7 no Codul muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă și jurisdicția
iembrie 2012 în: http:// muncii, și precizează că: „se aplică şi raporturilor de muncă reglementate
www.razboi ntru cuvant.
ro/recomandari/2012/
prin legi speciale” (așa cum este Biserica reglementată prin Legea cultelor
11/17/ pr-metallinos- im 489/2006).
potriva-formalizarii-tai
nelor- bisericii- asceza-
În art. 2 din Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, republicată în M.O. nr.
conferinta-parohia /#more- 345 din 18 mai 2011 și în art. 3 (3) se precizează:
47272, accesat pe 17 no
iembrie 2012. „Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într‑un anumit
loc de muncă ori într‑o anumită profesie, oricare ar fi acestea” Art. 5: (1).
În cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de trata
ment față de toți salariații şi angajatorii; (2) Orice discriminare directă sau
indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală,
caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, reli
gie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate
familială, apartenență ori activitate sindicală, este interzisă; (3) Constituie
discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau
preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la
alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea
recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația
muncii; (4) Constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în
mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc

efectele unei discriminări directe; Art. 8: (1) Relaţiile de muncă se bazează
pe principiul consensualităţii şi al bunei‑credinţe. (Vezi și ordonanța nr. 137
din 31 august 2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor
formelor de discriminare – Monitorul Oficial nr. 166 din 7 martie 2014: (3).
„Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau
practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza crite
riilor prevăzute la alin; Articolul 3: Dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică
tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private; Articolul 27: (1) Per
soana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată
o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare
discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului
comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată
de sesizarea Consiliului”.
Sf. Apostol Pavel a făcut uz de calitatea lui de cetățean roman, pentru
a se apăra în fața persecuțiilor vremii. Un exemplu bun de urmat.
5. Drobul de sare, păpușa rusească matrioșka,

secularizare și anti‑biserica din inima Bisericii
Se pune firesc întrebarea: există riscul, lucrând împreună, să se facă
„afaceri” care ar putea sminti lumea? Ce ar fi de făcut în acest caz?
Este posibilă şi această situație, însă nu se poate desconsidera o tradiție
biblică şi canonică a Bisericii în schimbul adoptării unei politici personale,
a drobului de sare. Dacă se întâmplă şi nereguli, sunt atâtea mijloace
pastorale şi canonice, să se îndrepte acea greșeală. Până la proba contrarie,
se cuvine să se acorde prezumția de nevinovăție şi toată încrederea, întrucât,
dacă a primit cineva marele dar de a administra Tainele Bisericii, care sunt
dumnezeiești şi veșnice, cu atât mai mult va fi cinstit şi demn să administreze
şi bunurile pamântești şi trecătoare, cu aceeași responsabilitate preoțească.
Dacă nu se gândește așa, atunci înseamnă că, se pune din partea episcopului,
mai mult, grija, accentul şi prioritatea pe bunurile administrative şi nu pe
cele duhovnicești.
Parohia recentă, construită după modelul păpușa matrioșka rusească,
adică 2,3,4,5..., într‑una, care sugerează o pastorație de‑a valma, paușal,
imaginea colhozului bolșevic, adică toți lucrează la cooperativa de producție,
pentru că nu au ce face acasă, și se calcă pe și în picioare, nu mai este
imaginea parohiei rânduită de Sfinții Părinți, cu teritoriu canonic bine definit
și cu rânduieli clare, ci o parohie hibrid, concepută să facă pe plac „tătucului”
și să scadă șomajul din rândul absolvenților de teologie. Acestora nu li s‑a
garantat, după absolvire, un loc sigur de muncă, ca pe vremuri, fapt pentru care,
Biserica nu se vede obligată să‑i îngrămădească în „matrioșka parohială”.

Această organizare contra firii și‑a arătat vulnerabilitatea în perioada
pandemiei, când preoții nu‑și mai puteau plăți dările către Stat și li s‑a
propus, de la centrele eparhiale, să renunțe la unele drepturi salariale, pentru
a supraviețui falimentului financiar organizat de la centru!
Sfinții Părinți ai Bisericii au statornicit că, Episcopii care nu au grijă de
familia clericilor să fie anatema și caterisiți. Ex. canonul 41 Apostolic:
„[...] pentru ca în nici un chip aceștia [diaconul și preotul n.m.] să nu sufere
lipsă; căci legea lui Dumnezeu a orânduit ca cei ce ostenesc la altar, de la altar
să se hrănească «1 Cor 9, 7, 13» pentru că nici ostașul nu poartă niciodată
armele asupra vrăjmașilor cu proviziile sale proprii”; „Dacă vreun episcop sau
prezbiter sau diacon nu ar da cele de trebuință vreunuia dintre clerici care ar
fi lipsiți, să se afurisească, iar stăruind, să se caterisească întocmai ca unul
carele a ucis pe fratele său” (Can. 59 Apostolic).
Pe lângă faptul că se încalcă Tradiția Bisericii, canoanele, Legile în
vigoare și Constituția României, hotărârea sinodală este neavenită, produce
3 Vezi: Discriminarea o discriminare3 de neacceptat, asemenea aceleia pe care o trăiau fiii preoților
OG 137/2000; art. 6 Cod
civil, art. 15 Constituție,
doar în perioadă bolșevică, aduce o jignire familiei preotului, acuzată a
coroborat cu art. 45 și priori de incorectitudine.
următoarele din Statutul
B.O.R., în care nu se
Punerea în aplicare, cu orice preț, a acestei hotărâri sinodale neavenite,
specifică nimic, despre o doar de dragul de a alinia Biserica după legile comerciale, arată disprețul
asemenea interdicție.
față de legile Bisericești, abuz de putere, abuz în serviciu, infracțiune
sancționată de Legile Țării, lipsă de tact pastoral și „de inimă de tată”,
hotărâre sinodală, care produce adevărate drame în familiile unor preoți și
mari tulburări în Biserică, așa cum s‑a întâmplat în unele Eparhii din țară.
Biserica, prin Statutul BOR, s‑a obligat să respecte Constituția și Legile
Țării. Prin această acțiune abuzivă împotriva familiei preotului și de sfidare
a legilor, s‑a dorit „eliminarea nepotismului” (sic), prin „introducerea despo
tismului și a discriminării” asupra familiei preoțești. Aceasta ne face să con
statăm că, s‑a instaurat samavolnic o „antibiserică chiar în inima Bisericii”!
Or, „Biserica este universală și este realizată, cu adevărat, numai în
adunarea euharistică locală, în cadrul căreia un grup de oameni păcătoși –
4 John MEYENDORFF,
Teologia Bizantină. Ten bărbați și femei – devin pe deplin poporul lui Dumnezeu”4.
dințe istorice și teme doc Deci, egalitatea euharistică o dă Sfântul Duh, prin modul direct de a
trinare, edit. a II a, Ed.
Nemira, București, 2011, lucra prin Sfintele Taine şi nu o declarație externă sau un privilegiu dat de
p. 19. cineva din administrația bisericească5, întrucât parohia
5 A se vedea: pr. Cosmin
Santi, „Sfânta Euharistie, „este un spațiu al comuniunii de iubire şi sfințirii vieții credincioșilor prin Sfântul
Taina Bisericii şi Trupul Duh, de comuniune eclezială frățească şi de independență administrativă”6.
lui Hristos”, în: Ortodo
xia, nr. 2, IV (2012), pp.
61-86.
Din acest punct de vedere, fără să se nesocotească principiul ierarhic,
6 A se vedea: Georgică nu există Biserică, ca instituție, aşa cum este în lumea catolică, care să fie
Grigoriţă, „Autocefalie în
Sinodalitate. Autonomia
subordonată altei Biserici, sau să se găsească în relație de stăpân‑slugă, de
eclesială în Biserica Orto vasalitate, sub un papă infailibil, ci în Ortodoxie există doar un sistem

canonic7, care reglementează şi precizează faptul că toate Bisericile locale doxă din punct de vedere
canonic”, în: Biserica Or
trebuie să se găsească într‑o relație de comuniune şi iubire frățească între todoxă Română, 2010, p.
ele şi cu episcopul lor, fapt reglementat de Sf. Apostoli prin Can. 34, privind 233; Vezi şi Arhim. Va
sile Miron, „Importanţa
principiul teritoriului canonic local, ca fundament al Bisericii, aşa cum locaşului de cult în viaţa
scrie şi Sf. Apostol Pavel, când se adresează Bisericilor locale (Romani, comunităţii parohiale”, în:
Biserica Ortodoxă Româ
Galateni, Efeseni) şi nu unor structuri administrative centrale. nă, 2010, pp. 247-271.
Fără viață parohială liberă, sau parohia constituită pe baze hristice, 7 A se vedea: Georgică
Grigoriţă, „Autocefalie
euharistice, canonice și economice clare, stabilite de Sf. Părinți şi nu doar în Sinodalitate. Autono
declarative şi de decor, Biserica administrativă eparhială sau parohială nu mia.....”, p. 235.
ar fi decât teorie, organizare strict umană, idealism naiv, utopie romantică
ori nostalgie poetică8. Or, Biserica‑parohie, care este fiinţial experiență 8 A se vedea: Christos
Yannars, Contra Religiei,
harică şi vie a Bisericii, având ca celulă vie, însăși familia creștină, reprezintă trad. rom. de Tudor Di
realizare istorică, destinație hristică şi soteriologică, realitate biblică şi nu, Ed. Anastasia, Bucu
reşti, 2011, pp. 238-263.
patristică, toate în profunzimea lor cea mai adâncă.
De aici rezultă că, din punct de vedere teologic, euharistic, eclesiologic
şi pastoral, parohia conține întreaga Biserică şi ea trebuie susținută şi întărită
pe principii euharistice, hristice, canonice, şi economice clare, şi nu tratată
ca o sursă economică, cu orice preț, în dauna familiei preotului sau, în
general, a comunității creștine, în numele ascultării necondiționate, fals
înțelese, din cauza faptului, că se dă întâietate absolută principiului condu
cerii şi nu celui euharistic – sacru, cum se vede, din păcate, că se dezvoltă
şi se impune, în ultima vreme, de sus în jos, ajungându‑se, în mod ironic,
să fie numită şi percepută Biserica, în mass‑media recentă, ca BOR S.R.L.,
SOVROM‑PATRIARHIA, care a devenit o Mega Corporație Economică,
ce se diluează în secular, imitând fidel, aproape la toate nivelurile, puterea
lumească și cea papală.
Modernizarea Bisericii şi alinierea ei la legislația europeană, profitul
economic şi rentabilitatea socială în numele filantropiei creștine, în pericol
de a deveni „filantropie de marketing de cinci stele”, fără duhul lui Hristos,
toate acestea fac, ca Biserica să devină parte a globalizării forțate, a subor
donării ei puterii lumești, şi în cele din urmă duce la des‑bisericire, adică
secularizare.
6. Perspective, propuneri, analiză, diagnoză și prognoză

pastorală
S‑a creat un Departament de Prognoză Pastorală, în cadrul Sectorului
Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală, în Mitropolia Moldovei și a
Bucovinei (vezi: Candela Moldovei, nr. 1‑2, 2014, p. 10). Propun ca,
membrii acestui departament, să facă o analiză şi o statistică științifică, care
să constituie cu adevărat, o diagnoză şi o prognoză pastorală autentică,

bazate pe tradiția Bisericii Ortodoxe şi nu pe normele europene sau eco
nomice laice, nu pe obsesiile şi ura unora faţă de familia preotului, nu pe
politica administrativă a drobului de sare, sau a unor comenzi primite din
afara Bisericii, şi vom vedea câtă bunăstare a sfintelor lui Dumnezeu
Biserici, cât folos spiritual şi material, câtă armonie şi pace a adus și va
aduce în Biserică, tocmai relația de rudenie trupească şi sufletească a
preotului, a episcopului sau a credinciosului, în cadrul familiei creștine,
care reprezintă o imagine în miniatură, a Bisericii lui Hristos!
Mult regretatul și vrednicul de pomenire IPS Pimen a respectat și a
prețuit familia preotului, a înțeles greutățile și necazurile vieții de familie
a preotului și de aceea nici nu a luat în seamă hotărârea sinodală nedreaptă.
IPS Pimen făcea o constatare personală interesantă, cu ocazia unei vizite
pastorale că, extrem de puțini călugări, monahi, monahii sau ieromonahi ar
rezista, măcar o săptămână, la stresul ce presupune grija zilnică pentru
hrănirea, îmbrăcarea, ducerea la grădiniță sau la școală a copiilor și educația
acestora, aprovizionarea cu cele necesare vieții etc., concomitent cu înde
plinirea datoriilor familiale și pastorale ale preotului de mir, ci mulți, dacă
nu toți vor „fugi mâncând pământul”, înapoi la Mănăstire, unde primesc
servicii gratuite „all inclusiv”, unii chiar cu șofer la scară și alte beneficii,
toate aduse și servite de‑a gata.
Atunci i‑am propus (ironic) următoarea variantă: să se înlocuiască săptă
mâna de rugăciune ecumenică, cu săptămâna de schimb reciproc, privind
viață parohială cu monahală altfel, așa cum este școala altfel, adică un
schimb de experiență; monahii să se ocupe o săptămână de familie, iar
preoții de mir, de slujbele mănăstirești! Poate ar rezulta duhovnicește un
respect și o prețuire reciprocă și mai mare, decât cea de azi. Parohia și
Mănăstirea trebuie să fie într‑o relație de colaborare și nu într‑una de com
petiție sau de confruntare eclezială, cum din păcate, se întâmplă pe alocuri.
Credincioșii au construit, cu multă jertfă şi sacrificii, atâtea Biserici,
Mănăstiri, Schituri şi așezăminte filantropice împreună cu preoții și familiile
acestora; cu monahii şi monahiile, împreună cu fraţii şi surorile lor, după
trup; cu episcopii și familiile lor, într‑o perfectă colaborare şi dragoste, și
tot împreună cu aceștia, se cuvine să le păstorească și să le administreaze,
cu aceeași grijă şi responsabilitate, cu care le‑au şi construit.
În acest context, se pun câteva întrebări: aceste responsabile familii de
clerici au fost bune doar să construiască şi să facă multe sacrificii, donații
şi jertfe personale, neglijându‑i, de multe ori, pe cei dragi, dar nu mai sunt
bune şi credibile, să le şi administreze, tocmai cei care, le‑au şi ctitorit cu
9 A se vedea: drepturile multă trudă și dăruire?9.
unui ctitor de Biserică;
http://iulianmihaiconstan Se repetă, mult mai dureros şi rușinos, istoria prigonirii familiei preotului,
tinescu.blogspot.ro/ de pe vremea bolșevismului comunist, când fiii şi fiicele de preoți erau dați
2011/01/dreptul-ctitori
cesc-in-biserica.html
afară din școli, iar acum sunt daţi afară sau excluși din propria Biserică, pe
(din 12.12.2016). Bine motive imaginare, cum ar fi: „funcționarea în aceeași unitate sau subunitate

[...] ar putea crea probleme de responsabilitate instituțională”, sau de o credinciosul Împărat Ius
tinian cel Mare, (serbat
presupusă fraudă administrativă! (citat din hotărârea menționată). pe 2 August în Calenda
Sinodalii ar trebui, mai ales în perioada acestei pandemii: să fie îngrijorați, rul Ortodox) prin Novela
de faptul că, multe soții de preoți au plecat la muncă în străinătate, pentru 67, în conformitate cu sfi
ntele canoane (can. 31,
a‑și „putea purta” copiii în școli şi a putea ieși din sărăcie, lăsând acasă pe 34 ap.; 5, 6 Gangra; 4 IV
preot şi copiii lor singuri, riscând unitatea şi sfințenia familiei; să caute ec.), include sub noțiunea
de „ctitor” și cel care ini
soluții pastorale, financiare şi administrative, pentru a face locuri de muncă țiază sau conduce lucră
pentru familia preotului; să faciliteze noi oportunități de muncă în cadrul rile unei Biserici, dacă o
construiește cu binecu
Bisericii sau societății laice, pentru membrii familiei clericale, pentru bună vântarea Episcopului epar
starea şi păstrarea cât mai unită a familiei acestuia; ar trebui să aibă grijă, hiot, conform can. 4/IV
ec. și ulterior prin can.
ca preotul să nu mai aducă bani de acasă, pentru a‑și plăti dările sociale şi 17/VII ec.), ceea ce îi dă
impozitul la stat, în speranța îndepărtată a unei pensii, etc. și „dreptul de a recoman
da clerici pentru slujire”
În schimb, cei responsabili eclezial fac controale de tot felul, chiar în în acea Biserică. A se ve
timpul Sfintei Liturghii, tulburând liniștea Bisericii, fac tot felul de scenarii, dea și: I. G. Arghiropol,
Ce se înțelege prin avere
cu presupuse pericole, fie imaginare, fie ipotetic vorbind, unele chiar posi bisericească, București,
bile, şi inventează, pe baza lor, tot felul de hotărâri şi bariere, şi le pun în 1937; Gh. Cronț, „Drep
tul de ctitorie în Țara
calea şi pe umerii preotului, ca și când greutățile și neajunsurile parohiale, Românească și Moldova.
precum și grija preotului de a crește copiii și a le face un viitor, de a face Constituirea și natura ju
ridică a fundațiilor din
față potrivnicilor zilei și a anti‑clericaliștilor moderni, nu ar fi fost destule. evul mediu”, în Smim,
Trecem, ca ţară, printr‑o criză economică ucigătoare, iar epidemia IV (1960); Arhid. Prof.
Dr. Ioan N. Floca, Prof.
COVID‑19 va aduce o sărăcie fără precedent în istoria omenirii. Nu s‑a Dr. Sorin Joantă, Admi
pus problema, la nivel sinodal, cum va supraviețui preotul și parohienii, în nistrație bisericească pa
rohială și legislație, Si
această perspectivă sumbră, cum își vor face salariile și de unde vor plăti biu, 2001; Arhid. Prof.
facturile pentru întreținerea Bisericii, în schimb, se înființează parohii peste Dr. Ioan N. Floca, Ca
parohii, se stabilesc cote și taxe peste taxe, se instituie o presiune institu noanele Bisericii Orto
doxe. Note și comentarii,
țională asupra parohiilor etc., toate în contextul în care veniturile financiare Ed. a III-a îmbunătățită,
ale parohiei și ale enoriașilor scad în mod dramatic. Sibiu, 2005; Arhid. Prof.
Dr. Ioan N. Floca, Drept
Ne cerem scuze şi iertare, pentru prea bunul nostru simţ şi pentru canonic ortodox. Legis
neputinţa noastră că, nu putem cerși de la credincioșii sărăciți şi, pentru lație și administrație bi
sericească, vol. I, EIBM
faptul că, nu putem produce economic în parohie, pe cât ne cereți şi pe cât BOR, București, 1990;
ați putea cheltui la nivel central, nu totdeauna cu folos pastoral, şi nu de Iorgu Ivan, Bunurile bise
ricești în primele șase
puține ori, doar pentru „imagine personală” și de fațadă socială a Bisericii, secole, București, 1937;
cosmetizată diplomatic şi adusă la zi, după normele marketing‑ului lumesc. Nicodim Milaș, Dreptul
bisericesc oriental, trad.
În lumea laică, cei ce plătesc şi susțin o instituție sunt respectați, li se după ediția a II-a ger
acordă mulțumire şi socoteală pentru banul primit. La noi, în mod paradoxal, mană de D. I. Cornilescu
și Vasile S. Radu, revă
este total invers, cel ce dă este controlat, umilit, suspicionat şi batjocorit, zută de I. Mihălcescu,
iar cei ce primesc totul de‑a gata, vin în control, pe poziții de satrapi, induc București, 1915; Liviu
Stan, „Iubește pe aproa
ideea că, preotul şi rudele sale, cu tot neamul lui viu şi probabil şi cel pele tău”, în rev. Mitro
adormit, reprezintă un real pericol pentru Biserica, în care slujește, şi polia Olteniei 9-12/1959;
Andreiu baron de Șagu
enoriașii sunt atenționați „duhovnicește”, să fie vigilenți şi chiar sunt obligați na, Compendiu de Drep
să‑și păzească preotul, ca pe un delincvent, iar cei ce vin în control de la tul canonic al Unei Sântei
Sobornicești și Aposto
eparhie, unii chiar în timpul Sf. Liturghii, se comportă abuziv şi‑l tratează lești Biserici, Ed. a III-a,
pe preot, ca pe un infractor. Nimic mai trist şi umilitor! Sibiu, 1913.

Deci, în loc să primim mulțumire pentru contribuția şi aportul nostru la
centrele eparhiale sau protopopești, pentru bunăstarea Bisericii în general,
primim sfidare, batjocură şi suspiciuni dăunătoare unității parohiale, cre
dincioșilor şi Bisericii lui Hristos.
În acest mod, Sfințitul Sinod BOR se dezice de familia preotului, o
umilește, o discriminează și o abuzează moral, declarând „război pe față”
familiei preotului și fiilor acestuia, care au devenit preoți „paria”, doar pe
motiv că, au un tată preot împreună slujitor la aceeași Biserică, iar noi,
preoții trebuie să le sărutăm mâna și să le mulțumim cucernic, celor ce ne
lovesc!
Rog, insistent pe această cale, pe Sfințitul Sinod BOR să abroge această
hotărâre care nu face onoare nici Bisericii și nici vocației noastre preoțești.
Suntem asimilați juridic cu profesorii (vezi extras din Legea salarizării
153 din 2017‑1), însă la cadrele didactice nu s‑a pus problema, să predea
la școală despărțiți de fiii, fiicele sau rudeniile lor, chiar dacă unii sunt
directori sau au responsabilități financiare. Este cel mai grotesc abuz săvârșit
vreodată împotriva familiei preotului, întrucât se repetă metodele din peri
oada de persecuție atee, de data aceasta, în deplină democrație și libertate,
doar pe motiv că sunt „fii de preoți”!
Se percepe din ce în ce mai mult că, BOR se transformă încet‑încet
într‑o instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea comunității creștine
locale, a episcopului şi a preotului, ci impune dictatorial; în care Sinodul
nu mai este vocea poporului dreptcredincios, ci credincioșilor li se impune
totul, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și
comunitară cu Dumnezeu, fie într‑un act individualist, fie într‑o instituție
10 A se vedea: Pr. Prof. de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează10, fie este transfor
Dr. Dumitru Popescu,
„Centralitatea lui Hristos mată într‑o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit; și se întrevede,
în teologia ortodoxă con astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într‑o nouă Sinagogă, care
temporană”, în: Ortodo
xia LIII, (2002), nr. 3-4, ar putea duce, chiar la dispariția parohiei11, dacă se folosește autoritatea
p. 11-23; Pr. Prof. Dr. Du sinodală discreționar.
mitru Stăniloae, „Biserica
universală şi soborn i Statutul BOR a fost modificat în repetate rânduri, în regim de ordonanţă
cească”, în: Ortodoxia, de urgenţă, fără consultarea sinodală plenară, sau supus dezbaterilor preo
XVIII (1966), nr. 2, pp.
169-198; Pr. Cosmin țești sau academice, a profesorilor de teologie, ci doar mânuit tacit, pe post
Santi, „Sfânta Euharistie, de ghioagă pastorală, canonică şi legislativă, împotriva propriilor preoți şi
Taina Bisericii şi Trupul
lui Hristos”, în: Orto a familiilor acestora.
doxia, SN, IV, (2012) nr. Să fi suferit oare BOR o astfel de „mutație duhovnicească şi administrat
2, pp. 61-86; Pr. Ioan
Bizău, Experiența litur ivă”, în ultima vreme, sau este doar obsesia cuiva asupra familiei preoțești?
gică a prezenței lui Rămâne de văzut. Sper din toată inima și am încă speranța revenirii la
Dumnezeu în viața lumii,
Ed. Eikon, Cluj-Napoca,
normalitate, deoarece, cred în forța de recuperare şi regenerare a Ortodoxiei,
pp. 247-281, face preci numai dacă lăsăm să lucreze mai mult harul lui Dumnezeu, principiul
zări de excepție, privind
acest subiect: „[...] acolo
sinodalității reale, Canoanele, Sf. Tradiție şi firescul bunului simţ, în Biserica
unde este Euharistia, lui Hristos, şi mai puţin voinţa noastră reformatoare şi modernizatoare!

Cu acest scop am scris, cele de mai sus, în Duh de dragoste şi respon acolo este Biserica [...],
însă „atunci când nu este
sabilitate faţă de Biserică, în limitele adevărului, şi cu nădejdea că, pacea asumat în spiritul Tradi
lui Hristos va fi în mijlocul nostru mereu. ției apostolice, acest prin
Se urmărește discreditarea Bisericii Ortodoxe Române, pe toate căile și cipiu teologic [...], riscă să
sfârșească în două erori
prin toate mijloacele posibile, precum și mondializarea, cosmetizarea și majore [...]” (p. 273). Pen
îmbrăcarea Bisericii actuale cu „veșmintele reeducării Piteştiului globalist”, tru evitarea lor, consideră
de către dușmanii lui Hristos, care urmăresc să înlocuiască „liturghia vie”, că „[...] păstrarea echili
brului natural între bise
cu un „Dumnezeu” economic și utilitarist, lucru făcut prin elitele intelectuale rica locală şi Biserica uni
ecleziale, care vor produce multe mutilări sufletești. Însă, noi suntem versală este esențială”
(p. 274).
chemați la îndumnezeire şi nu la utilitarism economic sau managerial. 11 A se vedea pe larg
Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii Christos Yannars, op. cit.,
trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor pp. 141-150.
sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană şi nicidecum
să‑i asmută, sau să se răzvrătească, să se revolte împotriva lor, sau să
părăsească Corabia, pe motiv că, nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor
este să‑i transforme în ființe ecleziale hristice, în părinți iubitori de frați,
împreună slujitori, prin dialog consecvent şi statornic, în duhul Adevărului
cel veșnic – Iisus – şi prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu:
„Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credința
lui Iisus”. (Apoc. 14, 12).
Sf. Ioan Gură de Aur ne spune, referitor la Corabia mântuirii ‑ Biserica:
„nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care este trimis şi care simbolizează
răul, păcatul urât, erezia, necredința, doar acestea se separă de Biserică; porum
bița singură îi va rămâne fidelă”.
Deci, noi trebuie să luptăm din lume, din Biserică şi în lume. În acest
sens este chemat creștinul, să activeze şi să‑și dezvolte mai departe credința,
dragostea față de Biserica străbună, cultura națională şi conștiința de sine
a unei nații și să‑și tămăduiască țara atunci când este bolnavă sau rănită.
În 2 Cronici, 7, 14 scrie:
„Şi se va smeri poporul Meu, care se numește cu numele Meu, şi se vor ruga
şi vor căuta fața Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi
auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara”,
respectiv Biserica, în cazul de față.
Această atenționare hristică se vrea un semnal de alarmă, tras cu fermitate
și responsabilitate mărturisitoare, întrucât constat, cu durere că, ceva nu
este în regulă în Biserica Dreptmăritoare.
Slujitorii Bisericii Ortodoxe trebuie să se opună, cu mijloace specifice,
abuzurilor și discriminărilor, de orice fel și să vegheze ca, Biserica să nu devină
parte a globalizării, a manipulării și a nedreptăților locale sau mondiale.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Preot Dr. Docent Mihai VALICĂ, Vatra Dornei

1 Octombrie 2020, la hramul Acoperământul Maici Domnului

DIALOG ORTODOX
ACTUALITATEA BISERICII
Frica de moarte în societatea

contemporană
Mereu s‑a scris și s‑a vorbit despre moarte și viață, despre rai și iad,
despre Dumnezeu și neant ș.a.m.d. Învățătura Bisericii Ortodoxe ne confirmă
mereu că împlinirea omului constă în realizarea sfinţeniei. Faptul că au
existat și există sfinţi, oameni cu principii sănătoase despre lume, despre
Dumnezeu și despre ei înșiși este mărturia sfinţeniei Mântuitorului Hristos.
Această realitate nu are cum să nu aibă efect asupra umanului şi a umanităţii,
prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Posibilitatea sfinţeniei demonstrează
că sfinţenia dumnezeiască nu s‑a întrupat doar pentru a rămâne obiect al
adorării, ci pentru a fructifica moral omenirea, rodind sfinţi.
Dar lucrarea de faţă se referă la moarte, un revers oarecum al sfințeniei,
iar aici vreau să fac o prezentare pozitivă a paralelei viață‑moarte, sfințenie-
păcat sau sacru‑profan. Studiul de față se dorește a fi nu doar o prezentare
istorice‑fenomenologică a sfințeniei, cu elemente din cultul sfinților, evi
dențiind transgresarea morții și a iadului. Cred că prin sublinierea trăsăturilor
sfinților și prin descrierea sfințeniei, adică prin conturarea virtuților se
reflectă mai bine învățătura despre moarte cu tot complexul acesteia exis
tențial. Accentul îl voi pune pe imnologia cărților de cult, pe Viețile sfinților
și pe contribuțiile teologilor români și străini. Pentru cei mai mulţi dintre
creștinii de astăzi, vieţile sfinţilor reprezintă o lectură fortuită şi nefolositoare.
Omul modern, atașat de cele trecătoare ale acestei lumi, nu mai vede în
sfinţi exemple sau idealuri de atins, ci îi înlocuiește cu „eroii” zilelor noastre.
Ba mai mult, sfântul este perceput astăzi ca un inadaptat, sau, în cel mai
bun caz, ca un supraom, iar sfinţenia, un postulat ce ţine de domeniul
fantasticului. De aceea, mi‑am luat răspunderea ca în această lucrare să
demonstrez, prin exemplele sfinţilor români, că sfinţenia este şi trebuie să
fie la îndemâna oricui. Faptele sfinţilor şi vieţuirea lor depăşesc orice
determinare locală, ele fiind folositoare nouă, celor ce trebuie să‑i imităm
pe aceştia, constituindu‑se în modele de urmat.
Ce și, mai ales, cine este moartea? În mod special am pus întrebarea din
subtitlu în modul acesta și nu altfel, deoarece consider că moartea nu ține
de abstract, așa cum ar crede unii sau alții, ci este o realitate pe care noi

creștinii măcar s‑ar cuveni să o „vedem” prin transpunerea în paralel cu
Hristos‑Viața. Dacă El este Viața, Calea, Adevărul (Ioan 10, 30), atunci ne
putem gândi că moartea este acel ceva ce ține de persoană, nu de abstract.
Moartea este sau poate fi și un parcurs spiritual. Moartea este o tragedie,
o mare cumpănă sau cea mai grea încercare, singura certitudine, cum ar
spune unii. Cu toții realizăm că se moare, că oamenii mor și am putea continu
prin sublinierea multor sintagme. Moartea este un fapt pe care trebuie să‑l
vedem și prin prisma unei obiectivități sfinte, adică moartea nu este doar
o perspectivă care devine amintire, ci este singura finalitatea care‑l exprimă
pe om sau îi arată ființa în plenitudinea acesteia: sufletul care va merge
acolo de unde ființă și‑a luat, iar trupul ce se desface în cele ce‑l compun.
„Moartea este odihnă, slobozire de trudă și grijile lumii. Când vezi dar pe unul
dintre cunoscuții tăi că pleacă de aici, nu te amărî, ci zdrobește‑ți inima,
apleacă‑te asupra vieții tale, cercetează‑ți conștiința, gândește‑te că acest sfârșit
te așteaptă și pe tine după puțină vreme. Fii mai înțelept, să te cuprindă frica
de moartea altuia, curmă trândăvia, gândește‑te la faptele săvârșite, îndreaptă‑ți
păcatele, schimbă‑te în bine”,
spunea Sf. Ioan Gură de Aur în cartea sa Omilii la săracul Lazăr.
Din citatul de mai sus am putea reliefa faptul că măcar ideea de moarte
dacă nu chiar integralitatea sa a preocupat mintea omenească, încă de la
referatul biblic al creației. Între actuala viață și cea viitoare, la mijloc se
află moartea. A te întinde într‑un sicriu, ori a te închide într‑un mormânt
încă din timpul vieţii reprezintă ,,metafora” cea mai puternică pentru a
,,desemna” mortificarea. Nimeni nu scapă de moarte. Toți suntem supuși
durerii de a vedea pe cineva iubit din jurul nostru, plecând în viața „de
dincolo”. Acest eveniment așezat cu desăvârșită înțelepciune de Dumnezeu
produce omului griji, frică și superstiții încât toată existența să stă la gândul
că mâine sau într‑o zi va muri și se va termina existența să pe pământ sau
chiar va dispărea pentru totdeauna. Omenirea luată în ansamblu are o viziune
incertă, difuză și chiar denaturată cu privire la ceea ce se petrece în ceasul
morții sau dincolo de mormânt sau la anumite răstimpuri de după moartea
cuiva. Amintirea permanentă a morţii este etapa cea mai ,,abstractă” a
parcursului spiritual și pentru un creștin ortodox ea nu este anamneză,
pomenire seacă și teoretică a unei clipe sau a unei stări chinuitoare socotită
ca ani de boală, ca ani de suferințe ș.a.m.d. Amintirea morţii nu este meeting
sau întrunire, masă rotundă și simpozion, ci este o treaptă greu de urcat,
un parcurs psiho‑somatic de esență. Aceasta o puteam sublinia prin argu
mentarea cu o parafrază de la slujba înmormântării:
„Fericită este calea pe care umbli astăzi, căci loc de odihnă ți s‑a pregătit ție”
și cu o apoftegmă frumoasă din Pateric: „Se spunea despre avva Sisoe, că
atunci când era să se săvârșească, șezând Părinții lângă dânsul, a strălucit fața
lui ca soarele. Și le‑a zis lor: iată, avva Antonie a venit!...Și iarăși, de năprasnă

s‑a făcut fața lui ca soarele și s‑au temut toți. El le‑a zis: vedeți, Domnul a
venit! Iar Domnul a zis: aduceți‑mi pe vasul pustiului. Și îndată și‑a dat duhul.
Și s‑a făcut ca un fulger și s‑a umplut toată casa de bună mireasmă”.
În exemplele de mai sus cred că se observă faptul că moartea este mai
mult o prezență a lui Hristos și mai puțin ca o prezență a cuiva sau a ceva
dăunător pentru om, cu atât mai puțin malefică. Doar cei ce vor corectitudine
a rațiunii pot specula și pot sa‑l facă chiar pe Hristos Domnul responsabil
sau dătător al morții vreunui semen. De altfel este la modă atitudinea aceasta,
adică a căuta un fel de nod în papură credinței, Bisericii și în primă instanță
lui Dumnezeu.
Desigur, pentru unii oameni, poate pentru cei mai mulți, moartea este o
tragedie de nespus, un mare necaz sau cea mai grea încercare. Despărțirea
față de cei dragi este greu de suportat și tot ceea ce aveam înainte, modul
în care făceam lucrurile obișnuite, iată că deodată nu mai sunt posibile.
Așadar, moartea este o realitate și intrarea într‑o stare total diferită față de
ceea ce era anterior. Dacă privim simplu, uman moartea aceasta se prezintă
ca un grav sau dureros sentiment, o temere ce se instalează ușor în ființa
omului. Așteptarea momentul morții nu‑i apropie pe oameni, ci dimpotrivă
celor mai mulți fiindu‑le frică nu de momentul sfârșitului în sine, ci de faptul
că se vor chinui sau vor suferi. Pe mulți îi încearcă teama de necunoscut, față
de lumea de dincolo și de sentimentul de curăție înaintea „înfricoșătorului
scaun de judecată al lui Hristos”. Cei mai mulți dintre noi, mai ales cei
chinuiți de suferințe trupești, așteaptă moartea că pe o izbăvire, deși acest
sentiment indus nu este tocmai creștin, ci se prezintă ca o atitudine de fals
curaj, deoarece măcar angoasa morții rămâne în noi și pe calea către cer.
Să revenim și să facem câteva introspecții și să căutăm adâncimi de sens
asupra realității morții. Acest fapt trebuie început cu Biblia sau cu învățătura
sigură și de neînlăturat a Mântuitorului Hristos. Îngăduind moartea, Dumnezeu
pregătește prin pronia Sa întoarcerea omului la starea cea din rai. În mod
absolut și ultim, dar identic cu actul creației primordial, această stare s‑a
împlinit prin Nașterea, Jertfa și Învierea Domnului Hristos.
Pentru alte persoane, moartea este leac și pentru neputințele spirituale.
Texte biblice de referință pot fi acestea:
„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ,
nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24)
și „Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun
ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu
este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte;
Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său.
Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este
trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor. Sunt
şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta

a celor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta
strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi
învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestrică
ciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune,
înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă
este trup firesc, este şi trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15, 35‑44).
Descoperiri despre sfârșitul omului și viața viitoare sunt cuprinse în
Sfânta Scriptură, atât în Vechiul cât și în Noul Testament (Ps. 61,13; Matei
16, 27; Romani 2, 6; Apocalipsa 2, 23). O sinteză a învățăturii biblice
referitoare la moarte și la viața de apoi este bine reflectată în Simbolul
Credinței: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. A nega
viața veșnică înseamnă nu doar negarea Sfintei Scripturi, ci pe Însuși
Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu nemuritor, atunci există și viața veșnică
pentru făpturile pământești raționale, zidite după chipul lui Dumnezeu. Noi
creștinii credem că prin moarte s‑a împiedicat înveșnicirea răului și starea
de păcătoșenie ar fi devenit permanentă și toate ar fi mers spre autodistrugere.
Tot în Biblie citim că Dumnezeu nu a făcut moartea și nu se bucură de
pieirea celor vii:
„Căci Dumnezeu n‑a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a
zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu
este sămânţă de pieire şi moartea n‑are putere asupra pământului” (Înțelepciunea
lui Solomon 1, 13‑14).
Când Dumnezeu a dat celor dintâi oameni poruncă de a nu gusta din
rodul pomului cunoștinței, tot atunci le‑a și spus: „În ziua în care vei mânca
din el, vei muri negreșit!” (Facere 2,17). Știm cu toții că Adam a călcat
porunca lui Dumnezeu deși a avut în vedere cuvintele lui Dumnezeu. Această
încălcare a poruncii date a avut drept urmare consecințe atât pentru el cât
și pentru urmașii săi. Astfel moartea a venit în lume că rod al păcatului
comis. Sf. Apostol Pavel avea să scrie și el:
„Printr‑un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a
trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5, 12).
Din textele de mai sus cred că ar trebui să înțelegem mai întâi că Adam
a murit sufletește în momentul săvârșirii păcatului pierzând astfel comuniunea
cu Dumnezeu, comuniune de care se bucura până în acel moment. Trupește
a murit după mai mulți ani, aceasta fiind tot din cauza păcatului. De aceea,
viața veșnică nu presupune doar nemurirea sufletului omenesc, ci și arătarea
lui înaintea Judecății lui Dumnezeu, după cum spun și cuvintele Sfântului
Apostol Pavel:
„Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, că
să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5, 10).

Există oameni care neagă nemurirea sufletului omenesc și totodată învierea
trupurilor, aceștia fiind asemenea saducheilor care erau împotriva fariseilor.
În cartea Faptele Apostolilor este menționat și faptul că:
„Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc
și una și alta” (Fapte 23, 8).
Iar la finalul acestei prime părți a studiului ce am putea să afirmăm
despre moarte: este ceva sau cineva? Am încercat, așadar, să definesc în
parte măcar ceea ce este moartea, urmând ca în celelalte două părți ale
acestui studiu voi reliefa gândirea biblică și pe cea patristică asupra morții.
Tot aici amintesc faptul că aceste reflecții asupra morții le‑am expus cel
mai bine în note și comentarii în cartea lui Dominique Beaufils pe care am
tradus‑o în limba română: Credința ta te‑a mântuit. O viziune ortodoxă
asupra bolii și a morții. Ca răspuns la cele de mai sus cred că relevante
sunt cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care vorbind despre moar
tea dreptului și de cea a păcătosului a formulat o învățătură: pentru un om
păcătos moartea este un chin, iar pentru un om drept ea este „frumoasă”:
„Nebune, în această noapte și se va cere sufletul tău” (Luca 12, 20), a zis
El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui
Avraam (Luca 16, 22). Așadar, categoria morții ține de Dumnezeu și de noi
înșine. De Dumnezeu depinde felul morții noastre, iar noi de‑a lungul vieții
putem să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit sau
nu poruncile Lui. În orice caz moartea nu reprezintă o himeră, o iluzie, ci
este un fapt concret, o treaptă sau o stare sau cu totul diferită față de ceea
ce simțim și trăim noi pe pământ atunci când derulăm firul vieții de zi cu
zi. Din Sfânta Scriptură și din exemplul suprem al vieții și activității
Domnului Hristos și, mai ales, din pericopele Jertfei și Pătimirii Sale găsim
răspunsul curat, ortodox, că moartea este ceva îngăduit de Dumnezeu Însuși,
ceva ce poate fi transfigurat prin demnitate umană și atitudine cuviincioasă.
Paletarul morții este variat și oamenii merg de la moartea căutată, dorită
de unii ca act de curaj nebun până la moartea întru Dumnezeu sau ca împli
nire a voinței Lui. Noi spunem că prin moartea Sa, Hristos a omorât păcatul
și a șters păcatele tuturor oamenilor și de aici putem conchide că moartea
poate fi și diavolesc, malefic sau chiar act tolerat de Dumnezeu spre
îndreptare. În niciun caz moartea nu poate concura pe Dumnezeu, oricât
am încărca noi divinul și divinitatea, așa cum îi place să se exprime,
filosofic, dl Liiceanu.
Moartea în gândirea Sf. Părinți. Ca un mic preambul la această partea
a studiului aș face referire la situația din poporul iudeu de odinioară. Reflecții
și idei deosebite asupra morții se regăsesc la toate popoarele, dar în mod
evident noi creștinii ne simțim legați de istoria și de spiritualitatea iudaică,
de acolo venindu‑ne peste secole originea multor trăiri și învățături.

Pentru evreii din antichitate moartea însemna o adăugare la părinți și la
strămoși (cf. Facere 25, 8: „Avraam a murit la bătrâneți adânci, sătul de
zile şi s‑a adăugat la poporul său”; apoi ideea este reluată la cap. 37, 35:
Iacov „nu voia să se mângâie, ci zicea: plângând, mă voi pogorî în locuința
morților la fiul meu! Şi‑l plângea astfel tatăl său”). Cât privește cauza
morții, evreii o considerau drept o pedeapsă a păcatului (Facere 2, 17), iar
aceasta era precedată, ca și în ziua de azi, de unele suferințe fizice precum
febră, oftică, lingoare, aprindere (Deuteronom 28, 22), molimă (Levitic 26,
25), ciumă (Ieșire 9, 9). Foarte multe aspecte referitoare la moarte, din
perspectivă iudaică, am regăsit în studiile și în cărțile Pr. Prof. Petre Semen.
Astfel, se știe că imediat după moarte, rudele și apropiații închideau ochii
și gura celui adormit, prin aceasta manifestându‑și grija față de cel răposat,
deoarece ei asemănau moartea cu un somn. Când dreptul Iacov a fost chemat
în Egipt, de Iosif, el s‑a temut de drum, însă Domnul l‑a încurajat, zicându‑i:
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău, nu te teme a te duce în Egipt, căci acolo
am să te fac neam mare. Am să merg cu tine în Egipt Eu Însumi şi tot Eu am
să te scot de acolo, iar Iosif îţi va închide ochii cu mâna sa!” (Facere 46, 3‑4).
Tot imediat după moarte celui adormit i se dădea și ultima sărutare,
numită și „sărutarea cea mai de pe urmă”. Când a murit Iacov, fiul său cel
iubit, anume Iosif, îl va săruta cu această sărutare. „Atunci Iosif, căzând
pe fața tatălui său, l‑a plâns și l‑a sărutat” (Facere 50, 1).
Se știe că Sf. Părinți s‑au inspirat mereu din Scriptură, că sunt tributari
modelelor biblice și că felul viețuirii și mai ales în privința finalului lor de
drum pământesc se inspirau din viața protopărinților biblici. Totul și mai
ales moartea era pentru ei cu o valoare sacră. Se observă în zicerile și în
actele lor că dispar figurile de stil, vorbăria, gestica multiplă, lasând loc și
chiar favorizând demersul firesc, al întâlnirii fără menajamente cu Dumnezeu.
Noi, cei de azi atunci când spunem „moarte”, ,,mormânt”, ,,sicriu” ș.a. ne
gândim la subiectul și la obiectul ca atare, în toată materialitatea și constituția
lui înspăimântătoare. Fără a realiza prea mult conotațiile spirituale. Odi
nioară, limbajul simplu și direct al călugărilor și mai ales ceasul sfârșitului
lor era după chipul vieţii lor, adică o adevărata „epopee a simplității”.
Părinții cei de demult și cei de azi, autenticii, erau și sunt fără ambiguități
şi fără metafore atunci când venea vorba de‑despre moartea cuiva sau chiar
a lor! Cuvintele erau înlocuite de gesturi sacre și cuminți, de apariții sau
vedenii care mai de care, însă nu închipuiri, de pași sau de un pas pe care‑l
făceau deja încă de pe când erau ultimele lor inspirări‑expirări. Foarte
interesant este faptul că în ultimele lor clipe dispărea și orice hotar între
cuvinte şi lucruri, între sine și alte persoane din jur și se ieșea din lumea
materialității în lumea sensibilă a trăirilor spirituale, dar la fel de concrete
și reale. De aici poate se observă la Părinții neptici și la oricare dintre ei
preferința pentru limbajul gesturilor (sau limbajul nonverbal) în detrimentul

limbajului cuvintelor. Dar să dăm exemple concludente pentru o mai bună
sintetizare a acestor idei.
Astfel, într‑o apoftegmă mai amplă Evagrie Monahul, sfătuiesc pe monahi
a cugeta la moarte când sunt în chilie şi nu numai atunci, ci și când sunt
pe drum sau au diferite treburi de făcut. Astfel, pe de o parte amintirea sau
pomenirea iadului unde păcătoşii sălăşluiesc în munci, în foc și ruşine, în
întuneric şi pedepse, trebuie să rodească suspine şi frică în sufletul mona
hului. Pe de altă parte, amintirea sau aducerea aminte de cei drepţi, de cei
ce se bucură în rai, trebuie să‑l îndemne pe monah a urma lor. Condiția
cerută este ușor de ănțeles, dar greu de împlinit, dar dacă monahul – și
extensia la fiecare om este evidentă – face așa în suflet se produc roade
precum: scăparea de gândurile cele spurcate, naşterea plânsului duhovnicesc,
alinarea și mângâierea dumnezeiască şi în final liniștea‑liniștirea omului.
„Zisa avva Evagrie: când ești în chilie, strânge‑ți gândul tău, adu‑ți aminte de
ziua morții, vezi atunci murirea trupului, pune în minte nevoia. Ia osteneala,
defaimă deșărtăciunea lumii, ca să poți totdeauna să petreci în dragostea liniștii
și să nu slăbești ! Adu‑ți aminte și de așezarea cea acum în iad...Gândește la
judecata cea înfricoșată și groaznică! Pune în mijloc cele ce se păstrează
păcătoșilor: rușinea cea înaintea lui Dumnezeu...muncile, focul cel veșnic,
viermele cel neadormit, tartarul, întunericul, scrâșnirea dinților, fricile și pedep
sele! Pune încă în mijloc și bunătățile cele ce se păstrează drepților, îndrăzneala
cea înaintea lui Dumnezeu...împărăția cerurilor...bucuria și desfătarea ei! Pome
nirea cestora amândorura adu‑o la tine! ...Caută să nu uiți cândva, măcar înăuntru
în chilia ta fiind, măcar afară undeva, pomenirea acestora...”.
În acest amplu paragraf cred că ideea principală este aceea că cei care
împlinesc aceste practici nu sunt niște pesimiști sau angoasați, niște retarzi
spiritual și masochiști religioși și nu au simple reprezentări ale fenomenului
morţii, ale chinurilor viitoare sau ale bunătăților viitoare, ci se preconizează
progresul duhovnicesc. Aceste demersuri spirituale, adevărate roți motrice
alee vieții în Hristos, rodesc virtuți precum plânsul neîncetat, privegherea,
neîntinarea în gând și în faptă.
Iată un alt exemplu.
„Același avva Theofil zicea: ce fel de frică și cutremur și nevoie avem să
vedem când sufletul se desparte de trup. Că vine la noi oaste și putere de la
stăpânirile cel potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânii vicleșugului... Deci
stau, pârându‑l de toate cele făcute de dânsul... Acesta este ceasul nevoii lui,
până ce va vedea ce sfârșit va lua el... Și iarăși dumnezeieștile puteri stau în
preajma feței celor potrivnici și ele aducând cele bune ale lui... să ne silim a
ne afla Lui (Dumnezeu – n.n.) nespurcați și neîntinați, cu pace, ca să ne
învrednicim a‑L auzi pe Dânsul zicând: veniți binecuvântații părintelui meu de
moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii, în vecii vecilor.
Amin”.

Din cuvintele de mai sus se observă că atât Evagrie Monahul cât și avva
Theofil îndeamnă, ascultă, poruncește... Se regăsesc descrieri ample ale
momentului delicat al despărțirii de trup în care mintea și sufletul, rațiunea
și sentimentele se întrepătrund. Verbele folosite sunt tari, sonore și transmit
multă hotărâre și încredere:
,,...aşezându‑te în chilia ta.... adună‑ţi mintea.... gândeşte‑te...priveşte... înţe
lege... ia‑ţi osteneala....dispreţuieşte deşertăciunea din lumea aceasta......mută‑ţi
gândul... închipuieşte‑ţi scaunul acela înfricoşat şi cutremurător....”.
În multe alte relatări ale Părinților se observă alte detalii interesante.
Avva Sisoe: „ ...iată vin îngerii să m ia...”, precum și și Cuviosul Isaia
Pusnicul care rezumă îndemnuri:
,,Înainte de‑a face, de‑a împlini vreun lucru în fiecare zi, adu‑ţi aminte şi cugetă
totdeauna unde eşti şi unde ai să mergi, când vei pleca din trup; şi să nu te
leneveşti în sufletul tău în nici o zi. Cugetă la cinstirea ca‑au primit‑o toţi sfinţii
şi râvna lor să te tragă puţin câte puţin. Dar cugetă iarăşi şi la osândirile ce
le‑au luat păcătoşii şi păzeşte‑te pe tine pururea de cele rele”.
La fel, avva Antonie constată că
,,moartea, de‑o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând‑o în minte,
moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem ci de pieirea sufletului”.
Chiar în acele clipe de trecere se poate întâmpla ispită: cel rău vrea să
ia cununa sfinților, lucrarea lor duhovnicească și de aceea când simţi că
eşti ispitit sau încercat cu vreun lucru din această lume
,,adu‑ţi îndată moartea înaintea ochilor şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau
vreun lucru lumesc”.
Așadar, în moarte fiind....se cuvine să te gândești la propria moarte și
să nu ai închipuiri deșarte ! Dacă primeşti închipuirea vreunei plăceri,
păzește‑te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându‑te o clipă mai presus
de aceasta, adu‑ţi aminte de moarte şi gândește‑te că e mai bine să te ştii
că ai biruit această amăgire a plăcerii. Parafrazându‑l din nou pe avva Sisoe,
am putea conchide: nu este lucru mare cugetul cu Dumnezeu, ci mare este
să te vezi pe tine sub toată zidirea. Chiar în clipa sau ceasul morții, demers
asupra căruia ne‑am concentrat aici, omul trebuie și poate să‑și păzească
sufletul de căderi, să se folosească de trup tăind gândurile oricărui fel de
trândăvie sau distragere, să aibă sârguință ca să poată rodi mântuirea, adică
să ajungă la Hristos.
Iar pentru a observa viziunea altor Părinți să abordăm acum un text al
Sf. Ioan Casian care vorbește despre un aici și acum al morții. El este de
părere că
,,având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni”, ne
putem păzi de acel mâine, căci „ştim că n‑avem nici un folos nici de neprihănire,

nici de lepădare de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri” dacă vom fi
stăpâniți de mânie şi de ură.
Trecem acum la o altă realitate majoră a identității noastre ortodoxe:
practica liturgică. Pe lângă Scriptură și Pateric, ceea ce se petrece în slujbele
și rânduielile noastre de cult este definitoriu. Majoritatea textelor liturgice
din cultul ortodox fac largi referiri la exercițiul spiritual. Se poate vorbi de
o adevărată antologie de asemenea texte, care impregnează slujbelor Bisericii
caracteristica definitorie a Ortodoxiei, care pune accent pe practica ascetică
ce implică nevoinţe, osteneli şi lupte duhovniceşti şi mai ales pe ,,metanoia”,
schimbarea minţii, pe schimbarea modului de a gândi, de a vedea lucrurile.
Toate acestease află în aceste texte care îndeamnă la practicarea lucrării
spirituale în ceea ce privește moartea.
Într‑una din rugăciunile dimineţii se aminteşte atenţia sau grija pe care
se cuvine să le avem asupra sufletului căci ,,fără de veste judecătorul va
veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi”. Într‑o frumoasă rugăciune a
dimineții Sf. Ioan Gură de Aur se roagă lui Dumnezeu să‑i dea ,,lacrimi şi
aducere aminte de moarte şi umilinţă”, ceea ce reprezintă în conștiința
creștinului factorul determinant nu doar pentru urcușul spiritual neîntrerupt
pe care se cuvine să‑l împlinim, ci chiar soluția mântuirii.
În rânduiala Miezonopticii din toate zilele există un tropar unde se spune:
„La ziua cea înfricoşătoare gândind, suflete al meu, priveghează, aprinzându‑ți
candela ta, cu untdelemn luminând‑o că nu ştii când va veni la tine glasul ce
va zice: Iată Mirele! Vezi dar, suflete al meu, să nu dormitezi, căci vei rămâne
afară bătând ca cele cinci fecioare. Ci cu priveghere, aşteaptă ca să întâmpini
pe Hristos”.
Ce să credem noi azi, aici și acum? În primul rând că conștientizăm că
omul este muritor şi faptul că afirmă acest lucru cu gura, dar nu şi cu inima
face ca în el să se nască o credinţă falsă, înşelătoare. Prezentul îi dă garanţia
viitorului. Drumul vieţii i se pare lung şi din această cauză nu‑i vede
sfârşitul. Pentru că trăieşte în prezent îşi închipuie că va trăi veşnic. Cine
rupe însă acest cerc vicios prin aducere aminte că va muri, îşi va pune real
mente problema că într‑o zi are să închidă ochii şi că această zi îi este ascunsă,
nu va face altceva decât să se gândească să‑şi îndrepte viaţa, va lăsa lăcomia,
nedreptatea, răpirea, va iubi pe vrăjmaşi, va pune capăt defăimării va face
milostenie, n‑ar avea mai mult în ochi pământul, ci cerul şi în final nu s‑ar
gândi la altceva decât la sufletul său, la Dumnezeu şi la rai.
Dacă vom avea amintirea și nu presiunea sau teroarea morţii şi a judecăţii
în suflet, este sigur că ne vom pocăi şi vom fi permanenţi gata pentru
,,marea trecere” spre Dumnezeu şi aşa viaţa noastră se va schimba, mai
ales că nu ştim când va veni acest ceas. ,,Nu te îngâmfa omule de vreme
ce eşti praf şi cenuşă! De ce îţi ridici sprânceana ce în curând va putrezi?
Nu te înălţa mai presus de nori ci să ştii că eşti pământ şi cenuşă: din ţărână

ai fost luat şi în ţărână te vei întoarce”…de aceea, ,,adu‑ţi aminte, omule,
că azi sau mâine vei vedea cerurile, îi vei vedea pe îngeri şi te vei înfăţişa
înfricoşătorului scaun al lui Hristos…”.
Avva Evagrie, sfătuia și el ucenicii într‑o apoftegmă zicând:
,,Adu‑ţi aminte totdeauna de ieşirea ta şi nu uita de judecata cea veşnică şi nu
va fi greşeală în sufletul tău”.
Aceste gânduri îi aduc ostenitorului, păstrarea unui suflet curat, dacă le
va pune în lucrare. Iar un ascet recomandă: ,,de sunt morminte cu oase de
oameni aproape de locul în care trăieşti, mergi adeseori acolo şi deschizând
mormintele, vezi pe cei ce zac acolo, gândeşte‑te şi adu‑ţi aminte că şi tu
peste puţină vreme aşa vei fi, şi aceasta mai ales când te supără gândurile
cele spurcate trupeşti”.
Nici un Sfânt Părinte nu recomandă teroarea morții, gândul obsesiv la
ea, nici de dragul vreunei experienţe ascetice, ci toţi întrevăd în amintirea
morţii şi judecăţii doar mijloace de a dobândi alte virtuţi care să împodobească
un suflet, sau păzirea unui suflet care se curăţă ori s‑a curăţat de patimi,
prin intermediul acestor gânduri, ori scăparea de vreo ispită care te necăjeşte,
acestea toate nefiind decât roade ale acestei fericite osteneli după cum pune
şi Gheron Iosif, un trăitor din Sf. Munte Athos:
,,De aceea, fericit este cel care zi şi noapte îşi aduce aminte de moarte şi ce
pregăteşte pentru întâlnirea cu ea”.
Scriam într‑un studiu anterior, citat la prima notă aici, că lumea actuală
ne aminteşte de plângerea de la râul Babilonului: „La râul Babilonului,
acolo am şezut şi am plâns, când ne‑am adus aminte de Sion” (Ps. 137, 1).
Este vorba de dorul sfânt după Împărăţia lui Dumnezeu care vine prin
pocăinţă aşa cum arăta şi Părintele Alexandru Schmemann:
„Omul care nu a făcut niciodată această experienţă, chiar şi pentru foarte scurt
timp, care nu a simţit niciodată că este exilat de la faţa lui Dumnezeu şi faţă
de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată ce este creştinismul”.
Omul trebuie văzut prin prisma demnităţii sale care comportă manifestarea
libertăţii responsabile. Persoana umană este mai importantă decât orice altceva
în faţa lui Dumnezeu chiar dacă odinioară a căzut de la faţa Lui. Creştinul
ştie că „...împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun
mâna pe ea” (Matei 11, 12) iar boala, suferința și în ultimă instanță moartea
fizică pot fi transformate în prilejuri de comuniune cu Dumnezeu, adică să
fie conștientizate și trăite ca atare. Mereu spunem noi că moartea este singura
certitudine a noastra aici pe pământ, dar această butadă poate avea o adevărata
şansă de înduhovnicire sau sfinţire, deoarece omul este chemat să învieze
în Hristos. Omul nu moare, ci este chemat să redevină Rai sau Paradis.
Conf. Univ. Dr. Preot Adrian Dinu

Iași

DIALOG ORTODOX
DOCTORUL TRUPULUI – DOCTORUL SUFLETULUI
Antropologie creştină.
Baza biblică
Lumea toată înaintea Ta este ca acel pic de praf
care face cumpăna să se plece şi ca picătura de rouă
cea de dimineaţă, ce se coboară pe pământ.
(Înţelepciunea lui Solomon 11, 22)
Universul credinţei este ca o împărăţie în care Domnul îi cheamă pe

oamenii de pretutindeni, pe toţi cei care poartă numele Meu şi pentru slava
1 Isaia 43, 7. Mea i‑am creat, i‑am zidit şi i‑am pregătit1.
A fi creat, zidit şi pregătit pentru slava Lui este şansă, privilegiu, preţuire,
în acelaşi timp.
2 Facerea 2, 7. Omul este alcătuit din trup şi suflet prin actul creaţiei dumnezeieşti 2.
3 Psal 118, 73. Mâinile Tale m‑au făcut şi m‑au zidit3.
În Vechiul Testament Creatorul este numit Dumnezeul duhurilor şi a tot
4 Numerii 16, 22. trupul4.
5 Iacov 2, 26. Trupul fără suflet este mort5. În învăţătura de credinţă nou‑testamentară,
6 I Corinteni 6, 19. trupul este templu al Duhului Sfânt6. de aceea lezarea cu ştiinţă şi indife
renţă a trupului (avorturi, experienţe pe embrioni, anticoncepţionale, iatro
genii etc.) este păcat. De va strica cineva templul, îl va strica şi Dumnezeu
7 I Corinteni 3, 17. pe el7.
Trupul evoluează spre moarte şi descompunere; el se reîntoarce în pământ,
dar sufletul păstrează memoria lui până la a a doua venire a Mântuitorului
8 I Corinteni 3, 16. şi învierea cea de obşte, când se vor reuni sub forma unui trup duhovnicesc8.
De aceea, Apostolul Pavel vorbeşte despre omul cel dintâi, care este din
9 I Corinteni 15, 47. pământ, şi omul cel de‑al doilea, care este din cer9.
Apostolul Pavel ne îndeamnă să înfăţişăm trupurile noastre ca pe o
10 Romani 12, 1. jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu...10.
Dumnezeu a fost milostiv şi îngăduitor cu poporul ales atunci când acesta
greşea, aducându‑şi aminte că trup sunt ei, suflare ce trece şi nu se mai
11 Psalm 77, 44. întoarce11.
A pune preţ mai mare pe trup e riscant, căci carnea şi sângele nu pot
12 I Corinteni 15, 50. să moştenească împărăţia lui Dumnezeu12.

Sufletul este un sfeşnic de la Domnul; el cercetează toate cămările
13 Pilde 20, 27.
trupului13.
În primele zile ale creaţiei Dumnezeu a zis: Să fie... Când l‑a creat pe
om a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră14 şi a suflat în 14 Facerea 1, 26.
faţa lui suflare de viaţă şi s‑a făcut omul suflet viu15. 15 Facerea 2, 7.
Sufletul este veşnic. Moartea biologică – în conceptul de medicină
creştină – înseamnă desprinderea sufletului de trup şi evoluţia lui spre
veşnicie.
Ioan Damaschin scrie că sufletul are raţiune, iuţime şi poftă.
Conştiinţa de sine şi aspiraţia spre Împărăţia lui Dumnezeu sunt expresia
eficientă a sufletului.
Libertatea cu care o persoană este înzestrată prin însuşi actul creaţiei,
este tot o lucrare a sufletului şi este trăsătura esenţială care determină
manifestarea umană cu toate consecinţele ei (Maxim Mărturisitorul, P.G.
11, 1100 D‑1101A).
În momentul unirii gameţilor Dumnezeu trimite sufletul, căci trupul nu
ar putea creşte fără suflet. O unire discordantă în timp nu e de conceput,
căci „nu s‑ar putea face fără corupere”.
Legătura trup/suflet rămâne şi după moarte, când sufletul este al unei
persoane, nu simplu suflet (Maxim Mărturisitorul).
În relaţia trup‑suflet, sufletul este determinant. Decizia se ia cu sufletul,
iar trupul lucrează cele hotărâte.
Importanţa sufletului în determinismul existenţial al persoanei se vede
şi din cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur citat de Nicolae Mitropolitul
Alma Atei şi Kazahstanului: „Fără suflet trupul nu e în stare să facă nimic
rău”16. 16 Nicolae, Mitropolitul
Alma Atei şi Kazahsta
Omul‑persoană este „cineva” prin suflet, nu prin trup. nului, Sufletul omenesc
„A despărţi trupul de suflet revine numai celui care le‑a legat, dar a între boală şi vindecare,
Editura Sophia, Bucureşti,
despărţi sufletul de trup ţine şi de cel ce doreşte virtutea”17. 2010, p. 41.
„Sufletul raţional lucrează potrivit firii atunci când partea poftitoare 17 Gabriel Bunge, Mânia
şi terapia ei după avva
doreşte virtutea, partea irascibilă luptă pentru ea şi partea raţională se avântă Evagrie Ponticul, Edi
spre contemplarea făpturilor”18. tura Deisis, Sibiu, 1998,
p. 61.
Sănătatea primordială a existat doar în rai19. 18 G. Bunge, op. cit., p.
La moarte fiinţa coboară, iar persoana urcă (D. Stăniloae), adică trupul 44 sau 49.
19 Pavel Chirilă, Mihai
se întoarce în pământ, cum a fost, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu, Valică, Spitalul creştin,
Care l‑a dat20. Editura Christiana, Bucu
reşti, 2004, p. 5.
Preţuirea fiinţei umane este exprimată diferit în Sfânta Scriptură, dar 20 Eclesiastul 12, 7.
având întotdeauna un sens, o semnificaţie bine definită.
În Facerea, înainte de cădere omul este stăpân peste creaţie: Şi a zis
Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vie
tăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”21. 21 Facerea 1, 26.

Iar mai târziu psalmistul se referă la Domnul Care a zidit îndeosebi
inimile oamenilor.
Din locaşul Său, cel gata, privit‑a spre toţi cei ce locuiesc pământul.
22 Psalm 32, 14‑15. Cel ce a zidit îndeosebi inimile lor22.
Conceptul de medicină creştină acordă noţiunii de sănătate un alt sens
decât conceptul laic.
Este de la sine înţeles că sănătatea este o stare sau, mai bine zis, un
fenomen dinamic şi elastic, în care se consumă existenţa trupului şi sufletului
deopotrivă.
Sănătatea fiinţei umane cere îndeplinirea a trei condiţii:
1) Sănătatea trupului
– integritatea anatomică;
– armonia funcţională a organelor interne;
– homeostazia, adică reglarea continuă a funcţiilor, corecţia lor pe nesimţite,
„din mers”, dacă apar agresiuni şi perturbări endo‑ sau exogene;
– funcţionarea organelor interne „în linişte”, adică fără a simţi travaliul lor;
– stăpânirea mădularelor printr‑un act de voinţă cu putere limitată, dar
suficientă pentru a‑l întreţine şi echilibra prin ceea ce intră şi iese din
trup, pentru a‑l feri de primejdii şi pentru a‑l dispune la mişcări de
închinare lui Dumnezeu Creatorul.
2) Starea de sănătate a sufletului
– a recunoaşte calitatea de fiinţă creată;
– a dori liber relaţia cu Dumnezeu;
– a practica virtuţile;
– a avea conştiinţa veşniciei sufletului;
– a avea nădejdea învierii în Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul.
3) Relaţia armonioasă trup‑suflet
– este o relaţie temporară, de scurtă durată;
– indiferent de starea trupului, această relaţie trebuie să vădească sănătatea
deplină a sufletului, adică pregătirea lui pentru mântuire.
Sănătatea trupului şi a sufletului se influenţează, se susţin reciproc, dar
statutul de om sănătos îl conferă starea sufletului; paradoxal, există situaţii
când o suferinţă trupească devine un factor terapeutic important pentru do
bândirea sau redobândirea sufletului; astfel se confirmă sensul mântuitor
al suferinţei, al crucii.
Dacă o persoană are o boală trupească – chiar incurabilă – dar sufletul
este curat, Îl caută pe Dumnezeu şi îşi doreşte mântuirea – noi numim acea
persoană sănătoasă.
Sfinţii Părinţi spun că sănătatea trupului nu‑l poate împiedica pe om să
ajungă în gheenă şi nu este suficientă pentru a dobândi Împărăţia.

Sănătatea integrală, ideală, este starea de perfectă armonie a făpturii în
rai, când omul nu a resimţit nici o suferinţă, având o comuniune deplină
cu Dumnezeu‑Creatorul, şi şansa vieţii veşnice prin ascultarea de El.
Prototipul sănătăţii desăvârşite s‑a pierdut la căderea protopărinţilor23. 23 Facerea 3, 16
Sănătatea este în acelaşi timp şi o stare duhovnicească specială, care îţi
cere imperios, printr‑un îndemn lăuntric, să‑I mulţumeşti lui Dumnezeu în
fiecare clipă pentru că eşti sănătos.
La starea de perfectă sănătate omul aspiră lucrându‑şi propria mântuire
în mersul lui spre Împărăţie. Decisivă în această lucrare este starea sufletului,
căci trupul este vindecabil sau nevindecabil, însă sufletul este, hotărât, în
orice clipă vindecabil.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi în general şcolile academice (laice)
de medicină definesc sănătatea ca o „stare de bine completă din punct de
vedere fizic, mintal şi social, corelată cu absenţa bolii sau a vreunei infir
mităţi”24. 24 D. Enăchescu, Gr.
Mihai Marcu, Sănătate
Criteriile folosite de conceptul medical laic pentru a defini sănătatea sunt şi management sanitar,
exprimate astfel: Editura All, Bucureşti,
1998, p. 5.
– bunăstare funcţională;
– capacitatea organismului de a se adapta;
– facultatea individuală de a fi creativ.
În continuarea definiţiei, tratatele de medicină prezintă factorii care
influenţează starea de sănătate: biologici, ambientali, comportamentali,
serviciile de sănătate.
După cum se vede, definiţia laică este o definiţie atee, căci din ea lipseşte
relaţia cu Dumnezeu şi relaţia dintre trup şi suflet, iar dintre factorii care
influenţează starea de sănătate lipsesc cu desăvârşire cauzele spirituale ale
bolilor.
În scrierile Părinţilor Apostolici, noţiunea de sănătate nu poate fi despăr
ţită de Creator, de Sfânta Treime, de har:
– urare de a dobândi sănătate „în Dumnezeu Tatăl şi în Iisus Hristos,
nădejdea noastră comună”25; 25 Scrierile Părinţilor
Apostolici, EIBMBOR,
– urare de sănătate „în unire cu Dumnezeu, având duh nedespărţit, care Bucureşti, 1995; Ignatie
este Iisus Hristos”26; către Magnezieni.
26 Scrierile Părinţilor
– urare de sănătate „în Iisus Hristos”27; Apostolici, ed. cit.; Ig
– urare de sănătate „până la sfârşit, în răbdarea lui Iisus Hristos”28; natie către Magnesieni,
XV, 1.
– urare de sănătate „în Hristos Iisus, nădejdea noastră comună”29; 27 Ibidem; Ignatie către
Trolieni, XIII, 2.
– urare de sănătate „cu puterea Duhului”30; 28 Ibidem; Ignatie către
– urare de sănătate „cu harul lui Dumnezeu”31. Romani, X, 3.
29 Ibidem; Ignatie către
Starea de sănătate nu este un bun exclusiv al individului; ea are şi un Filadelfieni, XI, 2.
sens comunitar, un sens de patrimoniu al unei comunităţi; în virtutea calităţii 30 Ibidem; Ignatie către
Smirneni, XIII, 1.
de a fi sănătos sunt dator să susţin dimensiunea socială a existenţei, să fiu 31 Ibidem; Ignatie către
de folos celor care şi‑au pierdut starea de sănătate. Smirneni, XIII, 2.

Înfăptuirea dreptăţii este semn de sănătate deplină: Sufletele drepţilor
32 Înţelepciunea lui Solo sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele32.
mon 3, 1.
33 Isus Sirah 18, 7.
Dar după cădere Isus Sirah se întreabă la ce poate fi folositor omul?33
Pronia divină ţine creaţia în palmă nu pentru că ar fi folositor omul, ci
din iubire.
Mai mult, chiar în epoca confruntărilor cu păgânii, în vremea războaielor
sângeroase,
Dumnezeu ne cere exercitarea unui spirit fratern: Şi a făcut dintr‑un
34 Fapte 17, 26. sânge tot neamul omenesc34 sau Să nu‑ţi fie scârbă de Egipteni, că ai fost
35 Deuteronom 23, 7. străin în pământul lui35.
Omul are, în acelaşi timp – şi antinomic – calitatea de fiu şi de rob al
lui Dumnezeu.
... precum sunt ochii robilor la mânile stăpânilor lor... aşa sunt ochii
36 Psalm 122, 2. noştri către Domnul Dumnezeul nostru până ce Se va milostivi spre noi36.
Credinţa în Iisus Hristos aduce însă calitatea de fiu: Căci toţi sunteţi fii
37 Galateni 3, 26. ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus37.
Căderea omului a provocat în fiinţa lui o luptă a contrariilor, între omul
cel lăuntric şi mădularele lui – luptă devenită acerbă în epoca Noului
Testament: Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu.
Dar văd în mădularele mele o altă lege luptându‑se împotriva legii minţii
38 Romani 7, 22‑23. mele şi facându‑mă rob legii păcatului care este în mădularele mele38.
Lupta creştinului este pentru a schimba calitatea stării de rob: ... izbăviţi
fiind de păcat şi robi făcându‑vă din Dumnezeu, aveţi roada voastră spre
39 Romani 6, 22. sfinţire iar sfârşitul viaţa veşnică 39.
Iată ce înseamnă – după Apostolul Pavel – a fi slujitor lui Dumnezeu,
adică a avea maiestuoasa statură a persoanei umane şi certitudinea mântuirii:
...în toate înfăţişându‑ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu:
– în multă răbdare;
– în necazuri;
– în nevoi;
– în strâmtorări;
– în bătăi;
– în temniţă;
– în tulburări;
– în osteneli;
– în privegheri;
– în posturi;
– în curăţie;
– în cunoştinţă;
– în îndelungă‑răbdare;
– în bunătate;
– în Duhul Sfânt;

– în dragoste nefăţarnică;
– în cuvântul adevărului;
– în puterea lui Dumnezeu;
– prin armele dreptăţii cele de‑a dreapta şi cele de‑a stânga;
– prin slavă şi necinste;
– prin defăimare şi laudă;
– ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr;
– ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi;
– ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim;
– ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi;
– ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându‑ne;
– ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind;
– ca unii care nu au nimic, dar pe toate le stăpânesc40. 40 II Corinteni 6, 10.
Antropologic vorbind, trupul nu poate fi criteriu valoros de judecată şi
diferenţiere, ci cel mult puterea de a‑l supune ascezei în măsura în care
reprezintă desprinderea de „lumea aceasta” şi vindecarea adicţiei de valorile
materiale: Căci nu este deosebire între iudeu şi elen, pentru că Acelaşi este
Domnul tuturor...41. 41 Romani 10, 12.
Unele versete arată limitele absolute ale trupului atunci când e vorba de
a‑l manipula doar prin intenţia umană: Cine dintre voi, îngrijindu‑se, poate
să adauge staturii sale un cot?42. Şi în altă parte: Şi perii capului, toţi sunt 42 Matei 6, 27.
număraţi43. 43 Matei 10, 30.
În faţa lui Dumnezeu nu există nici un om curat, fără prihană; toţi oamenii
sunt păcătoşi: Cum ar putea un om să fie fără de prihană înaintea lui
Dumnezeu, sau cum ar putea să fie curat cel ce se naşte din femeie?44. 44 Iov 25, 4.
Dar sensul mântuitor al Noului Testament ne învaţă că omul nostru ...
cel dinăuntru se înnoieşte în fiecare zi45. 45 II Corinteni 4, 16.
Există ceva măreţ în existenţa pământească a omului: zilele noastre pe

pământ nu sunt decât o umbră46. Dar în acestă scurtime finită a existenţei 46 Iov 8, 9.
se poate cuceri veşnicia, adică vindecarea, adică mântuirea: ... cucereşte
viaţa veşnică la care ai fost chemat...47. 47 I Timotei 6, 12.
În Vechiul Testament succesiunea genetică şi apartenenţa la aceeaşi
seminţie erau importante: Şi au căutat spiţa neamului şi n‑au găsit‑o, şi de
aceea au fost îndepărtaţi de la preoţie48. Când David s‑a îndreptat împotriva 48 I Ezdra 2, 62.
filisteanului, regele Saul a întrebat al cui fiu este49. Iar când a zidit Hiel 49 I Regi 17, 56.
Ierihonul, temelia a pus‑o pe mormântul lui Abiram, întâiul născut al lui,
iar porţile le‑a pus pe mormântul lui Segub, feciorul cel mai mic al lui,
după cuvântul Domnului50. 50 III Regi 16, 34.
În Noul Testament această succesiune se extinde şi lucrează în afara
trupului, căci Apostolul Pavel îl numeşte pe Timotei adevărat fiu în cre
dinţă51, iar pe Tit adevăratul fiu după credinţa cea de obşte52. 51 I Timotei 1, 2.
52 Tit 1, 4.
Prof. Univ. Dr. Pavel CHIRILĂ, București

DIALOG ORTODOX
PSIHOLOGIA – O NECUNOSCUTĂ?
Sfaturi psihologice în lupta împotriva

epidemiei de coronavirus (COVID‑19)*
Omenirea se confruntă astăzi cu o problemă practică majoră, și anume

epidemia de coronavirus (COVID‑19). Prin modul în care ne raportăm la
această problemă practică, putem genera răspunsuri psihologice adaptative/
funcționale sau dezadaptative/disfuncționale. Răspunsurile psihologice adap
tative ne ajută să confruntăm mai bine problema practică și efectele inerente
acesteia. Răspunsurile psihologice dezadaptative complică problema practică
și efectele inerente acesteia, generând chiar probleme psihologice adiționale.
Așadar, psihologia științifică ne poate ajuta în trei feluri în această situație:
1) Cum să abordăm mai eficient problema practică a epidemiei;
2) Cum să ne raportăm psihologic la problema practică a epidemiei pentru a
nu dezvolta răspunsuri dezadaptative (probleme psihologice), ci adaptative;
3) Cum să facem față problemelor psihologice dacă au apărut.
Implementarea adecvată a acestor aspecte poate duce la efecte colective
benefice!
* Textul este preluat de

pe blogul domnului Prof. I. Cum să abordăm eficient problema practică a epidemiei
Univ. Dr. Daniel David,
actualul Rector al Univer
sităţii „Babeş-Bolyai”, În primul rând, trebuie să fim corect informați! De aceea, informațiile
Cluj-Napoca. trebuie luate doar din surse credibile (autorități ale statului dublate de

specialiști și jurnaliști/media credibilă). Spre exemplu, vezi aici: http://
www.ms.ro/coronavirus‑covid‑19/ De asemenea, este bine să coroborăm
informațiile naționale cu cele internaționale (spre exemplu, vezi aici: https://
www.who.int/emergencies/diseases/novel‑coronavirus‑2019). În această
perioadă trebuie să evităm să citim despre epidemie din surse necredibile
și/sau să ascultăm astfel de surse. Mintea umană este predispusă la conta
minare psihologică și astfel la Fake News! Așadar, să refuzăm contaminarea
psihologică, informându‑ne despre epidemie doar din sursele credibile și
refuzând să ne expundem mintea la surse necredibile și/sau la pseudoștiință
(vezi aici despre Contaminarea psihologică și cum să ne ferim de ea).
Apoi, trebuie să urmăm exact cerințele autorităților naționale (dublate
de specialiști), pe care este bine să le coroborăm cu sursele credibile media
și surse credibile internaționale (dacă apar discrepanțe, să solicităm auto
rităților explicații pentru acestea), iar apoi să le implementăm adecvat în
viața noastră. Aceste autorități ne vor spune mai ales ce să facem și ce să
nu facem. Iar acestea sunt lucruri fundamentale! Dar aceste lucruri, pentru
a fi implementate eficient în comportamentele noastre, trebuie asimilate
eficient de mintea umană, iar aici, psihologia, prin intervențiile cognitiv‑com
portamentale, are rolul principal. De aceea, cred că astfel de autorități trebuie
să includă și specialiști psihologi și/sau să colaboreze strâns cu organizațiile
majore ale psihologilor (ex. Asociația Psihologilor din România/Colegiul
Psihologilor din România).
• Cum ne raportăm psihologic la sfaturile autorităților/specialiștilor legate
de Ce să facem?
– Sfaturile bune trebuie formulate implementational de fiecare din noi,
în funcție de situațiile în care suntem, adică după formula Dacă (timp/
context), Atunci (fac asta).
– Sfat bun: Să mă spăl des pe mâini.
– Sfat bun implementațional: Dacă este oră fixă, Atunci mă spăl pe
mâini. Dacă urmează să mănânc, Atunci mă spăl pe mâini, Dacă am
atins obiecte atinse de alții, Atunci mă spăl pe mâini, etc.
• Cum ne raportăm psihologic la sfaturile autorităților/specialiștilor legate
de Ce să nu facem?
– Conform „metaforei mortului” din psihologie, unui mort poți să‑i spui
să nu facă lucruri și te va asculta. Unei ființe vii trebuie însă să‑i spui
și alternativele implementaționale (în formula Dacă/Atunci).
– Sfat bun: Nu particip la adunări cu peste 100 de oameni.
– Sfat bun implementațional: Nu particip la adunări cu peste 100 de
oameni, așadar, Dacă sunt invitat la adunări cu peste 100 de oameni,
Atunci refuz. Dar dacă sunt invitat la adunări cu un număr mic de
participanți Atunci pot considera a potențială participare, luându‑mi
însă măsurile adecvate de igienă.

Despre izolare. Sugestiile de izolare date în mod corect de autorități
trebuie utilizate creativ și în aceeași logică implementațională. Spre exemplu,
izolarea poate să fie un moment în care ne ocupăm de lucruri importante
pentru noi, de care până acum nu am avut timp (ex. să vedem un film/să
citim o carte), sau în care încercăm lucruri noi (ex. să învățăm o limbă
străină/să ne pregătim pentru cursuri clasice oferite în regim online). De
asemenea, izolarea fizică nu poate împiedica conectarea psihologică cu
ajutorul tehnologiei; deci, este momentul să menținem/reîntărim relațiile
familiale și sociale (pe care poate le‑am ignorat în vârtejul activităților
cotidiene înainte de epidemie), relații care apoi contribuie la bunăstarea
noastră psihologică. În fine, izolarea nu trebuie văzută excesiv, interacțiunile
sociale și viața trebuind să continue cât mai normal posibil în condițiile
date, cu o grijă serioasă la indicațiile legate de protejarea față de contaminare
(ex. atingeri, distanță, număr de persoane participante, igienă, etc.). În pro
filul nostru psihologic ca națiune avem tendința să interpretăm incertitudinile
ca pericole, nu ca oportunități; de aceea, în acest context aș sugera să fim
atenți la pericole, dar să nu ratăm oportunitățile de normalitate și chiar
de dezvoltare/progres (exersându‑ne responsabil creativitatea).
II. Cum ne raportăm psihologic la problema practică

Raportare cognitivă irațională
• Nu trebuia să (mi) se întâmple/Nu pot accepta că (mi) se întâmplă. (gândire
rigidă/absolutistă/inflexibilă)
• Este o catastrofă/cel mai rău lucru care se putea întâmpla. (catastrofare)
• Nu pot tolera/suporta această situație. (intoleranță la frustrare)
• Viața (epidemia) este nedreaptă. (evaluare globală a vieții/situației) /
Oamenii sunt periculoși. (evaluarea globală a celorlalți) / Eu sunt slab/
vulnerabil. (autoevaluarea globală)
Raportare cognitivă rațională

• Mi‑aș fi dorit să nu se întâmple, dar accept faptul că există și fac tot
ce este omenește posibil pentru a‑i reduce impactul. (gândire flexibilă)
• Este foarte rău că se întâmplă asta, dar nu‑i o catastrofă. (îngrijorare
adaptativă non‑catastrofică, prin nuanțarea negativului și recunoașterea
pozitivului). Spre exemplu (aceste informații trebuie însă verificate con
stant, prin raportare la noile date oferite de autorități/specialiști):
– Deși virusul este foarte contagios, rata de mortalitate nu este una
excesivă (chiar în comparație cu alte virusuri din aceeași familie),
mai ales în segmentele mai tinere ale populației.
– Larga majoritate a celor infectați au simptome moderate și se vindecă.

• Pot tolera situația deși este greu/neplăcut. (toleranță la frustrare)
• Viața este cum este și o pot influența doar în anumite privințe. (acceptarea
activă a situației) / Niciun om nu este total bun sau rău în sine, ci are
comportamente mai bune sau mai rele la care ne putem raporta adecvat
și diferențiat. (acceptarea necondiționată activă a celorlalți) / Sunt un om
cu bune și rele, încercând să maximimez punctele bune. (autoacceptarea
necondiționată activă)
Despre îngrijorarea sănătoasă. În legătură cu îngrijorarea, care apare în

mod natural în astfel de situații, aceasta poate să fie programată pe parcursul
zilei. Spre exemplu, una din tehnicile cognitiv‑comportamentale este ca
dacă ne vin în minte teme de îngrijorare (ex. contaminare, boală, moarte,
etc.), să le notăm, dar să le analizăm rațional doar într‑un interval prestabilit
de noi (ex. 18‑18.30), fără a le lăsa să ne macine ziua oricând.
III. Cum ne raportăm la problema psihologică

Problema psihologică derivă din stilul de gândire/cognitiv irational. În
acest fel se nasc uneori chiar probleme psihologice clinice de tipul anxietății/
panicii, depresiei, furiei/agresivității și/sau vinovăției. Aceste probleme
clinice afectează calitatea vieții/bunăstarea psihologică (nu doar a noastră,
ci și a persoanele apropiate și copiilor care sunt în jurul nostru) și pot
amplifica chiar efectul problemei practice (ex. generează stres, care reduce
apoi capacitatea de apărare imunologică a organismului, susțin decizii
proaste în/față de problema practică, etc.); în plus, nu permit apariția cu
ușurință a unor emoții pozitive amorsate de eventuale evenimente pozitive
de viață. În fine, dacă apar pe scară largă, pot genera, prin agregare, efecte
colective de panică/agresivitate/depresie.
• Dacă vă aflați în această situație, atunci încercați să schimbați stilul
irațional de gândire în cel rațional.
– Spre exemplu, repetați, atunci când apar intens problemele psihologice,
cognițiile raționale, inițial cu voce tare (aproximativ 30 de secunde),
apoi în gând (aproximativ 30 de secunde). Dacă nu au efect după
minim 1‑2 zile de practică, atunci adresati‑vă rapid unui specialist în
psihologie clinică/psihoterapie. Pentru simplitate, folosiți pastilele
psihologice din link (după David, 2012), pe care le puteți adapta
condițiilor specifice în care sunteți (Pastile Psihologice).
Răspunsurile psihologice sunt normale/sănătoase, dacă derivă dintr‑un

stil de gândire/cognitiv rațional. În acest fel se nasc răspunsuri adaptative/

funcționale în situația practică problematică, și anume îngrijorare (dar nu
anxietate/panică), tristețe (dar nu depresie), nemulțumire (dar nu furie/
agresivitate) și părere de rău (dar nu vinovăție). Aceste răspunsuri vă
mobilizează pentru a face mai bine față situației practice, iar dacă apar pe
scară largă, pot genera, prin agregare, efecte colective adaptative/funcțio
nale/sănătoase; în plus, permit mai ușor apariția unor emoții pozitive amor
sate de eventuale evenimente pozitive de viață. Dar, dacă devin prea frecvente
și/sau de lungă durată, le puteți ține sub control astfel (dacă nu funcționează,
apelați la un specialist în psihologie clinică/consiliere psihologică/psiho
terapie):
1. Relaxare/Meditație (dimineața/seara sau când starea psihologică o cere)

• Relaxare: Controlați‑vă pentru a respira uşor şi lent pe nas (3‑4 secunde
inspiraţia, 4 secunde expiraţia). Respiraţia toracică tinde să genereze
hiperventilație, ceea ce duce apoi la o concentraţie mai mare a oxigenului
în sânge şi la simptome similare celor din debutul atacurilor de panică.
Respirând calm, după modelul de mai sus, minimum 3‑5 minute, se
generează răspunsul de relaxare.
• Meditaţia de tip transcendental a fost preluată în SUA şi adaptată pentru
a putea fi utilizată fără încărcătura ei mistică şi într‑o manieră în care
efectele ei să fie clar măsurabile. Meditaţia transcedentală este o tehnică
utilă pentru a genera răspunsul de relaxare, răspuns opus stresului. Etapele
meditaţiei de tip transcendental sunt (vezi Benson, 1996, apud David,
2012):
– Pasul 1: Alege un cuvânt sau o propoziţie care are semnificaţie
importantă pentru tine (în acest caz ar fi de preferat una optimistă).
– Pasul 2: Stai liniştit, într‑o poziţie confortabilă.
– Pasul 3: Închide ochii.
– Pasul 4: Lasă corpul şi musculatura să se relaxeze.
– Pasul 5: Respiră lent, dar natural, iar în timpul respiraţiei, focalizează‑te
şi repetă mental formula aleasă în Pasul 1.
– Pasul 6: Adoptă o atitudine pasivă. Nu te gândi cât de bine o faci sau
dacă o să‑ţi iasă. Dacă pe parcursul procedurii îţi vin în minte alte
gânduri, lasă‑le să vină fără a te opune (cum vin, aşa vor pleca), tu
focalizându‑te în continuare pe formula aleasă.
– Pasul 7: Continuă acest exerciţiu timp de 5‑10 de minute.
– Pasul 8: La sfârşit, nu te ridica imediat. Stai liniştit, aproximativ un
minut, restabilind treptat legătura cu mediul înconjurător. Apoi des
chide ochii şi stai aşa încă un minut înainte de a te ridica.
• Meditație de tip mindfulness a fost la rândul ei preluată în SUA şi adaptată
astfel încât să fie utilizată fără încărcătura ei mistică şi într‑un mod în

care efectele ei să fie clar măsurabile. Meditaţia mindfulness este o
tehnică utilă pentru a genera răspunsul de detașare, răspuns opus stresului.
Etapele meditaţiei de tip mindfulness sunt (vezi și David, 2012):
– Pasul 1: Aleg o poziție confortabilă și un context liniștit.
– Pasul 2: Sunt conştient de corpul meu (inspir). Mă accept așa cum
sunt (expir).
– Pasul 3: Conştientizez gândurile negative (inspir). Accept gândurile
negative așa cum sunt (expir).
– Pasul 4: Accept faptul că ele îmi pot produce o stare psihologică
negativă (inspir). Ştiu însă că suferinţa este tolerabilă (expir).
– Pasul 5: Conştientizez şi gândurile mele pozitive (inspir). Le accept
așa cum sunt (expir).
– Pasul 6: Conştientizez stările pozitive (inspir). Le accept (expir).
– Pasul 7: Continui acest exerciţiu timp de 5‑10 de minute.
– Pasul 8: La sfârşit, nu mă ridic imediat. Stau liniştit, aproximativ un
minut, restabilind treptat legătura cu mediul înconjurător. Apoi deschid
ochii şi stau aşa încă un minut înainte de a mă ridica.
2. Activare comportamentală prin activități care (a) vă fac plăcere (ex.

sport), (b) corespund valorilor pe care le aveți (ex. activități mai multe în
familie) și/sau (c) derivă din calitățile pe care le aveți (ex. sfaturi/ajutor
pentru alții), respectând însă constrângerile date de problema practică.
Prof. Univ. Dr. Daniel DAVID, Cluj‑Napoca
Referințe selective
David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Editura
Polirom, Iași.
Alte referințe utile:
American Psychological Association:
https://www.apa.org/practice/programs/dmhi/research‑information/pandemics
https://www.apa.org/helpcenter/pandemics
https://www.apaservices.org/practice/news/covid19‑psychology‑services‑protection
National Association for School Psychologists
Cum să vorbească părinții cu copiii despre problema epidemiei: https://www.nas
ponline.org/resources‑and‑publications/resources‑and‑podcasts/school‑climate‑
safety‑and‑crisis/health‑crisis‑resources/talking‑to‑children‑about‑covid‑19‑
(coronavirus)‑a‑parent‑resource?fbclid=IwAR0I30rS27K‑SzYftLgsVOUTJwS
ZEVOZPL6m2mmSbrMQB1EFathHMCK8OW8

DIALOG ORTODOX
PRIORITĂŢI – EDUCAŢIA
Redescoperirea valenţelor pedagogice

și misionare ale familiei creștine*
Familia este mediul în care se realizează cele mai credibile acte ale
mărturiei creștine atunci când aceasta se regăsește în legătură cu paradigma
unirii desăvârșite – Sfânta Treime. Ea devine parte a lui „missio Dei” și
manifestă o amplă dimensiune pedagogică de educare a noii generații.
Mediul românesc tradițional era un mediu marcat de semnele circumscrierii
casei unei funcționalități liturgice și misionare (Crucea, icoanele, candela,
busuioc la grindă ș.a.), tradiție care își găsește originea în habitatul tradițional
iudaic. De aceea, am ales ca exemplu Cartea Rut și am voit ca prin aceasta
să ne readucem aminte de faptul că familia este prima școală a virtuților
* Studiul a fost publicat
în limba engleză cu ti și că prin aceasta părinții sunt pedagogi și misionari pentru fiii lor, sunt
tlul: „Redescovering the născători ai lor după trup și născătorii lor în Duhul lui Dumnezeu, în Duhul
pedagogical and missio
nary valences of christian Dumnezeului celui viu.
family” în Education, Re
ligion, Family in Contem
porary Society, Ion Albu
lescu, Adriana Denisa Introducere
Manea și Iuliu‑Marius
Morariu eds. (Saarbru
cken: Lambert Academic
Literatura de specialitate dedicată misiunii a oferit în ultimii ani cercetări
Publishing, 2017), 65‑69. bogate, dezvoltări teoretice și practice foarte diversificate, s‑a propus chiar

ca întreaga Sfântă Scriptură să fie lecturată și abordată exegetic din per
spectiva temei misionare, din perspectiva lui missio Dei. Christopher JH
Wright1 a propus o anume detașare de forma definiției clasice a misiunii 1 Christopher J.H. Wright,
The mission of God’s
prin accentuarea, în cazul misiunii, întâietății lui Dumnezeu și apoi a afilierii people (Zondervan Aca
omului la acțiunile lui misio Dei, cu alte cuvinte Christopher Wright propune demic, 2009).
introducerea și afirmarea clară a caracterului teandric al tuturor actelor
misiunii2. Acesta este motivul care m‑a determinat să mă întorc înspre 2 Christopher J.H. Wright,
The mission of God (In
societatea românească tradițională ca să observ că în geografia spațiului terVarsity Press, 2006),
rural și a habitatului pe tot parcursul trecutului istoric au existat mărci/ 265.
semne ale sacrului, indicii/chemări la depășirea sferei cotidianului prin acte
ale închinării care îl deschid pe om, ca făptură rugătoare, transcenderii și
implicit dăruirii sale lucrării pronietoare a lui Dumnezeu, deschidere care
însemnează în sine o nouă/o înnoire a credinței și o meditare lucidă la
telosul propriu al fiecărei structuri a creației, o deschidere spre lectura
christiana a acestei geografii a spațiului afierosit. Ca biblist am căutat un
sectorial biblic care să se înscrie în această perspectivă a unei circumscrieri
a umanului în planul misionar al lui Dumnezeu și m‑am oprit asupra unei
cărți mici, unii o consideră ca fiind un adaus la Cartea Judecători, m‑am
oprit la Cartea Rut.
Asumarea chemării la misiune

Am putea spune că în mediul iudaic existau semne care contribuiau în
chip real la regenerarea/nașterea credinței. Aceste semne înscriau habitatul
iudeului în fluxul cotidian al spațiului sacru, mezuzah, candela (mai târziu
menorah), paharul binecuvântării, sederul, sărbătoarea corturilor ș.a., dar
toate acestea deveneau mărturii prin puterea credinței oficianților, mărturie
care atesta legătura lor cu YHWH/Adoneinu/Baruh Hașem. Într‑o asemenea
situație ne găsim atunci când ne referim la familia lui Elimelec, când ne
referim la cartea Rut. Noemina, această eroină a misiunii din Vechiul
Testament a reușit prin viața ei, să aducă la credința monoteistă o fiică a
moabiților, pe Rut. Dar de data aceasta voi raporta acest eveniment la un
ciclu mai amplu, la istoria mântuirii3. Din veci era hotărât în Treime actul 3 Vezi Oscar Cullman,
Christ and Time (Wipf
întrupării Mântuitorului, acest act era menit să aibă o deschidere universală, and Stock, 2018).
de aceea venirea lui Elimelec în șesurile Moabului nu este un act egoist de
salvare personală într‑o perioadă de foamete, ci un gest de ascultare a unei
chemări tainice, o chemare care o are ca protagonistă pe Noemina (icoana
nădejdii nedezlipite de Dumnezeu) și care o face pe Rut să ajungă la
mărturisirea de credință prin care accede pe tulpina măslinului celui bun:
„nu mă sili să te părăsesc și să mă duc de la tine … poporul tău va fi poporul
meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu” (1, 16).

Acesta este motivul pentru care putem să spunem că Noemina a fost
chemată să fie părtașă misiunii lui Dumnezeu prin care pregătea întruparea
Fiului și anume că ea avea misiunea de a o aduce pe Rut în spița neamului
lui Iisus, realizând astfel dimensiunea universală a slujirii Acestuia. Credința
trăită complet și sincer convertește și aduce la Dumnezeul cel viu pe cei
care Îl caută, Îl cheamă, Îl doresc ca împreună slujitor cu El. Rut ajunge
în pământul Betleemului și căsătorindu‑se cu Booz devine strămoașă, după
trup, a lui David din care se va naște Hristos.
Pedagogia biblică a copiilor și călăuzirea acestora

spre virtute
Actul convertirii este ajutat de o întoarcere liberă spre cuvântul viu al
lui Dumnezeu, în cazul Vechiului Testament, fiind vorba de o întoarcere
sinceră înspre minunatele acte ale izbăvirii despre care Moise le spunea
conaționalilor săi că trebuie să le prezinte copiilor lor.
„Să nu adaugi nimic la cele ce vă poruncesc eu … să le păziți așadar și să le
împliniți … păzește‑te și îți ferește cu îngrijire sufletul tău … să le spui fiilor
și fiilor feciorilor tăi …” (Deut. 4, 2; 6, 9‑10).
Acest act este unul de factură pedagogică, o veritabilă „lectio divina”,
un act care era adânc înscris în purtarea de grijă a părinților noștri, iar ca
mărturie vă aduc aminte de versurile lui Coșbuc ce ne‑o prezintă pe mama
vorbindu‑ne despre nașterea lui Hristos, iar noi cuceriți de acest cuvânt al
4 Aș pune „Astăzi s‑a „începutului mântuirii noastre”4 „de mult uitarăm jocul” (poezia Mama).
făcut început...” în loc de
„Astăzi este începutul...” Poetul surprinde momentul în care mama, cu glasul blând, povestea despre
(troparul Bunevestiri). momentul intrării în istorie a Mântuitorului, momentul în care se face
asemeni nouă, fără de păcat, pentru ca să ne învețe creșterea în Duhul. Acest
moment parcă reiterează cuvintele mărturie ale Psalmistului care spun:
„Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, căci părinții noștri ne‑au spus nouă
lucrul pe care L‑ai făcut în zilele lor, în zilele cele de demult, mâna Ta popoare
a nimicit, iar pe părinți I‑ai sădit” (Ps. 43, 1‑3),
reiterează actul pedagogiei domestice în cadrul căreia părinții îi încredințează
pe fii de realismul lucrării pronietoare a lui Dumnezeu în istorie spre
izbăvirea tuturor și spre sădirea noastră în Împărăția Veșniciei. Aici este
vorba despre acea teandricitate de care aminteam mai sus, așa se deprinde
curajul trăirii în Hristos, îndrăzneala de a cuceri cu Hristos lumea pentru
veșnicie. Acele vremi idilice se pare că au dispărut, colțul de taină al
revărsării Luminii line a fost uitat în epoca bunicilor iar pe noi ne stăpânește

doar chipul lumii. Iată de ce trebuie să pogorâm și noi în Moabul contem
poran și să dăm mărturie despre credința care deschide făptura umană spre
transcendere pentru ca omul de azi să dorească împreună cu noi părtășia
la Dumnezeul cel Viu, să ajungă să spună: unde vei trăi Tu voi trăi și eu,
Dumnezeul tău va fi Dumnezeul Meu! Cu atât mai mult cu cât știm de la
Ap. Pavel că
„credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom 10, 17).
Pentru a redescoperi pe Hristos în viața noastră mărturia/pedagogia
părintelui trebuie să vină ca o încredințare a fiului că noi trăim în Binele
lui Dumnezeu, că binele ce îl săvârșim nu este rodul singular al înțelepciunii
noastre ci împărtășire a Binelui suprem și că el este dincolo de sfârşitul
imediat al materialității, că își are substanțierea în lucrarea Duhului care
ne dă posibilitatea să trăim bucuria învierii, iar bucuria învierii este cea
care izvorăște din Hristos cel înviat. Dar e greu să înțelegi învierea! Mai
ales acum în timpul postmodern și totuși postmodernitatea ne provoacă, ne
dă o șansă să fim misionari, începând din familia noastră.
Postmodernitatea este cea mai dinamică perioadă a istoriei omenirii,
dezvoltarea tehnică și comunicațională este atât de mare încât omul se simte
mic și neînsemnat. Cu toate acestea el nu trebuie să‑și piardă conștiința
propriei demnități și nici să se înfricoșeze atunci când trebuie să‑și reasume
poziția de rațiune responsabilă a creației. De aceea, e bine și frumos ca
frații să trăiască împreună (Ps 132,1) și această fericire a comuniunii să nu
dispară, să nu se lase vrăjiți de învățăturile incomplete și amăgitoare ale
hedonismelor actuale, omul trebuie să trăiască ca om întreg: trup și suflet,
iar atunci când sufletul transpare prin străveziul trupului, înțelegerea învierii
este aproape. Prezentul dinamic iese din aspectul cotidian haotic prin
intermediul omului care știe să‑l folosească cu înțeleaptă cumpătare și mereu
se întoarce înspre om spre a‑i spune: Bucuria sufletului meu! Deci omul,
nu materialul! Cu tinerii, prezentul Bisericii este în chip real dinamic, iar
această dinamică se dezvoltă concomitent cu sensul eshatologic al existenței
create.
Tinerii cuceriți de înțelegerea viului Scripturii aduc cu ei spre încreștinare
piscurile dezvoltării extraordinare și le înscriu în comunicare omofonă a
axiologicului autentic al făpturii creând noi punți de legătură. Postmoderni
tatea este o șansă pentru Biserică, e o șansă, deoarece formula holitistică
a postmodernității își găsește cea mai bună împlinire în ecumenicitatea
vestirii Evangheliei (Mt 16,15). Tinerii vor putea arăta că Sfânta Tradiție
este real memoria vie a Bisericii pentru că nu îmbătrânește fiind îmbrățișată/
întrupată de ei, iar ei în libertatea hristică a acesteia, chiar dacă biologic

îmbătrânesc, spiritual rămân tineri, iar ca fii ai nădejdii sunt deja dincolo
de Înviere.
Sfânta Scriptură și trecutul istoric al neamului nostru ne îndeamnă să
redescoperim valențele pedagogice și misionare ale familiei prin recir
cumscrierea habitatului nostru ciclului existențial liturgic și prin deprinderea
vorbirii între noi în cuvintele Scripturii. Așa vom fi conștienți cu toții că
putem fi părtași la misiunea lui Dumnezeu în lume.
În loc de concluzii
5 Theodor Zisis, Capete Profesorul Theodor Zisis5 remarca în lucrarea Sfântului Ioan Gură de
morale (Salonic: Vrien
nios, 2002), 185‑199. Aur, Despre slava deşartă şi despre cum trebuie părinţii să‑şi crească copiii,
o caracterizare care parcă ar fi a zilelor noastre:
„Toţi părinţii se îngrijeau, spune sfântul, să asigure copiilor bogăţie, îmbră
căminte, slujitori, pământuri. Singurul lucru pentru care nu se îngrijeau era
cultivarea lor sufletească, anume ca tinerii să devină virtuoşi şi evlavioşi. Ba
chiar dimpotrivă, virtuţile le socoteau defecte şi slăbiciuni. Domnea o desăvârşită
inversare a valorilor. Viciile erau numite virtuţi, iar virtuţile – vicii. Iubirea de
slavă se numea mărinimie sufletească, îmbogăţirea – libertate; obrăznicia se
numea curaj, nedreptatea – bărbăţie. Dimpotrivă, întreaga‑înţelepciune era
socotită bădărănie, îngăduinţa – laşitate, dreptatea – lipsă de bărbăţie, răbdarea –
slăbiciune şi smerenia – slugărnicie. Nu mai exista nimic limpede şi statornic
în această confuzie duhovnicească. Nu puteau să îndrepte situaţia nici tribuna
lele, nici legile, nici şcolile. Pe judecători îi cumpărau cei bogaţi, iar învăţătorii
erau interesaţi doar de salarii. Nu sunt de niciun folos tribunalele, nici legile,
nici pedagogii, nici părinţii, nici însoţitorii şi nici dascălii copiilor: cei dintâi
sunt corupţi prin bani, iar ceilalţi se gândesc doar la cum să‑şi primească leafa.
Cei ce se nelinişteau pentru această situaţie, fie erau amăgiţi cu cuvinte liniş
titoare, fie nu vorbeau pentru că se temeau de puterea celor vicioşi. Decăderea
morală şi tulburările sociale se datorează, după Sf. Ioan Gură de Aur, îngrijirii
greşite a copiilor şi neglijării cultivării lor sufleteşti: De aici vine dărâmarea
întregii lumi, de la faptul că nu ne îngrijim de copiii noştri: de averile lor ne
îngrijim, dar sufletul lor îl trecem cu vederea. De aceea, sfântul nu şovăie să
numească ucigaşă această nepăsare a părinţilor faţă de cultivarea virtuţilor şi
a sufletului copiilor: sunt ucigaşi de prunci, îşi omoară proprii copii cei ce îi
deprind cu patimi tiranice, cu vicii care omoară şi chinuiesc zilnic sufletul lor”.
Poate fi un argument adus din tradiție la care să luăm aminte.
Preot Prof. Univ. Dr. Ioan CHIRILĂ,

Cluj-Napoca

DIALOG ORTODOX
Arta vizuală
Văratec
Mănăstirea Văratec s‑a pătruns dintru începuturi de felul de a fi al

întemeietorilor. Ctitorii n‑au fost, cum se obişnuia în acea vreme, la sfârşit
de veac XVIII, feţe domneşti şi nici boieri de rang înalt, cu dare de mână,
ziditori jertfitori de lăcaşe sfinte. Văratecul este opera unor călugăriţe cu
vocaţie ctitoricească. Timpul genezei acestei mănăstiri era unul al sporirii
vetrelor monahale în Grădina Maicii Domnului. Din lavre precum Neamţul,
unde se nevoia şi lucra întru înnoire şi îmbogăţire teologică Sfântul Paisie,
zburau seminţe spre alte şi alte orizonturi ale cuprinsului Ortodoxiei Româneşti
şi căzând pe pământ mănos, grijit de semănători iscusiţi şi înduhovniciţi,
dădeau colţ şi creşteau minunat, întruchipând chinovii, prinse‑n ţesătura
diademică a unei veritabile constelaţii. În urmă cu aproape două secole şi
jumătate au plecat în căutarea unui asemenea loc de arat şi semănat câteva
măicuţe de la Schitul Topoliţa din ţinutul Neamţului. S‑au oprit în acea
călătorie a sfinţeniei într‑o margine de pădure. În fruntea micului sobor se
afla Maica Olimpiada, parcă o căpetenie a unei oşti cereşti, îndrumată de
un adevărat avă, Cuviosul Iosif. Călugăriţele au mas sub acea streaşină de

codru nu spre a‑şi trage sufletul după istovul drumului cu urcuş şi coborâş,
ci fermecate şi atrase magnetic de împărătescul tărâm ce se arăta magnific
într‑un joc mirific al soarelui şi umbrei. Toposul descoperit în acea preum
blare a sacrului te îndemna să poposeşti nu doar vremelnic, ci să te aşezi
pentru totdeauna. Domnea în poiana aceasta o tihnă cu adevărat olimpică.
Ferit de zbuciumul lumii, dar nu ascuns, ci îmbrăţişând lumina soarelui,
precum şi mângâierea umbririi, aşa se înfăţişa tăpşanul Văratecului, cum
avea să se numească de fel întâmplător cuibul duhovnicesc căruia atunci,
în anul 1785, i s‑au aşezat temeliile. Un deal ca un arici, potrivit descrierii
metaforice a părintelui Gala Galaction, un iubitor al monahicescului aşeză
mânt, dealul Filiorului, cel coperit de stejari seculari şi sălaş al hribilor,
apără poiana unde sălăşluieşte satul călugăresc de vânturile cele rele venind
dinspre miazănoapte. Locul în care s‑a ridicat întâi bisericuţă din lemn,
apoi cea din piatră, cu alburile ei lăptos lunare, e topos binecuvântat. Prielnic
vieţuirii, dar în egală măsură şi reculegerii prin rugăciune. Şi Văratecul va
deveni din acel moment auroral cutie ca de vioară a rugăciunii care se înalţă
spre cer. Viaţa călugărească se va rândui, sub călăuza înţeleaptă a celor doi
mari duhovnici, trecuţi mai târziu în rândurile sfinţilor, Paisie şi Iosif, după
pravila marilor comunităţi monahale.
Maicile, care au însemnat noua ctitorie cu puritatea credinţei lor, hără
zind‑o să fie o vatră a curăţiei, au clădit întâi biserică din lemn şi după
agonisirea celor trebuitoare au înălţat biserică trainică din piatră, cu hramul
Adormirea Maicii Domnului, Biserica Mare, cum e cunoscută, căreia i s‑au
alăturat în timp alte două, Biserica Sfântul Ioan şi Schimbarea la Faţă, şi
un paraclis. Noua zidire, o alcătuire ce împrăştie tăria pietrei şi zvelteţea
unduitoare a ulciorului ieşit din mâna meşteră a olarului, pare o navă plutind
pe apele timpului. Măiastra construcţie mărturiseşte puterea credinţei şi
vrednicia monahiilor Văratecului. Mâna de maici din ceasul răsăritului s‑a
tot înmulţit de la un an la altul şi s‑a trecut de la vieţuirea în obşte la traiul
în case mănăstireşti, strânse ca într‑o stupină în jurul celor trei biserici.
Sute de maici, peste patru, s‑au succedat generaţie după generaţie. Casele
acestea, ţesute în horbotă de verdeaţă şi flori, casele cele de poveste, se
răsfaţă într‑o grădină a raiului, spre care, adulmecând nectarele sfinţeniei,
se îndreaptă şi poporanii să se cuminice şi să se scalde în atmosfera sacră,
îmbietoare la reflecţie, rugă şi despovărare de cele lumeşti. Avem de a face
aici, ca şi la Agapia, cu o faţetă originală a monahismului românesc, care
împleteşte fericit şi benefic viaţa de obşte cu cea a satului nostru tradiţional.
Această caracteristică e pecetea toposului de veacuri şi e o podoabă minunată
a acestui colţ de plai carpatin. Un picior de plai şi o gură de rai, izvodite

din credinţa adâncă şi hărnicia fără de seamăn a acestor călugăriţe intrate
în conştiinţa ţării şi lumii ca tărâmuri ale frumuseţilor nepângărite şi trăirilor
neprihănite. Spre Văratec lumea românească s‑a îndreptat mereu ca înspre
un altar. Eminescu, umblând pe aici, a descoperit pădurea de argint şi l‑a
văzut aievea pe Călin file de poveste. Veronica Micle s‑a legat pentru vecie
de Văratec. Mai‑nainte domniţa Safta Brâncoveanu, a cărei statuie, modelată
de Ion Irimescu, străjuieşte Biserica Mare, a fost atrasă şi cucerită de
atmosfera de evlavie a Văratecului şi a ales, venind n mănăstire, să ia calea
călugăriei. La fel şi Evghenia Negri, sora lui Costache Negri. Peste ani,
după ce s‑a înzidit în universul Văratecului prin şederile prelungi de lucru
şi odihnă în casa maicilor Benedicta şi Eufrosina, şi academicianul Zoe
Dumitrescu‑ Buşulenga a ales să îmbrace veşmântul monahal. Mereu mari
personalităţi ale spiritului românesc au fost chemate irezistibil de duhul
acestei chinovii a curăţiei originare. Aici, precum în toate mănăstirile
noastre, vieţuiesc ca într‑o arcă monahii din tot rotundul ţării şi chiar de
dincolo de fruntarii. La Văratec bate cu putere o inimă românească şi bătăile
ei se răsfrâng cu folos spiritual asupra noastră, a tuturor. Astfel se trec, prin
rugă şi muncă, zilele maicilor, cele patru sute, din soborul mănăstirii
păstorite azi de maica stareţă Iosefina Giosanu, ucenica unei alte stareţe de
ispravă, Nazaria Niţă. La iniţiativa celei care conduce azi obştea au loc
însemnate lucrări de restaurare şi primenire. Biserica cea Mare, căreia i s‑a
redat forma originară, se dezvăluie acum privitorului în toată măreţia sa
îndată ce acesta a intrat în curtea majestuoasă, plină de podoabe vegetale
şi florale. Zboară într‑o planare de pasăre a văzduhului aşa cum au conceput‑o
ctitorii. Reamenajarea parcului din faţa altarului, crearea unei deschideri
ample de respirare au conferit magnificenţă întregii privelişti, fără a‑i
estompa poeticitatea şi tihna de poiană montană. Concomitent cu refacerile
atât de ample s‑au produs şi se produc şi multe adausuri patrimoniale, de
la cele gospodăreşti, la cele de caritate, aidoma Căminului dedicat îngrijirii
celor vârstnici aflaţi în nevoie, deschis nu demult, aşezământ care poartă
numele de Cuvioasa Nazaria, în amintirea stareţei care a păstorit obştea
Văratecului între anii 1788‑1814.
Văratecul, priporul cel sfânt de la poale de munte, e azi, ca în vechime,
un topos sacru, impregnat de acel duh al ctitorilor, cel presărat întru eterni
tate de măicuţele care au zărit aici splendoarea fără de pereche a unul loc
haric, căruia i‑au adăugat statornic valori nepieritoare de tezaur spiritual şi
material.
Scriitor Grigore ILISEI, Iaşi

DIALOG ORTODOX
MĂRTURII
Necesitatea gândurilor bune
Fiecare dintre noi dorește ca în întreaga sa viață să contribuie în bine,

pe măsura posibilităților sale materiale și spirituale, pentru toți cei apro
piați, pentru toți ceilalți și pentru sine. Procedând astfel, cu dragoste și
respect pentru aproapele nostru, suntem încredințați că împlinim la măsura
noastră voia Domnului, ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința
adevărului să vină.
Pentru aceasta, este nevoie de pace sufletească, bună înțelegere cu toți
ceilalți frați întru Hristos, respectând și contribuind la armonia și curăția
întregii creații. La baza acestei atitudini și manifestări stau, cu siguranță,
gândurile care preced acțiunile și atitudinile noastre în toate împrejurările,
precum și posibilele efecte pe care le au în prezent, pe termen scurt sau
lung, de responsabilitatea pe care o asumăm în fața oamenilor, a naturii și
lui Dumnezeu.
Se știe că gândul este purtător de informații și de energie divină necreată,
care poate fi receptat și transmis cu efectele corespunzătoare pentru toți cu
care relaționăm, începând cu noi înșine.
Iată opinia exprimată în acest sens de Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin
Dulcan:
„După cum vedem, gândul nu este expresia abstractă a unui substrat concret
constituit de creier, așa cum s‑a spus, ci produsul său material, o emisie de
câmp energetic, o forță materială, așa cum a reieșit din propriile noastre
experiențe efectuate pe un subiect capabil de a recepta gândurile de la distanță.
Concomitent cu schimbul verbal de informație, are loc și un transfer de energie
purtătoare a acestei informații. Un gând, un sentiment, chiar nemărturisit,
neexprimat în cuvinte, este suficient să provoace acțiune la distanță prin recep
tarea de către alt creier. În clipa în care gândim, odată cu formularea în mintea
noastră a simbolurilor verbale –cuvintele, emitem și un câmp energetic suport
al gândurilor noastre, care este difuzat în eter. Pot fi recepționate de creierul
căruia dorim să ne adresăm, sau de un altul. Așa ne‑am putea explica fenomenul
telepatic, percepția la plante, simultaneitatea acelorași idei în știință, a unor
descoperiri, sursa unor idei străine de intențiile și preocupările noastre, unele
influențe nocive și, ceea ce este și mai grav, tabloul lumii în care trăim” (În
căutarea sensului pierdut, Editura Eikon, Cluj‑Napoca, vol. 2, p. 35).

În susținerea celor afirmate, reamintim câteva situații cunoscute: faptul
minunat al vindecării slugii unui sutaș de către Iisus Hristos:
„Şi i‑a zis Iisus: venind, îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I‑a zis: Doamne,
nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va
vindeca sluga mea (...) Și a zis Iisus sutașului: Du‑te, fie ție cum ai crezut. Și
s‑a vindecat sluga lui în ceasul acela” (Matei 8, 7, 8, 13).
De asemenea, Iisus a indicat și locul din care provin gândurile bune sau
rele, care, de fapt, îl caracterizează pe om:
„Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate afară cele bune, pe când
omul cel rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul
inimii grăiește gura lui” (Luca 6, 45).
Luca și Cleopa fuseseră însoțiți pe cale spre Emaus de Iisus, fără ca ei
să‑L recunoască. Acesta le‑a explicat pe îndelete Scripturile care vorbeau
de pătimirile, răstignirea și Învierea Lui. La binecuvântarea și frângerea
pâinii, cei doi L‑au recunoscut și El S‑a făcut nevăzut:
„Și au zis unul către altul: oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea
pe cale și ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 23).
În fine, am putea sublinia importanța gândurilor pentru om și prin
următoarele observații: gândurile reprezintă cartea de identitate spirituală
a persoanei, gândurile pot fi transmise în mod curent prin cuvinte, dar pot
fi exprimate și prin emoții, sentimente, gesturi, privire, mimică, starea de
sănătate fizică și psihică. Gândurile bune sunt purtătoare de iubire, de iertare,
îngăduință, respect, înțelegere, de altruism și sacrificiu de sine. Gândurile
bune rețin, din toate informațiile care ne asaltează, pe cele care exprimă
frumosul, armonia, dragostea pentru Dumnezeu și creația Sa. Preocuparea
față de această formă de manifestare a persoanei prin gânduri este minunat
înfățișată de statueta Gânditorul de la Hamangia.
Prin gândurile pe care le receptează sau le emite, omul conștient de sine
devine o antenă vie, responsabilă de gândurile pe care le generează. Gândim
cum suntem și suntem cum gândim. Dacă la baza existenței conștiente și
responsabile a vieții stau gândurile bune, ne întrebăm: dar la baza nașterii
acestora? Sfântul apostol Pavel ne dă răspunsul, arătând că la împlinirea
vieții noastre stau trei virtuți, dintre care cea mai mare este dragostea:
„Şi acum rămân acestea trei – credința, nădejdea și dragostea” (I Corinteni 14, 13).
Acestea formează, de fapt, buchetul suprem al virtuților creștine ortodoxe.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑ne și ne mân
tuiește pe noi, păcătoșii!
Prof. Neculai IORGA, Iași

DIALOG ORTODOX
MĂRTURII
Legătură între
Cununie şi Împărtăşanie
Rochia miresei este închiriată, costumul mirelui a fost agățat în dulap,
inelele stau așezate frumos într‑o cutie cu interior de catifea, masa, colacii
și băutura sunt comandate, ar fi bine să ne gândim și la Cununie.
De multe ori accentul se pune pe partea festivă a evenimentului și mai
puțin pe modul în care se înfățisează tinerii în fața Sfântului Altar.
Tradiția Bisericii Ortodoxe stabilește ca înainte de cununie, mirii să
urmeze o pregătire specială, care constă în: câteva zile de post, spovedanie
și împărtășanie. Împărtășania este parte a Sfintei Liturghii.
Există o singură Taină care a păstrat legătura cu Sfânta Liturghie și
respectiv cu Împărtășania – este Hirotonia, taina Bisericii Ortodoxe de
investire în treapta de slujire diaconească, preoțească sau episcopală. Deci
Hirotonia nu poate fi concepută astăzi în afara Bisericii și a Sfintei Liturghii.
Rolul special î‑i revine Spovedaniei sau Mărturisirii, care poate preceda
Liturghia, însă nu are legătură directă cu ea, ci doar cu Împărtășania, mai
ales că Împărtășania a devenit dependentă de Post și de Spovedanie. Aici
amintim și de Sfântul Maslu, care se admnistrează în afară de Liturghie, în
Biserică, la casa celui bolnav sau în spital, dar iarăși în legătură strânsă cu
Spovedania și Împărtășania.
Restul Tainelor – Botez‑Mirungerea și Cununia deși sunt oficiate separat
de Liturghie, totuși unii preoți împărtășesc pe pruncii botezați, cu Împărtă
șanie, dacă Botezul are loc imediat după Liturghie, sau cu Darurile Înainte
sfințite, dacă Botezul a fost săvârșit în altă zi. La Cununie mirii, la îndemnul
duhovnicului, sau din proprie inițiativă pot să se spovedească prealabil și
să se împărtășească în zilele premergătoare nunții sau chiar în ziua nunții,
atunci când Cununia urmează imediat după Liturghie.
Cum pot tinerii să primească Împărtășanie dacă ei se cunună

sâmbăta, sau în altă zi a săptămânii, după masă sau seară?
Părintele Gleb Kaleda spune că „prin împărtăşirea comună, prin par
1 Pr. Prof. Gleb Kaleda,
Biserica din casă, tradu
ticiparea comună la viaţa Bisericii, la Tainele şi rugăciunile ei, căsnicia
cere din limba rusă de devine nu numai unirea trupească şi sufletească, ci şi duhovnicească. Prin
Lucia Ciornea, București:
Editura Sophia, 2006, p.
aceasta căsătoria bisericească şi ortodoxă nou‑testamentară se deosebeşte
39. de oricare altă căsătorie”1.

Deci, miezul căsătoriei la creștinii ortodocși este cununia, săvârșită în
Biserică din care nu poate fi lipsită Liturghia, adică – Împărășania, pentru
că Liturghia este fundamentul Bisericii.
De ce se fac nunţi sâmbăta?

Pentru că s‑a despărţit Cununia de Liturghie, explică părintele Nicolae
Tănase. Înainte se făceau împreună… În momentul în care scoţi Cununia
din Liturghie şi în loc de împărtăşanie dai mirilor vin în care mai înmoi şi
un pişcot… Trebuie să ştim foarte clar ce am făcut noi: am scos, am
desacralizat. De ce? Aşa au vrut oamenii. Şi aşa vor şi acum...2 2 Părintele Nicolae Tă
nase, De la prietenie la
Așadar, mirii primelor secole ale creștinismului se cununau fie în cadrul iubire, Căsătoria – taina
Sfintei Liturghii, ori imediat după Liturghie. iubirii creștine, Sibiu: Edi
tura Agaton, 2011, p. 95.
Dar se făcea oare liturghie aparte pentru fiecare cuplu?

Nu! Biserica Ortodoxă nu admite liturghii individuale sau private. În
trecut toți se cununau la aceiași liturghie, în prezența întregii comunități,
unde membrii Bisericii asistau, celebrau împreună și, cel mai important,
validau unirea celor doi miri: „Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe
faţă” (Marcu 4,22). Iar în situția când Cununia nu se făcea în cadrul
Liturghiei, atuncii mirii se împărtășeau din așa‑numitele Daruri Înaintesfințite
– adică Trupul, înmuiat în Sângele Domnului la Liturghia anterioară, care
se păstrează în Altar, într‑un chivot (lădiță în formă de biserică) acestea
fiind folosite pentru împărtășirea pruncilor la Botez, și pentru împărtășirea
celor bolnavi la casele lor sau în spitale.
Și dacă erau mai multe cupluri, de unde avea preotul

numărul suficient de cunune pentru fiecare cuplu?
Ideea constă în aceea că în trecut mirilor nu li se puneau pe cap cununile
frumoase, care se folosesc astăzi. Obiceiul de a pune cununi „regale” apare
în Biserică, „prin influenţa ritului de punere a coroanei împărăteşti pe capul
monarhului, de către patriarh, când punerea cununilor pe capetele mirilor
va deveni un act implicit binecuvântării nunţii tuturor creştinilor din Răsărit,
dând acestei slujbei denumirea de Slujbă a Încununării (Cununiei)”3. Pe 3 Ierom. Petru Pruteanu,
Studiu istorico-liturgic
capul mirilor se puneau cununi în formă de coronițe din flori vii. Mirii le asupra slujbei Cununiei,
purtau timp de o săptămână, cât dura nunta și petrecerea, iar în următoarea https://www.teologie.
net/data/pdf/PP-studiu-
duminică, coronițele erau despletite sau dezlegate din părul mirilor în cununie.pdf
biserică de către preot. Din această rânduială a rămas doar rugăciunea
specială pentru miri pe care preotul o citește în a opta zi după cununie, de
regulă în următoarea duminică după cununie și nu neapărat după trecerea
celor 8 zile de la cununie. Unii preoți citesc această rugăciune imediat după

cununie, care de fapt denaturează semnificația inițială a acestui act, deoarece
mirii nu poartă cununi pe cap, uneori nici măcar la cununie, deoarece acestea
sunt ținute deasupra capetelor mirilor de către vornicei sau, la slavi, de
către martori. Tot aici țin să menționez că, pe la noi termenul de dezlegare
de cununii a fost transformat într‑un mod necreștin numit – cununie legată,
când un tânăr sau tânără nu pot să‑și găsească un partener, atunci se zice
că‑i este legată cununia, invocând necesitatea unei dezlegări pe la pseudo-
duhovnici și vrăjitori.
Ce rugăciune se citește în a 8‑a zi după cununie?

Rânduiala presupune citirea celor 2 rugăciuni. Mă voi opri la prima
rugăciune. Iată cum citim în Molitfelnic.
Rugăciunea în a opta zi după cununie

„Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai binecuvântat cununa anului şi ai înmulţit
făpturile Tale, binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia (N), pe care, cu alegerea
Ta, ai binevoit a‑i însoţi unul cu altul. Trimite‑le lor pe îngerul Tău cel păzitor,
ca să‑i păzească de orice rătăcire până la sfârşit. Învredniceşte‑i a intra în sfântă
biserica Ta şi a se împărtăşi cu Sfintele Tale Taine...”.
Textul foarte mult se aseamănă cu acea rugăciune pe care preotul o
citește femeii la 40 de zile după ce a născut. Iată cum sună acest rugăciune.
Rugăciunea ce se citește după patruzeci de zile

femeii care a născut
„Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care
cu cuvântul Tău toată firea cea cuvântătoare și cea necuvântătoare ai zidit și
toate din neființă în ființă Le‑ai adus. Ție ne rugăm și pe Tine Te chemăm,
curățește pe roaba Ta (numele) de tot păcatul, și o învrednicește să intre în
sfânta Casa Ta, ca iarăși să se împărtășească cu cinstitul Trup și scumpul Sânge
al Hristosului Tău...”.
Din conținutul prezentei rugăciuni înțelegem că femeia care a născut și
nu a frecventat Biserica timp de 40 de zile, în așa‑numită perioadă de
curățire, timp în care ea a fost lipsită de dreptul de a participa la Sfânta
Liturghie, și, respectiv, de a primi Împărtășania. Prin intermediul acestei
„molitve”, femeia este „invitată” de preot să intre în Biserică și „iarăși” să
se împărtășească.
Nu vă pare că în conținutul primei rugăciuni, citită mirilor la 8 zile după
cununie, și a 2‑a rugăciune, citită femeii la 40 zile după ce a născut sunt idei
comune?
Ideea principală se axează pe invitația de a intra în Biserică, pentru a
primi Sfânta Împărtășanie, după ce au absentat o perioada de timp, primind

un mic concediu, lucrul prescris și justificat de Biserică, ținând cont de
perioada nunții și perioada de recuperare fizică a lăuzei.
Aș dori să ofer unele explicații despre „paharul comun”, care este oferit
mirilor la Cununie, imediat după rostirea rugăciunii Domnești „Tatăl nostru”
și a rugăciunii speciale „a paharului comun”. Mirii beau de trei ori din
„paharul comun”, iar corul cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi numele
Domnului voi chema” (Psalmul 115,4). Cu mare durere asist la glume de
prost gust rostite de nași sau miri, în acest moment, altădată atât de sacru
și important. Dar de fapt cupă cu vin după regula veche urma după Împărtășanie,
iar azi a înlocuit Sfânta Taină.
Concluzii
1. Totul în viața creștinului, de la venirea sa pe lume, se desfășoară în
Biserică și cu suportul Bisericii. Iar Biserica își administrează grija sa
sacerdotală prin acordarea celui mai prețios dar – Euharistia sau Împăr
tășania, adică Trupul și Sângele Domnului. Împărtășania trebuie să revină
în societatea noastră ca Taină care ne unește cu Hristos.
2. Botezul și Cununia au fost oficiate numai în Biserică, în prezenta întregii
comunități, și nu ca un act privat, izolat de restul lumii.
3. Botezul și Cununia au fost oficiate doar în cadrul Sfintei Liturghii, și în
cazuri excepționale, în afară Liturghiei, dar nemijlocit fiind însoțite cu
oferirea Împărtășaniei pruncilor și mirilor.
4. Cununia niciodată nu a fost oficiată în zile de sâmbătă, adică în ajun de
duminică când are loc Liturghia, mai ales, după amiază sau seara. Aceasta
presupune că mirii deja au mâncat și nu vor putea primi Împărtășania.
5. Termenul popular Legatul cununiei nu are nimic comun cu cununia
creștină, deoarece în trecut era vorbă de legarea/punerea/împletirea la
cununie a coronițelor din flori vii pe capetele mirilor, iar după o săptămână
de la nuntă, mirii veneau la Biserică, unde preotul le „dezlega cununiile”,
adică le scoatea de pe cap coronițele, apoi îi invita în Biserică la Liturghie,
unde aceștia din nou aveau dreptul să primească Împărtășania.
6. Nu știm dacă mirii noștrii ar manifesta dorința de a reveni la tradiția
primelor veacuri.
7. Ar trebui ca preoții noștri să dorească să revitalizeze Botezul și Cununia,
însoțându‑le cu lecții de catehizare. Preotul împreună cu mirii vor stabili
ziua și ora când vor fi oficiate sfintele taine, nu în dependență de ziua
când are loc înscrierea la primărie, luna când revin în țară nașii, sau a
zilei când a fost rezervat restaurantul, ci reieșind din Normele Canonice
ale Bisericii Ortodoxe.
Preot Dr. Maxim Melinti,

Chișinău

DIALOG ORTODOX
MĂRTURII
Strămutarea moaștelor
Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la
Suceava la Mănăstirea Turnu, Vâlcea
În „aprilie‑mai 1944” a început ocupația militară sovietică în România,

atunci „când Armata Roșie a pătruns în Moldova și a continuat până în
1 Aurel Sergiu Mari anul 1958”1. Era, de fapt, „a 12‑a invazie a armatei ruse pe teritoriul național
nescu, 1944‑1958. Ar
mata Roșie în România, român, cu nume schimbat în ,Armata Roșie’ sau ,sovietică’.”2. Și potrivit
Editura Vremea, Bucu celor scrise de Aurel Sergiu Marinescu într‑una din cărțile sale document,
rești, 2001, vol. 1, p. 80.
2 Ibidem, p. 6. „cea de‑a 12‑a invazie (1944‑1958) a fost mai sălbatică și mai devastatoare
decât celelalte unsprezece, datorită fărădelegilor săvârșite la un nivel de
3 Ibid., p. 7. neimaginat, în toți acei ani cât au ocupat țara”3. De altfel, Aurel Sergiu
Marinescu în cele două volume ale cărții sale „1944‑1958. Armata roșie în
România”, publicate în 2001, prezintă în baza unor documente din arhive
o mare parte a acelor fărădelegi săvârșite de armata rusă pe teritoriul național
român, îndeosebi în 1944‑1945, dar care nu fac, firește, obiectul cerecetării
în rândurile de față.
Despre fărădelegile comise de ostași ai Armatei roșii pe teritoriul național
român în timpul celei de a 12‑a invazii, și îndeosebi în primul an al acesteia,
au lăsat însemnări cărturari și patrioți români, contemporani ai acelor ani,
1944‑1958.
Acele însemnări lăsate dezvăluiau fărădelegi ale oamenilor Armatei roșii
săvârșite, de cele mai multe ori, doar într‑o localitate sau județ. Cum este
și cazul însemnărilor cărturarului bucovinean Leca Morariu, prezentate în
jurnalul intitulat „Jurnalul vâlcean”, în care menționează fărădelegi ale
Armatei roșii săvârșite în Râmnicu Vâlcea, localitate în care s‑a refugiat
de la Cernăuți, împreună cu alți intelectuali români de seamă, din fața
iminentei invazii a Armatei roșii, la 21 martie 1944, pe teritoriul național
român.
4 Despre personalitatea Leca Morariu4 (13/25 iulie 1888‑15 decembrie 1963) și‑a scris însemnările
și opera lui Leca Mora
riu, a se vedea, Liviu
sale în „Jurnal Vâlcean”, „în mod regulat vreme de aproape două decenii,
Papuc, Leca Morariu ‑ între 1944‑1963”5, adică de la 26 martie 1944, când a ajuns în Râmnicu

Vâlcea și până în 19636, an în care a trecut la cele veșnice în același oraș. studiu monografic, Edi
tura Timpul, Iași, 2004.
Cu precizarea că, până în prezent (noiembrie 2020), doar însemnările lui 5 Constantin Poenaru,
Leca Morariu datate din anii 1944‑1948 au fost publicate postum, cu titlul Viață bucovineană în
Râmnicu Vâlcea postbe
„Jurnal Vâlcean (1944‑1948)”, și acestea abia în 2012, la Iași. Într‑una din lic. Postfață la volumul:
însemnările sale din 4 iulie 1944, fostul profesor la catedra de literatură Leca Morariu, Opere.
Vol. III. Jurnal vâlcean
modernă și folclor de la Universitatea din Cernăți, Leca Morariu, literat și (1944‑1948), Editura Tipo
folclorist renumit, prezintă, pe larg7, vizita sa și a distinsei sale soții, Octavia Moldova, Iași, 2012, p.
475.
Lupu, pianistă consacrată și om de cultură și de credință creștină ortodoxă, 6 Ibidem.
la mănăstirea Turnu; aflată pe partea stângă a Oltului (în Muntenia) în 7 Leca Morariu, Jurnal
vâlcean (1944‑1948), p.
apropiere de Călimănești, aflat pe partea cealaltă a râului (în Oltenia). 95‑99.
Ambii, Leca Morariu și Octavia Lupu, erau credincioși practicanți ai
Bisericii Ortodoxe. De altfel, Leca Morariu era fiul preotului Constantin
Morariu din Cernăuți și „nepot al vestitului Mitropolit Silvestru al Bucovinei
8 Liviu Papuc, Cuvânt
și Dalmației”8. înainte la volumul: Leca
După refugiul lor la Râmnicu Vâlcea, Leca Morariu și Octavia Lupu Morariu, op. cit., p. 5.
s‑au dus să cunoască și să se închine la mai multe mănăstiri aflate la
aproximativ câțiva zeci de kilometri de Râmnicu Vâlcea. Iar la Mănăstirea
Turnu, Leca Morariu și soția sa s‑au dus spre a se închina și a se ruga la
moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cel care era ocro
titor și al Comăneștii Sucevei, locul de naștere al Octaviei Lupu.
Moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava au fost trimise
de autoritățile bisericești la Mănăstirea Turnu, la 26 martie 1944, spre a fi
la adăpost sigur și a nu fi luate cu forța, sau furate sau profanate după
intrarea Armatei roșii pe teritoriul național românesc.
Iată, mai jos, cele consemnate de Leca Morariu privitoare la strămutarea
moaștelor Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava la Mănăstirea
Turnu, în 1944, precum și la închinarea „cu lacrimi” însoțită de rugăciunile
sale și ale soției adresate sfântului din Bucovina lor natală, la care se gândeau
cu nostalgie și nădăjduiau să se reîntoarcă.
„IULIE 1944
Marți, 4 iulie.
... Coborâm în gara Mănăstirea Turnu. Mai coboară și alt tineret. Drum
îmbietor, adevărat mănăstiresc. Pe stânga fânaț, în parte cu căpițe. Parfum
de fân ... Dar intrăm la Sf. Raclă a Sfântului nostru Martir și Erou: Sf. Ioan
de la Suceava ‑ fugit (în 26/III) într‑o simplă, atât de umilă raclă de lemn
– cea de argint (studiată de dr. Orest Luția), betonată fiind, în grabă și
pentru a nu produce panică, a rămas locului! Sfântul a ajuns la mănăstirea
Turnu în 6/IV. Paznicul lui e ieromonahul Ieronim Sofițchi, licențiat în
teologie (din Marginea, jud. Rădăuți).
... Ne închinăm ‑ cu lacrimi, mai ales Upușorul9 meu... ‑ Sucevei, 9 „Upușorul” era unul
din numele dat de Leca
copilăriei, Bucovinei, Sânzienilor cu corul lui G. Muzicescu, cu fanfara

Morariu soției sale, cu militară de la Fălticeni, cu Mămuca odihnind o clipă pe cerdacul școalei
multă drăgălășenie.
10 Leca Morariu, op. cit.,
mele primare ... Fotografiez”10.
p. 95‑96. Din cele scrise de Leca Morariu în „Jurnal vâlcean” despre moaștele
Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava aflate în 1944‑1945 la
Mănăstirea Turnu aflăm lucruri importante și anume: a) că moaștele Sfântului
Mucenic Ioan cel Nou au fost strămutate de la Suceava la Mănăstirea Turnu
în 1944; b) că moaștele au fost așezate într‑o „umilă raclă de lemn”, spre
a fi mai ușor transportate și astrucate de vederea celor din jur; c) că moaștele
au plecat de la Suceava la 26 martie 1944 și au ajuns la Mănăstirea Turnu
la 6 aprilie a aceluiași an; d) că paznicul moaștelor Sfântului Mucenic Ioan
cel Nou de la Suceava era ieromonahul bucovinean Ieronim Sofițchi; e) că
pentru ei, Leca Morariu și șoția sa, Octavia Lupu, Sfântul Ioan de la Suceava
era „Sfântul nostru Martir și Erou”!
Considerăm însă că este foarte interesant de precizat că strămutarea
moaștelor Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava la Mănăstirea
Turnu în 1944 a rămas neamintită, cu desăvârșire, în lucrări consacrate
sfântului și relicvelor sale publicate din acel an și până în prezent, 2020.
Nici chiar în ediția a III‑a a cărții Părintelui Profesor Dr. Mircea Păcurariu
„Sfinți daco‑români și români”, publicată la Editura Trinitas de la Iași din
2007, paginile 256‑263.
În schimb, în cartea Părintelui profesor Mircea Păcurariu, la paginile
260‑262, găsim consemnate strămutările moaștelor Sfântului Mucenic Ioan
cel Nou de la Suceava anterioare celei de la Mănăstirea Turnu din 1944,
și anume: 1) La 1415 au fost aduse cinstitele moaște ale Sfântului Mucenic
Ioan cel Nou de domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun (1400‑1432) la
Suceava, și depuse în biserica Mirăuți. La Suceava întrucât era capitala
Moldovei și reședința nou înființatei mitropolii a acesteia. Aici, în biserica
de la Mirăuți, aveau să rămână până în 1589, când moaștele Sfântului
Mucenic Ioan cel Nou au fost strămutate, pentru prima dată, în catedrala
mitropolitană din Suceava, nou ctitorită, cu hramul Sfântul Gheorghe; 2)
în 1686 a avut loc a doua strămutare a cinstitelor moaște, când urmare
invaziei în Moldova a regelui Jan Sobieski al Poloniei cu oaste și a luării
mitropolitului Dosoftei ca ostatec – canonizat de curând – înaltul ierarh,
de teama profanării, a luat cu sine moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel
Nou în Polonia, la Jolkiew, unde avea să viețuiască până la adormirea sa
în Domnul în 1693; 3) la Jolkiew, cinstitele moaște ale Sfântului Mucenic
Ioan cel Nou aveau să rămână până în 1783, când episcopul de atunci de
la Rădăuți (Dosoftei Herescu) le‑a readus la Suceava, în fosta catedrală
Sfântul Gheorghe, de unde, în timpul Primului Război Mondial, spre a fi
ferite, cinstitele moaște au fost strămutate la Viena, pentru a treia oară, și
adăpostite în capela ortodoxă română din capitala Imperiului habsburgic;
4) în 1918, după revenirea Bucovinei la patria‑mamă, cinstitele moaște ale
Sfântului Mucenic Ioan cel Nou au fost readuse de la Viena și reașezate la

Suceava, de unde în 1944, în fața iminentei invazii a armatei sovietice pe
teritoriul național român, au fost strămutate, pentru a patra oară, în Mănăs
tirea Turnu.
Așadar, iată că au fost patru strămutări ale moaștelor Sfântului Mucenic
Ioan cel Nou de la Suceava.
Cu evidențierea faptului, amintit și mai sus, și anume că a patra strămutare
a moaștelor Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava la Mănăstirea
Turnu nu a fost semnalată în lucrări apărute după 1945 și până în prezent.
Cu excepția, firește, a cărții „Jurnal vâlcean. (1944‑1948)” a lui Leca
Morariu, publicată în 2012. Însă, şi de data aceasta, strămutarea cinstitelor
moaște ale Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava la Mănăstirea
Turnu, în 1944, a rămas nesemnalată în lucrări referitoare la acestea,
publicate după 2012 și până în 2020!
Potrivit celor consemnate de Leca Morariu în „Jurnal vâlcean”, moaștele
Sfântului Mucenic Ioan cel Nou au plecat, deci, de la Suceava la 26 martie
1944 și au ajuns la Mănăstirea Turnu la 6 aprilie a aceluiași an. Iar la
Mănăstirea Turnu cinstitele moaște ale Sfântului Mucenic Ioan cel Nou
aveau să rămână mai bine de un an, după care s‑au reîntors la Suceava. La
Suceava, unde tot în aprilie 1945 sosea din „refugiu”, și tot de la Râmnicu
Vâlcea, Facultatea de Teologie ortodoxă din Cernăuți, evacuată în primăvara
11 Vezi Constantin Poe
anului 1944 din fața aceleași invazii a Armatei Roșii11. naru, Postfața cit., p. 472.
Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava s‑a născut în Trapezunt
către sfârșitul secolului al XIII‑lea, iar moartea mucenicească a primit‑o
„în jurul anului 1330”12. 12 Pr. Prof. Dr. Mircea
Ocupându‑se cu negustoria, Sfântul Ioan cel Nou s‑a dus din Trapezunt Păcurariu, Sfinți daco-
romani și români. Ediția
la Cetatea Albă13 „prin anul 1330 sau 1332”14, unde mărturisind cu tărie credința a treia. Editura Trinitas,
ortodoxă în fața dregătorului musulman al cetății a fost supus multor Iași, 2007, p. 257.
13 Mult timp s‑a crezut
infiorătoare chinuri și după care nerenunțând la Hristos i s‑a tăiat capul15. că era vorba de Cetatea
Rămășițele pământești ale mucenicului Ioan, descoperite neputrezite și Albă de la gurile Nistru
lui, „oraș care a aparținut
răspândind bună mireasmă au fost depuse în altarul unei biserici din Cetatea secole în șir Moldovei,
Albă, unde aveau să rămână „peste 80 de ani”16, și care adeverindu‑se tămă apoi României întregite”,
iar mai nou că ar fi, de
duitoare multor rugători și închininători aveau să fie aduse de domnitorul fapt, „o localitate cu ace
Alexandru cel Bun în capitala Moldovei de atunci, Suceava. lași nume lângă strâm
toarea Kerci, din Crimeea”.
De la strămutarea moaștelor sale la Suceava, în 1415, Sfântul Mucenic (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcu
Ioan cel Nou17 a fost cinstit drept ocrotitorul Moldovei. Patronaj spiritual rariu, op. cit., p. 260).
14 Pr. Prof. Dr. Mircea
deținut de Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava până la aducerea Păcurariu, op. cit. p. 257.
moaștelor Sfintei Cuvioase Paraschiva de la Constantinopol la Iași, de către 15 Ibidem, p. 259.
16 Ibid., p. 260.
domnitorul Vasile Lupu, cel care a achitat toate datoriile Patriarhiei ecume 17 Sfântul Ioan de la
nice față de Poartă, și așezate în biserica Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, Suceava a fost numit „cel
Nou”, „spre a se deosebi
la 13 iunie 1641. De atunci, din 1641, și până în prezent, ocrotitoarea de Sfântul Ioan Boteză
Moldovei a devenit Sfânta Cuvioasă Parascheva din capitala acesteia, Iași. torul sau de alți sfinți cu
acest nume”. (Pr. Prof.
Dr. Mircea Păcurariu, op.
Preot Dr. Ioan DURĂ, Bruxelles cit., p. 260).

DIALOG ORTODOX
MĂRTURII
La despărţirea
de istoricul Corneliu Istrati
În seara zilei de 8 iunie 2020, a părăsit această lume pământeană –

imperfectă pentru unii, perfectă ori mai mult ca perfectă, pentru alții,
regretată de toți în amurg ‑ unul dintre cei mai răbdători, mai modești și
mai generoși cercetători științifici pe care i‑a avut Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” al Academiei Române, Filiala Iași, vreme de patru decenii încheiate
(1952‑1992) până la prea grăbita lui pensionare, decisă la o vârstă dovedită
chiar fertilă pentru un profesionist al breslei. Pe Corneliu Istrati, sau Carney,
cum i se adresau apropiații ca vârstă, am avut bucuria să‑l cunosc în chiar
prima zi în care am fost încadrat în Institut, 15 octombrie 1962, imediat
după ce trecusem pe la serviciul de Cadre (astăzi Resurse Umane, sau
Personal) al Filialei Iași a Academiei, găzduit în acea vreme în fostul local
al Academiei Mihăilene, peste drum de actualul Colegiu Național. Cum
destinul celebrului monument istoric era pecetluit, urmând a fi (și a fost!)
demolat în anul imediat următor, puținii cercetători ai Institutului comun,
reunind laolaltă pe cei câțiva istorici, filologi și economiști în exercițiul
funcției, lucrau în biblioteci și arhive, până la darea în folosință și dotarea
cu mobilierul necesar a noului locaș din strada Karl Marx (actuala Lascăr

Catargi), nr. 15. Intrând în singura sală dinspre care auzisem voci, spre a
intra în legătură cu viitorii colegi de instituție, am găsit doar doi tineri între
două vârste, așezați la o masă și jucând cu maximă ardoare o partidă de
șah. Prezentându‑mă, respectuos, cei doi șahiști abia au avut timp, între
două mutări, să‑mi întindă mâna și să se recomande: unul era Corneliu
Istrati, viitorul coleg de sector, și celălalt, Alexandru Teodorescu, istoric
literar, cercetător al secției de Filologie din cadrul aceluiași Institut. De
amândoi aveam să mă simt tot mai apropiat în anii care au urmat și chiar
să mă lege nu numai raporturile firești de colegialitate și respect ce le
datoram, în ipostaza de mai tânăr angajat, ci și o sinceră și statornică
prietenie. Lipsa aroganței și disponibilitatea pentru dialog, trăsături morale
întâlnite altminteri și la ceilalți colegi, aveau să‑mi înlesnească „aclimatizarea”
în cadrul unui colectiv diversificat ca preocupări, dar unitar în privința
raporturilor interumane. Dar, vremea vremuind, cum ar spune cronicarul,
și unul, și celălalt, iată, au trecut Styxul: mai întâi, a plecat Alexandru
Teodorescu, iar de curând l‑a urmat Corneliu Istrati, poate, spre a se înâlni,
dincolo, cu mai vechii dascăli, colegi și prieteni: Dumitru Berlescu, Nicolae
Corivan, Val. Popovici, Dumitru Ciurea, Constantin C. Angelescu, Iuliu C.
Ciubotaru, Leonid Boicu ș.a., pe filologii Alexandru Teodorescu și N. A.
Ursu, ori pe economistul Alexandru Tacu ș.a.
Istoricul Corneliu Istrati s‑a născut la 26 martie 1928, în satul Toporăști,
comuna Pungești din județul Vaslui, în familia preotului Leon și a învățătoarei
Aglaia Istrati. Educația aleasă începută în familie a continuat, instituțional,
în cadrul școlii primare din localitatea bârlădeană Voinești (1934‑1938),
după absolvirea căreia a urmat cursurile gimnaziale și, apoi, în buna tradiție
a familiei, Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași (1942‑1946). De reținut
este faptul că această etapă, extrem de importantă a întregului ciclu educa
țional, s‑a suprapus declanșării și desfășurării marii conflagrații mondiale
și primilor ani postbelici, cu întregul lor cortegiu de pierderi, suferințe și
privațiuni, repercutate, desigur, și asupra procesului de învățământ.
Imediat după foametea din 1946, care a cuprins mare parte din țară și,
în primul rând, Moldova, în cursul anului următor, Corneliu Istrati a fost
admis ca student al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru
Ioan Cuza” ‑ Iași, pe care a absolvit‑o în anul 1951. Atât înainte de a intra
la facultate, cât și pe durata efectuării studiilor superioare, a fost suplinitor
ocazional la câteva școli ieșene, dar și cântăreț bisericesc, la Mălăiești, județul
Fălciu (1947), apoi, la Holboca, județul Iași (1949‑1955), biserică unde avea
să revină, pe aceeași funcție, imediat după pensionare (1992‑2008), adăugând
travaliului vocal și biserica din Ciurea, același județ, până în anul 2015.
Cu începere de la 1 martie 1952, Corneliu Istrati a fost încadrat, mai
întâi, ca asistent (cercetare), iar din anul următor, 1953, ca cercetător

științific, la Institutul de Istorie și Filologie (vechea titulatură a instituției)
al Academiei Române, Filiala Iași, unde a parcurs treptele profesionale ‑
abuziv blocate vreme îndelungată ‑ până la funcția de cercetător științific
principal gr. III. De la început, și pe întreaga durată a activității de cercetare
desfășurată în Institut, a făcut parte din colectivul de istorie modernă,
condus, succesiv, de profesorii Valerian Popovici, Constantin C. Angelescu,
ulterior de dr. Ecaterina Negruți și, spre final, de subsemnatul, dar preocu
pările științifice ale domniei sale s‑au identificat cu cele ale subcolectivului
condus de profesorul Nicolae Corivan, focalizat pe studiul istoriei premoderne
a Moldovei. Tinerețea intelectuală și‑a petrecut‑o, aproape în exclusivitate,
în sala de lectură de la Arhivele Statului, instituție găzduită, pe atunci, în
incinta Mănăstirii Golia, alături de alți colegi apropiați ca vârstă: Iuliu
Ciubotaru, Leonid Boicu, Ecaterina Negruți și Gheorghe Platon, ori mai
„copți”, precum Nicolae Grigoraș, Alexandru Gonța, Nicolae Corivan,
Dumitru Ciurea, Constantin Turcu și Gheorghe Ungureanu, ultimii doi,
arhiviști, dar colaborând la temele de cercetare ale Institutului. Cei dintâi,
„virusați” de terminologia specifică documentelor istorice vechi, își însu
șiseră ori își acordaseră, unii altora, varii dregătorii simbolice, în ceea ce
numeau ei, identificându‑se ca grup, Curtea măruntă, spre a se deosebi
astfel de cei mai vârstnici, care constituiau, probabil, instanța (valorică)
superioară. Și tot în anii începutului de drum în carieră, Corneliu Istrati,
alături de mulți alți juni, cuprinși de entuziasmul specific vârstei, ori, poate,
îndemnați de alte rațiuni, între ei și colegul filolog Alexandru Teodorescu,
a răspuns „prezent” la chemarea noilor autorități politico‑administrative de
a participa, ca voluntar, pe noile șantiere naționale ale tineretului, deschise
la Agnita‑Botorca sau Bumbești‑Livezeni. În cazul lui, dar și al altora,
gestul putea semnifica, în context, o necesară măsură de precauție, pentru
un fiu de preot angajat într‑un institut bine supravegheat politic.
A fost și a rămas consecvent în preocupările științifice, îndreptate încă
din primii ani de activitate în Institut, pe două direcții fundamentale: istoria
și evoluția relațiilor agrare în Principatele Române în secolul al XVIII‑lea
și în prima jumătate a veacului următor și, respectiv, cercetarea/valorificarea
izvoarelor statistice acoperitoare aceleiași perioade istorice. Evident, de pe
aceste direcții și‑a selectat, adesea, teme ori numai segmente tematice, pe
care, apoi, avea să le materializeze în cuprinsul unor minuțioase studii
analitice, note și comunicări, inclusiv o disertație doctorală, circumscrise
celor două filoane. În răstimpul deceniului scurs de la încadrarea sa în
Institut și până la alăturarea mea colectivului de moderniști, care lucra cu
precumpănire la Arhivele Statului, Corneliu Istrati, alături de ceilalți colegi,
dobândiseră cunoștințe serioase în privința tezaurului documentar cuprins
în numeroasele fonduri și colecții arhivistice ieșene și bucureștene, iar

practica de zi cu zi în cercetarea vechilor dosare îi transformaseră în
paleografi desăvârșiți. Încât, pot afirma, cu deplină sinceritate, că ucenicia
mea în deslușirea slovelor chirilice, incluzând și orientarea tematică inițială,
inspirată de bogăția și diversitatea surselor arhivistice existente, mi‑a fost
mult înlesnită de prezența în preajmă, de asistența și consiliile primite din
partea experimentaților mei colegi, din rândul cărora a făcut parte Corneliu
Istrati.
De‑a lungul celor patru decenii, cât a activat ca cercetător științific în
cadrul Institutului, Corneliu Istrati s‑a afirmat ca un remarcabil specialist
în domeniile mai aride ale istoriei economice, sociale, juridice și demografice
ale Moldovei premoderne și moderne. Este drept, acestea constituie teme
sau direcții mai puțin atractive și, evident, mai puțin spectaculoase pentru
cititori, lipsite oarecum de interes pentru editori, dar imperios necesare
specialiștilor și celor ispitiți de cunoașterea nuanțată a trecutului nostru
istoric, care nu vor putea ocoli valoroasele sale contribuții teoretice și
documentare ce ni le‑a lăsat. Ca editor de izvoare, a început prin a colabora
cu doi colegi de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București, Vasile
Mihordea și Ioana Constantinescu, realizând un impresionant volum de
circa 800 pagini, Documente privind relațiile agrare în secolul al XVIII‑lea.
vol. II, Moldova, apărut la Editura Academiei, București, în anul 1966.
Înaintea acestuia, publicase câteva studii analitice și note științifice în revista
Institutului din Iași, numită, până în anul 1962, „Studii și cercetări științifice.
Istorie”, precum: Știri noi despre atitudinea micii boierimi moldovene față
de Regulamentul Organic (VIII/1958); Aspecte din administraţia târgurilor
şi ţinuturilor moldovene în primele decenii ale secolului al XIX‑lea (IX/1959);
Ştiri noi despre comerţul de tranzit prin Moldova în a doua jumătate a
secolului al XVIII‑lea (X/1960); Despre diferenţierea ţărănimii clăcaşe în
regiunea de munte a Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII‑lea şi începutul
secolului al XIX‑lea (XII/1961); Despre dârstele din Moldova în secolul al
XVIII‑lea şi prima jumătate a secolului al XIX‑lea (XIII/1962).
Apoi, după ce vechea revistă a cedat locul binecunoscutului „Anuar” al
Institutului, Corneliu Istrati a publicat alte câteva studii de același profil și
cu aceeași temeinică bază documentară, precum: Despre gospodăria moșie
rească în regiunea de munte a Moldovei la mijlocul secolului al XIX‑lea
(tom VIII/1971); Lupta țăranilor dorneni împotriva stăpânirii boierești (tom
IX/1972); Cu privire la exportul de grâne din Moldova în anii 1830‑1831
(tom X/1973). A colaborat, însă, și la alte publicații periodice, precum
„Revista Arhivelor”: Știri despre documente moldovenești în Transilvania
în 1819 (X/1967), sau, cu frecvență sporită, la „Cercetări agronomice în
Moldova”: Aspecte ale agriculturii Moldovei în prima jumătate a secolului
al XIX‑lea (Iași, 1/1968); Apicultura într‑o gospodărie boierească din

Moldova la mijlocul secolului al XVIII‑lea (3/1970); Proiectul pentru înfiin
ţarea primei case de asigurări agricole din Iaşi (4/1970); Dimitrie Cantemir
despre agricultura Moldovei (4/1973); Preocupări privind ameliorarea
raselor de animale în prima jumătate a secolului al XIX‑lea (3/1974); Cu
privire la epizootiile din Moldova în prima jumătate a secolului al XIX‑lea
(1/1975); Rolul defrişărilor în agricultura din zona de munte a Moldovei
(3/1978); Din istoria unei vechi aşezări: Ferma Pojorăni a Întreprinderii
agricole de stat Vetrişoaia, judeţul Vaslui (4/1988); Meşteşuguri ţărăneşti
în regiunea de munte a Moldovei în prima jumătate a secolului al XIX‑lea,
în „Memoria Antiquitatis”, tom IX‑XI (1977‑1979), Piatra Neamţ, 1985.
Dar, seria edițiilor de izvoare, reluată în anul 1979 prin publicarea
Condicii Vistieriei Moldovei din 1816, ca supliment al „Anuarului Institutului
de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, avea să continue, în deceniul
următor, cu câteva contribuții științifice de profil, publicate în paginile
acestuia, precum Statistici administrative şi fiscale privind populaţia Mol
dovei între anii 1808 şi 1812 (tom XXIV/2, 1987) ori Statistici ecleziastice
efectuate în Moldova între anii 1808 şi 1812 (XXV/1, 1988), dar și cu
elaborarea și pregătirea pentru tipar a unei ediții a faimoasei Condici a lui
Constantin Mavrocordat, document fundamental pentru secolul al XVIII‑lea,
despre care Nicolae Iorga nota că „nu există o culegere mai întinsă și din
care să poată răsări mai multă viață și lumină decât în această înfoiată și
veritabilă cărțulie” (Studii și documente, VI, p. VIII). Condițiile materiale
vitrege l‑au împiedicat, însă, pe editor, să‑și vadă valorificat, în timp rezo
nabil și corespunzător, produsul muncii de ani de zile, alcătuit din cinci
volume (I ‑ Introducerea și Indicele cronologic; II, III și IV ‑ Documentele;
V ‑ Indicele onomastic și Glosarul), motiv pentru care, între anii 1985‑1987,
au fost multiplicate, după modelul cursurilor universitare, doar primele trei
tomuri; ultimele două au rămas în „stand by”, în așteptarea unor vremuri
mai bune. Iar acele vremuri aveau să apară abia peste două decenii, când
editorul, beneficiind de generosul sprijin primit din partea mai tinerilor săi
colegi, dr. Victor Spinei (actualul academician) și prof. dr. Gabriel Bădărău,
și‑a reorganizat întregul material în cuprinsul a trei volume publicate de
Editura Universității „Al. I. Cuza” în 2008, în excelente condiții grafice,
cuprinzând: vol. 1 ‑ Introducere; Indice cronologic și onomastic; Glosar;
vol. II ‑ Documente, 1‑1613 și vol. III ‑ Documente, 1614‑3192 plus Anexe.
De altfel, trebuie spus că, în acest prim deceniu al noului mileniu, Corneliu
Istrati, deși pensionat, și‑a redescoperit apetitul pentru cercetare, izbutind
să reia și să materializeze proiecte științifice mai vechi, multe dintre acestea
fiind de mai multă vreme încheiate, dar rămase în manuscris.
Primul proiect materializat a fost Condica Vistieriei Moldovei din anul
1803, cunoscută de profesioniștii domeniului drept Condica liuzilor, repro
dusă și de Theodor Codrescu în cunoscuta sa colecție Uricariul, proiect

ofertat aceleiași edituri, având ca an de apariție 2003. Apoi, în calitatea‑i
de vechi colaborator al echipei de cercetători, în frunte cu juristul și istoricul
Constantin C. Angelescu (alături de Iuliu C. Ciubotaru și Gheorghe Ungureanu),
care a ostenit la transcrierea și colaționarea primei legiuiri cu caracter
constituțional din Principatele Române, și‑a oferit generosul sprijin iniția
torilor ediției complete a Regulamentului Organic al Moldovei, apărută ‑
după câteva decenii de la înscrierea temei în planul de cercetare al Institutului
‑ la Editura Junimea, în anul 2004. Continuând, cu aceeași stăruință, procesul
de valorificare a izvoarelor statistice, păstrate în manuscrise dactilografiate,
Corneliu Istrati s‑a adaptat cu ușurință noilor cerințe sau tehnologii redac
ționale, oferind Editurii Universității ieșene ‑ deschisă valorificării și promo
vării tezaurului documentar românesc ‑ Catagrafia fiscală a Moldovei din
anul 1831, apărută în 2009, iar doi ani mai târziu, în 2011, Catagrafia
fiscală a Moldovei din anul 1820. N‑a fost ultima ofertă făcută prestigioasei
edituri universitare, pentru că, în anul 2014, sub sigla aceleiași instituții, a
văzut lumina tiparului și teza de doctorat a lui Corneliu Istrati, susținută
public încă din anul 1979, intitulată Săteni și stăpâni în munții Moldovei
la răscruce de veacuri, cu titlul ușor cosmetizat față de cel inițial, dar ale
cărei solide baze documentare, originalitate și valoare științifică intrinsecă
o impun printre contribuțiile majore ale istoriografiei contemporane românești.
Din păcate, două dintre proiectele sale științifice n‑au mai putut fi
materializate, din motive independente de voința ostenitorului lor și anume
lipsa finanțării, cumulată cu lipsa de interes a factorilor decizionali. Primul,
în ordinea vechimii, a fost masivul volum de Documente privind relațiile
agrare din Moldova între anii 1801 și 1831, alcătuit, după o foarte riguroasă
selecție, în colaborare cu prietenul și colegul Iuliu Ciubotaru, volum al
cărui manuscris dactilografiat a fost donat, după pierderea tatălui, de fiica
istoricului, arheolog dr. Cornelia‑Magda Lazarovici, Bibliotecii Academiei
Române, Filiala Iași. Cel de al doilea proiect, extrem de ambițios, dar
(iarăși) lipsit de resursele materiale și umane necesare pentru înfăptuire,
numit Dicționarul istoric al localităților din Moldova, inițiat împreună cu
colegul dr. Adrian Macovei, s‑a soldat doar cu adunarea unui foarte bogat
material documentar și cu realizarea unor studii de caz: Vechi sate din
ţinutul Fălciu (Stănileşti, Oţetoaia), în „Anuarul” Institutului (t. XXIII/1986);
Pagini din istoria unui sat de răzeşi, Vutcani, judeţul Vaslui, în „Acta
Moldavie Meridonalis”, IX‑X, 1987‑1989; Vechi sate de pe valea Prutului
Mijlociu, în „Revista de Istorie a Moldovei”, Chișinău, nr. 2/1991; Descă
lecători de sate. Un studiu de caz (I și II), în „Arhiva Genealogică”, (Iași,
II/1995 și III/1996); Mălăieşti ‑ pagini de monografie, în „Cronica Episcopiei
Huşilor”, VII/2001. Or, pentru atingerea generosului obiectiv științific, ar
fi fost necesară o stăruitoare și îndelungată muncă de echipă, fapt ce n‑a

fost cu putință, nici la data asumării proiectului, nici mai târziu. Iar materialul
documentar adunat în miile de fișe tematice, extrase din arhive și biblioteci,
a rămas în arhiva Institutului, marcată, precum se știe, de părăsirea forțată
a imobilului în care‑și avea sediul și, în consecință, de potențiala risipă a
acesteia.
A plecat, pe drumul fără de întoarcere, omul Corneliu Istrati, dar nu și
istoricul omonim, nici amintirea faptelor sale vădite în rezultatele propriei
osteneli. Ca om, în ipostaza de fost coleg și ‑ îndrăznesc să afirm ‑ prieten,
i‑am admirat disponibilitatea pentru dialog, generozitatea și optimismul
debordant, chiar și în momentele mai dificile ale vieții, care nu ne‑au ocolit
nici înainte și nici după 1989. Avea, ca nimeni altul, harul povestirii și al
compunerii unor texte ocazionale, în graiul fermecător al documentelor de
epocă, cu subiecte inspirate din întâmplările celor din jur, talent ilustrat în
cuprinsul multor așa‑numite dele, pe care fiica domniei sale mi le‑a încre
dințat spre păstrare și neuitare. Iar hobby‑ul, care nu l‑a părăsit până la
vârsta senectuții, pescuitul sportiv, practicat cu particulară măiestrie, chiar
dacă nu a câștigat în persoana mea un „prozelit” autentic, a dobândit, în
schimb, un statornic admirator.
În privința operei pe care ne‑a lăsat‑o Corneliu Istrati, aceasta trebuie
privită și judecată nu cantitativ, ci calitativ. Studiile teoretice pe care le‑a
publicat, laborioase și temeinic documentate, focalizate pe direcții tematice
constante, alăturate celor câteva volume de documente și izvoare statistice,
editate la cele mai înalte standarde de exigență științifică, se vor dovedi,
cu siguranță, mereu actuale, chiar indispensabile, atât profesioniștilor dome
niului (încluzând, desigur, și pe cele conexe), cât și numeroșilor truditori
diletanți în zona studiilor monografice, ispitiți de farmecul subiectelor de
istorie locală. Încât numele autorului și al editorului Corneliu Istrati este și
va rămâne un reper valoric de neocolit pentru studioșii trecutului istoric
românesc de‑a lungul celor două jumătăți de veac (1741‑1859) de moderni
tate timpurie sau premodernitate.
Ca orice plecare definitivă, fie și la vârsta „patriarhilor”, despărțirea de
venerabilul istoric a îndurerat familia și rudele, a întristat comunitatea
academică ieșeană, pe colegii și prietenii cu care a colaborat, sau pe care
i‑a cunoscut în răstimp de decenii. Respectând îndemnul creștinesc și
sentimentele lăuntrice, nu ne rămâne, nouă, supraviețuitorilor săi, decât să
ne rugăm Celui de Sus pentru iertarea păcatelor săvârșite în această lume
și să‑i păstrăm în memorie chipul blând, prietenos, drept, mereu optimist
și îndatoritor, al celui care a fost părintele, bunicul, străbunicul, colegul,
vecinul și prietenul Corneliu Istrati. Dumnezeu să‑l ierte și să‑i așeze sufletul
în Ceata Drepților!
Prof. Univ. Dr. Dumitru VITCU, Iaşi

DIALOG ORTODOX
MĂRTURII
Rememorări peste decenii

Războiul se încheiase. Familiile începeau să se întoarcă, fiecare acolo
unde le chema obârşia. Cu o brumă de avuţie, purtată printre bombardamente,
trenuri arhipline, cu oameni bolnavi de maladii molipsitoare, am ajuns din
Oltenia la Iaşi. Tatăl meu lucra la Inspecţia C.F.R., la cel mai solicitant
punct de comunicare, Biroul Central de Telegraf. Oraşul era vad pentru tot
ceea ce însemna trecerea bogăţiilor noastre, dincolo, în U.S. În urma
tratatelor încheiate figuram ca o ţară învinsă şi trebuia să plătim nu numai
cu vieţi omeneşti, ci şi cu lemn, minerale, grâu şi tot ce această Românie
hăcuită şi suptă mai putea să producă.
Atmosfera din Iaşul acelor ani apărea apăsătoare. Un oraş ruinat, cu
oameni sărăciţi, fără adăposturi, cu armata sovietică la orice pas; fără
prăvălii, cu două‑trei economate de unde puteai lua o pâine, marmeladă,
stambă şi o pânză albă numită americă. În acel Iaşi am început să‑mi trăiesc
adolescenţa, în acel Iaşi care nu mai păstra aproape nimic din aerul acela
patriarhal de dinainte de război. Unele dintre marile personalităţi, care
ilustraseră urbea, au rămas la Bucureşti, altele erau fugite sau chiar dispărute.
Singurul loc care mi‑a oferit o anume securitate psihică a fost şcoala. Liceul
„Oltea Doamna”, cu vechea lui clădire încărcată de istorie, cu explozia
juvenilă a celor peste 900 de eleve, cu profesoarele celebre care se întorceau
şi ele la catedrele părăsite.
Îmi amintesc cât de modest, ca să nu spun sărac, eram îmbrăcate. Fiecare
purta ce avea. Ne împleteam singure flanele, fulare, ciorapi din lânuri vechi,
prefăceam hainele părinţilor; încălţările lor constituiau salvarea noastră.
Nici profesoarele nu excelau în toalete. Totul era improvizat, scos de la
naftalină şi recondiţionat. N‑aş vrea ca vreo generaţie să mai treacă prin
această experienţă.
Războiul distrusese totul – case, bunuri, oameni, cariere, relaţii interumane.
Se instaurase o frică între vecini, colegi şi prieteni. În fiecare clipă se auzea,
şoptit, l‑au ridicat pe X, Y este arestat, cutare nu a mai venit acasă.
Îmi amintesc că aveam şi noi câteva cărţi, adunate de părinţii mei. Autori
al căror nume nu mai puteau fi pronunţate. Ştiu că tata ţinea mult la o carte
a lui Tache Ionescu; mama voia s‑o dea pe foc. Mai aveam cărţile lui I.
Simionescu sau despre Regina Maria, ziare păstrate de tatăl meu cu eveni
mente, pentru că fixau fapte ieşite din comun, precum moartea lui Armand

Călinescu, pagini care consemnau decretarea războiului în 1940, altele care
păstrau discursuri celebre. Toate au fost date pradă flăcărilor. Acea teamă
de a nu avea nicio mărturie în casă dinainte de 1944 ne‑a sărăcit pur şi
simplu sufleteşte.
Dar mă întorc la anii când urcam în fiecare dimineaţă strada Muzelor
(astăzi N. Bălcescu), din Sfântul Spiridon spre Sărărie, unde, într‑un fundac,
ne aştepta clădirea veche, din secolul al XVIII‑lea, Liceul „Oltea Doamna”.
Nimic nu apare în timp mai răscolitor decât anii de şcoală...
Indiferent la ce nivel cultural ne aflăm, învăţătorul, profesorul de limba
şi literatura română, cel de matematică, aducătorul de insomnii pentru unii,
rămân într‑un muzeu sentimental din care iradierile se propagă până la
sfârşitul nostru.
Am intrat pe poarta Liceului „Oltea Doamna” în prima generaţie de după
război, în septembrie 1945. Drumul până la şcoală, în acel Iaşi pârjolit de
front, era străjuit de ruine, unele înnegrite de bombe, altele sufocate de
bălării. Visasem, în cursul primar, să ajung la această instituţie, chiar dacă
interesele părinţilor mei au impus vremelnice şederi la Cernăuţi sau în Oltenia.
În special, pentru mama mea, a fi elevă la şcoala de pe strada Muzelor
semnifica suprema ei dorinţă de înnobilare intelectuală. Soarta a acţionat în
acord cu proiectele noastre. Mutaţi în Iaşi, visul nostru a devenit certitudine.
Şcoala cea dintre castanii seculari, profesorii mei, educaţia artistică
primită în cei şapte ani de studii au însemnat enorm pentru devenirea mea.
Nu am avut cărţi la niciun obiect, decât în cursul superior, când s‑au mai
ameliorat evenimentele sociale şi politice; era frig, aduceam lemne de acasă,
dar nimic nu ne împiedica să ascultăm săptămânal Filarmonica, în sala de
gimnastică, dirijată de George Georgescu, să sorbim vraja cuvântului rostit
de profesorul George Pascu, care ne explica simfoniile beethoveniene sau
ale lui P.I. Ceaikovschi, liedurile lui Schubert, interpretate suav de Iolanda
Mărculescu, pe atunci în plină glorie, fostă elevă a şcolii, sau canţonete
cântate de o altă elevă a liceului, Judith Bercovici. I‑am audiat pe Ion Voicu
şi Gabi Grubea, l‑am văzut pe magnificul Emanoil Elenescu dirijând, fără
podium, pe scena noastră.
Spectacolul de teatru intra în programul educaţional săptămânal. Delicata
doamnă M. Popovici, soţia marelui actor Gică Popovici, mi‑a fost o vreme
dirigintă. Cu ea am „călătorit” imaginar în Italia sau pe coasta dalmată. Era
profesoară de geografie, dar şi iubitoare de teatru. Prin ea m‑am apropiat
de scena ieşeană, după cum profesoara de limba română, Olga Comănescu,
o personalitate vijelioasă, deosebit de erudită, venea dintr‑o veche familie
poloneză, alungată din teritoriile răpite, ne pretindea să învăţăm pe de rost
fragmente din teatrul antic, din Alecu Russo, Hasdeu, Caragiale şi Dela
vrancea. Scopul era, de la sine înţeles, dezvoltarea memoriei, formarea dicţiei,
cunoaşterea literaturii. Şi toată activitatea aceasta extradidactică era păzită

cu străşnicie de severa doamnă directoare Elena Partenie, care locuia în
şcoală şi îşi făcea apariţia în chip imprevizibil, în orice moment al zilei, de
la 6 dimineaţa până târziu, spre ora 22. O pelerină scurtă, de culoare roşie,
îi învăluia constant făptura. După cum nu voi uita‑o pe doamna profesoară
Georgeta Hagii, care a onorat direcţia liceului mulţi ani, chiar după absolvirea
seriei noastre. Temperamental era altă structură decât precursoarea ei, mai
caldă, mai comunicativă, dar la fel de neiertătoare ca cea dintâi.
Cu puterile noastre pregăteam două trei spectacole de teatru pe an. Aveam
în faţa noastră exemplul extraordinar al Magdei Ianculescu, care frecventa,
în paralel cu liceul, şi conservatorul. Era idolul generaţiei noastre. Clasa
mea a fost antrenată în câteva montări de spectacole memorabile, dacă
ţinem cont de lipsa noastră de pregătire artistică. Jucam cu băieţii de la
Liceul Internat piese ca Revizorul de Gogol, Noaptea furtunoasă, În spatele
celui de‑al doilea front, cred că aparţine unui dramaturg francez, şi câte
altele. În pauza repetiţiilor, regizorul nostru, Petre Simionescu, profesor la
Institutul de Teatru, împreună cu studenţii lui, ne dezvăluiau magia versurilor
poetului interzis Tudor Arghezi. Eram flămânzi, înfriguraţi, după două
stabilizări monetare, săraci din punct de vedere material, şi totuşi găseam
energia necesară să învăţăm, să învăţăm serios, animaţi de împlinirea unui ţel.
Parcă o văd pe Viorica Cortez1, cu o bondiţă în spate, repetând la pianul 1 În 16 mai 2015 ne‑am
revăzut la sărbătorirea a
îngheţat din sala de festivităţi. Uneori, Viorica, solicitată de inegalabila 150 de ani de la înfiin
profesoară Eugenia Bancea‑Raicu, ne cânta la pian pentru ca orele de ţarea liceului. Optimistă,
plină de viaţă, ne‑a în
ansamblu (era un fel de cerc de gimnastică artistică) să ne fie mai plăcute. cântat cu vocea ei incon
Nu voi uita niciodată cât datorez profesoarei Viorica Mancaş, care mă fundabilă.
simţise că îmi îndrept paşii spre partea umanistă şi, într‑o bună zi, mi‑a dat
cheile Bibliotecii şcolii, rugându‑mă să şterg praful şi să leg cărţile epurate.
Printre cei excluşi din cultura română erau E. Lovinescu, Maiorescu, G.
Călinescu, T. Arghezi, L. Blaga şi atâţia alţii. Atunci, într‑o după‑amiază
de toamnă, am ţinut în mână pentru prima oară „Viaţa lui Eminescu” de
G. Călinescu. A doua zi m‑am adresat profesoarei mele: „Pot să iau cartea
acasă?” S‑a uitat la mine lung, sesizând momentul aberant şi m‑a avertizat:
„Ia‑o, dar să nu spui la nimeni!” Complicitatea noastră a fost salutară. Când
am intrat la Facultatea de Filologie în anul I eram poate unica studentă care
citise aceşti coloşi ai istoriei literare româneşti.
În acelaşi con de amintiri mi‑a rămas draga mea dirigintă din clasa a
VIII‑a, profesoara de muzică Elza Marian, cu care, peste ani, am devenit
prietenă de familie, fetiţa mea fiindu‑i elevă la studiul pianului. Şi ea nutrea
aceeaşi grijă pentru formarea noastră culturală, la fel cu celelalte profesoare
invocate. Cu câtă iubire mă anunţa că are bilete la nu ştiu ce film sau
spectacol... Găsea prilejuri să mă scoată de la unele ore, în special de la
matematică, şi să mă ia cu ea la diferite întruniri, cum se organizau pe
atunci. Una dintre aceste „escapade” se leagă de momentul când m‑am

trezit că fac parte din delegaţia care îl saluta, în gara Iaşi, pe celebrul actor
rus Nicolai Cerkasov, interpretul principal din filmele antologice Alexandru
Nevski şi Don Quijote de la Mancha, atunci fiind considerat un munte de
talent cinematografic, un fel de Laurence Olivier al U.S.
Eram atât de mândră, eu singura elevă în delegaţia de personalităţi ieşene.
Păstrez o fotografie care consemnează clipa. Da, da, acele legături nu pot
fi şterse sau anulate.
Este locul să punctez câte ceva din profilul profesoarei Elza Marian. Era
o femeie cultă, lipsită de prejudecăţi, formată în boema ieşeană dinainte de
război. Atunci când rămânea la noi la masă, ne povestea scene şi întâmplări
din tumultoasa‑i viaţă. Fusese o luptătoare, prietenă apropiată a lui Saşa
Pană, prietenă cu academicianul Vasile Mârza, cu profesorul Văcăreanu,
cardiolog de renume la acea vreme, cu Veronica Gorgos şi Magda Isanos.
În primii ani de conservator dansa pe ritmuri de jazz, cântate la pian de
Sergiu Celibidache.
Într‑un cuvânt, aceste contacte au înrâurit benefic asupra viitoarei mele
personalităţi. La toate acestea trebuie să mai adaug umorul ei incomparabil
şi darul povestirii. Iată o mostră din multele episoade narate de ea.
Într‑o admiraţie totală faţă de mama mea, din mâinile căreia ieşeau tot
felul de nimicuri, în special culinare, Elza Marian obişnuia să afirme cu o
autoironie copleşitoare:
„Dragele mele, eu, toată viaţa mea, nu am reuşit să fac mâncare până la capăt.
Dar totdeauna îmi ieşea friptură din apă.” Adică ardea tot. Şi încheia: „Uite,
vezi că am ajuns la bătrâneţe chiar fără să fiu emerită în ale bucătăriei.”
A murit singură, doar cu menajera ei. La cimitirul evreiesc, la înhumarea
ei, erau rabinul, avocata B. Ella şi eu. Un ger cumplit îngheţa inimile,
cântarea rabinului şi florile pe care i le depusesem pe sicriu. De câte ori
îmi amintesc de ea, îmi revine în minte această scenă, nu numai tristă, dar
parcă nedreaptă pentru tot ceea ce a dăruit ea celor din jur.
Revenind la anii de liceu, cu tot ce au însemnat ei, plăcut şi trist, colege,
profesoare, o anume atmosferă care prelungea tradiţia vechii şcoli, înfiinţată
de oameni devotaţi învăţământului, tradiţie care venea de la Tereza
Stratilescu, Elena Meissner, Ema Straja, Alexandrina Praja şi atâţia dascăli
care au servit liceul în cei 150 de ani de activitate, nutresc un sentiment
aparte, de mulţumire şi mândrie.
Şi atunci, este nevoie oare să mă mai întreb ce a însemnat Liceul „Oltea
Doamna” pentru mine? El mi‑a fost spaţiul sacru, casa şi altarul construite
din ambianţa elevată de profesori şi colege, grefate pe o tradiţie puternică,
perpetuată din secolul trecut. Mai erau licee în Iaşi, dar unul singur se
numea „Oltea Doamna”, numai el a putut să ne ofere, în vremuri vitrege,
contra unei munci şi activităţi fără concesii, râvnitul blazon de bacalaureate
ale unei instituţii de elită a învăţământului românesc.

Indiferent câte toamne şi primăveri vor mai trece peste arborii din curtea
şcolii, din păcate rondul de trandafiri grimpanţi din faţa cancelariei nu mai
este, fântâna arteziană a secat, indiferent de câte generaţii au trecut şi vor
mai trece pe aici, trebuie să spunem ca bătrânul Will:
„Slăvind ce a fost, amintirea mi‑e mai scumpă.”
Opţiunea mea pentru Facultatea de Filologie s‑a conturat în ultima clasă
de liceu. Eu mă pregăteam pentru admiterea de la Institutul de Teatru care,
spre dezamăgirea mea, se mutase la Bucureşti. În această situaţie, părinţii
nu aveau resursele necesare pentru a mă întreţine la Bucureşti. Eu încercam
să argumentez că voi avea bursă, că voi rupe cartea, dar niciun argument
de‑al meu nu rezista în faţa hotărârii lor de a rămâne acasă. Cu sufletul ars,
convinsă că mi se închid nişte porţi, am început să mă pregătesc pentru
Facultatea de Filologie. După un examen destul de dificil, care nu însemna
numai cunoştinţe în domeniu, ci şi îndeplinirea unor „condiţii”, aşa numita,
pe atunci, de origine socială, care era de cele mai multe ori hotărâtoare în
admiterea la facultate.
Cu acest bagaj intelectual am păşit în viaţă. La cei 17 ani şi jumătate
băteam la porţile Facultăţii de Filologie din Iaşi. Erau timpuri grele, tulburi,
valorile erau separate, dacă nu răsturnate, date la o parte, cărţi şi autori interzişi
şi profesori universitari trimişi la sate sau deveniţi pur şi simplu şoferi.
Locurile lor erau acoperite de personaje cu nume românizate sau rusificate.
Consilierii sovietici împânzeau societatea academică, alături de translatori,
din păcate aleşi din cei veniţi de peste Prut, care, de bine de rău, vorbeau
limba rusă. Atmosfera din facultate nu era una de invidiat. Noi, ca studenţi,
percepeam existenţa taberelor şi în funcţie de opţiunile noastre ne apropiam
de un profesor sau altul.
Intrată în alt mediu, total opus celui liceal, am încercat să mă conformez
programului aproape infernal. Uneori aveam şi patruzeci de ore pe săptă
mână, plus interminabilele şedinţe nocturne, muncă voluntară, campanii
electorale pe la diferite şcoli, activităţi care ne furau timpul pentru studiu.
Eu eram oarecum favorizată pentru că stăteam acasă şi adeseori nopţile le folo
seam pentru citit şi învăţat. Pe atunci, bibliotecile erau pline de studenţi, deşi
accesul la multe cărţi trebuitoare pregătirii noastre era barat de acea ştampilă,
care se aplica pe fişa întocmită de tine: „fond interzis” sau „fond secret”.
Am avut mulţi profesori excelenţi, unii i‑am prins puţin, cum a fost cazul
lui Dan Simonescu, specialist în literatură veche, de alţii auzisem doar. O
parte dintre ei erau deja epuraţi şi duceau o existenţă inimaginabil de precară.
În situaţia aceasta se găseau profesorii G. Scorpan, Şt. Cuciureanu, Th.
Simenschi, Petru Caraman şi alţii de care nu‑mi mai amintesc.
Era o perioadă foarte grea din punct de vedere politic. Orice refuz de
neînregimentare în organizaţiile de tineret îţi putea aduce necazuri.

Şi totuşi, seria noastră (1952‑1956) a avut puţin noroc. Am ascultat
cursurile profesorilor Gh. Agavriloaiei, ginerele lui Garabet Ibrăileanu, Dan
Simonescu, N. I. Popa, fratele dramaturgului Victor Ion Popa. Dar figura
impozantă, cu o pregătire strălucitoare în Germania, estetician recunoscut
şi specialist în Literatură de peste hotare, era profesorul Al. Dima. El a fost
îndrumătorul nostru, omul de care ne‑am apropiat cu toţii. Alura lui inte
lectuală îl recomanda ca un mesager al culturii europene; gata oricând să
comunice cu noi, apropiat de năzuinţele noastre, înzestrat cu o rară modestie,
„Magistrul” ne‑a vegheat la mulţi evoluţia profesională.
Seria noastră a fost legată puternic de personalitatea sa. Iubeam cursurile
şi orele de consultaţii, conferinţele ţinute de Al. Dima în afara spaţiului
universitar. Prezenţa sa era căutată de noi toţi pentru că producea bucuria
descoperirii unor valori literare.
Când scriu aceste rânduri, timpul a acoperit mai bine de jumătate de
secol de atunci. Îmi împlinesc o datorie de a reaminti, celor de azi, „trecerea”
magistrului prin Iaşul veacului XX.
Mi‑a fost întotdeauna greu să scriu despre oamenii dragi, mai ales când
aceştia au părăsit învolburata noastră lume. Dar în trecerea anilor, când ei
se conturează ca nişte repere, transformate în umbre, care, de cele mai
multe ori, te urmăresc, te sfătuiesc, te ocrotesc, te îndeamnă să te întorci
la existenţele lor şi să te întrebi ce ar fi dacă azi i‑ai avea în faţă? Ştergerea
intervalului de timp de la dispariţia lor până astăzi se face uneori într‑o
clipă. E suficient să pui mâna pe o carte scrisă de ei, să‑ţi aminteşti o
anumită împrejurare pentru a‑i face să retrăiască în mentalul tău. De cele
mai multe ori aşa mi s‑a întâmplat. O fotografie, o pagină de scrisoare
reînnoadă relaţia stabilită cu decenii în urmă.
Iată de ce simt nevoia să scriu cu o aplecare anume, mânată nu de o
datorie, ci de firescul sentiment al mulţumirii pentru tot ce ne‑a oferit
profesorul nostru în decursul anilor.
De aceea consider evocarea personalităţii profesorului Al. Dima nu numai
ca un gest normal, o reverenţă a studentului şi mai târziu a celui care a
beneficiat de colaborarea cu el, dar şi ca o întoarcere totală a acelor
acumulări intelectuale pe care ni le‑a dăruit cu largheţe de‑a lungul timpului.
În toamna anului 2015 s‑au împlinit 110 ani de la naşterea filosofului şi
istoricului literar, profesorului şi omului Al. Dima. După cum, în martie,
număram peste trei decenii de la trecerea sa în lumea de dincolo.
Ori de câte ori gândurile noastre se întorc în timp, este imposibil să nu
ne căutăm prietenii, profesorii care au semnificat un „ce” determinant într‑o
colectivitate a unui moment. De aceea, orice privire retrospectivă spre
personalităţile ieşene este o datorie dublată de un profund sentiment de
recunoştinţă şi, de ce nu, chiar de fericire că ai fost contemporan cu ele.
Fiecare rechemare a umbrelor lor, măcar pentru o clipă, în existenţa cotidiană,

este menită să împlinească readucerea lor în memoria noastră afectivă, şi
ea supusă, de cele mai multe ori, tăvălugului uitării.
Am socotit totdeauna că orice privire în trecut, sinceră şi obiectivă,
reprezintă un câştig spiritual cu ajutorul căruia putem deveni mai bogaţi,
mai senini.
Cu disponibilităţi infinite în abordarea literaturii naţionale şi universale,
înzestrat cu acuitatea de a surprinde esenţele, de a descoperi valorile estetice
şi filosofice, stăpânind, în egală măsură, instrumentele de lucru ale teoreticia
nului, criticului şi istoricului literar, Al. Dima a ştiut să analizeze fenomenul
literar „sub noi priviri critice”. Realizate fără prejudecăţi, cu un real simţ
al echilibrului, fundamentate teoretic, în acord cu ideile epocii în care au
fost create, contribuţiile sale nu şi‑au pierdut actualitatea. Pentru Al. Dima,
Istoria literară a constituit o preocupare constantă, exercitată în paralel cu
Estetica, Folcloristica şi, în ultimii 25 de ani ai vieţii, cu Literatura comparată.
Pentru foştii studenţi şi colaboratori ai aceluia care semna cu o rară
modestie „Al. Dima”, primăverile din ultimele decenii încep să fie sinonime
cu timpul amintirilor, al evocărilor despre unul dintre iluştrii profesori ai
Universităţii ieşene. Câţi dintre noi nu au beneficiat de marea lui prietenie,
de încrederea manifestată faţă de fiecare? Soarta l‑a smuls prea devreme
din lumea trăitoare, la o vârstă când încă mai putea crea şi sfătui.
S‑a stins aşa cum şi‑a dorit‑o: „Ca un brad trăsnit de fulgerul ceresc”,
întotdeauna ne spunea că un „sfârşit asemeni unei sălcii putrede, care îşi
prelungeşte viaţa într‑o baltă” l‑ar putea distruge psihic înainte de vreme.
A murit într‑o zi însorită de primăvară, după ce a trecut pe la Academie,
editură şi facultate. A venit acasă – îmi povestea doamna Dima – cu un
buchet de violete. În după‑amiaza aceleiaşi zile, într‑un fotoliu, liniştit, dar
cu durere sălbatică în inima‑i prea largă, a trecut dincolo de tot ce e viaţa.
Desigur, nimeni nu este veşnic. Dar pierderea „Magistrului” a însemnat,
pentru cei apropiaţi, dispariţia unui reazem intelectual, a omului care avea
disponibilităţi inepuizabile de a asculta, de a ajuta, de a‑ţi sugera soluţia
cea mai potrivită în fireşti îndoieli sau incertitudini.
Oare vom putea uita vreodată cursurile sale de Literatură comparată şi
Estetică? Demersul prelegerii era atât de acaparant încât un amfiteatru întreg
respira la unison. Lecţiile despre literatura orientului antic, despre lirica
ebraică sau elină, comentariile inegalabile la Shakespeare, Goethe şi Stendhal
vor rămâne cu siguranţă în memoria fiecărui student care a avut privilegiul
să‑l asculte. Vocaţia sa de profesor a fost nu o calitate, ci un pandant al
activităţii sale, în general.
„Dinamismul metodic, socotit de Al. Dima trăsătura definitorie a lui T. Maio
rescu, este însăşi caracteristica esenţială a personalităţii sale”,
2 M. Drăgan, art. cit., în
afirma M. Drăgan în articolul Al. Dima, critic şi istoric literar2. Pentru vol. Omagiu Profesorului
modul particular în care a înţeles să se dedice catedrei a suferit destul între Al. Dima, Iaşi, 1075, p. 10.

anii 1948 şi 1960. Mediocritatea nu l‑a suportat. Era unul dintre spiritele
strălucitoare ale Facultăţii de Filologie. Supus unor „judecăţi” meschine,
pentru vini iluzorii, Al. Dima a rezistat prin opera lui, prin devoţiunea cu
care a sfinţit funcţia de profesor. Studenţii i‑au fost totdeauna suportul moral
cel mai puternic. Poate că în această capacitate de comunicare largă cu
tânărul abia intrat în facultate, cu poetul ce‑i aducea primele încercări, cu
actorul care se verifica în reuşita rolului prin prezenţa criticului Al. Dima,
în sala teatrului, a stat forţa sa intelectuală.
Generozitatea şi delicateţea erau trăsături cu care a operat în relaţiile
sale umane. Nu s‑a temut niciodată că altcineva ar fi putut să scrie mai
mult decât el. Se bucura pentru fiecare succes al foştilor lui studenţi. Iubea
oamenii. Avea sufletul deschis oricărei confesiuni. Stabilea contacte şi
prietenii cu savanţi din lumea ştiinţifică europeană; a fost ani de zile membru
în Comitetul de Literatură comparată, directorul Institutului de Literatură
„George Călinescu” şi a avut alte multe funcţii în care a semănat idei,
disciplină şi omenie. Era spontan, aspru, dar şi iertător. Stăpânea filosofia
şi estetica. Studiase la Berlin, München şi Viena, după ce fusese elevul lui
D. Gusti şi T. Vianu. La Universităţile germane frecventează cursurile de
estetică, etnografie, istoria artelor şi istoria literaturilor romanice şi germa
nice. În 1938 şi‑a susţinut doctoratul cu teza Conceptul de artă populară,
cu menţiunea Summa cum laudae, şi premiată de Academia Română cu
premiul „G. Vernescu”.
Stabilit la Sibiu, în învăţământul liceal, şi‑a făcut simţită prezenţa în
gruparea Thesis (1932‑1939). Aici a desfăşurat o activitate prodigioasă în
domeniul publicistic şi ca profesor.
Colaborările sale, încă din tinereţe, la diferite publicaţii, l‑au impus în
spaţiul cultural. Ca elev, îl găsim în paginile revistei „Datina” (1922‑1932),
„Conştiinţa naţională” (1925), apoi, mai târziu, în „Revista fundaţiilor
regale”, „Ramuri”, „Roma”, „Convorbiri literare”, „Sociologie românească”,
„Sudostdeutsche Forschungen”, „Stimen aus dem Sud‑Osten” ş.a. Aprecieri
pozitive veneau din partea unor nume care semnificau mult în epocă,
începând cu Ramiro Ortiz, C. Rădulescu‑Motru, G. Călinescu, Pompiliu
Constantinescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi alţii.
Spicuim doar câteva păreri. Referindu‑se la studiul Aspecte şi atitudini
ideologice, C. Rădulescu‑Motru scria:
„Momentele caracteristice oricărei mişcări filosofice sunt marcate prin apariţia
volumelor de gândire concentrată” şi originală. (...) Broşura d‑lui Al. Dima,
„Aspecte şi atitudini ideologice”, începe seria de afirmaţii de mult curaj asupra
aspectului specific al crizei româneşti. După Al. Dima, criza culturii româneşti
stă în întârzierea procesului de naţionalizare” („Adevărul literar”, august, 13,
1933).
Continuăm cu opinia lui Pompiliu Constantinescu:

„Autorul e dintre cei care fac primul pas spre o discuţie metodică a culturii
româneşti, lucrare scrisă cu o senină probitate a minţii şi cu o serioasă nelinişte”
(„Vremea”, 1933, august, 20).
Spaţiul nu ne îngăduie mai multe observaţii ale criticilor momentului,
totuşi considerăm ilustrativă concizia exprimării lui Emil Cioran vizavi de
activitatea tânărului Al. Dima:
„O carte scrisă clar şi elegant, de o arhitectură bine definită care dă impresia
de ceva împlinit” („Ţara Bârsei”, 1933, nr. 6).
Şi toate aceste cuvinte erau consacrate scrierilor unui critic care nu
împlinise 28 de ani.
Al. Dima a privit „spectacolul” literaturii cu „ochii iluminaţi ai cercetă
torului”, cum declara în Cuvântul înainte de la volumul Fenomenul românesc
sub noi priviri critice, „Ramuri”, 1938, ispitit de tot ceea ce cultura naţională
i‑a dezvăluit. Nu a judecat niciodată opera literară ca un produs separat de
epoca ce l‑a emanat, nu a suprasolicitat esteticul în defavoarea socialului,
după cum nu a făcut din ultimul creatorul factorului artistic. A gândit aşa
într‑o epocă în care estetismul şi impresionismul în Istoria literară îşi aveau
destui adepţi.
Preocupările lui Al. Dima în domeniul criticii şi istoriei literare au fost
susţinute şi permanente, chiar dacă în a doua parte a vieţii a dedicat o mare
parte a preocupărilor sale Literaturii comparate. Riguros şi metodic, spiritul
său a examinat, în funcţie de aceste convingeri, nuvelele istorice ale lui
Odobescu, a discutat şi aplicat conceptul de personalitate la autorul Falsului
tratat de vânătoare. Reluând ideea filosofului Eduard Spranger, a argumentat
că Odobescu este o
„personalitate estetică, în întreg complexul ei psihofizic, trăind şi privind lumea
sub eterna perspectivă a frumosului şi (Al. Odobescu) a însemnat în cuprinsul
culturii şi societăţii româneşti o fermecătoare şi nobilă apariţie ce a ştiut să
crească în suflete încă primitive subtila floare a rafinatei emoţii artistice” 3. 3 Al. Dima, Alexandru
Odobescu – privire sin
Complexitatea unghiurilor din care a ştiut să judece opera şi creatorul, tetică asupra operei și per
sonalităţii, Sibiu, 1935,
istoric, artistic şi sociologic, fie că s‑a oprit asupra lui Odobescu, Russo, p. 28.
Hasdeu, Alecsandri şi Bălcescu, fie că a realizat viziuni sintetice asupra
dezvoltării mijloacelor de difuzare a culturii4 sau a urmărit unele motive 4 Al. Dima, Periodicele
moldoveneşti din prima
care au traversat creaţia poetică a curentelor naţionale, toate au avut ca jumătate a secolului al
rezultate studii de referinţă nu numai pentru epoca în care au fost publicate, XIX‑lea ca organe de răs
pândire a ştiinţei, „Studii
dar şi în posteritate. și cercetări științifice”,
Poate unul dintre cele mai însemnate momente din activitatea istoricului Fil. Iaşi, fasc. 1, 1956,
pp. 77‑105.
literar ar trebui considerat acela când, cu toată energia şi experienţa savantului,
a început munca la Tratatul de istoria literaturii române, volumul al II‑lea.
Întreprinderea a fost incitată de personalitatea lui G. Călinescu, în special
la alcătuirea primelor două volume:

„S‑a vorbit mai puţin despre această aleasă contribuţie a sa şi socotesc, de
aceea, ca unul care i‑am fost colaborator apropiat la construirea volumului al
II‑lea, să nu las să treacă sub tăcere acest aspect al muncii lui necurmate, cu
atât mai mult cu cât a circulat insistent zvonul, cu totul neîntemeiat, al dezintere
sării lui faţă de această lucrare. S‑a spus chiar, pur şi simplu, că o altă între
prindere decât propria lui istorie literară nu l‑ar fi interesat. Mă simt autorizat
să dezmint, cu hotărâre, cel puţin acum, după un deceniu de la dispariţia lui,
o astfel de opinie, amintind aici, cu fidelitate şi onestitate, concursul pe care
marele critic a ţinut să‑l acorde cu stăruinţă şi sinceritate Tratatului Academiei
şi redactorului responsabil al volumului al doilea în vederea restabilirii adevă
5 Al. Dima, G. Călinescu rului cu privire la geneza lucrării în cauză”5.
și Tratatul Academiei, în
vol. Dezbateri critice, Ed. Este mărturia lăsată de Al. Dima, uşor verificabilă de altfel, despre ceea
„Eminescu”, Buc., 1977,
p. 179. ce a însemnat prezenţa ilustrului critic şi istoric literar în procesul de
cristalizare a unei concepţii unitare pregătitoare editării volumului al II‑lea
al Tratatului. Când, împreună cu G. Călinescu, a pornit munca la Tratatul
de istoria literaturii române, volumul al II‑lea (faptele sunt consemnate în
paginile invocate de noi în subsol), Al. Dima a întreprins, de comun acord
cu marele istoric literar, o largă participare a colaboratorilor în vederea
redactării diferitelor capitole,
„de la cercetătorul impus la tânărul care îşi confirmase printr‑o contribuţie,
capacitatea de cercetare”.
Şi în acest proces de recrutare a celor mai tineri cercetători se identifica
dorinţa profesorului de a‑şi ajuta elevii. Nu s‑a temut niciodată că altcineva
ar fi putut să scrie, să creeze mai mult decât el. Acei ani pot servi oricând
pentru ceea ce a însemnat „munca în echipă”. De subliniat aici că toată
munca redacţională, unificarea stilistică a textelor, precizia bibliografică şi
tot ceea ce ţine de o asemenea întreprindere istorico‑literară au fost realizate
cu meticulozitate şi rigoare ştiinţifică de profesorul Paul Cornea.
În nenumăratele sale mărturisiri îl auzeam – noi, cei din catedră –
spunând: „Un profesor trăieşte prin elevii lui.” Totdeauna îl invoca în acest
sens pe profesorul Ilie Murgulescu. Este un adevăr verificabil pentru o
carieră didactică.
Apare dificil să stabilim astăzi câţi se socotesc foşti elevi, doctori,
colaboratori ai institutelor de cercetări din Iaşi, Bucureşti sau Timişoara, ai
profesorului Al. Dima. Un fapt este de necontrazis; deşi anii trec, invocarea
numelui său constituie o realitate, fie că este făcută vizavi de omul şi
profesorul Dima sau de cercetătorul, specialistul în Estetică, Istorie literară
şi Literatură comparată. Desigur, un profil complet al celui care a fost Al.
Dima nu poate fi conturat fără a aminti, chiar şi fugitiv, rezultatele cercetării
comparatismului.
După stabilirea la Iaşi, în 1945, în urma unui concurs sever, trecut în
mod strălucit de altfel, grăitoare sunt documentele din dosarul candidatului,
Conf. Al. Dima va preda disciplina Estetică şi critică literară. Din 1948 a

început să ţină cursurile de Teoria literaturii şi Literatură universală şi
comparată.
Aşa cum scria Ion Constantinescu în volumul Omagiu Profesorului Al.
Dima, Iaşi, 1975:
„În cărţile sale, cercetătorul, profesorul şi teoreticianul comparatismului a
realizat mai mult decât «o invitaţie la lectură» cum îşi caracteriza, în faţa
noastră, a studenţilor de acum cincisprezece ani, cursurile. Studii mai vechi
sau mai noi, cercetări comparatiste privind literatura română (Motive hegeliene
în scrisul eminescian; Afinităţi elective: Titu Maiorescu şi Goethe, Gherea în
cadrul criticii europene. Motivul cosmic în opera eminesciană etc.), precum şi
volumele Conceptul de Literatură universală şi comparată; Principii de literatură
comparată sau mai recentul Aspecte naţionale ale curentelor literare internaţio
nale sunt semnul unei vocaţii împlinite şi al unei pasiuni intelectuale remarcabile”.
Profesorul nostru s‑a bucurat şi de o recunoaştere internaţională. H.H.
Remak scria în 1971 despre Al. Dima în termeni superlativi. E numit un
„eminent comparatist român” şi, evident, nu a greşit, pentru că studiile sale
susţin o personalitate complexă şi larg dimensionată care s‑a mişcat cu o
lejeritate de invidiat în Teoria şi practica comparativismului. Aplicaţiile sale
frecventează spaţii literare europene şi autohtone, într‑un demers lucid şi
acaparant. A gândit modern, depăşind
„comparatismul dominat de pozitivism şi limitat de orizontul europocentrist.
(...) Continuator remarcabil al lui Tudor Vianu, Al. Dima aduce prin Diviziunea
trihotomică în sistematizarea disciplinei o importantă noutate de abordare a
fenomenului literar: Studiul raporturilor de independenţă, adică „studiul structu
rilor originale ale diferitelor literaturi”.
Am reprodus opiniile unuia dintre cei mai iubiţi şi apropiaţi colaboratori
ai Magistratului, regretatul comparatist Ion Constantinescu.
Cele peste 32 de volume, ediţii, sute de articole, cronici dramatice,
conferinţe determină pe oricine să recunoască posteritatea reală a unei
personalităţi complexe al cărei loc este în marea familie de creatori de
cultură, manifestaţi după 1930, adică generaţia lui M. Ralea, T. Vianu,
Şerban Cioculescu, G. Călinescu.
Născut în 17 octombrie 1905, la Turnu Severin, oraşul trandafirilor, Al.
Dima era o structură solară, deschisă, cuceritoare.
Perceput de contemporanii săi
„ca un intelectual fin, timid, firav, înalt, cu o figură distinsă, calm, cumpănit
în idei, cu ochii buni, inteligent şi amabil” (Octav Sulutiu, Jurnal),
Al. Dima a rămas, sub aspect uman, acelaşi de‑a lungul unei vieţi întregi.
Spiritul său organizat, claritatea cu care a ştiut să comunice faptul sesizat
din domeniul cercetat nu au anihilat niciodată sensibilitatea, afecţiunea
pentru subiectul studiat, vibraţia estetică în faţa operei de artă. Toate acestea
particularizează scrisul lui Al. Dima şi le simţim cu uşurinţă în subtext.

I‑a repugnat uscăciunea în viaţă şi scris. De aceea, cel mai arid subiect
abordat de critic nu ascunde nimic din secretele şi rigoarea disciplinei, ci,
dimpotrivă, el devine, în interpretarea sa, uşor inteligibil, plăcut la lectură,
trădând, cu fiecare pagină, trăsăturile sale sufleteşti şi intelectuale de excepţie.
Poate că nu este un fapt neglijabil să amintim că la toate aceste trăsături
ale personalităţii sale s‑a mai evidenţiat încă una, aceea de cuceritor orator.
Şi arta de a te adresa auditorului nu o invocăm numai noi, foştii lui studenţi.
La cursurile şi conferinţele sale veneau politehnişti, medici, avocaţi, actori,
şi, de ce nu, doamne ale unei lumi apuse. Apariţia profesorului era un
adevărat spectacol de idei şi elocinţă.
Comunicate într‑o formă elevată, de mare claritate, marcând înclinaţie
către ordine şi metodă – rezultat al formaţiei germane –, ideile sale se
configurează astăzi ca un adevărat sistem, definind personalitatea savantului.
La 20 de ani de la moartea profesorului Al. Dima, Facultatea de Litere
s‑a îmbogăţit prin reînfiinţarea Catedrei de Literatură Comparată, datorită
eforturilor, sârguinţei şi devoţiunii aceluiaşi colaborator, Ion Constantinescu.
Umbra mentorului a unit un grup de cadre didactice în folosul învăţământului.
Din păcate, viaţa a jucat cea mai dramatică piesă. La numai 2 ani de la
această victorie a reînfiinţării Catedrei de Literatură Comparată, Ion Con
stantinescu pleca fulgerător dintre noi într‑o altă lume, poate mai bună. Este
cu atât mai trist cu cât firul se înnodase, elevul cel mai apropiat al profesorului
Al. Dima să dispară tocmai atunci când reuşise să aducă în contemporaneitate
amintirea omului şi dascălului său.
Continuitatea desfăşurării programelor didactice este împlinită cu devo
tament şi cerbicie de profesoara Viorica S. Constantinescu, care, între durere
şi datorie, face ca această Catedră să dăinuie. Editarea unicei reviste de
literatură comparată la noi, „Acta Iassyensia Comparationis”, din 2002, şi
publicaţia anuală „Studii eminescologice” confirmă că sămânţa aruncată de
profesorul nostru rodeşte puternic şi în posteritate.
La sfârşitul răscolitoarelor gânduri şi amintiri consemnate nu ne rămâne
decât să citim şi să actualizăm acum, la peste trei decenii de la dispariţia
îndrăgitului profesor, tot ce a creat în jumătate de veac de muncă, într‑un
continuu neastâmpăr ideatic, cugetul iscoditor, subtil şi însetat de finalitate
al „Magistrului”.
Am deschis amintirile cu aceste gânduri pentru că l‑am simţit pe Al.
Dima omul cel mai apropiat de seria noastră. Ne‑a urmărit carierele tuturor,
ne‑a sfătuit, ne‑a dojenit şi ne‑a iubit. Avea acea nesfârşită disponibilitate
de a asculta, de a îndruma, chiar şi atunci când mutarea sa la Bucureşti ar
fi putut stânjeni relaţia profesor‑fost student.
Prof. Univ. Dr. Antoaneta MACOVEI,

Iaşi

DIALOG ORTODOX
MĂRTURII
Recensământul şi Naşterea
lui Iisus Hristos
1. Recensământul dispus de împăratul Iuliu Octavian

(Augustus), scopul şi influenţa lui asupra condiţiilor şi a
locului de naştere a Mântuitorului Iisus Hristos
1.1. Scopul recensământului
„Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiui
rea şi în locul dreptăţii este răutatea” (Biblia, Eclesiastul 3, 16).
Documentele evidenţiază faptul că în Imperiul Roman se efectua periodic,
la fiecare patrusprezece ani, recensământul.
Recensământul era practicat în două scopuri principale:
1. În scop militar: pentru a obţine date în legătură cu recrutarea bărbaţilor
pentru serviciul militar. Acest scop era mai puţin urmărit în ţările subjugate
deoarece serviciul militar era asigurat, în principal, de cetăţenii romani
(cives romani).
2. În scop fiscal: pentru obţinerea de venituri pe calea impozitelor. În
ţările subjugate romanii efectuau recensământul mai mult în scopul perce
perii impozitelor (a identificării şi a evidenţierii materiei impozabile şi a
veniturilor ce trebuiau obţinute prin stabilirea de impozite).
Fără tributul stors de la coloniile sale, în special pe calea impozitelor,
Imperiul Roman nu dispunea de resursele proprii necesare de a trăi în lux
şi desfrâu, de a realiza construcţii atât de măreţe, de a asigura clasei
conducătoare, şi chiar propriului popor, un trai din belşug (chiar fără muncă
sau cu muncă puţină), de a efectua cheltuieli publice enorme, în special cu
funcţionarea aparatului de stat.
Pe seama veniturilor stoarse de la coloniile sale, Imperiul Roman îşi
permitea să asigure poporului său „pâine şi jocuri” (panem et circenses)
pe gratis.
Fiecare colonie contribuia cu tribut, în bani sau în natură.
Pe timpul împăratului Iuliu Octavian, care a primit şi supranumele de
August (27 î.Hr. – 14 d.Hr.) recensământul a cuprins atât cetăţenii romani,
cât şi pe cei din ţările subjugate (Spania, Galia, Egiptul, Siria şi Palestina).

Aşa după cum am mai arătat, recensământul din colonii avea ca scop
principal identificarea materiei impozabile, a proprietarilor acesteia şi sta
bilirea impozitelor în sarcina bărbaţilor, în calitate de contribuabili întrucât
numai bărbaţii erau aceia care contau în relaţiile cu statul.
Mai precis, prin recensământ se urmărea obţinerea de date în legătură
cu bărbaţii (1) care pot fi recrutaţi, în diferite perioade pentru serviciul
militar, şi (2) care deţineau proprietăţi, pentru care datorau impozite Impe
riului Roman (în calitate de contribuabili).
1.2. Influenţa recensământului asupra condiţiilor

şi a locului de naştere a Mântuitorului Iisus Hristos
„Când se înmulţesc cei drepţi, poporul se bucură, dar când stăpâneşte cel rău,
poporul geme” (Proverbele 29, 2).
În condiţii normale, efectuarea unui recensământ nu implica obligaţii
din partea unei femei. Cu toate acestea Biblia ne relatează că Maria a fost
nevoită să efectueze o călătorie pentru a se „înscrie” la recensământul dispus
de împăratul August, în anul naşterii lui Hristos. Dacă mai avem în vedere
şi faptul că această călătorie s‑a efectuat de Maria (1) numai pentru înscrierea
la un recensământ, (2) recensământ la care, în condiţii normale, se înscriau
numai bărbaţii, (3) în timp ce era însărcinată în ultima lună, şi (4) pe o
distanţă plină de pericole, de 170 Km., respectiv de la Nazaret la Betleem,
putem înţelege cât de drastice erau constrângerile (în scop fiscal) pentru a
participa la această „înscriere”, la acest recensământ.
Mai precis, problema care se pune, şi pe care Biblia nu o explică, este
următoarea: ce motive, atât de întemeiate, au determinat‑o pe Maria să
parcurgă o distanţă atât de mare, de 170 de Km., când pe un măgar, când
pe picioare, în condiţii pline de pericole, de drum şi de sarcină în ultima
lună, numai pentru a se înscrie la un recensământ la care, în împrejurări
normale, se înscriau numai bărbaţii?
Trebuie avut în vedere faptul că o asemenea călătorie, care era (şi este
şi în prezent) dificilă chiar şi pentru un bărbat tânăr şi sănătos, era foarte
grea şi periculoasă, atât pentru Maria, dar în special pentru copilul pe care‑l
purta în pântece, cărora li s‑ar fi putut întâmpla lucruri dintre cele mai
neplăcute, inclusiv fatale, în timp ce străbăteau, când pe picioare, când pe
un măgar, acest drum lung şi anevoios, care, se presupune că a durat câteva
săptămâni.
De ce a trebuit Maria (în vârstă de numai 16 ani) să‑şi rişte viaţa sa şi
a propriului copil numai şi numai pentru a merge (împreună cu Iosif, care
avea în jur de 80 de ani) să se „înscrie” la acest recensământ?
Biblia nu explică de ce era atât de importantă această „înscriere”.

Din studiul aprofundat al Bibliei, în ansamblul său, rezultă însă motivele
întemeiate care au determinat‑o pe Maria să efectueze o asemenea călătorie
foarte grea, plină de riscuri pentru ea, pentru copilul său şi pentru Iosif.
Răspunsul la aceste întrebări este următorul: Maria avea o moştenire în
Betleem, care era supusă recensământului. Ea a trebuit să meargă să se
înscrie la acest recensământ ca orice bărbat pentru că devenise fiică moşte
nitoare, poseda o avere pe care trebuia să o înregistreze, ca orice bărbat,
la acest recensământ „înscriere”.
Astfel s‑au împlinit Profeţii din Vechiul Testament despre Naşterea
Mântuitorului Iisus Hristos.
1.3. Irod cel Mare

„El n‑a fost un rege, ci cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”. (Flavius
Josephus).
Irod cel Mare, care „a domnit ca o fiară”, a murit în anul 4 d.Hr. la
vârsta de şaptezeci de ani, după ce domnise treizeci şi şase de ani.
Câteva decenii mai târziu, Flavius Josephus îl va judeca aspru pe Irod
cel Mare în scrierile sale:
„El n‑a fost un rege, ci cel mai crud tiran suit vreodată pe tron.
A ucis un mare număr de oameni, iar celor lăsaţi în viaţă le‑a aplicat un
asemenea regim, încât aceştia preferau mai bine moartea.
El a chinuit nu numai pe supuşi luaţi în mod izolat, ci chiar comunităţi întregi.
Pentru a înfrumuseţa oraşe străine, le‑a jefuit pe ale sale şi a făcut altor neamuri
daruri plătite cu sângele evreilor.
În loc de prosperitate şi linişte, poporul a cunoscut doar o neagră sărăcie şi
demoralizare.
În cei câţiva ani ai domniei lui Irod, evreii au suferit mai mult decât au suferit
strămoşii lor în îndelungata perioadă ce a trecut până la părăsirea Babilonului
şi întoarcerea lor care a avut loc în timpul lui Xerxe.
În 36 de ani n‑a existat aproape nici o zi în care să nu fie cineva condamnat
la moarte. Irod nu şi‑a cruţat nici familia, nici prietenii, nici preoţii.
Pe lista victimelor figurau numele celor doi soţi ai surorii sale «Salomeea»,
al soţiei sale Mariamne şi ale celor doi fii ai săi Alexandru şi Aristobul.
Cumnatul său a fost înecat în Iordan, iar soacra sa Alexandra lichidată.
Doi învăţaţi care au smuls vulturul roman de aur de pe poarta mare a templului
au fost arşi de vii.
Hyrcanus, ultimul dintre Hasmoneeni a fost de asemenea ucis.
Familii nobile au fost exterminate în întregime şi mulţi farisei au pierit.
Cu cinci zile înainte de moarte, bătrânul Irod l‑a asasinat pe Antipater, fiul său.
Acestea nu sunt decât o parte din crimele acestui «om» care «a domnit ca o
fiară.»”.
În istorie Irod cel Mare nu este o excepţie de criminal care „a domnit ca o
fiară”.

În toate timpurile omenirea a fost condusă şi de Irodieni, de criminali care „au
domnit ca o fiară”.
1.4. Masacrul pruncilor din Betleem

„Jurăminte, minciuni, ucideri, hoţii, adultere se dezlănţuie; vărsări de sânge”.
(Biblia, Osea 4, 2).
Masacrul pruncilor din Betleem, de care este răspunzător Irod cel Mare,
se potriveşte perfect au caracterul lui de „odios rege criminal”.
„Matei 2, 1‑16. Masacrul pruncilor.
2, 1 După ce S‑a născut Iisus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod,
[…].
2, 3 Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s‑a tulburat mult; şi tot Ierusalimul
s‑a tulburat împreună cu el.
2, 4 A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a
căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.
2, 5 „În Betleemul din Iudeea”, i‑au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin
proorocul:
2, 6 Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată
dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul
poporului Meu Israel.” […].
2, 13 După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif,
şi‑i zice: „Scoală‑te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt, şi rămâi acolo
până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să‑L omoare.”.
2, 14 Iosif s‑a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în
Egipt.
2, 15 Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese
vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt”.
2, 16 Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s‑a mâniat foarte
tare, şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani
în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea,
pe care o aflase întocmai de la magi […]”˝.
Au fost ucişi circa 14.000 de prunci de sex bărbătesc, de la doi ani în
jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui.
Caracterul de odios rege şi de criminal al lui Irod, care era în stare să
extermine, cu ajutorul trupelor romane, oricât de mult din populaţia ţării
(chiar şi în totalitate, dacă era cazul), numai pentru a‑şi păstra rangul regesc,
rezultă şi din faptul că familiile şi neamurile celor circa 14.000 de prunci
ucişi (cei mai mulţi de la sânul mamei) nu s‑au putut răscula pentru a‑i apăra.
Conf. Univ. Dr. Grigorie Lăcriţa,

Craiova

DIALOG ORTODOX
EVOCARE
Poeți de expresie creștină:

Ignatie Grecu, Mihaela Călin
și Ioan Popoiu
Greutatea unei picături de rouă sau deschizând ușa
Raiului esthetos - Note de lectură la volumul
Prin grădinile verzi ale inimii, de Ignatie Grecu
Ascult la tv pe Arafat cu măsurile de carantinare și, în același timp, chiar
dacă, doar cu urechea interioară, sunetul cald al poeziei lui Ignatie Grecu.
La finalul transmisiei tv, deși Arafat a vorbit în stilul propriu apăsat și la
subiect, iar intensitatea sonorului tv este destul de mare, mi-au rămas în
cap doar cuvintele – frunze, cuvintele - păsări, cuvintele – lebede, frunzele –
fluturi, îngerii uimiți și aripile ascuțite ale poemelor lui Ignatie Grecu, al
cărui ultim volum, Prin grădinile verzi ale inimii, a apărut anul acesta la
Editura Eikon. Cartea m-a cucerit total de la prima pagină.
Am apreciat și până acum poezia lui Ignatie Grecu, poet cu operă
importantă și critică favorabilă. Am gustat acestă poezie la fel de mult ca
și peisajul cernican, în care-și duce zilele și asceza călugărul - poet Ignatie
Grecu. Acest volum, mai mult decât cele anterioare, mi-a produs un entu
ziasm similar celor din tinerețe, când descoperirea poeziei ține loc de
îndrăgostire. Sunt conștientă că rigoriștii m-ar taxa la acestă alăurare, însă
poetul însuși, se recunoaște în acest volum ca îndrăgostit… de poezie:„…
la tine visez / și pururi te caut / anotimp neînserat, Poezie!”.
Ignatie Grecu scrie o poezie înmiresmată, duioasă, tandră, de îndrăgostit
cu instinct sublimat, care vede în toate Voia Lui, Legea, descoperind cititoru
lui înțelesul adânc al acesteia, traducând pentru muritorii de rând („Totul
este privire. / Apoi cântec / și slavă!”) acestă Voie, niciodată silnică, mereu
binevoitoare, mereu în împlinirea omului, bucurând și rotujind sufletul.
Citind poemele din volumul Prin grădinile verzi ale inimii, percepi un
univers plastic, vizual, pastelat, în care natura apare ca suport pentru trăiri,
emoții, sau concluzii sofianice, comprimând timpul în câteva versuri și
dilatând emoția de final, care apare ca nouă, strălucitoare, ca fiind pusă sub
lupa unei picături de rouă. Aș vedea în unele poezii scurte o asemănare cu
haiku-ul japonez pentru starea de spirit, pentru acea tușă pe sensibilitate,

cu care rămâi după citirea acestor versuri. („Toamna – o barcă. / Două
frunze de aur / în loc de lopeți.”; „mărgăritar în pleoapă / o amintire /
care se vrea / numai dor.” ;„Cu plecăciune adâncă / lumina în zori / mi-a
sărutat mâinile.”)
Poetul iubește toate anotimpurile, cu o preferință pentru toamnă, pictând
o frumusețe pură, aproape senzuală a naturii, descoperită prin privirea
feciorelnică a unui nou Adam, cu totul în antiteză cu sobrietatea și asprimea
unei vieți ascetice asumate. Sau, dimpotrivă, datorate acestei vieți. Descrie
rile din natură sunt abia percepute, au o fragilitate de porțelan chinezesc,
se situează încă sub imperiul bănuitului, al nenăscutului, poetul transmite
starea de primăvară, de muguri în ramurile încă negre, la încheietura dintre
iarnă și primăvară, ca în poemul Stăpân pe un imperiu de muguri, prin
plasarea unui pițigoi în final („Cineva a desenat cu un / cărbune amar /
pe hârtia albă a câmpiei / într-o dezordine divină / linii drepte și frânte /
ramuri cu muguri și țepi / asemeni unor sârme ghimpate, / fără număr. /
Un pițigoi sare din ram în ram / fără să se rănească.”).
La fel ca Dostoievski, îndrăznesc să cred că sunt mulți aceia care se pot
mântui prin frumusețe, cu referire directă la poezia lui Ignatie Grecu. Mai
mult decât atât, muncile, asceza („Noapte de noapte / am stat de veghe /
la căpătâiul / cărții Tale / cu zăvoare de argint”) și rigoarea unui trai de
călugăr, urcușul pe scara realizării interioare se ivesc uneori, descoperind
aici o măiestrie și o liniște sufletească, care îl situează pe poet printre
sapiențialii cu școală și ucenici.
Poemul Îngerul m-a întrebat este o meditație, o vorbă cu îngerul, similară
celor din paterice, în care sunt decojite metaforic măștile poetice, poetul
fiind rând pe rând „cavaler în luptă cu fantastice mori” (Don Quijote), Icar
(„Cu aripi de șindrilă prinse de / umeri cu panglici și sfori”) – „Îngerul
m-a întrebat / Cu cine vrei să te măsori”, o meditație fără zbatere, cu o
liniște câștigată din lupte ascetice anterioare. Poetul compară scrierea unui
poem cu construirea unei biserici („O! Cât de greu se scrie un poem! / Așa
se construiește o biserică.”) și cere binecuvântare sfinților pentru vers („În
pridvor stau sfinții desculți în / asfințire / Lor li se pleacă versul meu umil…”)
Poezia cu temă religioasă este prezentă în cartea lui Ignatie Grecu, la
fel de tandru, învelind în scutecele versului, un sâmbure teologic, un frag
ment scripturistic, adus la sufletul cititorului prin sensibilitatea și emoțiile
poetului. Așa dibuiești în poezia Nu te teme, tema pascală, în care sufletul
este încurajat de Iisus cel răstignit și înviat („Rămâi lângă Mine / Suflete
zbuciumat. / Iată, a pierit orice teamă / Cu ochi în lacrimi / privește-Mă.
/ Sunt Eu Cel răstignit / și acum înviat!”). Venim este un poem colind, pe
care-l ghicești astfel abia în versul final: „ Venim de departe / de foarte
departe / de dincolo de astre. / Sosim fără veste. / Prin munți de clădiri /
vuind la fereestre, / răsuna-vor înalte / cântările noastre.” În cuprinsul
cărții găsim și poeme închinate Maicii Domnului, acatiste închegate într-o

fulgerare de gând: „Vedere cu mare anevoie a se vedea. / Căruță a Cuvântului,
auzire prea nouă / Lingurița purtătoare de văpaie și rouă.”
Răzbate peste tot o sfială, o mirare la simțirea tainei, poezia fiind parte
a unei revelații continue, poetul recunoaște darul poeziei primit ca pe o
cuminecătură: („Din firmiturile ce cad de la masa / Cântării / Cu sfială,
poetul soarbe cuminecătură. / Și cu aurita, preasmerita gură / Te slăvește
și Te preaînalță în cântec mereu…”)
La finalul cărții, în poemul Întru sfârșit, poetul plasează sâmburele unei
promisiuni, aceea de a continua cântarea sa de menestrel al inefabilului,
promisiune pe care o transpune metaforic într-o scară pentru îngeri, o
imagine superbă, o scară a lui Iacob sau a lui Ioan Scărarul. Când cineva
ajunge la acest stadiu, știm sigur că scara virtuților se rostește și în viața
sa. („ S-ar părea / că am spus totul / sau mult / mult prea mult. / Însă e
atât de puțin, / chiar foarte puțin, / totuși, / pentru un lucru / atât de greu:
/ scară pentru îngeri, / cum este cântecul.”).
Toate poemele adunate în acest volum, cu aerul lor proaspăt și cu emoția
îmbobocind la finalul poeziei, apar ca un exercițiu al raiului, acel rai descris
de Grigore Sinaitul – Raiul esthetos. Pentru îndulcirea de final (la bonne
bouche ), transcriu poemul Albă sfiiciune, ca o ușă deschisă spre Rai:
„Ce taină poate fi aceasta? Nouă, ce veste? / Ce risipă, ce pânză, ce marmură,
ce broderie? / Albă sfiiciune printre negrele ramuri. / Aproape că trebuie să
îngenunchez, să-mi pun fruntea fiebinte pe sânul tău pur și efemer. / O, neauă,
tu înger abia sosit din cer. / Lasă-mă îndelung să visez!”
Valența trezvitoare a suferinței în poezia Mihaelei Călin.

Note la volumul Duhuri pe tobogane
Deși volumul Mihaelei Călin, Duhuri pe tobogane, apărut în anul 2016,
la Editura Ecran Magazin este un debut tardiv, autoarea mărturiseșe preocu
pările pentru frumos, pentru arte, de foarte timpuriu (face balet și pictură
precoce, ba chiar scrie un roman la vârsta de 9 ani). Poezia a venit firesc
o dată cu adolescența, dar s-a decantat în timp, rilkean forjată de întâmplările
vieții, exact la ora de naștere a clarității.
Am descoperit în Mihaela Călin, o poetă solitară, cu exprimare clară și
teme mari, filosofice, sapiențiale, topite într-un lirism delicat. O poetă care
nu a frecventat vreun cerc literar, dar care prin maturitatea expresiei sale
poetice, nu mai are nevoie de confirmarea unui cerc literar. Mai întâi, pentru
că poezia Mihaelei Călin este foarte strâns legată de viața în solitudine, de
suferință, și care în pofida acestora, nu exprimă amărăciune sau frustrări.
Poezia curge în vers alb, cu poeme scurte cel mai adesea, concluzii sapiențiale
și limpeziri calde și bune la gust, ca mierea. Apoi, pentru că exprimarea poetică
este pentru autoare un act de trezire, de vindecare, de autovindecare. Poezia
Mihaelei Călin poate fi perfect definită printr-un rând al lui Alain Finkiel
kraut: „A fi scriitor înseamnă a oferi literaturii forma propriului tău destin.”

Ghicim obsedanta temă a timpului („secundele gâdilă timpul și râd
tumultuos”), posibil un conflict cu timpul, dar și o reparare, o reașezare a
acestuia, o revalorizare, o spirală recuperatoare a ceea ce a fost bun și a
ceea ce a fost rău („pantofi de plumb de fier / piciorul meu de sticlă / doar
timpul bate step lejer / secunde intră-n pâclă”). Deși sufletul poeziei stă
mereu pe o muchie de timp („lumea-i un degetar / pe care Dumnezeu îl
ține în poală / când stă să mai coasă vremea / timpul – borangic cu înflorituri
- / maramă pe chipul Maicii Pământ”), în același timp spălând trecutul,
dar cu greutatea clipei încărcate de liberul arbitru („un început / pregătit
de sfârșit / amândoi / fire subțiri de nisip / înghesuite-n clepsidră”), viitorul
pare un capitol așteptat, intră la etapa a 3-a a vieții, aceea care în texte
sapiențiale orientale, se numește Fuga în pădure, etapa realizării, a mântuirii
(„e liniște / gol-pușcă e viitorul”).
O altă temă cu pondere în poemele Mihaelei Călin, este suferința, înge
mănată cu singurătatea, care devine prin expresia poetică, șansă la supraex
primare, la supraviețuire, depășind simplul strigăt de ajutor, așa cum bine
scria Hilldegard von Bingen despre scopul și arta suferinței, aceea de a se
transforma în medicament („mușc o felie de timp / și / mă satur/ are un
gust îngrozitor de singurătate / încât am să trec la desert / o ciocolată
poate înlocui / măcar vreo zece minute rele din viață...” sau „poezia stă
cu picioarele-ncrucișate / îmi șterge cu dosul mânecii / ultima lacrimă”).
Totul este străbătut de nostalgia unui pandant, unui partener perfect, a unei
uniuni mistice, ca în poezia Contrast: „sunt doldora de cuvinte în care te
caut / și nu te găsesc / și-n noapte e / prea multă noapte... / prin întunericul
negru alunec / albesc”, cu referință permanentă la sursa destinului propriu
și al Creației, ca-n poemul Tușe: „azi am vrut să pictez / o lumină / cineva
mi-a spus: „nu se poate / pentru asta ai nevoie de întuneric!” / și mi-a
înmuiat pensula / în destin / am tăcut și... /m-am luminat”
I-aș spune Mihaelei Călin, pe care o găsesc asemenea prin solitudine și
prin sedimentarea cristalină a poeziei sale, cu Emily Dickinson, să continue
să scrie, tot astfel cum editorul lui Dickinson o îndemna pe aceasta în urma
cu un secol și jumătate.
De la Hamlet la Ioan Botezătorul: un urcuș poetic la

Ioan Popoiu în Întoarcerea fiarei
Cartea de poeme a lui Ioan Popoiu, Întorcerea fiarei, apărută anul acesta
la Editura Pim, este o sumă de solilocvii, o confesiune lucidă, aspră, un jurnal
de erou nevoit să străbată valea plângerii, care este lumea aceasta. Discursul
este centrat pe mărturisire, pe devoalarea trăirilor, a speranțelor, dar mai
ales a dezamăgirilor personajului închegat din materia poetică, care tânjește
după un martor, după un confesor. Citind cartea lui Ioan Popoiu, ușor îmi
vin în minte, imaginare scrisori ale sfintei depresive Olimpiada, către Ioan

Gură de Aur. Dacă lucrul ar fi posibil, cu poemele lui Ioan Popoiu aș întregi,
printr-o inginerie cunatică, corespondența Olimpada – Ioan Gură de Aur.
Primul poem, Eșafodul, este o metaforă a regelui abia încoronat, dus în
secunda următoare spre eșafod, expresie a omului în glorie, secondat mereu
de umbra sa, de care fuge să scape, constatând cu tristețe, că nu are unde
– „unde să fugi în Danemarca”? După această introducere, firul poetic
urmează o serie de identificări cu eroul. Rând pe rând, eroul se încarnează
în Hamlet, apoi Don Quijote, Cavalerul Mesei Rotunde : „ …Cavalerul
desăvârșit / fără teamă și prihană / cel care întoarce spatele lumii /
îndrăgostitul ideal / care străbate pământul / sub cerul torid al Spaniei /
în căutarea iubitei sale”. Eroul apare subjugat în totalitate de idealul său,
aproape confiscat de acesta, mai ales, atunci când acesta este pentru slava
lui Dumnezeu: „Domnul mai are puși deoparte / 144000 de cavaleri / gata
să moară pentru gloria Lui”
Deși există și versuri belicoase ca acesta: „trag sabia / voi monștri
ascunși / în morile de vânt / nu veți îngenunchea lumea”, se înțelege, că
lupta eroului se dă, mai ales pe terenul minții, e o luptă cu „golul din miezul
lucrurilor / cotidian derizoriu”, luptă pentru ruperea pânzei întunecate a
ignoranței, dezvăluind sensul de ultimă revelație al cuvântului apocalipsă,
preluând imaginarul sacru și lipindu-l de realitate, ca și împlinire a profeției.
Totul se deruleză într-un regim maniheist, toată lupta se dă – pentru a
„dezveli / fața hâdă și întunecată a Uzurpatorului / ce se erijează în stăpân
al ființelor / zidite spre lumină…”.
Uneori apare câte un vers cu armonii de litanie, cum ar fi versurile despre
pierderea inocenței, o constatare și un regret al unui erou, neadaptat la
vârsta maturității, o deschidere a ochilor, care are ca efect prim dezamăgirea
– „stâlpii lumii / s-au prăbușit demult”. Fețele eroului sunt adesea triste,
dar tristețea este văzută „ca pe un blazon princiar / ca un standard de
luptă”, trecând de la un Hamlet predat mai curând abisurilor lui a nu fi,
îmbrăcând pelerina lui Faust sau cu certitudinile dureroase dezvăluite de
omul papinian, care-și dorește totuși să îmbrățișeze fericirea: „vrem să
îmbrățișăm fericirea / ca pe o ființă vie”.
Luptele și dilemele, urcă de la nivelul eroului – figură medievală în
armură rece, lucidă, spre un miez mai cald, acela al fiului risipitor întors
către Tatăl, conștientizând lumina proprie - „ce să fac / cu lumina / sădită
în mine”, din perspectivă gnostică. Versul capătă uneori o notă psaltică, de
altfel unele dintre mottouri sunt din texte biblice și eroul se metamorfozează
într-un căutător al sapienției, însă recunoști deîndată că nu este închinoviat,
este un ascet revoltat, un călugăr răzvrătit, fără maestru, fără avva, iar uneori
plângând lipsa unuia: „… drumul / prin luciditate / fără Maestru”.
Ușor poți recunoaște langoarea, oboseala, tristețea unui exercițiu ascetic
la momentul acediei, al demonului amiezei: „suntem prea obosiți / sau prea
triști”, dar și durerea lucidității: „atâta luciditate / și câtă suferință”, toate
filtrate pritr-o atitudine evagriană – „răul vine dinăuntru”. Imaginarul

ascetului este complet: avem chilia - „Sunt/ în camera pustie / mai severă
decât o chilie gotică / singur cu mine / cu sufletul / cu gânduri / ca niște
șerpi” și lupta cu gândurile – „gândurile / năvălesc asupra mea / ca niște
harpii”. La această luptă ascetică, la această zvârcolire spre lumină – „nu
ai cum să-ți afli liniștea / să pătrunzi în intimitatea timpului”, apar concluzii
ecleziastice „prea multă căutare / și prea puțină certitudine”, dar găsim,
pe lângă introspecție, și o tânjire a fructui ascezei, acel prezent continu
liturgic – „să pășesc în prezent / să fiu stăpânul clipei”.
În poemul Cronică, care începe cu un motto evanghelic despre botezul
lui Iisus Hristos, eroul urcă în imaginar, spre idealul Ioan Botezătorul. Tonul
este profetic, îndeamnă la asceză, dar nu pot să nu mă întreb, de ce Ioan
Botezătorul este trist în momentul predării misiunii către Iisus – „Ioan se-
ntrista și spunea / El trebuie să crească / și eu să mă micșorez.” Oare acest
Botezătorul, păstrează ceva din ascetul revoltat, singuratic de mai devreme?
Poemul Noaptea, un colind, poem al nașterii Mântuitorului, pare o
contrapondere revelatorie a înțelesului profan al cărții, reunind toate poemele
în ciclul Nopți, nume izvorât din versul rimbaudian „Scriam tăceri nopți
fixam inexprimabilul”, contrapondere definitivată în versurile: „porțile infi
nitului se deschid / să vină cel prezis de profeți / să deschidă căi noi
viitorului”. Întrezărim astfel salvarea, care se creionează ca o metaforă a
centrului, a Cerului oglindit pe pământ, imagine folosită mult în teologie,
corabia, care prefigurează biserica, ecclesia, adunarea sau uniunea mistică:
„corabia / e ultima legătură cu lumea / civilizată / cu normalitatea / restul
este sfărâmat …/ nu știu /dacă vom mai putea ancora undeva.”
Poezia lui Ioan Popoiu balansează între profunzimea psalmilor și Pancia
tantra, între bisturiul stoicului și vaietele unei tragedii antice. La prima
vedere, din discursul poetic emană o luciditate extremă, desprinsă dintr-o
experiență solitară, o luciditate reflectată asupra lumii înconjurătoare, care
lovește ca un bumerang, mai întâi pe emițătorul său, devenit erou în slujba
unor idealuri înalte. Este un aer dens, cu iz de cântare de Postul Mare, de
Andrei Criteanul - versul scurt, alb, curgător te duce cu gândul la o secvență
de cânt monadic, gregorian. Pare o speranță golită de entuziasm, un demers
ascetic care rămâne permanent la nivelul flagelării – „am rămas fidel
suferinței”, pentru că, din sfială, penitentul nu-și permite să treacă la extaz:
„cum să-naintezi altfel decât / în desăvârșita penitență /Doamne / ajută-mă
să-nțeleg / unde e lumea Ta / m-am îndepărtat de Tine”, rămânând prizonier
veșnic al Vinerii Mari, dar tânjind perpetuu la bucuria Învierii!
Eroul clasic, profetul și penitentul sunt ipostaze pe care le-am descifrat
într-un urcuș al Carmelului, urcuș poetic și sapiențial, în același timp,
decantat în cartea Întoarcerea fiarei de Ioan Popoiu.
Scriitor Silvia ANDRUCOVICI,

Bucureşti

DIALOG ORTODOX
TRADIŢII
Datini, tradiții și obiceiuri românești

în luna decembrie
Te uită cum ninge‑n decembrie…

Iarna, satul românesc devine un colț de rai. Este singurul anotimp din
an în care domnește principiul repaosului și al odihnei. În timp ce grâul
germinează sub stratul mare de zăpadă, casele țăranilor, calde și primitoare,
se pregătesc de sărbătoare.
Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu Sfântul Nicolae, la 6
decembrie și se încheie în 24 februarie, cu Dragobetele, care marchează
începutul primăverii și al anului agricol.
Sfântul Ierarh Nicolae – 6 decembrie

Ierarhul din localitatea Mira, este cel mai cunoscut și iubit sfânt al
Bisericii Ortodoxe. Născut în jurul anului 280, în localitatea Patara Lichiei,
și trecut la cele veșnice în jurul anului 345, în localitatea Mira (astăzi
Kocademre, Turcia), acest sfânt ierarh s‑a făcut pe sine chip al smereniei
și al sărăciei, slujind lui Dumnezeu și semenilor săi, nu numai până în
ultimul ceas al vieții sale, ci și până astăzi.

Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Lichiei este cunoscut drept ocrotitor al
celor acuzați pe nedrept, al comercianților și al călătorilor, al fetelor nemă
ritate și al mireselor și, în mod special, al copiilor mici.
Acest mult‑iubit Sfânt a fost rânduit spre cinstire în ziua de 6 decembrie
pentru că, în această zi, el i‑a apărut în vis Sfântului Împărat Constantin
cel Mare, cerându‑i să‑i ierte pe cei trei tineri nevinovați care urmau a fi
omorâți a doua zi.
Deși a fost cunoscut și iubit încă din timpul vieții sale, săvârșind nenu
mărate minuni, ierarhul din Mira începe să fie cinstit mai ales începând cu
secolul al VI‑lea, la peste două sute de ani de la adormirea lui în Domnul,
când numele său apare menționat într‑un martirologiu roman. În același
secol, episcopul Nicolae din Pinara, înălța o biserică închinată Sfântului
Nicolae din Mira Lichiei.
Deși papa Nicolae I al Romei zidește un mic altar închinat Sfântului
Nicolae în secolul al IX‑lea, abia începând cu secolul al X‑lea, cultul sfântului
din Mira începe să se răspândească puternic în Apus. O ctitorie de seamă
în această privință este biserica bizantină din Burtscheid (lângă Aachen,
Germania), zidită de Oton al III‑lea, care este așezată sub ocrotirea Sfântului
Ierarh Nicolae.
În perioada cruciadelor, nenumărate Sfinte Moaște au fost luate din
Răsărit și duse în Apus. Astfel, în secolul al XI‑lea, un grup de șaizeci și
doi de cruciați din localitatea italiană Bari au luat (furat) din Mira cinstitele
Moaște ale Sfântului Nicolae. Pentru a fi întâmpinate cum se cuvine,
episcopul Nicolae din Veneția ridica două biserici mărețe închinate sfântului,
una în Bari (1036) și alta în Veneția (1039); ambele biserici au fost sfințite
în data de 9 mai 1098.
Cele mai multe date biografice despre ierarhul din Mira provin din
lucrarea medievală Legenda aurea, scrisă de Iacob de Voragina, în anul
1264. Odată cu încreștinarea slavilor, cartea amintită a fost tradusă în limba
slavonă, drept pentru care cultul Sfântului Nicolae l‑a înlocuit pe cel al
zeului Mikula al agriculturii.
Treptat, sfântul din Mira a început să aibă parte de un cult tot mai
accentuat. Astfel, multe dintre bisericile închinate sau nu acestuia, au fost
împodobite cu un ciclu întreg de fresce biografice înfățișând principalele
momente din viața sfântului.
În rândul frescelor intitulate sugestiv „Viața Sfântului Nicolae” apar
scene precum: nașterea sfântului; sfântul învățând carte, lângă educator;
hirotonia sfântului întru diacon; sfântul arunca bani în casa celor două fete
sărace; hirotonia sfântului întru preot; sfântul învie un corăbier; hirotonia
sfântului întru episcop; sfântul în temniță, primind Evanghelia de la Hristos
și omoforul de la Maica Domnului; sfântul tăind un copac în care ședeau
diavoli; sfântul scăpând de la moarte pe cei trei tineri; sfântul dărâmând o

capiște idolească; sfântul apărând în vis împăratului Constantin și lui Avlavie;
adormirea sfântului.
Astăzi, ierarhul din Mira este cunoscut în toată lumea, fiind mult cinstit
și iubit de credincioșii de pretutindeni. Precum odinioară Sfântul Nicolae
și‑a pus sufletul pentru poporul său, tot așa și astăzi, el își înalță rugăciunea
cea cu îndrăzneală pentru nevoile tuturor celor care‑l caută cu credință.
De la Sân Nicoară la Moș Nicolae

Sărbătorile de iarnă erau în trecut un prilej de bucurie pentru cei mici,
care așteptau cu nerăbdare prima zăpadă și sosirea lui Moș Nicolae și a lui
Moș Crăciun. Câți dintre ei își mai lustruiesc astăzi ghetele, pentru ca Moș
Nicolae să le umple cu cele mai frumoase jucării și cele mai gustoase
dulciuri? Din păcate, din ce în ce mai puțini copii simt cu adevărat spiritul
Crăciunului și al sărbătorilor de iarnă, în general, deoarece sunt bombardați
de jocurile pe calculator și de conversațiile cu prietenii pe rețelele de
socializare.
Știm tot mai puține despre identitatea și biografia reală a Sfântului
Nicolae, deși încă îl ținem foarte drag. Sân Nicoară (Nicoară este cea mai
veche formă românească a numelui, venită direct din latină), cum i se zicea
în lumea tradițională, este mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia
s‑au țesut legende diverse și uneori năstrușnice, cu vagi ecouri în cultul
bisericesc. Așa bunăoară, el ar fi al doilea sfânt făcut de Dumnezeu și ar
sta de‑a stânga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cinstea să stea de‑a
dreapta). Sân Nicoară (ajutat de Sân Toader) păzește Soarele, ca nu cumva
s‑o tulească și să lase lumea în beznă și frig. E bătrân, dar în tinerețile lui
unii zic că ar fi fost podar, iar alții că ar fi fost corăbier și pescar. El ar fi
oprit și apele Potopului pe vremea lui Noe. De altfel, e mai mereu ud și
cam posomorât. Se pare că ipostaza mai vioaie a lui Moș Nicolae, cu
obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminți, dar și nuielușe
pentru cei neastâmpărați) e o inovație orășenească, prefigurând dărnicia
mai substanțială a lui Moș Crăciun.
Cuviosul Daniel Sihastrul – 18 decembrie

Sfântul Daniel Sihastrul este cunoscut și sub numele de „Daniel Schi
monahul” sau „Daniel cel Nou”, nume care nu mai fac posibilă confuzia
cu prorocul din Vechiul Testament. S‑a născut la începutul secolului al
XV‑lea, într‑un sat din apropierea orașului Rădăuți. Ajunge la Schitul Sfântul
Lavrentie, la 6 km de Putna, locul intrării sale în monahism. Mai târziu
alege să se retragă pe o stâncă de pe malul pârâului Viteul, unde va dăltui

un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt
o încăpere, săpată tot în piatră, care îi va sluji drept chilie.
Potrivit tradiției, Cuviosul Daniel i‑ar fi prezis Sfântului Ștefan cel Mare
că va urca pe tronul de domnie al Moldovei. După spusele cronicarului Ion
Neculce, cuviosul Daniel este cel care l‑a îndemnat pe Ștefan Vodă să
continue lupta împotriva turcilor și tot de la el a venit și îndemnul de a zidi
Mânăstirea Putna.
Nu se cunoaște data trecerii sale la cele veșnice. A fost înmormântat în
partea sudică a pronaosului bisericii Mânăstirii Voroneț. Un deget, ferecat
în argint și împodobit cu unsprezece mărgăritare și un granat, se păstrează
și astăzi la mânăstirea Putna. El poartă inscripția: „Aceste relicve le‑am
ferecat eu Ghedeon, igumen ot Voroneț, cu toată cheltuiala mea în anul
7257 (1749), în 4 decemvrie”. Părintele profesor Petru Rezuș mărturisește
că acest deget, ferecat în argint, arată că sfintele moaște ale lui Daniel
Sihastrul au fost, pe la mijlocul veacului al XVIII‑lea, expuse în mănăstire.
Despre acest deget, care este păstrat la mânăstirea Putna, tradițiile spun că
este degetul arătător de la mâna dreaptă a Sfântului Daniel, cu care a arătat
voievodului valea Putnei, unde l‑a îndemnat să ridice mânăstirea.
Hotărârea sinodală de „canonizare” s‑a luat la 20 iulie 1992, rânduindu‑se
ca el să fie prăznuit în fiecare an, pe 18 decembrie.
Ignatul – 20 decembrie – paradoxul purificării

prin post și sânge
Ritualul sacrificării porcului, ce are loc înaintea Crăciunului, prezintă o
legătură evidentă între mitologia Greciei antice și religia populară româ
nească. Nu numai romanii credeau că sângele scurs la sacrificiul porcului
putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea.
Puterea sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată și în mitologia
greacă. Medeea este izbăvită de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel
de lapte sacrificat de Circe. Oreste este purificat de matricid de Apollo tot
prin sacrificiul expiator al unui porc […].
Obiceiuri de Ignat
Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie al Antiohiei
este cunoscută în popor sub denumirea de Ignatul porcilor sau Înătoarea.
Se crede că în noaptea de Ignat porcii visează că vor fi tăiați. De acum
încolo nu se mai îngrașă, nu mai pun carne pe ei și nu mai mănâncă, pentru
că și‑au visat tăierea. Singura activitate permisă în această zi era tăierea

porcului. Femeile însărcinate, de teama de a nu naște copii cu infirmități,
respectau cu strictețe interdicția de a lucra. Persoanele care lucrau în această
zi, erau pedepsite de cea care patrona ziua: Înătoarea – o femeie bătrână,
lacomă și urâtă. Potrivit credinței din popor, ea le ispitește pe femei să
lucreze, după care le opărește.
Prin multe părți, porcii sunt tăiați în această zi. O credință musceleană
ne îndeamnă: „Chiar de n‑ai tăia un porc, taie cel puțin o pasăre: găină,
rață, gâscă; ori înțeapă creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că așa
e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale”.
La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei
care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate,
iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună. Cel ce taie porcul, nu
trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă
cu greutate.
Exista și obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat. Ion Creangă mărturisește
în Amintiri din copilărie:
„La Crăciun, când tăia tata porcul, și‑l pârlia, și‑l opăria, și‑l învălia iute
cu paie, de‑l înădușii, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc
deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei”.
Tudor Pamfile menționează că

„Prin unele parți se crede că dacă se dă copiilor cari se scapă, noaptea
în pat cu udul, să mănânce coada porcului și vor scăpa de această slăbiciune”.
În credința populară, diferite organe sau părți din carnea porcului tăiat
sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale oamenilor și animalelor:
Bradul de Crăciun
Un obicei specific sărbătorilor de iarnă este aducerea în casă și împodo
birea unui brad. Un cântec specific spune:
„O brad frumos, o brad frumos, / Cu cetina tot verde… / Tu ești copacul
credincios, / Ce frunza nu și‑o pierde…”
Încă din Antichitate, oamenii se închinau la pomi numiți de ei sacri.
Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar
scandinavii și romanii – bradul!
Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roșii.
Descreștinarea lumii contemporane se reflectă trist și în desacralizarea
Crăciunului. Omul recent e mai preocupat de brad și de darurile Moșului,
decât de sărbătoarea Nativității, pe care aproape că o ignoră.

Moș Ajunul
Ajunul Crăciunului apare personificat în chipul unui moș cumsecade,
frate mai mic a lui Moș Crăciun și despre care se spune că ar fi fost păstor
de oi sau de capre. Acesta pare mai autohton decât Moș Crăciunul actual,
importat din Occident (Santa Claus). Românul se pune să chefuiască încă
din seara de Ajun, când în unele părți se crede că vin și sufletele morților
să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune mâncare și pentru
cei duși: colaci, turte și cozonaci. Copiii umblă cu Moș Ajunul (Ne dați ori
nu ne dați…?) și primesc mai ales nuci și covrigi. E bine să se împartă
bucate, atât în numele morților, cât și ca semn de belșug, fiind, prin excelență
timpul darurilor. Lipsa reciprocității în această privință e rău văzută, iar pe
alocuri se crede că zgârciții încasează pedepse de la Moșul (cele mai grele
fiind ale acelora care nu‑i primesc pe urători în noaptea mare a lui Ajun).
Dăruitul de bani nu intră în tradiție, unde era o lume a economiei domestice,
bazată mai mult pe troc decât pe monedă. El s‑a încetățenit în orașe, așa,
ca un fel de surogat.
Ajunul Crăciunului reprezintă un moment deosebit, care se petrece alături
de cei dragi. Acum se împodobește celebrul brad de Crăciun și se fac
ultimele pregătiri pentru ziua ce va urma.
Colindul de Moș Ajun – scurt istoric

Colindul de Moș Ajun datează din vremuri străbune și creștine, fiind cel
mai vechi mesaj dus de copii, despre vestea Nașterii Pruncului Iisus, preluat
din înțelepciunea tradițional‑creștină de fiecare generație, ca moștenire
spirituală, spre dăinuire în veacul veacurilor. Din punct de vedere etimologic,
cuvântul colind deriva din latinescul colo‑colare, care înseamnă „ceea ce
trebuie respectat, cinstit”. Sunt persoane care susțin că acest termen vine
de la latinescul „calendae”, care provine din „calare” (chemare).
Obiceiul colindatului are și menirea de a ne atrage atenția că este necesară
pregătirea sufletească și trupească pentru ca Hristos să Se nască tainic în
fiecare dintre noi. Colindele ne descoperă că Întruparea Mântuitorului are
ca scop mântuirea neamului omenesc.
În trecut, nu se cântau colinde înainte de 6 decembrie, ziua cinstirii
Sfântului Ierarh Nicolae. Cetele de colindători erau de mai multe feluri: cei
mici plecau la colindat în prima parte a zilei Ajunului Domnului și cântau
colindul „Bună dimineața la Moș Ajun”. Flăcăii satului colindau după lăsarea
serii în mod deosebit la familiile care aveau fete necăsătorite. Fata din casa
colindată avea datoria de a pregăti un colac pe care trebuia să‑l dăruiască
flăcăului pe care îl plăcea. Flăcăul păstra colacul dacă o îndrăgea pe fată,
iar în caz contrar îl așeza în stâlpul porții casei. Exista și obiceiul ca cei

căsătoriți să colinde alte familii până târziu în noapte. De reținut: în trecut
fetele nu mergeau la colindat.
Colindele au o mulțime de variante și versiuni, specifice diferitelor
regiuni de unde provin. Un lucru pe care nu trebuie să‑l uităm este acela
că rolul colindelor este de a fi cântate în grup, după cum păstorii din Betleem
și magii de la Răsărit nu s‑au închinat singuri Pruncului Iisus.
Colindele au circulat prin viu grai, ele fiind consemnate în scris și notate
muzical, mult mai târziu.
Colindele au o bază biblică, ele descoperă în versuri faptele relatate de
Evangheliști în legătură cu evenimentul sfânt al Nașterii Domnului. Nu
numai vestea pe care o împărtășesc aceste cântări este minunată, ci și modul
în care poporul român a compus, a interpretat și a transmis colindele.
Mitropolitul Antonie Plămădeală afirma că „se prind așa de ușor și se
transmit cu ușurință de la o generație la alta, tocmai pentru că au reușit să
prindă cuvintele în cele mai adecvate melodii care răspund sensibilității
noastre celei mai adânci”.
Pe teritoriul României are forme de conținut și incantație în funcție de
zona geografică, cel mai autentic fiind considerat colindul din Moldova și
nordul Munteniei, unde începe în zorii zilei de Ajun, cu cete de copii din
zonele rurale (nu aiurea în tramvai, autobuz, scările de bloc sau pe străzi
în zona urbană, ca o formă de cerșit). Copiii fără prihană simbolizează
spiritul inocenței, asemeni Pruncului Iisus, ca mesageri ai Nașterii Domnului
ce intră în curțile sătenilor și încep cântarea la ușă sau geam.
Ei sunt însoțiți de câte o călăuză sau vătaf, (părinte al unui copil din
grup) cu câte o bâtă în mână, cu care să‑i apere pe copii de câini numai
până la poarta fiecărui sătean, deoarece în această noapte, câinii sunt ținuți
legați, iar localnicii respectând obiceiul, își pregătesc din timp, merinde și
bănuți pentru colindători, dar și un blid sau o strachină cu toate semințele
și roadele pământului (grâu, porumb, fasole, nuci, alune, prune uscate,
poame, pere, mere… ) pentru a fi aruncate în urma lor, spre rodnicia
pământului din anul următor.
La fel se aruncă și în urma preotului, atunci când umblă cu Icoana, în
fiecare casă vestind Nașterea Mântuitorului.
Călăuza sau vătaful nu participă niciodată la „Colindul Inocenței” care
nu se mai cântă după prânz și nicidecum seara, începând cu „Bună dimineața
la Moș Ajun/ Și mâine cu bine la Moș Crăciun…”! și se încheie tot cu „Bună
dimineața la Moș Ajun/ Și mâine cu bine la Moș Crăciun!/La anul și la mulți
ani!”, iar versificația este aceeași din vremea copilăriei noastre, când așteptam
Crăciunul cu trăistuța pentru merinde pregătită din timp, un săcuț cu baieră
de susținere pe umăr, din pânză albă, confecționat de mama sau bunica.
Consilier Felicia ANDRONIC,

Agenția Națională a Zonei Montane, Vatra Dornei

DIALOG ORTODOX
DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI
Misterul icoanei Maicii Domnului

de la Mănăstirea Rarău
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău

continuă să provoace evenimente ciudate şi să îi convingă şi pe cei mai
sceptici vizitatori că are puteri neobişnuite.
Cunoscută publicului larg mai ales pentru că uneori „plânge” vizibil şi
inexplicabil (picături lichide se preling pe faţa Maicii Domnului), icoana
este considerată şi autoarea altor întâmplări recente neobişnuite, chiar dacă
mai puţin spectaculoase, iar martori ai acestor întâmplări sunt şi persoane
cât se poate de realiste şi credibile.
Mărturii
„Pentru mine şi familia mea acea mănăstire a devenit un loc drag. Am
avut ocazia să urc acolo şi împreună cu alte persoane, dornice să viziteze
doar. Şi am avut ocazia să mă conving că, aşa cum se povesteşte prin zonă,
nu oricine poate ajunge acolo dacă nu merge cu sufletul curat şi cu credinţă.
N‑am crezut iniţial aşa ceva, mi se părea o exagerare, dar, deși cunosc bine
drumul şi am urcat mereu cu maşina bine echipată, s‑a întâmplat repetat
anul trecut, când anumite persoane se aflau în grupul nostru, să apară

obstacole de netrecut pe traseu şi să nu putem ajunge. Copaci răsturnaţi
brusc pe drum, furtuni de zăpadă apărute ca din senin, pană la maşină, totul
e posibil. Nu ştiu dacă ar trebui să consider asta amuzant sau înfricoşător,
dar acum le spun măcar în glumă celor care urcă la mănăstire să îşi
mărturisească păcatele din vale”, ne‑a povestit directorul executiv al Poliţiei
Comunitare din Câmpulung Moldovenesc, Marian Dumitrescu.
Alte mici întâmplări bizare sunt legate de faptul că, pe cer senin, unii
oaspeţi au fost stropiţi de ploaie la intrarea în biserica mănăstirii. În plus,
chiar dacă în mica biserică nu este aprins nici un bec şi penumbra este atât
de densă încât abia se desluşesc cu ochiul liber trăsăturile chipurilor străvechi
din icoană, aceasta „se lasă” uneori fotografiată perfect în întuneric de la
mică distanţă, cu o cameră digitală obişnuită şi fără blitz, de parcă pictura
ar avea propria lumină discretă, chiar şi de persoane care consideră că aşa
ceva este greu de crezut din punct de vedere tehnic fără reglaje speciale.
Icoana care se mişcă

Dincolo de zeci de astfel de mici mărturii ciudate care pot fi aflate de
la localnici, icoana de la Mănăstirea Rarău este renumită mai ales pentru
minuni importante. Chiar legenda ei povesteşte că în trecut, aflată într‑un
alt amplasament al mănăstirii, s‑ar fi deplasat inexplicabil şi repetat până
la ieşirea din biserică, iar după o perioadă de post, rugăciune şi priveghere,
icoana i‑ar fi vorbit stareţului din acea vreme, ieroschimonahul Sisoe,
avertizându‑l să mute mica avere a mănăstirii, cu câteva zile înainte ca
aceasta să fie incendiată de austrieci.
Istoria mişcării inexplicabile a icoanei se pare că s‑a repetat în 1935,
când stareţul a încercat să mute icoana, dar a găsit‑o înapoi la locul ei şi a
visat că trebuie să facă o strană pentru închinarea celor aflaţi în nevoie.
Făcătoare de minuni
Icoana a fost ferecată în argint şi se spune că de atunci săvârşeşte mari
miracole. În afara unui lung şir de vindecări inexplicabile ale unor bolnavi
cronici sau incurabili, poate cea mai des pomenită în zonă este întâmplare
miraculoasă legată de un accident de mină, produs în anii ’70 într‑o galerie
din Călimani. Cei şapte mineri surprinşi de o inundaţie erau consideraţi
deja morţi în galeria plină de apă şi se spune că operaţiunile destinate iniţial
recuperării trupurilor au durat zece zile. Între timp, soţii ale minerilor s‑au
rugat icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău. Localnicii povestesc
şi acum că în final ortacii au fost găsiţi în mod incredibil în viaţă.
Daniel NEAGU, Suceava

(monitorulsv.ro)

CUPRINS
completez la
paginATIA FINALA

Pelerini prin această viață în căutarea Adevărului Dumnezeiesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
SĂMÂNŢA PATRISTICĂ
Sfântul Atanasie cel Mare
Cuvânt la Întruparea Domnului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
VOCEA DUHOVNICULUI
Arhim. Teofil Părăian
Program de viaţă duhovnicească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
POPASURI DUHOVNICEŞTI
Redactor Ștefan MĂRCULEŢ
Comorile de la Mănăstirea Vlădiceni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
Sfințenia ÎN PARTICIPARE
Scriitor Vasile ANDRU
Paisie Velicikovski, un sfânt trăitor pe pământ românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
MISIOLOGIE
Preot Prof. Univ. Dr. Ştefan POMIAN
Misiunea împărătească a Bisericii, fiii Ȋmpărăţiei lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
TEOLOGIE
Teodicee şi antropodicee – o perspectivă teologică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
DIN ADEVĂRURILE DE CREDINŢĂ

Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron
Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii în spaţiul eclezial, începând
din epoca primară a Bisericii şi până în prezent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

FEMEIA ÎN BISERICĂ
Prezbitera Dr. Laura‑Magdalena NICOLESCU
Tristețea și bucuria Crăciunului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
TAINA ICOANEI
Prof. Univ. Dr. Ioana MĂGUREANU
Ciclul hagiografic al sfântului Nicolae în pictura moldovenească
a secolelor XV‑XVI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
Apologetica creştină
Preot Prof. Univ. Dr. Adrian NICULCEA
Teologie euharistică ortodoxă pentru vremuri de pandemie (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
PRAZNICAR
Preot Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Tăierea Împrejur cea după Trup a Domnului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
FILE DE PATERIC
Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel PALEU
Patericul Athonit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
DIN COMOARA INIMII

Preot Prof. Univ. Dr. Ioan C. TEŞU
„Crucea este cheia Raiului!” – cuvinte de întărire în necazuri
ale Părintelui Petroniu Tănase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
DIALOG ORTODOX
ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ
Scriitor Elena DULGHERU
Hexaimeronul, iubirea lui Dumnezeu şi fizica modernă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
REPERE CULTURALE
Prof. Univ. Dr. Adrian GORUN
Reforma curriculumului în România ultimelor trei decenii (1990-2020) . . . . . . . . . . . . . . 105
FILE DIN ISTORIA NEAMULUI

Dr. în Istorie Ioan POPOIU
Etnogeneza românească (IV) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120

IN MEMORIAM
Dr. Stelian GOMBOŞ
Treizeci și unu de ani de la Revoluţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
GALERIA PERSONALITĂŢILOR DIN EXIL

Redactor‑şef Monica Andronescu
Profesorul Ioan Petru Culianu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
TIPĂRITURI ŞI MANUSCRISE ÎN VETRELE DE CULTURĂ MONAHALE

Protos. Dr. Mihail HARBUZARU
Tipăriturile grecești din Biblioteca Sfintei Mănăstiri Sinaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
INTERFERENŢE
Prof. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAŢĂ
Profeţii biblice şi actuale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
PROBLEME CONTEMPORANE
Preot Dr. Docent Mihai VALICĂ
Fiii de preoți, împreună slujitori cu părinţii lor, între Revelația divină,
Sfânta Tradiție și reglementări seculare și sinodale neavenite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
ACTUALITATEA BISERICII
Conf. Univ. Dr. Preot Adrian Dinu
Frica de moarte în societatea contemporană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
DOCTORUL TRUPULUI – DOCTORUL SUFLETULUI

Prof. Univ. Dr. Pavel CHIRILĂ
Antropologie creştină. Baza biblică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171
PSIHOLOGIA – O NECUNOSCUTĂ?
Prof. Univ. Dr. Daniel DAVID
Sfaturi psihologice în lupta împotriva epidemiei de coronavirus (COVID‑19) . . . . . . . . . 177
PRIORITĂŢI – EDUCAŢIA
Preot Prof. Univ. Dr. Ioan CHIRILĂ
Redescoperirea valenţelor pedagogice și misionare ale familiei creștine . . . . . . . . . . . . . . 183
Arta vizuală
Scriitor Grigore ILISEI
Văratec . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188

MĂRTURII
Prof. Neculai IORGA
Necesitatea gândurilor bune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
Preot Dr. Maxim Melinti, Chişinău
Legătură între Cununie şi Împărtăşanie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193
Preot Dr. Ioan DURĂ, Bruxelles
Strămutarea moaștelor Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
la Mănăstirea Turnu, Vâlcea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
Prof. Univ. Dr. Dumitru VITCU
La despărţirea de istoricul Corneliu Istrati . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201
Prof. Univ. Dr. Antoaneta MACOVEI
Rememorări peste decenii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208
Conf. Univ. Dr. Grigorie Lăcriţa
Recensământul şi Naşterea lui Iisus Hristos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 220
EVOCARE
Scriitor Silvia ANDRUCOVICI
Poeți de expresie creștină: Ignatie Grecu, Mihaela Călin și Ioan Popoiu . . . . . . . . . . . . . 224
TRADIŢII
Consilier Felicia ANDRONIC
Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna decembrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230
DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI

Daniel NEAGU
Misterul icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237

Aşteptăm sugestiile dumneavoastră şi materialele pentru publicare
la adresa de e-mail:
nicolaenicolescu@yahoo.com
şi numerele de telefon:
0232 437 248 • 0726 332 333 • 0723 232 444
Abonamentele se pot comanda la aceeaşi adresă de e-mail
şi la sediu: Iaşi, Trecătoarea Iancu Bacalu 1.
DIRECTOR
Preot Dr. Nicolae Nicolescu
REDACTOR-ŞEF
Dr. Laura‑Magdalena Nicolescu
SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE

Prof. Neculai Iorga
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă, Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru,
Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoş, Prof. Univ. Dr. Mihai Golu, Scriitor Grigore Ilisei,
Acad. Alexandru Zub, Preot Prof. Univ. Dr. Ioan Cristinel Teşu,
Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel Paleu, Preot Conf. Dr. Adrian Dinu
CONSILIUL redacţiONAL
Arhim. Dr. Nichifor Horea, Filolog Carmen Lavric, Ec. Mihaela Bârsan,
Prof. Univ. Dr. Dumitru Vitcu, Ing. Petronela Andrei, Ing. Angela Ifrim,
Preot Prof. Dr. Mihai Valică, Ing. Ionel Tesoi,
Prof. Univ. Dr. Antoaneta Macovei, Cercet. fizician George Ervant Grigoriu
Ultimul număr al revistei EPIFANIA se deschide la adresa de internet:

nicolaenicolescu.tripod.com
şi pe pagina de Facebook:
www.facebook.com/revistaepifaniaiasi
ISSN 2065-3794
Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista Epifania

aparţine strict autorului.

Revista Epifania Nr. 55 Decembrie 2020 Februarie 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Epifania Nr. 55 Decembrie 2020 Februarie 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Apare

REVISTĂ DE DIALOG ORTODOX

E pifania ˘˘ de dialog ortodox

Vom întâmpina Nașterea Domnului, din anul mântuirii 2020, după un

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 3

4 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 5

Cuvânt la Întruparea Domnului

6 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 7

8 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 9

10 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 11

SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE

12 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 13

14 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 15

16 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 17

18 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 19

20 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Arhim. Teofil PĂrĂian

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 21

Pentru orice credincios dornic de a cunoaşte noi locuri în care monahii

22 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Loc de odihnă pentru pelerinii basarabeni

Reînfiinţată după 1990

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 23

24 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Comorile bisericii de la Vlădiceni

O copie a mănăstirii Putna

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 25

N.R. Mănăstirea este impregnată de personalitatea duhovnicească a părin­

26 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 27

Şapte ani de asceză dură

28 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Maestrul căii de mijloc

Popas la schitul lui Paisie de pe Athos

Omul din spatele Filocaliei

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 29

Toată lumea poate practica isihasmul?

Scriitor Vasile ANDRU, Bucureşti

30 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Misiunea împărătească a Bisericii,

Concordanţa biblică pe conţinut

Matei 3, 2: „Pocăiţi‑vă că s‑a apropiat împărăţia cerurilor!” – zise Ioan

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 31

Sfinţenia lui Dumnezeu

Ȋmpărăţia lui Dumnezeu şi sfinţenia omului

32 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

„Existăm în această viaţă pentru că atotînţelepciunea dumnezeiască ne‑a gândit

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 33

34 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 35

36 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 37

38 Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021

Epifania • nr. 55, decembrie 2020 – februarie 2021 39

Preot Prof. Univ. Dr. Ştefan POMIAN, Baia Mare

N.R. Mănăstirea este impregnată de personalitatea duhovnicească a părin

Antropodiceea şi teodiceea! Urcuş şi coborâre, coborâre şi urcuş, tensiune

Acestea privesc: categoriile conştiinţei duhovniceşti; Revelaţia divină în

Cum este posibilă cunoaşterea metodică? Prin judecăţile sintetice „a