Tabor Iulie 2021

T A B O R
Tradiţie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
Anul XV, nr. 7

Iulie 2021
T A B O R
Revistă lunară de cultură și spiritualitate românească
editată de Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului
COLEGIUL DIRECTOR:
†Andrei Andreicuţ; †Iustin Hodea; †Petroniu Florea; †Benedict Bistriţeanul, † Timotei Sătmăreanul
Fondator: † BARTOLOMEU ANANIA

Director: Pr. CĂTĂLIN PĂLIMARU
Redactor-șef: Pr. FLORIN-CĂTĂLIN GHIŢ
Consultant: Pr. ȘTEFAN ILOAIE
COLEGIUL DE REDACŢIE (alfabetic) : Simion Aștilean; Titus Beu;

Paul Brusanowski; Pr. Ioan Chirilă; Dan Ciachir; Vasile Cristea;
Doina Curticăpeanu; Petre Guran; Arhid. Ioan I. Ică jr;
Adrian Lemeni; Andrei Marga; Mircea Muthu; Basarab Nicolescu;
Ierom. Rafael Noica; Theodor Paleologu; Pr. Ioan Pintea; Mircea Platon; Liviu Pop; Mircea Popa;
Octavian Popescu; Mihai Șora; Bogdan Tătaru-Cazaban; Episcop Ignatie Trif; Pr. Patriciu Vlaicu
COLEGIUL ȘTIINŢIFIC: Ioana Both; Șerban Turcuș; Grigore Dinu Moș; Adrian Podaru;
Nicolae Turcan
REDACŢIA ȘI ADMINISTRAŢIA: Piaţa Avram Iancu nr. 18, 400117 Cluj-Napoca

Tel/fax: 0264-599649; E-mail: tabor_revista@yahoo. com; adresa site: http: //www. tabor-revista. ro/
GRAFICIAN: Marius Ghenescu; TEHNOREDACTOR: Pr. Eugen Mera;
TRADUCERI REZUMATE: Monica Felecan
DIFUZARE: Pr. Nicolae Kerekes
ISSN 1843 – 0287

Preţ: 10 lei
Abonament anual: 120 lei
Cod IBAN: RO84 BTRL 0130 1205 P129 1800
Patristica
Patristica
Sf. Ioan Gură de Aur
Despre numele de „cimitir” și despre crucea
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului
nostru Iisus Hristos
Introducere, traducere din limba greacă veche
şi note de Pr. lect. dr. Adrian Podaru
Introducere
Î ntre predicile rostite la praznicele împărăteşti de către Sfântul Ioan Gură de Aur, a căror
autenticitate nu a fost contestată niciodată şi care ni s-au păstrat până astăzi, se numără
şi trei predici rostite în Vinerea Mare, între care şi cea de faţă, Despre numele de „cimitir”
şi despre crucea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos1. După
cum reiese din introducerea cuprinsă în colecţia Migne la această predică, ea a fost rostită
cu aproximativ douăzeci de zile înainte de panegiricul în cinstea sfintelor femei Bernice,
Prosdoce şi Domnina, mama lor, fapt atestat de însuşi începutul acestui panegiric: „Nu
sunt încă douăzeci de zile de când am prăznuit amintirea Crucii…”.
S-a crezut iniţial că Sf. Ioan se referea aici la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, care
se ţine pe 14 septembrie, fapt care conducea la datarea acestui panegiric pe 4 octombrie.
Argumentul care răstoarnă această ipoteză este textul însuşi al predicii, din care reiese
limpede faptul că e vorba de Vinerea Mare şi nu de Înălţarea Sfintei Cruci. Din martirologiul
Sf. Ieronim şi al altora, Tillemont2 a dedus apoi că, la Antiohia, sărbătoarea sfintelor femei
Bernice, Prosdoce şi Domnina se ţinea pe 14 aprilie. Ştiind că Ioan a predicat în Antiohia
timp de 12 ani, Tillemont a căutat să afle, în acest interval, când s-au prăznuit Sfintele Paşti
în preajma zilei de 14 aprilie, şi astfel a ajuns la anul 392. În acest an, Sfintele Paşti s-au
Tabor, nr. 7, iulie, 2021
1
De coemeterio et de cruce (PG 49, 393-398). Celelalte două sunt De cruce et latrone 1, (PG 49, 399-408) şi De
cruce et latrone 2 (PG 49, 407-418). Cf. J. QUASTEN, Patrology, vol. III: The Golden Age of Greek Patristic Lite-
rature. From the Council of Nicaea to the Council of Calcedon, Christian Classics, Inc., Westminster, Maryland,
1990, p. 455.
2
Sébastien Le Nain de Tillemont, istoric bisericesc francez din secolul al XVII-lea, a fost unul dintre cei dintâi
savanţi care a oferit o apreciere riguroasă a operelor istorice de dinaintea lui. A colaborat, printre altele, la
publicarea unei ediţii a scrierilor Părinţilor Bisericii (1669).
5
ţinut pe 28 martie, adică cu 18 zile înainte de 14 aprilie, data prăznuirii sfintelor martire
Patristica
menţionate mai sus, ceea ce înseamnă că Vinerea Mare din acest an 392 a căzut exact cu 20
de zile înainte. Aşadar, data sigură a acestei predici este 26 martie 392.
Forma şi conţinutul predicii sunt de o frumuseţe şi de o sensibilitate aparte. Sf. Ioan
fundamentează practica Bisericii din Antiohia de a săvârşi slujbele divine din Vinerea Mare
în afara zidurilor cetăţii pe o imitatio Christi şi pe o supunere faţă de autoritatea Sfântului
Ap. Pavel. Faptul că Vinerea Mare este prăznuită într-un loc unde sunt îngropaţi cei adormiţi
îi prilejuieşte lui Ioan să vorbească despre sensurile consolatoare ale cuvântului „cimitir”.
Acest cuvânt aduce mângâiere doar din momentul în care Hristos a biruit moartea prin
Cruce. Contrar punctului de vedere uman, potrivit căruia un om răstignit este într-o stare de
absolută neputinţă, pentru Sf. Ioan Gură de Aur, Hristos pe cruce este, de fapt, Dumnezeul
nostru înarmat, gata de lupta finală împotriva morţii. Semnificaţiile Sfintei Cruci sunt, pentru
Ioan, multiple: ea este biruinţă asupra diavolului, eliberare de tirania morţii şi intrarea în
Împărăţie, prilej de bucurie şi prăznuire, viaţa noastră cea de toate zilele, mijloc de mântuire,
dar nu şi de constrângere, semn al Parusiei şi criteriu al judecăţii finale3.
Pentru a întregi traducerea de faţă cu câteva dintre celelalte înţelesuri ale Sfintei Cruci,
menţionate mai sus, ne vom îngădui să facem referire la celelalte două predici rostite în
Vinerea Mare: De cruce et latrone 1 (Prima predică despre cruce şi tâlhar) şi De cruce et
latrone 2 (A doua predică despre cruce şi tâlhar).
A) SF. CRUCE – PRILEJ DE BUCURIE ŞI DE PRĂZNUIRE

Sf. Ioan îşi începe Prima predică despre cruce şi tâlhar astfel: „Astăzi Domnul nostru
Iisus Hristos [este] pe cruce, iar noi prăznuim, pentru ca să înveţi că crucea [este] sărbătoare
şi benchetuire duhovnicească”4. Dacă ne bucurăm în această zi, nu ne bucurăm pentru
suferinţa Domnului, ci pentru binefacerile pe care Domnul ni le-a adus nouă prin Cruce.
Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă şi el să prăznuim cu bucurie această sărbătoare a crucii, pentru
că Hristos, Paştile nostru, S-a jertfit pentru noi5. „Vezi cum din pricina crucii porunceşte să
prăznuim? Căci Hristos S-a jertfit pe cruce! Iar unde [este] jertfă, acolo [este] şi ştergerea
păcatelor, acolo şi împăcarea cu Stăpânul, acolo sărbătoare şi bucurie”6.
Şi mai pregnant exprimată această idee, a faptului că crucea nu are nimic de-a face cu
întristarea, ci cu bucuria, apare în Împotriva iudeilor 3, 4, unde Sf. Ioan, după ce înşiră
din nou binefacerile Sfintei Cruci, printre care şi aceea că a aşezat firea noastră omenească
de-a dreapta tronului celui veşnic, spune că tocmai aceste binefaceri trebuie să ne facă
sufletul să salte de bucurie. Dar atunci – se întreabă Ioan – de ce Postul de dinaintea
Învierii Domnului are acest caracter trist? Pentru că a fost rânduit de Biserică – răspunde
tot el – nu în amintirea crucii, ci pentru ca noi să ne curăţăm păcatele şi să întâmpinăm un
astfel de praznic cu inima curată, pentru a ne împărtăşi cu Sfintele Taine cu cât de multă
vrednicie suntem în stare. De aceea, nu trebuie să spunem că în Postul Mare noi suntem
trişti şi plângem din pricina crucii, căci crucea este simbol al dragostei nemăsurate a lui
Dumnezeu pentru noi, ci plângem pentru propriile noastre păcate7.
3
Nu toate aceste sensuri sunt dezvoltate în această predică pe care o traducem aici, unele dintre acestea sunt cu-
prinse în De cruce et latrone 1 şi în De cruce et latrone 2.

4
PG 49, 399. În A doua predică despre cruce şi tâlhar, Sf. Ioan începe cu avertismentul ca cei de faţă să nu se
tulbure că o zi care pare aşa de tristă, cum e aceasta în care Domnul nostru este răstignit pe cruce, este prăznuită
cu bucurie, căci lucrurile duhovniceşti sunt totdeauna în contradicţie cu gândurile noastre trupeşti (PG 49, 407).
5
Cf. I Corinteni 5: 8.
6
PG 49, 399.
7
PG 48, 867. O comparaţie cu textele liturgice din Postul Mare ar fi, credem, în acest sens, edificatoare. Spre
exemplu, luminânda de la deniile din Saptămâna Mare (de luni până joi) are tocmai această funcţie de a sublinia
6
Despre numele de „cimitir”...
O şi mai mare bucurie ne prilejuieşte crucea nu numai când ne gândim la ceea ce
Patristica
înseamnă ea în iconomia mântuirii noastre, ci şi atunci când ne-o asumăm în întregime,
căci ea este:
B) SF. CRUCE – VIAŢA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Urmând Domnului, fiecare creştin trebuie să îşi asume crucea, iar acest lucru
înseamnă:
a) răstignire pentru Hristos, co-părtăşie în suferinţa Lui: „ce este mai plăcut decât
faptul de a deveni părtaş al lui Hristos şi de a pătimi toate pentru El”8?
b) răstignire pentru semeni care, în predicile Despre cruce şi tâlhar, ia forma rugăciunii
pentru duşmani, a răsplătirii răului cu bine, după modelul hristic, dar şi cel paulinic, al
diaconului Ştefan, al lui Moise, al lui David9.
Urmarea lui Hristos sub semnul crucii nu înseamnă, însă, nicidecum resemnare
apăsătoare sau îndurare eroică, ci devine o adevărată bucurie. În această privinţă, se
conturează o trăsătură fundamentală a nevoinţei creştine după desăvârşire, potrivit spuselor
Sfântului Ap. Pavel: „Mă bucur de suferinţele mele” (Col. 1: 24), afirmaţie adeverită de
Apostoli: „Iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că au fost învredniciţi să sufere
necinste pentru numele Lui” (Fapte 5: 41). Asumarea crucii nu înseamnă numai asumarea
suferinţei, înseamnă şi asumarea Celui ce a fost pe cruce, adică a lui Hristos Însuşi; Hristos
se sălăşluieşte în inima celui care Îl urmează pe calea crucii, iar când Mirele e împreună
cu nuntaşii, cum pot fi aceştia trişti10? Când, de aceea, crucea este descrisă drept „bucuria
Duhului”11, această denumire corespunde stării schimbate a lumii şi a omului, în care
ceea ce pare suferinţă e, de fapt, bucurie şi viceversa. Apostolul neamurilor întruchipează
urmarea Crucificatului, împlinită din bucurie creştină12.
C) SF. CRUCE – MIJLOC DE MÂNTUIRE, NU ŞI DE CONSTRÂNGERE

Dacă crucea ni s-a făcut nouă prilej de mântuire, şi dacă Hristos, pogorându-se la iad,
a sfărâmat încuietorile morţii, acest lucru nu înseamnă o mântuire in corpore a tuturor
celor morţi înainte de Hristos, nici a celor ce vor trăi după El. Din sânurile morţii, Hristos
i-a eliberat pe cei ce Îl aşteptau cu credinţă. Pe cruce fiind, aşezat între doi tâlhari, a fost
recunoscut ca Domn şi Împărat doar de cel din dreapta, câtă vreme celălalt îi punea la
îndoială dumnezeirea, cerând, la fel ca şi mulţimea, un „semn” prin care Acesta să-Şi
dezvăluie adevărata identitate13. Asumarea sau refuzul crucii se vădeşte cel mai bine în
aceste reacţii opuse ale celor doi tâlhari. Prin aceasta, ei devin tipuri pentru umanitatea
întreagă în raportarea ei faţă de cruce: după cum cei doi tâlhari au avut un destin post
mortem diferit, tot astfel şi lumea se separă în două faţă de semnul mântuirii: „Vezi? [de-o
parte] tâlhar, [de cealaltă parte] tâlhar; amândoi pe cruce, amândoi dintr-o viaţă nelegiuită,
amândoi [veniţi] de la răutate, dar nu amândoi în aceleaşi [sfârşituri]: căci unul a dobândit
Împărăţia, iar celălalt a fost trimis în gheenă”14.
prăpastia uriaşă dintre nevrednicia noastră şi măreţia praznicului ce se aproprie: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd
împodobită, şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa”.
8
Omilia 1 la II Corinteni, 3, PG 61, 387.
9
A se vedea Lc. 23: 34; Rom. 9: 3; Fapte 7: 59; Ieş. 32: 31-32; II Regi 24: 17.
10
Parafrază la Mc. 2: 19: „Pot, oare, nuntaşii să postească în timp ce mirele este cu ei”?
11
PG 49, 396.
12
Cf. P. STOCKMEIER, Theologie und Kult des Kreuzes bei Johannes Chrysostomus. Ein Beitrag zum Verständnis
des Kreuzes im 4. Jahrhundert, Trier Theologhische Studien, Band 18, Paulinus Verlag Trier, 1966, p. 182.
13
a se vedea Mt. 27: 40, 42; Lc. 23: 39.
14
PG 49, 402.
7
Vorbind despre rugăciunea de pe cruce a Mântuitorului către Tatăl pentru cei care îl
Patristica
răstigneau15, Sf. Ioan spune: „Ce, dar? le-a iertat acelora păcatul? Le-ar fi iertat, dacă ar fi
vrut să se pocăiască!”16. Că este aşa, stă dovadă chiar soarta tâlharului celui bun, care şi-a
dobândit mântuirea în ceasul cel de pe urmă. Căci mărturisirii acestuia: „Noi cu dreptate
primim ce ni se cuvine după faptele noastre” (Lc. 23: 41) îi urmează imediat iertarea şi
primirea în Împărăţie: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23: 43), fapt care îl face pe Sf.
Ioan să exclame cu patos: „Vezi cât de mare este [puterea] mărturisirii/ a spovedaniei? A
mărturisit, şi a deschis raiul; a mărturisit, şi a luat o atât de mare îndrăzneală, încât de la
tâlhărie [a ajuns] să ceară Împărăţia”17!
Hotărârea pentru sau împotriva crucii depăşeşte cadrul timpului lumii. Un „da” sau
„nu” din partea omului faţă de opera de mântuire a lui Hristos nu înseamnă doar o clasificare
pământească, ci prin aceasta este hotărâtă forma existenţială viitoare18. Descoperirea
plenară a formei de viaţă alese aici pe pământ se va petrece, însă, abia la judecata finală.
Procesul hotărârii de a asuma sau de a respinge crucea, început pe Golgota, ajunge la
punctul său culminant şi la sfârşit abia în ziua Parusiei lui Hristos.
D) SF. CRUCE – SEMN AL PARUSIEI ŞI CRITERIU AL JUDECĂŢII FINALE

Vrei şi o altă dovadă a faptului că Sf. Cruce este simbol al Împărăţiei?, întreabă Sf.
Ioan în predicile Despre cruce şi tâlhar. „Nu a lăsat-o să rămână pe pământ, ci a ridicat-o
şi a dus-o în cer! De unde este limpede acest lucru? Fiindcă va veni cu ea la cea de-a doua
şi slăvită Parusia Sa, pentru ca tu să înveţi ce lucru însemnat e crucea, căci de aceea a şi
numit-o pe ea slavă”19. Din pricina multor prooroci mincinoşi care vor zice că Mesia este
aici sau dincolo20, ca şi din cauza lui Antihrist, care va încerca să amăgească popoarele, de
aceea crucea va fi semn şi simbol al venirii adevăratului Mesia.
Dacă pe Golgota, crucea a fost pentru mulţi un lucru de ruşine, la Parusie, crucea îşi
va arăta întreaga ei slavă şi se va vădi ca un lucru de cinste. În mod fundamental, gloria
crucis poartă caracteristici eshatologice21. Precum întunericul din Vinerea Mare, ce a
acoperit întreg pământul, a învelit ruşinea de pe Golgota, tot astfel, la a doua judecată,
Crucea, strălucind mai tare decât soarele şi luna, va da la iveală suveranitatea şi măreţia
Judecătorului lumii. Între momentul de pe Golgota, când crucea, pentru cei mulţi, a fost
un lucru de ruşine, şi momentul Parusiei, când pentru toţi oamenii, crucea se va vădi un
lucru de cinste şi de slavă, ea, crucea, îşi păstrează ambivalenţa, lucru evidenţiat şi de
Apostolul Pavel: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei
ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1: 18).
Aşa cum este firesc, Sf. Ioan îşi încheie predica cu îndemnuri către credincioşii săi, de
data aceasta provocate chiar de mulţimea ce participa la Sf. Liturghie22. Actul anamnetic al
acestei zile (comemorarea Sfintei Cruci) este dublat de jertfa nesângeroasă care se săvârşeşte
15
Lc. 23: 34: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”.
16
PG 49, 405.
17
PG 49: 403.
18
Cf. P. STOCKMEIER, op. cit., p. 151.
19
PG 49, 403.
20
Cf. Mt. 24: 23.
21
P. STOCKMEIER, op. cit., p. 155.
22
Astăzi, Vinerea Mare este zi aliturgică, însă din textul predicii nu ar rezulta că aceasta era practica şi în Antiohia
secolului al IV-lea. Dimpotrivă, textul indică limpede săvârşirea Sfintei Liturghii în această zi, cu rezerva că,
dacă suntem meticuloşi până la capăt, textul vorbeşte de un moment din noapte când credincioşii urmează să se
împărtăşească, aşadar Liturghia poate să se fi săvârşit deja în ziua de sâmbătă (dat fiind faptul că ziua liturgică
începe cu Vecernia zilei astronomice precedente).
8
pe Sfânta Masă, prin mâinile preotului. La un act de o asemenea importanţă trebuie să se
Patristica
participe cu toată evlavia, cu frică şi cu cutremur, astfel că gesturile necuviincioase, vorbele
de ocară, dezordinile şi tulburarea provocate de mulţime într-un asemenea moment solemn
constituie păcate însemnate şi trebuie amendate ca atare. Grija lui Ioan pentru păstoriţii
săi se vădeşte în fiecare moment prin eforturile lui necontenite de a-i face conştienţi pe
aceştia de seriozitatea cu care trebuie tratată viaţa creştină, de a-i scoate din indiferenţă,
nepăsare sau ignoranţă.
Textul omiliei
1. M-am întrebat adesea în sinea mea din care pricină părinţii noştri, părăsind
bisericile23 cele din cetăţi, au stabilit printr-o lege ca noi astăzi să ne adunăm [pentru slujbă]
în afara cetăţii; căci îmi pare că nu au făcut acest lucru în zadar şi fără rost. De aceea am
căutat şi pricina [pentru aceasta], şi prin harul lui Dumnezeu am găsit-o pe [cea] care este
cea mai întemeiată şi mai firească şi mai potrivită pentru sărbătoarea de faţă. Care, aşadar,
este pricina? Noi prăznuim [astăzi] amintirea crucii, iar Cel răstignit a fost răstignit în
afara cetăţii; de aceea şi pe noi ne-au scos afară din cetate. Căci, se spune, oile îşi urmează
păstorul; unde [este] împăratul, acolo [sunt] şi soldaţii; şi „unde [va fi] stârvul, acolo [se vor
aduna] şi vulturii”24. Iată pricina [pentru care ne adunăm] în afara cetăţii! Dar mai înainte
de toate vom arăta din Sfintele Scripturi că asta [este] pricina; căci ca să nu socotiţi că este
vreo presupunere de-a noastră, [de aceea] vi-l aduc pe Pavel ca martor [al celor spuse]. Ce,
dar, spune acela despre jertfe? Într-adevăr, trupurile dobitoacelor, al căror sânge e adus
de arhiereu, pentru păcate, în Sfânta Sfintelor, sunt arse afară din tabără. De aceea şi
Iisus, pentru ca să sfinţească poporul prin sângele Său, a pătimit în afara porţii. Aşadar,
să ieşim la El, afară din tabără, purtându-I ocara25. [Aşa] a spus, [aşa] a poruncit Pavel;
noi ne-am supus şi am ieşit. Din această pricină, aşadar, ne adunăm afară [din cetate].
Dar din ce pricină [ne adunăm] în această biserică a martirilor26, şi nu în alta? Căci prin
harul lui Dumnezeu, cetatea noastră este întărită din toate părţile cu moaşte ale sfinţilor.
Aşadar, din care pricină au poruncit părinţii ca noi să ne adunăm aici, şi nu într-o altă
biserică a martirilor? Fiindcă aici zace mulţime de morţi. Şi fiindcă astăzi Iisus S-a pogorât
la cei morţi, de aceea ne adunăm şi noi aici. De aceea şi locul însuşi a fost numit „cimitir”27,
ca tu să înveţi că cei ce s-au săvârşit şi zac aici nu au murit, ci dorm şi se odihnesc. Căci
înainte de venirea lui Hristos, moartea era numită moarte: În ziua în care veţi mânca din
pom – zice [Scriptura] – veţi muri cu moarte28; şi iarăşi: Sufletul care păcătuieşte, acela va
23
Litt.: „casele de rugăciune”.
24
Matei 24: 28.
25
Evrei 13: 11-13.
26
În textul grec, e)n tw=| marturi/w|, lat. in hoc martyrio, o biserică consacrată martirilor şi în care se află sfinte
moaşte ale acestora. Este posibil ca la Antiohia, martiriul cel mai important al cetăţii să fi fost numit „cimitir”, şi
aici să se fi adunat comunitatea creştină pentru praznicul acestei zile şi pentru Înviere (a se vedea ÉRIC REBILLARD,
„Koimetérion et Coemeterium: tombe, tombe sainte, nécropole”, în Mélanges de l’école française de Rome, Année
1993, vol. 105, no. 2, pp. 975-1001, în special pp. 983-984).
27
koimhth/rion – originar, cuvântul înseamnă „cameră de somn” (cf. LIDDLE-SCOTT, A Greek-English Lexicon,
Clarendon Press, Oxford, p. 968). Sister M. Melchior Beyenka, în „Cemetery: a word of consolation”, Classical
Bulletin, vol. 27, January, 1951, nr. 3, p. 34, spune că în latină, acest cuvânt este redat ad sensum prin „dormitorium”,
astfel că cei care îşi aduc morţii în cimitir îi aduc nu într-un loc al morţii, ci într-un loc de somn şi odihnă.
28
Facere 2: 17.
9
şi muri29; iar David [spune]: Rea e moartea păcătoşilor30; şi iarăşi: Scumpă este înaintea
Patristica
Domnului moartea cuvioşilor Lui31. Iar Iov [spune]: Moartea este pentru om odihnă32. Şi
era numită nu numai moarte, ci şi iad; ascultă-l pe David, care spune: Totuşi, Dumnezeu va
mântui sufletul meu din mâna iadului, atunci când mă va lua33. Iar Iacob spune: …îmi veţi
pogorî cu întristare cărunteţea mea în iad34.
Astfel de nume avea sfârşitul nostru înainte de venirea lui Hristos! Însă după ce a venit
Hristos, şi după ce a murit pentru viaţa lumii, moartea nu mai este numită moarte, ci odihnă
şi somn. Că este numită somn, [acest lucru este] vădit din [cele] pe care le spune Hristos:
Lazăr, prietenul nostru, a adormit35. Căci nu a spus: „A murit”, deşi acesta în realitate
murise. Şi ca să înveţi că acest nume de „somn” era neobişnuit, priveşte cum ucenicii, auzind
acest lucru, s-au tulburat şi au zis: Doamne, dacă a adormit, va fi vindecat36. Astfel, ei nu
au înţeles ce însemnau cele spuse. Şi iarăşi Pavel, adresându-se unora, spune: Oare cei care
dorm au pierit37? Şi iarăşi în altă parte, vorbind despre morţi, [spune]: Noi cei vii nu le-o
vom lua înainte celor adormiţi38. Iar în altă parte iarăşi: Deşteaptă-te tu, cel ce dormi39. Şi
ca să arate că spune acest lucru despre un mort, adaugă: Şi scoală-te dintre morţi40. Priveşte
[cum] peste tot moartea este numită somn! De aceea şi locul [acesta] a fost numit „cimitir”;
căci [acest] nume este pentru noi şi folositor, şi plin de multă înţelepciune! Aşadar, când
aduci aici un mort, să nu te loveşti cu pumnii [de durere]; căci îl aduci pe acesta nu pentru
moarte, ci pentru somn. Acest nume îţi este ţie îndeajuns pentru a te mângâia în [această]
nenorocire. Învaţă: unde îl aduci? în cimitir! Şi când îl aduci? după moartea lui Hristos, când
[Acesta] a tăiat de la rădăcină legăturile morţii. Încât puteţi să culegeţi multă mângâiere şi de
la loc, şi de la timp. Acest cuvânt al nostru este potrivit mai ales pentru femei, fiindcă acest
gen este cumva mai sensibil şi mai înclinat spre deznădejde. Însă în numele locului ai un leac
îndestulător pentru deznădejde. De aceea ne adunăm aici.
2. Căci astăzi Stăpânul nostru străbate toate [locaşurile] iadului; astăzi a zdrobit porţile
de aramă; astăzi a sfărâmat zăvoarele de fier41. Priveşte precizia celor spuse! Căci nu a zis:
„A deschis porţile de aramă”, ci: A zdrobit porţile de aramă, pentru ca închisoarea să devină
zadarnică. Nu a ridicat zăvoarele, ci le-a sfărâmat, pentru ca temniţa să devină neputincioasă.
Căci unde nu [este] nici poartă, nici zăvor, chiar dacă ar intra cineva acolo, nu ar [putea] fi
reţinut. Aşadar, de vreme ce Hristos a sfărâmat [zăvoarele de fier], cine altcineva va putea
să le refacă? Căci ceea ce Dumnezeu a strâmbat, zice, cine va mai putea îndrepta? Împăraţii,
când urmează să-i elibereze pe cei întemniţaţi, trimiţând scrisori [de amnistie], nu fac la fel
[ca Hristos], ci lasă [întregi] porţile şi [îi păstrează] pe paznici, arătând prin aceasta că pot42
să intre iarăşi acolo fie cei eliberaţi, fie alţii în locul lor. Însă Hristos nu [face] astfel; ci voind
să arate că moartea a luat sfârşit, a sfărâmat porţile de aramă ale acesteia. Şi le-a numit „de
aramă” nu fiindcă porţile erau din aramă, ci arătând [prin aceasta] caracterul nemilos şi de
29
Iezechiel 18: 20.
30
Ps. 33: 21.
31
Ps. 115: 6.
32
Iov 3: 13.
33
Ps. 48: 15.
34
Facere 42: 38.
35
Ioan 11: 11.
36
Ioan 11: 12.
37
I Cor. 15: 18.
38
I Tesaloniceni 4: 15.
39
Efeseni 5: 14.
40
Efeseni 5: 14.
41
Cf. Isaia 45: 2.
42
Litt.: „trebuie”, „e necesar”.
10
neînduplecat al morţii. Şi ca să înveţi că şi arama şi fierul vădeşte un caracter de neînduplecat
Patristica
şi de neclintit, ascultă ce spune [profetul] către un oarecare îndărătnic: Nervul tău [este] de
fier, iar gâtul tău şi fruntea ta de aramă43. Şi a spus aceasta în acest mod, nu fiindcă avea
un nerv de fier, nici fiindcă avea o frunte de aramă, ci fiindcă avea o înfăţişare neîndurătoare,
îngrozitoare, nemiloasă. Vrei să înveţi cum [moartea] era neîndurătoare, de neclintit şi la fel
de dură ca diamantul? Într-un timp atât de lung nimeni [n-a fost în stare] s-o înduplece să îl
elibereze pe vreunul dintre cei pe care îi ţinea captivi, până ce Stăpânul îngerilor, pogorându-
se [la iad], a silit-o [să facă aceasta]. Căci mai întâi a legat [moartea] cea puternică şi a jefuit-o
de armele sale; de aceea şi [Scriptura] adaugă: [Şi-ţi voi da ţie] vistierii cufundate în beznă
şi nevăzute44. Şi chiar dacă spusa [este] una, totuşi sensul este dublu: căci există ţinuturi
cufundate în beznă, însă adesea pot fi văzute, atunci când este adus un felinar şi lumină; iar
acolo ţinutul iadului era foarte întunecat şi plin de întristare, şi niciodată nu a primit firea
luminii. De aceea a spus despre ele [că sunt] cufundate în beznă şi nevăzute. Şi într-adevăr
erau cufundate în beznă, până când S-a pogorât acolo Soarele dreptăţii şi le-a luminat şi a
făcut din iad un rai. Căci unde [este] Hristos, acolo [este] şi raiul. Şi numeşte iadul vistierii
cufundate în beznă, şi pe bună dreptate, fiindcă multă bogăţie era depozitată acolo. Căci toată
firea oamenilor, care este bogăţia lui Dumnezeu, a fost jefuită de diavol, cel care l-a înşelat
pe cel dintâi om, şi a fost supusă morţii. Iar că toată firea oamenilor era pentru Dumnezeu
bogăţie, [acest lucru] îl arată Pavel, zicând: [Care] este bogăţie pentru toţi şi faţă de toţi cei
care Îl cheamă45. Căci precum un oarecare împărat, după ce găseşte un tâlhar ce asupreşte
cetăţile şi jefuieşte pretutindeni, iar apoi se ascunde în peşteri şi acolo depozitează bogăţia,
legându-l pe [acest] tâlhar, îl încredinţează pedepsei, iar comoara acestuia o transferă în
vistieriile împărăteşti, tot astfel a făcut şi Hristos Care, legând prin moartea Sa pe tâlharul şi
pe păzitorul închisorii, pe diavol împreună cu moartea, a mutat şi toată bogăţia – vorbesc de
neamul oamenilor – în vistieriile cele împărăteşti. Pe acest lucru l-a vădit şi Pavel spunând:
Ne-a slobozit pe noi de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia iubirii
Sale46. Şi ceea ce [este] de mirare [este faptul că] Însuşi Împăratul a venit [în această temniţă].
Şi cu toate că niciun împărat nu ar socoti vreodată un lucru demn să facă [el însuşi] acest
lucru, ci îi eliberează pe cei înlănţuiţi prin mijlocirea supuşilor [săi], aici nu [s-a întâmplat]
astfel, ci Însuşi Împăratul a mers la cei întemniţaţi, şi nu s-a ruşinat nici de temniţă, nici de
cei înlănţuiţi; căci nu putea să se ruşineze [de cel] pe care l-a plăsmuit. Şi a zdrobit porţile,
a sfărâmat zăvoarele, S-a arătat în iad, a făcut zadarnică întreaga închisoare a acestuia, şi
luându-l pe paznicul închisorii, după ce a fost legat, astfel s-a reîntors la noi. Tiranul a fost
adus captiv, cel puternic [a fost adus] legat; moartea însăşi, lepădându-şi armele, a alergat
goală la picioarele împăratului.
Ai văzut ce victorie minunată? Ai văzut izbânzile crucii? Îţi voi spune ţie şi alt lucru,
încă şi mai vrednic de mirare! Ia aminte la modul [de dobândire a] victoriei, şi atunci vei
fi cuprins de şi mai mare uimire! Hristos l-a învins pe diavol prin aceleaşi [arme] prin care
a învins [odinioară] şi diavolul. Căci luând armele însele ale aceluia, cu acestea a luptat
împotriva lui. Ascultă cum! O fecioară, un lemn şi o moarte, [acestea] au fost simbolurile
înfrângerii noastre: fecioara a fost Eva, căci încă nu l-a cunoscut pe bărbat; lemnul a fost
pomul [cunoştinţei binelui şi a răului], iar moartea a fost pedeapsa lui Adam. Şi iată, din
nou o fecioară şi un lemn şi o moarte, aceleaşi simboluri ale înfrângerii [noastre] s-au făcut
simboluri ale victoriei [noastre]! Căci în locul Evei, Maria; în locul lemnului cunoştinţei
43
Isaia 48: 4.
44
Isaia 45: 3.
45
Romani 10: 12.
46
Coloseni 1: 13.
11
binelui şi a răului, lemnul crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos. Vezi [cum]
Patristica
diavolul a fost învins prin aceleaşi [arme] prin care a învins [odinioară] şi el? Diavolul l-a
biruit pe Adam cu ajutorul pomului; Hristos l-a înfrânt pe diavol cu ajutorul crucii. Şi lemnul
cel dintâi i-a aruncat [pe oameni] în iad, cel de-al doilea i-a chemat înapoi pe cei plecaţi acolo.
Şi iarăşi, lemnul cel dintâi l-a îngropat gol pe cel întemniţat, cel de-al doilea l-a arătat gol pe
învingătorul [oamenilor] în văzul tuturor. Moartea cea dintâi i-a condamnat pe toţi [oamenii]
de după Adam, iar cea de-a doua i-a ridicat din moarte şi pe cei născuţi înaintea lui Hristos.
Cine va spune puternicele fapte ale Domnului47? De la [o] moarte am devenit nemuritori:
acestea [sunt] izbânzile crucii!
Ai aflat despre victorie? Ai aflat despre modul [acestei] victorii? Află şi cum [această]
izbândă s-a făcut fără trudă! Căci noi nu am însângerat arme, nu am stat în linia de bătaie, nu
am fost răniţi, nici nu am văzut lupta, însă am luat victoria. Lupta [a fost] a Stăpânului, iar
cununa a noastră. Aşadar, de vreme ce victoria [este] a noastră, să cântăm astăzi şi noi toţi,
cu voce tare, ca şi soldaţii, imnul de victorie, să strigăm, lăudându-l pe Stăpânul [nostru]:
Înghiţitu-s-a moartea întru biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa? Iadule, unde îţi este
boldul48?
Pe acestea ni le-a săvârşit nouă crucea. Crucea [este] un trofeu împotriva demonilor,
armă împotriva păcatului, sabia cu care Hristos l-a împuns pe şarpe. Crucea [este] voinţa
Tatălui, slava Celui Unuia Născut, bucuria Duhului, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii,
lauda lui Pavel, zidul de apărare al sfinţilor, lumina întregii lumi. Căci precum într-o casă
stăpânită de întuneric, dacă cineva aprinzând o torţă şi ridicând-o drept, a alungat întunericul,
tot astfel şi Hristos, făcând crucea să strălucească ca o torţă şi ridicând-o drept, pe când
lumea era stăpânită de întuneric, a risipit [prin aceasta] tot întunericul de pe pământ. Şi
precum torţa poartă lumina sus în vârf, tot astfel şi crucea Îl purta sus în vârful [ei] pe
Soarele dreptăţii strălucind. Pe Acesta văzându-L lumea răstignit s-a înfricoşat, pământul s-a
cutremurat, pietrele s-au sfărâmat. Şi chiar dacă pietrele s-au sfărâmat, împietrirea iudeilor
nu a fost sfărâmată. Catapeteasma [templului] s-a rupt, însă învoiala cea rea a acelora nu a
fost ruptă.
Din care pricină s-a rupt catapeteasma [templului]? Fiindcă templul nu a putut să-L
vadă pe Stăpân răstignit! Şi prin cele ce s-au întâmplat catapetesmei acestuia, [templul]
aproape că spune, îndemnând: „Cel care vrea, să dispreţuiască de acum înainte Sfânta
Sfintelor! Căci la ce îmi foloseşte aceasta, de vreme ce o astfel de Jertfă este adusă în afara
[ei]? La ce îmi foloseşte Testamentul [cel vechi]? La ce îmi foloseşte Legea? În zadar şi fără
rost i-am învăţat pe iudei atât de mult timp”! Acest lucru l-a anunţat şi profetul, zicând: De
ce oare s-au întărâtat neamurile şi de ce-n deşert au cugetat popoarele49? [Iudeii] au auzit
[şi această profeţie]: Ca o oaie la-njunghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas în faţa
celui ce-l tunde50. Şi deşi au meditat atât de mult timp asupra acestei profeţii, atunci când
ea s-a împlinit, [ei] au refuzat să creadă. Vezi cum au cugetat în deşert? De aceea s-a şi rupt
[catapeteasma] templului, pentru a descoperi dinainte pustiirea de care va avea acesta parte
necontenit de acum înainte.
Aşadar, de vreme ce şi noi trebuie să privim în această seară la Cel care este pironit
pe cruce, ca la Mielul junghiat şi jertfit [pentru noi], vă implor, să ne apropriem cu frică,

cu multă înfiorare şi cu evlavie! Nu ştiţi, oare, cum îngerii au stat lângă mormântul care nu
mai avea niciun trup, lângă un mormânt gol? Şi totuşi, fiindcă [acest mormânt gol] a primit
47
Ps. 105: 2.
48
I Cor. 15: 54-55.
49
Ps. 2: 1.
50
Isaia 53: 7.
12
trupul Stăpânului, [îngerii] îi dau şi locului multă cinste. Îngerii, care sunt mai presus de firea
Patristica
noastră, au stat lângă mormântul [gol] cu o atât de mare teamă şi evlavie, iar noi, care urmăm
să stăm nu lângă un mormânt gol, ci lângă [Sfânta] Masă care îl are pe Mielul [Cel junghiat],
ne apropiem cu zarvă şi cu tulburare? Ce iertare vom mai avea noi de acum înainte? Nu
fără motiv spun acestea, ci fiindcă îi văd pe mulţi în această seară făcând zarvă, strigând,
împingându-se unii pe alţii, călcându-se în picioare, ocărându-se, procurându-şi astfel mai
degrabă pedeapsă decât mântuire. Iată din care pricină vă fac vouă acest îndemn!
Ce faci, omule? Când preotul stă în faţa [Sfintei] Mese, ridicându-şi mâinile spre cer,
invocând Duhul cel Sfânt ca să se pogoare şi să sfinţească [Darurile] cele puse înainte, când
[este] multă linişte şi mare tăcere, când Duhul împărtăşeşte harul şi se pogoară şi sfinţeşte
Darurile punerii-înainte, când vezi Mielul înjunghiat şi desăvârşit, atunci tu produci zarvă,
tulburare, ceartă, ocară? Şi cum vei putea să tragi folos de la această jertfă, apropiindu-te
de [Sfânta] Masă după o atât de mare tulburare? Nu ne este oare de ajuns că venim [aici] cu
păcate, dar chiar şi în timpul în care ne apropiem [de Sfânta Împărtăşanie] nu ne [putem]
înfrâna să fim fără greşală? Căci când ne certăm, când producem tulburare, când ne muşcăm
unii pe alţii, cum vom [putea] să fim fără păcate? Spune-mi, de ce te îngrămădeşti? De ce te
îmbulzeşti, atunci când vezi Mielul junghiat? Căci dacă ar fi trebuit să priveşti la această jertfă
întreaga noapte, acest lucru te-ar fi determinat să fii obraznic? Spune-mi! Toată ziua ai avut
răbdare, ai petrecut şi cea mai mare parte a nopţii, şi pierzi şi renunţi la o atât de mare trudă
într-o clipită? Gândeşte-te ce este ceea ce se pune înainte şi care este pricina [pentru care
se pune înainte]. [Hristos] este jertfit pentru tine, iar tu Îl părăseşti chiar atunci când Îl vezi
junghiat! Că unde [va fi] stârvul, zice, acolo [vor fi] şi vulturii51. Însă noi ne apropiem nu ca
vulturii, ci precum câinii, atât de mare [este] neruşinarea noastră. Gândeşte-te ce este ceea ce
se varsă! Sânge este, sânge care a şters zapisul păcatelor [tale], care a curăţat sufletul tău, care
a spălat întinarea ta, care a biruit începătoriile şi stăpâniile. Despuind, zice, începătoriile şi
stăpâniile, le-a dat pe faţă, după ce le-a învins prin cruce52. Trofeul [de luptă], zice, are multe
semne ale victoriei, prăzile atârnă sus, în văzul tuturor, pe cruce. Căci precum un împărat ales,
biruind într-o luptă foarte grea, atârnă în vârful trofeului platoşa, scutul şi armele tiranului şi
ale oştenilor învinşi, tot astfel şi Hristos, biruind în lupta cea împotriva diavolului, a atârnat
în vârful crucii, ca un trofeu, toate armele acestuia, moartea şi blestemul, pentru ca toţi să
vadă [acest] trofeu, şi puterile de sus, cele [care sunt] în ceruri, şi oamenii cei de jos, cei [care
sunt] pe pământ, şi înşişi demonii cei răi, cei care au fost înfrânţi. Aşadar, de vreme ce ne-am
împărtăşit de un asemenea dar, să ne arătăm pe noi înşine, după puterile noastre, vrednici de
bunurile ce ne-au fost hărăzite nouă, pentru ca să dobândim şi Împărăţia lui Dumnezeu, prin
harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui
şi Duhului Sfânt slavă, cinste şi putere, în vecii vecilor, Amin!
Abstract
ST. JOHN CHRYSOSTOM, On the name of the Cemetery and on the Cross of our Lord and God and
Saviour Jesus Christ.
Introduction, translation from ancient Greek and notes by Fr. Lect. Dr. Adrian Podaru
This sermon, On the name of the Cemetery and on the Cross of our Lord and God and Saviour Jesus
Christ, can be considered, in our opinion, an encomium of the Holy Cross, a patristic argument
51
Matei 24: 28.
52
Coloseni 2: 15.
13
for its veneration by the Orthodox Church. A formidable weapon against the devil, the Holy Cross
Patristica
removed the tyranny of death and opened the doors of the Kingdom to us; through the Cross, the
cemetery becomes a place of comfort: from the abode of death, it transforms into a place of rest and
sleep, where those asleep are placed with the (objective!) hope of resurrection. The meanings of the
Holy Cross and of the Savior’s descent into hell are highlighted by St. John with such a realism that
seems to project us right to the scene. Also, the explanations he gives for the practice of perform-
ing, on Good Friday, the divine services outside the city walls, underline the importance that St.
John Chrysostom attaches to a “geographical imitation” of the central acts of the work of salvation
accomplished by Christ, which could also help us to better understand and be aware of its spiritual
meanings.
KEYWORDS: St. John Chrysostom, cemetery, Cross of Christ, death, Divine Liturgy
14
Eseu
Eseu
„Şi s-a adăugat la neamul său”
Gânduri adunate cu privire la moarte şi omul contemporan
† BENEDICT BISTRIŢEANUL*
SCURTE LĂMURIRI DE ÎNCEPUT
M oartea a fost privită dintotdeauna ca o taină. Ba mai mult, a devenit punctul maxim al
interogaţiilor filosofice, şi, într-un fel, al întregii gândiri umane1. Caracterul misterios
şi deopotrivă intens se vede şi din solemnitatea şi sobrietatea cu care se întâmpină momentul
morţii, acesta fiind timpul filtrării şi al esenţializării. Rămâne în discuţie doar ceea ce este
semnificativ şi fundamental pentru viaţă şi pentru cel care trăieşte acest timp.
Din perspectivă scripturistică, moartea este urmare a păcatului. Nu vine de la
Dumnezeu, nu este veşnică, ci a apărut în istorie odată cu păcatul originar: „Iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreşit!” (Facere 2, 17) sau „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor
vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). Ca urmare, omul alege altceva decât Dumnezeu şi se
depărtează de sursa vieţii. Şi de la Adam încoace moartea reprezintă destinul universal al
fiecărui om şi ultimul său duşman (1 Corinteni 15, 26).
Deşi prin semnele profetice2, omul Vechiului Testament este încurajat în faţa morţii
prin „seminţe ale Învierii”, perspectiva asupra morţii se schimbă radical odată cu moartea
şi învierea lui Hristos, prin care „moartea a fost înghiţită de viaţă” (1 Corinteni 15, 54).
Moartea nu mai este doar urmare a păcatului şi destin de nemişcat pentru om, ci şi sfârşit al
păcatului, în sensul de limită, şi trecere către Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.
*
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.
1
NICOLAOS P. VASSILIADES, „The mystery of death”, Greek Orthodox Theological Review 29 (1984), p. 270.
2
Trecerea prin Marea Roșie, înălțarea Proorocului Ilie şi a lui Enoh cu trupul la cer; Proorocul Iona în pântecele
chitului; învierea fiului sunamitencei de către Proorocul Ilie; Iezechiel 18 și 37 și altele (a se vedea lecturile din
Sâmbăta Mare de la Liturghia Sfântul Vasile cel Mare).
17
† Benedict Bistriţeanul
Din punct de vedere fiziologic, moartea reprezintă separarea sufletului de trup (Iacov 2,
Eseu
26). Şi totuşi, nici sufletul nu are nemurire în sine, ci este nemuritor doar în virtutea harului3.
Colapsul trupului nu este, pur şi simplu, părăsirea lui de către suflet, ci, mai exact, trupul
însuşi nu mai este capabil de a susţine cursul firesc al sufletului şi să primească energia de
viaţă dătătoare ce provine de la el. Sufletul nu intră în trup, ci co-există cu el4. Şi mergând pe
firul firesc al raţionamentului, înţelegem că moartea este un proces continuu, mai degrabă
decât un eveniment. Apare definitiv în momentul în care sufletul nu mai poate fi susţinut de
către trup din pricina coruptibilităţii sale.
OMUL CONTEMPORAN ŞI FRICA DE MOARTE

În contemporaneitate, se vorbeşte despre „o cultură a fricii”5 sau chiar despre o
„hiperbolă a fricii”, ca mod de manifestare a vieţii, sau de „omul-frică”, ca un nou tip al
omului actual6 provocat să (şi) construiască viitorul. Ba chiar cineva şi-ar putea propune
să scrie „un jurnal personal al fricii”. Însă fricile de tot felul culminează sau sunt cuprinse
în frica de moarte: „Frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 15). În faţa acestei
realităţi, omul contemporan încearcă să facă faţă prin mai multe mijloace. O să le evidenţiem
pe cele mai importante.
În primul rând, cel mai la îndemână mod, deşi precar, este aşa numita „orientare după
satisfacţia pe termen scurt”, cu efecte anestezice imediate. Acest lucru presupune consumul
(şi de aici consumismul) de bunuri şi plăceri, care se alătură idealizării vârstei tinere. În
această paradigmă, posibilitatea morţii este pur şi simplu lăsată deoparte şi, de aceea, tot
timpul când apare se transformă în tragedie şi are caracter năvalnic şi surprinzător, în
consecinţă.
O a doua perspectivă se manifestă prin negarea pur şi simplu a morţii. La nivel macro,
acest lucru presupune ceea ce Părintele Alexandru Schmemann numeşte „o conspiraţie a
tăcerii”7. Omul contemporan se străduieşte să diminueze cât reuşeşte de mult înfăţişarea
şi consecinţele morţii – durerea, aspectul exterior, singurătatea, deznădejdea. Această
conspiraţie îi vizează pe medici, dar chiar şi pe clerici sau familie, la care se adaugă, mai
ales, „industria funerară”. Deşi un eveniment trist, în felul acesta se caută o cât mai puţină
implicare din partea omului.
Se întâmplă, în al treilea rând, o cosmetizare a morţii, încercând o împrietenire
mincinoasă cu aceasta, pe modelul unei politici de marketing cu care omul este obişnuit şi
care îl transformă în „cumpărător”. În aparenţă, moartea pare să fie o realitate frumoasă. Pe
această linie, străduinţa este aceea de a-i feri pe cei din apropiere de prea multă implicare
emoţională, căutând ca timpul până la îngropare să fie cât mai scurt şi cât mai bine învăluit,
acoperit, şi, în consecinţă, contactul cu moartea să fie cât mai discret şi de departe.
O a patra atitudine, mai puţin identificată şi totuşi foarte răspândită, este amânarea la
nesfârşit a problemei şi a timpului morţii, prin omitere sau prin ridiculizare, manifestând un
curaj nesăbuit şi imprudent, nedemn de seriozitatea vieţii şi a morţii deopotrivă. Îl exprimă
3
SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN PG 94.924.
4
Pentru detalii vezi NIKOLAOS S. HATZINIKOLAOU, „Prolonging life or hindering death? An Orthodox perspective
on death, dying and euthanasia”, Christian Bioethics, 9 (2003), p. 188.

5
F. FUREDY, Cultura fricii, Antet Revolution, 2007; U. BECK, Risk society, 1992.
6
„O nouă formă de teroare: amenzi, amenzi, amenzi! O nouă/veche cultură: frica, frica, frica! Omul-frică este
chemat azi să construiască viitorul”, Ziarul Financiar (Iulian Anghel), 18 mai 2021.
7
Vezi cuvântarea lui Alexander Schmemann intitulată, „Talk 1: The development of Christian funeral rites”, în
ROBERT ALAN HUTCHEON, From lamentation to alleluia: an interpretation of the theology of the present-day byzan-
tine-rite funeral service analyzed through its practical relationship to bereaved persons, Ph.D., University of
Ottawa, Ottawa, 2003, p. 313.
18
pe om în varianta sa superficială, evitând interogaţiile esenţiale şi cutând răspunsuri uşoare.
Eseu
Această viziune se desfăşoară potrivit paradigmei „îmblânzirii vieţii de zi cu zi” prin mâncare
naturală, mişcare şi alimente bio, prin terapii alternative, în aşa fel încât să-şi protejeze
organismul şi, în felul acesta, să i se asigure o viaţă în bune condiţii şi prelungită pentru
multă vreme.
Alternativa ascetică propune o abordare de tipul „faţă în faţă” cu realitatea: „Adevărul
vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Niciun muritor nu poate învinge moartea. Oricât se străduieşte
ştiinţa în căutarea elixirului vieţii veşnice, probabil nu va reuşi să-l afle niciodată. Nu se află
în puterea ei, în puterea omului. În plus, moartea nu este ceva frumos şi aşa va rămâne.
Sfântul Siluan Athonitul vorbeşte despre „a ţine mintea în iad”8, revelând frica de moarte
în dimensiunea ei globală, din pricina stării de păcat care cuprinde lumea, şi, totuşi, fără
a deznădăjdui. Este o chemare la a înfrunta moartea, prin amintirea ei, ca sursă pentru o
neîntreruptă pocăinţă. Cuviosul Sofronie Saharov transpune această stare în rugăciune:
„Îndelungeşte-mi zilele în această lume până ce voi fi adus Ţie adevărata pocăinţă. Nu
mă răpi în ceasul întunecării mele, ci întru bunăvoirea Ta îmi dă sfârşit bun. Cunoscută
fă mie mai înainte moartea mea, spre a se găti sufletul meu a Te întâmpina. În ziua aceea
cea mare pentru mine, întru acel ceas înfricoşat mie, fii cu mine, Doamne, şi-mi dăruieşte
bucuria mântuirii Tale…”9. Această stare descrie „sfârşitul creştinesc” pomenit în ectenia
cererilor.
Singur Hristos a fost în stare să spună ceva definitiv despre frică şi despre moarte, ca
Cel care a murit şi a înviat. De aceea, în faţa mormântului Său, frica este învinsă. Le spune
femeilor mironosiţe: „Nu vă temeţi” (Matei 28, 10). Iar Sfântul Apostol Pavel strigă victorios:
„Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi… Moartea a fost
înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?”
(1 Corinteni 15, 20, 54-55). De aceea, pentru el, viaţa este Hristos şi se bucură în consecinţă
de ea, dar şi moartea este câştig (Filipeni 1, 21-24), de vreme ce aduce cu sine „paştile” care
ne oferă întâlnirea cu „Paştile Hristos” (1 Corinteni 5, 7).
Vorbind despre moarte, avem în vedere, pe de o parte, un sfârşit, care nu cuprinde doar
un moment temporal, ci se desfăşoară succesiv, pe evenimente: pomenirea morţii, evocată
mai sus, înţelegerea momentului, ce presupune o anumită teologie care să genereze o viziune
specifică, confruntarea propriu-zisă cu acest moment şi desfăşurarea practică a ritualului.
Dar, ne referim şi la acel eveniment măreţ al plecării în veşnicia lui Dumnezeu, „Marea
trecere”10. Şi una şi cealaltă perspectivă argumentează grija faţă de acest moment şi justifică
„investiţia” maximă în ce priveşte pregătirea pentru acesta. În partea a treia a acestui text mă
voi referi la conştiinţa teologică vizavi de momentul morţii, care se prelungeşte în înţelegerea
şi practica ortodoxă, cu specificul ei românesc.
CREDINŢA ÎN ÎNVIERE – CONTINUITATE ŞI APARTENENŢĂ

Această a treia parte va avea o notă uşor personală şi deopotrivă nostalgică, făcând apel
la copilăria mea şi contactul pe care l-am avut cu realitatea morţii. Însă, reflectă totodată
viaţa Bisericii, aşadar, are şi un caracter obiectiv, în forma ei populară.
Şi viaţa şi moartea, dar, mai ales momentul plecării, au un caracter tainic. De aceea,
luate împreună, sunt privite în consecinţă. Unele lucruri se pot exprima limpede, altele se
pot intui parţial, iar faţă de altele e nevoie de maximă prudenţă, dar nu în sensul de retragere
defensivă, ci, mai degrabă, de apropiere evlavioasă, apelând strict la instrumentul credinţei,
8
Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui, Sibiu, Deisis, 2000.
9
ARHIM. SOFRONIE, Taina vieţii creştine, Accent Print, Suceava, 2014 p. 239.
10
LUCIAN BLAGA, În marea trecere (http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/trecere.php, 10 iunie 2021).
19
care nu desluşeşte pur şi simplu, ci deschide înspre realităţi promise, care depăşesc pe cele
Eseu
de aici. Îmi amintesc copilăria şi „prietenia” de care am avut parte cu viaţa, dar şi cu moartea,
care, la fel ca şi cea dintâi, implica întreaga comunitate. Graniţele pământeşti nu separau, ci
legau pe cei de jos cu cei de sus. Era vorba tot de un neam şi jos şi sus. Iar cimitirul din jurul
Bisericii era „toposul” unde se întâlnea acesta. La sărbătorile mari, slujba din biserică se
prelungea în cimitir, vestea cea bună, evanghelia, se adresa tuturor, iar bucuria praznicului
se răsfrângea şi acolo. Nu ştiu ce simţeau cei plecaţi, însă, cei rămaşi se bucurau de prezenţa
tainică şi a celor adormiţi. Până şi masa revela această comuniune, cei rămaşi împărţeau
bucatele cu cei din jurul lor, ca prin „pomana” dată să aibă parte şi cei de sus de ospăţul
sărbătorii. Erau sărbătorile familiei, ale neamului, ale celor de o credinţă şi de un sânge, jos
şi sus împreună. Ceea ce ajuta mult era conştiinţa vieţii de dincolo, asociată şi elementului
etnic întrucâtva, în sens extins, de vreme ce întâlnirea avea în vedere tot satul împreună şi
cu toţi cei plecaţi dincolo. Aş numi această stare drept continuitate şi apartenenţă, care
devenea o ortopraxie a învierii în cea mai fericită exprimare, cu care luam contact. Nu atât
transmisă oral, cât trăită deodată cu întreaga comunitatea.
Credinţa în viaţa veşnică, „în mijlocul poporului meu de nemuritori”11, cum ar zice
Părintele Virgil Gheorghiu, genera o anumită conduită, care-l pregătea pe om pentru această
trecere şi elimina orice tragism din evenimentul morţii. Cât trăieşte, omul se bucură de viaţa
în mijlocul neamului său, în vatra satului, dar nici moartea nu este străină de această stare,
de vreme ce plecarea viza întâlnirea tot cu neamul său, dar de dincolo de moarte. Era vorba
aici de credinţa veche, moştenită de la poporul evreu, în întâlnirea de după moarte cu cei din
neamul lor plecaţi în veşnicie, de acum asumată fiinţial la nivel de credinţă, de mentalitate, în
mijlocul comunităţii. Găsim mai multe locuri în Vechiul Testament unde se exprimă limpede
această credinţă, regăsindu-se consecvent o expresie – „s-a adăugat la poporul său”. De
pildă, vorbindu-se de moartea lui Avraam, autorul biblic afirmă că „a murit la bătrâneţi
adânci, sătul de zile şi s-a adăugat la poporul său” (Facere 25, 8). Neamul său era, de acum,
mai numeros dincolo de moarte, decât pe pământ. În plus, se exprimă aici şi firescul morţii,
alături de firescul vieţii, la vreme potrivită, înţelegând că viaţa prelungită la nesfârşit loveşte
în legea firii pusă în om. Există un drept la moarte, precum există un drept la viaţă. Acest
argument vine împotriva mentalităţii contemporane care doreşte, prin tehnica avansată,
să prelungească viaţa la nesfârşit. Însă, în acest context, e nevoie de redefinire a vieţii sau,
mai exact, a calităţii vieţii, şi, de aici, cât ar merita să fie prelungită. Îmi este foarte prezent
în minte exemplul multor oameni fireşti din copilărie, aflaţi la vârste înaintate, care pur şi
simplu se pregăteau şi îşi pregăteau plecarea, „sfârşitul creştinesc”, în detaliu, cu seninătate,
dar şi cu speranţa întâlnirii cu cei plecaţi mai dinainte din neamul lor. Vârsta înaintată şi
boala de care sufereau nu erau elemente ale disperării, ci semne că plecarea s-a apropiat. De
acum viaţa se desfăşura în zona esenţialului. Nu mai era timp pentru orice, ci doar pentru
cele de maximă importanţă. Şi totuşi, fără vreun semn de anxietate sau panică. Era doar
timpul de a mai îndrepta câte ceva, de a desăvârşi şi de a preda o moştenire celor care rămân.
„Să plecăm împăcaţi”, acesta era moto-ul pe care l-am auzit frecvent la bătrânii cuviincioşi pe
lângă care am crescut în copilărie.
Aceeaşi exprimare este folosită în Vechiul Testament şi cu referire la un alt mare patriarh,
Iacov, alăturată unei lucrări importante ce însoţeşte ultima perioadă din viaţa pământească.
Citim tot în cartea Facerii: „Sfârşind Iacov poruncile sale, pe care le-a dat feciorilor săi,
şi întinzându-şi picioarele în pat, şi-a dat sfârşitul şi s-a adăugat la poporul său” (Facere
49, 33). Experienţa unei vieţi este predată treptat urmaşilor, realizându-se un transfer
de înţelepciune. Însă, se vede că ultimele „porunci”, învăţături şi sfaturi, capătă o valoare
11
Nemuritorii de la Agapia, Bucureşti, Editura Gramar, 1998.
20
Eseu
specială de vreme ce însoţesc acelaşi timp esenţial, când totul capătă valoare de sinteză şi de
testament. Este vorba de ultimul cuvânt, privit la mare cinste şi chiar cu evlavie şi de cel care
pleacă şi de cei care rămân. Există şi în graiul nostru o expresie în această direcţie – „cu limbă
de moarte”, care se referă la ultimele cuvinte înainte ca cineva să închidă ochii.
Prezenţa acestei expresii se regăseşte şi cu privire la moartea Proorocului Moise (Numeri
27, 13; 32, 50), dar şi cu referire la moartea Proorocului David (Fapte 13, 36), a lui Iuda
Macabeul (1 Macabei 2, 69) sau a Regelui Astiag al perşilor (Istoria omorârii balaurului şi
a sfărâmării lui Bel 1, 1), în felul acesta argumentând prezenţa acestei înţelegeri a morţii în
teologia Vechiului Testament.
Moartea însemna trecere dinspre o parte înspre cealaltă, însă în acelaşi cadru religios,
dar şi etnic, într-o continuitate. Această credinţă condiţiona şi grija faţă de trup la vremea
plecării, pregătirea desfăşurându-se într-un ritual bine precizat. Exemplificăm această idee,
făcând referinţă la momentul morţii Sarrei şi grija pe care o arată soţul său, Avraam, în ce
priveşte locul înmormântării. Cumpără o ţarină, Macpela, care devine ulterior cavoul familial,
şi o aşază acolo pe soţia sa, după rânduiala lor (Facere 23, 19-20). La vreme, Avraam a fost şi
el înmormântat acolo, adăugându-se ulterior şi urmaşii săi. Până şi pentru cei care au murit
departe, aveau această exigenţă de fi înmormântaţi alături de neamul lor. Patriarhul Iacov
moare în Egipt. Nu este înmormântat acolo, ci este adus şi aşezat în mormântul neamului
său, în ţarina Macpela, din apropiere de Mamvri (Facere 50, 13). Acest obicei este transferat
şi în spaţiul românesc, căutând ca membrii familiei să fie înmormântaţi împreună sau oricum
în proximitate, iar în cazul morţii acestora în depărtare sau chiar în diaspora, trupurile lor să
fie aduse şi adăugate neamului lor în satul de obârşie.
Locul unde pleacă este numit „sânul lui Avraam” (Luca 16, 22-23)12, cu trimiteri specifice.
Această expresie a avut mereu un efect puternic asupra înţelegerii şi simţirii mele vizavi
de plecarea din această lume. „Sânul”, teologic vorbind, face trimitere la ideea de naştere,
renaştere, la o viaţă nouă, descriind această schimbare, la o trecere, un transfer, din registrul
pământesc în cel ceresc. Însă, şi mai accesibil şi, socotesc, şi mai imediat, este asociat braţelor
mamei, siguranţei şi mângâierii care vin de acolo, căldurii şi, mai ales, stării de bine, pe care
cineva o simte. Generic vorbind, ne plasează dintr-o dată în vremea şi geografia obârşiei, un
topos al începuturilor, dar deopotrivă şi al odihnei înaintea renaşterii. Însă, în acelaşi timp,
ne aduce aproape de această conştiinţă a apartenenţei şi a continuităţii, cu trimitere la chipul
mamei, ca element de legătură între generaţii, în mijlocul neamului.
Se vede din exemplele de mai sus că era de maximă importanţă momentul plecării, dar
de foarte mare importanţă şi perioada dintre timpul morţii şi cel al înmormântării. De aceea,
totul se desfăşura potrivit rânduielii satului, a neamului, a Bisericii. Cel plecat era îmbrăcat
în straiele cele mai bune, de regulă pregătite dinainte, şi aşezat în „casa de sus” sau „casa cea
bună”, un loc aproape neatins, destinat doar nunţii, botezului şi al privegherii în cele trei zile
înainte de înmormântare. Însuşi termenul de „petrecanie”, desemnând slujba înmormântării,
dezvăluie caracterul luminos al acestei perioade ce urmează „Marii treceri”.
Apoi ritualul în sine, cu colăceii de pomană, găina sau mielul din propria gospodărie,
brăduţii care împodobeau carul cu boi, praporii şi crucea pe care atârnau ştergare şi colaci,
făceau din acest moment un eveniment, o sărbătoare, care implica tot satul. La acestea se
mai adaugă opririle de pe drum cu Evanghelii, dar şi cu salutul celor mai în vârstă ieşiţi la
porţi, care nu reuşeau să ajungă în curtea celui decedat. Drumul spre cimitir nu era ales cel
mai scurt, ci cel care traversa tot satul. Adăugăm şi masa de după, agapa, ca semn al dragostei
pentru cel plecat, cu dublă orientare, familia, care o pregătea pentru acesta, dar şi satul care
12
Vezi şi otpustul înmormântării – „în corturile drepţilor să-l aşeze, în sânul lui Avram să-l odihnească şi cu drepţii
să-l numere…” (Molitfelnic, Bucureşti, IBMBOR, 2013, p. 205).
21
răspundea acestei chemări. Oricum, spiritul comunitar se vedea şi aici, de vreme ce întreg
Eseu
satul participa, cu produse, financiar sau cu munca, şi la organizarea acesteia.
Cimitirul era plin de pomi, de pruni mai ales, iar noi, copiii, zburdând printre cruci,
vroiam să vedem „ce gust au morţii”13, dacă au fost buni sau răi, după fructul pe care-l
mâncam, dulce sau acru. Morţii nu plecau niciodată, de vreme ce cimitirul nu presupunea
o despărţire definitivă ci, mai degrabă, o odihnă în vreme de călătorie, ce presupunea noi
întâlniri cu aceştia la soroacele îndătinate de pomenire.
Realitatea pe care am expus-o în rândurile de mai sus poate să fie percepută ca o
întoarcere, uşor idealistă, în trecut, însă, oricum, fără vreo relevanţă pentru prezent sau,
mai ales, pentru viitor. Şi poate fi adevărată această percepţie. Lumea s-a schimbat, chiar
şi în satul meu natal. Însă, mai mult decât orice, aceste rânduri înseamnă un exerciţiu de
anamneză personală, necesar uneori, şi de folos să fie consemnat, cu referire la un spaţiu cu
care am avut contact şi la un timp pe care l-am trăit aievea şi cu valoare fondatoare. Există un
singur loc de acest fel în viaţa unui om, o singură biserică şi un singur cimitir.
Acea lume dispare sau a şi dispărut, însă, pedagogic vorbind, încă mai are a ne spune
multe. În ultima parte a eseului meu voi încerca să identific câteva elemente, pornind de
la istoria noastră recentă, la intersecţie cu prezentul năvalnic, care pot să se constituie în
unele direcţii pastorale. Acest lucru, în contextul anului 2021, dedicat celor adormiţi şi valorii
liturgice şi culturale a cimitirelor.
INDICII PASTORALE
Lumea la care ne-am referit îl avea în vedere pe om faţă în faţă cu viaţa, suferinţa şi
moartea, dar şi cu învierea, toate accesibile în mijlocul şi cu întreaga comunitate. Nota
caracteristică care însoţea această existenţă era prezenţa transcendentului în orice perspectivă,
atitudine sau lucrare şi, astfel, înţelegem că viaţa era lecturată în toată bucuria, vitalitatea şi
curajul care o însoţeau, iar moartea lipsită de tragism. Fricile erau măsurate. De aici şi primul
element pe care îl subliniem, realitatea morţii nu ar trebui să fie străină de mesajul
nostru pastoral. Pomenirea morţii a reprezentat una din constantele vieţii ascetice
la Părinţii filocalici, cu valoare pedagogică, dar şi ca însoţire a procesului de înţelegere a
vieţii. Denunţăm oricare din „metodele postmoderne” de evitare a realităţii morţii – apelul
la plăcere, cu valoare temporară şi distructivă, negarea, deşi realitatea morţii este atât de
evidentă şi atât de răspândită, cosmetizarea, în ciuda durerii şi a suferinţei vizibile care o
însoţesc, sau amânarea, prin prelungirea iraţională a vieţii, un demers la fel de nerealist şi
imatur. Alternativa este înfruntarea morţii prin apelul la credinţa în înviere, primită şi trăită
în Biserică. Proclamarea evangheliei presupune construirea identităţii creştine pe învierea
lui Hristos, ca rezolvare a ecuaţiei morţii noastre personale.
Un al doilea element necesar în înfruntarea morţii este implicarea la nivel de
comunitate. Şi subliniem în primul rând experierea acesteia în cadrul familiei, ca „biserica
cea mică”, extinsă ulterior la nivelul familiei mari, parohia şi/ sau comunitatea satului. Facem
o observaţie, socotesc necesară, la acest moment. Nu ar trebui excluşi în familie de la a participa
la suferinţă şi moarte copiii şi tinerii, ca formă de a-i proteja, lucru care se întâmplă frecvent.
Copiii nu participă la funeraliile bunicilor sau chiar ale părinţilor, atunci când se întâmplă
acest lucru. Din perspectivă religioasă, dar şi psihologică, credem că lipsa acestora, precum
şi neimplicarea în suferinţele prin care trece familia, îi face vulnerabili în faţa evenimentelor
intense ale vieţii şi, în consecinţă, nepregătiţi pentru mai târziu. În plus, această decizie
contribuie la generarea în conştiinţa lor a sentimentului de izolare, de neapartenenţă reală
13
Părintele Virgil Gheorghiu vorbește de gustul strămoșilor, de vreme ce pâinea și strugurii, prescura și vinul, cresc
din pământul unde se odihneau cei de dinainte (Cum am vrut să mă fac sfânt, Sibiu, Deisis, 2005, p. 100).
22
la căminul familial şi, în cele din urmă, la înstrăinarea de familie. Soluţia pastorală pe care
Eseu
o propunem este tocmai asumarea suferinţei şi a morţii, pe linia cea mai firească a tradiţiei
Bisericii primare, în mijlocul familiei şi împreună cu comunitatea euharistică. Parohia este
descrisă de părintele George Metallinos, „Hristos în mijlocul nostru”14. Acest lucru presupune
că noi, împreună, ne revelăm ca trup mistic, care este Biserica. În consecinţă, şi bucuriile
şi suferinţele şi chiar moartea se trăiesc împreună, „cei tari purtând slăbiciunilor celor
vulnerabili” (Romani 15, 1).
Al treilea aspect pe care îl vom indica este necesitatea însoţirii bolnavilor
terminali, fie în instituţii specializate, fie în căminul nostru familial. Se vorbeşte tot mai
mult, alături de tratamentul medical specific şi necesar, de acompanierea emoţională a celor
care trec prin suferinţe grele, petrecându-şi ultima perioadă din viaţa pământească. În acest
context, tot ceea ce se întâmplă poartă o pecete specifică, se trăieşte la maximă intensitate şi
prezintă efecte puternice. De aceea, pe lângă asistenţa medicală necesară, un rol deosebit în
însoţirea acestora îl ocupă familia, prietenii, cei apropiaţi, care pot să contribuie substanţial la
îmbunătăţirea calităţii vieţii celui bolnav. Dar beneficii există şi în sens invers, pentru că orice
contact cu suferinţa şi cu moartea poate transforma radical şi esenţial pe cei din proximitate,
în sensul unei plasări realiste şi solidare în mijlocul societăţii şi a problemelor cu care se
confruntă aceasta şi, deopotrivă, oferirea şansei de a participa activ şi sincer la suferinţa
celor din jur. Socotesc că un astfel de exerciţiu nu este doar util, ci chiar necesar şi obligatoriu
pentru un itinerariu de maturizare, şi nu doar de ordin spiritual, ci şi uman, în general.
În final, mai subliniem faptul că un om matur duhovniceşte este cel care înţelege viaţa
considerând-o împreună cu moartea, dar şi moartea o lecturează în lumina învierii: „Dar
acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi… Căci precum în
Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 20, 22).
Abstract
† BENEDICT BISTRIŢEANUL, “And he was gathered unto his fathers”. Thoughts on death and con-
temporary man
Death has always been seen as a mystery. Moreover, it has become the pinnacle of philosophical
interrogations, and, in a way, of all human thought . The mysterious and equally intense character
can be seen in the solemnity and sobriety with which the moment of death is greeted, this being the
time of filtering and essentialization. Only what is significant and fundamental for life and for the
one who lives this time remains in question. Nowadays, there is talk of “a culture of fear.” But fears
of all kinds culminate or are included in the fear of death: “those who through fear of death were
all their lifetime subject to slavery” (Hebrews 2:15). Facing this reality, contemporary man tries to
cope by several means. The commemoration of death was one of the constants of ascetic life for the
philocalic fathers, with pedagogical value, but also for the process of understanding life. A spiritu-
ally mature man is one who considers life together with death, but also sees death in the light of the
resurrection.
KEYWORDS: death, fear of death, denial of death, cosmeticizing death, remembrance of the dead,
faith in the resurrection
14
Parohia, Hristos în mijlocul nostru, Sibiu, Deisis, 2013.
23
Eseu
O poartă către lumină – moartea ca ieşire din

întunericul mărunt/al mărunţişurilor
IOAN CHIRILĂ*
U nul dintre părinţii athoniţi ne spunea că gospodarul seamănă primăvara ceea ce vrea
să adune toamna şi să aibă tot anul1. Domnul a semănat în pământul făpturii noastre
chipul Său, de aceea coboară prin jertfă în întunericul cel mai dinafară ca să-şi caute chipul
şi să-l ridice cu Sine întru mărită învierea Lui, lucru minunat cântat în perioada pre-pasca-
lă2, sămânţă a nădejdii creştine în biruirea morţii. Sămânţa Sa este lumină veşnică, de aceea
întunericul e înfricoşător omului, el fiind chemat să crească în lumină, de aceea frica morţii,
care ne ţine legaţi de lume, se spulberă doar prin bucuria credinţei nezdruncinate în Învie-
re, căci întru aceasta vom înţelege minunea biruinţei lui Hristos despre care dintru început
Evanghelistul Ioan spune „că întunericul nu a cuprins-o!”3. Aceste cuvinte ale bucuriei veş-
nice îmi readuc în minte imaginea Heruvimului cu sabie vâlvâietoare ce sta la uşa raiului ca
să vedem calea spre poarta de lumină, spre cel ce zice: „Eu sunt uşa...” (In 10, 9), de aceea
propun această imagine: moartea – o poartă către lumină.
Tema morţii i-a preocupat pe mulţi. Eliade avea de gând să scrie o lucrare despre
moarte4. În sfera transdisciplinarităţii5 m-am întâlnit cu preocuparea dlui acad. Basarab
*
Preot profesor universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-
Bolyai”.
1
EMILIANOS SIMONOPETRITUL, Aşteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferinţă şi moarte, traducere de Agapie
Corbu, Sf. Nectarie, Arad, 2019, pp.161-162.
2
În Canonul Sfântului Andrei Cretanul întâlnim expresii ca „folosit-am rău chipul Tău, şi am stricat porunca Ta”,
dar „pentru mine ai luat chipul meu, Dumnezeu fiind”, „Cuvinte, caută şi află chipul Tău”. De asemenea, în Proho-
dul Domnului cântăm bunăvoinţa Sa de „a lua chip de muritor” şi de a se pogorî la iad.

3
Ioan 1, 5.
4
MIRCEA ELIADE, Arta de a muri. Antologie, Eikon, Cluj-Napoca, 2006.
5
În lucrarea Noi, particula şi lumea Basarab Nicolescu arată că, în comparaţie cu pluridisciplinaritatea şi cu
interdisciplinaritatea, „transdisciplinaritatea priveşte, cum o indică prefixul «trans-» ceea ce este în acelaşi timp
între discipline, înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa o reprezintă înţelegerea
lumii prezente, unul dintre imperativele ei constituindu-l unitatea cunoaşterii”. BASARAB NICOLESCU, Noi, particula
şi lumea, trad. Vasile Sporici, Junimea, Iaşi, 2007, p. 321.
24
O poartă către lumină – moartea ca ieşire din întunericul mărunt/al mărunţişurilor
Nicolescu6 dedicată morţii, însă spectrul este foarte larg, unii dezvoltând chiar o teologie a
Eseu
morţii7. Eliade nu şi-a încheiat proiectul, ideea îi era prea scumpă ca să fie abandonată şi de
aceea între studiile sale găsim dezvoltate aspecte multiple ale fenomenologiei şi semanticii
morţii, de la Mitul reintegrării la Cosmologie şi alchimie babiloniană; de la Naşteri mitice
la Yoga. Nemurire şi libertate sau Noaptea de Sânzâiene8. Preocuparea sa pentru tema
morţii rămâne ca element relevant al structurii personalităţii sale: cea a direcţiei destinale
a fiinţei sale. Omul, din această perspectivă, este cel care oscilează între divinitatea care
„deznoadă” şi cea care „înnoadă”, care construieşte/care rezideşte făptura, ori, cum spune
Samuel, „Domnul omoară şi învie; El coboară la locuinţa morţilor şi iarăşi scoate” (1 Rg 2,
6). „Lumea primitivă9 nu concepea moartea ca pe un fenomen natural şi necesar, ci doar ca
pe o consecinţă a unui accident care a avut loc în illo tempore şi care în mod sensibil a sărăcit
condiţia umană în raport cu starea precedentă, poate de aceea este valorizată moartea ca
trecere de la un mod de existenţă la altul, ca şi naştere sau nuntă10, ca şi revenire întru
fiire. În acest sens, imnul Sfântului Efrem Sirul Heruvimul şi tâlharul este extraordinar de
ziditor pentru credinţa potrivit căreia „o înviere s-a făcut pentru neamul omenesc care a
fost izgonit din casa lui./ Heruvimi şi îngeri, bucuraţi-vă împreună cu noi, că ne-am întors
în sălaşul vostru”11, raiul cel închis astăzi s-a deschis, iată poarta de lumină.
Acelaşi părinte athonit ne spunea că „învierea este curtea în care intră cineva prin poarta
numită moarte... ascultă adevărata noastră trebuinţă: trebuie ca agonia supravieţuirii să se
sfârşească şi să înceapă naşterea unei vieţi noi, pentru că singura misiune pe care o avem în
lumea aceasta este să mergem în cer, să ne întâlnim cu sfinţii! Viaţa de aici este trudă, acolo
este absorbire a luminii dumnezeieşti”12. Aşadar, ştim unde Te duci şi ştim unde vom merge,
să rămânem lipiţi de Domnul cel viu13.
Revelaţia acordă o prioritate marcantă vieţii, hayah – este amintit în Vechiul Testament
de cca. 800 de ori, Dumnezeu este creatorul fiinţelor vii, tuturor le dă suflare de viaţă (Fc
2,7), tăria vieţii este Domnul, iar viaţa este un dar14. Moartea survine păcatului, nu este creată
de Dumnezeu, ci este îngăduită de El ca şi cale de izbăvire, de mântuire, este cea mai înaltă
îndreptăţire a omului, căci „ale Domnului sunt ieşirile morţii” (Ps 67, 21). Moartea e poartă de
scăpare deschisă spre viaţa veşnică. Dar pentru aceasta în slujirea noastră trebuie să adunăm
veacurile şi să le predăm pe toate eshatonului15, adică să slujim mereu ca şi cum aceea ar fi
clipa cea mai dinafară a existenţei, având mereu în faţă trecerea – pasha. De aceea, moartea
este receptată în revelaţia Vechiului Testament în acelaşi cadru cu viaţa, după căderea în
păcat, chiar apare menţionată de cca. 1000 de ori, nu întotdeauna ca şi distrugere, abandon,
mormânt, sheol, ci şi ca desfăşurare firească a vieţii şi o adăugare la neamul său (Fc 25,
8). În gândirea religioasă iudaică observăm că se dezvoltă nădejdea care depăşeşte limitele
morţii, vorbindu-ne despre viaţa de dincolo de moarte, de viaţa din cele dedesubt şi despre
6
BASARAB NICOLESCU (editor), Moartea astăzi, Curtea veche, 2008.
7
Vezi DAVES DOUGLAS, The Theology of Death, Bloomsbury Publishing, 2008.
8
M. ELIADE, Arta de a muri, p. 5.
9
JAMES G. FRAZER, The belief in immortality and the worship of the dead, London 1913-1914; Oxford 1925.
10
Ibidem, pp. 102-103.
11
SF. EFREM SIRUL, Imnele Raiului, trad. Ioan Ică jr, Deisis, Sibiu 2010, pp. 133-134.
12
E. SIMONOPETRITUL, Aşteptarea lui Dumnezeu, p. 157.
13
A se vedea J. POKRIFKA, „Life, Imagery of,” în: The Dictionary of the Old Testament Wisdom, Poetry & Writings,
Tremper Longman III şi Peter Adams (eds.), IVP Academic, Downers Grove, 2008, pp. 963-977.
14
JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii, traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul, Patmos, Cluj Napoca, 2001.
15
25
Ioan Chirilă
înviere. Psalmii16 şi profeţii17 vorbesc în chip deosebit despre înviere, despre moartea morţii18.
Eseu
Revelaţia este descoperire a nădejdii şi cale de căutare a Biruitorului, de aceea ne spune
„căutaţi-Mă şi veţi fi vii!” (Am 5, 4), iar în Evanghelia după Ioan ni se spune „să te cunoască
pe Tine” (In 17, 3) – Binele cel veşnic.
Viktor E. Frankl vorbeşte despre autotranscendenţa existenţei umane, „cu totul om”
omul este numai acolo unde el este cu totul dedicat unei alte persoane. Şi „cu totul” el însuşi
va deveni acolo unde el se ignoră şi se uită19, îşi moare şieşi şi viază celuilalt, taina dăruirii de
sine, frumuseţea relaţiei, a întâlnirii. Şi gândul meu ar zbura acum la Sf. Serafim de Sarov, la
al său „bucuria sufletului meu”, pentru că nu cunoaşterea ci întruparea Celui cunoscut aduce
unitatea fiinţelor şi splendoarea vieţii, poate de aceea tot Vechiul Testament ne îmbie „şi vă
lipiţi inimile voastre de Domnul şi-I slujiţi numai Lui, şi El vă va izbăvi...” (1 Rg 7, 3). Iată că
ieşirea din orizontul morţii se poate realiza prin recâştigarea relaţiei/a întâlnirii diaconice
cu celălalt, de aceea T. Wright definea moartea spunând că „natura esenţială a morţii constă
în lipsa relaţiei/relaţionări”20, iar în alt loc F. G. Mabie21 zicea că „ultima expresie a haosului
este moartea”. Astfel, putem înţelege de ce părinţii filocalici şi cei din Pateric dau sfaturi
practice cu privire la a învăţa să mergi spre „sfârşit creştinesc vieţii noastre”22, de ce optează
pentru introducerea acestei clipe în ecuaţia duhovnicească a existării frumoase, pentru că ea
poate fi citită ca pedeapsă, dar poate şi ar trebui să fie receptată ca o binecuvântare. M-au
impresionat mult cuvintele lui Emilianos Simonopetritul care se întreba: „oare câte mitinguri
şi greve ar trebui să facem dacă Dumnezeu nu ne-ar da moartea, care ne introduce în dreapta
dumnezeiască, şi aşa ne desfătăm de toate roadele, de toate darurile şi de toate simbriile ce ni
se cuvin?”23. Vom ajunge oare să înţelegem?!
Inquietum est cor nostrum24, nelinişte versus în pace, cred că e nevoie de o reaşezare
a noastră într-o zonă de asumare a fricii cu sens, a eliberării noastre de frica existenţială ce
se condensează într-o fobie ipohondră, în care frica iniţială de moarte se focusează pe un
anumit moment mortal, deşi acesta nu este patologic şi uită să dizolve anxietatea în asumarea
cu sens. În teologia biblică există o dezbatere pe câteva coordonate antropologice: este omul
cu potenţial veşnic sau este doar muritor; există două sau trei morţi, putem vorbi despre
moartea spirituală şi despre moartea totală? Aceste interogaţii mă fac să rezum sistemul
istoriei mântuirii în doar câteva reflecţii pe marginea noţiunii de moarte din perspectiva
vechitestamentară.
16
„Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Ps 15, 10); „Că a scos
sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la cădere” (Ps 114, 8).
17
„Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere!
Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Is 26, 19); „Eu voi deschide mor-
mintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre” (Iez 37, 12); „Şi mulţi dintre cei care
dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Dan 12, 2).
18
Cartea lui Iov este scrisă ca o desfăşurare de la morţi la moarte, de la pierderea fiilor la moartea sa. Troparul Învi-
erii cântă moartea morţii şi de aceea numele Celui înviat e biruinţa în faţa celui care seamănă moartea în creaţie.
19
VIKTOR FRANKL, Doctorul şi sufletul, traducere de Adela Motoc, Meteor Press 2019, p. 182.
20
TONY WRIGHT „Death, the Dead and Underworld in Biblical Theology,” în: Churchman C (2008), 2, p. 13.
21
F. G. MABIE, „Chaos and Death”, în: The Dictionary of the Old Testament Wisdom, Poetry & Writings, Tremper
Longman III şi Peter Adams (eds.), IVP Academic, Downers Grove, 2008, p. 52.
22
Părinţii filocalici şi cei din pustia Egiptului au pus accent în mod recurent pe grija pe care trebuie să o aibă creş-
tinul în ce priveşte moartea. Dintre sfaturile lor, îl remarcăm pe cel al Sfântului Antonie cel Mare care spune că
„moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte
trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă
sufletului”. SF. ANTONIE CEL MARE, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170
de capete, coll. Filocalia, vol. 1, traducere de Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană” S. A.,
Sibiu, 1947, p. 12.
23
24
FER. AUGUSTIN, Confesiuni. Ediţie bilingvă, traducere de Eugen Munteanu, Humanitas, Bucureşti, 2018, p. 48.
26
O poartă către lumină – moartea ca ieşire din întunericul mărunt/al mărunţişurilor
Scriptura vorbeşte pentru prima dată despre moarte în Facerea 2, 17 unde i se porunceşte
Eseu
lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului pentru că va „muri negreşit”
(Fc 2, 17). Textul nu te lasă să înţelegi dacă moartea este o structură naturală sau este un
accident. Cert este că după cădere omul trăieşte în creaţie dezlipirea sa de Dumnezeu într-un
mod tot mai accentuat ajungând la sentinţa dură din Facerea 6, 3 „sunt numai trup”. De aceea
în lumea exegezei biblice se vorbeşte de moartea spirituală şi de moartea fizică, evenimente
definite atât din perspectivă medicală – ca pierdere a funcţiilor vitale ale organismului în
chip total şi permanent, cât şi din perspectivă teologică – în sensul de separare a sufletului
de trup şi de întoarcere a trupului în ţărână şi a sufletului la Dumnezeu. Astfel, se vorbeşte
despre o moarte spirituală şi despre o moarte fizică şi din această perspectivă am spus că
putem vorbi despre trei morţi, deoarece cercetarea modernă vorbeşte şi ea despre o moarte
totală. Moartea spirituală este starea de vieţuire separată a sufletului de Dumnezeu, săvârşirea
păcatului, ca manifestare a neascultării, rupe pe om de Dumnezeu, îl separă de izvorul vieţii,
fapt mărturisit în chip explicit în Noul Testament atunci când Sf. Ap. Pavel le spune efesenilor
„noi care eram morţi prin greşelile noastre” (Ef 2, 2.5; 1 Tim 5, 6) din pricină că ajunsesem
fii ai neascultării în loc să ne îmbrăcăm în „omul cel nou, cel după Dumnezeu”. Aici este
un punct în care cugetarea noastră ar trebui să stăruie spre luminarea Duhului, deoarece
omul a ales să urmeze ispitei şi nu vieţii. Ispititorul nu putea nici măcar să îmbie cu pomul
vieţii, de aceea în libertatea sa omul a fost respectat ca liber de către Dumnezeu, l-a lăsat să
aleagă – de aceea doi pomi, numai că libertatea l-a statornicit în neascultare, în ascunderea
de Dumnezeu, în lepădarea cunoaşterii şi a vederii celei duhovniceşti, rămânând în lumea
celor mici şi neînsemnate ca individualităţi şi totuşi mici cu umbre lungi. Revenirea în soare
micşorează umbra, frigul şi frica. Iată de ce Dumnezeu nu blestemă, ca un părinte iubitor,
până şi lui Lucifer, îi zice: „blestemat eşti, adică neascultător şi nerăbdător!”
Omul avea în potenţialitate nemurirea, ea face parte din asemănarea cu Dumnezeu, dar
întoarcerea spatelui către Dumnezeu aduce lepădarea interrelaţionării şi a depersonalizării
şi a coruperii/coruptibilităţii omului, a fragilizării lui. Această atitudine iubitoare a lui
Dumnezeu este surprinsă de Sf. Ioan Gură de Aur când spune că Dumnezeu, în loc să-l certe,
i-a făcut veşminte de piele ca să nu se vateme de schimbarea vremii25. Omul şi creaţia au
fost zidite pentru veşnicie, o înveşnicire zămislită din teandricitatea lucrărilor acesteia, din
lipirea sa de Dumnezeu, din întruparea cuvântului, din credinţa statornică în înviere. A trăi
lui Dumnezeu înseamnă a muri păcatului, iar aceasta este moartea morţii. Dacă luăm şi
aspectul recapitulativ al fiinţei umane, atunci în om se adună toţi oamenii ca în Hristos cel
răstignit şi în El „viem, ne mişcăm şi suntem” (FA 17, 28). Nu ştim multe despre ce va fi locul
acela intermediar, fie el sheol, hades, iad sau rai, ori sânurile lui Avraam. Prin el însă se arată
în fapt că Dumnezeu ne aşteaptă, că El e părintele din pildă, cel care stă pe culmile dorului
şi priveşte aşteptând întoarcerea noastră, căci pe toţi ne aşteptă şi toate veacurile pentru a
împlini acel kairos cântat mereu în Liturghie: împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
focul cel curăţitor şi sfinţitor.
Pentru a nu pierde poarta de lumină din vedere trebuie să-L rugăm ca să nu ne
părăsească în lumea celor mărunte şi întunecate pentru ca nu cumva aflându-ne depărtaţi de
harul Său să ne despartă de Hristos. Pentru noi, pentru creştini, moartea nu este un final, ci
un nou început, o regăsire a noastră în dragostea celuilalt, iar iubirea e înviere. Cu Sf. Efrem
putem să zicem „mulţumim Ţie, Doamne a toate/ Că l-ai adus înapoi pe Adam cel izgonit,/
iar tâlharului care a cerut milă,/ i-ai deschis uşa ce fusese încuiată”26. Iar de la Sf. Grigorie
Palama să auzim mărturia că sufletul ia cu sine pecetea trupului şi o duce în Dumnezeu,
25
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, traducere de Dumitru Fecioru, Editu-
ra Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, pp. 208-209.
26
SF. EFREM SIRUL, Imnele Raiului, p. 134.
27
Ioan Chirilă
de aceea grijim pământul ca loc al renaşterii şi al învierii, şi dorim cerul ca loc al împlinirii
Eseu
şi al odihnei fericite în Dumnezeu. Cu El, frica este biruită iar cuvântul omului chemare:
„Doamne, vino!”
Abstract
IOAN CHIRILĂ, A doorway towards light – death as a way out of the darkness of petty things
Researchers have often been preoccupied by the subject of death, each seeking to understand some-
thing of the mystery of this phenomenon. This study presents the image of death as a doorway to
light, as an open doorway to eternal life. In this respect, the author highlights various passages from
the Holy Scripture that refer to life and death, to earthly life and to eternal life. Patristic literature
and contemporary fathers, as well as some scientists’ opinions contribute to emphasizing the fact
that man was created for eternity and death is not an end, but a new beginning, that of placing man
in eternity.
KEYWORDS: death, spiritual death, Old Testament, biblical theology, light

28
Eseu
Rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul –
datorie creştinească
SORIN COSMA*
C reat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul ca persoană are înscris în conştiinţa
sa zone sociale, ca tendinţe de a se orienta în relaţie de cunoaştere, comunicare şi comu-
niune cu alte persoane.
Pe temeiul acestei aptitudini fireşti, comunicarea şi comuniunea determină simţăminte
de bucurie, pe când despărţirea naşte sentimente de regret, de nostalgie şi chiar de tristeţe,
mai ales atunci când lipseşte şansa unei noi revederi... În acest context se înscrie pe plan
religios păstrarea comuniunii cu cei dragi trecuţi la cele veşnice, concretizată în actele de
cult prezente la toate neamurile şi în toate religiile, în variate şi multiple forme, din timpuri
imemoriale.
Având ca temei credinţa în nemurirea sufletului, actele de cult legate de despărţirea
pricinuită de moarte au fost practicate de-a lungul vremii în diferite forme. Pe de o parte, în
funcţie de poziţia socială sau de starea materială, „onorurile mormântului” aveau un caracter
festiv şi grandios; nelipsind însă jertfele sângeroase, nu numai de animale, ci şi de oameni;
şi nu oricum, ci în unele religii ca spectacole macabre de cruzime bestială... Pe de altă parte,
legat de cultul morţilor, au apărut şi creaţii arhitecturale, culturale, artistice, literare etc.
Faptul că la credinţa în nemurirea sufletului, noua religie creştină asociază pe cea
a învierii, a determinat noi atitudini şi practici legate de despărţirea cauzată de moarte,
promovând optimismul şi spiritualizarea actelor de cult, prin „rugăciunea în duh şi în
adevăr” (In 4, 24).
Această nouă învăţătură are ca temei cuvintele Mântuitorului care ne-a asigurat,
spunând: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi” (In 11,
25).
*
Preot profesor universitar doctor la Facultatea de Teologie din Caransebeş (Universitatea „Eftimie Murgu”,
Reşiţa).
29
Sorin Cosma
În această perspectivă, moartea nu mai este definitivă, ci o trecere spre viaţă, sau un
Eseu
laborator al învierii, „căci ceea ce semeni nu primeşte viaţă, dacă nu moare” (I Cor 15, 36),
spune Sfântul Apostol Pavel, şi tot el precizează: „Hristos a înviat din morţi şi S-a făcut
începătură celor adormiţi. Căci deoarece moartea a venit în om, prin om şi invierea morţilor.
Căci aşa cum toţi mor în Adam, aşa toţi vor fi făcuţi vii în Hristos” (I Cor 15, 20-22).
Animaţi de această credinţă, având conştiinţa comuniunii veşnice cu Hristos cel înviat,
biruitorul morţii, despărţirea de cei trecuţi la cele veşnice, depăşind fireasca întristare,
devine o comuniune frăţească şi mântuitoare în Domnul, „căci nimeni dintre noi nu trăieşte
pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim pentru Domnul trăim, şi dacă
murim pentru Domnul murim; deci, şi dacă trăim şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci
şi Hristos spre aceasta a murit şi a înviat şi a trăit, ca să domnească şi peste cei morţi şi peste
cei vii” (Rom 14, 7-10).
Această credinţă că „Iisus a murit şi a înviat, şi că aşa şi Dumnezeu va aduce prin Iisus
pe cei adormiţi împreună cu El” (I Tes 4, 14), înlocuind „întristarea celor care nu au nădejde”
(I Tes 4, 13), a transformat groapa sinistră şi veşnică a nefiinţei, în cimitir, înţelegând loc de
repaus, de odihnă, adică „dormitor”, unde trupurile celor aici depuse se odihnesc în nădejdea
învierii celei de obşte. De aceea, cel trecut la cele veşnice se numeşte „răposat” (aflat în repaus,
în odihnă) sau „adormitul întru Domnul”; şi când spunem „adormire în Domnul”, înţelegem
odihnă în nădejdea învierii, şi nu prăbuşire în nefiinţă şi uitare.
Prin urmare, credinţa în nemurirea sufletului şi în înviere, promovată optimist şi spiritual
de Biserică se concretizează prin rânduiala rugăciunilor pentru cei adormiţi în Domnul, având
ca temei ceea ce este cunoscut cu numele de „comuniunea sfinţilor”, înţelegând comuniunea
dintre „Biserica triumfătoare” din cer şi „Biserica luptătoare” de pe pământ, în sensul că,
precum credincioşii au datoria, potrivit rânduielilor apostolice, să se roage unii pentru alţii,
ca manifestare a iubirii dintre ei, tot aşa au datoria să întreţină comuniunea de iubire şi prin
rugăciunea pentru cei trecuţi la cele veşnice, în unitatea duhovnicească a Bisericii ca Trup
tainic al Domnului.
Dar în abordarea rugăciunii pentru cei adormiţi în Domnul, promovată de Biserica
noastră ca datorie morală ce le revine credincioşilor, se cuvin câteva precizări doctrinare mai
ales că nu toate confesiunile şi sectele creştine sunt de acord cu aceasta.
În primul rând, când ne referim la rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul, avem în
atenţie starea sufletelor după judecata particulară pe care Dumnezeu o face fiecăruia dintre
cei ce au trecut pragul vieţii pământene, ştiut fiind că judecata obştească, de la sfârşitul
veacurilor este definitivă şi irevocabilă.
Comuniunea cu sufletele celor trecuţi la Domnul este posibilă datorită faptului că acestea
sunt conştiente şi cooperante, după cum ne arată Mântuitorul atât de clar în pilda bogatului
şi săracului Lazăr: „...Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam şi a murit
şi bogatul şi s-a îngropat. Şi în iad ridicându-şi ochii fiind în munci îl vede pe Avraam de
departe şi pe Lazăr în sânul lui, şi strigând, a zis...” (vezi Lc 16, 22-31).
Un suflet profund credincios, precum Sfântul Apostol Pavel, simţind încă din această
viaţă bucuria comuniunii veşnice cu Hristos, putea spune: „Avem totdeauna încredere şi ştim
că, atât timp cât petrecem în trup, suntem departe de Domnul, căci prin credinţă umblăm,
iar nu prin vedere. Avem încredere şi voim mai bucuros să plecăm din trup şi să petrecem cu
Domnul” (II Cor 5, 6-7).
În al doilea rând, rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul sunt dovedite chiar din
veacul apostolic, în contextul obiceiului ca cei vii să se boteze pentru iertarea păcatelor celor
30
Rugăciunea pentru cei adormiți în Domnul – datorie creștinească
morţi care nu primiseră botezul. Referindu-se la acest fapt, Sfântul Apostol Pavel îl aduce ca
Eseu
argument în favoarea susţinerii învierii noastre (I Cor 15, 29).
În al treilea rând, se cuvine să precizăm că deşi numai Dumnezeu poate scoate din osândă
sufletele celor adormiţi, totuşi membrii cei vii ai Bisericii pot mijloci, fiindcă Dumnezeu
ascultă şi împlineşte rugăciunile unuia pentru altul (Iac 5, 16). Ne manifestăm iubirea faţă
de cei adormiţi în Domnul, rugându-ne pentru ei, pe temeiul asigurării Mântuitorului că
„orice veţi cere în numele Meu aceea voi face ca să se proslăvească Tatăl în Fiul” (In 14,
13-14).
În al patrulea rând, având credinţa că „sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte
de orice păcat” (I In 1,7), în Sfânta Liturghie statornicită în centrul cultului creştin public
încă din perioada apostolică, au fost introduse rugăciuni atât pentru cei vii cât şi pentru cei
morţi, ea fiind „supremul mijloc de a implora şi de a îndupleca pe Dumnezeu în favoarea
noastră sau a morţilor noştri pentru care aducem daruri la Liturghie. Unite cu ale preotului
liturghisitor, rugăciunile şi cererile noastre capătă în Liturghie o putere deosebită pentru că
ele se unesc cu acelea infinit superioare ale lui Iisus, care prin jertfa Sa mijloceşte El însuşi
pe lângă Dumnezeu-Tatăl... Astfel, Liturghia ne oferă mijlocul cel mai bun pe care îl avem
la îndemână, pentru a mijloci uşurarea de păcate, mângâiere şi odihnă răposaţilor noştri
dragi; căci Jertfa Sfântă foloseşte nu numai celor vii, care o aduc, ci şi celor morţi, pentru
care ne rugăm şi pe care preotul îi pomeneşte la Sfintele Daruri... De aceea, toate slujbele
pentru morţi (parastasele şi soroacele) se fac în strânsă legătură cu Liturghia (de obicei
după ea) pentru că din aceasta îşi trag ele toată puterea şi valoarea lor1.
Acest lăsământ apostolic s-a păstrat cu sfinţenie în viaţa de har a Bisericii, dar s-a
pus problema dacă toţi păcătoşii pot beneficia de harul mântuitor al rugăciunii Bisericii.
Bunăoară, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie în acest sens: „Nu degeaba au rânduit apostolii
să se facă asupra Tainei înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiu că multora le foloseşte,
multă binefacere aduce aceasta celor morţi. Când stă tot poporul, plenitudinea preoţească
cu mâinile întinse şi în faţă stă Jertfa înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu pentru
cei adormiţi? Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă”2.
Pe de altă parte, ca o mamă bună, Biserica, dintotdeauna a ţinut la datoria ei, ca din
iubire smerită să-şi încredinţeze fiii, deopotrivă vii şi adormiţi, iubirii milostive a lui
Dumnezeu, fără să examineze credinţa fiecăruia dintre ei.
Iată, spre exemplificare, cât de cuprinzătoare este rugăciunea pentru cei adormiţi ce se
citeşte la Proscomidie, cuprinzând deopotrivă pe mărturisitorii credinţei celei adevărate, cât
şi pe toţi nenorociţii sfâşiaţi de ghearele morţii: „...pentru pomenirea şi iertarea păcatelor
celor din veac adormiţi întru bună credinţă... ale tuturor celor care au adormit întru
nădejdea învierii şi a vieţii veşnice... ale miluitorilor şi făcătorilor de bine... ale celor pe
care i-a acoperit apa, sau războiul i-a secerat şi cutremurul i-a cuprins, tâlharii i-au ucis şi
focul i-a ars... ale celor răpiţi fără veste, ale celor arşi de trăsnete, sau ale celor îngheţaţi în
munţi; a celor sfârşiţi de întristare sau de bucurie... ale celor pe care i-au omorât băuturile
otrăvitoare... ale celor loviţi de ciumă, de foamete, de sete, de muşcături înveninate... sau
marea sau pământul desfăcându-se i-a înghiţit; şi pe toată vârsta: bătrâni, tineri, voinici,
copii, prunci fără vreme, parte bărbătească şi femeiască; şi pe care nu i-am pomenit din
neştiinţă sau din uitare, sau din pricina mulţimii numelor, Însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule,
Cela ce ştii numele şi vârsta fiecăruia”.
1
PREOT PROF. DR. ENE BRANIŞTE, Liturgica Specială, Bucureşti, 1980, pp. 297-298.
2
Omilia la Filipeni, 3, 4; P.G. 62, 204.
31
Sorin Cosma
În al cincilea rând, în contextul rugăciunii „pentru toţi oamenii” (I Tim 2, 1) şi a „iubirii

Eseu
care niciodată nu cade” (I Cor 13, 8), credincioşilor le revine datoria de a-şi cinsti eroii şi
martirii neamului făcând rugăciuni lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului lor.
Pe toţi aceştia îi pomenim în special de Ziua Eroilor şi Martirilor cu prilejul sărbătorii
Înălţării Domnului cu trupul la cer.
În rugăciune avem datoria să-i pomenim pe toţi eroii şi martirii pornind din adâncul
veacurilor, fiindcă, aşa cum spunea cineva, „eroii sunt aurul nostru născut din hărnicia şi
truda poporului român. Acest aur poartă în sine galbenul spicului de grâu şi luciul sudorii
trudei sub arşiţa soarelui de vară... Ei au ţinut la Legea şi limba pe care le-au moştenit de
la înaintaşi, nu mai puţin la dragostea de Ţară, învinuiri pentru care au fost duşi în Siberii
de gheaţă unde s-au sfârşit de frig, de foame şi de scârbă... Numai deşertul fizic şi sufletesc,
numai pustiul, numai urâţeniei nu-i trebuie eroi şi martiri. Noi i-am avut şi îi avem. Important
este să ştim cum să-i cinstim”3.
Din cele până aici expuse vedem că rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul constituie
pentru toţi credincioşii o datorie morală ce poate fi concretizată în mai multe aspecte, după
cum urmează:
1. În numele „iubirii care niciodată nu cade” (I Cor 13, 8), creştinii sunt datori „să facă
cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I Tim 2, 1) atât pentru cei vii cât
şi pentru cei adormiţi în Domnul.
2. Pentru ca iubirea arătată faţă de cei adormiţi în Domnul să fie plenară şi bineplăcută
lui Dumnezeu, trebuie ca rugăciunea pentru ei să fie unită cu faptele de milostenie pentru
mântuirea sufletului lor. În acest sens, deosebit de convingător, Sfântul Ioan Gură de Aur
îndeamnă: „dacă vrei să-ţi arăţi iubirea faţă de cel adormit, îţi indic eu calea, te învăţ secretul
pregătirii hainelor cu care va învia şi care îl vor acoperi de slavă, haine pe care nu le vor strica
nici viermii, nici timpul şi pe care nici furii nu vor şti să le dezbrace. Mă întrebi: care sunt
acestea? Haina milosteniei. Această haină va învia pe cel răposat, căci sigilul milosteniei este
cu el. Acestea sunt hainele care vor fi pregătite oamenilor ce vor auzi atunci cuvintele: «Am
fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat...»”4.
3. Rugăciunea personală pentru cei adormiţi în Domnul se cuvine să fie unită cu cea din
cadrul cultului divin public, mai ales în cadrul Sfintei Liturghii, precum şi a zilelor destinate
pomenirii generale a morţilor din cursul anului bisericesc.
4. Să fie ţinută cu multă conştiinciozitate rânduiala rugăciunilor pentru cei adormiţi
în Domnul stabilită de Biserică, şi să se evite formele netipiconale, şi cu atât mai mult
superstiţiile ce s-au strecurat în cult ca obiceiuri, unele moştenite din religiile precreştine cu
elemente străine credinţei Bisericii, dar transmise neoficial ca tradiţii bisericeşti.
Pe de altă parte, se remarcă faptul că datorită accentuării tot mai mult a urbanizării,
frumoasele tradiţii şi creaţii populare, legate de cultul morţilor, statornicite de secole în satul
românesc, sunt de-a dreptul abandonate...
5. În contextul datoriei morale animată de iubire se înscrie şi atitudinea de frăţietate
alături de cei ce se bucură, dar şi de cei ce plâng (Rom 12, 15); în cazul nostru, alături de familia
îndoliată, venindu-i în ajutor atât material cât şi spiritual, „mângâind pe cei descurajaţi şi
sprijinind pe cei neputincioşi” (I Tes 5, 14), „purtând sarcinile unul altuia spre împlinirea
Legii lui Hristos” (Gal 6, 2).
6. O altă datorie morală se referă la buna întreţinere a cimitirelor, precum şi a
mormintelor celor trecuţi la cele veşnice, arătând prin aceasta respectul şi cinstirea cuvenită
3
MITROPOLIT NICOLAE CORNEANU, Pe baricadele presei bisericeşti, Ed. Învierea, Timişoara, 2000, p. 866.
4
Omilia 85, 5 la Ioan, P.G. 59, 466.
32
Rugăciunea pentru cei adormiți în Domnul – datorie creștinească
persoanei umane, dar şi afirmarea evlaviei creştine în cadrul cultului promovat de rânduiala
Eseu
bisericească.
În concluzie vom invoca cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă cu privire
la împlinirea datoriei, spunând: „...Nu fiţi datori nimănui cu nimic, decât cu iubirea unuia
faţă de altul, căci cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (Rom 13, 8). În acest context,
ca expresie a iubirii faţă de aproapele, rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul rămâne
pentru creştini o sfântă datorie de conştiinţă şi de evlavie.
Abstract
SORIN COSMA, Praying for those asleep in the Lord – a Christian duty
People keep their communion with the deceased loved ones, on a religious level, through the acts
of worship, present in all nations and in all religions, in various and multiple forms, since always.
Based on the belief in the immortality of the soul, the acts of worship related to the separation
caused by death have been practiced over time in various forms, even in architectural, cultural,
artistic and literary forms. Christian religion associates the belief in the resurrection to that of im-
mortality of the soul, which led to new attitudes and practices related to this separation caused by
death, promoting optimism and spiritualization of acts of worship, through “prayer in spirit and in
truth” (Jn 4, 24).
KEYWORDS: death, prayer, cult of the dead, divine liturgy, cemeteries
33
Eseu
Cimitir fără poveste
GRIGORIE BENEA
„Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,

Cimitirul nostru tace, adastă,
Așteaptă sicrie sărace
Cu număr de smoală scris pe capace.
Cimitir fără iarbă, doar humă

Ocolit ca o molimă neagră de ciumă,
Unde nu’ngenunchează neveste,
Unde mame nu plâng,
Unde nu s’aud lacrimi de ţânc..”.
(Radu Gyr, Cimitirul deţinuţilor)
P e Dealul Cărămidăriei din Gherla, la ieşirea din oraş, pe drumul ce duce spre mănăstirea
Nicula, se găseşte un cimitir a cărui istorie este aparte. Se află în imediata apropiere a
unuia din cimitirele oraşului, dar este mai vechi decât el. Şi e într-un contrast care – dacă
priveşti mai îndeaproape – te izbeşte. Cimitirul nou al oraşului este frumos, îngrijit, cu mor-
minte – dacă e să le numim aşa – arătoase: fiecare cu numele lui, al familiei lui; oamenii vin şi
aprind celor dragi lumânări, candele, le aşază flori. Celălalt cimitir era – până nu demult – ca
o stafie: părăsit, părăginit, uitat, pierdut între spini, mărăcini şi gunoaie; comun, anonim...
Cimitirul deţinuţilor Gherlei.
*
Stareţul Mănăstirii „Sfinţii 40 de Mucenici” – Memorialul Gherla.
34
Azi s-a schimbat o parte din aceste
Eseu
lu
lucruri – fără putinţă de tăgadă – dar până
să vorbim despre schimbări, să ne oprim mai
în
întâi asupra cimitirului şi însemnătăţii lui.
Is
Istoria sa e greu de discernut, cu atât mai
m
mult cu cât izvoarele despre el sunt aproape
to
toate mărturii orale: documente scrise – cel
pu deocamdată – nu există, locul însuşi era
puţin
m
menit să rămână secret, pierdut din amintirea
co
comunităţii prin trecerea timpului, gândit de
un sistem specializat în a-şi ascunde urmele.
La ce sistem ne referim? Să mergem un pic
m departe, oarecum divagând. A lega Gherla
mai
de temniţa ei e aproape o redundanţă. Atât
de mult s-a identificat oraşul cu închisoarea
pe care o adăposteşte, încât în însuşi
vo
vocabularul limbii române, cuvântul „gherlă”
a devenit sinonim cu „penitenciar, puşcărie”.
(Î treacăt fie spus, multe sinonime în limba
(În
ro
română pentru „închisoare”.) Şi încă, una din
ce mai cumplite, mai grele, mai sinistre,
cele
m ameninţătoare puşcării. „Gherlă” sună
mai
chiar mai greu decât „închisoare”, ca o închisoare a închisorilor. Şi aşa a şi fost. Vechea cetate
militară a Cardinalului Martinuzzi (1540), devenită după răscoalele lui Horea, Cloşca şi
Crişan „Carcer Magni Principatus Transilvaniae” (1785), avea să fie transformată – specific
– de regimul comunist în închisoare destinată deţinuţilor politici (1945), opozanţi reali sau
închipuiţi ai noii puteri instaurate cu sila în România după încheierea celui de-al Doilea
Război Mondial1.
Atât de „populată” a devenit închisoarea (cel mai mare loc de detenţie din ţară după
Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu 7-8000 de deţinuţi în perioada de maximă ocupare din
anii 1958-19592), atât de numeroşi au fost „locatarii” ei şi atât de crunte condiţiile, încât în
câţiva ani cimitirul aflat în imediata apropiere a penitenciarului s-a dovedit neîncăpător.
Se pare că în jurul anilor 1955-1956, ţăruşii care marcau locurile de îngropare au devenit
bătători la ochi (deţinuţii erau îngropaţi cu un ţăruş la cap, lângă vechiul cimitir al oraşului,
într-un loc folosit de hingheri pentru a arunca câinii morţi). Erau prea mulţi şi prea aproape
de drumul principal al Gherlei, ce leagă Clujul de Dej. Aşa că autorităţile au luat hotărârea de
a găsi un loc nou, mai retras şi mai uşor de ascuns de privirile curioase ale oamenilor.
Au ales Dealul Cărămidăriei, numit astfel de la vechea Fabrică de Cărămizi construită
acolo, aflat la ieşirea din Gherla pe drumul ce duce spre Nicula, deasupra livezilor penitencia-
rului de pe Valea Fizeşului. Locul nu era doar mai ferit şi mai liber, ci avea şi un alt atu impor-
tant: în imediata apropiere se afla aşa-numitul Puţ Sec, al cărui nume îi descrie perfect struc-
tura, în care oamenii îşi aruncau animalele moarte pentru a le lăsa să putrezească, în special
în caz de epidemii. Locul era ideal: mirosul pestilenţial al animalelor în putrefacţie îl făcea
evitat de toată lumea, şi totodată o mulţime de oase erau risipite sau îngropate peste tot. Nu
1
Despre aceste detalii şi despre închisoarea Gherlei în general, cf. ***, Dicţionarul penitenciarelor din România
comunistă, coord. ANDREI MURARU, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp.320-333.
2
Conform unor mărturii, numărul deţinuţilor se ridica până la chiar 15.000 de oamenii, v. „Recensământul po-
pulaţiei concentraţionare din România în anii 1945 – 1989 (date preliminare)”, în https://www.memorial-
sighet.ro/recensamant-rezultate-preliminare/ (iunie 2021)
35
Grigorie Benea
ş
ştim cu siguranţă cât de mul-
Eseu
ţ oameni au fost îngropaţi
ţi
p Dealul Cărămidăriei. Nici
pe
d când anume au început să
de
fie înmormântaţi acolo. Ştim
î
însă, dintr-o evaluare arheo-
l
logică preliminară, că întreg
p
platoul Dealului este acoperit
d morminte necunoscute.
de
Î
Înainte de evaluare nu ştiam
n
nici măcar atât: mărturiile
e
erau atât de contradictorii
(
(pentru că asta şi urmăriseră
c ce concepuseră cimitirul
cei
c loc secret, destinat uită-
ca
rii) încât nu ştiai ce să crezi.
rii), crezi Oameni ai locului spuneau una,
una foşti
foş gardieni alta...
Totuşi, din mulţimea de versiuni, pare să se confirme faptul că deţinuţii politici au fost
înmormântaţi pe Deal începând cu jumătatea anilor ’50. Erau aduşi în căruţe pe vechiul
drum al Niculei, cel mai adesea la înserat, şi îngropaţi în bucata de teren aflată vizavi de
Fabrica de Cărămidă. Fostul stareţ al Mănăstirii Nicula din acea perioadă, părintele Serafim
Măciucă, povestea că, întorcându-se la un moment dat pe jos la mănăstire dinspre Gherla,
într-o după-masă târzie, a văzut o căruţă acoperită cu coviltir în faţa sa. În drumul ei, căruţa
a dat peste o groapă, iar de sub coviltir s-a răsfrânt o mână; părintele a ţipat de spaimă,
însă privirile piezişe ale gardianului-vizitiu l-au făcut să tacă şi să-şi vadă de drum. Şi-a dat
însă seama despre ce era vorba şi tot el povestea, într-un fel simbolic, că de fapt o bună
parte din cărămizile făcute la Gherla şi folosite în construcţii peste tot în ţară sunt făcute din
pământ luat de pe morminte de deţinuţi. Tot referitor la modul practic în care erau îngropaţi
deţinuţii, un (fost) gardian povestea că înmormântările se făceau în funcţie de morţii dintr-o
anumită zi. Uneori se întâmpla să sape şi să dea peste o groapă deja existentă: ploua, era frig,
nu se mai oboseau să sape o groapă nouă, îi aruncau pe cei noi peste cei vechi. La căpătâiul
gropilor se punea un ţăruş de marcare, după cum ni s-au păstrat mărturii şi după cum a
relevat evaluarea arheologică preliminară.
În afara mărturiilor orale despre Dealul Cărămidăriei există însă şi câteva mărturii scri-
se, unele chiar de primă mână. Aşa este relatarea făcută de părintele Vasile Vasilache, fost
stareţ al Mănăstirii Antim, membru marcant al Rugului Aprins şi condamnat în această cali-
tate (1959) împreună – printre alţii – cu fratele său, ieromonahul Harlambie Vasilache. Cei
doi au fost închişi o bună parte din timp la Gherla, părintele Haralambie Vasilache murind
în închisoare3. Aflând de la confraţii săi de suferinţă despre moartea fratelui, părintele Vasile
3
Moartea lui, înfăţişată ca o moarte de sfânt, este remarcabil descrisă de părintele Nicolae Steinhardt: „Operat de două
ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugă-
ciuni, părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce
se află, întâmpină sfârşitul cu seninătate dar nu fără griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că
nu-i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetând că e mai bine
să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruieşte şi mie câtva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea
că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. [...] Părintelui Haralambie – ca unui sfânt – cutez să-i
împărtăşesc – e primul – cele două vise avute la Jilava. […] Facem şi planuri de viitor, părintele – ca orice muribund
autentic – fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi. Dar nu mai trec decât puţine
zile şi se produce o hemoragie puternică. Îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap.
Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, până la uşa celulei
de unde, noi stând cu faţa le perete şi braţele peste ochi, plantoanele – ridicându-l de jos – îl cară la infirmerie. Am aflat
36
p
povesteşte: „După mai multe zile de
Eseu
lu
lucru în fabrică, la lustruitul mobilei,
a
am prilej să mă întâlnesc cu deţinu-
tu care l-a dus la groapă pe Părinte-
tul
le Harlamabie. Mi-a spus totul, cum
s îngroapă în închisoare: «Complet
se
g într-un sicriu cu scânduri neje-
gol,
lu
luite, în miez de noapte, l-am dus doi
d
deţinuţi într-o căruţă trasă de un cal,
la cimitirul din afară de oraş, care se
a ă în dosul unei cărămidării, unde
afl
l-
l-am pus în mormânt, din întune-
r
ricul de afară în întunericul gropii.
S
Singurele stelele scânteiau în marea
în
înnoptare! Am zis noi Tatăl nostru,
după ce l-am acoperit cu pământ, pentru fratele întru întemniţare cu noi…»”4. Tot el ne dă
şi alte informaţii de interes maxim. După eliberarea din 1964, părintele Vasile Vasilache a
rămas preot în Eparhia Clujului, la Bobâlna, reuşind chiar să identifice mormântul fratelui
său. „După ieşirea din închisoare, fiind preot în satul Bobâlna, adesea mă duceam la cimitirul
deţinuţilor din spatele Cărămidăriei oraşului Gherla şi îngenuncheam la Nr. 62, unde era în-
gropat Părintele Haralambie, făcând rugăciune pentru el şi pentru toţi deţinuţii de acolo, în
care erau mai multe sute. I-am înfipt în pământ o Cruce de fier cu iniţialele lui H.V. ... Nu se
împliniseră şapte ani, aşa că nu mi-au dat oraşul permisiunea de a-l dezgropa”5. Însă până la
urmă – într-un mod remarcabil şi totodată greu de imaginat pentru acele vremuri – se pare
că părintele a reuşit să rezolve dezhumarea trupului părintelui Haralambie şi mutarea lui în
cimitirul Mănăstirii Cernica, unde odihneşte până azi. „În anul 1969 am plecat în America.
În 1970, bunii credincioşi de la Mănăstirea Antim, care-l cunoşteau de când fusese preot la
această Mănăstire, s-au dus, l-au deshumat şi i-au pus osemintele în cavoul de la Mănăstirea
Cernica. Şi aşa fostul stareţ al Mănăstirii Neamţ şi al Mănăstirii Cernica şi-a găsit eliberarea
osemintelor lui din închisoarea de la Gherla. [...] Acuma el se află dincolo de timpul şi puterea
oamenilor care l-au martiziat, ca martor al credinţei, al Neamului său creştinesc, el se află,
precum se spune în Apocalipă, la Altarul cel Sfânt din ceruri, unde săvârşeşte Sfânta Litur-
ghie însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. [...] Şi aşa, cu jertfa însăşi a Mântuitorului pentru
mântuirea lumei, stau unite jertfele tuturor martirilor care şi-au dat viaţa apărând credinţa
şi adevărul cel sfânt, descoperit nouă de Dumnezeu. Aceasta e o jertfă a gloriei, asupra căreia
străluceşte lumina cea pururea biruitoare a Învierii”6.
Deşi nu ştim numărul exact al celor îngropaţi la Cărămidărie (aproximările şi evalu-
area arheologică preliminară ne împing spre câteva sute de oameni), putem bănui şi alte
nume dintre cei morţi în penitenciar după anii 1955-1956: episcopul Alexandru Rusu (unul
din cei şapte episcopi greco-catolici români beatificaţi în 2019); preoţii Ion Iorgulescu, Petre
Focşăneanu, (ortodocşi), Leon Man, Grigore Moiş (greco-catolici), Anton Weinschrott (ro-
mano-catolic) şi alţii; oameni politici; lideri ai rezistenţei armate anti-comuniste executaţi la
Gherla între 1958 şi 1960 (Alexandru Dejeu – fratele fostului Ministru de Interne Gavril De-
jeu, Iosif Capotă, Teodor Mărgineanu, deşi au fost mulţi alţii) sau oameni care au făcut parte
din organizaţii anticomuniste fictive inventate de Securitate (de ex. aşa-numita organizaţie
„Garda Albă” din Hunedoara, în care Securitatea i-a reunit pe toţi ţăranii hunedoreni ce se
mai târziu că a murit a doua zi”. (NICOLAE STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, pp. 92-95.)
4
VASILE VASILACHE, O altă lume – Amintiri din închisoare comunistă, New York, 1995, manuscris nepublicat, p. 62.
5
Ibid., p. 63.
6
Ibid., pp. 63-64.
37
Grigorie Benea
îm
împotriveau colectivizării. Dintre cei
Eseu
eexecutaţi şi îngropaţi la Cărămidărie,
îi menţionăm pe Ioan Nistor, Ghe-
oorghe Voina, Teodor Trâncă, Vasile
CCrişan, Ioan Moldovan, Miron Pan-
te
tea, Dumitru Bibul, Lorin Popescu
şşi alţii); ofiţeri (Constantin Cernat);
m
mulţi oameni simpli (de altfel, Gher-
la a fost iniţial o închisoare destinată
muncitorilor
m şi ţăranilor, doar apoi
devenind
d închisoare de tranzit). Un
loc
lo aparte în configuraţia cimitirului
îl ocupă foste cadre ale Ministerului
ded Interne interbelic (Jandarmi Re-
gali,
g Comisari Regali, Chestori de
Poliţie,
li i membrib i aii Siguranţei),
i i) transferaţi
f i în
î anii
ii 1959-1960 la Gherla de la Făgăraş, odată
cu desfiinţarea închisorii făgărăşene (aşa-numita „Închisoare a poliţiştilor”). Deşi numărul
exact al celor transferaţi nu se cunoaşte, câteva zeci de astfel de foşti poliţişti şi jandarmi au
murit la Gherla între 1960 şi 1964, fiind îngropaţi – din nou, cel mai probabil – la Cărămi-
dărie7.
Deşi detenţia politică în Gherla a încetat – cel puţin la nivel oficial – odată cu anul
1964, cimitirul din Dealul Cărămidăriei a continuat să fie folosit, însă într-un ritm mult mai
lent. Din 1964 închisoarea Gherlei a redevenit penitenciar de drept comun. Diferenţa în ceea
ce priveşte îngropările a constat în următorul fapt: deţinuţii politici morţi în închisoare nu
erau trimişi – niciunul – la familiile lor; erau îngropaţi în cimitirul închisorii. Deţinuţii de
drept comun, însă, închişi după 1964, erau trimişi să fie înmormântaţi acasă. Cu o excepţie:
deţinuţii condamnaţi la moarte şi executaţi în penitenciar (pedeapsa cu moartea a rămas
în vigoare până în 1989). Aşa se face că – într-un ritm de una-două pe an – îngropările la
Cărămidărie au continuat până în 1989. Mormintele deţinuţilor politici s-au amestecat cu
cele ale deţinuţilor de drept comun executaţi.
După căderea comunismului, traseul cimitirului se schimbă din nou. Asociaţia
Foştilor Deţinuţi Politici din România, Filiala Cluj, folosindu-se de mărturiile despre Dealul
Cărămidăriei şi de urmele celor câtorva ţăruşi ce încă se mai păstrau, iniţiază în 1992 un
demers pentru a marca locul de suferinţă. Se decide construirea unui cimitir simbolic, aflat în
strânsă legătură cu ansamblul memorial din cimitirul de lângă penitenciar (alcăuit la rândul
lui dintr-o Cruce impunătoare de beton, un altar pentru pomenire şi un perete votiv cu
numele celor morţi la Gherla sub comunism). Ridicat sub supravegherea inginerului Florian
Pop, în urma unui proiect realizat de Septimiu Râmboiu şi Mihai Dan, cimitirul simbolic
de la Cărămidărie cuprinde 150 de cruci din beton8, aliniate pe 6 rânduri, fiecare purtând
o tabliţă de marmură cu numele deţinuţilor politici morţi la Gherla şi bănuiţi a fi îngropaţi
pe Deal9. Este, aşadar, un cimitir simbolic şi în esenţă anonim10. Totuşi, cimitirul urmează
7
Despre aceasta, v. ALEXANDRU MAIER, Am fost medic la Gherla, Ed. Mentor, Târgu-Mureş, 1998, pp. 169, 171.
8
Mai precis, 147, din care nu toate sunt cruci: unul dintre monumentele funerare – de exemplu – este o placă de beton
împodobită cu semilună, dedicată unui deţinut de origine turcă, membru al rezistenţei anticomuniste din Dobrogea.
9
V. CONSTANTIN TICU DUMITRESCU, Album memorial AFDPR, Ed. Ziua, Bucureşti, 2004, pp. 70 sq. Totodată, trebuie
menţionat că, în timp, unele dintre cruci au primit diferite semne de particularizare, în funcţie de intervenţiile
familiilor celor înmormântaţi: o poză pe cruce, o placă de beton ş.a.m.d...
10
Referitor la statutul lui de cimitir anonim, merită amintit aici un episod interesant şi aparte. Între crucile din cimitir, aşezate
pe 6 rânduri simetrice, există una în afara şirului, care poartă numele episcopului beatificat Alexandru Rusu. Locul din faţa
crucii este totodată împrejmuit cu un gard de fier. Cu prilejul demersurilor de beatificare ale episcopului s-a încercat şi recu-
perarea moaştelor lui, prin săparea mormântului – se credea că, deşi cimitirul e simbolic, cei care l-au conceput vor fi avut
38
p
planul înmormântărilor din perioada
Eseu
ccomunistă, fiind aşezat pe axa nord-
ssud (deşi deţinuţii erau îngropaţi cu
c
capul spre nord, invers decât cum
s
sunt aşezate crucile). În partea de
s
sud a cimitirului a fost înălţată o
tr
troiţă de lemn în stil maramureşean,
fr
frumoasă şi emblematică.
Însă în ciuda acestui demers
ded memorializare şi marcare a
lo
locului anonim de îngropare, în
c
ciuda încercării de scoatere a lui din
n
negura istoriei, cimitirul a rămas
uitat şi părăsit. Mărăcini şi arbuşti au acoperit repede căile căi de acces spre el, locul a continuat
să funcţioneze ca groapă de mortăciuni şi totodată groapă de gunoi pentru locuitorii din
împrejurimi. Mai mult, construirea cimitirului simbolic a însemnat un nou strat de îngropări
la Cărămidărie. De-a lungul gardului exterior au fost săpate, rând pe rând, morminte pentru
„săracii” oraşului, pentru cei morţi în azile de bătrâni sau în orfelinate, fără aparţinători.
Urmele mormintelor, mai noi, se păstrează până astăzi. A devenit, în felul acesta, şi „cimitir
al săracilor”, echivalent „Ţarinii Olarului” – destinată îngropării străinilor, săracilor şi
criminalilor – de care menţionează Sfântul Apostol Matei în Evanghelia sa (Mt. 27, 7).
Şi toate acestea – într-o atmosferă de părăginire, de uitare, de mizerie, de spaţiu
nedorit. Groapă de mortăciuni. Groapă de gunoi. Cimitir de deţinuţi politici. Cimitir de
deţinuţi de drept comun. Cimitir memorial uitat. Cimitir al săracilor. Avem aşadar, un
spaţiu cu multiple straturi, cu multă încărcătură şi conţinut. Însă, cu prisosinţă, un spaţiu
al marginii. Marginalitatea lui e poate cea care îl defineşte cu cea mai multă precizie.
Poate neconştientizat de către cei care l-au conceput, însă aşa s-a manifestat prin excelenţă.
Un spaţiu care ilustrează, cât o mie de cuvinte, excluderea socială a celor acolo îngropaţi.
Deţinuţii politici – majoritatea oameni perfecţi integraţi în societate, unii membri de elită ai
ei (politicieni, intelectuali, clerici, ofiţeri etc.), alţii oameni simpli – au fost scoşi peste noapte
din vieţile şi visele lor, arestaţi, batjocoriţi, închişi ani la rând de un regim ce-i dorea pierduţi
şi uitaţi. Iar excluderea lor violentă a continuat şi după moarte, prin aruncarea într-o groapă
de mortăciuni, devenită cimitir de deţinuţi executaţi la moarte, iar apoi cimitir de săraci.
Şi – continuu – groapă de gunoi şi loc de mizerie. Amestecarea cu deţinuţii de drept comun
şi cu marginalii – deplânsă de unii deoarece face găsirea şi identificarea lor practic cvasi-
imposibilă – este însăşi tocmai expresia cea mai desăvârşită a jertfei şi destinului lor. Cu greu
putem avea ceva mai elocvent din punct de vedere simbolic referitor la ce a dorit regimul
să se întâmple cu duşmanii săi. Iar asemănarea hristică devine aproape inevitabilă. „Cu cei
fărădelege a fost socotit” (Lc. 22, 37; Mc. 15, 28), zice Scriptura despre moartea Domnului.
Golgota însăşi, după cum ştim, era o groapă de gunoi a Ierusalimului şi loc de execuţie,
respectiv îngropare/lăsare spre putrezire, a celor nelegiuiţi. Peste milenii, deţinuţii politici
– la urma urmei, Hristos Însuşi a fost condamnat de pe premize similare, ca uzurpator al
Cezarului – L-au urmat, până şi dincolo de moarte, pe Cel Căruia mulţi au vrut să-I rămână
până la capăt credincioşi. „Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de
rele, după moartea Lui”. (Is. 53, 9)
informaţii care să-i determine să aşeze crucea episcopului separat, în afara şirului de cruci. Într-adevăr, arheologii au găsit
acolo un schelet, care a fost dus la Institutul de Medicină Legală Baia-Mare pentru a se investiga dacă este vorba de rămăşiţele
fostului episcop, prin verificare ADN cu unul din nepoţii lui Alexandru Rusu. Cercetările au infirmat însă potrivirea, dovedin-
du-se odată în plus caracterul anonim al cimitirului. Ulterior, scheletul deţinutului necunoscut a fost reînhumat la locul său.
39
Grigorie Benea
Şi, la fel ca mormântul Domnului,

Eseu
m
mormintele lor devin acum loc de
în
închinare şi pelerinaj.
Situaţia de acum a cimitirului
es în mod evident, un întreg subiect
este,
în sine. Nu îl vom dezvolta aici. E de
aj
ajuns să spunem că, din 2017, pe locul
ci
cimitirului s-a înfiinţat o Mănăstire,
în
închinată Sfinţilor 40 de Mucenici.
Pe
Pentru păstrarea memoriei celor
în
îngropaţi/aruncaţi necunoscut în aceste
lo
locuri. De aceea se şi numeşte – specific
şi unic – Mănăstirea Sfinţii 40 de
Gherla Pentru a acoperi cu rugăciune
Mucenici – Memorialul Gherla. r un loc ce poartă răni adânci,
în marea lor majoritate încă necunoscute. Se slujeşte acum Liturghie peste mormintele
celor ce au fost îngropaţi fără slujbă, fără rânduială, fără rugăciuni. Nu mai e valabilă poezia
lui Andrei Ciurunga, „Liturghie”11. Este o obşte de credincioşi care duminică de duminică
se roagă împreună şi duc mai departe viu, de la om la om, de la sine, fără a conştientiza de
multe ori, dar nu mai puţin autentic, amintirea suferinţelor oamenilor înmormântaţi aici
anonim. Moştenirea lor, sacrificiul lor, rostul pentru care au luptat şi s-au jertfit. Se leagă
azi nevăzut acele răni, se ung cu dragoste şi cu viaţă. Există un grup de copii care aleargă
şi se joacă bucuroşi peste şi printre mormintele necunoscute. Care cântă poeziile ce alinau
anii de suferinţă ai deţinuţilor şi îi însoţeau până în ceasul morţii. Este o viaţă care rodeşte
din moartea semănată în acest loc. Mai mult, există un muzeu memorial ce vorbeşte tuturor
celor interesaţi despre istoria şi traumele locului. Un loc în care se desfăşoară evenimente,
activităţi (educative, culturale etc.). Se susţin concerte, se prezintă expoziţii. Vin în vizită
clase de copii. Vin grupuri de pelerini care au râvnă faţă cei ce au pătimit în închisorile
comuniste. Pentru unii, cuvintele părintelui Iustin Pârvu sunt de maximă relevanţă: „Mi-e
şi frică să calc pe acest pământ, pentru că este plin de Sfinte Moaşte”. Dar vin şi turişti,
tot mai mulţi, din ţară şi din străinătate, nu din motive spirituale, ci în căutarea istoriei şi
adevărului dur ce îl ascunde acest loc.
Greu poţi evita, văzând toate acestea, cuvântul minune. Lucrare a Domnului – ca dintr-un
loc cu atenţie gândit pentru a rămâne secret şi dat uitării, să devină punct de atracţie şi centru
de pelerinaj. Lucrare la care eşti martor cumva dincolo de tine, ca la ceva ce se săvârşeşte de
la sine, dar la care totuşi eşti – cu oarecare frică – bucuros şi uimit să fii părtaş. Şi, din nou,
inevitabilitatea paralelei hristice: după cum Golgota, din groapă de gunoi, a devenit cel mai
sfânt loc al lumii, aşa şi acest Deal al Robilor (după cum mai era numit în oraş), Golgotă a
celor morţi în temniţa Gherlei, se vădeşte loc sfânt, viu şi dorit.
***
EPITAF:
Un proiect de încorporare a tuturor cimitirelor
din ţară pe harta Gulagului Românesc
În vara acestui an comemorativ al celor adormiţi în Domnul, an în care valoarea liturgică

şi culturală a cimitirelor este cultivată de Biserica Ortodoxă Română în mod special, începe
şi o lucrare pe care un grup de iniţiativă asociat cu Mănăstirea Sfinţii 40 de Mucenici din
Gherla, Asociaţia Memorialul Gherla, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România şi
11
„Azi dormim pe câte-un şir,/ fără cruci, fără sicrie./ Pace ţie, cimitir/ fără nicio liturghie”.
40
Fundaţia Gulag o plănuieşte încă din 2020: realizarea unui proiect naţional de cartografiere
Eseu
şi pomenire a mormintelor foştilor deţinuţi politici care au suferit în temniţele comuniste.
Pretutindeni în ţară.
Cu alte cuvinte, în loc să semnalizăm amintirea detenţiei politice doar în jurul temniţelor,
vrem să ajungem până la capătul destinelor celor ce au suferit. Adică: în cimitire obişnuite,
răspândite în locuri necunoscute publicului.
Scopul proiectului, numit EPITAF, nu este doar să alcătuiască un repertoar electronic
al mormintelor celor prigoniţi de regimul comunist. Intenţia noastră este ca aceste
morminte, răspândite prin ţară şi chiar prin lume, să fie cunoscute şi, în viitor, îngrijite, de
o reţea de voluntari care au râvnă pentru această mărturie a istoriei recente a României. Cu
binecuvântarea IPS Părinte Andrei, proiectul pilot va cuprinde cimitirele de pe cuprinsul
Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului, în vederea alcătuirii unei galerii disponibile
în mediul virtual pentru publicul interesat de pelerinaje cu tematică memorială.
Proiectul EPITAF, aşa cum este susţinut de iniţiatorii săi, este şi un potenţial complement
al societăţii civile pentru efortul şi emulaţia din procesul de sistematizare a cimitirelor pe
baza noului Regulament al Cimitirelor din Biserica Ortodoxă Română, intrat în vigoare în
decembrie 2020, în vederea acestui an memorial.
Acest proiect are, aşadar, o componentă practică: rude şi voluntari sau parteneri ai
proiectului vor vizita, începând cu acest an, mormintele foştilor deţinuţi politici pentru a
le îngriji, iar ulterior vor marca pe o hartă a Gulagului românesc locul unde se află acestea,
însoţind această înscriere într-o galerie de fotografii şi, după caz, adăugând informaţii
despre vieţile şi suferinţele celor pomeniţi în acest fel. Se oferă astfel posibilitatea altor
închinători să descopere, în călătoriile lor, mormintele cartografiate şi marcate în cadrul
proiectului EPITAF, întru cinstire. Sunt zeci de mii de asemenea posibile repere în România,
în zeci şi sute de cimitire, pe lângă care oamenii trec fără să ştie că cei care au adormit
acolo în Domnul au suferit în vremurile de prigoană. Acesta este şi motivul pentru care îi
rugăm aici pe cei care pot ajuta voluntar, din inima ţării sau din orice colţişor al ei, să scrie
Memorialului Gherla semnalizând disponibilitatea lor de a oferi sprijin şi informaţii despre
aceste prezenţe.
Asta pentru că initiatorii proiectul EPITAF nu pornesc la drum pentru a construi
şi opera baze de date cu zeci de mii de „intrări”, interfeţe GPS şi aplicaţii de localizare şi
gestionare de conţinut, ci pentru că speră că un asemenea efort poate arăta lămurit românilor
dimensiunea, enormitatea suferinţei din spaţiul concentraţionar al comunismului românesc.
Pentru a mărturisi, cu Radu Gyr:
Morminte dragi, lumină vie

Sporite-ntr’una an de an,
Noi v-auzim curgând sub glie
Ca un şuvoi subpământean.
Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pământul, până-n temelii,
Căci arde ţara de morminte
Cum arde cerul de făclii.
Ascunse-n lut ca o comoară

Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!
***
41
Grigorie Benea
Contact: Pr. Grigorie Benea

Eseu
grigorie@memorialulgherla.ro
Mănăstirea Sfinţii 40 de Mucenici – Memorialul Gherla
Str. Cărămizii 2A
405300 Gherla, Cluj
Abstract
GRIGORIE BENEA, Cemetery without story
On the Brickyard Hill in Gherla, as you exit from the city, on the road to Nicula Monastery, there
is a cemetery with a special history. It is located near by one of the city’s cemeteries, but it is much
older than that one. And there is a contrast that, if you look closer, it strikes you. The new cemetery
of the city is beautiful, with neat graves: each with its own name, of its own family; people come and
light candles for their loved ones, bring them flowers. The other cemetery was, until recently, like a
ghost: deserted, derelict, forgotten, lost among thorns, thistles and garbage; ordinary, anonymous
... the cemetery of the convicts in Gherla. The present article tells the story of this cemetery. It also
presents the Epitaf project, a project to incorporate all the cemeteries in the country on the map of
the Romanian Gulag.
KEYWORDS: cemetery of the convicts in Gherla, Brickyard Hill, Gherla Prison, Romanian Gulag,
Political Persecution, Gherla Memorial, Epitaph Project
42
Studii
Studii
Ce spune Noul Testament despre moarte?
STELIAN TOFANĂ*
Preliminarii
C e spune Biblia despre moarte, l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri. Dacă, po-
trivit legilor entropice ale firii, tot ceea ce a avut un început, trebuie să aibă şi un sfârşit,
atunci şi viaţa omului este supusă aceloraşi legi. Aşadar, viaţa noastră va avea şi ea un sfârşit,
adică o finalitate care, în termeni obişnuiţi, se cheamă moarte. Numai că moartea nu înseam-
nă trecerea existenţei noastre pământeşti în neant, în nefiinţă, ci accederea la sensul deplin al
ei din faza eshatologică a statului întregii creaţii. Din această perspectivă, moartea se înscrie
ca un „moment necesar şi plin de sens pe traiectoria vieţii începută la naştere”1.
Înaintând mereu spre moarte, viaţa noastră, treptat, se tot îngustează, până ce Botezul
nostru şi moartea noastră coincid, adică până în punctul în care un început coincide cu un alt
început. Este vorba despre începutul vieţii noastre spirituale în Hristos, realizat prin Botez,
şi începutul noii vieţi eshatologice, debutând prin moartea noastră naturală. Privită existenţa
din acest unghi, moartea se arată ca o mare taină prin care trebuie să trecem, „ca să intrăm în
sensul deplin al existenţei, egal cu plenitudinea ei”2.
Din acest punct de vedere, moartea trebuie considerată ca fiind un eveniment necesar şi
universal, fiind puntea de trecere spre o altă existenţă. Moartea este, astfel, proba palpabilă a
faptului că omul „nu aparţine numai cotidianului vieţii trecătoare, în timp, ci şi eternităţii”3.
Cu toate acestea, moartea ne înspăimântă, ceea ce arată că, totuşi, ea nu este un fenomen
cu totul natural, şi aceasta pentru că ea a intrat în lume ca pedeapsă, adică drept consecinţă a
păcatului primilor oameni şi care a însemnat ieşirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. Iată
ce spune textul Genezei: „Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai... mâncat din pomul din care ţi-
am poruncit: Să nu mănânci!, blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni
din el în toate zilele vieţii tale!.... Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei
întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!»” (Gen.
*
Preot profesor universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”.
1
Vezi Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti 1978, 213.
2
Cf. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 213.
3
Vezi o dezvoltare a acestei idei la N. BERDIAEV, De la destination de l’homme. Essai d’Etique paradoxale, Paris
1976, 325 urm..
45
Stelian Tofană
3, 17.19). Întoarcerea în pământul originar, de unde a ieşit omul, plăsmuit de Dumnezeu, şi

Studii
nu rămânerea în comuniunea veşnică cu Creatorul său în locul unde a fost aşezat de către
Acesta, este înţeleasă ca pedeapsa iniţială pentru păcatul prim al neascultării.
Evanghelia lui Hristos oferă, însă, un remediu al spaimei de moarte prin faptul de a
arăta că moartea lui Iisus a însemnat şi un mijloc de ridicare a noastră din viaţa nedeplină şi
efemeră în care ne-am afundat, prin păcat, la plenitudinea vieţii prin întâlnirea cu El, dincolo
de moarte, după ce, în prealabil, am trăit în comuniune cu El, aici pe pământ.
Toate aceste aspecte ale ontologiei morţii sunt cât se poate de bine reliefate în paginile
Noului Testament. În cele ce urmează ne vom opri cu analiza la câteva aspecte ale fenomenului
morţii aşa cum le găsim în textul revelat.
1. Moartea ca „adormire” (somn)
În Evanghelia după Ioan referirea la moarte apare în mod predominant în relaţie cu

ideea de nemurire şi de nestricăciune. Semnificativ, în acest sens, este episodul învierii lui
Lazăr.
Vorbind Ucenicilor despre boala şi, apoi, despre moartea lui Lazăr, Mântuitorul Hristos
le spune: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar Mă duc să-l trezesc” (In. 11, 11). Ca
şi altă dată (Mt. 16, 16 urm.; Mc. 8, 17; In. 4, 32 urm.), Apostolii nu se pot desprinde de
aspectul uman, fizic, de înţelegere a limbajului cu sensuri suprapuse4, părut metaforic, al
lui Iisus. Astfel că, pentru ei, somnul nu putea să însemne moarte, ci mijloc de întremare şi
de însănătoşire, de aceea, socotesc ei, că Lazăr nu ar trebui trezit: „Atunci I-au zis ucenicii:
«Doamne, dacă a adormit, va scăpa (εἰ κεκοίμηται, σωθήσεται)»”. Cu alte cuvinte, spun ei,
nu este nevoie să mergi să îl trezeşti. Verbul σῴζω are şi acest înţeles de tămăduire, izbăvire
dintr-un necaz, afecţiune, suferinţă5. Mântuitorul, însă, avea în vedere, prin afirmaţiile Lui,
moartea lui Lazăr.
Văzându-i confuzi, neînţelegând sensul suprapus, spiritual, al cuvintelor Lui, Iisus li se
adresează atunci Ucenicilor, pe înţelesul lor: „Lazăr a murit!” (In. 11, 14).
Sensul transfigurativ al morţii în concepţia lui Iisus şi realitatea că după moarte mai
există viaţă, dar una în cu totul alte condiţii de existenţă, şi anume într-o materie transfigurată,
spiritualizată, se vede din minunea în sine a învierii lui Lazăr.
Descriind momentul culminant al minunii, Evanghelistul consemnează miracolul: „Şi
a ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză; şi faţa lui era înfăşurată cu
maramă. Iisus le-a zis: «Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!»” (In. 11, 44). Aşadar, în numai
două versete (43-44) autorul Evangheliei descrie întregul miracol, încărcat de tot sensul său
teologic şi spiritual. Din felul în care descrie minunea, devine cât se poate de evident faptul
că el nu avea în vedere relatarea unui simplu eveniment din activitatea lui Iisus, fie el şi o
minune. Ioan intenţiona să transmită, înainte de toate, un mesaj. Astfel, printr-o gestionare
extraordinară a situaţiei, Iisus, într-o clipă, anulează moartea, redă viaţa celui ce fusese mort
4
Două dintre caracteristicile Evangheliei după Ioan, de care trebuie ţinut cont în interpretarea textului acestei
scrieri unice din canonul Noului Testament, sunt simbolismul şi cuvintele cu sensuri suprapuse (Vezi detalii, în
acest sens, STELIAN TOFANĂ, Introducere în Studiul Noului Testament (Vol. III). Evangheliile după Luca, Ioan şi
Problema sinoptică, Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2001, 215-219; C. K. BARRETT, The Gospel Ac-
cording to St. John, London 1978, 394).
5
Convingerea că somnul aduce vindecare era larg răspândită în antichitate, dar şi în epoca modernă. Religiile
păgâne, spre exemplu, au dezvoltat chiar o practică a „somnului vindecător” în sensul că pacienţii erau culcaţi în
încăperile zeilor consideraţi vindecători (ex. Templul lui Asclepios) (Vezi GERHARD MAIER, Evanghelia după Ioan
(Comentariu biblic, vol. 6-7), Ed. „Lumina lumii”, Oradea 1999, 475).
46
şi anticipează învierea Sa cu toate consecinţele ei pentru viaţă, pentru istorie, pentru întregul
Studii
Univers6.
Citind acest mod de relatare a minunii, cititorul de rând poate rămâne deconcertat:
Cum să iasă din mormânt cineva, dacă este legat la mâini şi la picioare? Ba, mai mult, cum
să meargă, dacă nici nu vede, faţa lui fiind „înfăşurată cu maramă”? Şi totuşi, Evanghelistul
spune: „Şi a ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză” (In. 11, 44).
Putem înţelege, de aici, că ceea ce Evanghelistul descrie, poate fi ceva mai mult decât o
simplă ficţiune literară? Privită minunea doar cu ochii raţiunii, răspunsul la această întrebare
nu poate fi altul decât unul subînţeles: NU! Privită, însă, cu ochii credinţei, ea ne conduce
spre alte înţelesuri şi profunzimi spirituale şi care nu contestă legile elementare ale existenţei
materiale, chiar dacă aparent ea le sfidează. Dincolo de realitate, există, însă, în fiecare lucru,
în fiecare eveniment, o raţiune a lor de a fi, care, dacă sunt pătrunse doar cu raţiunea, scapă
puterii de înţelegere a omului a semnificaţiei lor mai adânci.
Porunca lui Iisus „Lăsaţi-l să meargă” exprimă în viziunea Părinţilor Bisericii, şi a mai
multor exegeţi, drumul noii existenţe a materiei înviate, spiritualizate; drumul de la moarte la
viaţă, de la întuneric la lumină. Sf. Chiril al Alexandriei vede în cuvintele adresate celui mort şi
un semn al învierii de obşte, când, dezlegându-se păcatul şi stricăciunea morţii, fiecare e lăsat
liber, nemaifiind supuşi stricăciunii şi relelor obişnuite ale împrăştierii prin lume. Căzând în
păcat, spune Sf. Chiril, „am înfăşurat faţa sufletului cu ruşinea, ca şi cu un acoperământ, şi
ne-am legat cu lanţurile morţii. Când la vremea învierii, Hristos ne va scoate din mormintele
de pământ, atunci ne va dezlega şi de vechile rele şi, înlăturând în oarecare fel acoperământul
ruşinii, va porunci să umblăm liberi, nesupuşi stricăciunii şi relelor obişnuite...”7
Prin înviere, Lazăr nu experiază numai trecerea de la moarte la viaţă, ci şi trecerea de
la întunericul mormântului spre izvorul luminii veşnice – Iisus8. Totuşi, întrucât el revine la
viaţa sa normală, agitată, de dinainte de moarte, nu e decât prototipul virtual al omului nou,
post-pascal, incoruptibil din faza sa eshatologică, de după moarte. Doar Hristos Cel înviat şi
preamărit prin moarte şi înviere posedă o viaţă fără de moarte, devenind astfel sursa vieţii
veşnice, prin excelenţă. După biruinţa Sa asupra morţii, Hristos Cel înviat nu se mai întoarce
la aceleaşi condiţii de viaţă, anterioare morţii, precum Lazăr. De aceea, minunea învierii lui
Lazăr înseamnă punctul de plecare spre biruinţa viitoare, desăvârşită, asupra morţii a oricărei
creaturi şi care sfârşeşte în omul nou post-pascal, aflat desăvârşit în umanitatea înviată şi
spiritualizată a lui Iisus, Cel înviat din mormânt. Iată sensul morţii exprimat în minunea
învierii lui Lazăr!
Metafora morţii ca „adormire” nu este străină nici Evangheliştilor sinoptici şi nici
celorlalţi autori ai cărţilor Noului Testament.
În episodul minunii învierii fiicei lui Iair (Lc. 8,41-56), mai marele sinagogii din
Capernaum, Iisus le spune celor se tânguiau pentru copilă: „Nu plângeţi! Ea n-a murit, ci
doarme!” (Lc. 8, 52). Evangheliştii, însă, ne spun că toţi „Îl luau în râs9, ştiind că ea a murit”
(Lc. 8, 52-53). Dar Iisus ştia de ce spune asemenea cuvinte. Urma să definească, în faţa lor,
ce înseamnă moartea şi, în consecinţă, cum trebuie ea privită.
6
Cf. STELIAN TOFANĂ, Studiul Noului Testament (Curs pentru anul I de studiu), Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca,
2005, 229; IDEM, „De la învierea lui Lazăr la Învierea lui Iisus, sau drumul de la «moarte» la «viaţă» (In 11, 43-44;
20,19)”, în rev. Renaşterea, nr. 3, martie 2010, 4; A se vedea detalii exegetice, D. A. CARSON, The Gospel According
to John, (The Pillar New Testament Commentary - PNTC), Leicester, England; Grand Rapids, Mich.: Inter-Varsity
Press; W. B. Eerdmans, 1991, 411-416.
7
Cf Sf. CHIRIL al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB 41, Bucureşti 2000, 759.
8
Vezi amănunte, GEORGE ZEVINI, Commentaire spirituel de l’ Évangile de Jean, vol. II, Paris 1990, 27-28.
9
Exegetul Leon Morris observă faptul că acesta e singurul caz din Noul Testament, în care, în textul original, apare
cuvântul κατεγέλων - καταγελάω = „a-şi bate joc”, „a ridiculiza”, ca expresie a lipsei totale de credinţă (Cf. LEON
MORRIS, Luke. An Introduction and Commentary (TyNTC), Inter-Varsity Press, Illinois 1988, 180).
47
Stelian Tofană
Moartea nu este decât o despărţire temporară a sufletului de trup şi a noastră, unii de

Studii
alţii. Morţii continuă să fie vii, dar într-un alt plan al existenţei. Şi El exemplifică acest adevăr,
vorbind cu fetiţa moartă. Apucând-o de mână, îi zice acesteia: „Copilă, scoală-te!” (Lc. 8, 54).
Şi Evanghelistul Luca ne spune că „s-a întors duhul ei, şi ea, în chiar clipa aceea, a înviat”
(Lc. 8, 55).
În momentul în care Iisus şi-a dat Duhul pe Cruce, Evanghelistul Matei spune că „...
mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat” (Mt. 27, 52).
Aşadar, pentru sfinţii înviaţi din morminte, Evanghelistul foloseşte sintagma „adormiţi”, şi
nu „morţi”, dovadă că moartea naturală, prin care au trecut, nu a însemnat nimicirea trupului
lor, ci doar transfigurarea lui.
Despre Sfântul Arhidiacon Ştefan, autorul cărţii Faptele Apostolilor spune că în
momentul în care acesta şi-a dat duhul, nu a murit, ci a „adormit”: „Şi, îngenunchind, a
strigat cu glas mare: «Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!…». Şi zicând acestea, a
adormit” (FAp. 7, 60).
Vorbind despre creştinii din prima generaţie, trecuţi dincolo de graniţa acestei vieţi,
fără să fi văzut Ziua Domnului, pe care şi ei o crezuseră iminentă, Sf. Petru foloseşte aceeaşi
sintagmă pentru moartea lor, şi anume, cea de „adormire”: „Mai întâi pe aceasta trebuie s-o
ştiţi: că-n zilele cele de apoi vor veni cu batjocură batjocoritori care vor trăi după poftele
lor şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii «Lui»? că de când au adormit părinţii10,
toate rămân aşa ca de la-nceputul zidirii…” (2 Pt. 3, 3-4). Într-un Univers guvernat de legile
naturale, susţineau batjocoritorii, minunile nu pot avea loc. Din acest motiv ei afirmau că
Iisus Hristos nu va mai reveni. Batjocoritorii doreau să-şi întemeieze argumentele pe dovezi
cât mai vechi. Aşa se face că au făcut referire la părinţii din vechime şi la începutul zidirii.
Pentru că nimic nu s-a întâmplat de atunci, era raţionamentul batjocoritorilor, de ce să
aştepte revenirea Domnului acum? Avem, aşadar, faţă în faţă, două lumi diametral opuse:
cea a părinţilor, care n-au dispărut prin moarte, fiind doar „adormiţi”, adică existând încă,
şi cea de acum, a celor ce cu febrilitate aşteptau a doua venire a lui Hristos, care va schimba
totul, în primul rând aşteptarea lor11.
Metafora „adormire”, pentru exprimarea realităţii morţii, este folosită cu mult sens
teologic şi de către Sf. Apostol Pavel. În prima Epistolă adresată creştinilor din Tesalonic,
vorbind despre cei plecaţi de aici, dincolo, el nu-i numeşte „morţi”, ci „adormiţi”. Iată ce le
scrie: „Dar, fraţilor, nu vrem ca voi să fiţi în neştiinţă despre cei ce au adormit, ca să nu
vă întristaţi precum ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a
înviat, tot aşa pe cei adormiţi prin Iisus îi va aduce Dumnezeu împreună cu El” (1 Tes. 4,
13-14).
Desigur, ne întrebăm de ce în Noul Testament este folosită în mod predominant pentru
exprimarea fenomenului morţii metafora „somn” sau „adormire”? Cuvântul moarte este
asociat, în mod frecvent, cu ideea de nimicire, distrugere, dispariţie totală, lipsa oricărei
speranţe de restabilire a celor ce au fost mai înainte, etc.
În schimb, cuvintele „somn” sau „adormire” le asociem întotdeauna ideii de refacere, de
liniştire, de întremare fizică, de trecere de la o stare de oboseală cruntă la refacerea forţelor
trupului etc. Aşadar, somnul ne trece de la o stare la alta: de la istovire totală, la regenerare
deplină.
La fel se petrec lucrurile şi în ceea ce înseamnă moartea în înţeles creştin: omul trece de
la starea de istovire totală a vivacităţii trupului său la starea de înnoire deplină, după moarte,
10
Este vorba despre patriarhii Vechiului Testament (cf. In. 7, 22; FAp. 3, 13; 13,32; Rom. 9, 5; 11,28, Evr. 1, 1) Vezi
JOHN F. WALVOORD & ROY B. ZUCK, Comentariu al Noului Testament, Ed. „Multimedia”, Arad 2005, 865.
11
JOHN F. WALVOORD & ROY B. ZUCK, Comentariu al Noului Testament, 865. Vezi şi SIMON J. KISTEMAKER, James,
Epistles of John, Peter and Jude (NTC), Backer Academic, Grand Rapids, Michigan, 2007, 325-326.
48
la învierea universală. Din această perspectivă, moartea nu înseamnă pentru un creştin
Studii
distrugere totală a trupului, trecere în neant, dispariţie pentru totdeauna, ci doar trecere de la
un mod de a fi, nedeplin, la altul, deplin, pentru totdeauna, în înnoirea eshatologică viitoare.
De aceea, Apostolul Pavel le spune tesalonicenilor să nu se întristeze, fără de nădejde, pentru
cei plecaţi din această viaţă, pentru că la a doua venire a lui Hristos ei vor învia întâi şi vor fi
şi primii care Îl vor întâmpina pe Domnul slavei, făcând parte din alaiul triumfal al revenirii
Domnului Înviat: „Căci pe aceasta v-o spunem noi prin cuvântul Domnului: că noi, cei vii,
cei rămaşi până la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiţi. Că la un
semn poruncitor, la glasul arhanghelului şi-n trâmbiţa lui Dumnezeu, Însuşi Domnul Se va
pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi; după aceea noi, cei vii, cei rămaşi,
împreună cu ei vom fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel
pururea cu Domnul vom fi ‒ σὺν κυρίῳ ἐσόμεθα” (1 Tes. 4, 15-17a).
Expresia finală „πάντοτε σὺν κυρίῳ ἐσόμεθα”, având în componenţa ei particula σὺν,
exprimă în modul cel mai evident părtăşia viitoare deplină, dincolo de moarte, cu Hristos
(vezi şi 2 Tes. 2, 1; 2 Cor. 5, 8). Astfel, comuniunea cu Hristos de aici, de pe pământ, se
revelează în aspectul ei desăvârşit atunci când, după moarte, vom fi pentru totdeauna
(πάντοτε) cu Domnul. Aceasta este şi ţinta nădejdii creştine12. În acest fel, se accentuează şi
unitatea indestructibilă dintre Hristos, Capul, şi Biserica, Trupul Său.
În finalul acestor cuvinte, Apostolul Pavel ţine să precizeze faptul că toată această
învăţătură nu înseamnă doar un mănunchi de reflecţii personale, ci chintesenţa adevăratei
mângâieri creştine: „Aşadar, cu aceste cuvinte mângâiaţi-vă unii pe alţii” (1 Tes. 4, 18).
Aceasta-i raţiunea mângâierii creştine în faţa morţii şi a despărţirii de cei dragi, dar nu pentru
totdeauna, ci doar pentru o vreme.
2. Nemurirea prin credinţă. Trecerea prin moarte la viaţă
În contextul aceluiaşi episod al minunii învierii lui Lazăr, Evanghelistul descrie şi două
dialoguri pe care Iisus le-a avut cu cele două surori ale acestuia, Marta şi Maria.
Marta, cea râvnitoare, Îl întâmpină pe Iisus, în statut de gazdă şi de ucenică. Maria, însă,
mai introvertită şi mai profundă în cele pe care le simţea şi le purta cu sensibilitate în suflet,
a rămas acasă. Ajunsă în faţa lui Iisus, Marta îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele
meu n-ar fi murit” (In. 11, 21).
Dialogul dintre Marta şi Iisus este unul direct şi pe subiectul durerii: Lazăr nu mai era.
Ceea ce este, însă, interesant în spusele Martei este mărturisirea credinţei ei în „puterea
prezenţei lui Iisus” însoţită de exprimarea încrederii în dobândirea prin rugăciune a tot ceea
ce-i va cere Domnului: Iată ce spune ea: „Dar eu ştiu încă de pe acum că orice vei cere Tu de
la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da” (In. 11, 22). Puţin probabil ca Marta să se fi gândit atunci
la minunea învierii fratelui ei. De aceea, la spusele lui Iisus „Fratele tău va învia” (In. 11, 23),
ea îi răspunde cu crezul ei în învierea finală, generală, şi nu în cea posibilă, de moment: „Ştiu
că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24).
În acest context, Iisus se descoperă Martei ca Dumnezeu adevărat, stăpân peste viaţă
şi peste moarte, dar şi ca Cel ce are puterea în Sine de-a face din moarte doar o trecere spre
deplinătatea vieţii. Ceea ce oferă omului cheia spre trecerea de la „a fi temporal”, spre „a fi
veşnic”, este credinţa în Iisus Hristos, ca Acela care are prin Sine o astfel de putere: „Şi Iisus
i-a zis: «Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot
12
Pentru o dezvoltare a acestei idei, vezi EBERHARD HAHN, Epistolele către Tesaloniceni (vol. 17 – Comentariu Bi-
blic), Ed. „Lumina lumii”, Oradea 1999, 92-93.
49
Stelian Tofană
cel ce trăieşte şi crede întru Mine, în veac nu va muri! Crezi tu aceasta?»” (In. 11, 25-26)13.
Studii
Astfel, Iisus se revelează Martei într-un mod unic, substituindu-şi învierea şi viaţa obiectiv,
recomandându-se ca ἐγώ εἰμι, mod de prezentare specific doar lui Dumnezeu în Vechiul
Testament (cf. Ieş. 3, 14).
Aşadar, Iisus afirmă adevărul care se regăsea, implicit, în revendicarea Sa de a fi prin
El însuşi învierea, mai întâi într-o formă special adaptată situaţiei prezente, şi, apoi, pe un
plan general, dar nu relativ, ci absolut, accentuând ideea că în ascultarea cuvântului Său şi
în acceptarea misiunii Sale constă şi viaţa veşnică. Viaţa noastră, aici pe pământ, este legată
de una sau mai multe persoane. Dar viaţa veşnică ne este dată numai de Persoana lui Iisus
Hristos.
Într-o discuţie cu iudeii necredincioşi, Iisus dezvoltă această temă. Iată ce spune: „Cel
ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la
judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24). Cuvintele lui Iisus sunt
extrem de provocatoare. Astfel, ne întrebăm, în modul cel mai firesc, ce a vrut să spună Iisus
prin cuvintele „la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”? Judecata viitoare
este un eveniment eshatologic universal. Nimeni nu se va putea sustrage de la experierea
ei (Mt. 25, 14 urm.).14 Aşadar, nu toţi oamenii trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de
judecată al lui Hristos? (2 Cor. 5, 10).
Cuvintele lui Iisus nu se referă la fenomenul judecăţii în sine şi nici la certitudinea
universalităţii ei, ci la rezultatul ei, şi anume, pentru unii osânda veşnică, iar pentru alţii
viaţa veşnică. Cei ce cred cuvintelor lui Hristos şi le ascultă, îndeplinindu-le, aceia nu vor
avea parte nu de judecata universală, ci de consecinţa nefastă a acesteia. Arătându-Se şi ca
Cel ce-i poate judeca pe oameni, dar şi ca Cel ce-i poate scăpa de judecată, prin credinţa lor în
El, Hristos se înfăţişează, astfel, ca Stăpân absolut peste viaţa veşnică a oamenilor15.
Creştinilor din Roma, Apostolul Pavel le scrie explicit acest adevăr: „Drept aceea, nici
o osândă nu este acum pentru cei ce sunt în Hristos Iisus. Fiindcă legea duhului vieţii în
Hristos Iisus m-a eliberat din legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8, 1-2). Aşadar, pentru aceştia
moartea nu înseamnă decât trecerea de la o comuniune temporală şi, adesea, fragmentară cu
Hristos, aici pe pământ, la una veşnică şi deplină, în ceruri.
Primul pas în trecerea de la moarte la viaţă se realizează în actul înnoitor şi identificator
cu Hristos al Botezului. Apostolul Pavel spune explicit acest adevăr creştinilor galateni: „Câţi
în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat” (Gal. 3,27). Aşadar, acest pas peste
„linia morţii” prelungind viaţa veşnică, începută aici, în deplinătatea ei eshatologică, este cel
mai măreţ „progres”16 pe care îl cunoaşte istoria omenirii.
3. Existenţa transfigurată de după moarte. Paralelismul

diferenţiat
În a doua Epistolă trimisă de Sf. Pavel creştinilor din Corint, în capitolul 4, Apostolul
înşiră o serie de necazuri şi prigoane pe care lea îndurat şi care l-au epuizat uneori, dar care
nu l-au „nimicit”. Toate acestea n-au făcut decât ca viaţa lui Hristos să pătrundă mai puternic
13
Vezi detalii legate de sensul acestei întrebări, Sfântul CHIRIL al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan, 749. RAYMOND E. BROWN, The Gospel According to John (I-XII) (The Anchor Bible), 432-435.
14
Vezi detalii în acest sens, STELIAN TOFANĂ, Evanghelia lui Iisus. Misiunea cuvântului, Ed. Alma Mater, Cluj-Na-
poca 2015, 352-356.
15
Vezi Sfântul CHIRIL al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, 272, nota 487.
16
Cf. G. MAIER, Evanghelia după Ioan, 213.
50
în inima lui, convingere întărită şi mai mult de certitudinea participării la Învierea lui Hristos:
Studii
„Noi întru toate suntem necăjiţi, dar nu striviţi; în stări fără ieşire, dar nu deznădăjduiţi;
prigoniţi, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; totdeauna purtând în trup mersul
spre moarte al lui Iisus, aşa ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea
noi, cei vii, suntem daţi spre moarte din pricina lui Iisus, aşa ca şi viaţa lui Iisus să se arate
în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa” (2 Cor. 4,
8-12). Prin această participare la înviere, prin credinţă, viaţa duhovnicească, care se naşte
din aceasta, se înnoieşte mereu, iar suferinţele trecătoare sunt considerate ca un preludiu al
participării depline la suferinţele lui Hristos.
În acest sens, Apostolul subliniază paradoxul derulării procesului devenirii creştine
în Hristos, şi anume, cu cât omul cel dinafară (biologic) se trece, cu atât cel dinlăuntru
(spiritual) se înnoieşte zi de zi (2 Cor. 4, 16). Apostolul este convins că necazul de acum,
uşor şi trecător, îi va aduce, la capătul vieţii pământeşti, mai presus de orice îndoială, slava
veşnică, în ceruri (2 Cor. 4, 17). Aceasta este răsplata jertfei creştinului în înaintarea lui spre
participarea deplină, eshatologică, veşnică, în ceruri, la viaţa lui Hristos. Această comuniune
veşnică cu Hristos este posibilă tocmai datorită trecerii de aici, dincolo, prin „uşa morţii”:
„Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la
Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (2 Cor. 5, 1).
Ajungerea în casa nefăcută de mână, veşnică, din ceruri, pe care Dumnezeu a zidit-o,
adică în noul statut spiritual al existenţei noastre, presupune nu distrugerea constituţiei
materiale a condiţiei noastre de acum, ci transfigurarea ei. Această idee este subliniată de
Apostolul Pavel prin metafora „îmbrăcării”. Iată ce spune el: „Că-ntru aceasta şi suspinăm,
întru dorul de a ne îmbrăca pe deasupra (ἐπενδύσασθαι) cu locuinţa noastră cea din cer...
Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim nu să ne
scoatem haina, ci pe deasupra să ne îmbrăcăm cu cealaltă, pentru ca ceea ce este muritor
să fie înghiţit (καταποθῇ) de viaţă” (2 Cor 5, 2-4).
Sf. Pavel vorbeşte aici despre perspectiva celor pe care Venirea a doua a Domnului îi va
surprinde vii, nu morţi (cf. 1 Tes 4, 15-17). Trupul firesc va fi îmbrăcat de Dumnezeu în trup
duhovnicesc, iar acesta îl va „absorbi” pe cel dintâi, într-un fulgerător proces de transfigurare.
Aşadar, din perspectivă paulină, transfigurarea trupului tuturor oamenilor nu va avea loc
doar după trecerea prin moarte, ci şi înainte de moarte, şi anume, pentru aceia pe care Parusia
Domnului îi va surprinde în viaţă.
Rapiditatea procesului transformării materialului din existenţa noastră, în spiritual,
este exprimat prin verbul καταποθῇ, de la καταπίνω, care desemnează o acţiune marcată
de un act „devorator”, de a înghiţi ceva, săvârşit de cineva infinit mai puternic decât ceea
ce este nimicit. Această putere aparţine lui Hristos Cel ce a biruit moartea prin moartea Sa.
Nimicirea puterii morţii îl face pe Apostol să întrebe: „Unde îţi este moarte boldul17 tău?”
(1 Cor. 15, 55). Răspunsul este tot al lui, dar nu unul metaforic: „...să-I dăm mulţumire lui
Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (1 Cor. 15, 57).
Realitatea vieţii de după moarte este pusă în paralel de către Ap. Pavel, cu cea de aici,
de pe pământ, într-o minunată construcţie logică. Iată ce scrie el creştinilor din Corint:
„Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar una este slava celor cereşti şi alta a
celor pământeşti. Una este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea
17
Prin cuvântul „bold”, Apostolul Pavel poate face referire, probabil, în chip simbolic, la acul din vârful toiagului
văcarului prin care acesta dirijează destul de dur animalele în direcţia dorită de el (cf şi NUM. 33, 55; FAp. 26, 14).
Dar, în spatele acestei metafore poate să stea şi imaginea acului scorpionului cu care acesta împunge mortal. Mai
corect este să considerăm că ambele întrebări din versetul 57 sunt adresate morţii, cu constatarea triumfătoare:
„Unde îţi este moarte biruinţa ta?” (Vezi HEIKO KRIMMER, Epistolele către Corinteni (vol. 11-12 – Comentariu Bi-
blic), Ed. „Lumina lumii”, Sibiu 2007, 363).
51
Stelian Tofană
stelelor; căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa-i şi cu învierea morţilor: Se

Studii
seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru
slavă; se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup
duhovnicesc. Dacă există trup firesc, există şi trup duhovnicesc.… Şi după cum am purtat
chipul celui pământesc, vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Cor. 15, 40-44.49).
Trupurile duhovniceşti, cereşti, apar aici în contrast deplin cu cele pământeşti,
trecătoare, perisabile, supuse stricăciunii. Contrastul evidenţiază în modul cel mai clar
statutul fenomenului morţii de trecere a materiei spre transfigurarea viitoare.
Ceea ce este interesant în această paralelă paulină este faptul că moartea sau stricăciunea
apar ca premize ale noii existenţe. Corintenilor care negau învierea şi posibilitatea întoarcerii
la viaţă a omului, dar într-un alt trup, Sf. Pavel le răspunde printr-un argument luat din
prozaicul lor cotidian, şi anume, exemplul seminţei. Iată ce le spune: „Dar va zice careva:
Cum învie morţii? şi cu ce trup vin? Nebun ce eşti! Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă
nu moare. Şi ceea ce semeni tu nu este trupul ce va să fie, ci un bob, fie de grâu, fie de altceva
din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup aşa cum vrea El, fiecărei seminţe un trup.” (1 Cor.
15, 35-38).18
Apostolul nu dezvoltă în pledoaria sa o formă oarecare de raţionament logic, de genul,
din ce este vechi continuă să crească noul, ci arată că două „corpuri” complet diferite stau
unul lângă altul: Prin moartea seminţei apare planta cea nouă19.
Moartea este, aşadar, premiza pentru o nouă viaţă, pe care Iisus însuşi a explicat-o cu
acest exemplu al seminţei. Cu puţin timp înainte de moartea Sa, în contextul în care şi-a
prezentat moartea ca supremul act de preamărire, şi nu de umilire a Sa, Iisus le spune
Ucenicilor şi de ce trebuie să moară şi care va fi efectul morţii Sale: „Iar Iisus le-a răspuns,
zicând: «A venit ceasul ca Fiul Omului să fie preamărit. Adevăr, adevăr vă spun: Dacă
bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce
roadă multă.»” (In, 12, 23-24).
În Parabolele Sale, Iisus a vorbit adeseori despre grăunte, grâu, sămânţă (Mt. 13, 31 urm.;
17, 20; Lc. 12, 18; 16, 7; 17, 6; 22, 31). Acum, El transpune această imagine asupra propriei
Sale Persoane. El este grăuntele de grâu care, dacă va muri, va aduce rod mult. Lucrarea Sa
mesianică, în mod paradoxal, se va oglindi în rod îmbelşugat, numai prin moartea Lui pe
Cruce. Se împlinea, astfel, în cuvintele lui Iisus o proorocie vechitestamentară, din cartea
profetului Isaia, în care moartea ispăşitoare devine sămânţă dătătoare de rod în urmaşi:
„Dacă veţi da prinos pentru păcat, sufletul vostru va vedea sămânţă cu viaţă-ndelungată”
(Is. 53, 10). Expresia „sămânţă cu viaţă îndelungată” înseamnă rodul unei vieţi tradus în
urmaşi, în care calitatea vieţii apare ca rezultat al jertfei făcută pentru eliminarea păcatului
şi a consecinţelor lui nefaste din lume. Aşadar, viaţa tuturor, a celor vii şi a celor morţi, este
rod al pătimirilor lui Hristos.
18
În viziunea fostului mitropolit Bartolomeu, versetele 35-44, constituind o parte din terminologia antropologiei
pauline, trebuie citite şi înţelese astfel:
a)
„trup carnal” (sárx): carnea, natura materiei care alcătuieşte trupul;
b)
„trup”(sóma): forma organizată, cu chip specific, a materiei carnale;
c)
„trup firesc” (psyhikós): trupul înzestrat cu suflet viu, dar care trăieşte doar la nivelul afectelor şi pasiunilor,
pradă labilităţii psihologice;
d)
„trup duhovnicesc” (pneumatikós): trupul transfigurat prin înviere, asemănător cu trupul înviat al lui Iisus
Hristos, liber nu numai de materia coruptibilă, ci şi de labilitatea psihologică, dominat de propriul său duh în
comuniune cu Duhul Sfânt, devenit capabil să participe la slava lui Dumnezeu (Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură,
Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de către BARTOLOMEU V. ANANIA, Ediţie jubiliară a Sf.
Sinod, Bucureşti 2001, 1653).
19
Vezi Vezi HEIKO KRIMMER, Epistolele către Corinteni, 354.
52
Din această perspectivă, taina existenţei noastre de dincolo de moarte este strâns
Studii
ancorată în Persoana lui Hristos, iar sensul deplin al morţii se găseşte revelat doar în relaţie
cu Hristos şi cu Evanghelia Sa.
Concluzii
Sensul adevărat al morţii, descris în paginile Noului Testament, apare exprimat într-o
metaforă „somn” sau „adormire”, care redă nu atât aspectul efemer al morţii, cât semnificaţia
ei eshatologică.
Moartea nu este un duşman al omului, de care acesta trebuie mereu să se îngrozească
întrucât îl învinge veşnic. Moartea este înainte de toate o taină care face parte din existenţa
creată şi care se arată a fi „poarta marii treceri”, de aici, dincolo.
Moartea deschide perspectiva transfigurării noastre în Hristos, Cel mort, jertfit, înviat
şi înălţat de-a dreapta Tatălui. Moartea în care şi spre care înaintează creştinii care trăiesc
în Hristos este o moarte cu Hristos şi de aceea este, în acelaşi timp, o înaintare spre viaţa
plenară a veacului viitor.
În Hristos cel biruitor al ei, prin jertfa de pe Cruce, moartea şi-a schimbat nu numai
rostul în ea însăşi, ci şi în experienţa celor ce o trăiesc şi se vor confrunta cu ea, descoperindu-
se ca poartă spre viaţă: „Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune
şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire” (1 Cor. 15, 53).
Abstract
STELIAN TOFANĂ, What does the New Testament say about death?
In this study I have addressed the issue of death from the New Testament perspective. The theme
is developed within three main ideas:
- Death does not mean the transition of the Christian into nothingness, into non-being, but his ac-
cess to the full meaning of life from its eschatological phase. Therefore, death is a necessary and
universal event, being the bridge to another existence
- From the perspective of the Gospel of Christ, the meaning and the transfiguring effect of death is
expressed in the metaphor “sleep”, “falling asleep”. This theological dimension of the meaning of
death also predominates in the writings of Apostle Paul and other authors of the New Testament, to
which other metaphors also apply, such as: “tent”, “dwelling in heaven”, “clothing” etc.
- The Eternal life is given to us only by the Person of Jesus Christ and consists in listening to His
word and accepting His messianic mission.
Therefore, death is first and foremost a mystery that is part of the created existence and that proves
itself to be the “gate of the great passage”, from here, to beyond.
KEYWORDS: Death, Immortality, Gospel, Transfiguration, Eternal life, Passing, Eschatology, Pa-
rousia
53
Studii
Catacombele – Istorie şi artă la începuturile

creştinismului
ECATERINA LUNG*
Î n romanul Quo Vadis, publicat de Henryk Sienkiewicz în 1896, una din scenele importante
se desfăşoară în catacombele din apropierea Romei. Chilon Chilonides, autointitulat filo-
sof şi medic, care ştie totul despre toate, cunoaşte şi practicile creştinilor din vremea lui Nero
şi îi spune personajului principal, tribunul Marcus Vinicius:
„creştinii, vrând să evite persecuţiile, trebuie să se roage pe ascuns şi se adună în şoproane pustii,
în afara oraşului, sau în nisipării. Cei ce locuiesc în Transtiberium şi-au ales ca loc de rugăciune
catacombele acestea, care au apărut datorită construirii circului şi a diferitelor case de-a lungul Ti-
brului. Acum, când oraşul piere, fără îndoială că adepţii lui Hristos se roagă. Vom găsi nenumăraţi
creştini în catacombe”1.
Sienkiewicz exprima prin Chilon locurile comune care erau acceptate de toată lumea la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX şi care uneori mai sunt considerate reale şi astăzi:
catacombele ar fi fost locuri de adunare şi de refugiere a creştinilor persecutaţi în Împeriul Roman.
Însă pe măsură ce numărul şi calitatea cercetărilor referitoare la catacombe au crescut,
aceste reprezentări au început să fie corectate. S-a observat, de exemplu, că spaţiul din
catacombe era insuficient pentru a permite adunarea unor comunităţi de dimensiunile pe
care le aveau deja cele creştine în vremea persecuţiilor, deci ele nu erau potrivite desfăşurării
cultului religios. De altfel, nici structura lor nu era conformă cu cea a edificiilor religioase
creştine, despre care începem să avem informaţii mai concrete de prin secolul al III-lea, dacă
e să ne referim, de exemplu, la casa biserică de la Doura-Europos (ante 256)2. Pe de altă
parte, cercetările mai sistematice au arătat cât de dificil e de trăit pentru mai multă vreme
în aceste subterane, unde circulaţia aerului se face cu dificultate iar lumină naturală nu
există, deci, folosirea lor pentru locuire în vremuri de restrişte e foarte puţin probabilă. De
*
Profesor la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie
şi Istoria Artei; director al Centrului de Studii Medievale al Universităţii din Bucureşti.
1
HENRYK SIENKIEWICZ, Quo Vadis, traducere de Remus Luca şi Elena Linţa, Editura Tenzi, Bucureşti, 1991, p. 223.
2
Dura Europos. International Carlo Scarpa Prize for Gardens 2010, eds. DOMENICO LUCIANI and PATRIZIA BOSCHIERO,
Fondazine Benetton Studi Ricerche, 2010.
54
Catacombele – Istorie și artă la începuturile creștinismului
altfel, instituţiile romane care erau responsabile de păstrarea ordinii publice ştiau perfect
Studii
care era amplasamentul catacombelor, deci nu se poate accepta ideea că ar fi fost folosite
ca ascunzişuri de către creştini. Iar persecuţiile nu au durat în toată perioada în care au fost
folosite catacombele, dintre care unele par să fi fost edificate mai târziu, în secolul al IV-lea,
după transformarea creştinismului în religie licită3. Un spectaculos exemplu de catacombă
întemeiată după legalizarea creştinismului este cea de sub Via Latina, care a suscitat un
deosebit entuziasm când a fost re-descoperită, de-abia în 19554.
În realitate, catacombele au fost de la începuturile lor cimitire, folosite de păgâni şi de
evrei înainte ca şi creştinii să preia modelul acestor locuri de îngropăciune, apărute în urma
unor modificări ale ritului funerar în lumea romană. În ultimele secole ale Republicii Romane
şi în primele secole ale Imperiului, ritul incinerării se răspândise în rândul elitelor, în vreme ce
inhumaţia rămânea caracteristică păturilor mai puţin avute ale populaţiei. Cum la începuturile
sale creştinismul îşi recrutează adepţii mai ales din rândul celor defavorizaţi, şi ritul funerar cel
mai frecvent folosit este cel al inhumaţiei, fără ca incineraţia să fie eliminată. Un rol important
l-a avut, desigur, credinţa creştină în învierea trupului, ceea ce a contribuit, încetul cu încetul,
la generalizarea practicii inhumaţiei. Pe măsură ce creştinismul se răspândea şi în interiorul
elitelor romane, şi acestea tind să renunţe la incineraţie. Deşi practicanţii cultelor politeiste nu
credeau în învierea trupului, aveau şi ei credinţa unei supravieţuiri, după moarte, a unei părţi a
persoanei, a sufletului individual, deci la nivelul mentalităţilor a putut să-şi facă loc şi în rândul
păgânilor ideea că inhumaţia este maniera cea mai potrivită, mai respectuoasă, de a trata învelişul
pieritor al sufletului nemuritor. Observăm astfel că practica inhumaţiei nu este caracteristică
doar creştinilor, ceea ce explică existenţa unor catacombe păgâne sau evreieşti, ori măcar a unor
morminte/grupuri de morminte aparţinând altor culte care se regăsesc alături de cele creştine.
Romanii politeişti aveau obiceiul să meargă la mormintele decedaţilor unde avea loc un
banchet funerar, o masă comună precedată de o libaţie. Creştinii continuă această practică,
numită refrigerium, cu înţelesul de răcorire, uşurare a durerilor, consolare, crezând şi ei că
în felul acesta vin în ajutorul celor care au plecat dintre ei. Cum ritualurile funerare nu erau
în totalitate diferite, creştinii şi pâgânii continuă multă vreme, inclusiv în secolul al IV-lea, să
folosească aceleaşi necropole.
De pe la sfârşitul secolului al doilea şi începutul celui de-al treilea, creştinii încep să prefere
propriile locuri de îngropăciune, numite coemeterium,a, cuvânt provenit dintr-un termen de
origine greacă (koimeterion) însemnând loc de odihnă. Era un semn al certitudinii lor legată
de moarte văzută doar ca o odihnă temporară, care va precede Învierea atât a sufletului cât şi a
trupului. Şi, de asemenea, era un semn al progresului conştiinţei propriei identităţi religioase, care
trebuia să se exprime în rituri funerare care deveneau divergente faţă de cele ale politeiştilor.
În această perioadă, şi necropolele păgâne şi cele creştine se găseau la suprafaţă, sub cerul
liber, sub divo, cum se spunea pe atunci. Dar, acolo unde terenul o permitea, se realizau şi cimitire
subterane, săpate în roca moale la Roma, Napoli, în Sicilia, Sardinia, Malta, Nordul Africii şi mai
rar în Grecia. Nu este deci un fenomen generalizat şi nu reprezintă singura modalitate de îngropare
a morţilor în primele secole creştine. Tocmai pentru că era nevoie de un anumit tip de sol pentru
săparea catacombelor, Roma reprezintă un caz special, în jurul oraşului, aşa cum se întindea el în
secolele III-IV, existând o adevărată centură alcătuită din mai multe zeci de catacombe săpate în
tuful relativ moale şi uşor de lucrat.
3
RICHARD KRAUTHEIMER, Early Christian and Byzantine Architecture, Penguin Books, Harmondsworth, 1965, pp.
4-9.
4
ANTONIO FERRUA, Le pitture della nuova catacomba di via Latina, Pontif. Istituto di Archeologie Christiana,
Città del Vaticano, 1960, p. 9.
55
Ecaterina Lung
De altfel, şi numele de catacombă îşi are originea în oraşul Roma şi pare să provină de
Studii
la un toponim: Ad Catacumbas, reprezentând un loc de pe Via Appia, unde astăzi se găsesc
catacomba San Callisto şi cimitirul San Sebastiano.
Teoria cea mai larg acceptată astăzi, legată de apariţia şi răspândirea acestui tip de
necropole subterane, face apel la pratica romană de a interzice înmormântările în interiorul
oraşului. Pe măsură ce oraşul creştea şi ca dimensiuni şi ca număr al populaţiei, posibilitatea
de a găsi un loc de îngropăciune în apropiere, care să permită vizitele rituale la mormânt,
se diminua5. De aceea, acolo unde şi solul permitea, au început să fie create aceste cimitire
subterane, care puteau avea mai multe morminte (loculus,i) suprapuse de-a lungul unei
galerii sau în interiorul unor camere funerare-cavouri de familie (cubiculum, a).
Din punctul de vedere al alcătuirii, catacombele de la Roma erau compuse din galerii
(ambulacrum, a) în care erau săpate, suprapuse, nişele rectangulare ale mormintelor, în
interiorul cărora defuncţii erau depuşi într-un simplu giulgiu. Se poate observa şi intenţia
de imitare a înmormântării lui Hristos, despre care Evangheliile spun că a fost pus într-
un mormânt proaspăt săpat în stâncă, învelit în giulgiul care apoi devine dovadă a Învierii.
Nişele erau apoi astupate, uneori cu o placă de marmură, dacă statutul familiei o permitea,
iar mormântul purta înscris numele decedatului, cel mai adesea cu roşu.
Existau şi aşa-numitele arcosolium, a: nişe rectangulare, peste care se înălţa o arcadă,
în luneta căreia erau pictate diferite figuri ori scene inspirate din credinţa religioasă a
decedatului. În ele puteau fi săpate morminte sau puteau fi plasate sarcofage de marmură, în
funcţie de condiţia socială a decedatului. Acele cubicula despre care am vorbit mai sus erau
încăperi cubice sau paralelipipedice, surmontate de o boltă semicirculară, în pereţii cărora
erau săpate mormintele pentru membrii aceleiaşi familii. Existau, ce-i drept, şi mici capele
subterane (cripta, ae), mai ales pentru a adăposti mormântul unui martir şi în ele se puteau
desfăşura unele servicii religioase, ocazionate tocmai de acest cult al sfinţilor care începea să
se dezvolte în lumea creştină.
Cubiculum, catacomba Petro e Marcellino, Joseph Wilpert, planşa 60

5
PHILIPPE PERGOLA, Le catacombe romane. Storia e topografia. Catalogo a cura di Palmira Maria Barbini, Carocci,
Roma, 1998, pp. 53-54.
56
Catacombele au găzduit unele dintre cele mai timpurii exemple ale artei creştine
Studii
figurative, care pare să fi început să se manifeste în acest domeniu funerar de pe la sfârşitul
secolului al II-lea6. Aşa cum a fost observat de către specialişti, din punct de vedere formal nu
se poate vorbi de o artă creştină propriu-zisă în această perioadă, temele, motivele, stilurile
fiind comune pentru creştini, politeişti şi evrei, aşa cum ne demonstrează, de exemplu,
frescele de la Doura Europos, păstrate în casa-biserică, în sinagogă sau în templul lui
Mithra7. Aceiaşi meşteri lucrau pentru clienţi proveniţi din diferitele comunităţi religioase
ale Imperiului roman şi acelaşi tip iconografic putea fi folosit pentru a-l reprezenta pe
păstorul Endymion şi pe profetul vetero-testamentar Iona, pe Hercule şi pe Adam, pe Helios
şi pe Hristos8. Teme care au apărut mai întâi în sculptura sarcofagelor păgâne sunt preluate
pentru sarcofagele creştine, ca de exemplu imaginea Filosofului păgân, care devine cea a
creştinului, deţinător al adevăratei Ştiinţe. De pe sarcofage, unele teme sunt transferate în
pictura catacombelor, precum Naşterea, Închinarea Magilor sau Botezul lui Hristos. Uneori
cronologia nu este foarte sigură şi nu putem stabili cu certitudine anterioritatea unor scene
figurate pe sarcofage faţă de cele pictate pe pereţii şi pe bolţile catacombelor. Ceea ce este
însă sigur este faptul că a existat o perioadă destul de îndelungată de coexistenţă paşnică
a comunităţilor religioase diferite, mai ales în secolele III-IV. Picturile catacombelor
demonstrează cum păgâni şi creştini au folosit aceleaşi cimitire subterane, pe care le-au
pictat în conformitate cu credinţele lor religioase, uneori apelând la imagini care puteau fi
semnificate diferit de către cei care aparţineau unor culte deosebite dar probabil aceleiaşi
familii. Foarte ilustrative sunt reprezentările lui Hercule, semizeul păgân care a continuat
să se bucure de succes în lumea imaginilor figurative timp de secole după ce creştinismul
a ieşit victorios. Pe sarcofage şi în catacombe, Hercule este reprezentat în scene care trimit
la celebrele sale Munci sau la alte episoade considerate relevante în context funerar. Lupta
sa cu Hidra din Lerna ori cu Leul din Nemeea putea sugera privitorilor, fie ei păgâni ori
creştini, că răul poate fi biruit, că monştrii pot fi învinşi. Coborârea la Hades şi readucerea
Alcestei printre cei vii transmitea mesajul universal al posibilităţii Învierii. Desigur că
astăzi putem citi aceste imagini şi în contextul tentativei ultimilor împăraţi păgâni, în
special Diocleţian, de a găsi în vechile culte rivali convingători în faţa avansului lui Hristos,
şi figura lui Hercule, cu natura sa duală dată de calitatea de fiu al zeului suprem şi al unei
muritoare, era cea mai potrivită pentru a juca rolul de erou salvator. Dar reprezentările lui
Hercule puteau fi interpretate de creştini şi ca travestiri ale propriului lor Dumnezeu, în
maniere care să fie acceptabile şi păgânilor.
Indiferent însă de ceea ce vedeau şi înţelegeau unii sau alţii din astfel de imagini, rămâne
importantă forţa crescândă a creştinismului care iese biruitor şi schimbă pentru totdeauna
aparenţa şi esenţa lumii romane. Iar catacombele reprezintă unele din cele mai lămuritoare
dovezi ale acestui proces de transformare revoluţionară a umanităţii, într-un domeniu
definitoriu: credinţa religioasă.
6
JOHN BECKWITH, Early Christian and Byzantine Art, Penguin Books, London, 1988, p. 21.
7
A se vedea, de exemplu, pentru analiza genezei iconografiei creştine timpurii, ANDRE GRABAR, Les voies de la créa-
tion en iconographie chrétienne, Flammarion, Paris, 1994, passim.
8
Pentru pictura catacombelor, o lucrare de pionierat care îşi păstrează şi astăzi importanţa este catalogul: JOSEPH
WILPERT, Die Malereien der Katacomben Roms, Herdershe Verlagshandlung, Freiburg im Breisgau, 1903.
57
Studii
Tabor, nr. 7, iulie, 2021 Ecaterina Lung
Boltă, catacomba Callisto, Josef Wilpert, planşa 38
58
Studii
Abstract
ECATERINA LUNG, Catacombs – history and art at the beginnings of Christianity
The catacombs are still seen today in a mythological light, as places of worship and refuge for per-
secuted Christians before the time of Constantine the Great. In reality, from the beginning, they
were burial places, necropolis used by pagans and Jews, as well as by Christians. The present article
shows how using of the catacombs evolved in the first centuries of Christianity and what was their
contribution to the genesis of a Christian art.
KEYWORDS: catacombs, cemeteries, burial, Christianity, Christian iconography.
59
Studii
„Cimitirul vesel” din Săpânţa – abordări tematice

şi stilistice. Studiu de caz
MARCEL MUNTEAN*
Î ndeletniciri, meşteşuguri agrare şi casnice, obiecte uzuale, port popular, vicii, superstiţii
ori aspecte din viaţa de zi cu zi, dar mai cu seamă portretele (sau figurile) celor trecuţi în
veşnicie din lumea satului maramureşean sunt dăltuite şi colorate într-o cromatică simbolică
ce cuprinde cinci culori, asemeni: albastrului, roşului, galbenului, verdelui şi a negrului, cu-
lori existente în arta populară de pe aceste meleaguri.
Modul sau stilul de reprezentare cu valenţe naiv-populare au dus la crearea unui stil,
ce prezintă reale similitudini cu cel al icoanelor pe sticlă, în ambele cazuri, coexistând gustul
pentru descriere şi cel pentru decoraţie la care se adaugă geniul creativ al meşterului popular
român.
Moartea este exprimată, aşadar într-o formă plastică tradiţională, cu accente de umor
pe care Ion Stan Pătraş a înveşnicit-o prin aceste lucrări, cu valoare de unicat ce transmit,
mai departe de durerea şi tristeţea despărţirii de cei dragi, o undă de veselie a întâlnirii cu
frumosul.
***
Alături de biserici, numite şi locaşuri principale de adunare (de rugăciune) şi de cult ale
primilor creştini, locul unde se săvârşeşte cultul oficial public al Bisericii, reţinem şi existenţa
cimitirelor – spaţii de o însemnătate secundară, destinate înfăptuirii anumitor acte cultice
speciale, permanente sau temporare, legate de viaţa religioasă a comunităţii sau a unui grup
de adepţi ai credinţei noastre strămoşeşti.
Considerate, aşadar, locuri de cult, cimitirele au jucat un rol semnificativ în istoria
vieţii religioase creştine încă din primele veacuri, cunoscute sub numele de veacuri
paleocreştine, menite să adăpostească trupurile defuncţilor, fiind considerate, aşa-zise locuri
de înmormântare şi de care se leagă un adevărat cult al celor trecuţi în eternitate sau veşnicie:
fie că este vorba de cultul sfinţilor sau, în mod special, de cel al martirilor.
*
Profesor universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai” .
60
„Cimitirul vesel” din Săpânţa – abordări tematice şi stilistice...
Grija şi atenţia de care s-a bucurat de-a lungul vremii acest cult al morţilor este cu
Studii
siguranţă faptul că, în doctrina noastră ortodoxă, şi nu numai, credem în veşnicia sufletului
şi în învierea morţilor ce va să fie, considerând această etapă a morţii asemeni unui somn din
care cei trecuţi la Domnul se vor trezi la trâmbiţa arhanghelului, atunci când el va vesti Cea
de-a Doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cuvântul cimitir – κοιμητηήριον – are origini greceşti, el desemnează în limba de origine
ideea de loc de dormit, spaţiu de repaus, termen preluat şi în limba latină drept coemeterium,
tradus mai apoi şi în alte limbi1.
În modul cum se desfăşura întreg ceremonialul înmormântării, dar mai cu seamă de
felul cum se construiau locaşurile de odihnă veşnică se leagă cultul funerar şi tradiţile pe care
creştinii le-au adaptat de la înaintaşii lor, iudei sau păgâni, mai puţin cea de incinerare.
Primele morminte erau împărţite în cele familiale şi cele individuale ori particulare,
iar forma lor de construcţie diferă; astfel unele fiind subterane erau numite subterane sau
hipogée, în vreme ce altele săpate la suprafaţa se defineau drept „sub divo”2.
După această primă parte a prezentării în ansamblu a cimitirelor din cele dintâi secole
creştine, cercetarea noastră va avea în vedere un cimitir unic în aria noastră cultică şi am
spune de artă cu caracter popular, şi anume „Cimitirul vesel de la Săpânţa.”
În literatura de specialitate s-au scris numeroase articole şi chiar cărţi legate de fenomenul
de la Săpânţa, încercând să se cerceteze motivul naşterii şi evoluţia acestuia. Printre acestea
menţionăm: R. Bogdan (1957, 1958, 1999), Savonea Vasile (1980), Simion Pop – Cimitirul
vesel, monografie sentimentală (1972), Săpânţa. Le cimetière joyeux (1991) cu o prezentare
a lui A. Mihăilescu, Bruno Mazzoni, L’ allegro riposso (1998) şi Le iscrizioni parlanti del
Cimitero di Săpânţa (1999) etc.
Studiul de faţa va încerca să pătrundă în spaţiul abordării tematice şi stilistice a crucilor
funerare, privite din punct de vedere al structurii formelor de expresie estetice şi artistice.
Începutul acestui spaţiu cu caracter funerar este legat indisolubil de personalitatea ce i-a
dat viaţă; este vorba de Ion Stan Pătraş (1908-1977), cioplitorul în lemn, poetul şi sculptorul
acestor cruci devenite vestite în întreaga lume3.
Se consideră că începând din anii 1934-1935 începe să sculpteze binecunoscutele porţi
maramureşene şi totodată va lucra şi la crucile din cimitir.
Continuatorul lui Ion Stan Pătraş, cel ce a preluat meşteşugul maestrului său, este
Dumitru Pop4.
Structuri compoziţionale şi plastice
În ceea ce priveşte realizarea monumentelor funerare, meşterul popular concepe la baza

crucilor pe un spaţiu de formă dreptunghiulară nişte înscrisuri, precum nişte poeme scurte
de tipul Epitafurilor, iar mai târziu, respectiv în 1936, stilul său se va evidenţia prin structura
1
PR. PROF. DR. ENE BRANIŞTE, Liturgica generală. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 69.
2
PR. PROF. DR. ENE BRANIŞTE, Liturgica generală. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, p.
70.
3
LETIŢIA- MIRELA CRISTEA, „Săpânţa, Universul crucilor vesele reflectat în patrimoniul Muzeului Naţional al Ţăranu-
lui Român”, Buletin Ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie, (44), 2019, nr. 31, Chişinău,
p. 150. Viitorul meşter după ce a finalizat primele clase în comuna natală Săpânţa şi-a descoperit talentul pentru
desen şi gustul pentru frumos. După Primul Război Mondial, rămas orfan şi pentru a-şi ajuta familia a început a
sculpta în lemn. Prima cruce realizată de el datează din 1935, de abia din 1950 meşterul a purces la cioplirea versu-
rilor în alăturare cu imaginile sculptate. Se consideră că cimitirul numără azi peste 700 de monumente funerare.
4
DR. TEODOR ARDELEAN, „Bun venit în Săpânţa”, Familia Română, (4), 2013, nr. 1, Baia Mare, p. 5.
61
Marcel Muntean
crucilor ce se îngustează şi se înalţă, căpătând, totodată, şi un veşmânt

Studii
colorat.
Din punct de vedere al execuţiei şi realizării, menţionăm că aceste
cruci erau lucrate în mai multe etape, având ca bază lemnul de stejar.
Tăiatul copacilor era realizat, de obicei iarna, iar arborii aleşi erau cei
cu vechime între 20 şi 25 de ani. Uscarea dura aproximativ între 3
şi 5 ani, după care se continua cu stadiul tăierii în bucăţi şi cioplirea
în basorelief a imaginii centrale şi mai apoi a motivelor decorative
ce compuneau ansamblul monumentului funerar. Urma realizarea
scrisului şi a picturii sau a colorării, câteodată pe o parte şi altă dată pe
ambele părţi. Uneltele utilizate erau, în speţă, puţine, ele reducându-se
la: bardă, fierăstrău, dălţile semirotunde şi cele late, alături de „horj”,
cel întrebuinţat pentru sculptarea literelor epitafului5.
Îmbrăcat în straie săteşti de sărbătoare cu pălăria de paie şi cu
faţa senină e redat bust însuşi creatorul acestor capodopere ce au intrat
demult în patrimoniul Unesco – Stan Ion Pătraş (Fig. 1).
În partea superioară acestea sunt prevăzute cu un fel de acoperiş
simplu din două scânduri decorate cu motive floral-decorative,
urmează mai apoi o cruce de tipul cruce greacă cu braţele egale şi
placa dreptunghiulară aşezată vertical pe care se vizualizează portretul
defunctului şi epitaful, deja amintit, ambele fiind încadrate cu Fig. 1 Crucea lui Stan Ion
Pătraş, detaliu, relief pictat,
ornamente6. sec. al XX-lea, Săpânţa
Ideea de a avea în partea superioară portretul defunctului se
datorează şi dorinţei de a imortaliza chipurile celor dragi. Acest gând de a aşeza imaginea
unei persoane apropiate era în primul rând o certitudine a celor rămaşi în viaţă, iar cel dintâi
imbold a fost acela de a folosi fotografiile transpuse pe suport de porţelan, detaliu ce era şi
costisitor şi imposibil de realizat în ansamblul unei structuri de lemn. De aceea, Stan Ion
Pătraş a ales să dăltuiască în lemn figuri şi portrete creând o cronică plastică a acestui colţ
de rai.
Chipurile sunt adevărate efigii ale celor trecuţi în veşnicie, desigur dorinţa creatorului
a fost să realizeze ceva mai durabil, de aceea şi viziunea colorată a crucilor va deveni în sens
figurat o artă a bucuriei prin simfonia emoţionantă a culorilor principale sau primare.
Încetul cu încetul, simplele busturi sau portrete s-au transformat în figuri întregi fiind
incluse în compoziţii scenice.
Referitor la aceste structuri compoziţionale este bine de menţionat faptul că ele,
prin forma dreptunghiulară şi prin elementele de imagine şi scris, ne duc cu gândul la
binecunoscutele stele funerare de sorginte antică ce au o dispoziţie similară şi care se găsesc
în multe colecţii şi muzee din ţara noastră, precum şi din alte ţări7.
5
LETIŢIA-MIRELA CRISTEA, Săpânţa, Universul crucilor vesele reflectat în patrimoniul Muzeului Naţional al Ţăra-
nului Român, p. 151.

6
România, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2010, p. 283.
7
PR. PROF. DR. ENE BRANIŞTE, Liturgica generală. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, p.
73. În structurile organizatorice ale cimitirelor comune constituite în jurul bisericilor din aria spaţiului sacru pe
unele morminte se aşezau, după tradiţia păgână, stele funerare, unele dintre acestea erau împodobite, nu doar
cu elemente figurativ-decorative, dar şi cu inscripţii. Câteva dintre acestea sunt cunoscute prin valoarea lor ar-
heologică şi artistică, deosebită (de pildă, epitaful episcopului Bercius, Averchie din veacul al III-lea sau cel a lui
Pectorius din Galia, aparţinând aceluiaşi veac).
62
Studii
Fig. 2 Stela lui Menelaos, marmură pictată, sec. al III-lea îHr., Muzeul Volos.
Fig. 3 Crucea lui Toader şi Ion, detaliu, relief pictat, sec. al XX-lea, Săpânţa
Stela funerară din Grecia îl reprezintă pe Menelaos aşezat pe o canapea, ţinând în

mână o amforă mică, iar în partea stângă apare un servitor, un vas şi o masă cu trei picioare.
Deasupra scenei se reliefează inscripţia „Menelaos fiul lui Hegesidemos, din Amphipolis”,
iar în fronton este pictată o rodie8. Crucea funerară a lui Toader şi Ion ne înfăţişează pe cei
doi, stând faţă în faţă şi dându-şi mâna ca într-un gest de salut prietenesc (Fig. 3). Cel din
stânga este îmbrăcat în uniformă de ofiţer cu caschetă, iar celălalt poartă haine populare
din Maramureş, pălărie neagră, cămaşă şi pantaloni albi, numiţi „gaci”, şi în partea de sus,
deasupra cămăşii de in, pieptar negru cu motive decorative.
Un element ce va deveni caracteristic reliefurilor funerare de la Săpânţa este modul
de redare a personajelor ce mai întotdeauna va fi legat de condiţia socială şi ocupaţia ce a
avut-o defunctul. De aceea se observă în primul rând costumul popular, purtat de femei şi
de bărbaţi, în speţă al celor ce au trăit viaţa pe aceste meleaguri, alături de acesta este şi cel
purtat de cei ce au părăsit satul şi au devenit membrii comunităţilor civice, orăşeneşti.
Împreună cu reprezentările, ce se caracterizează printr-o redare specific realistă, s-au
grefat şi alte detalii, ce vin să întregească rolul pe care l-au avut în memoria colectivă a satului
aceste cronici vizuale. Astfel, figurile omeneşti sunt înfăţişate în diverse atitudini, tot mai
animate, fiind prezente diferite meserii pe care le-au exercitat, dar şi evenimente tragice care
au dus la decesul celor înfăţişaţi.
În acest ultim caz reprezentarea are un caracter hieratic. Dacă este cineva ce a murit din
cauza unui accident, el este dăltuit sau sculptat înainte sau după eveniment, fiind înveşnicit
în picioare, istorisind privitorilor întâmplarea.

Scenele devin, din statice, tot mai dinamice şi universul lor se îmbogăţeşte cu detalii
de peisaj, arhitectură sau de obiect ori obiecte ce au făcut parte din universul şi viaţa celor
trecuţi în veşnicie.
8
https://www.lgpn.ox.ac.uk/image_archive/tombs/t4.html, accesat la 20 06.2021, ora 20.
63
Studii Marcel Muntean
Elementele epigrafice, figurative, decorative

şi armonia cromatică
Înscrierile amintite, aşa-numita epigrafie, vor deveni tot mai personale; autorul trece
în redactarea textului cuvintele la persoana întâi singular, asociind totodată şi supranumele
sau porecla dată în timpul vieţii, tocmai pentru a diferenţia pe cel decedat de ceilalţi, toate
acestea fiind realizate în versuri: „Aici eu mă odihnesc,/Stan Anuţă mă numesc,/ Anuţă
Diochi Băsului,/ Nevasta lui Toaderu Ileni Braicului” (nr. 113); „Aici ieu mă odihnesc/ şi Stan
Ion mă numesc/ Io-s Ionu Băsului/ Din capu satului” (nr. 65); „Eu aici mă odihnesc/ şi Stan
Gheorghe mă numesc./ Vă opriţi să vă mai spun/ Io-am fost Dioca lu Colţun... ” (nr. 239);
„Io-s Mărie Stiopului,/ Stau la umbra teiului/ şi după al meu bărbat/ Apoi Hodiş m-a chemat
(nr. 258); „Eu aci mă odihnesc,/Mulg vaca şi mă gândesc./ Din a me copilărie/ Popa Ioană
mi-a zis mie./ După ce m-am măritat/ Şteţca Ioană m-a chemat/ A lu Ionu lu Mihai..., ” (nr.
219)9.
În sinteză aceste scrieri aveau o structură repetitivă, astfel încât primele două versuri
redau numele persoanei decedate, cele de la mijloc precizau câteva detalii din viaţa sa, ce îl
caracterizau (îndeletniciri, meserii, familie, rude), în vreme ce ultimele stihuri aminteau cât
timp a vieţuit pe pământ10.
Stilul de reprezentare este unul figurativ, cu accente realiste, de factură populară. Se pot
vedea personaje redate în straie populare, surprinse în atitudini ce exprimă capacitatea lor de
a rememora meserii, îndeletniciri, aspecte inedite din munca la câmp etc.
În ceea ce priveşte zona de artă decorativă ilustrată amplu în compoziţiile executate
în basorelief, acestea se caracterizează prin utilizarea frecventă a modelelor, motivelor
geometrice ori vegetal/florale şi avimorfe îmbinate cu elemente şerpuite dispuse pe registre,
asemeni unor brâie. Dintre acestea reţinem: cel al soarelui şi al lunii, al rozetei din petale de
flori (cea cu şase raze), al rombului în varii organizări alături de cruce, al punctului numit
„bulină”, al unghiurilor deschise, al dinţilor de lup ori al dinţilor fierăstrăului, al inimii, al
liniilor frânte cunoscute şi drept corigăul şi, nu în ultimul rând, al perechii de porumbei
(dispuşi în partea superioară faţă în faţă)11 multe dintre ele regăsite în limbajul popular din
zona Maramureşului12.
În registrul figurativ reţinem, pe lângă faptul că persoanele înfăţişate au indiciile
diferitelor îndeletniciri, reprezentarea lor este conformă cu viziunea tradiţional populară, de
sorginte autohtonă.
Bust sau figură întreagă ele sunt văzute, în marea lor majoritate, frontal sau din faţă.
Portretele, ca de altfel şi întreg personajul, sunt redate cu linii grave, aspre, caracterizând-se
prin simplitate, iar detaliile sunt raportate la unitatea structural-compoziţională.
9
PROF. UNIV. DR. SANDA GOLOPENŢIA, „Cimitirul vesel din Săpânţa”, Memoria ethnologică, (IV), 2006, nr. 20, Baia
Mare, p. 1865.
10
LETIŢIA- MIRELA CRISTEA, Săpânţa. Universul crucilor vesele reflectat în patrimonial Muzeului Naţional al Ţă-
ranului Român, p. 151. În redactarea textelor versificate mai apoi, Ion Stan Pătraş făcea o mică investigaţie a per-
soanei decedate de la rudele din sat sau de la oamenii care au cunoscut-o, după care formula versurile cu caracter
amuzant, umoristic.
11
LETIŢIA- MIRELA CRISTEA, Săpânţa, Universul crucilor vesele reflectat în patrimoniul Muzeului Naţional al Ţăra-
nului Român, p. 151.
12
PROF. UNIV. DR. SANDA GOLOPENŢIA, Cimitirul vesel din Săpânţa, p. 1863.
64
Studii
Fig. 4 Crucea lui Stan Toader, detaliu, relief pictat, sec. al XX-lea, Săpânţa.
Fig. 5 Stela lui Theodoros, marmură pictată, sec. I, î.Hr., Muzeul Teba
Prima reprezentare este un detaliu din crucea cu epitaf a lui Stan Toader, cel ce în viaţă
a fost jandarm, a avut o familie şi trei copii (Fig. 4). Chipul său este pictat frontal, reliefându-
se detaliile anatomice, precum: ochii negri şi mari, nasul subţire, buzele mici, dar şi uniforma
şi cascheta albastră, toate aşezate pe un fond albastru ceruleum.
Cea de-a doua este Stela lui Theodoros. Ea aparţine perioadei elenistice şi a fost folosită
ulterior în secolul I î.Hr., posibil de către membrii aceleiaşi familii din Trikalitis, Teba (Fig.
5). Imaginea reprezentată în tehnica encausticii pe marmură este un portret masculin cu
inscripţia „Theodoros, bucură-te”13. Impresionează modul realist şi cromatica caldă a
ansamblului.
Similitudini posibile între cele două exemple sunt cele legate de decupajul, silueta
chipului, compoziţia, poziţionarea şi existenţa lor în aceeaşi arie a plasticii funerare.
Alături de chipuri, meşterul Ion Stan Pătraş aşază elementele vieţii înconjurătoare,
punând accent pe meseriile înfăptuite în timpul vieţii, ori alte fragmente ce ilustrează
moartea lor năpraznică. Astfel, reţinem: coasa, secera, sapa ori maşina, tractorul, trenul şi
altele asemenea.
Peisajul sau detaliile din recuzita casnică sau sătească sunt şi ele captate să asigure
armonia şi relaţia scenică, episodică şi epigrafică necesară unui adevărat spectacol de cuvânt,
formă şi culoare.
13
https://greek-museums.tumblr.com/post/148428496731, accesat la 20. 06. 2021, ora 20,18.
65
Studii Marcel Muntean
Fig. 6 Crucea lui Holdiş Gheorghe, detaliu, relief pictat, sec. al XX-lea, Săpânţa.
Fig. 7 Crucea lui Ileana Dănciocului, detaliu, relief pictat, sec. al XX-lea, Săpânţa
Crucea lui Holdiş Gheorghe ne arată într-o compoziţie simetrică pe cei trei fraţi aşezaţi
în jurul unei mese într-un cadru natural de peisaj14, în vreme ce în exemplul alăturat deasupra
versurilor este prezentă în veşmânt ţărănesc Ileana Dănciocului, înaintea unei sobe, pregătind
bucate alese pentru cei şase copii ai săi (Fig. 6 şi Fig. 7).
Registrul cromatic este şi el mult simplificat şi simbolic. Din consemnările datate încă
din timpul vieţii meşterului Pătraş, se vorbeşte deseori despre cele cinci culori folosite în
ambianţa modelajului în lemn. Acestea sunt: galbenul, roşul, verdele, negrul şi albastrul;
chiar dacă ordinea dată este uneori diferită. Pentru el cea mai importantă şi prima este
albastrul, fosforescent, mătăsos. Întrebat, el va răspunde că albastru e a cincea culoare, cea a
cerului de care maramureşanul are nevoie15.
Culoarea predominantă este, aşadar, albastrul, specific locului, nefiind confundabil cu o alta,
ne referim desigur la „albastrul de Voroneţ”, ce este mult mai pastelat şi rafinat. De aceea, sursa sau
izvorul acestui demers cromatic şi a alegerii, drept culoare dominantă, albastrul ne duce lesne cu
gândul la casele româneşti transilvănene ce erau zugrăvite în această culoare sau la cerul senin.
Galbenul şi roşul sunt culori ce intră alături de albastru în categoria celor trei principale,
fiind existente în mai toate scenele pictate.
Galbenul este culoarea curăţeniei, a fecundităţii, a candorii. Ea se regăseşte atât în
vestimentaţia feminină cât şi în cea masculină. Femeile o poartă pe zadii sau pe bluzele lor
creţe, în vreme ce bărbaţii o au în pălăriile (clopurile) de pai. Culoare solară, galbenul face
parte din ciclul culorilor principale, el regăsindu-se şi în coloritul grâului copt, al florilor de
sânziene, fiind expresie a agerimii şi tinereţii.
Roşul este culoarea plenitudinii şi, făcând o paralelă cu maramureşenii, este ceea ce
semnifică forţa şi apogeul vieţii, aşa-zis a celor „abia aşezaţi”, puritatea sa este similară cu
obrazul moroşenilor şi cu iuţimea lor la mânie, este asemănătoare cu strălucirea mărului
14
http://www.pearipidevacanta.ro/wp-content/uploads/2016/04/Ultimul-drum.jpg, accesat la 21 06. 2021,
ora 24,33
15
POP SIMEON, Cimitirul vesel - monografie sentimentală, Ed. PentruTurism, Bucureşti 1972, p. 9.
66
(ionatan). El se regăseşte în firul ce ornamentează cu expresivitate pieptarul bărbatului, fiind
Studii
de altfel întâlnit în cromatica vie a năframelor purtate de femei.
Verdele semnificând natura şi speranţa în acorduri clare se armonizează cu celelalte
culori. Este culoarea întâlnită în portul popular, pe laibăre, pieptare străbune; semantica sa e
legată de spaţiul silvic, de cel al împământirii, al meditaţiei asupra propriei vieţi.
Negrul, ca valenţă, simbolizează viaţa spirituală şi moartea; este de asemenea, prezent în
compoziţiile ce creează un aspect contrastant. Apropierea morţii, iminenţa unui apus pe care
omul din această parte de ţară îl întâmpină fără spaime. Acest sentiment este asemănător cu
un arbore ce pare a se pregăti a intra într-o iarnă lungă, iremediabilă, irevocabilă16.
Chiar dacă, în studiile cercetate, nu este menţionată culoarea albă sau albul, el este
prezent, majoritar în repertoriul cromatic al acestor cruci. El este cel ce accentuează straiele
de sărbătoare ale ţăranilor locului, este de asemenea cel cu care meşterul popular evidenţiază
scrisul versificat pe crucile decorate şi pictate în dominanta albastrului.
Se poate face o similitudine între culorile principale, existente aici, şi cele vizibile în
pictura pe sticlă a icoanelor de factură ţărănească din această parte de ţară, a cergilor, a
covoarelor specific maramureşene, dar şi a vaselor de ceramică numite blide.
Înrudirile plastice şi stilistice cu icoanele pe sticlă, deja menţionate, sunt evidente în redactarea
compoziţională şi în cea cromatică, chiar dacă elementul liniar în scenele funerare nu se remarcă.
Maniera sau stilul de reprezentare este elementul comun al acestor realizări artistice,
plastice, precum şi prezenţa chenarelor de sorginte decorativă care încadrează scenele şi care
sunt regăsite în ambele modalităţi de tratare.
Pata de culoare este folosită cu caracterul ei decorativ, plat aşternută în straturi succesive
fără vibraţii. Armonia cromatică, partea cea mai importantă şi esenţială a iconografiei pe
sticlă din spaţiul transilvan, prezintă câteva caracteristici legate de claritatea tonului sau a
pigmentului care este mai întotdeauna saturat şi preţios.
Între aşa-zisele şcoli de pictură existente în cel de-al XIX-lea secol, cea de la Nicula
s-a impus prin calităţile picturale ale icoanelor, simplificarea şi coloritul dat de paleta gravă
cu nuanţele savant armonizate şi împletite cu talentul înnăscut al creatorului tradiţional,
popular17. Roşul, albul şi negrul se regăsesc în majoritatea producţiilor niculene, ele scot în
evidenţă personajele principale ale temelor.
În alte două exemple studiate în paralel observăm folosirea culorilor în acorduri pure;
chiar dacă roşul este în cantităţi limitate, abundă în cele două lucrări albul, albastrul şi negrul.
Albul defineşte veşmintele populare ale soacrei lui Ion Stan Pătraş şi ale lui sau trupurile
protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, din icoana pe sticlă; iar negrul existent în crucea în relief,
pictată, încadrează portretele, personajele şi accentuează contrastul dintre închis/deschis, în
timp ce în tema veterotestamentară are valoare strict liniară (Fig. 9).
Albastrul nuanţat ce îşi are rădăcina în albastrul cobalt şi ceruleum este culoarea
dominantă în ambele cazuri.
Desenul simplificat redus la esenţial şi stilizat defineşte viziunea comună cu caracter naiv,
asemănător viziunilor de sorginte infantilă, chiar cu stil pueril al interpretării. Stângăcia e înţeleasă şi
admisă doar în raport cu creaţiile academiste cu care ochiul cunoscătorului pare a fi fost educat18.
Decoraţiile cadrelor înţesate de elemente şi motive florale ori geometrice sunt şi ele
comune. Cadrul ce include scena e deseori preluat din motivele populare întâlnite în sculptura
porţilor maramureşene şi nu numai. El delimitează şi încadrează prin elemente repetative

compoziţia figurativă. Dacă pentru icoană el încercuieşte zona sacră din interior, în crucile
săpânţene are un caracter estetic, precumpănitor19.
16
POP SIMEON, Cimitirul vesel - monografie sentimentală, p. 10.
17
JULIANA DANCU, DUMITRU DANCU, Pictura ţărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 56.
18
JULIANA DANCU, DUMITRU DANCU, Pictura ţărănească pe sticlă, p. 54.
19
JULIANA DANCU, DUMITRU DANCU, Pictura ţărănească pe sticlă, p. 55.
67
Marcel Muntean
Să privim structura preponderent cruciformă a ramei ce mărgineşte pe cele patru

Studii
laturi dialogul comic al celor două generaţii (soacră şi ginere), în raport cu semicercurile
dublate şi fin nuanţate dintre roşu, verde şi ocru auriu din icoana lui Hristos Mare Arhiereu,
aparţinând veacului al XIX-lea, atribuită lui Petru Tămaş (Fig. 8 şi Fig. 10). Mântuitorul
este aşezat pe un jilţ monumental. El are veşminte de episcop caracterizate prin prezenţa
sacosului, a omoforului şi a mitrei. Cu mâna dreaptă binecuvintează şi cu cealată susţine
Sfânta Evanghelie închisă. Albastrul fondului presărat cu stele albe, asemănătoare unor flori,
dau adâncime perspectivei cromatice, utilizată de iconar20.
Într-o cromatică simplă şi sobră de: roşu, galben, verde, albastru, negru şi alb este
orchestrată şi icoana niculeană ce o înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul din veacul al
XIX-lea (Fig. 11). Posibile asemănări pot fi făcute, nu doar prin armonia selectă şi simbolică a
culorilor, ci mai cu seamă prin simplitatea şi acurateţea stilului de reprezentare concis şi clar.
Finalizând această incursiune în arta cu caracter funerar şi mai cu seamă în exemplele
întâlnite la cimitirul vesel de la Săpânţa, putem concluziona că acest inventar al meseriilor
existente în jurul anilor ’70 a fost transpus în versurile imaginate de vestitul meşter Ion Stan
Pătraş. Astfel, căruţaşul ce şi-a iubit calul, oierul ce şi-a crescut oile, torcătoarea, minerul,
butinarul, precum şi alte asemenea, au parte de balade-bocet ce nu ne îndeamnă la multe
lacrimi.
Autorul este făuritorul, ce precum un notar al timpului său înregistează în forme, culori
şi cuvinte o frescă a vieţii din comunitatea satului românesc maramureşan. Scurta şi concisa
biografie propusă anagnostului pe crucile de la Săpânţa au intrat în comuniunea dintre cei vii
şi cei morţi prin intermediul umorului şi al albastrului unic în partea locului.
Studiile de caz propuse din aria românească, respectiv crucile şi icoanele pe sticlă au ca
numitor comun perspectiva artistică văzută şi realizată prin prisma meşterului popular.
Un drum prin istoria locului este unul de împăcare cu moartea, poate de aceea cei vii îşi
comandă încă din timpul vieţii propria lor cruce sculptată, pictată şi versificată, ca şi când
prin glumele stihurilor şi prin strălucirea şi veselia culorilor, moartea le-ar face, prietenoasă,
cu ochiul, rememorând versurile poetului:
„La cruce la Săpânţa
Moartea şi-a pierdut sămânţa”21.
Fig. 8 Crucea soacrei, detaliu, relief pictat, sec. al XX-lea, Săpânţa.

Fig. 9 Adam şi Eva, tempera pe sticlă, sec. al XIX-lea, Nicula
20
https://www.artmark.ro/ro/licitatie/licitatia-de-valori-traditionale-inclusiv-o-colectie-de-icoane-post-
brancovenesti/lot/icoana-pe-sticla-iisus-pantocrator-atribuita-lui-petru-tamas-atelier-transilvanean-cca-
1860-ro-38539, accesat la 20. 06. 2021, ora 20,08.
21
VICTOR ERNEST MAŞEK, Arta Naivă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 95.
68
Studii
Fig. 10 Petru Tămaş (atribuit), Hristos Mare Arhiereu, tempera pe sticlă, sec. al XIX-lea.
Fig. 11. Maica Domnului cu Pruncul, tempera pe sticlă, sec. al XIX-lea, Nicula
Abstract
MARCEL MUNTEAN, “The Merry Cemetery” from Săpânţa – thematic and stylistic approaches.
Case study
The present article proposes to the anagnost a theme, although much circulated in the area of herit-
age values, in part still unexplored and unfinished: the stylistic and iconic aspect of figurative, nar-
rative compositions and decorations on the surface of funerary monuments. Similarities with the
ordering mode of images and text can be found since ancient art, respectively painted or sculpted
funerary stars, and in the register of iconic representation we propose a parallel with the Tran-
sylvanian icons on glass. The lyrics and the making of the Săpânţa crosses are largely due to the
famous folk craftsman Ion Stan Pătraş (1908-1977) and later to his descendants who still continue
the tradition today.
Occupations, agricultural and household crafts, common objects, folk costumes, vices or virtues,
superstitions or aspects of everyday life, but especially the portraits (or figures) of those who have
passed into eternity from the world of the Maramures village are graved and colored in symbolic
chromatics that includes five colors, such as: blue, red, yellow, green and black, colors existing in
the folk art of these lands.
This naïve-folk representation led to the creation of a style, which has real similarities with that
of icons on glass, in both cases coexisting the taste for description and for decoration to which the
creative genius of the Romanian folk master is added.
Death is expressed, therefore, in a traditional plastic form, with accents of humor that Ion Stan
Pătraş has perpetuated through these works, one of a kind each, that transmits, beyond the pain
and sadness of parting with the loved ones, a wave of joy for meeting the beautiful.
KEYWORDS: “Merry Cemetery”, Săpânţa, funerary monuments, Ion Stan Pătraş, folk art, death
69
Studii
O incursiune în istoria locurilor

de înmormântare din Cluj (sec. XV-XVIII)
LUKÁCS JÓZSEF*
Î n 11 mai 1585, Consiliul Centumvirilor1 din Cluj a hotărât întemeierea unui nou cimitir.
Decizia, notată în procesul verbal al Consiliului, în traducere, ar fi următoarea: „Domniile
lor au constatat cum biciuieşte Dumnezeu oraşul prin sporirea zilnică a morţii, dar şi starea
inadecvată a locurilor de înhumare din cauza numeroaselor corpuri aflate în ele [locurile
fiind] atât de pline, încât oriunde se sapă un mormânt sunt găsite corpuri nedescompuse.
Întruniţi în sala superioară, domniile lor au chibzuit împreună cu domnii din Consiliul Supe-
rior al oraşului şi au decis, în unanimitate, ca din pământul aflat în faţa porţii mici a străzii
Turzii, acolo unde acum sunt semănaţi pepeni, să fie delimitată pentru loc de înmormântare
o parcelă bună şi destul de spaţioasă, unde să fie înhumate atât persoanele sărace, cât şi cele
bogate, fără vreo discriminare. Iar locul să fie îngrădit cu un gard puternic de nuiele”2.
Din textul acestei decizii deducem faptul că sfârşitul secolului al XVI-lea a fost o perioadă
cu un indice mare de mortalitate. Şi alte izvoare confirmă numeroasele decese din anii 1585-
1586, Principatul Transilvaniei fiind lovit de o gravă epidemie de ciumă. Între 17 iulie şi 17
august 1586, comunitatea Colegiului Iezuit din Cluj, formată din 29 de călugări, a pierdut 17
dintre profesorii, fraţii ajutători, novicii şi studenţii săi3. În 29 august 1586 a murit de ciumă
rectorul Colegiului Unitarian din Cluj, Johannes Femmich4.
*
Doctor în istorie, muzeograf la Muzeul de Istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca; cadru didactic
asociat al Facultăţii de Istorie şi Filosofie (UBB).
1
Consiliul lărgit al oraşului Cluj, format din o sută de bărbaţi. A existat începând cu mijlocul secolului al XV-lea.
Membrii săi au fost aleşi, respectiv reconfirmaţi anual.
2
KISS ANDRÁS, „A Házsongárdi temető” [Cimitirul din Hajongard]. Források és értelmezések [Izvoare şi interpre-
tări]. Bukarest [Bucureşti]: Kriterion Könyvkiadó, 1994, p. 115; JAKAB Elek, Kolozsvár története, II: 1540-1690
[Istoria Clujului, vol. II: 1540-1690], Budapesten: Nyomtatott a Magyar Kir. Egyetemi Könyvnyomdában, 1888,
pp. 347-348.
3
LUKÁCS LADISLAUS SJ (ed.), Monumenta Antiqua Hungariae, II (1580-1586), Romae: Institutum Historicum,
1976, pp.1018-1019.
4
GÁL KELEMEN, A Kolozsvári Unitárius Kollégium története, I: 1568-1900 [Istoria Colegiului Unitarian din Cluj,
vol. I: 1568-1900], Kolozsvár [Cluj]: Minerva, 1935, p. 51.
70
O incursiune în istoria locurilor de înmormântare din Cluj (sec. XV-XVIII)
Locul noului cimitir a fost stabilit „în faţa porţii mici a străzii Turzii”. Este vorba despre
Studii
strada Universităţii din zilele noastre, în capătul căreia s-a aflat odinioară turnul-poartă prin care
se ieşea spre Turda. Vizavi de această stradă se găseşte principala intrare în cimitir. Se presupune
că partea cea mai veche a acesteia, care a fost deschisă în 1585, a fost împrejmuită cu gard împletit
din nuiele, se întindea în zona în care actualmente se află mica piaţă cu principalele alei şi unde
se înalţă capela mortuară, dar şi unele imobile situate pe latura sudică a străzii Avram Iancu.
Această afirmaţie este susţinută de cele aproximativ 200 de morminte găsite în primăvara anului
2021 sub un imobil ce datează din secolul al XIX-lea (fostul atelier de pietrărie Reimann), situat
la vest de intrarea în cimitir, unde în prezent se construieşte o clădire de garaj.
De la început cimitirul a fost public, autorităţile manifestându-şi dorinţa ca
înmormântările să fie săvârşite fără diferenţieri de ordin social, confesional sau etnic. În timp
ce în multe localităţi din Transilvania au fost amenajate locuri de înmormântare separate
pentru enoriaşii diverselor confesiuni, cimitirul din Cluj era unul ecumenic.
În legătură cu numele cimitirului trebuie precizat faptul că în ultimele decenii a fost
amintit cu sintagma „Cimitirul Central”. În familiile clujene cu o tradiţie de mai multe
generaţii s-a transmis denumirea de „Cimitirul Hajongard” sau, mai corect, „Cimitirul din
Hajongard”. „Hajongard” a fost numele întregului versant care se întindea la sud de centrul
istoric al oraşului, în linii mari între Calea Turzii şi strada Republicii din zilele noastre.
Denumirea apare consemnată încă din anul 1503, când au fost amintite viile din dealul clujean
Hasongarth. Despre etimologia termenului există mai multe ipoteze, fiecare legată de saşii
din Cluj. Cea mai credibilă pare să fie cea care susţine că ar fi vorba despre termenul german
„Hasengarten”, în traducere, „grădină cu iepuri”. O altă ipoteză susţine că în denumirea
versantului s-a păstrat numele de familie Hasinschart/Hazinschort/Hassonsarch, pomenit
deseori în secolul al XIV-lea5. Sintagma „Cimitirul din Hajongard” a apărut în prima jumătate
a secolului al XIX-lea pentru a-l deosebi de alte locuri de înmormântare din oraş.
Din hotărârea Consiliului Centumvirilor aflăm data exactă a întemeierii a ceea ce va
deveni cel mai mare cimitir al Clujului. Dar este evident faptul că nu acesta a fost cel mai vechi
loc de înmormântare din oraş. În textul citat se face referire la cimitirele pline ale oraşului,
unde nu puteau fi săpate gropi fără răscolirea unor morminte vechi.
Au existat mai multe locuri de înhumare pe teritoriul oraşului. Acesta nu s-a limitat la
aşezarea împrejmuită cu ziduri, ci la un teritoriu de aproximativ 150 km2. Înainte de secolul
al XVII-lea cimitirele erau situate în jurul bisericilor şi mănăstirilor, ale unor aşezăminte
ospitaliere, în zone de carantinare a bolnavilor, iar în secolul al XVII-lea în şanţul de apărare
al oraşului.
O primă menţiune despre locurile de înmormântare din Cluj apare în 1465, în legătură
cu o pricină iscată între parohia urbei şi Conventul „Sfânta Fecioară” al Ordinului Dominican
din Cluj. Este vorba despre dreptul de înmormântare şi încasarea aşa numitei „părţi canonice”
care le revenea de drept preoţilor parohi cu ocazia înmormântărilor. Călugării dominicani
ofereau enoriaşilor toate serviciile pastorale, de la slujbe, la administrarea sacramentelor, iar
unele persoane erau înmormântate de călugări în biserica sau în grădina conventului. Astfel,
au privat parohia de venitul asigurat din dreptul de înmormântare6.
Conventul Dominican a fost ridicat în partea de oraş cunoscut drept Cetatea Veche sau
altfel spus, pe latura estică a Pieţei Muzeului din zilele noastre. Se poate presupune că pe
locul bisericii existente în prezent, ridicată în prima jumătate a secolului al XV-lea, s-a aflat
5
JAKAB ELEK, Oklevéltár Kolozsvár története első kötetéhez [Culegere de documente la primul volum al Istoriei
Clujului], Budán: Nyomtatott a Magy. Kir. Egyetemi Könyvnyomdában, 1870, p. 72, 73, 87.
6
LUPESCU MAKÓ MÁRIA, „Egy konfliktus margójára: a világi papság és a domonkosok kapcsolatai a középkori Kolo-
zsváron [Pe marginea unui conflict: relaţiile dintre clerul laic şi călugării dominicani în Clujul medieval]”. Oraşe şi
orăşeni. Városok és városlakók, Ionuţ COSTEA (coord.) et al., Cluj-Napoca: Argonaut, 2006, pp. 404–417.
71
Lukács József
cea mai veche biserică parohială a localităţii Cluj. După construirea bisericii Sfântul Mihail,
Studii
a fost cedată călugărilor dominicani. Dacă această ipoteză este corectă, înseamnă că în zona
locaşului de cult din Piaţa Muzeului s-ar găsi cele mai vechi morminte ale aşezării medievale.
În 1531 a fost amintită o capelă cimiterială lângă biserica conventului care a fost demolată
după victoria Reformei religioase din oraş7. În 2013, în contextul cercetărilor arheologice,
au fost descoperite morminte în curtea conventului, printre care mormântul unei perechi
de tineri înmormântaţi ţinându-se de mână. În cadrul Conventului Dominican din Cluj a
funcţionat, până la Reformă, una dintre cele două instituţii de învăţământ din oraş. Aici au
vieţuit, au predat şi au fost înmormântaţi călugări. Îi menţionăm pe Johannes Episcopi, o
perioadă de timp magister studentium la studium generale din Köln, devenit apoi prior al
conventului dominican din Cluj, şi pe călugărul dominican Martinus Frigh de Colozwar.
Acesta din urmă a fost amintit în 1486 în calitate de sacre theologie professor al şcolii
conventului. Despre mormintele lor nu avem informaţii, dar putem intui că au fost înhumaţi
în biserica conventului.
Între secolele XIV-XVI, principalul cimitir al oraşului Cluj era situat în jurul bisericii
Sfântul Mihail. Ţinând cont de dreptul de patronat, care în cazul Clujului era exercitat de
cetăţenii urbei, presupunem că în biserica parohială au fost înmormântaţi doar membrii şi
descendenţii acelor familii care au contribuit la ridicarea locaşului de cult. Aşadar, acolo ar fi
fost aşezaţi spre odihnă veşnică liderii comunităţii locale de la începutul secolului al XV-lea,
care au obţinut pentru oraşul lor un număr însemnat de privilegii politice şi comerciale, printre
ele şi cel de oraş liber regesc. Populaţia a ajuns la un nivel de bunăstare materială încât ulterior
a fost amintit drept „oraşul comoară” şi „Transilvania civitas primaria”, adică primul oraş al
Transilvaniei. Dintre aceşti „părinţi ai oraşului”, practic toţi cu studii superioare în universităţi
consacrate din diferite ţări din Europa, amintim pe juzii primari Jakob Bülkischer, Nicolaus
Mün, Hermann Brüstel, Andreas Kapplan, preoţii parohi Cristanus/Cristianus şi Johannes
Megerlein, (doctor în teologie şi doctor în medicină în 1418), dar şi Caspar de Chlausenburg,
care a fost primul rector al şcolii orăşeneşti, menţionat în documente în 1405.
În interiorul bisericii Sfântul Mihail înmormântările au continuat până în secolul al XIX-
lea, fiind depuşi spre odihnă veşnică în primul rând membri ai unor familii de magnaţi, de
exemplu ramura catolică a familiei Bánffy. Aici a fost înmormântat şi contele Dénes Bánffy
(1723-1780), comite suprem al comitatului Cluj (1774-1780) şi director al Liceului Regal de
rang Academic din Cluj.
Ţintirimul din jurul bisericii Sfântul Mihail a fost rezervat orăşenilor de rând. Acolo
a fost amplasată, în 1753, una dintre cele mai frumoase sculpturi baroce din Transilvania,
crucifixul de marmură albă cu scena Răstignirii, opera sculptorului Johannes Nachtigall8.
Acest monument, împreună cu câteva pietre funerare ale vechiului cimitir, se află în prezent
în interiorul bisericii. Ţintirimul din jurul bisericii a fost împrejmuit cu zid de piatră. Putem
presupune că acest zid exista din timpul construcţiei bisericii. În piaţă erau organizate
târgurile oraşului şi cimitirul trebuia protejat de manifestările indecente ale mulţimii. Pe la
mijlocul secolului al XVI-lea existenţa zidului devine o certitudine deoarece lipit de acesta au
început să fie construite prăvălii. Chiar şi aşa, plin de oseminte, cimitirul din jurul bisericii
Sfântul Mihail a continuat să fie folosit şi la finele secolului al XVIII-lea. De pildă, acolo
sunt înhumaţi doi profesori ai Liceului Regal din Cluj. Joseph Laffer, decedat în 25 iunie
1798, la vârsta de 57 de ani, înmormântat „în partea dreaptă a porţii mici” a bisericii. Laffer
a fost primul şi, pentru mulţi ani, singurul profesor de anatomie, chirurgie şi obstetrică al
7
ADRIAN ANDREI RUSU (coord.), Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-
Napoca: Presa Universitară, 2000, pp. 105-106.
8
NICOLAE SABĂU, Metamorfoze ale barocului transilvan. Vol. I: Sculptura, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p.
55.
72
Facultăţii de Medicină. Profesorul de chimie, mineralogie, patologie, fiziologie şi chirurgie
Studii
Andreas Etienne, ajuns la Cluj tocmai din Luxemburg, a decedat în 20 aprilie 1797 la vârsta
de 46 de ani şi a fost înmormântat „in cinctura Templi”, adică undeva în jurul bisericii Sfântul
Mihail9.
Comunitatea românească, ortodoxă, a Clujului locuia la câţiva kilometri de oraşul
împrejmuit cu ziduri, în satul Feleac. Localitatea şi teritoriul său a devenit parte a oraşului
Cluj încă din 1366 şi a rămas în componenţa acestuia până în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. Satul Feleac a fost socotit a fi una dintre cele 12 vecinătăţi (zecimi) ale oraşului.
Cimitirul se găseşte în jurul bisericii parohiale a localităţii. Cercetările arheologice au scos la
iveală zeci de morminte atât în interiorul, cât şi în jurul bisericii. Unele dintre acestea sunt
anterioare anului 1488, când a fost finalizată biserica din piatră existentă şi în prezent10.
Biserica Sfântul Petru (şi Pavel), situată în Cartierul Mărăşti din zilele noastre, odinioară
a fost locaşul de cult al satului Sfântul Petru (Sânpetru), o suburbie a oraşului Cluj locuit în
cea mai mare parte de membrii comunităţii maghiare a oraşului. În 1453, episcopul catolic al
Transilvaniei a stabilit obligaţiile parohului de Cluj faţă de enoriaşii din suburbia Sânpetru,
printre care şi cea a ţinerii unui capelan cu domiciliu permanent în suburbia amintită, având
obligaţia să oficieze şi ceremoniile de înmormântare. Putem presupune că şi în cimitirul
din jurul bisericii Sfântul Petru înhumările s-au făcut până în secolul al XVIII-lea. Până în
prezent, descoperirile arheologice întâmplătoare au scos la iveală câteva zeci de morminte în
apropierea bisericii11.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Cluj s-a resimţit nevoia de noi locuri de
înhumare. Populaţia oraşului a crescut constant în cursul secolului al XV-lea, iar după
1542, când Imperiul Otoman a ocupat o mare parte a teritoriului Regatului Maghiar, mulţi
oameni s-au refugiat aici. Datorită acestui aflux de populaţie, Clujul a devenit al treilea oraş
al Transilvaniei ca număr de locuitori, după Braşov şi Sibiu.
Putem intui că soluţionarea problemei cimitirelor a reprezentat o sarcină dificilă pentru
edilii oraşului din vremea respectivă. Trebuia interzisă vechea cutumă a orăşenilor de a-şi
înmormânta apropiaţii în zonele locuite ale oraşului, în biserici sau în jurul acestora.
Într-o primă etapă era discutată posibilitatea transformării grădinii conventului
franciscan în loc de înmormântare. Această instituţie, construită la finele secolului al XV-
lea, s-a situat în colţul sud-estic al oraşului împrejmuit cu ziduri, iar în prezent se găseşte în
capătul estic al străzii Mihail Kogălniceanu. Ideea transformării grădinii în cimitir a putut să
apară doar ca urmare a izgonirii călugărilor din oraş în contextul Reformei. În 1556, au fost
desfiinţate ultimele instituţii catolice din oraş. Prima menţionare scrisă a ideii de transformare
a grădinii franciscane în cimitir datează din 1564. În 1572, consiliul orăşenesc a însărcinat
principalii demnitari ai oraşului, pe judele prim şi pe judele regal, „să implore domniile lor
în numele oraşului, ca Măria Sa să îngăduie oraşului transformarea acelei grădini, arătând
ce mare nevoie are oraşul de cimitir”12. Dar principele catolic Ştefan Báthory avea alte planuri
în ceea ce priveşte utilizarea conventului franciscan. Este vorba de transformarea clădirilor
într-o şcoală catolică. Prin urmare, nu a îngăduit deschiderea cimitirului. Cu toate acestea, în
27 februarie 1574, Consiliul Centumvirilor a hotărât amenajarea unui cimitir în faţa bisericii
franciscane, aflată în paragină (respectiv în mica piaţă din strada Mihail Kogălniceanu acolo
9
MAIZNER JÁNOS, A kolozsvári Orvos-sebészi tanintézet történeti vázlata, 1775-1872 [Scurta istorie a Institutului
Medico-Chirurgical din Cluj, 1775-1872], Kolozsvárt: Ajtai K. Albert könyvnyomdája, 1890, p. 5.
10
IOAN-AUREL POP, et al., De vertice montis. Feleacul, Clujul şi Transilvania în Evul Mediu, Cluj-Napoca: Academia
Română, Centrul de Studii Transilvane, 2017, pp. 97-110.
11
ION HORAŢIU CRIŞAN, et al., Repertoriul arheologic al judeţului Cluj, Cluj-Napoca: Muzeul de Istorie al Transil-
vaniei, 1992, p. 139.
12
KISS, Cimitirul din Hajongard, 1994, p. 113.
73
Lukács József
unde, în zilele noastre, se află statuia Sfântului Gheorghe). S-a dispus împrejmuirea acestui
Studii
cimitir cu gard din scândură13. În 1584, iezuitul Fr. Massimo Milanesi a desenat planurile
Colegiului Major Iezuit, menţionând faptul că în faţa bisericii exista un cimitir. A desenat
chiar şi cele două porţi ale acestuia.
În 1580, în clădirile conventului franciscan s-a mutat Colegiul Iezuit, iar în 1581 aici
au debutat cursurile de filosofie ale Academiei Claudiopolitate (Academiei Iezuite din Cluj),
prima instituţie de învăţământ superior de pe teritoriul actual al României. Colegiul avea
privilegiul să acorde absolvenţilor săi titlurile universitare de baccalaureus, magister şi
doctor. După câţiva ani, în vara anului 1586, a murit în epidemia de ciumă mare parte a
corpului profesoral al Colegiului/Academiei. Printre cei decedaţi îi amintim pe: P[ater].
Ferdinandus Capecius, rectorul Colegiului, P. Ioannes Ardolphus, profesor de teologie şi
predicator de limbă germană, P. Hieronymus Fanfonius, profesor de filosofie, prefect al
convictului şi al Congregaţiei „Sfintei Maria”, P. Michael Ripinensis, profesor de retorică şi
prefect al Seminarului, Ionas Kredick, profesor de umanioare, poetică şi aritmetică, predicator
de limbă germană, Albertus Wolucki, magistrul clasei de sintaxă, Ioannes Burman, magistrul
clasei superioare de gramatică, Matthias Zaleski, magistrul clasei inferioare de gramatică,
Paulus Kiniskovicz, student la filosofie, profesor de istorie, viceprefect al Convictului „Sfânta
Treime”, Ioannes Elbingus, viceprefect al Seminarului14. Presupunem că cei amintiţi au fost
înmormântaţi în cimitirul aflat odinioară în imediata vecinătate a Colegiului, adică în mica
piaţă din faţa bisericii reformate (calvine) din zilele noastre, sau în partea cea mai veche a
Cimitirului Hajongard (Central), deschis în timpul acelei epidemii.
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea clujenii au găsit o soluţie aparte la problema
cimitirelor: au început să-şi îngroape morţii în şanţul de apărare al oraşului. Aceste cimitire
au fost descrise într-o prezentare a oraşului Cluj, publicată în 1843, când încă erau vizibile
urmele vechilor practici de înhumare15. Urbea a fost împrejmuită cu două rânduri de ziduri de
piatră: incinta propriu zisă, mai înaltă şi mai masivă, şi un zid mai scund. Între ele se întindea
şanţul de apărare lat de câteva zeci de metri. Acest teritoriu se afla în proprietatea publică
a oraşului. De-a lungul celor două ziduri au fost săpate mormintele. A fost adoptată soluţia
practică de a nu ridica pietre funerare, ci de a scrijeli numele defuncţilor pe câte o piatră a
zidului de cetate. Înmormântările în şanţul de apărare au continuat până la sfârşitul secolului
al XVII-lea. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, terenul şanţului a fost parcelat şi vândut unor
particulari, fiind transformat în grădini şi locuri pentru case. Cu timpul, oamenii au uitat că
acolo a fost cimitir. Despre inscripţiile funerare aflate la vedere mulţi au crezut că provin de
la mormintele cimitirului deschis în 1585. Câteva inscripţii scrijelite s-au păstrat in situ şi pot
fi observate în curtea imobilului de pe strada Avram Iancu nr. 1. În 1840 au fost notate câteva
dintre inscripţiile funerare vizibile pe pietrele zidului de oraş. Cel mai vechi epitaf mintit
datează din 1514. S-a menţionat faptul că între poarta Mănăşturului şi Poarta din capătul
străzii Napoca (odinioară Sinuţa), altfel spus undeva sub strada Samuil Micu, s-au aflat
mormintele consilierilor princiari decapitaţi în 1594, la ordinul lui Sigismund Báthory16. În
celălalt capăt al centrului istoric, în zidul casei situate pe strada Baba Novac nr. 15, se găseşte
o piatră pe care au fost scrijelite numele a două persoane, mamă şi fiică, decedate amândouă
în 1585, probabil tot în epidemia de ciumă. Intuim că piatra a fost găsită în momentul
13
JAKAB, Istoria Clujului, II, 1888, pp. 223-224.
14
LUKÁCS, Monumenta II, 1976, pp.1018-1019.
15
NAGYAJTAI KOVÁCS ISTVÁN, „Kolozsvári régiségek” [Despre trecutul Clujului], în Tudománytár, VI, august 1843,
Budán, p. 67-76.
16
NAGYAJTAI KOVÁCS ISTVÁN, „Vándorlások Kolozsvár várfalai körül, 1840-ben májusban” [Peregrinări în jurul
zidurilor de cetate ale Clujului, în mai 1840], în Nemzeti Társalkodó, (Kolozsvár), nr. 9, 28 august 1840, pp.
67-72.
74
să
săpăturilor la fundaţia casei şi a fost zidită
Studii
în peretele acesteia. Oseminte umane
au fost găsite şi în curtea imobilului din
st
strada Tipografiei nr. 32.17 Pe baza acestor
ex
exemple am dorit să arătăm faptul că pe
to
toate cele patru laturi ale centrului istoric,
pe aliniamentul vechiului şanţ de apărare
po fi găsite urme ale înmormântărilor din
pot
se
secolele XVI-XVII.
Începând din secolul al XVII-lea,
Ci
Cimitirul Hajongard (sau Central) a devenit
pr
principalul loc de înmormântare din Cluj.
Aş
Aşadar, pe lângă mormintele oamenilor
de rând, se regăsesc nenumărate locuri
Piatra tombală pe strada Baba Novac nr. 15 de veci ale unor clujeni de seamă, printre
ele mormintele unor personalităţi care au
avut legătură cu instituţiile de învăţământ din oraş. Amintim aici numele a doi cărturari din
secolul al XVII-lea. Albert Szenczi Molnár (1574-1634), traducător al Bibliei, autorul unor
dicţionare de limbă latină, şi-a petrecut la Cluj ultimii săi ani de viaţă, în calitate de profesor
al Colegiului Reformat. Profesorul Colegiului Reformat, János Apáczai Csere (1625-1659), a
fost autorul primei enciclopedii redactate în Transilvania dar şi al multor manuale. Tot el a
elaborat un proiect al unei universităţi la Cluj.
La doi ani după deschiderea cimitirului din versantul Hajongard a fost întemeiat un alt
cimitir public al oraşului. În 6 iulie 1586, Consiliul Centumvirilor a interzis înmormântările
în bisericile din oraş şi în şanţul de apărare (ordin care după un timp nu a fost respectat). S-a
dispus ca decedaţii să fie înhumaţi doar în noul cimitir. Această măsură a complicat procedura
de înhumare a morţilor din suburbia „de peste pod”, adică cea care se întindea dincolo de
Someşul Mic, în zona străzii Horea din zilele noastre. Vreme îndelungată locuitorii acelei
suburbii au folosit cimitirul aflat în apropierea Conventului de Maici „Sfântul Egidius” al
Ordinului Dominican, situat în zona în care se află intersecţia străzilor Ştefan Ludwig Roth,
Emil Racoviţă şi General Dragalina. După victoria Reformei, clădirile şi cimitirul conventului
a devenit proprietatea aşezământului ospitalier „Sfânta Elisabeta”. Cimitirul fiind plin, au fost
interzise şi acolo înmormântările. Drept urmare, cortegiile funerare cu morţii din suburbia
nordică a oraşului în drum spre noul cimitir treceau prin oraş, ceea ce contravenea măsurilor
sanitare. Soluţia salvatoare a venit de la un cetăţean al oraşului, pe nume Paul Fleyscher
(numele sugerează că a fost măcelar sas). În 22 februarie 1587 acesta a donat Confraternităţii
„de peste pod” un teren situat în coasta dealului Cetăţuia. Astfel a fost deschis Cimitirul „din
câmpul mic” sau Cimitirul din strada Crişan, cum este cunoscut în zilele noastre.
Acest cimitir s-a aflat în proprietatea şi în grija Asociaţiei Funerare „Kalandos” până în
1881, când a fost preluat de oraş. Asociaţia amintită a fost moştenitoarea confraternităţilor
medievale ale oraşului care şi-au continuat activitatea şi după ce populaţia oraşului a trecut
la confesiuni protestante. Termenul de „Kalandos” provine din cuvântul latin Calendae/
Calendis, denumirea în latină fiind „confraternitas ac sodalitatis vulgo Calanda”. Membrii

asociaţiei erau datori să se întâlnească în anumite zile ale fiecărei luni. Acest lucru explică
referinţa la calendar în denumirea organizaţiei. Asociaţiile erau organizate pe cartiere. Sarcina
membrilor a fost întrajutorarea în caz de deces, respectiv ajutorarea familiei îndoliate prin
săparea mormântului şi transportarea decedatului. La Cluj, apariţia acestor confraternităţi
17
Informaţie obţinută de la unul dintre muncitorii care au lucrat acolo.
75
Lukács József
poate fi atestată începând cu anul 1368. Şi-au încetat existenţa la mijlocul secolului al XX-
Studii
lea18.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Ordinul Iezuit a obţinut biserica şi conventul din
Cetatea Veche (vechea reşedinţă dominicană), pe care a folosit-o drept reşedinţă a Colegiului
Iezuit, dar şi a Academiei Claudiopolitane, în cadrul căreia în 1698 au fost re-inaugurate
cursurile de nivel superior. Între 1718-1724 iezuiţii au construit biserica „Sfintei Treimi”. În
vara anului 1725 aceştia şi-au exhumat morţii din biserica aflată în Cetatea Veche şi i-au re-
înmormântat în noua lor biserică. Criptele acestui locaş de cult au devenit principalul loc de
înmormântare al membrilor Ordinului Iezuit, dar şi al persoanelor apropiate lor. Aici a fost
înmormântat contele István Apor (1638-1704), care a oferit sumele necesare re-întemeierii
cursurilor de nivel superior, devenind astfel al doilea ctitor al învăţământului superior din
Cluj după regele-principele Ştefan Báthory. În 1773, Ordinul Iezuit a fost desfiinţat, şi în locul
lor a venit la Cluj Ordinul Piarist. În continuare, membrii acestui ordin călugăresc au fost
înhumaţi în criptele bisericii19.
În anul 1739, baronul Ioannes Fabritius de Gladis (1676-1750), comandantul militar
al garnizoanei armatei imperiale din Cluj, şi-a donat grădina situată lângă cimitirul public
al comunităţii evanghelice (lutherane) din oraş. Şi în prezent, cimitirul, în care ulterior au
fost înmormântaţi mulţi profesori ai instituţiilor de învăţământ din Cluj, aparţine bisericii
amintite.
Abstract
LUKÁCS JÓZSEF, An incursion into the history of burial places in Cluj (15th-17th centuries)
The study represents an incursion in the history of the cemeteries of Cluj from the 15th-18th cen-
turies. At that time, the cemeteries were located around churches, monasteries, hospital establish-
ments, in quarantine areas for the sick, in the city’s defense ditch and in public cemeteries. The
oldest burial places were located around the medieval places of worship in the Old Fortress, respec-
tively around the parish church of St. Michael. Archaeological research carried out in Feleac has
revealed tombs both inside and outside the church built before 1488. In the 16th century, after the
significant increase of the city’s population, when Cluj became the third city of Transylvania accord-
ing to the number of inhabitants, the need for new burial places also increased. Public cemeteries
were put into use, such as the “Hanjongard Cemetery” (or “Central Cemetery”), which became the
main burial place, and the “Cemetery in the small field” or the Crişan Street Cemetery as it is known
today. Until the 18th century, burials took place both inside and around the churches in the city.
The study mentions various personalities who were related to the history of educational institutions
in the city and who sleep their eternal sleep in the cemeteries of Cluj.
KEYWORDS: Cluj cemeteries, Central Cemetery, Crişan Street Cemetery, Feleacu, St. Michael’s
Church, St. Peter and Paul Church, “Kalandos” Funeral Association
18
Referitor la istoria Confraternităţilor Kalandos din Cluj: LINDNER GUSZTÁV, „A kolozsvári Kalandos-társu-
latok” [Confraternităţile Kalandos din Cluj], în Erdélyi Múzeum 11, (1894), nr. 2, 3, 4. Sunt publicate aici
statutele asociaţiilor din 1625, dar şi actul de donaţie al lui Paul Fleyscher din 1587; KIS ANDRÁS. „Kalandosok
– Kalandos temető Kolozsvárt” [Membrii şi cimitirul Confraternităţii Kalandos din Cluj], în Források és
értelmezések [Izvoare şi interpretări], Bukarest: Kriterion Könyvkiadó, 1994, pp. 83-102.
19
SAS PÉTER, „A kolozsvári piarista (egykor jezsuita) templom sírfeliratai” [Inscripţiile funerare din biserica piaristă
(odinioară iezuită) din Cluj], în Lymbus. Magyarságtudományi Forrásközlemények, 2007, pp. 149-177.
76
Studii
Moartea în conspiraţia tăcerii: disconfort,
cosmetizare, recuperare
RĂZVAN BRUDIU*, GABRIEL NOJE**
M odul în care cultura societăţii occidentale din ultima jumătate de secol priveşte şi se ra-
portează, în general, la fenomenul morţii este, în comparaţie cu cel al secolelor trecute,
unul profund schimbat. Schimbarea cea mai evidentă ţine de faptul că se pierde treptat sen-
sul şi semnificaţia transcendentă a morţii, iar acest lucru se datorează într-o anumită măsură
mentalităţii secularizate a societăţii care îi determină pe cât mai mulţi să refuze a mai privi
moartea ca o taină a vieţii şi ca poartă de intrare în veşnicia lui Dumnezeu. Întrucât în spaţiul
occidental creştin percepţia asupra morţii a fost fiinţial legată de convingerea unei vieţi care
se continua dincolo de mormânt, diminuarea în ultimul timp a acestei din urmă convingeri
a făcut ca moartea să pară în mintea multora ca un fenomen greu de acceptat logic, straniu,
inconfortabil de fixat psihologic în acolada vieţii omului. Lipsită, astfel, de încadrarea ei în-
tr-o sferă mai largă a credinţei în Dumnezeu, moartea – ca fenomen al vieţii – nu-i mai spune
mare lucru omului contemporan. Acesta ştie că trebuie să moară la un moment dat, este con-
ştient de inevitabilul morţii, dar înţelege mai puţin care este rostul acestei experienţe a vieţii
în plan personal. În plus, odată cu aceasta, omul de astăzi a pierdut şi exerciţiul pregătirii
pentru moarte ca trecere spre o altă etapă a vieţii lui: întâlnirea cu Dumnezeu.
Metamorfoze ale percepţiei morţii în cultura contemporană
Dacă în alte timpuri istorice, pregătirea pentru moarte făcea parte din economia vieţii
şi conferea un sens acesteia, astăzi se fuge de moarte, pierzându-se în consecinţă şi sensul

autentic al vieţii1. Paralel cu acestea, gândul la propria moarte apare ca fiind unul incomod
*
Brudiu, Răzvan este lector universitar la catedra de Misiologie Ortodoxă din cadrul Facultăţii de Teologie Orto-
doxă din Alba Iulia, Universitatea „1 Decembrie 1918”.
**
Noje, Gabriel este doctor în Teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca (2021).
1
GEORGIOS MANTZARIDIS, Morala creştină. Omul şi Dumnezeu. Omul şi semenul. Poziţionări existenţiale şi bioetice,
77
Răzvan Brudiu, Gabriel Noje
deoarece cultura societăţii occidentale concentrează atenţia individului doar asupra clipei
Studii
prezente2, a bucuriei de moment, împingând, în acest sens, cât mai departe de conştiinţa
umană reflecţia asupra sfârşitului pământesc. Aşa cum indică, de pildă, un sondaj pe tema
gândului la moarte realizat în 2010 în Franţa, peste 71% dintre cei intervievaţi au avut în
privinţa morţii o viziune epicuriană. Astfel, răspunsurile pentru care au optat cei mai mulţi
au fost acelea că (1) la moarte trebuie să ne gândim cât mai puţin pentru a putea profita de
viaţă şi (2) boala este mai de temut decât moartea3. Una peste alta, şi ajungând cumva la o
privire de ansamblu asupra celor afirmate până acum, o stare de fapt se conturează, şi anume:
chiar dacă realitatea morţii nu poate să fie întru totul negată, deşi se încearcă acest lucru,
cultura societăţii actuale preferă să oculteze moartea, să o periferizeze sau să o cosmetizeze
pentru a o face mai puţin incomodă pentru omul recent. De asemenea, potrivit lui Georgios
Mantzaridis, este prezentă şi o tendinţă de transformare a morţii într-un subiect tabu, adică
unul asupra căruia se impune tot mai des tăcerea, şi se înlocuieşte treptat în mentalul social
comun tema morţii cu cea a sexualităţii4, care se detabuează şi acaparează scena culturală.
Schimbări la fel de vizibile se înregistrează în cultura contemporană şi în ceea ce priveşte
percepţia socială a morţii. În raport cu trecutul se conturează poziţionări atitudinale diferite
ale oamenilor faţă de moartea unui om. Dacă, de pildă, în societăţile creştine occidentale
premoderne moartea era un eveniment social public, coagulând în jurul petrecerii spre
mormânt a celui decedat întreaga sau eventual cea mai mare parte a comunităţii, în zorii
secolului XX şi în special în zonele urbane, tot mai industrializate – însă fenomenul poate
fi întâlnit mai nou şi în mediul rural –, moartea devine un act tot mai individualizat şi prin
excelenţă privat.
Aşa cum sesizează, în acest sens, istoricul francez Philippe Ariès, una din schimbările
societale care se prefigurează este tendinţa de a considera moartea unui om ca nemaiafectând
deloc comunitatea din care acesta face parte. Când se produce, aşadar, moartea unui om,
totul decurge în societate în aşa fel încât comunitatea să nu mai fie avertizată că evenimentul
cu pricina a avut loc. Potrivit exemplului dat de Philippe Ariès, în locul dricului negru îşi face
mai nou apariţia o limuzină gri care trece imperceptibilă prin fluxul circulaţiei fără a mai stârni
bănuieli5. Ceea ce sugerează acest exemplu este, pe de o parte, ideea că o anumită pudoare
începe să caracterizeze şi să însoţească percepţia socială a morţii unui om. În zilele noastre,
deci, evenimentul morţii unei persoane se pare că trebuie să se consume cu discreţie, astfel
încât să nu tulbure confortul psihologic şi conştiinţa celuilalt. Pe de altă parte, şi extrapolând
puţin afirmaţiile istoricului francez, o altă realitate ce decurge din cele prezentate mai sus este
trad. Cornel Constantin Coman, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 503-504.
2
FLORIN BOTEZAN, „Gândul la moarte în societatea post-modernă şi în spiritualitatea ortodoxă”, în „Fiţi sfinţi, pen-
tru că Eu sunt sfânt” (1 Petru 1, 16). Studii despre vieţuirea ortodoxă în Biserică, Edit. Reîntregirea, Alba-Iulia,
2019, p. 109.
3
Vezi mai multe detalii ale acestui sondaj în studiul semnat de Caroline TÊTE, „Les Français et la mort: sondages
d’opinion”, în: Études sur la mort, 140 (2/2011), pp. 17-19. În privinţa modului de raportare a individului la
moarte sondajul a operat cu răspunsuri care reflectau două viziuni diametral opuse despre moarte. Pe de o parte,
un tip de răspunsuri oglindeau o viziune despre moarte în descendenţa filosofiei lui Epicur, Lucreţiu şi Montaigne.
Am enunţat două dintre răspunsurile specifice acestei prime viziuni în textul nostru. Un alt răspuns din această
categorie la care mulţi dintre cei intervievaţi au aderat a fost acela că preferă eutanasia, dacă prin aceasta se poate
evita un sfârşit lung şi penibil al vieţii. Al doilea tip de răspunsuri trimitea la o viziune despre moarte în stil pasca-
lian-heideggerian. În acest sens, răspunsurile pe care cei intervievaţi puteau să le bifeze erau următoarele: „Doriţi
să înfruntaţi moartea cu toată luciditatea şi să rămâneţi stăpân pe situaţie”; „Încetul cu încetul, cu vârsta, te simţi
împăcat cu gândul la moarte”; „Moartea este cea care dă valoarea vieţii şi existenţei”; sau „Găsiţi că aveţi tendinţa
de a uita moartea”. Opţiunea pentru aceste răspunsuri a fost mică în comparaţie cu cea pentru răspunsurile fidele
unei perspective epicuriene asupra manierei de raportare la moarte.
4
GEORGIOS MANTZARIDIS, Morala creştină..., p. 506.
5
Vezi în acest sens PHILIPPE ARIÈS, L’homme devant la mort, Éditions du Seuil, Paris, 1977, p. 554.
78
Moartea în conspirația tăcerii: disconfort, cosmetizare, recuperare
aceea că tinde să se piardă în societatea modernă viziunea eclezial-comunitară a morţii unei
Studii
persoane. Cu alte cuvinte, conştiinţa faptului că nu a murit un individ rupt de comunitate, ci
un membru al Bisericii, un membru al Trupului eclesial din care toţi facem parte este tot mai
puţin vie în rândul oamenilor.
Un alt fenomen legat de experienţa morţii care înregistrează o prezenţă în creştere este
acela că în societatea occidentală contemporană individul moare adesea singur, pe un pat
de spital sau al unei case de vârstnici, departe de familie şi de cei apropiaţi6. Conform unor
informaţii pe care ni le oferă studiul semnat de Caroline Tête, „Les Français et la mort…”,
în 2008 în zona Franţei metropolitane 57,52% dintre decese au avut loc la spital, 11,68%
la casa de vârstnici, 26,61% la domiciliu şi 4,68% în alte locuri. Concluzia care însoteşte
respectivele procentaje arată că o mare parte a populaţiei franceze atinge vârsta de 40-50
fără să fi văzut vreodată un apropiat murind7. Chiar dacă cifrele se referă la o anumită zonă
geografică, ele reflectă o anumită direcţie care prinde încet contur în privinţa modului solitar
în care individul de azi experiază propria sa moarte. Oricum, o idee putem să deducem de
aici şi anume că dacă, altădată, la capătâiul unui muribund era prezentă atât familia, cât şi
unii membri ai societăţii care îl însoţeau pe acesta în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti,
astăzi se întâmplă ca unii muribunzi să facă experienţa morţii lor de unii singuri, lipsiţi de
dragostea şi afecţiunea familiei.
Importanţa majoră acordată cosmetizării funeraliilor este un alt indiciu al manierei în
care cultura societăţii din zilele noastre se raportează la moarte şi la trupul celui decedat.
Faptul că funeraliile trebuie să fie cât mai discrete este un semn al negării morţii. Or, acest
lucru iese în evidenţă, în opinia părintelui Alexander Schmemann, din încercările pe care
„maestrul de ceremonii” le face pentru ca atât capelele mortuare, cât şi înfrumuseţarea trupului
celui decedat să nu inspire o atmosferă de tristeţe, ci una mai degrabă semi-plăcută8. Sigur,
în această situaţie, aşa cum lasă teologul ortodox să se înţeleagă, nu îngrijirea trupului celui
decedat şi amenajarea capelei mortuare constituie o problemă în sine, ci o anume conspiraţie
a tăcerii privind realitatea morţii. Cu alte cuvinte, problema, din punct de vedere teologic,
moral sau chiar pastoral-misionar, rezidă în aceea că grija faţă de cosmetizarea trupului
mortului şi a capelei mortuare are în vedere ascunderea morţii şi eventual a caracterului ei
hidos.
În religia creştină, moartea este un eveniment necesar (grăuntele dacă nu moare nu dă
roadă). Taina morţii şi a persoanei sunt complementare, iar clipa morţii împlineşte dorul
după o viaţă deplină pe care omul şi-o doreşte dincolo de ea. Moartea în care şi spre care
înaintează creştinii este o moarte cu Hristos şi de aceea este în acelaşi timp o înaintare în
viaţă. Moartea şi-a schimbat în Hristos rostul în ea însăşi, deoarece experienţa celor ce o
trăiesc se descoperă ca poartă spre viaţă. În acest sens, părintele Emilianos Simonopetritul
spune că moartea unui creştin este darul, marele dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului,
moartea fiind cea mai înaltă îndreptăţire a lui, cea mai mare plată a lui, veşnicia şi măreţia
lui9.
În Biserica primară exista certitudinea că cei adormiţi în credinţă erau vii, deşi nu era
preocupată de natura şi modalitatea de „a fi viu” înainte de Judecata finală şi de înviere.
Pentru creştinii primelor secole, învierea reprezenta un eveniment cosmic, împlinirea în
6
Mai multe detalii legate de geneza acestui fenomen a se vedea PHILIPPE ARIÈS, L’homme devant la mort, p. 557-
564.
7
CAROLINE TÊTE, „Les Français et la mort…”, p. 14.
8
ALEXANDER SCHMEMANN, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. Aurel Jivi, Edit. Institutului Biblic şi
de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 117.
9
Arhimandrit EMILIANOS SIMONOPETRITUL, Aşteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferinţă şi moarte, trad. Aga-
pie Corbu, Arad, Edit. Sf. Nectarie, 2019, p. 134-135.
79
Hristos, iar aceasta nu îi viza numai pe cei morţi, ci şi pe cei vii şi întreaga creaţie. Sfântul
Studii
Pavel spune că noi, cei vii, dar şi cei adormiţi, suntem toţi morţi, referindu-se nu numai la cei
care au părăsit această lume, ci la toţi cei ce murim şi luăm parte la Învierea lui Hristos prin
Taina Botezului (Romani 6, 3-11)10.
Incursiune liturgic-misionară privind

semnificaţia slujbei înmormântării
De la începuturile creştinismului, slujba înmormântării a devenit unul dintre cele mai

importante ritualuri, drept pentru care unii dintre Părinţii Bisericii au aşezat-o în rând cu
celelalte Taine. Înmormântarea este una dintre slujbele creştine care s-au alcătuit şi impus
relativ repede şi care au fost cuprinse destul de devreme în primele formulare liturgice,
numite în Bisericile Răsăritului evhologhii11. Probabil acesta este şi motivul pentru care între
primele rânduieli liturgice traduse în limba română s-au numărat rânduielile funebre12.
În pregătirea trupului celui adormit pentru îngropare observăm că acesta este spălat cu
apă curată care ne trimite la apa Botezului, prin care cel mort a intrat în Biserică şi a devenit
creştin. Apoi este îmbrăcat cu haine noi, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii.
Despre respectivul ritual suntem înştiinţaţi din izvoare scrise că, în vechime, spălarea celui
adormit era considerată necesară. Operaţiunea constituia un drept al celui adormit şi era o
condiţie de netrecut de către rude şi, în general, de însăşi societatea care fixa legi şi dispoziţii
privitoare la cei morţi13. Astfel, viaţa pământească a unui creştin începe cu Hristos prin Taina
Sfântului Botez, şi se sfârşeşte tot cu El, prin taina morţii, turnând din nou în chipul crucii apă
şi untdelemn ca semn al luptelor şi nevoinţelor duhovniceşti pentru a putea învia şi rămâne
lângă El pentru veşnicie14.
În ritualul cel mai vechi, păstrat în manuscrisul Grott. Gr. Γ.β.X, cel care oficiază slujba
toarnă ulei peste trupul celui adormit. În timpul turnării acestuia, se cântă „Aliluia”, aşa
cum se cântă şi la Taina Sfântului Botez. Acest lucru reflectă simbolismul puternic regăsit
în Epistola către Romani 6, 3-5, deoarece Botezul este o îngropare în Hristos, întru învierea
împreună cu El; acelaşi simbolism se aplică şi în cazul înmormântărilor încheiate în acest
fel, cu nădejdea Învierii finale, deoarece atât mormântul, cât şi cristelniţa sunt locuri ale
morţii, dar şi ale Învierii15. Manuscrisul Grott. Gr. Γ.β.Χ pentru prima oară face referire la
untdelemnul „pentru cei adormiţi”. Untdelemnului îi premerge rugăciunea de sfinţire. În
manuscris este menţionată următoarea rânduială: „Iar preotul sfinţeşte untdelemnul, suflă de
trei ori, pecetluieşte de trei ori şi zice rugăciunea: Stăpâne Doamne, Dumnezeul duhurilor...”,
10
ALEXANDER SCHMEMANN, The Liturgy of Death, Yonkers-New York, St. Vladimir`s Seminary Press, 2016, pp. 49-51.
11
A nu se crea confuzie între Evhologhii şi Molitfelnicele de astăzi, deoarece în Evhologhii erau prezente şi Litur-
ghiile. Astăzi, rânduielile Liturghiilor sunt cuprinse în cartea de cult numită Liturghier. În consecinţă, Evhologhiul
din vechime nu cuprinde aceleaşi rânduieli şi rugăciuni ca şi cele din Molitfelnicul de astăzi.
12
DUMITRU VANCA, „The Order of Funeral Services in the Romanian Orthodox Church at the End of the 17th and
Beginning of the 18th Century Reflected into the First Romanian Printed Books”, în: Dying and Death in 18th-21th
Century Europe, Edited by Marius Rotar and Adriana Teodorescu, Newcastle, Cambridge Scholars Publishing,
2011, p. 58-59.
13
Θεμιστοκλέους Στ. Χριστοδούλου, Ἡ νεκρώσιμη ἀκολουθία κατά τούς χειρογράφους κώδικες 10ου-12ου
αἰῶνος, Τόμος I, Θήρα: Θεσβίτης, 2005, p. 84-85.
14
IOANNIS FOUNDOULIS, Dialoguri Liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice, vol. II, trad. Sabin Preda, Bucureşti,
Edit. Bizantină, 2009, p. 171. Vezi şi Sfântul SIMEON, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, Tratat asupra tuturor dogmelor
credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos, vol. II, [în col. „Din frumuseţile
vieţuirii creştine”, cap. 361], Suceava, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003, p. 121.
15
ELENA VELKOVSKA, „Funeral Rites according to the Byzantine Liturgical Sources”, în: Dumbarton Oaks Papers,
No. 55, Washington, D. C., 2002, p. 35.
80
iar după ce aşază trupul în mormânt, „toarnă peste el untdelemn sfinţit în formă de cruce, de
Studii
trei ori, cântând Aliluia pe glasul 8”16.
În acelaşi sens, vedem că Dionisie Areopagitul vorbeşte de untdelemnul pentru cei
adormiţi: „După ce a săvârşit slujba înmormântării, ierarhul sărută întâi pe cel adormit,
apoi pe toţi cei prezenţi. Căci este dulce şi cinstit tuturor celor asemănători cu Dumnezeu,
cel ce s-a desăvârşit în viaţa dumnezeiască. Iar după sărutare, ierarhul toarnă peste cel
adormit untdelemnul. La Botez, ungerea cu untdelemn chema pe cel iniţiat (introdus în
etapa desăvârşirii) la sfintele lupte. Iar acum, untdelemnul turnat arată pe cel adormit că
s-a nevoit în acele sfinte lupte şi s-a desăvârşit”17. În mod semnificativ, Dionisie Areopagitul
menţionează şi exemplul atletului care, înainte de a intra în arenă, este uns cu untdelemn,
dar şi când termină, datorită sudorii şi oboselii, este iarăşi uns cu untdelemn: „Căci aşa cum
atleţii sunt unşi înainte de luptă, dar şi când termină lupta, se cuvine şi în cazul acestora să
fie unşi la începutul nevoinţelor, precum şi la sfârşit”18.
Chiar dacă nu avem izvoare şi documente directe despre modul săvârşirii rânduielii
prohodului legată cu Taina Sfintei Euharistii, aceasta nu denotă faptul că, în primele secole ale
Bisericii, cu prilejul morţii unui membru al comunităţii creştine, nu se celebra Dumnezeiasca
Liturghie. Existenţa multor pericope din Apostol şi Evanghelie în manuscrise dovedeşte o
atenţie sporită în privinţa rânduielii înmormântării. În manuscrisele de până în secolul al
X-lea existau multe astfel de pericope cu indicaţia „pentru cei adormiţi”, ceea ce ne face să
ne întrebăm dacă nu cumva în locul slujbei de înmormântare se celebra Sfânta Liturghie cu
rugăciunile necesare pentru morţi19.
În continuare, redăm câteva elemente care susţin ipoteza că în cadrul Sfintei Liturghii
se oficia slujba înmormântării. Istoricul Eusebiu de Cezareea, prezentând înmormântarea
împăratului Constantin cel Mare, menţionează faptul că, după ce fiul său Constanţiu s-a retras
împreună cu unităţile de soldaţi, în mijloc au păşit slujitorii lui Dumnezeu, puhoiul curioşilor
şi mulţimea credincioşilor, iar aceia au săvârşit Dumnezeiasca slujbă a înmormântării,
înălţând cuvenitele rugăciuni20. Din tipicul ambrozian rezultă că înainte de înmormântare se
slujea Sfânta Liturghie. Acest lucru reiese limpede din istorisirea adormirii fratelui Sfântului
Ambrozie. Totuşi, potrivit cu tipicurile siriene, Sfânta Liturghie nu este săvârşită în aceeaşi
zi cu adormirea şi cu înmormântarea, ci în următoarea zi. Respectivul lucru se înţelege din
tipicul liturgic caldeean şi maronit21.
Un alt argument care ne face să presupunem că Sfânta Liturghie se săvârşea la slujbele
de înmormântare constă în faptul că, în tipicele liturgice foarte vechi, observăm că Doxologia
16
αἰῶνος, Τόμος I..., p. 321.
17
Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. Dumitru Stăni-
loae, Bucureşti, Edit. Paideia, 1996, p. 100.
18
S. DIONYSIUS AREOPAGITA, De Eccles. Hierarch, cap. VII. – Paraphr. Pachymerae [în col. „Patrologia Graeca 3”],
Accurante et Denuo Recognoscente Jacques Paul Migne, Tomus III, 1857, 137, col. 581B. Am realizat traducerea
acestui text din „Patrologia Graeca”, deoarece nu apare în traducerea realizată de către Dumitru Stăniloae, atunci
când s-a ocupat de traducerea lucrării lui Dionisie Areopagitul.
19
Θεμιστοκλέους Στ. ΧΡΙΣΤΟΔΟΥΛΟΥ, Ἡ νεκρώσιμη ἀκολουθία κατά τούς χειρογράφους κώδικες 10ου-12ου αἰῶνος,
Τόμος I..., p. 343-344.
20
EUSEBIU DE CEZAREEA, Viaţa lui Constantin cel Mare [în col. „PSB”, vol. XIV], trad. Radu Alexandrescu, Bucu-
reşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 187. Traducerea acestui text
fiind deficitară, am realizat una nouă, după textul din limba greacă: „Când s-a retras cu trupele militare, în mij-
loc s-au înfăţişat slujitorii lui Dumnezeu împreună cu mulţimile şi cu întreaga adunare a poporului credincios
şi au slujit dumnezeiasca slujire/cult/Liturghie (Λατρεία) prin rugăciuni”. Εὐσεβείου Καισαρείας, Είσ τὸν βίον
Κωνσταντίνου βασιλέως, Λόγος Δ´, ΕΠΕ 4, 520.
21
81
este pusă doar în zilele în care se slujeşte Sfânta Liturghie22. În manuscrisele pe care le-a
Studii
cercetat, Themistoclis Christodoulou a întâlnit Doxologia, iar existenţa acesteia vădeşte
dependenţa slujbei înmormântării de slujba Utreniei23. Canonul 41 Cartagina arată că atunci
când avea loc o înmormântare, se săvârşea Euharistia cu condiţia ca acel cleric să fi ajunat24.
Ajunarea persoanelor consacrate pare să fie unul dintre motivele desprinderii slujbei
înmormântării de Sfânta Liturghie, deşi aceasta s-ar fi putut întâmpla şi din motive practice
care ţin de creşterea numărului mare de credincioşi şi de prezenţa mai multor decese în
aceeaşi zi, aici referindu-ne în mod special la zona urbană. Observăm cum numărul crescut
de înmormântări a dus la separarea acestei slujbe de Sfânta Liturghie şi la extinderea ei ca
timp. Astfel, s-a impus necesitatea unui model de slujbă care să cuprindă vechile rugăciuni
funerare (de exemplu, rugăciunea: „Dumnezeul duhurilor...”), iar respectivul model liturgic
nu putea fi altul decât slujba (complexă) a Utreniei25.
Icosul din rânduiala slujbei înmormântării mirenilor spune: „Cel ce m-ai zidit şi mi-
ai zis: Pământ eşti şi în pământ vei merge, unde toţi pământenii mergem, făcând tânguire
de îngropare cântarea: Aliluia”26. Conţinutul acestui text cu puternică nuanţă fatalistă
exprimă explicit un tip de ciclicitate. Liturgic şi misionar vorbind, putem observa că slujba
înmormântării in extenso reface grosso modo în sens invers parcursul Tainelor iniţierii.
Aşa-numitele spălări rituale, îmbrăcarea defunctului, depunerea în pronaosul sau naosul
bisericii, ungerea cu untdelemn culminează cu săvârşirea Sfintei Liturghii cu specific funebru.
Refacerea acestui drum liturgic pregăteşte „ca sufletul să se aşeze cu sfinţii care din veac au
plăcut Ţie, iar trupul să se dea firii celei zidite de Tine”27. Aşezarea cu sfinţii, în fond este
dorinţa manifestă de mântuire a sufletului celui răposat, act premergător canonizării. De
aceea, e firesc ca trupul celui adormit să fie aşezat în biserică. Cultul Bisericii nu discriminează
pe niciun creştin, iar prin săvârşirea slujbei înmormântării anticipează, de fapt, o canonizare
posibilă a celui care pleacă în veşnicie. Respectiva slujbă era privită atât în vechime, cât şi
astăzi, asemenea unei canonizări a celui adormit, rostindu-se în cadrul respectivei slujbe
formule precum: „Cu sfinţii odihneşte...”, „aşază sufletul robului tău în loc luminat, în loc de
verdeaţă...” etc. Fără să exagerăm, putem afirma că sfinţii în aşteptarea canonizării se află în
cimitire, adevărate locuri sacre.
În vechime, pe mormintele martirilor se săvârşea Sfânta Liturghie, iar mai târziu vedem
că în jurul Bisericii sunt aşezate mormintele. În Masa Sfântului Altar sunt aşezate sfinte
moaşte, semne vizibile ale sfinţeniei. Altarul se prelungeşte în cimitirul din jurul Bisericii,
iar Sfânta Liturghie îşi presară energiile divine necreate peste acest spaţiu haric în care omul
intră şi se sfinţeşte. Conform învăţăturii de credinţă orice om care a ajuns la desăvârşire îşi
are trupul plin de har, iar slujba înmormântării celebrată acestui trup pnevmatizat înseamnă
implicit şi sfinţirea pământului. Cimitirul este raiul pământului. Cu certitudine sunt şi trupuri
ale păcătoşilor în cimitire, dar cu toate acestea sfinţenia locului copleşeşte din plin păcatul şi
urâtul, iar sfinţenia locului nu poate fi umbrită sau redusă de acest fapt28.
22
JUAN MATEOS, Quelques problèmes de l’Orthros Byzantin, Extrait de Proche-Orient Chretien, 11/ 1961, p. 16-17.
23
24
*** Canoanele Bisericii Ortodoxe, Canoanele Sinoadelor locale, Ediţie bilingvă, vol. II, trad. Răzvan Perşa,
Bucureşti, Edit. Basilica, 2018, p. 156.

25
THEMISTOCLIS CHRISTODOULOU, „Slujba înmormântării în tradiţia manuscrisă a Evhologhiului bizantin...”, dis-
ponibil la http://www.teologie.net/data/pdf/Christodoulou-slujba-inmormantarii.pdf (accesat la data de
13.06.2021).
26
*** Molitfelnic, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 263.
27
Cf. Molitfelnic, „Rugăciunea a doua de iertare”, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
2019, pp. 273-274.
28
EMIL JURCAN, „Satul şi Biserica: Teandria spaţiului în analiza autenticului creştin”, în JAN NICOLAE, OVIDIU PANAITE,
82
Reintegrarea sau readucerea slujbei înmormântării în cadrul Sfintei Liturghii ar însemna cu
Studii
certitudine dinamizarea şi intensificarea lucrării misionare a Bisericii faţă de comunităţile pe care
le păstoreşte. De asemenea, în Transilvania există obiceiul ca cel adormit să fie prohodit acasă sau
în capela mortuară şi nu în biserică aşa cum ar fi firesc să se întâmple. Argumentele pentru acest
demers nu au consistenţă liturgică şi nici pastoral-misionară. Noile capele, adesea improvizate,
se validează pe considerente de igienă şi de eficienţă administrativ-organizatorică. Atât capela
mortuară, cât şi casa sau curtea omului nu constituie un spaţiu liturgic adecvat. Dacă omul este
botezat, miruns, împărtăşit, cununat în biserică, atunci şi slujba înmormântării ar trebui să fie
săvârşită în locaşul de cult. Prin neprohodirea celui adormit în biserică se întâmplă, de fapt, o des-
bisericire a acestuia. Succesul conceptului de capelă nu are în vedere oficiul complet de priveghere
al celui adormit care constă într-o rânduială specifică acestui moment. El se datorează mai
degrabă unui subtil proces de cosmetizare şi ascundere a întâlnirii omului cu moartea, care devine
accidentul tot mai indigest al omului recent. De aceea, misiunea Bisericii în acest moment de mare
tensiune şi emoţie este major amputată. E mai importantă pudrarea mortului decât respectarea
cât mai fidelă a rânduielilor de înmormântare. Simptomatic este răspunsul la întrebarea: Câţi
dintre participanţi ar mai fi dispuşi astăzi să dea sărutarea de pe urmă mortului?
Themistoclis Christodoulou vine cu o propunere a slujbei înmormântării în cadrul Liturghiei,
şi anume: sicriul se aşază în mijlocul naosului, la utrenie se cântă Binecuvântările morţilor şi
ecteniile corespunzătoare pentru odihna celui adormit, în locul canonului zilei se cântă sau se
citeşte canonul pentru adormiţi şi laudele funerare, iar la sfârşit doxologia. La Liturghie se cântă
troparul şi condacul funerar, prochimenul, apostolul şi evanghelia pentru adormiţi, împărtăşirea
rudeniilor, rugăciunea Amvonului pentru cei adormiţi şi la final, înainte de otpust, troparele
legate de sărutarea mortului29. Manuscrisele liturgice ne arată că slujba utreniei era o slujbă a
mânecării, slujbă ce se celebra înainte de apariţia soarelui. Astfel, provocarea Doxologiei: „Slavă
Ţie Celui Ce ne-ai arătat nouă lumina” coincidea cu răsăritul soarelui.
Potrivit Molitfelnicului românesc (ediţia 2019) se menţionează faptul că, după ce se
aduce trupul mortului în biserică, de regulă, în pronaos, este aşezat cu faţa spre răsărit.
Manuscrisele din secolele X-XII nu menţionează nimic privitor la orientarea pe care trupul
o are în biserică. Tradiţia nescrisă a Bisericii ne-a lăsat poziţionarea spre răsărit a tuturor
credincioşilor. Privind spre răsărit, creştinul nădăjduieşte în venirea Domnului, Care va vesti
învierea celor adormiţi. Din acest motiv, cei vii, în timpul rugăciunii, dar şi cei adormiţi, atât
în biserică, cât şi în mormânt, sunt îndreptaţi înspre răsărit pentru a vedea concretizându-
se această nădejde a învierii. Răsăritul este simbol al aşteptării şi al Învierii în Hristos, iar
cel adormit este înmormântat cu faţa înspre răsărit în aşteptarea lui Hristos din înălţimea
răsăritului, Care va veni să judece viii şi morţii30. Sfântul Grigorie de Nyssa consemnează
într-un text cum că sora lui, Sfânta Macrina, chiar înainte de moartea ei, vorbea numai cu
Hristos şi privea la El neabătut, întrucât patul ei era îndreptat spre răsărit. Astfel, vedem
că dorinţa creştinilor de a sta cu faţa către Hristos, Cel care iarăşi va să vină de la răsărit, a
determinat practica îngropării celor morţi în direcţia răsăritului, dovezi fiind în acest sens
vechile morminte creştine din Galia, Italia şi Africa de Nord31.
Dragoş ŞUŞMAN (ed.), Satul şi spiritualitatea rurală între tradiţie şi modernitate [Referatele Simpozionului
Internaţional de Ştiinţă, Teologie şi Artă, ediţia a XVIII-a], Alba Iulia – Stockholm, Edit. Reîntregirea – Felicitas
Publishing House, 2019, pp. 328-329.

29
THEMISTOCLIS CHRISTODOULOU, Slujba înmormântării în tradiţia manuscrisă a Evhologhiului bizantin..., dis-
ponibil la http://www.teologie.net/data/pdf/Christodoulou-slujba-inmormantarii.pdf (accesat la data de
17.04.2019).
30
αἰῶνος, Τόμος 1..., pp. 130-131. UWE MICHAEL LANG, Privind către Dumnezeul nostru. Orientarea în timpul rugă-
ciunii liturgice, trad. Mihail Qaramah, Piteşti, Edit. Paralela 45, 2019, 209 p.
31
UWE MICHAEL LANG, Privind către Dumnezeul nostru. Orientarea în timpul rugăciunii liturgice, trad. Mi-
83
Studii Răzvan Brudiu, Gabriel Noje
Concluzii
Percepţia actuală asupra morţii se transformă încet într-un adevărat tabu, încercându-
se cosmetizarea, ascunderea sau chiar negarea acesteia. Moartea devine un ethos incomod
pentru omul comod. Pentru omul recent, frica de moarte, frica de a pierde controlul asupra
vieţii, frica de ceea ce se va întâmpla cu propria familie după moarte, frica de izolare şi de
singurătate acţionează precum cel mai eficace şi rapid paralizant. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă
să trecem de la frica morţii la gândul morţii care nu este altceva decât lentila prin care putem
să citim viaţa actuală cu deschidere către viaţa veşnică. De fapt, gândul la moarte este viaţă,
iar gândul la viaţa aceasta este moarte. Gândul la moarte ne reconfigurează ca oameni din
perspectivă eshatologică. Lev Tolstoi aminteşte în lucrarea Război şi pace că omul nu poate
avea nimic câtă vreme se teme de moarte, însă când acesta ajunge să nu se mai teamă de
moarte, el începe să stăpânească totul.
Observăm faptul că, de-a lungul secolelor, moartea a trecut de la starea unei realităţi
familiare la cea a unei realităţi străine, alungată din conştiinţa individuală şi din peisajul social.
Până în secolul al XIX-lea, moartea a fost un însoţitor familiar, o componentă acceptată a vieţii.
Dar, omul recent face abstracţie de moarte, pe care, de frică, încearcă să o alunge din viaţa lui
şi să o ţină cât mai departe. În societatea desacralizată şi orientată spre câştig şi performanţă,
moartea nu mai are sens, iar omul nu mai moare, de regulă, înconjurat de familie şi prieteni, ci
este scos din spaţiul public. Readucerea morţii în mentalul social comun se realizează tocmai
prin celebrarea rânduielilor legate de înmormântare. Slujba prohodului arată chipul frumos
al omului, iar aşezarea cu sfinţii în fond este dorinţa manifestă de mântuire a sufletului celui
răposat, act premergător canonizării. Putem susţine că primul pas spre canonizare e slujba
prohodului, iar al doilea pas este trecerea celor adormiţi din cimitire în sinaxarele Bisericii.
Aşadar, prin slujba prohodului, Biserica dăruieşte membrilor din comunităţile parohiale o
necesară cateheză pastoral-misionară în vederea unei trăiri şi înţelegeri autentice a morţii.
Abstract
RĂZVAN BRUDIU, GABRIEL NOJE, Death in the conspiracy of silence: discomfort, cosmeticizing,
recovery
The present study addresses, as a first step, how the phenomenon of death is perceived in today’s society.
It highlights that for the culture of recent society, death has become an individualized and exclusively pri-
vate event. In highly urbanized and industrialized societies, the individual experiences his own death in a
solitary way, away from family and loved ones. Also the habit of cosmeticizing funerals – in order to leave
as discreetly as possible and for the psychological comfort of the others – hides an attempt to deny the real-
ity of death. As a second step, starting from the meaning of death in Christianity, the study focuses on the
importance of the funeral service in the Christian’s life. Beyond important aspects regarding symbolism,
such as the placement of the deceased in the grave, or regarding the theological richness of the prayers that
are read at the religious service, the study pleads for reintroducing the funeral ceremony during the Divine
Liturgy. This would certainly actuate and improve the missionary work of the Church.
KEYWORDS: death, funeral service, cosmeticizing death, fear of death, thought of death
hail Qaramah, Piteşti, Edit. Paralela 45, 2019, pp. 67-68.
84
Studii
Ofranda şi grija pentru cei adormiţi – de la Iuda
Macabeul la practici iudaice actuale
STELIAN PAŞCA-TUŞA*
FLORIN-CLAUDIU DANIEL**
Introducere
Î n eshatologia iudaică1, învierea este un principiu fundamental, o idee comună îndeosebi în

perioada celui de-al doilea Templu, fiind un subiect mult dezbătut de rabini. Perspectiva
vieţii veşnice e una care a condus la dezvoltarea unui capitol deosebit de complex ce urmă-
reşte grija faţă de cei decedaţi, detaliind aspecte ce ţin de înmormântare, doliu şi rugăciunile
cu care aceştia sunt însoţiţi.
În teologia românescă, aceste aspecte din cultura mozaică au fost foarte puţin analizate.
Doar Enciclopedia Iudaismului oferă câteva repere în această direcţie. În schimb, în literatura
internaţională s-au scris mai multe volume, studii şi ghiduri practice ce indică ritualurile care
sunt săvârşite pentru cel adormit2.
*
Lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”.
**
Preot, doctor în teologie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca).
1
Pentru familiarizarea cu această temă vechi-testamentară, a se vedea NICOLAE NEAGA, „Învierea morţilor în Ve-
chiul Testament”, RT 5 (1932), pp. 173-176; NICOLAE NEAGA, „Eshatologie creştină”, MA 3-4 (1971), pp. 262-274;
DUMITRU ABRUDAN, „Un capitol din teologia biblică vechi-testamentară: moartea, nemurirea sufletului, judecata şi
viaţa viitoare”, RT 3 (1994), pp. 3-9; IOAN CHIRILĂ, „Componenta anastasică a persoanei umane”, în Sensul vieţii,
al suferinţei şi al morţii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008, pp. 136-150; IOAN CHIRILĂ, „Euharistie şi înviere
în Vechiul Testament”, în Grai maramureşean şi Mărturie ortodoxă, Editura Universităţii de Nord, Baia-Mare,
2000, pp. 157-167; IOAN CHIRILĂ, „Învierea morţilor şi contextul religios iudaic din zorii epocii Mântuitorului Iisus
Hristos”, Studia TO 2 (2005), pp. 3-16; REMUS ONIŞOR, „Învăţătura despre moarte în Vechiul Testament”, CO 1
(2002), pp. 51-59; PAULA BUD, „Eshatologie şi apocalipsă în Vechiul Testament”, Studia TO 1 (2011), pp. 47-54;
ŞERBAN DRUGAŞ, „Creaţie şi eshatologie”, RT2 (2008), pp. 204-224; ALEXANDRU MIHĂILĂ, „Concepţia despre moarte
şi grija faţă de cei adormiţi în Vechiul Testament (partea I)”, O 3 (2012).
2
SIMON SHIMSHON RUBIN, „Loss and Mourning in the Jewish Tradition”, în Omega-Journal of Death and Dying,
Vol. 70(1), 2014-2015, pp. 79-98; N. GILMAN, The death of death. Resurrection and immortality in Jewish thought.
Woodstock, VT, Jewish Lights Publishing, 1997; C. B. GOLDBERG, Mourning in Halachah: The law and customs of
85
Stelian Pașca-Tușa, Florin-Claudiu Daniel
În studiul de faţă ne propunem să realizăm o analiză a felului în care este conturat

Studii
cultul morţilor la evrei, începând cu jertfa organizată de Iuda Macabeul (2 Mac 12, 43-46) şi
dezvoltând aspecte teologice actuale ale acestei probleme. Cercetarea noastră este structurată
pe două capitole. În primul capitol vom analiza contextul istoric în care a fost oferită ofranda
poruncită de eroul naţional mai sus pomenit pentru soldaţii morţi şi vom evidenţia valenţele
religioase ale acestui gest. În capitolul al doilea vom zăbovi asupra unor practici actuale ce
însoţesc momentul morţii celor dragi. Subliniind conceptele kevura, aninut, hesped, şiva,
kadish, iarţait, ne propunem să creionăm atitudinea iudaică faţă de moarte şi veşnicie, dar şi
grija manifestată faţă de cei care pleacă din această lume.
1. Ofranda pentru morţi adusă de Iuda Macabeul

(2 Mac 12, 43-46)
Mozaismul este o credinţă a vieţii. Pentru un evreu moartea în sine reprezintă un rău.
Moartea timpurie era socotită o mare nenorocire, iar longevitatea era dovada binecuvântării
divine. De altfel, evreii obişnuiau să îşi ureze viaţă până la o sută douăzeci de ani3.
Textele Vechiului Testament nu sunt foarte clare cu privire la cultul morţilor, totuşi ele
oferă suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru morţii săi. Pomenirea
cu respect a memoriei lor, rugăciunile şi jertfele aduse pentru ei în diferite împrejurări
conturează un tablou interesant. Relevantă pentru acest subiect este reforma religios-morală
pe care a demarat-o Iuda Macabeul. Este notabil faptul că în pragul luptelor cu armatele
seleucide, el îşi însoţeşte soldaţii cu momente de rugăciune. Mai mult, demersul său vizează
şi sufletele celor căzuţi pe front şi de aceea el propune o jertfă pentru păcatele lor.
Aşadar, rugăciunea pentru cei morţi găseşte în cartea 2 Macabei unul dintre cele mai
puternice argumente. Textul afirmă următoarele: „Şi strângând bani după numărul bărbaţilor
care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru
păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde
că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi.
Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus” (2 Mac 12,
43-45).
Contextul în care autorul cărţii lansează aceste cuvinte despre rugăciunea pentru cei
morţi este unul interesant. Capitolul 12 prezintă o parte din victoriile pe care Iuda Macabeul
şi oştirea lui le-au repurtat împotriva generalilor lui Antioh Epifanes, apoi îl prezintă pe Iuda,
după sărbătoarea Cincizecimii petrecută în Ierusalim, faţă în faţă cu Gorgias, „mai marele
the year of mourning. Brooklyn, NY, Mesorah Publications Ltd, 1991; Richard Address, and the Department of
Jewish Family Concerns, A Time to Prepare. New York, UAHC Press, 2002; ANNE BRENER, Mourning and Mitzvah:
A Guided Journal for Walking the Mourner’s Path to Healing. Woodstock, VT, Jewish Lights Publishing, 1993;
NEIL GILLMAN, The Death of Death - Ressurection and Immortality in Jewish Thought. Woodstock, VT, Jewish
Lights PUBLISHING, 1997; MAURICE LAMM, The Jewish Way in Death and Mourning. New York, Jonathan David
Publishers, 1981; NAOMI LEVY, To Begin Again. New York: Ballantine Publishing, 1998; ANNE BRENER, „Reclaiming
the Mourner’s Path.” Reform Judaism. Summer, 1997, pp. 41–43; RICHARD H. BLOCK, Sacred Pilgrimage: A Guide
to Jewish Practices on Death and Mourning. Los Altos Hills, CA. Congregation Beth Am, 1996; JOHN L. BUSH and
Temple Anshe Hesed Caring Committee, Bereavement Guide. Erie, PA Temple Anshe Hesed, 2001; The Outstret-
ched Arm New York, The National Center for Jewish Healing, Special Edition on Dying, Winter 2001; DEBORAH R.
PRINZ, Preparing for Death: A Jewish Guide to Funeral and Mourning Rituals. Poway, CA, Temple Adat Shalom,
2003; L. WEISELTIER, Kaddish. New York City, Vintage Books, 2000; A. WEISMAN, On dying and denying: A psychi-
atric study of terminality. New York, NY, Behavioral Publications, 1972.
3
În paralel cu această perspectivă, în iudaism se regăseşte şi un element puternic de acceptare a morţii. Potrivit
Midraşului (Fc 9, 5), atunci când Dumnezeu afirmă că „lumea este foarte bună”, afirmaţia se referă la moarte.
Dumnezeu a creat moartea ca pe o parte pozitivă şi necesară universului.
86
Ofranda și grija pentru cei adormiți
Edomului” (v. 32)4. Autorul îl prezintă pe Iuda Macabeul ca pe un model pentru posteritate
Studii
oferind o atenţie deosebită rugăciunii acestuia. „Iuda a chemat pe Domnul să-i fie ajutor şi
Căpetenie în luptă. Începând în graiul părinţilor şi cu cântări strigând şi glas înălţând, fără de
veste a năvălit asupra oştirilor lui Gorgias şi le-a înfrânt” (2 Mac 12, 36-37)5.
Lucrurile se precipită însă în ziua următoare, când „au venit cei care erau cu Iuda, precum
a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile
morminte. Şi a aflat sub hainele fiecăruia din cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de
la care îi oprea legea pe iudei, şi tuturor vădit lucru a fost că pentru atare pricină au căzut
aceştia” (2 Mac 12, 39-40). Aşadar, autorul îi acuză pe cei căzuţi de posesia unor obiecte
idolatre. În ochii celor pioşi textul primeşte valenţe providenţiale. Cei neprihăniţi, cei curaţi
de întinăciune au supravieţuit, doar păcătoşii, cei căzuţi în lăcomie, au pierit.
Versetul 9 aminteşte de asediul cetăţii Iamnia, sursa obiectelor idolatre găsite asupra
soldaţilor morţi. E posibil ca aceştia să fi jefuit oraşul la plecare, ascunzând sub tunici aur
şi ornamente de argint, adesea dedicate zeilor păgâni. Tora interzicea evreilor să posede
asemenea obiecte (Deut 7, 25-26). Soldaţii nu au rezistat acestei ispitiri şi au încălcat
porunca6. J. Goldstein vede în gestul soldaţilor un gest de lăcomie, un păcat suficient de grav,
fără a mai aduce în discuţie credinţa în puterea zeilor falşi. Argumentul său se sprijină tocmai
pe rugăciunea pe care o propune Iuda Macabeul. El apreciază că niciun evreu credincios nu
s-ar fi rugat pentru iertarea cuiva căzut în idolatrie7.
Este important de precizat că fărădelegea săvârşită de o parte dintre soldaţi primea
un aspect colectiv. Asemeni cazului lui Acan, exista posibilitatea ca păcatul individual al
celor căzuţi să atingă întreaga comunitate şi astfel întreaga oştire să aibă de suferit (Ios 7,
11-12). Textul face trimiteri la Levitic 4, unde era adus un viţel, un ţap, o capră sau o oaie
fără meteahnă ca jertfă pentru păcat. Ulterior, legea rabinică prevedea o colectă specială
(Kατ’ άνδρα λογίαν – o colectă de la fiecare om) din partea comunităţii din care să plătească
viţelul adus ca jertfă pentru păcatul comunităţii, un procedeu ce seamănă izbitor cu acţiunea
demarată de Iuda. Două mii de drahme de argint, suma pe care oştirea o trimite la Templu, a
reprezentat, cu siguranţă, mai mult decât era necesar pentru un viţel. Conform legii rabinice
de mai târziu, surplusul de bani vor fi trataţi ca o donaţie pentru Templu. Posibil ca această
rânduială să fi existat şi în epoca Macabeilor.
4
Traducerea românească atribuie oştirii lui Gorgias trei mii de pedeştri şi patru sute de călăreţi. S-ar părea că
Gorgias se află, de data aceasta, în fruntea unei oştiri nu foarte numeroase, dacă ne gândim că Iuda s-a îndreptat
spre Galaad în fruntea a opt mii de oameni (1 Mac 5, 20). În originalul grecesc, însă, versetul 33 este ambiguu.
Niciunul din textele vechi păstrate nu sunt foarte explicite în a preciza dacă acest număr aparţine oştirii lui Gorgias
sau oştirii lui Iuda. J. GOLDSTEIN, II Maccabees, Garden City, N.Y., Doubleday, 1983, p. 446.
5
J. Golstein vede în acest verset o precizare a faptului că Iuda şi soldaţii săi vorbeau în mod obişnuit o altă limbă
decât „graiul părinţilor”, vorbeau aşadar aramaica. Aceeaşi precizare o regăsim şi mai târziu: „făcându-se strigare
şi vălmăşag, au binecuvântat pe Cel Puternic în graiul părinţilor” (2 Mac 15, 29). J. GOLDSTEIN, II Maccabees, p.
447.
6
Isidore Levy face o sugestie interesantă. În insulele Delos şi Herakles s-au desoperit inscripţii greceşti ce amin-
tesc despre „zei care deţin Iamnia”. Heracles este folosit frecvent ca echivalent grecesc al denumirii zeului canaanit
Baal. Horon şi Heracles apar în surse antice ca zeităţi protectoare. Iamnia se afla pe teritoriu deţinut de oraşul
filistian Ekron, unde Baal (numit „Ba’al-zebub” în Biblia ebraică) a fost venerat ca o divinitate protectoare (4 Rg 1,
2-16). În consecinţă, obiectele deţinute de soldaţi trebuie văzute ca amulete menite să aducă asupra purtătorului
puterea protectoare a zeităţilor din Iamnia. Dacă regele Ohozia a murit pedepsit pentru căutarea puterii curative
a lui „Ba’al-zebub”, la fel soldaţii evrei au pierit pentru că purtau amulete păgâne. ISIDORE LEVY, Recherches esseni-
ennes et pythagoriciennes Paris, Minard, 1965, p. 65.
7
J. GOLDSTEIN, II Maccabees, p. 449. În situaţii similare, regele Ohozia nu primeşte rugăciuni, ci este condamnat
la moarte (4 Rg 1, 17), iar păcatul lăcomiei lui Acan, care a reţinut din lucrurile rânduite spre nimicire, a fost de
asemenea pedepsit cu moartea (Ios 7).
87
Autorul împărtăşeşte credinţa că jertfa pentru păcat a fost adusă pentru a asigura
Studii
expierea celor morţi. Ulterior, perspectiva rabinică s-a dezvoltat într-o altă direcţie. Rabinii
susţineau că sacrificiile nu asigură expierea pentru cei morţi. Moartea în sine e socotită ca
fiind cea mai importantă ispăşire a păcatelor omeneşti8. Maimonide, prezentând diferite
moduri de ispăşire, apreciază că păcatul profanării numelui lui Dumnezeu poate fi ispăşit pe
deplin doar odată cu moartea9. Cert este că autorul 2 Macabei credea cu tărie în înviere. El
conturează, într-o manieră curajoasă, aspecte mai vechi ce ţin de credinţa în învierea morţilor
şi implicit în valoarea rugăciunii şi a jertfelor pentru cei adormiţi pe care le găsim şi în epocile
anterioare (cf. Ier 16, 5-710; Tob 4, 1711; Sir. 7, 3512; Bar 3, 4-513).
Toate aceste texte arată faptul că, în Vechiul Testament, exista această dorinţă de a-i însoţi
pe cei morţi cu rugăciunea, cu jertfa şi cu faptele de milostenie. Prin urmare, demersul pe care
Iuda Macabeul îl face cu privire la cei morţi, jertfa pentru păcatele lor, este o manifestare de
credinţă ce se încadrează în graniţele de înţelegere vechi-testamentare. Dorind purificarea de
păcat a celor căzuţi, el exprimă credinţa în înviere. Atitudinea sa va fi conturată, mai târziu, în
practica iudaismului care a făcut din grija pentru cei morţi un lucru de căpetenie.
2. Practici iudaice actuale de comemorare a celor morţi
Iudaismul priveşte moartea cu un sentiment de acceptare. Sub povara acestei realităţi

implacabile, aşa cum exprimă rugăciunea Amidah, omul învaţă să aprecieze „minunile care
sunt cu noi, dimineaţa, la prânz şi noaptea”14.
Perspectiva evreiască a morţii şi a doliului a fost socotită ca fiind benefică pentru
echilibrul sufletesc şi pentru sănătatea psihică a celor care pierd pe cineva drag15. Singura
expresie vizibilă a durerii provocate de moarte e exprimată prin sfâşierea unui veşmânt.
8J.
GOLDSTEIN, II Maccabees, p. 449.
9
VIVIANE PRAGER, coord., Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 716.
10
Profetul Ieremia porunceşte ca, pentru cei ce L-au părăsit pe Dumnezeu, să nu se frângă pâine de jale, ca mân-
gâiere pentru cei morţi: „Să nu intri în casa celor ce jelesc şi să nu te duci să plângi şi să jeleşti cu ei. Şi vor
muri cei mari şi cei mici în pământul acesta, şi nu vor fi îngropaţi… Nu se va frânge pentru ei pâine de jale
ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor şi după mama lor”. În
text se vorbeşte despre frângerea pâinii de jale şi despre cupa mângâierii, care arată faptul că şi la evrei era obiceiul
de a se aduce jertfă de pomenire pentru cei morţi. Vorbind despre încetarea practicilor legate de înmormântarea
celor decedaţi, profetul nu anunţă desfiinţarea lor, ci, aşa cum reiese din context, precizează păcatele grave pe care
le făcuseră unii evrei, pentru care Dumnezeu îi pedepseşte prin neîngropare, prin lipsa de jale şi nefrângerea de
pâine pentru ei.
11
Recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morţi, Tobit îl îndeamnă pe fiul său: „Fii darnic cu pâinea şi cu vinul
la mormântul celor drepţi!”.
12
De existenţa vieţii de dincolo de mormânt, precum şi de necesitatea de a veni în ajutorul celor morţi, era pe
deplin convins şi Isus fiul lui Sirah, care dă sfaturi de a se face milostenie nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei
răposaţi: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta”. Acest text şi cel
menţionat mai sus arată faptul că milostenia pentru cei morţi era o practică întâlnită în rândul evreilor, fiind
plasată în rândul faptelor bune.
13
Proorocul Baruh se roagă lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiţi din neamul său, spunând: „Doamne
Atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel, şi a fiilor celor care au pă-
cătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi rele. Nu-ţi aduce aminte
de nedreptăţile părinţilor noştri, ci adu-ţi aminte de mâna Ta şi de numele Tău în vremea aceasta”.
14
Pentru atitudinea iudaică faţă de moarte, a se vedea: AMY EILBERG, „Jewish Principle of Care for The Dying”,
în The Outstretched Arm, New York, The National Center for Jewish Healing, Special Edition on Dying, Winter
2001; A. GOLDMAN, (2006). Living a year of Kaddish: A memoir. New York, NY, Shocken; A. GORDON, (1974). „The
psychological wisdom of the law”, în J. REIMER (Ed.), Jewish reflections on death. New York, NY, Shocken; J. NEUS-
NER, (2000). Judaism, în J. NEUSNER (Ed.), Death and the afterlife. Cleveland, OH, Pilgrim Press.
15
SIMON SHIMSHON RUBIN, „Loss and Mourning in the Jewish Tradition”, p. 80.
88
Acest gest se face la aflarea veştii sau în cadrul înmormântării. Indiferent de moment, gestul
Studii
este obligatoriu. Apoi despărţirea e asumată cu demnitate şi nădejde.
Îngroparea e o datorie religioasă, îngroparea pioasă fiind întotdeauna o caracteristică a
poporului evreu. Este cunoscut faptul că practica păgână a incinerării, precum şi îmbălsămarea,
ca obicei egiptean, au fost întotdeauna interzise16. Făcând pregătirile pentru înmormântare,
o persoană îndoliată – onen se găseşte în perioada numită aninut17. În acest timp îi este
interzisă consumarea cărnurilor şi a vinului. Grija iudaică pentru momentul înmormântării
reiese şi din faptul că o persoană îndoliată este scutită de la respectarea poruncilor pozitive
ale Legii. Spre exemplu, în perioda de aninut cel care se ocupă de înmormântare nu trebuie
să rostească Şema şi nici rugăciunile la ore fixe18. Perioada de aninut este una redusă ca timp.
Înhumarea trebuie efectuată în cel mai scurt timp posibil. Este ceva neobişnuit ca ceremonia
să întârzie peste 24 de ore, în Ierusalim organizându-se înmormântări chiar şi noaptea.
Sigur că înmormântarea se amână dacă ar trebui să aibă loc de Sabat sau de sărbătoarea Iom
Kipur19.
Înhumarea morţilor – kevura presupunea depunerea trupului neînsufleţit sub pământ
sau sub o grămadă de pietre. În Israelul biblic a lăsa un cadavru neîngropat era o faptă
îngrozitoare şi unul din cele mai cumplite blesteme (Deut 28, 26). În comunităţile evreieşti
funcţionează o frăţie sfântă – hevra kadişa, care se ocupă de înmormântare. Membrii acesteia
pregătesc trupul printr-o spălare cu valoare de purificare ritualică, procedeu numit tohora sau
tahara. Apoi, trupul neînsufleţit este îmbrăcat într-un giulgiu de pânză albă – tahrihin20.
Există două practici ale aşezării în mormânt. Conform unui obicei străvechi, sefarzii
orientali îngroapă trupul direct în pământ. Întrucât Iosif fusese îngropat în sicriu, Maimonide
susţinea ca evreii să fie îngropaţi în sicrie de lemn. Astăzi, sicriul este folosit în diaspora şi
în Israel în cazul funeraliilor de stat sau militare21. Este interesantă abordarea unora dintre
evrei care, deşi folosesc sicriul pentru înhumare, totuşi fac găuri în sicriu pentru a intra în
contact direct cu pământul. E un deziderat pentru evreii din diaspora a fi înmormântaţi în
Israel. Când acest lucru nu este posibil, se pune în sicriu puţin pământ din Israel, gest care
subliniază legătura evreilor cu „pământul făgăduinţei”22.
Nu doar înhumarea este o datorie de onoare pentru evrei, ci şi însoţirea cortegiului
funerar. „Însoţirea morţilor” este socotită o acţiune umanitară fundamentală, care va fi
răsplătită în viaţa de apoi. De aceea, orice evreu care întâlneşte un cortegiu are obligaţia de
a-l însoţi cel puţin doi metri.
Unul din elementele importante din rânduiala înmormântării este elogiul funerar –
hesped. Acesta este amintit încă din timpurile patriarhilor, verbul li-spod sau le-haspid fiind
frecvent în paginile sfinte. Din epoca talmudică s-au păstrat elogii semnificative ale marilor
personalităţi23. Elogiul funerar are un îndoit scop. Pe de-o parte el evocă faptele de pietate
ale celui decedat, spre mângâierea familiei, pe de altă parte el subliniază dimensiunea de
exemplu al acestuia pentru comunitate (Ber 62a; Sanh 46b-47a). Elogiul se ţine în cadrul
16
Patriarhul Iacob şi Iosif, fiul lui, sunt singurele excepţii. Întrucât au murit în Egipt, aceştia au fost îmbălsămaţi.
17
„Aninut”, în GEOFFREY WIGODER (coord.) Enciclopedia Iudaismului, Edituara Hasefer, Bucureşti 2006, p. 49.
18
Aceste derogări de la sarcinile zilnice ale unui evreu nu se aplică unei persoane îndoliate care, departe de înmor-
mântare aflându-se, nu se ocupă cu organizarea.
19
SIMON SHIMSHON RUBIN, „Loss and Mourning in the Jewish Tradition”, p. 86.
20
Giulgiul alb a apărut pentru a şterge diferenţele sociale. În Antichitate, cei care aveau o situaţie materială bună
erau îngropaţi în haine scumpe. Pentru a sublinia egalitatea în faţa morţii, Gamaliel al II-lea (110 d. Hr.) a lăsat
dispoziţii ca persoana decedată, indiferent de condiţia socială, să fie îngropată într-un giulgiu simplu, alb.
21
„Înmormântare”, în Enciclopedia Iudaismului, p. 361.
22
„Înmormântare”, în Enciclopedia iudaismului, p. 361.
23
ANNE BRENER, Mourning and Mitzvah: A Guided Journal for Walking the Mourner’s Path to Healing, Wood-
stock, VT, Jewish Lights Publishing, 1993, p. 22.
89
înmormântării, dar poate fi ţinut şi în prima săptămână de doliu. Dacă pentru evreul obişnuit
Studii
acest elogiu se ţine la cimitir sau în piaţa oraşului, pentru rabini sau pentru membrii implicaţi
în viaţa comunităţii, elogiul se rosteşte la sinagogă, unde se face un popas în drum spre
cimitir.
Importanţa pe care acest moment o ocupă în iudaism reiese şi din seriozitatea cu
care a fost abordat de-a lungul timpului, elogiul funerar devenind o adevărată artă. Există
oratori specializaţi, de prezenţa cărora depinde însuşi momentul înmormântării. Mai ales
după al Doilea Război Mondial s-au adunat numeroase discursuri în adevărate culegeri de
specialitate24.
După înmormântare, persoanele îndoliate se adună la casa celui decedat, unde se
serveşte masa tradiţională formată din pâine şi ouă fierte, tari. Cele şapte zile care urmează
înmormântării alcătuiesc o perioadă de doliu numită şiva (şapte)25. În această perioadă cei
care asumă doliul nu se bărbieresc, nu se tund, nu se spală, nu-şi spală rufăria, nu îmbracă
haine proaspăt spălate, nu muncesc, nu studiază Tora, nu întreţin relaţii conjugale, nu salută
şi nu poartă încălţăminte de piele. În unele comunităţi se acoperă oglinzile26.
Apropiaţii celui decedat stau pe scaune joase şi sunt vizitaţi de prieteni care le oferă
condoleanţe. În mod tradiţional, aceştia adresează înainte de plecare cuvintele: „Atotprezentul
să te mângâie, împreună cu toţi aceia care jelesc pentru Sion şi Ierusalim”27.
În dimineaţa zilei a şaptea începe perioada de şloşim, o perioadă de doliu mai moderat,
care durează până în cea de-a treizecea zi de la deces. În unele comunităţi, apropiaţii ţin doliu
un an întreg sau până când prietenii „îi imploră să pună capăt întristării”. Preceptele doliului
sunt respectate din momentul majoratului religios, adică de la vârsta de 12 ani fetele şi de la
13 ani băieţii.
Importantă pentru analiza noastră este obligaţia fiului (sau a fiicei, dacă nu există un
fiu) să recite kadish-ul la sinagogă cu un minyan (un cvorum de 10 bărbaţi)28, în fiecare zi
la toate cele trei servicii timp de unsprezece luni29. Bossuet face apel la practica iudaică a
kadish-ului pentru a argumenta rugăciunea creştină pentru morţi30. Kadish-ul este un imn de
laudă adus lui Dumnezeu şi prezent în serviciile religioase iudaice31. Tema centrală a kadish-
lui este mărirea şi sfinţirea numelui lui Dumnezeu. S-au scris cărţi întregi despre rostul
acestei rugăciuni. Recitarea ei de către copiii decedatului este văzută ca o dovadă a faptului
că părinţii şi-au făcut bine datoria şi au asigurat păstrarea tradiţiei iudaice, transmiţând-o
copiilor lor32.
O întâmplare din viaţa lui Rabi Akiva susţine citirea acestei rugăciuni de laudă ce
însoţeşte moartea unui evreu. Odată, rabinul mergea prin pădure şi a dat peste un om
acoperit de funingine, care alerga cu o povara foarte mare de lemne în spate. El a încercat
să-l oprească, dar omul a răspuns că nu are timp să se oprească şi că trebuie să-şi continue
munca. Aceeaşi scenă s-a repetat şi a doua zi când rabi Akiva a reuşit să-l convingă pe om să
24
„Elogiu funerar”, în Enciclopedia Iudaismului, p. 203.
25
ANNE BRENER, Mourning and Mitzvah, p. 86.
26
„Doliu”, în Enciclopedia Iudaismului, p. 176
27
VIVIANE PRAGER (coord), Dicţionar enciclopedic de iudaism, p. 717.
28
MARK WASHOFSKY, Jewish Living: A Guide to Contemporary Reform Practice, New York, UAHC Press, 2001, p.
73.
29
Motivul pentru care citirea kadish-ului durează unsprezece luni este acela că, după tradiţie, un suflet nu va fi
niciodată trimis în iad pentru mai mult de un an. De aceea se opreşte după acest interval, pentru a nu da impresia
că sufletul individului pentru care se ţine doliu va fi în iad pentru un an întreg.
30
MIRCEA MIHĂEŞ, Un an din viaţa lui Leon W., Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 75.
31
„Kadish”, în Encicopedia Iudaismului, p. 379.
32
CYRUS ADLER, „Kaddish”, http://www.jewishencyclopedia.com/articles/9110-kaddish, accesat 12 Martie
2019.
90
se oprească şi să îi explice situaţia lui. Acesta i-a spus: „Eu nu sunt viu. În timpul vieţii am fost
Studii
colector de impozite pentru rege. Eram corupt, i-am asuprit pe săraci, păstrând banii pentru
mine. Pedeapsa mea este să tai lemne în fiecare zi şi să le duc celor care mă asupresc, care
apoi mă ard cu acele lemne. Acum lasă-mă, te rog, să plec, pentru că altfel asupritorii mei vor
fi foarte supăraţi”. Rabinul a insistat, dorind să-l ajute, iar damnatul a adăugat: „La moartea
mea, soţia era însărcinată cu un fiu. Singurul mod de a scăpa de suferinţă ar fi dacă fiul meu
ar spune kadish-ul pentru mine şi dacă ar conduce serviciul religios în ziua Bar-Mitzvah,
ziua când împlineşte 13 ani, când îşi asumă obligaţia de a respecta poruncile Torei. Dar la
naşterea sa, comunitatea a refuzat să-i dea o educaţie evreiască pentru că era fiul meu, iar
cea de-a treisprezecea aniversare a lui se apropie cu repeziciune. Nu are cum să mai înveţe la
timp”. Rabi Akiva şi-a asumat să-l pregătească pe acel copil pentru Bar-Mitzvah. În ziua când
a împlinit 13 ani a spus kadish-ul şi a condus serviciul religios, eliberându-şi astfel tatăl de
pedeapsă33. Pilda îşi propune să sublinieze rolul expiator al kadish-ului, reliefând credinţa în
viaţa veşnică.
Shira Schoenberg observă că „prima menţionare a persoanelor îndoliate rostind kadish-
ul la sfârşitul serviciului religios apare într-o scriere din secolul al XIII-lea a lui Isaac ben
Moses din Viena, Or Zarua („Lumina ce răsare”). Kadish-ul de la sfârşitul serviciului religios
pentru înmormântare este numit Kaddish Yatom sau kadish-ul persoanei îndoliate (literal
„kadiş-ul orfanului”34 Persoanele îndoliate rostesc această rugăciune pentru a arăta că, în
ciuda pierderii suferite, continuă să-i aducă slavă lui Dumnezeu35. Textul acestuia nu conţine
niciun cuvânt despre moarte. Doar atunci când e vorba de înmormântare se introduce un text
ce vorbeşte despre învierea morţilor.
Pe lângă rostirea kadish-ului, o altă grijă a familiei este aşezarea pietrei funerare36.
Istoria acesteia este una îndelungată. Prima menţiune biblică este piatra funerară ridicată
de Iacob pe mormântul Rahelei (Fc 35, 20). În epoca talmudică, principalul rol al pietrelor
funerare ara acela de a-i atenţiona pe preoţi să nu se apropie de locul înhumării morţilor
pentru a evita impuritatea lor ritualică. Mişna (2, 5) precizează că dacă banii adunaţi pentru
sprijinul familiei depăşesc cheltuielile înmormântării, vor fi folosiţi pentru ridicarea unei
pietre funerare37. Prezenţa pietrelor funerare este una generală în iudaism, deşi au existat
şi atitudini diferite38. În Israel, aceasta se pune după 30 de zile de la înhumare, orizontal pe
întregul mormânt, în diaspora aceasta se aşază vertical, după un an.
Legătura de dragoste şi aducere aminte de cei morţi e concretizată după perioada de
doliu în momentele de comemorare numite iarţait39. Ritualurile au fost conturate de către
evreii aşchenazi din Germania sec al XV-lea, de aici răspândindu-se în întrega lume. La aceste
33
„Legile doliului”, pe http://www.jen.ro/ciclul_de_viata_files_10.html, accesat 12 Martie 2019.
34
HAYIM HALEVY, „To Pray as a Jew”, accesat 14 Martie 2019, https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-mourners-
kaddish.
35
MAURICE LAMM, The Jewish Way in Death and Mourning, New York, Jonathan David Publishers, 1981, p. 150.
36
Pietrele funerare conţin informaţii despre persoana pe care o străjuiesc: „ Aici odihneşte ...”, dar şi o rugăciune
de genul „fie sufletul său rămas în nodul vieţii” sau „Odihnească-se în Eden”. Adesea, ele sunt împodobite cu mo-
tive artistice deosebite.
37
„Piatra funerară”, în Enciclopedia Iudaismului, p. 516.
38
Talmudul din Ierusalim (Şek 2, 5) aminteşte o opinie potrivit căreia nu trebuie înălţate monumente pe mormin-
tele drepţilor, deoarece aceştia rămân în amintirea celorlalţi prin cuvintele lor. Aceeaşi viziune se regăseşte şi la
Maimonide. În schimb, cabalistul Isaac Luria socoteşte piatra funerară obligatorie. „Piatra funerară”, Enciclope-
dia Iudaismului, p. 517.
39
Legat de acest capitol trebuie amintit că de 7 Adar se face comemorarea morţii lui Moise, un moment importat
pentru evrei. De reţinut este şi faptul că Hasidimii celebrează iarţaitul pentru conducătorii lor, iar evreii din Africa
de Nord organizează o sărbătoare veselă la mormintele rabinilor veneraţi.
91
momente comemorative se rosteşte din nou kadish-ul, întrucât acesta „permite înălţarea
Studii
sufletului celui decedat până la înaltele sfere ale nemuririi şi odihnei”40.
În timpul iarţaitului se aprinde o flacără a amintirii – ner neşama sau lumânarea de
iarţait – care arde 24 de ore în casa celui decedat. Încă din epoca talmudică, copiii celui
decedat se abţineau de la a mânca carne şi vin la aceste comemorări. De aici obiceiul evreilor
ordodocşi de a posti de iarţait. Se obişnuieşte a merge la mormânt şi a se citi aici psalmul 119,
începând cu literele numelui ebraic al defunctului41.
Aşadar, iudaismul tratează cu multă atenţie atât persoana celui decedat cât şi pe cei
îndoliaţi, care au nevoie de mângâiere. Din toate cele prezentate se observă bogăţia cultică
cu care iudaismul îşi însoţeşte morţii. Aceasta scoate în evidenţă adevărurile despre viaţă şi
veşnicie cu care mozaismul s-a înveşmântat de-a lungul timpului.
Concluzii
Credinţa în înviere e cea care umple de sens viaţa, oferind totodată şi un rost morţii.
Fără această nădejde într-o existenţă şi dincolo de graniţele empiricului „deşert şi de râs
lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi” (2 Mac 12, 44). În afara credinţei în înviere, nu doar
rugăciunea ci şi întrega atenţie oferită momentului morţii ar fi vecine cu ridicolul.
Iuda Macabeul înţelege importanţa jertfelor oferite pentru păcatele soldaţilor săi,
prin gestul analizat mai sus el oferind posterităţii informaţii despre viziunea iudaismului
în secolul al II-lea î. Hr. cu privire la credinţa în înviere. Totodată, el oferă un extraordinar
argument pentru rugăciunea pentru cei morţi, un subiect ce face obiectul a numeroase discuţii
interconfesionale.
Grija cu care evreii şi-au condus întotdeauna morţii pe ultimul drum afirmă credinţa în
veşnicie şi subliniază atenţia oferită omului până în ultima clipă a existenţei sale istorice.
Ar fi de dorit ca cele câteva concepte analizate succint în capitolul al doilea să facă obiectul
unei cercetări mai ample. S-ar oferi astfel, în limba română, mai multe detalii cu privire la
practicile iudaice actuale ce însoţesc înmormântarea, iar o paralelă între practicile iudaice şi
cele creştine ar scoate în relief frumuseţea teologică a înmormântării în Ortodoxie.
Abstract
STELIAN PAŞCA-TUŞA, FLORIN-CLAUDIU DANIEL, Offering and caring for the dead – from Judas
Maccabeus to current Jewish practices
The present study analyses the attitude, in the mosaic world, towards death and towards the cult
of the dead. Judaism is a religion of life, so the prospect of death has been thoroughly researched.
Eloquent in this regard is the gesture that Judah Maccabee makes on the battlefield, ordering a
sacrifice for the sins of the fallen soldiers. Starting from this historical moment, the study analyses
how death is greeted in today’s Jewish society. The detailed preparation of the burial, the care for
the body of the departed, the mourning, the eulogy, the prayers, and the tombstone are just some of
the aspects analysed here, that illustrate the hope and love with which Jews accompany their dead
towards eternal life.
KEYWORDS: offering, Judas Maccabeus, prayer, burial, mourning

40
„Iarţait”, în Enciclopedia Iudaismului, p. 302.
41
„Iarţait”, în Enciclopedia Iudaismului, p. 302.
92
Studii
Reflecţii asupra legăturii mistice dintre
martyrion-ul creştin şi Altarul euharistic
SIMEON PINTEA*
Introducere
Î n anul 2021, în contextul declarării anului comemorativ al celor adormiţi, Patriarhia Română ne
invită să reflectăm asupra valorii liturgice şi culturale a cimitirelor. Cu acest prilej, este firesc să
ne referim, mai ales, la prestigioasele morminte care adăpostesc osemintele celor care au mărturisit
prin sânge credinţa în Hristos şi au devenit astfel „prieteni răniţi ai Mirelui ceresc” şi „casnici ai lui
Dumnezeu”. De la începuturile creştinismului Biserica a arătat o evlavie cu totul deosebită faţă de
martirii credinţei. Cultul martirilor se aplica însă nu numai rămăşiţelor lor pământeşti ci şi locurilor
unde erau depuse osemintele lor. Astfel, mormintele şi cimitirele au dobândit, încă din antichitatea
creştină, un loc însemnat în evlavia eclezială. Arheologia locurilor sacre afirmă rolul de netăgăduit al
mormintelor creştine în devenirea culturii, arhitecturii sau iconografiei bisericeşti. Cultul primilor
martiri stă la baza cultului sfinţilor. Iar valoarea liturgică a relicvelor şi a monumentelor funerare
creştine este afirmată, cel mai vizibil, în orizontul Liturghiei euharistice, celebrate încă din cele mai
vechi timpuri pe mormintele mucenicilor. Cultul martirilor a pătruns atât de mult în cultul euharis-
tic, încât, în cele din urmă, s-a ajuns ca moaştele sfinţilor mucenici să fie „semănate în tot pămân-
tul”, în sfintele biserici, astfel încât, fiecare Altar euharistic să fie şi un mormânt de mucenic sau
martyrion. Desigur, această rânduială liturgică are ca fundament teologic dimensiunea hristologi-
că, eclezială şi sacramentală a cultului martirilor. Legătura sau întrepătrunderea dintre mormintele
martirilor şi Altarul euharistic dorim să o investigăm în încercarea de faţă.
1. Relicvele sfinţilor în conştiinţa Bisericii primare
De la început, Biserica a manifestat o evlavie deosebită faţă de martirii credinţei dar şi faţă de
relicvele acestora. Pentru conştiinţa Bisericii din epoca apostolică, de pildă, martirii reprezentau
*
Arhimandrit, ecleziarhul catedralei mitopolitane din Cluj-Napoca, cadru didactic asociat la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Cluj-Napoca.
93
Simeon Pintea
o categorie aparte de asumare a vieţii în Hristos, manifestată prin dăruire totală sau jertfă. Iubirea
Studii
faţă de Dumnezeu, înţeleasă ca sacrificiu deplin şi desăvârşit în actul martiriului, conferea un loc
special sfinţilor mucenici în Împărăţia Preasfintei Treimi. În viziunea Sfântului Ioan Teologul,
ei stau în faţa Tronului ceresc şi exercită o slujire sacerdotală de mijlocire, sacrificiul lor pentru
cauza Mielului fiind compensat cu viaţa veşnică: „Aceştia sunt cei ce vin din necazul cel mare şi şi-
au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului
lui Dumnezeu, şi îi slujesc ziua şi noaptea, în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în
cortul Său. Şi nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele peste ei şi
nicio arşiţă; Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi îi va duce la izvoarele
apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7, 14-17).
Mormintele martirilor, ca şi fragmentele din trupurile acestora, sau chiar anumite obiecte care
s-au atins de trupurile lor, au reprezentat pentru conştiinţa creştină a Bisericii începuturilor comori
de mare preţ, fiind considerate obiecte de cult în faţa cărora credincioşii făceau acte de evlavie. O
atestare preţioasă a acestei manifestări avem în martiriul venerabilului episcop de Smyrna, Sfântul
Policarp, petrecut la 25 februarie anul 155. În urma chinurilor suferite şi a sfârşitului mucenicesc, fiii
săi duhovniceşti s-au străduit să dobândească osemintele sale, considerate a fi „mai preţioase şi mai
încercate decât aurul”1, pentru a fi depuse într-un loc „cuviincios” care va deveni ulterior un topos
adecvat venerării sale liturgice: „Să ne dea Domnul să ne adunăm şi noi, după putinţă, să celebrăm
cu veselie şi cu bucurie ziua de naştere a martiriului Său spre aducere aminte de cei ce au luptat mai
înainte şi spre exerciţiul şi pregătirea celor ce vor lupta mai pe urmă”2. Avem aici o precizare extrem
de importantă pentru ceea ce a însemnat cultul sfinţilor şi al relicvelor în antichitatea creştină. În
cazul în care supravieţuia chinurilor, mărturisitorul lui Hristos reprezenta în comunitatea din care
făcea parte obiectul unei veneraţii cu totul deosebite3.
Deşi manifestau o cinstire specială faţă de martiri, creştinii din epoca primară aveau
intuiţia de a distinge între cultul desăvârşit, de adorare, care I se cuvine numai lui Dumnezeu, şi
venerarea adusă martirilor, care este un cult relativ: „Acestuia ne închinăm ca unuia care e Fiu al
lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim în chip vrednic ca pe nişte învăţăcei şi imitatori ai Domnului
din pricina netrecutei lor afecţiuni faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor”4. Este important de
reţinut din această mărturie a creştinilor epocii primare faptul că cinstirea martirilor în Biserică
avea, pentru ei, un puternic fundament hristologic. Păstrarea relicvelor martirilor pentru un cult
liturgic s-a fundamentat, în această epocă, pe credinţa că Hristos S-a revelat în martiri într-un
mod cu totul specific, aducând mărturie (μαρτυρὶα) prin martorul Său despre propria Sa putere
şi biruinţă asupra morţii.
Asumarea plină de curaj a chinurilor pentru cauza lui Hristos era considerată o biruinţă
asupra celui rău. „Cei ce au fost încoronaţi sunt cei ce au luptat cu diavolul şi l-au biruit. Sunt cei
ce au suferit moartea pentru Lege”5 – scria Herma în Păstorul. Această biruinţă, care pare a fi în
logica lumii mai degrabă un eşec, o zdrobire, este de fapt o configurare la misterul pascal al morţii
şi învierii lui Hristos. Iar conştiinţa faptului că martiriul este participare la moartea şi învierea
lui Hristos şi realizare desăvârşită a vocaţiei creştine este reflectată cel mai bine în Epistola către
Romani a Sfântului Ignatie Teoforul: „Mai bine este pentru mine să mor pentru Hristos Iisus
decât să împărăţesc peste marginile pământului [...] Pe Domnul Îl doresc, pe Fiul adevăratului
Dumnezeu şi Tată, Iisus Hristos. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi şi a înviat. Iertaţi-mă
fraţilor; nu mă împiedicaţi să ajung la viaţă, căci moarte e viaţa fără de Hristos. Naşterea mea se
1
Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp, în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei.
I. Canonul apostolic al primelor secole, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 374.
2
Scrisoarea Bisericii din Smyrna…, p. 374.
3
JEAN DANIÉLOU, Biserica primară (De la origini până la sfârşitul secolului al treilea), trad. George Scrima, Editura
Herald, Bucureşti, 2008, p. 152.
4
Scrisoarea Bisericii din Smyrna…, p. 373.
5
HERMA, Păstorul, Pilde VIII, 3, 6, în Scrierile Părinţilor Apostolici, col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. I, trad. PR.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 285.
94
Reflecții asupra legăturii mistice dintre martyrion-ul creștin și Altarul euharistic
apropie. Lăsaţi-mă să primesc o lumină curată, căci ajungând acolo voi fi un om al lui Dumnezeu.
Studii
Îngăduiţi-mă să fiu un imitator al pătimirii lui Hristos Dumnezeu [...] Nu e în mine foc iubitor de
materie, ci apă vie care ţâşneşte în mine şi-mi spune dinăuntru: Vino la Tatăl!”6.
Mucenicia făcea trimitere, aşadar, la preaslăvirea lui Hristos cel mort şi înviat iar martirul
era o epifanie sau o icoană a Lui. Osemintele martirilor reprezentau pentru Biserică „o garanţie
a victoriei finale a lui Hristos”7. Relicvele se înscriau în dimensiunea profund eshatologică a
credinţei şi vieţii Bisericii primare în sensul că Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa cea nouă care
e mai tare decât moartea sunt deja prezente în mucenici. În mucenici, moartea este înghiţită de
viaţă, de aceea ei sunt vii în Hristos. Numeroase mărturii epigrafice exprimă această bucurie şi
încredere în viaţa veşnică. În catacombe găsim astfel de inscripţii: „Tu trăieşti, să trăieşti în pace,
în slava Domnului nostru” (vive in pace, in gloria Dei et in pace Domini nostri). Răsplata celui
adormit este „răsplata vieţii” (τὸ τὴς ζωῆς μέρος), „El merge la Dumnezeul cel viu” (πρὸς τὸν
ζῶντα Θεόν)8. De altfel, conştiinţa prezenţei sufletului sfântului din cer la mormântul său de pe
pământ este de necontestat. Inscripţia de pe mormântul Sfântului Martin exprimă cât se poate de
limpede acest crez: „Aici a fost aşezat Martin, episcopul, de sfântă aducere aminte, al cărui suflet
se află în mâinile lui Dumnezeu, dar el este aici întreg, prezent prin felurite minuni”9.
Trebuie amintit faptul că, la început, cultul martirilor şi a relicvelor avea un caracter local,
fiecare comunitate eclezială cinstindu-şi propriiii martiri şi conducători spirituali. De asemenea,
comemorarea sau pomenirea (memoriae) martirilor şi a episcopilor era legată de locul
înmormântării lor. Părintele Alexander Schmemann e de părere că acest caracter local al cinstirii
sfinţilor şi care s-a perpetuat până la sfârşitul veacului al III-lea, precum şi legătura dintre această
cinstire şi mormântul sau trupul sfântului trebuie privită ca „trăsătura esenţială şi caracteristică”10
a cultului sfinţilor din epoca creştinismului primar.
Începând cu veacul al IV-lea, datorită schimbărilor survenite în Imperiul Roman, asistăm la
o dezvoltare a cultului creştin, nemaiîntâlnită până atunci. Desigur, acest lucru a avut consecinţe
şi asupra cultului martirilor şi a relicvelor sfinte. Asistăm în această etapă a istoriei la apariţia
unei noi pietăţi liturgice, care aduce cu sine o nouă înţelegere a însăşi naturii cultului creştin. Cu
privire la cultul sfinţilor, putem sesiza o mutare de accent de la semnificaţia cinstirii sacramentale-
eshatologice a martirilor şi a moaştelor acestora, la cea sfinţitoare şi de mijlocire. Moaştele sfinţilor
precum şi obiectele care s-au atins de trupurile lor au ajuns să fie privite ca obiecte sfinte, având
efectul comunicării unei puteri harice asupra celor care s-au atins ori le-au sărutat cu evlavie. Din
acest motiv, trupurile sfinţilor au fost adesea dezgropate iar osemintele împărţite. Strămutarea
lor avea ca scop readucerea prietenilor lui Dumnezeu în chiar locurile de unde odinioară au fost
excluşi. Acest lucru va avea un impact major asupra topografiei cetăţii greco-romane11.
Se ştie că în cultura antichităţii păgâne precum şi în cultura iudică, „cetatea morţilor” era
separată de „cetatea celor vii”, astfel că morţii erau îngropaţi întotdeauna în afara comunităţilor
locuite. Legislaţia romană interzicea categoric înhumarea intra muros precum şi mutarea
trupurilor defuncţilor. Începând din veacul al patrulea, această lege a fost încălcată chiar de
către Împăratul Constantin cel Mare, care din dorinţa de a scoate în evidenţă prestigiul noii sale
capitale a iniţiat şi susţinut aducerea la Constantinopol a osemintelor mai multor sfinţi. Astfel,
6
SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Romani, VI, 1-2, VII, 2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, col. Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti, vol. I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979, pp. 174-175.
7
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Introducere în teologia liturgică, trad. Ierom. Vasile BÂRZU, Editura Sophia, Bucureşti,
2009, p. 281.
8
O colecţie de asemenea inscripţii găsim în Monumenta ecclesiae liturgica, Editori Fernand Cabrol şi Henri Le-
clercq, vol. I: Reliquiae liturgicae vetustissimae, 1902, p. CL şi urm.
9
E. LE BLANT, Les inscriptions chrétiennes de la Gaule, vol. I, Imprimerie Impériale, Paris, 1856, p. 240.
10
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Introducere..., p. 280.
11
PR. IOAN BIZĂU, „Moaştele sfinţilor – semne ale morţii şi învierii în Hristos”, în volumul colectiv Ce este moartea?,
editor Vasile MANEA, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2006, p. 100.
95
Simeon Pintea
în anul 358 au fost aduse şi depuse în mod solemn la Sfânta Sofia moaştele Sfântului Timotei,
Studii
ucenic al Sfântului Apostol Pavel şi întâiul episcop al Efesului. În anul următor au fost aduse cele
ale Apostolului Andrei şi ale Evanghelistului Luca. La acestea s-au adăugat, mai târziu, capul
Sfântului Ioan Botezătorul şi o mulţime de relicve sfinte, printre care lemnul crucii lui Hristos,
suliţa sutaşului care a străpuns coasta Celui răstignit, coroana de spini şi altele. Noua capitală
a imperiului a devenit în scurt timp „un adevărat rezervor de relicve prestigioase”12. Cucerirea
Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204 şi mai apoi de către turcii otomani în anul 1453
a însemnat un adevărat dezastru pentru patrimoniul religios şi cultural al creştinătăţii, care a fost
risipit în tot spaţiul Europei apusene sau, în mare parte, distrus.
Desigur, au existat reacţii, uneori virulente, din partea societăţii greco-romane împotriva
creştinilor, care s-au datorat şi faptului că Biserica promova cultul martirilor şi al relicvelor.
Este suficient să-l amintim pe împăratul Iulian Apostatul (361-363) care le reproşa creştinilor:
„Continuaţi să adăugaţi multe cadavre ale celor recent decedaţi cadavrelor de demult. Aţi umplut
lumea întreagă cu morminte şi cavouri”13. Cu altă ocazie, el îşi exprima dezgustul faţă de cultul
relicvelor, întrebându-se cum pot oamenii să tolereze procesiunile cu relicve, adică „purtarea
cadavrelor printr-o mare de oameni, în mijlocul unor mulţimi imense, tulburând vederea tuturor
cu imaginea de rău augur a morţilor? Ce zi aflată sub semnul morţii poate fi norocoasă? Cum mai
poate cineva după ce a fost prezent la asemenea ceremonii, să se apropie de zei şi de templele
lor?”14. Vom sesiza diferenţa de percepţie dintre păgânism şi creştinism cu referire la sfintele
moaşte: pentru creştini relicvele erau întotdeauna semne ale biruinţei vieţii, pe când, pentru
păgâni rămâneau doar nişte cadavre, imagini sumbre ale morţii.
Dezvoltarea cultului sfinţilor începând cu veacul al IV-lea a avut consecinţe şi asupra
importanţei acordate zonelor destinate celor morţi în majoritatea oraşelor din antichitatea târzie.
În cimitire şi-a făcut apariţie arhitectura monumentală, pe mormintele martirilor zidindu-se
martyrioane ce alcătuiau adevărate complexe arhitecturale. În jurul acestora vieţuiau numeroşi
călugări, iar prestigiul pe care aceste edificii le aveau în pietatea creştină atrăgea mulţimea
pelerinilor din toate mediile sociale şi culturale. Un astfel de complex a impresionat-o pe Egeria,
atunci când a vizitat Edessa, unde se afla martirionul Sfântului Apostol Toma15. Se poate afirma
cu siguranţă faptul că dezvoltarea arhitecturii monumentale în locurile unde se aflau îngropaţi
sfinţii mucenici are legătură cu celebrarea liturgică din ziua pomenirii lor anuale – memoriae –
celebrare care cuprindea privegherea ce culmina cu săvârşirea dumnezeieştii Euharistiei.
2. Moaştele sfinţilor în orizontul Euharistiei
Este cunoscut faptul că, încă din perioada creştinismului primar, cultul martirilor a fost pus
în legătură cu celebrarea Euharistiei. În fiecare an, creştinii se adunau la mormintele martirilor
(martyria) sau în locul unde se prăznuia pomenirea lor. Cultul liturgic celebrat cu aceste ocazii
includea rugăciuni şi privegheri, citirea actelor martirice sau istoria pătimirii şi a morţii lor (cf.
Canonul 46 al Sinodului de la Cartagina) şi, bineînţeles, celebrarea Dumnezeieştii Euharistii (cf.
Canonul 20 al Sinodului de la Gangra). O mărturie importantă avem în acest sens în Constituţiile
Sfinţilor Apostoli, o scriere prestigioasă ce reflectă viaţa bisericească a primelor veacuri creştine:
„Adunaţi-vă fără niciun scrupul în cimitire, făcând citirea cărţilor sfinte şi cântând psalmi pentru
martirii adormiţi şi pentru toţi sfinţii cei din veac, precum şi pentru fraţii voştri adormiţi întru
12
PR. IOAN BIZĂU, Moaştele sfinţilor..., p. 101.
13
Contra Galiaeos, 335C, citat la PETER BROWN, Cultul sfinţilor. Apariţia şi rolul său în creştinismul latin, trad. D.
Lică, Editura Amarcord & CEU Press, Timişoara, 1995, p. 18.
14
Epistulae et leges, citat la PETER BROWN, Cultul sfinţilor..., p. 19.
15
EGERIA, Peregrinatio ad loca sancta: (Itinerarium et Missa)=Pelerinaj la Locurile Sfinte: (Itinerariu şi Liturghie)
A.D. 381-384, XIX, 2-4, trad. Cornelia Lucia Frişan, Editura Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pp. 137-139.
96
Domnul; şi plăcuta Euharistie, icoana trupului împărătesc al lui Hristos, aduceţi-o ca jertfă în
Studii
bisericile voastre şi în cimitire”16.
Scopul citirii actelor martirice şi a istorisirii pătimirilor sfinţilor mucenici era acela de a
evidenţia prezenţa lui Hristos în martirul Său precum şi prezenţa vieţii celei noi, izvorâte din
asumarea deplină, prin martiriu, a Pătimirilor şi Învierii lui Iisus Hristos: „slava descoperită în
martiri este slava lui Hristos şi a Bisericii – arată Părintele Alexander Schmemann – iar martirul
este un exemplu, o mărturie, o manifestare a acestei slave”17. Descrierea martiriului avea, desigur,
şi un rol didactic, mucenicii reprezentând exemple sau modele de asumare a vieţii în Hristos şi
însufleţire pentru membrii comunităţilor creştine care celebrau memoria lor18. Legătura dintre
celebrarea Euharistiei şi dies nataliae trebuie să o vedem în conformarea la misterul pascal al lui
Hristos prin martiriu, acelaşi mister care se celebrează permanent în Euharistie. Martirul însuşi
este o epifanie a tainei lui Hristos.
Trebuie remarcat faptul că în conştiinţa creştinismului primar, actul însuşi al muceniciei
era perceput ca o conformare la taina Jertfei, Morţii şi Învierii lui Hristos, martiriul având un
puternic caracter euharistic. În acest sens, atunci când Sfântul Ignatie Teoforul, venerabilul
episcop al Antiohiei, era dus spre martiriu, iar creştinii din Roma au încercat să intervină pentru
cauza lui, el i-a oprit, scriidu-le în epistolă: „Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot
dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu curat al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca
să fiu găsit pâine curată lui Hristos [...] faceţi rugăciuni pentru mine, ca să fiu găsit prin aceste
unelte, jertfă lui Dumnezeu [...] dacă sufăr voi fi un dezrobit al lui Hristos şi voi învia liber în El”19.
Vom remarca următoarele expresii: „grâu curat”, „pâine curată”, „jertfă lui Dumnezeu”. Toate
acestea fac trimitere la Jertfa euharistică.
Acelaşi caracter euharistic reiese şi din martiriul Sfântului Policarp al Smyrnei. Fiind
condamnat la ardere de viu pe rug, după ce totul a fost pregătit, el i-a înduplecat pe călăi, să nu fie
totuşi ţintuit. Apoi „punându-şi mâinile la spate şi fiind gata ca un berbec însemnat din turma mare,
pregătit pentru a fi adus jertfă de ardere de tot plăcută lui Dumnezeu”, a înălţat o rugăciune: „Te
binecuvântez că m-ai învrednicit de ceasul acesta ca să iau parte la numărul martorilor - martirilor
la paharul Hristosului Tău spre învierea vieţii veşnice a sufletului şi a trupului în nestricăciunea
Duhului Sfânt; între care să fiu primit înaintea Ta jertfă grasă şi primită”. Apoi, aprins fiind rugul,
în timp ce Policarp era învăluit de flăcări, fiii săi duhovniceşti au avut următoarea viziune mistică:
„Iar când a înălţat Amin-ul şi a isprăvit rugăciunea, oamenii însărcinaţi cu focul au aprins focul.
Şi strălucind o flacără mare, am văzut o minune noi, cei cărora li s-a dat a o vedea; noi cei care
am fost păstraţi ca să vestim celorlalţi cele făcute. Căci luând forma unei bolţi, focul a învăluit în
cerc trupul martirului ca o pânză de corabie umflată de vânt; şi era în mijloc nu ca un trup ars, ci
ca o pâine coaptă sau ca un aur ori argint ars în cuptor. Pentru că am simţit o atât de mare bună-
mireasmă, ca a unui suflu de tămâie sau a unei alteia din aromele preţioase”20.
Cu timpul, cultul martirilor şi cultul euharistic sau contopit. Fenomenul a avut consecinţe
asupra devenirii arhitecturii bisericilor creştine precum şi a Altarului euharistic. Acest proces a
fost totuşi unul lent şi de durată şi nu s-a realizat la fel în cuprinsul întregului Imperiu. Astfel, cu
toate că în întregul Răsărit creştin cultul sfintelor moaşte se bucura de un prestigiu imens, totuşi
se distingea complet de cultul euharistic. De exemplu, în Siria de nord, în arhitectura bisericilor
din secolele al V-lea şi al VI-lea, exista un loc special pentru cultul sfintelor moaşte, separat de
Altarul euharistic. De obicei, relicvele erau depuse într-o încăpere situată în partea de miază-zi a
16
Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement, cartea a VI-a, XXX,2, Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei. I...,
pp. 710-711.
17
PR. ALEXANDER SCHMEMANN, Introducere..., p. 286.
18
PR. ENE BRANIŞTE, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, vol. I,
ediţia a treia, Editura Basilica, Bucureşti, 2015, p. 334.
19
Ignatie către Romani, IV, 1-2, în PSB, vol I..., p. 175.
20
Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp, XIV, 1-2; XV, 1-2..., p. 373.
97
Simeon Pintea
absidei Altarului, zonă ce comunica cu nava laterală, uşurând astfel accesul credincioşilor. Aici se
Studii
păstrau moaştele sfinţilor în relicvarii, de forma unor mici sarcofage, rânduite pentru prepararea
„untdelemnului martirilor”, atât de preţuit de către pelerini21. Vom reţine faptul că în această
parte a lumii creştine nu se amplasau niciodată relicvarii sub Altarul bisericilor. Cu toate că şi în
Siria a existat obiceiul de a dezgropa osemintele şi a le transfera în alte locuri, sau a le împărţi, ori
a concentra relicve ale diferiţilor sfinţi în acelaşi loc, totuşi, cultul martirilor şi cultul euharistic
erau două elemente distincte ale vieţii creştine.
Altfel au stat lucrurile în regiunile apusene ale Imperiului, unde raportul dintre cultul
martirilor şi Liturghia euharistică a cunoscut un traseu diferit decât în Răsăritul creştin. Atât
la Roma cât şi în Africa secolului al IV-lea, Altarul euharistic era amplasat frecvent deasupra
mormântului unui martir, fiind accesibil credincioşilor în mijlocul unei cripte sau vizibil printr-o
fereastră (fenestrella). Acest lucru a condus mai apoi la practica generală a aşezării relicvelor sub
Altar. În acest sens putem da ca exemplu bazilica Sfântul Petru de la Vatican, un imens martyrion
sau o enormă bazilică funerară, construită în cinstea Apostolului de către Împăratul Constantin
cel Mare, care avea Altarul euharistic amplasat deasupra mormântului Apostolului pentru ca
Liturghia să fie celebrată chiar pe mormânt. Putem aminti de asemenea şi de faptul că Sfântul
Damasus, papă al Romei, a ridicat Altare euharistice chiar pe mormintele martirilor aflate în
criptele înguste din catacombe, cum s-a întâmplat la Sfânta Agnes, de pildă22. Cu timpul, mai
ales între secolele V-VI, cultul martirilor şi cel euharistic s-a întrepătruns şi mai mult. Bazilicile
funerare romane au devenit locuri de celebrare a Euharistiei, Altare euharistice fiind înălţate chiar
pe morminte, deoarece romanii aveau o reţinere cu privire la dezgroparea şi mutarea trupurilor
celor răposaţi. Sfântul Ambrozie justifica astfel ideea de Altar-mormânt: „victimele triumfătoare
ajung în locul unde Hristos însuşi este Jertfă. Deasupra, pe Jertfelnic, este cel ce a pătimit pentru
toţi, iar sub Jertfelnic sunt cei care au fost răscumpăraţi prin pătimirea Lui”23.
Sfântul Ambrozie a fost cel care a transferat moaştele Sfinţilor Ghervasie şi Protasie, printr-o
procesiune solemnă ce a avut loc pe 17 iunie 386 şi le-a depus într-un mormânt pe care şi l-a
pregătit iniţial pentru sine însuşi, dar cu care nu erau de acord contemporanii săi. Acest mormânt
era amplasat chiar sub Altarul bazilicii din Milano. Exemplul Sfântului Ambrozie, de a descoperi,
transfera şi concentra sfintele moaşte, a fost urmat de tot mai mulţi episcopi apuseni, mai ales în
secolele care au urmat (VI-VII). Astfel, osemintele au fost transferate de la periferie în interiorul
cetăţilor. Ca urmare, în loc să se mai construiască altare pe morminte, cum se proceda înainte,
s-a trecut la construirea unui altar de zidărie în absidă, ce avea de acum rezervat un loc pentru
un mormânt artificial sau chiar un mic sarcofag pentru depunerea relicvelor sfinţilor. La temelia
Altarului, pe partea unde aveau acces credincioşii, exista un grilaj traforat în placa de marmură
sau de piatră (fenestrella confessionis), pentru a li se oferi acestora posibilitatea de a vedea
mormântul sfântului sau de a o atinge cu pânzeturi sau diferite obiecte-amintiri de pelerinaj, gest
atât de familiar evlaviei populare. La bisericile mici, în zidul altarului se rezerva o cavitate cubică,
cu latura de aproximativ 20 de centimetri, unde se depuneau şi se închideau puţinele relicve. Cu
timpul, s-a ajuns ca relicvele să fie introduse chiar în structura Jertfelnicului pe care se depuneau
şi se consacrau Darurile euharistice. Acest fapt a generat o nouă evlavie faţă de Altar: „Dacă în
21
PR. IOAN BIZĂU, Moaştele sfinţilor..., p. 119. Untdelemnul martirilor se prepara astfel: fiecare relicvariu avea deasupra
un orificiu, prin care se turna untdelemnul înmiresmat, acesta prelingându-se printr-un ingenios sistem de conducte
pentru a atinge osemintele sfinţilor, după care era colectat prin orificiul din partea de jos a relicvariului pentru a fi
împărţit pelerinilor în ampole (flaconaşe), confecţionate adeseori din argint, cu diferite imagini, de obicei în legătură
cu locurile de pelerinaj, imprimate cu matriţa. Aceste ampole sunt foarte importante pentru istoria iconografiei de la
sfârşitul antichităţii creştine. Există colecţii cu astfel de piese care au aparţinut unor pelerini ce au vizitat Locurile Sfinte
din Palestina în secolul al IV-lea, păstrate în tezaurul catedralei din Monza şi ale vechii abaţii din Bobbio, Italia. (A se
vedea A. GRABAR, Les ampoules de Terre Sainte – Monza, Bobbio, Paris, 1958).
22
23
Epistole 22, 13; în SFÂNTUL AMBROZIE, Scrieri. Partea a doua, trad. D. Popescu, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,
53, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 127.
98
secolul al IV-lea, Altarul unei biserici era venerat în raport cu Liturghia euharistică, chiar şi în
Studii
afara momentelor săvârşirii ei [...] după generalizarea Altarului-mormânt sub o formă sau alta,
venerarea Mesei Domnului va fi raportată şi la prezenţa sfintelor moaşte din structura ei”24.
3. Sensul depunerii sfintelor moaşte în Altarul euharistic
Cea mai complexă experienţă sacramentală a Ortodoxiei, în care sunt implicate sfintele
moaşte, este ritualul târnosirii bisericii. Acest ritual exprimă cel mai bine legătura mistică dintre
mormintele martirilor şi Altarul euharistic. De altfel, tipul de Altar-mormânt s-a generalizat de
multă vreme în Ortodoxia ecumenică, iar localizarea nişei-mormânt în arhitectura Jertfelnicului
a modelat structura celebrării liturgice a consacrării bisericii.
În vechea tradiţie bizantină, actul complex al târnosirii unei biserici culmina cu procesiunea
aducerii şi depunerii sfintelor moaşte în alcătuirea Altarului. Manuscrisele liturgice care descriu
rânduiala târnosirii, fac distincţie între sfinţire sau consacrare (kathierosis) şi inaugurare
(enkaenia)25. Aceste două secvenţe ale aceleiaşi unităţi liturgice erau săvârşite separat, în zile
diferite. Ritualul inaugurării bisericii nou-sfinţite avea în centru procesiunea cu sfintele moaşte,
adică aducerea lor solemnă la biserica cea nouă şi depunerea lor în „mormântul” din alcătuirea
dumnezeiescului Altar, după care urma, îndată, celebrarea Liturghiei inaugurale.
Ritualul inaugurării începea în seara precedentă. Episcopul aducea relicvele sfinţilor
la cea mai apropiată biserică de cea care urma a fi inaugurată. Sfintele moaşte erau depuse
pe Jertfelnic, fiind aşezate chiar pe discul care urma să fie folosit la Sfânta Liturghie pentru a
purta Sfântul Agneţ, fiind „pecetluit” cu steluţa şi acoperit cu aerul sau acoperământul mare, la
fel cum sunt acoperite Darurile euharistice. Sfântul Nicolae Cabasila sublinia faptul că sfintelor
moaşte „le sunt aduse aproape aceleaşi cinstiri ca şi Preasfintelor Daruri”26. Se săvârşea apoi
Vecernia, Privegherea de toată noapte şi Utrenia târnosirii, mai precis Rânduiala pomenirii
înnoirii [bisericii] Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos a cărei comemorare anuală se
prăznuieşte pe 13 septembrie27. Se înţelege că în cadrul acestei slujbe se inserau piese imnografice
din slujba zilei în care se săvârşea inaugurarea precum şi din slujba praznicului sau a sfântului
căruia îi era dedicată biserica nouă. Dimineaţa, sfintele moaşte erau aduse într-o procesiune
solemnă şi depuse în Altarul nou-consacrat.
La Bizanţ, această procesiune inaugurală primea caracterul unei solemnităţi impresionante,
al cărei prototip era considerată procesiunea strămutării Chivotului legământului de către regele
David (cf. 2 Regi 6; Psalmul 67, 25-36). Relicvariul era ţinut de către patriarh pe genunchii săi,
în timp ce el era purtat, către biserica ce urma a fi inaugurată, în carul de ceremonii imperiale.
Împăratul parcurgea traseul în urma patriarhului, pe jos. În anul 551, când a fost inaugurată
biserica Sfânta Irina, ctitorie a Împăratului Justinian, relicvariul cu moaşte a fost purtat de către
patriarhii Mina al Constantinopolului şi Apolinarie al Alexandriei28.
În calitate de martor al vechii tradiţii liturgice, Sfântul Simeon al Tesalonicului descrie
ceremonia aducerii sfintelor moaşte la biserica nouă, aplicând ideea de mormânt Altarului
euharistic ce urmează a fi inaugurat: „Deci, mergând la biserica cea veche unde au fost depuse
moaştele mai dinainte şi citind două rugăciuni, prin care se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru
24
25
PR. IOAN BIZĂU, Celebrare liturgică şi mistagogie. Aplicaţii la expresia cuvântătoare a cultului eclesial, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2016, p.
26
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, trad. Pr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2014, p.167.
27
A se vedea Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucu-
reşti, 1984, pp. 150-167.
28
LOUIS DUCHESNE, Origines du culte chrétien. Étude sur la liturgie latine avant Charlemagne, Paris, 1925, pp.
437-438, citat la PR. IOAN BIZĂU, Celebrare liturgică şi mistagogie..., p. 74.
99
Simeon Pintea
Harul ce izvorăşte din moaştele mucenicilor, [arhiereul] le aduce pe cap, după obicei, la biserica cea
Studii
nouă. Căci nu se cuvine a se face sfinţirea fără moaştele mucenicilor sau ale sfinţilor preacuvioşi,
fiindcă temeliile Bisericii sunt mucenicii, zidiţi fiind pe temelia Mântuitorului; şi aceştia se cuvine
a fi aşezaţi în biserică sub Jertfelnic, de vreme ce şi Jertfelnicul este Biserică, fiind Tronul lui
Dumnezeu şi Mormântul lui Hristos Dumnezeu”29.
Sfântul Simeon justifică depunerea relicvelor sfinţilor mucenici în stâlpul sfintei mese prin
asemănarea lor cu Hristos, asemănare ce s-a realizat prin conformarea acestora cu Jertfa Lui:
„Moaştele se pun mai înainte [de oficierea primei Jertfe euharistice] în biserică întrucât sunt
sfinţite şi sunt ca nişte jertfe pentru Dânsul [Hristos]. [Episcopul] le pune pe acestea pe sfântul
disc pentru că [mucenicii] se împărtăşesc întocmai de cinstea Stăpânului, fiind chinuiţi pentru
Dânsul; şi le aşază pe Sfânta Masă pentru că ei au murit împreună cu Hristos şi stau înaintea
dumnezeiescului tron al slavei Sale. Drept aceea, arhiereul le poartă pe cap, cinstindu-le ca pe
însăşi dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Căci dacă aşa cum spune Sfântul
Apostol Pavel către toţi credincioşii – «Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în
parte» [1Corinteni 12, 27] –, cu atât mai mult vor fi trup şi mădulare ale lui Hristos cei care s-au
chinuit pentru slava Lui şi au urmat morţii Sale”30.
Aceeaşi aplicare hristologică o face sfintelor moaşte şi Sfântul Nicolae Cabasila, atunci când
interpretează teologic ritualul depunerii lor în Altarul euharistic: „nimic nu este mai înrudit cu
lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos la suflet,
la felul morţii şi în toate. Doar încă de pe când erau vii, Hristos era în măduva lor, iar după moarte,
la fel, nu le părăseşte osemintele. El rămâne unit cu sufletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi
acum cu acest pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hristos într-adevăr se poate
vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta, în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sfintele
Moaşte”31.
Pe lângă sensul hristologic al depunerii relicvelor sfinţilor în Altarul-mormânt al unei biserici
nou-consacrate, Tradiţia a reţinut şi un sens ecleziologic. Depunerea iniţială a sfintelor moaşte
pe un altar deja consacrat şi strămutarea lor, mai apoi, la altul, nou, creează o filiaţie de natură
sacramentală32 între noul Jertfelnic şi toate altarele euharistice ale respectivei Biserici locale.
Această filiaţie urcă în mod tainic până la Altarele epocii apostolice şi, prin acestea, până la masa
Cinei celei de Taină. Astfel, principiul succesiunii apostolice, este aplicat liturgic şi sacramental şi la
ritualul inaugurării noului Jertfelnic al Cinei euharistice. Iată cum exprimă acest principiu major al
Tradiţiei creştine Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Drept aceea cu cinste, cu tămâie, cu lumini şi cu
cântări se aduc sfintele moaşte de la biserica cea veche la cea nouă, arătându-se prin aceasta că sfinţii
sunt totdeauna cu Dumnezeu şi cu noi, aşa precum este şi Hristos. Şi înnoindu-se harul lui întru
noi, aceştia sunt şi ei împreună cu noi. Şi precum ni s-a dat nouă Harul, mai întâi de la Mântuitorul
prin Apostoli, iar mai pe urmă prin ucenicii lor, şi până acum ni se dă nouă Harul prin hirotonie,
aşa se dă Harul prin bisericile cele vechi întru cele noi, precum şi Mirul se săvârşeşte iarăşi prin Mir,
fiindcă se săvârşeşte prin Jertfelnicul care este deja uns cu Mir. De aceea, învăţăm că nu de la noi
sfinţim cele ce se sfinţesc, ci Harul Duhului lucrează acestea, începând de la Mântuitorul nostru, ca
dintr-un izvor, prin Ucenicii Lui şi prin cei după vremi Părinţi [...]”33.
Conform rânduielii practicate astăzi în cuprinsul Patriarhiei române, Slujba târnosirii începe cu
întreita înconjurare a noii biserici cu sfintele moaşte care sunt încredinţate spre a fi purtate, „unuia
dintre preoţi”34. Prin această modificare survenită în rânduiala românească, cele două secvenţe ale
29
SFÂNTUL SIMEON ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după
principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I, trad. C. Chesarie, Editura Arhiepiscopiei Su-
cevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 165.
30
SFÂNTUL SIMEON ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, Tratat asupra tuturor dogmelor…, p 166.
31
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos..., p. 167.
32
33
SFÂNTUL SIMEON ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, Tratat asupra tuturor dogmelor…, p 166.
34
Târnosirea sau Slujba Sfinţirii Bisericii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 31.
100
ritualului târnosirii – consacrarea şi inaugurarea – care erau cândva distincte, acum s-au contopit.
Studii
Doar tradiţia liturgică rusească a mai păstrat vechea rânduială bizantină, având cele două secvenţe
distincte35. Practic, a dispărut din conştiinţa liturgică ideea de inaugurare prin aducerea sfintelor
moaşte de la o biserică veche la cea nouă, deoarece relicvele sunt îngropate în masa Altarului încă
înainte ca aceasta să fie consacrată. Chiar şi arhitectura Jertfelnicului s-a schimbat. Dacă în vechime,
locul pentru sfintele moaşte era în piciorul Sfintei Mese, aşa cum este vizualizat acest lucru în icoana
Troiţei Sfântului Andrei Rubliov, moaştele putând fi uşor depuse şi după ce placa Altarului era
îmbrăcată în giulgiu şi pecetluită, astăzi acest lucru a devenit imposibil, deoarece „mormântul”
pentru relicve este chiar deasupra, în mijlocul mesei altarului. Or, pentru a fi posibilă săvârşirea
ritualului târnosirii, care cuprinde spălări rituale, ungeri şi îmbrăcarea mesei în giulgiu, mai întâi se
cere îngroparea sfintelor moaşte şi pecetluirea deschizăturii „mormântului”.
Cu privire la înţelesul teologic al depunerii sfintelor moaşte în Sfântul Altar, a rămas doar
interpretarea hristologică, iar cea cu privire la filiaţie şi succesiune apostolică a ieşit din conştiinţa
liturgică contemporană: „Când înconjurăm biserica nouă purtăm în procesiune moaşte ale sfinţilor
mucenici sau martiri, care apoi se depun în piciorul Sfintei Mese. De ce? Pentru că mucenicii sau
martirii au arătat cea mai mare iubire faţă de Hristos, iubire mai mare decât teama de moarte.
Din acest motiv, primele biserici creştine au fost construite pe mormintele martirilor. Întrucât
întreaga slujbă de sfinţire a unei biserici ortodoxe este şi o laudă adusă sfinţilor martiri, se cântă
de mai multe ori în timpul sfinţirii ei troparul: «Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi
încununat, rugaţi-vă Domnului să se miluiască sufletele noastre!»”36.
Concluzie:
Putem afirma că dezvoltarea cultului martirilor în conştiinţa creştină a avut o influenţă şi

asupra devenirii spaţiului sacru, atât din punct de vedere arhitectural cât şi teologic. Mormintele
martirilor au fost transferate, treptat, chiar în centrul sacramental al bisericilor, în Altarul
euharistic. Iar Altarul-mormânt justifică cel mai bine sensul hristologic şi eclezial al cinstirii
relicvelor sfinţilor în Biserica Ortodoxă.
Abstract
SIMEON PINTEA, Reflections on the mystic connection between the christian martyrion and the
euharistic altar
In the Romanian Patriarchate, 2021, the commemorative year of those asleep, offers us the oppor-
tunity to reflect on the liturgical and cultural value of cemeteries. In this context, we cannot over-
look those graves and cemeteries that shelter the bones of the martyrs of the Christian faith. From
the beginning of Christianity, they had a special prestige in the piety of the Church. This comes out
clearly, especially from the connection between Christian martyrdom and the celebration of the
Eucharist. In this article we aim to present how the relics of the martyrs entered the structure of the
Eucharistic Altar, while emphasizing the theology that was the basis of this process.
KEYWORDS: tomb, martyr, martyrion, Altar, relics, Eucharist.
35
Чиновник Архиерейского Священнослужения, книга 2, Издание Московской Патриархии, Москва, 1983,
p. 157.
36
† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Casa lui Dumnezeu şi Poarta Cerului. Înţelesul şi folosul sfin-
ţirii bisericii, în Târnosirea sau Slujba Sfinţirii Bisericii..., pp. 7-8.
101
Studii
Perspectiva morţii reflectată în jurnalul de război

al Reginei Maria a României. Cimitirele de război
ca loc al cinstirii eroilor
PAUL-ERSILIAN ROŞCA*
„Nu vărsaţi lacrimi pentru mormintele eroilor voștri, ci cântaţi

despre ei în cântece, ca numele lor să răsune prin legenda epocilor”
Regina Maria
Î ncă din timpuri imemoriale, moartea s-a dovedit a fi singura certitudine a omului, etapa
spre care convergeau toate „drumurile” şi „căile”, imposibil de evitat. În acest context, în
funcţie de epocă, de credinţă sau religie, de apartenenţă culturală şi socială, fiecare a dorit
să dea un sens vieţii, chiar dacă pentru unii parcursul biologic reprezenta totul, după moarte
urmând „nefiinţa”, „neantul”, „nimicul”, sau dimpotrivă, moartea fiind doar trecerea spre o
nouă viaţă, o nouă existenţă, un nou ciclu. O constantă poate fi totuşi remarcată, individual
sau comunitar, urmele trecerii pe acest pământ se doreau a fi păstrate. Prin constucţii im-
punătoare şi „veşnice”, faraoni, regi şi împăraţi au încercat să-şi înscrie numele definitiv în
memoria viitorului care le succeda; prin fapte de vitejie se nădăjduia intrarea în rândul eroi-
lor despre care totdeauna cântecele, poemele şi legendele vor vorbi; prin creaţii artistice sau
invenţii, dincolo de impactul imediat, de gloria scenelor sau admiraţia privitorilor, autorii
lor sperau să dăinuie pe mai departe prin operele lor. Atunci când viaţa ta a fost „banală”,
singura speranţă rămânea memoria celor dragi, o memorie care însă se stingea după puţine
generaţii, urmele trecerii tale pe pământ pierzându-se definitiv. Totuşi, atunci când moartea
ta a fost una legată de însăşi existenţa societăţii din care ai făcut parte, aceasta a găsit nece-
sară şi potrivită menţinerea unei amintiri la nivel colectiv. Este cazul celor care au căzut pe
*
Doctor în teologie, directorul Muzeului Mitropoliei Clujului.
102
Perspectiva morții reflectată în jurnalul de război al Reginei Maria...
câmpurile de luptă pentru apărarea unui anumit stat, pentru extinderea şi gloria lui, aceşti
Studii
eroi fiind, în ultimii două mii de ani, memoraţi şi comemoraţi sub diverse forme. Pornind de
la cântece şi legende, continuând cu ridicarea unor monumente sau consacrarea unor locuri
speciale ale memoriei şi încheind, în special în secolul XX, cu constituirea unor cimitire dedi-
cate acestora, civilizaţia din spaţiul Europei de astăzi şi culturile tributare ei s-au asigurat că
memoria celor care au murit nu se va pierde.
Spaţiul românesc nu duce lipsă de asemenea simboluri şi monumente ale aducerii
aminte. De la mormintele tumulare, anonime, continuând cu Tabula Traiana sau Tropaeum
Traiani (menite a consemna gloria împăratului Traian şi a armatelor imperiale), la mănăstirile
ştefaniene, ridicate şi în cinstea victoriilor şi a amintirii jertfelor făcute pentru apărarea
Moldovei, şi încheind cu dorobanţii de bronz care străjuiesc Podul „Regele Carol I” de la
Cernavodă (creaţii ale sculptorului francez Léon Pilet, cei doi dorobanţi sunt un omagiu
adus memoriei celor care au căzut în Războiul de Independenţă), observăm o evoluţie a
formelor de comemorare „instituţională” a dimensiunii eroice a războiului. Dacă la început
accentul cădea pe persoana liderului, a comandantului, soldaţii reprezentând elementul
anonim dar prezent totuşi simbolic, secolul XX, prin cele două conflagraţii mondiale, a adus
o schimbare majoră, cimitirele de război, mausoleele, Monumentul (mormântul) soldatului
necunoscut şi toate celelalte monumente punând accentul pe jertfa fiecărui soldat, nominal
şi personal. Cimitirul devine nu doar un loc al înhumării, ci el primeşte şi valenţe istorice,
artistice, memoriale şi simbolice.
Primul Război Mondial a reprezentat pentru România prima conflagraţie de o asemenea
amploare, un conflict în care a fost atrasă total, atât teritorial cât şi uman. Pierderile au
fost uriaşe. Datele prezentate de statul român la conferinţele de pace şi la Comisia de
reparaţii sunt înfricoşătoare: 335.000 de morţi şi dispăruţi în rândul armatei (plus 75.491
de mari mutilaţi), căzuţi pe câmpul de luptă, în lagărele de prizoniei sau morţi din pricina
epidemiilor şi lipsei de îngrijire medicală şi aproximativ 650.000 de civili, aceştia murind
din pricina luptelor, represaliilor, bolilor şi foametei1. Aşadar, aproximativ 985.000 de morţi
a reprezentat sacrificiul făcut de România pentru idealul naţional şi înfăptuirea „României
dodoloaţe”. O parte dintre ostaşii căzuţi pe câmpurile de luptă şi-au găsit odihna în mari
cimitire de război, unele constituite chiar în anii conflictului, multe amenajate în anii care
au urmat, restul dormindu-şi somnul de veci în „mormintele” anonime şi ad-hoc create
în tranşee, cratere de obuze sau dispărând definitiv în explozii care au volatilizat grupuri
întregi de soldaţi.
Unul dintre cele mai mari merite în constituirea cimitirelor de război şi a iniţierii cultului
eroilor l-a avut regina Maria a României, ea alăturându-se regelui Ferdinand I într-un
proces amplu născut în chiar anii conflagraţiei şi continuat mai apoi în deceniile următoare.
Suverana a fost, fără doar şi poate, o prezenţă majoră şi marcantă în realitatea războiului,
deosebindu-se mult de alte regine sau principese europene. Aflată nu de puţine ori în prima
linie, implicată în constituirea unei reţele vaste de spitale de campanie, aruncând în joc
uriaşul ei capital de imagine şi influenţa europeană (în acele momente s-a văzut importanţa
înrudirii ei cu marile case imperiale şi regale europene), Maria a reuşit să obţină ajutoare
materiale şi umane fără de care deznodământul implicării României în război ar fi fost unul
mult diferit. A mai lăsat însă ceva istoriei, un jurnal care, dincolo de valoarea sa literară şi
de calitatea unor pagini cu caracter memorial neegalate în rândul celorlalţi membri ai Casei
Regale, a constituit începutul unui lung şir de volume memorialistice care o au ca autor2.
1
NICOLAE CIOBANU, Pierderile umane ale României în timpul Războiului de întregire, pp.1-7, https://www.once.
ro/sesiuni/sesiune_2007/3_Pierderi.pdf, accesat la 19.06.2021.
2
Începute în 1910, atunci când principesa Maria a considerat că gândurile, întâmplările, experienţele şi me-
103
Paul-Ersilian Roşca
În aceste pagini, tributare unei evidente subiectivităţi, autocenzuri şi chiar perspective

Studii
romanţate, regăsim însă detaliile unor evenimente istorice, politice, militare şi mai ales
sociale magistral zugrăvite. Urmând structura unui jurnal zilnic, Majestatea Sa a consemnat
în aceste pagini realitatea dură, tragică, adesea disperată a acelor zile. Tema morţii este
prezentă adesea, atât într-un plan foarte personal (pierderea principelui Mircea, a regelui
Carol I, a reginei Elisabeta, a ţarului Nicolae al II-lea etc.) cât şi din perspectiva morţii unor
prieteni sau colaboratori foarte apropiaţi, a contactului zilnic, direct şi necosmetizat, cu
suferinţa agonizantă a celor din spitalele de campanie sau a populaţiei îngenuncheată de
lipsuri şi boli. În aceste rânduri, cimitirul, ca loc al morţii dar şi al odihnei, apare de multe
ori, perspectiva descrierii lui fiind, după cum vom vedea, complexă şi definitorie pentru
acţiunile Reginei de după încheierea războiului.
Pentru o prinţesă engleză, nepoată a reginei Victoria, nepoată a Ţarului Rusiei, o
femeie tânără, foarte frumoasă, cu o viaţă împlinită, spectrul morţii era unul în aparenţă
depărtat şi străin. În 1914 nu se afla pe tron, grijile conducerii Regatului fiind încă oarecum
departe. Într-adevăr, cu un an înainte, în timpul campaniei României la sud de Dunăre (în
timpul celui de-al Doilea Război Balcanic), o campanie victorioasă în urma căreia România
câştigase Cadrilaterul şi postura de mare putere balcanică, principesa Maria a luat contact
cu paradoxul morţii. Trupele române, victorioase pe câmpul de luptă, cu pierderi infime
raportate la mărimea corpului expediţionar mobilizat, s-au văzut decimate însă de epidemia
de holeră. În faţa acestei realităţi cumplite, Maria a avut curajul, forţând chiar decizia Casei
Regale, de a se implica personal în organizarea unei reţele de spitale de campanie, de centre
de carantină, unde a chemat doamnele înaltei societăţi pentru ajutorarea soldaţilor loviţi de
cumplita boală. Cu toate acestea, atunci când, la 10 octombrie 1914, regele Carol I a murit,
lucrurile aveau să se schimbe radical.
Europa era cuprinsă de flăcările Primului Război Mondial, România, neutră la acea
dată, avea un nou rege după aproape o jumătate de secol de domnie a creatorului Regatului,
un rege lipsit de experienţă şi supus unei presiuni enorme de a angaja ţara într-o tabără sau
alta. În noua realitate, pentru care cu adevărat, la acea dată, noua regină nu era pregătită,
moartea „Unchiului”, aşa cum îl alinta ea pe Carol I, şi înmormântarea acestuia erau zugrăvite
moriile sale pot constitui cândva, peste ani, pagini importante, dacă nu pentru istorie cel puţin pentru ea,
jurnalele şi însemnările sale, sporadice până în 1916, reprezintă una dintre cele mai importante şi vaste opere
memorialistice din perioada interbelică şi nu numai în spaţiul românesc. În deceniile care au urmat, regina
Maria a zugrăvit tabloul unei ţări, a principalelor evenimente, personalităţi publice, a descris ca nimeni alt-
cineva locuri şi oameni, pentru ca, la sfârşit, să lase un testament răvăşitor, demn de o regină care, venită
ca o străină în anii adolescenţei, a ajuns să se identifice până la contopire cu patria pe al cărei tron s-a aflat
în chiar clipele constituirii României Mari. Alături de cele trei „Jurnale de război”, care acoperă intervalul
1916-1918 (cu adaosurile unor însemnări anterioare, în special din 1910 şi 1914), au văzut până acum lumina
tiparului alte 10 volume de „Însemnări zilnice”, acestea acoperind anii 1919-1928 (apărute de-a lungul anilor
la editurile Albatros, Historia şi, ultimele 4, Polirom). Acestora li se adaugă trilogia „Povestea vieţii mele”,
o versiune sintetică a vieţii Reginei făcută de ea pentru publicul european şi nord-american, în ultimii ani
apărând un al „patrulea” volum „Povestea vieţii mele. Capitole târzii din viaţa mea: memorii redescoperite”.
Merită semnalate şi „Cum am ajuns la Tenha-Juvah (Balcic n.n)” (1928), „Ţara pe care o iubesc: memorii din
exil” şi Sorin Cristescu – „Regina Maria: Însemnări din ultima parte a vieţii ” acest ultim volum acoperind
intervalul 4 martie 1937 – 11 iulie 1938. Rămâne ca, în măsura identificării, cercetării şi editării jurnalelor din
intervalul 1929-1937 (unele jurnale i-au fost confiscate de către Carol al II-lea), să fie completată şi acoperită
întreaga perioadă a vieţii reginei Maria.
104
încă în tonuri profund estetice3, ele fiind caracteristice aproape tuturor descrierilor pe care
Studii
Maria le făcea persoanelor, locurilor sau evenimentelor4.
Doi ani mai târziu, intrarea României în război, salutată de întreaga populaţie cu frenezie
(mult prea încrezătoare în propriile capacităţi militare, politice, în sprijinul aliaţilor, în
„slăbiciunea” adversarilor – rezultanta unei propagande bine construite), avea să aducă după
puţine zile, în care ofensiva pe multiplele fronturi părea că va conduce la o încheiere rapidă
a ostilităţilor, imaginea hidoasă şi reală a războiului: morţi şi răniţi. Şi nu într-un număr
mic. Punând la punct reţeaua de spitale dedicate celor aduşi de pe front, majoritatea la acea
dată încă spitale „obişnuite” din oraşe, regina Maria a luat contact cu faţa reală, lipsită de
romantism, a războiului. Astfel, la 27 august/9 septembrie 1916, atunci când Familia Regală
se afla deja retrasă la Buftea (Bucureştiul era bombardat din avioane şi zepeline de trupele
germane), în cursul vizitei întreprinse la spitalul Filantropia, Maria consemna întâlnirea cu
primii răniţi aduşi de pe front: „Unul a fost cel mai mişcător, l-am găsit plângând, tocmai îşi
venea în fire după ce fusese adormit cu cloroform, l-am mângâiat pe cap şi, apucându-mi
mâna, şi-a apăsat faţa de ea şi a izbucnit într-un potop de lacrimi. Era foarte tânăr. Altul
era pe moarte, ochii îi erau larg deschişi, mai-mai să-i iasă din cap, faţa îi era schimonosită,
emaciată, şi purta o expresie de teamă agonizantă – lângă astfel de paturi simţi nevoia să
întârzii pentru a le da toată alinarea, până în ultima clipă”5.
Din acel punct, imaginile devin din ce în ce mai dure, amestec de furie faţă de
bombardamentele asupra oraşelor, acolo unde numărul victimelor civile creştea constant, şi
hotărârea continuării unui drum cu orice costuri. Regina era conştientă că odată angrenată
în luptă, România nu putea da înapoi. Scopul era unul nobil6, costurile însă nu erau nici pe
departe ghicite la acea dată, dar determinarea celor cu care lua contact o făcea să spere.
3
Joi 2/15 octombrie 1914 (înmormântarea regelui Carol I – Curtea de Argeş n.n) „Cântările lente inspiră o jale
adâncă, dar se potrivesc bine cu doliul. În jurul nostru, copacii erau îmbrăcaţi în frumuseţea înflăcărată a toam-
nei – niciodată nu i-am văzut mai frumoşi, pe fundal erau mesteceni de un galben auriu, profilaţi pe dealurile de
un albastru înceţoşat, iar deasupra lor cerul era strălucitor, fără urmă de nor, o cupolă azurie”. MARIA, REGINA
ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1916-1917 (precedat de însemnări din 1910-1916), (trad. Anca Bărbulescu), Editura
Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 100.
4
În toate însemnările sale descrierile abundă, constituind o componentă deosebit de importantă. Astfel, fie că
vorbim despre mănăstiri, oraşe, sate, locuri pitoreşti (era o împătimită iubitoare a naturii, petrecea adeseori ore
întregi călărind prin pădurile şi pe pajiştile ţării) sau persoane, regina Maria creionează percepţia sa într-o puter-
nică cheie estetică. Iubea frumosul, arta, muzica, imaginile care i se înfăţişau trebuiau să fie armonioase (îi plăceau
oamenii frumoşi şi nu se sfia, în scrierile sale, să critice defectele celorlalţi, inclusiv cele fizice). Chiar şi evenimen-
tele sau tablourile tragice, triste sau urâte sunt redate într-o manieră poetică. Un exemplu relevant al dimensiunii
artistic-estetice de percepere a Suveranei îl reprezintă descrierea uneia dintre numeroasele călătorii întreprinse
în anii `20 la aşezămintele monahale de la Agapia, Văratec, Bistriţa şi Neamţ. Regina a remarcat pretutindenea
primirile „pitoreşti” care i s-au făcut, „cu nelipsita îmbulzeală de călugăriţe şi călugări adunaţi în jurul nostru,
ca nişte mari păsări negre. Multe clopote au fost trase, multe flori ni s-au presărat sub picioare şi multe cântece
pe nas au fost cântate în biserici; după aceea, luam şerbeturi foarte dulci şi lipicioase în odăile de primire ale
stareţului sau ale stareţei. Plutea în ele bine-cunoscutul iz de mucegai, de mere păstrate, de fum învechit al so-
belor de zid. [...] Îmi plăceau mult aceste locuri singuratice şi depărtate, pline de poezia şi atmosfera vremurilor
de altădată care înconjoară lucrurile ce nu se schimbă, păstrând de-a lungul generaţiilor datinile, rosturile şi
obiceiurile străvechi; latura artistică din mine nădăjduieşte că progresul niciodată nu le va desfiinţa”: MARIA,
REGINA ROMÂNIEI, Povestea vieţii mele, Vol. II, Editura Rao, Bucureşti, 2013, pp. 183-184.
5
MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1916-1917 (precedat de însemnări din 1910-1916), (trad. Anca Bărbu-
lescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, pp. 124-125.

6
În 30 august/12 septembrie 1916, regina Maria surprinde determinarea şi idealul celor răniţi, un ideal care nu
o lasă rece, ci o măguleşte: „Cu cei grav răniţi stau ceva mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie
mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun «Da, sufăr, dar
nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor», acesta e refrenul etern, fiecare viaţă
măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung eu «Împărăteasa tuturor româ-
nilor»”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1916-1917 (precedat de însemnări din 1910-1916), (trad. Anca
Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 129.
105
Finalul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie au

Studii
adus însă veşti din ce în ce mai proaste. După dezastrul de la
Turtucaia, acolo unde Armata Română suferise o înfrângere
dureroasă şi deosebit de gravă prin consecinţele asupra
frontului sudic, realităţile de pe celelalte fronturi nu erau nici
ele mai bune. Regina Maria primea, aproape în fiecare zi,
lovitură după lovitură. Astfel, la 20 septembrie/3 octombrie
1916, ea consemna: „Veşti groaznice, s-au aruncat o puzderie
de bombe asupra regimentului meu7, pierderi mari, dar încă
nu ştiu cine. N-am să fiu liniştită până nu aflu. Nu-mi pot
închipui ceva mai înfiorător decât căderea bombelor din cer
asupra unui regiment de cavalerie – când mă gândesc la
cai, la teroarea lor, ce scene cumplite, bărbaţii zdrobiţi sub
animalele care se zvârcolesc, moarte, mutilare, o încâlceală
de dobitoace disperate şi oameni muribunzi, parcă o văd
în faţa ochilor şi totuşi nu pot îndura s-o văd, trebuie să fie
mult mai oribil decât orice închipuire”8. Dar nimic nu avea
Regina Maria îngrijnd un rănit în spital-
luptele din toamna anului 1917. să compenseze cu drama personală pe care avea să o trăiască
odată cu îmbolnăvirea şi moartea principelui Mircea.
Totul a început într-o zi de octombrie, 3/16, atunci când micul prinţ a dat semne de
răceală9, o situaţie care nu părea gravă în contextul vârstei (avea doar trei ani şi nouă luni) şi
a cadrului sanitar general (medicii o sfătuiau adesea pe regina Maria să evite contactul direct
cu soldaţii bolnavi, fapt pe care ea l-a ignorat permanent din dorinţa de a fi alături de ei şi
a le da un semnal puternic de curaj şi abnegaţie). Cu toate acestea, o săptămână mai târziu,
diagnosticul a fost unul clar: febră tifoidă10. Vestea a căzut ca un fulger peste Regină şi peste
ceilalţi membri ai Familiei Regale, această situaţie venind în paralel cu agravarea pierderilor
militare şi cu perspectivele necesităţii părăsirii Bucureştiului. Au urmat zile de luptă cu boala,
zile în care medicii Casei Regale dar şi un medic „anonim” la acea dată, Vasile Voiculescu, au
făcut tot ceea ce s-a putut pentru salvarea vieţii micului Mircea. În pofida eforturilor, trupul
fragil ceda, în câteva zile consecutive familia fiind chemată să-şi ia rămas bun, această agonie
fiind una greu de suportat de mamă11. În cele din urmă, în 20 octombrie/2 noiembrie 1916,
7
Regimentul 4 Roşiori, regiment de cavalerie, unitate militară pe care o regăsim şi sub titulatura de Regimentul 4
Roşiori „Regina Maria”, o avea ca patroană spirituală pe Suverana României, aceasta deţinând gradul onorific de
colonel. O unitate militară de elită care s-a remarcat în timpul războiului prin determinarea şi sacrificiile făcute.
Astfel, nu de puţine ori, în timpul luptelor, atunci când s-a ridicat problema retragerii Diviziei I Cavalerie, colonelul
Gheorghe Moruzi, comandantul Regimentului, a anunţat faptul că unitatea sa va rămâne şi va lupta până la ultimul
ostaş. GHEORGHE MAGHERESCU, Secvenţe cazone – amintiri din arma cavalerie, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p.
53; VALERIU AVRAM, LUCIAN DRĂGHICI, GABRIEL-GEORGE PĂTRAŞCU, ION RÎŞNOVEANU, Războiul de întregire (1916-1919).
Comandanţi militari români, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2016, pp. 158, 272.
8
lescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 158.
9
„Am venit acasă devreme şi l-am găsit pe Mircea bolnav, are ceva la gât; mă îngrijorează. Sunt atâtea necazuri
în aer că nici nu ne mai aşteptăm la veşti bune”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1916-1917 (precedat de
însemnări din 1910-1916), (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 175.
10
„Mircea are febră tifoidă – de asta mă temeam şi aşa este – e foarte, foarte bolnav, iar Dobrogea e aproape
pierdută, Constanţa a fost luată, oamenii noştri au aruncat în aer cu mâinile lor podul mare – podul atât de
drag unchiului, care-i încălzea inima, podul în faţa căruia rămânea în extaz mătuşa când călătoream pe Du-
năre”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1916-1917 (precedat de însemnări din 1910-1916), (trad. Anca
Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 183.
11
„Nu poate trăi şi nu poate muri! E o luptă cumplită. Şi pe mine mă lasă puterile, parcă nu mai pot suporta încă
o dată momentele acelea când îi privesc cu sete chipul micuţ şi schimbat, după ce mi s-a spus că a pierit şi ultima
speranţă, că se duce... că aproape s-a dus...”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1916-1917 (precedat de
106
inevitabilul s-a produs. Regina a notat doar atât: „Mircea a murit la 9, cu mâna în mâna
Studii
mea. Azi e Allerseelen, Ziua Morţilor”12.
În zilele care au urmat Maria nu a mai avut puterea de a consemna trăirile pe care le-a avut.
Şocul pierderii celui mai mic dintre copii, dramele zilnice ale războiului, bombardamentele
şi frontul care se apropiau de Bucureşti păreau că prevestesc pentru ea chiar finalul domniei
familiei ei. Abia în 23 octombrie/5 noiembrie 1916, în câteva pagini care descriu detaliat, cu
multă durere şi nedisimulat dor, ultimele clipe de viaţă ale principelui Mircea, chipul micuţului
şi durerea resimţită la trecerea lui din această viaţă, Regina aminteşte de ceremonia simplă,
austeră, grăbită chiar (în contextul militar dat) de înmormântare: „L-au pus într-un vagon pe
jumătate deschis, în trenul care fusese tras pe o linie aproape de casă – nu avea locomotivă,
l-au împins soldaţii până nu s-a mai văzut... În ziua aceea nu m-am dus cu el – m-am dus în
pat, m-am întors cu faţa la perete şi am plâns. Iar a doua zi l-au înmormântat în biserica de
la Cotroceni. Toată biserica era plină de crizanteme albe – altceva nu vedeam, doar florile şi
groapa neagră în care l-au coborât sub pământ”13. A urmat o perioadă tulbure, o perioadă în
care Maria a resimţit puternic golul din suflet, jurnalul său fiind „prietenul” căruia putea să-i
împărtăşească durerea şi sentimentele. Mircea era prezent permanent, îl vedea încă aievea.
Exista chiar şi o palidă mângâiere, prezenţa micului mormânt în biserica dragă a Palatului
Cotroceni14. Aici s-a ţinut în 31 octombrie/13 noiembrie 1916 slujba de nouă zile: „Am ţinut
slujba de nouă zile în bisericuţa noastră dragă de la Cotroceni. La mormântul lui nu era
nici o floare ofilită, toate erau îngrijite, întocmai aşa cum mi-ar fi plăcut să le găsesc. N-a
venit prea multă lume, notabilităţi puţine şi unul sau doi prieteni care-mi înţeleg durerea.
Măcar de data aceasta, slujba a fost bună, demnă, simplă, cu cântări frumoase”15.
Războiul îşi urma netulburat parcursul înghiţind în malaxorul său sute de mii de victime,
nepăsător la drama din sufletul unei mame, fie ea şi regină, aşa cum indiferent era la durerea
din inimile altor milioane de mame, soţii şi copii care nu aveau să-şi mai vadă fiii, soţii şi taţii
niciodată. Luptele se apropiau şi de Bucureşti astfel că Casa Regală, Guvernul, Parlamentul
şi Comandamentul General al Armatei s-au văzut nevoite să ia dureroasa decizie a retragerii
la Iaşi, un exil din care nimeni nu ştia dacă avea să se mai întoarcă vreodată. Pentru Maria,
despărţirea de Bucureştiul pe care ajunsese să-l iubească, de locurile atât de dragi ei, de
Cotroceniul inimii era cu atât mai grea şi dureroasă cu cât lăsa în spate mormântul proaspăt
al copilului ei. Dar acea zi a venit şi a fost ziua de 12/25 noiembrie 1916. „Încă nu-mi luasem
cel mai dureros rămas-bun, Barbu16 promisese să mă însoţească... Barbu, care a împărţit
cu mine, mai mult decât oricare altul, necazul şi durerea şi bucuria... despărţirea de bietul
mormânt mic... Da, Mircea al meu, te-am lăsat... te-am lăsat singur sub pietrele reci ale
însemnări din 1910-1916), (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 194.
12
13
14
Este vorba despre vechea ctitorie a lui Şerban Cantacuzino, biserica făcând parte din Mănăstirea Cotroceni,
închinată în anul 1682 întregii comunităţi monastice de pe Muntele Athos. Ulterior, Mănăstirea a devenit centru
de comandă a lui Tudor Vladimirescu la 1821 şi reşedinţă regală. După abdicarea regelui Mihai I, palatul (implicit
biserica) au intrat în administrarea autorităţilor comuniste, starea de degradare a bisericii, efectele cutremurului
din 1977 şi dorinţa lui Nicolae Ceauşescu de a nu mai vedea biserica au făcut ca, în 1984, aceasta să fie demolată.
După 2003 Biserica Cotroceni a fost reclădită, căutându-se a fi reprodus planul iniţial. Astăzi face parte din Mu-
zeul Naţional Cotroceni.
15
16
Este vorba despre prinţul Barbu Ştirbei (1872-1946), nepot al domnitorului Ţării Româneşti Barbu Dimitrie
Ştirbei (1849-1853; 1854-1856), prieten apropiat şi intim al regelui Ferdinand I şi al reginei Maria, administrator
al Domeniilor Coroanei, Prim-Ministru, Ministru de Interne, Ministru de Finanţe şi de Externe, membru de onoa-
re al Academiei Române.
107
bisericii... Iată ce am scris în scrisoarea pe care i-am lăsat-o – în germană (lui Steinbach –
Studii
administratorul palatului Cotroceni, rămas să aibă grijă de domeniu sub ocupaţia germană
n.n.): „Ich weiss nicht, wer das Haus bewohnen wird, das Haus was ich lieb gehabt – ich
bitte nur, dass man die Blumen nicht wegnimmt von dem neuen kleinen Grab” (Nu ştiu cine
va ocupa casa aceasta, casa pe care am iubit-o – rog doar să nu se ia florile de pe micul
mormânt proaspăt)”17.
Despărţirea de Cotroceni a fost dureroasă şi spectrul pângăririi mormântului a planat
mereu în inima Reginei. Aflată la Iaşi, departe de Bucureşti, ori de câte ori ţinea un parastas
pentru principele Mircea nu putea să-şi ierte faptul că „l-a abandonat”18. S-a bucurat, în
toamna anului următor, când o serie de persoane dragi de dincolo de linia frontului au reuşit
să ajungă la Iaşi şi să-i spună că supuşii ei nu i-au uitat, că mormântul este cercetat şi că,
în pofida tuturor riscurilor, slujbe de pomenire s-au săvârşit în continuare în bisericile din
oraşul de pe malurile Dâmboviţei. A fost o alinare pentru Maria şi, permanent, chiar şi în
clipele extrem de dificile care s-au ivit, atunci când însăşi existenţa Monarhiei în România a
fost pusă sub semnul întrebării, în inima ei nădăjduia că, într-o zi, se va întoarce, de ce nu,
victorioasă la Bucureşti.
Dar cursul războiului a fost urmat, Regina asumându-şi în situaţia generală tragică rolul
de veritabil lider, acolo unde i s-a permis formal, de multe ori informal. În doar câteva luni,
România pierduse mai bine de jumătate din suprafaţa ţării, cunoscuse înfrângeri dureroase
şi greu de remontat la Turtucaia, pe Valea Jiului, în toate trecătorile dintre Muntenia şi
Transilvania, pierduse Dobrogea, îşi pierduse capitala, populaţia, cea care reuşise să plece în
exil în Moldova, se înghesuia în câteva oraşe „de provincie” incapabile să facă faţă unui flux
atât de mare de refugiaţi. Penuria de alimente, starea deplorabilă a soldaţilor, insuficientul
sprijin al Aliaţilor, izbucnirea revoluţiei din Rusia în februarie 1917 (chiar dacă în primăvară
nu se întrevedea clar drumul bolşevic, care oficial va fi luat în octombrie 1917, înlăturarea
ţarului Nicolae al II-lea, verişorul reginei Maria, a fost un semnal puternic că Rusia nu mai
era aliatul de încredere de până atunci), epidemiile de tifos care se răspândeau pe frontul cu
greu păstrat în sudul Moldovei au zugrăvit un tablou dramatic. Acele ceasuri s-au dovedit
însă providenţiale pentru regina Maria, ea preluând rolul de coordonator al întregii reţele de
spitale de campanie, spitalele „Regina Maria”, care au fost construite în oraşele şi satele cele
mai apropiate de front şi la Iaşi, a interoperabilizării sistemului sanitar românesc cu misiunile
sanitare franceze, britanice şi ruse care acţionau în Moldova, a creării unor poduri logistice
cu Franţa, Anglia, Statele Unite şi Rusia de unde, cu mari dificultăţi şi doar datorită relaţiilor
sale personale, se puteau primi provizii medicale, alimente şi alte bunuri de igienă absolut
necesare. La toate acestea s-a adăugat permanenta prezenţă a Reginei în spitale, pe linia
frontului, în centrele pentru orfani, în toate aceste locuri ea petrecându-şi, îmbrăcată în soră
de caritate, cea mai mare parte din timp. A mângâiat muribunzii, a citit celor răniţi, a hrănit
copiii orfani şi a consolat văduvele. Tot acest efort a deschis pentru ea inimile oamenilor,
popularitatea ei fiind una uriaşă, în întreaga perioadă interbelică ea rămânând pentru toţi o
„Mamă a răniţilor”, o „Mamă a naţiunii”, „Regina”.
Dar atenţia Majestăţii Sale nu s-a îndreptat doar asupra celor răniţi, orfani, flămânzi sau
aflaţi în exil, ea a înţeles că şi celor căzuţi pentru Ţară este necesar a le fi acordată întreaga
atenţie şi tot respectul cuvenit. În aceşti doi ani de război, Maria va pune bazele, alături de
17
18
În 20 octombrie/2 noiembrie 1917, aflată la Iaşi, Maria nota în jurnal: „Azi se împlineşte un an! Un an!... Şi stă
acolo, singur-singurel – şi fără îndoială nu i se va îngădui nimănui să-i pună flori la mormânt. Sărman mor-
mânt mic, încă nu a fost înscris pe el nici măcar un nume – şi e singur de tot, ştiu că nu are nici o importanţă
pentru cel ce se află în el, dar pentru mine are o importanţă dureroasă – dureroasă!” MARIA, REGINA ROMÂNIEI,
Jurnal de război: 1917-1918, (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 231.
108
re
regele Ferdinand, unui cult al eroilor menit
Studii
a imortaliza memoria celor care au făcut
sacrificiul suprem. Paginile jurnalului său
sa
cuprind numeroase astfel de evocări ale unor
cu
vizite şi acţiuni care au avut în centrul atenţiei
vi
cimitirele
ci 19
, fie ele organizate sau nu, în care
nenumăraţii
ne ostaşi români, francezi sau aliaţi
şi-au
şi găsit locul de veci. Pentru regina Maria
cimitirul
ci era un loc complex, un loc care
transcende
tr rolului său de spaţiu al înhumării,
de înşiruire de morminte. El este un spaţiu
al reculegerii, un spaţiu al meditaţiei, un loc
care
ca nu trebuie să fie sumbru, întunecat, un
loc al plângerii,
plângerii ci o revelaţie . Pornind de la dimensiunea
20
di estetică (Maria îşi dorea cimitire
frumoase, pline de flori, cu cruci frumoase) şi încheind cu cea anamnetică (cimitirul era un
loc al aducerii aminte, al rememorării sacrificiului dar în acelaşi timp al meditaţiei la şansa
celor vii de a se putea bucura de viaţă datorită celor de acolo21), cimitirul trebuie să înfăţişeze
suprema formă de recunoştinţă faţă de cei care s-au sacrificat pentru binele celorlalţi. 12/25
mai 1917, Iaşi „După prânz, împreună cu Irina Procopiu şi micul Georgie, m-am dus cu
o mulţime de flori de care mi-a făcut rost Alice Cantacuzino la cimitirul mare, unde sunt
îngropaţi toţi soldaţii săraci, şi am pus flori pe cât mai multe morminte, dar, din păcate,
nu pe toate, erau prea multe. Biete morminte, era o adevărată pădure de cruci şi, deşi erau
atât de multe, se pare că fiecare cruce înseamnă că acolo sunt îngropaţi zece soldaţi! Cruci
mici, sărăcăcioase, fără nume, rustice! Am să încerc să fac în colţul acela o grădină cu
flori, ca toate crucile să se înalţe dintr-un câmp de culoare. Doar că acum e greu să facem
19
O primă vizită consemnată în jurnal este cea făcută la 21 aprilie/4 mai 1917 într-un cimitir din proximitatea Iaşiului:
„De acolo m-am dus cu dr. Le Laurier şi dr. Pascal să vizităm o mănăstire mică şi fermecătoare pe care o văzusem de
departe, albă ca zăpada pe fundalul pădurii. Era un loc minunat, unde domnea pacea – un cimitir vechi şi frumos, cu
cruci prăvălite printre flori superbe de ciuboţica-cucului, umbrite de nuci încă neîmbrăcaţi în frunze. Pădurea însă
de-abia înverzise, chiar şi stejarii aveau frunze fragede – iar pe fundalul verdelui acestuia crud, splendid, din loc în
loc erau copaci plini de flori, albi de parcă erau ninşi”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1916-1917 (precedat
de însemnări din 1910-1916), (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 452.
20
Nu de puţine ori, pentru regina Maria, imaginea crucilor era o aducere aminte a greşelilor care s-au făcut şi care
nu trebuiau repetate. A fost şi cazul proastei gestionări de către Armată a retragerii din iarna lui 1916-1917, a lipsei de
experienţă în gestionarea pandemiilor şi a încartiruirii nepropice a soldaţilor. La 16/29 iulie 1917, aflată la Iaşi, Maria
povesteşte vizita făcută la Mănăstirea Bârnova, la acea dată biserică parohială: „Mai târziu am plecat cu Lisabetta în
automobil la mănăstirea Bârnova, ca să-i duc un colier de mărgele fiicei preotului care ne-a primit atât de frumos
data trecută. A fost încântată. Bătrânul preot şi toată familia lui ne-au luat în primire şi ne-au plimbat pe tot do-
meniul. E tare frumos acolo. Am cerut să vizitez cimitirul, unde sunt îngropaţi atât de mulţi din bieţii noştri soldaţi
morţi iarna trecută. Trei mii! Vai, trei mii şi-au dat sufletul în lunile groaznice de iarnă, aproape toţi din cauza
tifosului. A fost un adevărat dezastru – oricât de frumos ar fi locul vara, în iarnă a fost cumplit: prea departe,
drumurile imposibile şi s-a făcut greşeala teribilă de a-i înghesui prea tare; duceau lipsă de hrană, săpun, rufărie,
lemne, chiar şi adăpost, condiţiile erau mizere, au murit pe capete, iar doctorii au murit în rând cu ei, până n-a mai
rămas nimeni care să-i îngrijească - a fost crunt, sfâşietor”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1917-1918,
(trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 94.

21
Iaşi, 10/23 mai 1917: „Totul devenea înduioşător la gândul că cei mai mulţi dintre oamenii aceştia au fost în bătaia
focului, că erau rămăşiţele armatei noastre, care la început a fost de două ori mai mare! Că, prin greutăţi de neînchipuit,
prin lipsurile şi mizeria iernii trecute, ceea ce vedeam aici era un efort incredibil de reconstrucţie, în împrejurări cumplit
de grele. Era deosebit de mişcător când ne gândeam la miile şi miile care sunt acum sub pământ, seceraţi de focuri de
armă, boli şi mizerie. Îmi apare în faţa ochilor iarna trecută, ca un coşmar pe care mintea omenească de-abia dacă
poate să-l cuprindă – vai! Doamne, dă să nu mai trăim o asemenea iarnă!” MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război:
1916-1917 (precedat de însemnări din 1910-1916), (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 483.
109
ro chiar şi de bulbi şi seminţe, totul e greu. Am pus

rost
Studii
flori
o şi pe mormintele ofiţerilor, ale doctorilor şi ale
francezilor căzuţi pentru noi”22.
fr
Treptat, din vara anului 1917, vară care a
marcat
m marile confruntări de la Mărăşeşti, Mărăşti şi
Oituz,
O lupte disperate pe întreaga linie a Carpaţilor
şi pe aliniamentele din sud, vară şi toamnă care au
consemnat
co pierderea sprijinului şi implicării unei
Rusii
Ru cuprinse de convulsiile revoluţionare şi de
negocierile
ne pentru ieşirea din Război, regina Maria a
Regina Maria la cimitirul eroilor, început
în să viziteze chiar linia frontului, să păşească
Comăneşti 1917 şi în proaspetele cimitire care erau presărate pe
întregul aliniament Focşani-Bacău. Unul dintre cele
mai apropiate sufletului ei s-a dovedit a fi cel de la Coţofăneşti23, localitate aflată pe malul
Trotuşului, aproape de Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Târgu Ocna, locuri de unde constant erau
aduşi răniţi la spitalele de campanie, aşa cum era cel de la Oneşti. Aici, Maria şi-a stabilit
pentru un timp reşedinţa, într-o veche casă tradiţională (care a ars în toamna lui 1917, dar
a fost refăcută repede), denumită de ea „Cele patru vânturi”, petrecând atât în toamna lui
1917 cât mai ales în vara lui 1918 săptămâni întregi, umblând îmbrăcată în straie populare,
convieţuind şi povestind multe zile cu sătenii. Cimitirul din Coţofăneşti avea să devină
„proiectul” de suflet al Suveranei. După vizita din septembrie, cea în care a văzut pentru prima
dată locul, fiind întristată de ceea ce a găsit, ea a revenit în 27 octombrie/9 noiembrie 1917.
„Zi foarte militară şi încununată de succes, pe dealuri, printre trupe. Am plecat devreme,
cu Ballif, fiindcă Lisabetta încă nu poate suporta o zi mai activă (în urma unui episod de
boală n.n), şi ne-am dus mai întâi la cimitirul din Coţofeneşti, ca să vedem ce frumos a fost
aranjat. În mijloc a fost ridicată o cruce mare, după o idee a mea. E tare frumos aşezat
micul cimitir, deasupra Trotuşului, iar acum culorile erau fermecătoare pe fundalul de un
cenuşiu ceţos al dealurilor, cu râul curgând dedesubt. Încet-încet, vreau să fac în colţişorul
acesta o grădină de flori pentru răposaţi”24.
Au urmat apoi alte amenajări, cerându-se chiar seminţe de flori din străinătate, un
sprijin în acest sens fiind primit de la Oliver Locker-Lampson, om politic britanic, cel care în
timpul războiului a condus Divizia de blindate britanică de pe frontul de Est. 2/15 mai 1918
„Imediat după micul dejun, pe care l-am luat tot cu Lili, am plecat împreună la o plimbare
lungă, fără ţintă. Mai întâi am urcat până la cimitir, unde încercau să înflorească vreo
câteva anemone din seminţele trimise de Locker-Lampson – biete flori, venite de atât de
departe ca să înflorească pe mormântul unui soldat român!”25.
Acest cimitir avea să devină, în mod simbolic, un loc al educării viitoarelor generaţii, aşa
cum îşi descrie regina Maria vizita dintr-o zi de primăvară, o primăvară a unei realităţi triste:
România capitulase şi semnase Pacea de la Buftea (20 februarie/5 martie 1918). Însoţită de
copii pe care-i găsise păscând animalele pe pajiştile de pe versanţii acelor dealuri, Suverana a
22
23
Prima vizită a fost în 1/14 septembrie 1917: „După prânz m-am dus cu doamna V. să vedem cimitirul, care e
superb aşezat mai sus de Trotuş, dar acum e un petic de pământ foarte trist, cu atâtea morminte proaspete şi
cruci simple, de lemn”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1917-1918, (trad. Anca Bărbulescu), Editura
Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 179.
24
MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1917-1918, (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti,
2015, p. 251.
25
MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1918, (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2015,
p. 111.
110
urcat la cimitirul ei drag, pentru a vedea florile răsărind pe mormintele eroilor. A profitat de
Studii
moment pentru a transmite acelor doi copii umili, cuprinşi de curiozitatea specifică vârstei şi
având acea puritate sufletească pe care adulţii trecuţi prin război păreau să o fi pierdut, lecţia
necesităţii îngrijirii mormintelor şi cimitirelor care adăpostesc eroii, crucile şi monumentele
acestora fiind efigiile şi semnele permanentei aduceri aminte a trecutului plin de sacrificii.
Uitarea era, în esenţă, cel mai mare păcat al unui popor. 5/18 mai 1918: „Crucea mare pe care
am pus-o acolo, în mijloc, se profila întunecată şi misterioasă pe cerul glorios. Cimitirul e pe
dealul cel mai înalt de pe malul Trotuşului, de acolo ai o privelişte incomparabilă. Era un
tablou minunat – o seară singuratică, frumoasă şi liniştitoare, de primăvară. Am umblat
printre morminte cu tovarăşii mei rustici, care s-au lăsat la pământ alături de mine, foarte
interesaţi de floarea-soarelui plantată de mine, care scotea capul din pământ la tot pasul.
E o plăcere să le vezi cum ies din grămăjoarele lor, dând la o parte pământul ca să se uite la
soare. Le-am spus micilor mei ţărani că trebuie să ne îngrijim mereu cu drag de morminte,
mai ales de mormintele celor căzuţi pentru ţară, şi că, atunci când nu voi mai fi aici, trebuie
să vină din când în când să smulgă buruienile şi să îndepărteze pietrele care ar sufoca
florile pe care le-am plantat. Vizita i-a absorbit la fel de mult ca pe mine”26.
Un alt cimitir, aflat relativ aproape de Coţofăneşti a fost cel de la Oneşti, aici aflându-se şi
unul dintre cele mai mari spitale „Regina Maria”. Aşa se face că în acest loc al odihnei veşnice
Maria a poposit de câteva ori, de fiecare dată rămânând impresionată de numărul mare de
cruci, de vecinătatea bisericii şi a întregii ambianţe. Prima vizită a avut loc chiar în toamna
anului 1917. La 23 octombrie/5 noiembrie, „după prânz am vizitat spitalul «Regina Maria»
de la Oneşti, pe care l-am găsit admirabil de curat şi de ordonat. Nu erau mulţi răniţi acolo,
doar vreo 70, dar aveau răni teribile, pentru că acolo nu sunt aduse decât cazurile grave,
fiind spitalul cel mai apropiat de front. Nu mai fusesem acolo de când îl inaugurasem, în
primăvară, zi pe care mi-o amintesc întotdeauna ca pe o ocazie de entuziasm special. Apoi
am vizitat cimitirul, de care s-a îngrijit în mod deosebit generalul Văitoianu27 – dar, vai,
sunt sute şi sute de morminte; măcar sunt ordonate şi frumos aşezate sub pomi fructiferi,
într-o livadă mare din spatele bisericii”28.
În acelaşi loc, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, Regina a participat la o slujbă de
pomenire, un parastas în cinstea şi memoria celor care-şi dormeau aici somnul de veci. A
fost impresionată de imaginea crucilor, de preoţii slujitori, de solidaritatea ţăranilor, de
chiar momentul ridicării colivei, un obicei pe care, deşi nu-l înţelegea pe deplin, îl considera
important şi definitoriu pentru tradiţia spirituală a acestui popor. „De la spital ne-am dus
la biserică, unde s-a ţinut un recviem pentru cei căzuţi în luptă. Doar o parte din slujbă a
avut loc în biserică, restul s-a cântat afară, în cimitirul uriaş despre care am mai povestit,
aranjat admirabil de Văitoianu în livada mare din jurul bisericii. Sute şi sute de cruci de
lemn de mesteacăn, toate de aceeaşi mărime, stau ca o armată de stafii printre pomi. În
faţa efigiilor acestora tăcute, ridicate în amintirea unui eroism desăvârşit, s-a cântat
Vecinică pomenirea. Era o imagine foarte pitorească, toţi preoţii, în veşmintele lor în culori
vesele – roşu, albastru, verde, violet, auriu – erau îngenuncheaţi, cu lumânări în mâini,
înconjuraţi de soldaţi, iar printre morminte erau risipiţi copii şi ţărănci în genunchi. A
urmat un moment stânjenitor pentru mine, în care a trebuit să fac un pas înainte şi să ţin
şi eu tava cu coliva, care face parte din ritualurile de îngropăciune. În timp ce se cântă
26
pp. 116-119.
27
Generalul Arthur Văitoianu (1864-1956), erou de război, unul dintre marii generali ai României în Primul Răz-
boi Mondial, s-a remarcat în timpul bătăliei de la Mărăşti. La moartea sa a fost înmormântat în Mausoleul de la
Mărăşti alături de mareşalul Alexandru Averescu şi de generalii Alexandru Mărgineanu şi Nicolae Arghirescu.
28
2015, pp. 240-243.
111
Vecinică pomenire, preoţii ridică împreună tava şi o leagănă încet, iar îndoliatul principal
Studii
o ţine împreună cu ei. Obicei ciudat, fără îndoială relicvă a unor ritualuri păgâne – dar îmi
plac tradiţiile pitoreşti şi sunt gata să le susţin. Nu trebuie să smulgem toate reperele vechi
– dacă o facem, nimicim împreună cu ele o mulţime de alte lucruri. Odată încheiată slujba,
urmată de preoţi şi generali, soldaţi şi ţărani, m-am plimbat o vreme printre morminte,
visând să revin într-o bună zi, când toţi pomii vor fi înfloriţi, şi întrebându-mă în acelaşi
timp, cu amărăciune, dacă voi mai fi aici când vine primăvara!”29
În aceeaşi cheie trebuie privită şi ultima vizită la cimitirul de la Oneşti pe care o
consemnează regina Maria, o reverenţă făcută celor căzuţi în chiar Vinerea Mare, Vinerea
Patimilor anului 1918. Poate nu întâmplător şi-a dorit să fie în acest loc la slujba Prohodului, o
slujbă a „tristeţii”, a plângerii lui Hristos, dar o slujbă care, pentru fiecare credincios, precede
bucuria veştii Învierii. În 20 aprilie/3 mai 1918, România prohodea mulţimi de soldaţi şi
de civili morţi, prohodea o ţară care părea definitiv înfrântă. Poate, undeva, exista speranţa
unei renaşteri, a unei „Învieri”. Dacă în cazul Mântuitorului era o certitudine, viitorul Ţării
era doar un vis. Împreună, în acea noapte, la lumina lumânărilor, suverani, generali, preoţi,
soldaţi şi ţărani, vii şi morţii au fost pentru câteva ceasuri împreună. „Am asistat la ultima
parte din slujba foarte lungă din Vinerea Mare, în biserica din Oneşti, alături de soldaţi şi
de ţărani. Procesiunea în jurul bisericii a fost foarte pitorească: lumânărelele, mulţimea de
ţărani şi soldaţi, iar pe fundal cimitirul militar imens, cu cruci albe pe sub pomii în floare şi
cu câte o flăcăruie la fiecare mormânt. Pot spune cu adevărat că a fost una dintre cele mai
frumoase imagini din câte am văzut vreodată. Odată încheiată ceremonia, am trecut printre
sutele de morminte şi am pus lumânări la crucile care nu aveau – am pus cât mai multe,
dar nu aveam destule cu mine. Ţăranii şi soldaţii m-au urmat într-o tăcere respectuoasă.
Deasupra noastră, stelele se luau la întrecere cu lumânărelele de pe morminte. Rareori
am întâlnit o frumuseţe mai mişcătoare decât cea a pădurii aceleia de cruci de sub copacii
încărcaţi de floare, cu sute şi sute de luminiţe printre ele”30.
O experienţă aparte a trăit-o regina Maria în timpul vizitelor pe linia frontului aflată pe
crestele munţilor şi dealurilor din preajma Oituzului. Ea vizitase acele locuri în chiar toamna
anului 1917, atunci când tranşeele româneşti erau sub atacul forţelor germane, atunci când din
partea germană se auzeau cu claritate vocile soldaţilor (atât erau de apropiate liniile celor două
tabere). Erau locuri care o marcaseră prin dimensiunile sacrificiului, mulţi dintre cei care au căzut
acolo fiind vânători de munte, tovarăşi de arme şi de unitate cu principele Carol şi cavalerişti. În
25 martie/7 aprilie 1918, la puţină vreme după armistiţiu, cuplul regal a urmat un traseu care a
inclus localităţile Comăneşti, Dărmăneşti, Cireşoaia, Târgu Ocna, Oneşti, Caşin (linia frontului
încă exista, putând fi văzute santinelele germane curioase de vizita atât de importantă din sectorul
lor). „De acolo am plecat mai departe la Cireşoaia, chiar în vârful muntelui pe care am fost
toamna trecută, când am vizitat tranşeele. Nando31 nu mai fusese acolo. Am văzut toate poziţiile
vechi. Văitoianu ne-a explicat bătăliile şi m-am întristat de moarte – m-am întristat atât de tare,
că îmi obosise şi corpul, eram obosită fizic şi mental. M-a părăsit primăvara. Nu văd înaintea
mea decât un drum întunecat şi imposibil pe care încă nu m-am resemnat să apuc. Ici-colo
pe câmpurile de luptă sunt risipite morminte mici şi singuratice, care se bucură în solitudine
eternă de priveliştea glorioasă de pe vârful muntelui, iar acolo unde a curs sângele din belşug
erau o mulţime de violete, în petice mari, care mă făceau să-mi închipui că aleseseră într-adins
să crească acolo, unde au sângerat şi au murit oameni atât de tineri. Şi iarba, şi pământul
erau de un cenuşiu prăfos, întrerupt de violetele acestea de o culoare extraordinar de vie; poate
29
2015, pp. 367-368.
30
p. 86.
31
Nando era prenumele de alint al regelui Ferdinand I.
112
culoarea era atât de puternică pentru că au băut cu rădăcinile sânge de eroi – se poate! Cel
Studii
puţin acesta e gândul care mi-a venit în minte”32.
În acele locuri avea regina Maria să mai revină şi în vară33, atunci când mormintele
eroilor, presărate pe pante, erau marcate de cruci albe de mesteacăn.
Au fost şi alte locuri unde paşii Reginei s-au abătut pentru a aduce un pios şi sincer
omagiu. Fie că au fost cimitire în care odihneau medicii şi sanitarii care au căzut la datorie34,
în spitalele supraaglomerate şi cu lipsuri mari, dând dovadă de acelaşi spirit de sacrificiu ca
şi cei din faţă, aflaţi sub focul armatelor inamice, fie în marele cimitir de la Caşin, acolo unde,
la apusul soarelui, Maria nu a putut să nu se întrebe dacă toate acele vieţi pierdute nu au fost
cumva în zadar. 27 martie/9 aprilie 1918: „Am plecat din nou spre satul Caşin, unde m-am
plimbat mai întâi prin cimitirul unei bisericuţe rustice, foarte drăguţă, un cimitir unde a
făcut curăţenie armata... de acolo ne-am dus la alt cimitir, nu departe de mănăstirea Caşin,
dar puţin mai departe de drum, pe o vale laterală; e un cimitir mare, făcut de armată
pentru soldaţii căzuţi. E un colţ pustiu şi melancolic, înconjurat de dealuri sterpe, dar foarte
ordonat şi îngrijit. Sunt acolo câteva sute de cruci, toate de aceeaşi mărime şi toate făcute
din lemn de mesteacăn. Fiecare avea pe ea o coroană din ramuri de brad, atârnată peste
braţele întinse; coroanele se ofiliseră şi căpătaseră culoarea ruginii; soarele apunea şi
îşi revărsa cu toată puterea razele pe crucile atât de albe şi pe coroanele care deveneau
de-a dreptul portocalii în lumina aurie – pe fundal, dealul sterp, cenuşiu-cafeniu, fără nici
un copac; priveliştea era de o melancolie profundă, foarte armonioasă. Ca de obicei, am
rătăcit prin mulţimea tăcută de cruci, întrebându-mă cine plânge sau tânjeşte după fiinţele
tinere care nu se vor mai întoarce la casele lor... niciodată, niciodată...”35.
Sentimentul sacrificiului zadarnic, al pierderii inutile de vieţi în contextul trădării venite din
partea Rusiei cuprinse de revoluţia bolşevică, amărăciunea păcii semnate în primăvara lui 1918
apar din ce în ce mai des în paginile jurnalului reginei Maria în prima jumătate a anului 1918.
Realitatea era una dureroasă, condiţiile umilitoare, viitorul nesigur, aceasta în pofida bucuriei
unirii Basarabiei cu ceea ce rămăsese din România (27 martie/9 aprilie 1918). Dintr-un Iaşi care
părea a fi locul din care doar exilul urma să fie destinaţia finală, aceasta dacă România avea să
cadă ea însăşi victimă revoluţiei bolşevice, Regina şi-a dorit mult să vadă un alt cimitir, cel de
la Moşinoaia, loc unde îşi dormea somnul de veci un tânăr poet, Ştefănescu, care făcuse parte
32
2015, pp. 486-487.
33
La 6/19 august 1918, regina Maria consemna în jurnalul său: „Am luat prânzul sus la Cireşoaia, unde vizitase-
răm tranşeele în noiembrie anul trecut, când încă eram în război... După aceea am umblat pe câmpul de luptă.
Fusesem acolo în primăvară, când înfloreau violetele, pe când pacea încă se discuta, iar disperarea mea îşi atin-
sese culmea. Numeroasele morminte mărunte au fost îngrijite cu atenţie şi peste tot s-au ridicat cruci din lemn
de mesteacăn, albe, şi gărduleţe la fel. Sunt risipite pe toată coasta muntelui şi, de fiecare dată când le văd, îmi
inspiră cea mai adâncă emoţie...Călătoria noastră s-a încheiat într-un sat şi am rămas punctuali până în ultima
clipă. La cinci am avut un parastas pentru cei căzuţi, în micul cimitir unde sunt îngropaţi cei mai mulţi dintre
soldaţi şi ofiţeri – cei care nu sunt îngropaţi pe câmpul de bătălie”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război:
1918, (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 266.
34
La Voineşti a fost ridicat, prin grija reginei Maria, un monument dedicat medicilor şi sanitarilor, Suverana par-
ticipând, alături de principii Carol şi Nicolae, în 1/14 martie 1918, la inaugurarea lui. „După masă m-am dus cu cei
doi fii ai mei la Voineşti, să inaugurăm un monument modest pe care l-au înălţat acolo în cinstea doctorilor şi
sanitarilor căzuţi în timpul epidemiei groaznice de anul trecut. A fost o zi ploioasă şi mohorâtă, drumurile erau
foarte noroioase. Slujba a fost simplă, monumentul nu era deloc pretenţios, iar la baza lui gravaseră cuvintele
scrise de mine. «Nu vărsaţi lacrimi pentru mormintele eroilor voştri, ci cântaţi despre ei în cântece, ca numele
lor să răsune prin legenda epocilor». Monumentul fusese împodobit cu coroane din crengi de brad şi ghiocei”.
2015, p. 450.
35
pp. 23-24.
113
di batalionul principelui Carol. Acesta

din
Studii
scrisese versuri extrem de duioase şi
sc
mişcătoare
m la moartea micului Mircea,
versuri
ve pe care Regina nu le uitase. În
acel
ac ceas, Maria a dorit să-şi ia rămas bun
de la acest tânăr. 9/22 mai 1918 „De acolo
am coborât prin frumoasa Vale a Babei
către
că Câmpuri, prin Verdea, spre le poste
de commandement al lui Mărgineanu36,
Regele Ferdinand şi Regina Maria la mormintele eroilor români
din cimitirul Mulhouse, Franţa – 9 aprilie 1924.
până
â la Moşinoaia, unde voiam să
vizitez mormântul bietului Ştefănescu,
atât de tânăr şi atât de curajos, şi al altor ofiţeri din Batalionul 2 Vânători îngropaţi acolo. E
un loc minunat, unde domneşte pacea, mânăstirea umilă şi mică, din lemn, e înconjurată de
un cimitir rustic, cuibărit într-o mică adâncitură printre păduri uriaşe de mesteacăn – o
frumuseţe. Aici, din cine ştie ce motiv, merii erau încă în plină floare, o minune alb-roz pe
fundalul superb al verdelui primăvăratic. Însoţitorii mei au reuşit să-mi aducă crengi mari
cu florile acestea târzii şi am trecut de la un mormânt la altul, împodobindu-le pe fiecare
cu rămurele lungi şi parcă ninse. Era ora aceea magică la care soarele, coborât aproape
de orizont, îşi trimite razele înclinate într-o ultimă văpaie glorioasă peste lume, luminând
totul dintr-o parte cu o strălucire accentuată de umbrele lungi şi întunecate care se aştern
peste pământ în urma oricărui lucru, de la copac la firul de iarbă. Am stat multă vreme
lângă mormântul lui Ştefănică, vorbind cu el în gând şi mulţumindu-i pentru versurile pe
care le-a scris la moartea lui Mircea; Ştefănică a fost ucis opt luni mai târziu, într-un atac
eroic şi fără folos...”37.
În faţa condiţiilor umilitoare, a forţării misiunilor militare străine de a părăsi România,
regina Maria nu putea rămâne indiferentă. A trebuit să tolereze guvernul progerman condus
de Alexandru Marghiloman, a trebuit să accepte formal legislaţia pe care acesta a promovat-o,
inclusiv prin forţarea şi ameninţarea regelui Ferdinand, a trebuit să vadă terfelită chiar
memoria celor căzuţi în acest război38. Dar istoria avea să întoarcă roata, mai repede decât
prognozau unii, prea târziu pentru alţii. Pierzând teren pe frontul de Vest şi în Sud, Puterile
Centrale şi-au văzut în câteva luni spulberat visul de a învinge. Rând pe rând monarhiile
central-europene au căzut, schimbări masive au cuprins Europa. România s-a găsit în
postura reluării luptelor (10 noiembrie 1918) şi a câştigării „bătăliei” finale, care s-a dovedit a
fi decisivă. În 11 noiembrie 1918, la Compiègne, în Franţa, Germania punea punct războiului
prin capitularea necondiţionată. Căzuseră patru imperii, harta Europei şi a Lumii se redesena.
România se unise cu Basarabia, cu Bucovina (15/28 noiembrie 1918) şi se prefigura iminenta
unire cu Transilvania. Dintr-o înfrângere dureroasă şi catastrofală, Regatul României părea
că avea să iasă chiar mai mare, mai puternic şi, înainte de orice, câştigător. În ajunul plecării
spre Bucureşti, loc în care urma să fie organizată o ceremonie triumfală, regina Maria nu
36
Alexandru Mărgineanu (1871-1930), general român, erou al bătăliei de la Mărăşti, înmormântat în Mausoleul
de aici.
37
p. 128.
38
În 26 mai/8 iunie, la Iaşi, s-a săvârşit un mare parastas pentru toţi eroii neamului, Catedrala Mitropolitană fiind
plină de soldaţi şi de steagurile tuturor unităţilor care au luptat în război. Regele Ferdinand a decorat steagurile şi
un mare număr de oşteni. În pofida frumuseţii ceremoniei, un lucru a ieşit în evidenţă: lipsa Guvernului (cu excep-
ţia a doi miniştri). „S-a ţinut un mare «parastas» pentru soldaţii noştri căzuţi în bătălie şi, pentru că am devenit
sclavi, aliaţii noştri n-au fost invitaţi să participe! Faptul acesta m-a îndurerat şi m-a indignat, dar se pare că
în ultima vreme cel mai mărunt incident îi face pe germani să se poarte tot mai drăceşte; vor să ne zdrobească,
să ne zdrobească brutal, să ne zdrobească pe deplin, până pierim cu totul”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de
război: 1918, (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 155.
114
a uitat să treacă să-şi ia rămas bun de la cei fără de care victoria nu ar fi fost posibilă, cei
Studii
care nu trăiau acea fericită zi a reîntoarcerii şi a victoriei. Astfel, în 16/29 noiembrie 1918,
după încheierea ceremoniei prilejuite de primirea delegaţiei Bucovinei care venise să anunţe
unirea acestei provincii cu România, Majestatea Sa s-a îndreptat spre marele cimitir din Iaşi.
„Odată încheiată ceremonia, am mers cu automobilul, împreună cu Cella39, la cimitirul
mare, să punem flori pe mormintele francezilor care au murit aici, pe mormântul bătrânei
mele surori Pucci40 şi pe al lui Delavrancea41, căruia nu i-a fost dat să vadă ziua pe care şi-o
dorise cu atâta ardoare şi în care credea cu atâta înflăcărare. Nu voiam să plec de la Iaşi
înainte să vizitez locul unde se odihneşte, nepăsător la ce se petrece acum în ţara lui. Cimitirul
arăta tare trist – ploua mărunt şi era tot un câmp vast cu zăpadă pe cale de a se topi. Copacii
păreau să plângă; în astfel de zile melancolice, morţii par tare morţi, nici nu-ţi poţi închipui
că pământul va mai putea fi vreodată verde şi plin de flori”42.
Întoarcerea în Capitală a fost una emoţionantă, dangătul clopotelor bisericilor,
festivităţile, paradele călare, trecerea pe sub un arc de triumf improvizat pentru acea
ocazie, aclamaţile mulţimii, bucuria unirii tuturor provinciilor (în acea zi, la Alba Iulia se
proclama unirea Transilvaniei cu România) erau copleşitoare. Regina se vedea victorioasă,
era bucuroasă pentru ţara în fruntea căreia se aflase în cele mai grele momente ale istoriei
ei de doar jumătate de secol, dar inima i se strângea ştiind că se întoarce la Mircea. După
slujba de la Mitropolie, Familia Regală s-a îndreptat spre Cotroceni. „Apoi am plecat, într-un
automobil deschis, la Cotroceni! La Cotroceni! Iată clipa de care mă temeam. Într-acolo se
îndreptase tot dorul meu în aceşti doi ani lungi, frământaţi şi tragici – acolo, la bisericuţa
veche, unde micul mormânt de-abia fusese închis când am plecat noi. M-am întors la tine,
Mircea, micuţul meu, după doi ani – eu, care fugisem, mamă cu inima frântă şi regină
învinsă, m-am întors victorioasă, pare-se că, într-adevăr, sunt dintre cei care înving!
Dar tu eşti mort, Mircea, micuţul meu, nici bucuria, nici durerea noastră nu te mai ating
în nici un fel; în lumea întreagă au murit atâţia oameni care nu se pot bucura de ceasul
victoriei – dar n-au avut parte nici de suferinţa pe care le-au îndurat cei vii! Era atât de
liniştită biserica cea dragă, slab luminată; preotul ne-a primit fără vorbe, dar cu lacrimi în
ochi. Am îngenuncheat lângă mormântul tău, Mircea – nu ştiu dacă m-am rugat, dar mi-
am amintit, micuţul meu, mi-am amintit totul, totul, din toată inima”43. Scena „revederii”
marchează ultimele pagini ale Jurnalului de război, pentru Regină, Mircea fiind cel care,
asemenea unui străjer credincios, a păstrat vie speranţa întoarcerii într-o zi44.
România s-a schimbat în anii care au urmat. O ţară care şi-a dublat teritoriul şi populaţia,
o ţară respectată în regiune, o ţară care se confrunta cu provocările unirii depline, sociale,
economice, religioase, culturale a tuturor teritoriilor, o ţară care încerca să-şi şteargă rănile şi
39
Maria Cella Delavrancea-Lahovary (1887-1991), pianistă, scriitoare, prietenă intimă a reginei Maria, fiica cea
mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea.
40
Elisabeta Pucci, superioara ordinului catolic de caritate „Sfântul Vincenţiu de Paul” în România. A plecat din
Bucureşti alături de regina Maria la Iaşi, coordonând activitatea din spitalele din capitala Moldovei. A murit de
cancer în 13/26 martie 1918, lăsând un mare gol în sufletul Mariei.
41
Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918). Scriitor român, avocat şi orator, membru al Academiei Române,
primar al Bucureştilor. A murit la 29 aprilie 1918, cu doar câteva luni înainte de finalul Primului Război Mondial.
42
MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1918, (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti,
2015, p. 417.
43
MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1918, (trad. Anca Bărbulescu), Editura Humanitas, Bucureşti,
2015, p. 422.
44
„Mi-am început ziua mergând la mormântul micuţului meu cu Mignon şi Nini. Nu mai era nimeni în bi-
serică, eram singure în pacea şi frumuseţea ei solemnă. Am găsit câteva mărturii înduioşătoare de iubire
şi loialitate pe mormântul lui. O coroană de flori de la cei din Ardeal, o poezie mişcătoare de la o femeie
necunoscută şi alte atenţii mărunte. Liniştea bisericii mi-a dat o stare de pace adâncă – micuţul meu a avut
grijă de casă până ne-am întors”. MARIA, REGINA ROMÂNIEI, Jurnal de război: 1918, (trad. Anca Bărbulescu),
Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 435.
115
să se ridice din cenuşa războiului, o ţară care, însă, nu şi-a uitat eroii45. A fost şi marele merit
Studii
al Regelui şi Reginei. Astfel, prin Decretul Regal nr. 4106 din 12 septembrie 1919, a luat fiinţă
Societatea „Cultul Eroilor” (până în 1927 s-a numit Societatea „Mormintele Eroilor căzuţi în
Război”). Aceasta s-a aflat încă de la înfiinţare sub patronajul reginei Maria şi a mitropolitului-
primat Miron Cristea (din 1925 Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), instituţiile Monarhiei
şi Bisericii urmând a veghea la cinstirea celor fără de care idealul României Mari ar fi fost
un simplu vis. Au apărut numeroase cimitire de război, adesea prin reunirea mormintelor
disparate aflate pe vechile teatre de luptă, au fost schimbate crucile de lemn cu altele de piatră,
inscripţionate (acolo unde se cunoştea soldatul căzut) cu numele eroului, au fost zidite marile
Mausolee de la Mărăşti, Mărăşeşti, Soveja sau Focşani (pentru a le aminti pe cele mai cunoscute)
şi, poate chiar mai important, a fost dispusă ridicarea în fiecare localitate a unor monumente
dedicate acelor săteni sau orăşeni care au murit pe front, mulţi dintre ei neavând un mormânt
cunoscut. Numele lor inscripţionat pe acea piatră şi amintirea lăsată celor dragi era modul în
care sacrificiul lor era onorat. Prin aceste eforturi s-a deschis o nouă pagină de istorie, o pagină
completată atât de dureros câteva decenii mai târziu. Regina Maria rămâne însă unul dintre
părinţii spirituali şi materiali (numeroase subscripţii s-au făcut în numele ei) ai imortalizării
celor care şi-au dat viaţa pentru un ideal. A fost la rândul ei „un soldat”, a înţeles şi asumat
jertfa şi, la final, trupul ei a fost aşezat într-un altfel de cimitir, un „cimitir” regal, Catedrala de
la Curtea de Argeş, loc în care-şi dorm somnul de veci cei care au construit România Mare.
Abstract
PAUL-ERSILIAN ROŞCA, The perspective of death reflected in the War Diary of Queen Marie of
Romania. War cemeteries as hero commemoration places.
The First World War marked the establishment of the vast war cemeteries, those places where, in
individual, anonymous or mass graves, the soldiers rest in eternal peace, as each country started
commemorating their heroes. In Romania, the existence of these cemeteries is largely due to the
efforts of King Ferdinand and Queen Marie of Romania, who started a project to systematise these
war memorials and cemeteries, to build mausoleums, monuments and symbols dedicated to the
memory of those who died defending their country. Queen Marie’s war diary describes many
episodes in which the Queen visited, organized and took care of such war memorials. For her, the
First World War caused both personal dramas, such as the death of Prince Mircea, and national
dramas, such as the approximately one million victims who will never be forgotten despite the
happiness of accomplishing the dream of seeing Greater Romania become a reality.
KEYWORDS: Queen Marie, First World War, war cemeteries, Prince Mircea, heroes.
45
În multe din vizitele externe care au urmat, regele Ferdinand şi regina Maria, mai târziu (chiar şi în zilele
noastre) şi ceilalţi membri ai Casei Regale, nu au uitat să organizeze, viziteze şi onoreze cimitirele care adă-
postesc osemintele soldaţilor români morţi în prizonierat sau pe câmpurile de luptă din întreaga Europă. A
fost şi a rămas o datorie de suflet şi de onoare ca toţi aceşti eroi să nu fie uitaţi, indiferent de locul în care îşi
dorm somnul de veci.
116
Ce mult v-am iubit
Ce mult v-am iubit
Tăcutele aplauze
RĂZVAN IONESCU*
Cimitirul este școala școlilor și facultatea facultăţilor.

Du-te în cimitir, el îţi vorbește despre Dumnezeu.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
C ând Revista Taborr mi-a solicitat un text pentru această a doua parte a anului 2021 dedi-
cat, conform hotărârii Sfântului Sinod, comemorării celor adormiţi în Domnul şi valorii
liturgice şi culturale a cimitirelor, mi-a venit pe loc ideea ca, în spiritul acestei rubrici inti-
*
Profesor universitar doctor la Universitatea „Ovidius” din Constanţa.
119
Răzvan Ionescu
tulate Ce mult v-am iubit, să încerc să scriu despre mormintele de la Cimitirul Bellu ale celor
Ce mult v-am iubit
care, după ce au purtat prin vremi gloria teatrului şi filmului românesc pe pământ, au pornit,
rând pe rând, cu „aripile ninse” către cer, fiecare purtând cu sine ofranda propriei vieţi, în-
toarse adevăratului şi unicului Creator, lăsându-ne nouă vremelnicilor, în tină, câte ceva din
puţinătatea trupului lor, transfigurată şi mistuită de emoţia întâlnirilor faţă către faţă cu noi,
publicul. Ei, în timpurile lor, au ars. Iar acum, în timpurile noastre, s-ar cuveni ca la căpătâiul
lor să ardă o lumânare. Lumânarea sufletului nostru nedespărţit încă de trup.
Am pornit la drum cu inima strânsă, chiar dacă, în principiu, o dimineaţă petrecută pe
Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu poate fi asemuită unui matineu de mare gală în care te
reîntâlneşti cu cei care ţi-au luminat altădată serile, alungând singurătăţi, necazuri, tristeţi.
Impactul însă, este unul violent. Impact sau implozie. Pentru că te pomeneşti rătăcind printre
morminte, prin devălmăşii de buruiană şi uitare. Cât de cutremurătoare îmi sună în minte
acum versurile poemului intitulat „Spectacol” din volumul de debut1 al dragului de Emil
Botta, apărut în 1937 adică, pe vremea când era viu:
Elita luase loc la parter/şi proştii sus, aproape de cer./În lojă stătea o întâmplare cam
abătută/şi un năpraznic destin în mare ţinută./Un dezastru tare cât zece/tot spera că totul
va trece./Un naufragiu dormita în fotoliu/înfăşurat în linţoliu./O răceală/vagabonda prin
sală./O inocenţă/strălucea printr-o totală absenţă./Piesa era o răfuială/între virtute şi
greşeală./Scena era un sanctuar/prin care adevărul trecea foarte rar./Actorii îşi îndrugau
rolul,/dar, încet, îi înghiţea nămolul;/în pauze, tăcute aplauze,/la finale, tăcute urale./Şi
când căzu cortina/toţi se întrebau cine poartă vina/şi cine-i autorul/care-a făptuit omorul,/
în cinci acte, cu sete/ca o crimă pe-ndelete./Atunci apăru la rampă Ariel/şi jerbe de flăcări
şi anemone/pentru mult prea onorabilii „dramatis personae”./Şi această ficţiune, în tuş, în
cărbune,/şi spectacolul amuzant/au dispărut în neant.
Ici colo, printre flori uscate, glastre sparte şi tufe de buruieni, urmele unei lumânări
stinghere căreia cine ştie de când i-a pierit palpitul. Sau urmele profanării, semn al unei
lumi primitive. Oare până la urmă suntem condamnaţi să rămânem un neam de hoţi şi de
derbedei? O hoardă barbară care în manuale sau de la tribună îşi clamează ocazional festiv
priceperea mioritică asupra trecerii de nicăieri spre niciunde? Efigia smulsă de pe mormântul
lui Ştefan Ciubotăraşu, proaspăta recondiţionare a mormântului lui Mihai Popescu sau urmele
agresivităţii rămase pe acela al Mariei Filotti, ştergerea pe care timpul a aşternut-o peste piatra
de mormânt şi numele lui Romald Bulfinski ori al Mariei Tănase la a cărei înmormântare,
fotografiile vremii dau mărturie despre un Bucureşti întreg ieşit în stradă, spre a-i acoperi
sicriul cu lacrimi şi flori, ne conduc vrând-nevrând spre acest dureros colofon.
Citez la întâmplare din documentele Sfântului Sinod asupra motivaţiei acestui an
comemorativ: „valoarea liturgică a cimitirele ortodoxe, expresie a credinţei, a respectului şi a
dragostei pe care credincioşii români ortodocşi o au faţă de cei trecuţi la Domnul” sau „valoarea
culturală a cimitirelor ortodoxe şi acţiunile durabile pentru protejarea acestora”. Mă uit în jur
şi mi se face ruşine. Cât de departe suntem de caratele civilizaţiei creştine pe care Biserica cu
îndreptăţire le aminteşte! Altminteri, pe la colţuri, ne mândrim că legendarul cimitir parizian
Père Lachaise are în Bucureşti un ,,frate geamăn”, aproape la fel de impresionant: Şerban
Vodă, mult mai cunoscut ca Cimitirul Bellu.
Îmi veţi spune desigur că noi, creştinii, credem cu tărie în înviere. Că dacă nu ar
fi certitudinea învierii, ar trebui să acceptăm nebunia de a ne afla hălăduind absurd pe o
planetă – imensă catacombă rotitoare rătăcind prin univers. Dar, crezând în înviere şi
aşteptând Împărăţia lui Dumnezeu, nu mai punem preţ pe imediatul lumii acesteia. Nu
zău?! Păi puzderia de maşini, de vile care au împânzit spaţiul mioritic şi chiar strălucitoarele
1
EMIL BOTTA, Întunecatul april, Fundaţiile regale pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1937.
120
Tăcutele aplauze
cavouri cu lift din „Père Lachaise-ul românesc”, ori cele disponibile de pe „aleea boierilor şi
Ce mult v-am iubit

domnitorilor” de ieri, râvnită azi de les nouveaux riches pentru care preţul de 260.000 de
euro (aţi citit bine, nu e greşeală de tipar, ăsta e mercurialul) nu constituie un impediment,
par să dea mărturie despre o altfel de înţelegere „creştină” asupra celor două lumi.
Devălmăşia construcţiilor funerare, nu de puţine ori prostul gust agresiv asortat din plin
cu mizeria uitată (sau uitarea mizerabilă), dau mărturie despre ipocrizia unei societăţi căreia
Biserica Ortodoxă încearcă să-i reamintească altitudinea nobleţei cu care omul a fost creat
de către Dumnezeu.
Părinţii Bisericii vorbesc despre neţărmurita tristeţe pe care sufletul o resimte la
întreruperea armonioasei şi deopotrivă tainicei sale uniri cu trupul. Stihirile Sfântului Ioan
Damaschin din slujba înmormântării ne spun cu tragism: „Vai, câtă luptă are sufletul când
se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către
înger ridicându-şi ochii în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i
ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, adormitului să-i
cerem odihnă de la Hristos, şi sufletelor noastre mare milă”.
În schimb trupul, care până atunci îl ţinea în braţele sale, rămâne fără viaţă, inert.
De-acum doar pământul rece îl îmbrăţişează şi îl primeşte pentru a se descompune în mijlocul
lui. Din decenţă, dintr-o anumită pudoare, Părinţii Bisericii nu vorbesc prea în amănunt
despre descompunerea trupului.
La început de vară, cu soarele mijind printre nori şi ramuri de trandafir căţărător, paşii
îmi poartă trupul încă viu printre mormintele lor, ale celor pe care i-am iubit, însoţit de
ecoul cuvintelor Sfântului Fotie: gura tace iar buzele sunt închise; ochii sunt goi de lacrimi;
pleoapele se restrâng; obrajii, în loc de roşul furiei, cunosc întunericul; orice urmă a
frumuseţii din trecut dispare2.
Mă preling printre morminte, stăpânit de o îndoită tristeţe. Singurătatea lor laolaltă,
aşteptând cuminţi ca tu să-ţi aminteşti de ei, îţi dă sentimentul că, dimpreună cu curiozitatea
ta, ai lăsat acasă orice urmă de pudoare. În faţa ta atât: aşteptare şi singurătate. Uitarea
şi ingratitudinea aureolează cu tăcerea noastră, moartea. Moartea lor trupească şi moartea
sufletelor noastre. Îmi răsar în minte straniile aureole negre din Biserica „Sfinţii Voievozi”
de la Ipoteşti. Acolo negrul e pe potriva doliului după autorul Glossei, aici, la matineul de la
Bellu, doliul unor aureole negre ar fi pe potriva morţii sufletelor noastre.
Vorbim cu făţărnicie patriotică despre Père Lachaise-ul românesc dar nimeni, absolut
nimeni nu s-a gândit ca măcar acum, în acest an comemorativ, să editeze în condiţii grafice mai de
Doamne ajută, un album cu aceste „absenţe” rămase din spiritualitatea românească. S-ar cuveni,
bunăoară, ca la intrare, la preţuri modice să poţi cumpăra pliante care să conţină alături de câteva
fotografii, o hartă a acestui loc patrimonial de o inestimabilă valoare3. Nu mai vorbesc că oriunde
în librării, în muzee, ar trebui să existe un album de lux dedicat special acestui loc, cu fotografii
pe măsura acestor martori ai trecutului. Numai că vai!, ce să fotografiezi? Dezastrul? Murdăria?
Colcăiala nepăsării? Urâciunea pustiirii? Eu însumi, după ce am făcut mai multe fotografii, când
a fost să le aleg spre a le da tiparului, am preferat să caut altele, cu imagini mai civilizate, pierzând
în căutarea lor ore întregi în spaţiul virtual. Mi-a fost ruşine! Unde este Academia Română? Unde
sunt Uniunile de creaţie? De guvernul României e inutil să mai întreb. El nu mai este de mult!
Dar noi, ăştia cât am mai rămas, mai suntem oare creştini? Sau cum ne place să spunem
cu dreptate (dar şi cu câtă emfază!), CREŞTINI ORTODOCŞI. Scriu cu majuscule pentru
că doar la o aruncătură de băţ, peste gard, Cimitirul Bellu CATOLIC arată impecabil! Jos
2
Cf. PR. THÉODORE PAPANICOLAOU, Viziunea morţii în lumina Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, eseu de spiritualitate
ortodoxă, Doxologia, Iaşi, 2016.
3
Măcar ar trebui reeditate excelentele lucrări ale lui Paul Filip (în colaborare cu Ioana Manolache şi Bogdan Peter
Tănase) intitulate Panteonul naţional, astăzi de negăsit.
121
Răzvan Ionescu
pălăria! Iată de ce, nădejdea mea se îndreaptă tot spre BISERICA ORTODOXĂ care, deşi
Ce mult v-am iubit
blamată, persecutată, vânată, umilită, are puterea şi autoritatea de a face demersurile necesare
pentru aducerea lucrurilor într-o normalitate care să ţină de civilizaţia creştină în primul
rând, de acea pe drept cuvânt invocată expresie a credinţei, a respectului şi a dragostei pe
care credincioşii români ortodocşi o au faţă de cei trecuţi la Domnul. Cimitirul Bellu este
un cimitir de stat. Cu gândul la acest ultim substantiv devenit între timp tristă interjecţie,
suntem condamnaţi la zicerea cu turcu’ şi pistolu’... Adică, aşa cum arată Cimitirul Bellu, aşa
arată şi România: în mult prea multe locuri o paragină!
Când moare cineva, trebuie scris finalul. Sfârşitul vieţii persoanei care moare, dar şi
sfârşitul vieţii noastre comune – ne spune Rosa Montero, jurnalistă şi scriitoare spaniolă,
în romanul ei intitulat Cei iubiţi nu mor niciodată. Da, trebuie să facem ceva cu moartea.
Trebuie să facem ceva cu morţii. Trebuie să le punem flori. Şi să le vorbim. Şi să le spunem
că-i iubim şi i-am iubit mereu. Mai bine să le spunem pe viu; dar, dacă nu, le putem spune
şi după. Putem să strigăm asta lumii întregi. Putem să o scriem într-o carte ca aceasta. […]
De aceea, când moare cineva, trebuie scris finalul. Sfârşitul vieţii persoanei care moare,
dar şi sfârşitul vieţii noastre comune. Să ne povestim ce am fost unul pentru celălalt, să
ne spunem toate cuvintele frumoase necesare, să construim poduri deasupra fisurilor,
să curăţăm peisajul de bălării. Şi trebuie să cioplim acea relatare perfectă în piatra de
mormânt a memoriei noastre.4
Mi-ar fi plăcut să scriu astăzi pe urmele de ieri ale vorbelor Sfântului Ioan Gură de Aur
pe care le-am aşezat la începutul acestor pagini. Numai că, oricât m-am silit, mie Cimitirul
Bellu nu mi-a vorbit despre Dumnezeu! Mi-a vorbit în schimb pe şleau, despre nimicnicia
noastră! Iată de ce am ales, pe cât mi-a stat în putinţă, să scriu nu despre istoria „grădinii cu
portocali” care a stat la începuturile acestui loc, nici despre personalitatea baronului Barbu
Bellu, nici despre vreo istorie glorioasă, ci doar despre câţiva dintre actorii care dorm în
aceste locuri, acei actori despre care mulţi dintre cei de azi care brăzdează pe trotinete un
Bucureşti bezmetic, probabil că nici măcar n-au auzit. Aşa că, în rândurile care urmează nu
veţi citi despre cei cunoscuţi de către noi, plecaţi în anii din urmă. Veţi citi despre cei uitaţi,
pentru că acest text este despre uitare. De multe ori am ales să îmi aduc aminte de ei zâmbind
ori pomenind despre detalii inedite din viaţa lor. Toţi au jucat pe marile scene, cu talent,
moartea. Şi deşi am vrut cumva să păstrez regulile acestui joc de teatru, trebuie să recunosc
că nu prea mi-a ieşit! Pentru că aici nu mai avem de-a face cu un joc de teatru. Viaţa bate de
mult filmul! Dacă până şi unui personaj emblematic al cărui nume se află pe frontispiciul
de azi al Teatrului Naţional, Ion Luca Caragiale, autorul celebrei O scrisoare pierdută, i s-a
piedut sicriul!
Mort în Germania, sicriul cu trupul lui ,,Nenea Iancu”, în pofida mult invocatei rigori
nemţeşti, a rătăcit vreme de două săptămâni pe căile ferate prusace. Din ziarul ,,Universul”
aflăm că: ,,Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia,
deoarece nimeni nu fusese anunţat. (…) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat
de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul
nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece
nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinueşte. Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus
că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia
atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că
fractul s-a pierdut. Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăcea de două săptămâni pe liniile
germane şi austriece. Iată aşadar un „bun” început pus paşilor noştri, opintiţi în confruntarea
cu uitarea din teatrul lumii.
4
ROSA Montero, Cei iubiţi nu mor niciodată, Ed. RAO, Bucureşti, 2021.
122
Tăcutele aplauze
Numele lui Romald Bulfinski (23 nov. 1878 – 13 ian. 1953), aici într-o secvenţă din
l v-am iiubit
filmul Manasse, după drama scrisă de Ronetti Roman, regia Jean Mihail, 1925, aminteşte de
Ce mult
C
epoca directoratului lui Alexandru Davilla5 la Teatrul Naţional. Pe atunci Teatrul Naţional
avea un grup de actori tineri ca Ion Manolescu, Tony Bulandra, Marioara Voiculescu, George
Storin, Maria Giurgea, Lucia Sturdza. Bulfinski a făcut roluri în spectacole memorabile în
teatru precum „Azilul de noapte” (Maxim Gorki) la Teatrul Regina Maria (în a cărui clădire,
ulterior, după bombardament, şi-a avut sediul Teatrul de Operetă, situat în vechea Piaţă
a Senatului în dreptul căreia începea Splaiul Independenţei spre Izvor), teatru unde l-a
interpretat pe straniul înţelept Luca, alături de George Storin în Satin, Tony Bulandra în
Baronul şi Iancu Morţun în Actorul. Multă vreme, strada din dreapta teatrului de odinioară,
probabil în amintirea acelui spectacol de mare succes, s-a numit Azilul de noapte.
Constantin Tănase (1880-1945). A pus în 1919 în Bucureşti bazele faimoasei

tr
trupe de teatru Cărăbuş creând,
vr
vreme de două decenii, în tradiţia
te
teatrului cabaret, un teatru de
re
revistă care astăzi îi poartă numele
şi funcţionează la adresa fostului
Că
Cărăbuş. În 1928, după ce a vizitat
Pa
Parisul şi a văzut ce înseamnă o
re
revistă pariziană, Tănase a adus-o în
ţa
ţară, la „Cărăbuş”, pe vedeta lumii,
nu numai a Parisului, pe celebra
Jo
Josephine Baker. S-a bucurat de o
po
popularitate imensă, fiind creatorul
un
unui personaj unic, cetăţeanul
ob
obişnuit năpădit de nevoi, sărăcit
de biruri, mereu în conflict cu
as
asupritorul aparat de stat, cu
5
Alexandru Davilla (1862- 1929), fiul celebrului medic Carol Davilla illa şi al Anicăi Racoviţă,
Racoviţă descendentă din
familia Goleştilor. Anica Davila a fost fiica Zincăi Golescu şi nepoata directă a lui Dinicu Golescu, autorul lucrării
Însemnări a călătoriei mele, boier, unul dintre susţinătorii şcolii şi teatrului românesc în anii lor de început.
123
Răzvan Ionescu
corupţia, cu excesul de taxe, cu politicianismul, cu noua dictatură sovietică ce o înlocuise

Ce mult v-am iubit
pe cea a nemţilor. Cupletul intitulat Davai ceas, ridica sala în picioare: Rău era cu „der, die,
das”/Da-i mai rău cu „davai ceas”/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/
Davai ceas, davai moşie/Haraşo tovărăşie. Referirea se făcea la apetenţa pentru ceasuri
şi confiscarea lor abuzivă de către trupele sovietice. Cenzura i-a scos cupletul. Tănase a ieşit
seara următoare pe scenă îmbrăcat într-un pardesiu care îi acoperea ambele braţe împânzite
de sus şi până jos cu ceasuri. Când şi-a deschis pardesiul a scos la iveală o pendulă şi a zis
doar atâta: El tic/eu tac! Se spune că două zile mai târziu a murit. Gloria „Cărăbuşului” l-a
însoţit şi dincolo de viaţa aceasta, pe frontispiciul cavoului său rămânând pentru totdeauna
încrustată efigia simpaticului „gândac din luna mai”.
Al. Ionescu Ghibericon (1891-1960) sau Ghibercea cum îi spune Sică Alexandrescu6,
a fost fratele mai mic al faimosului filozof interbelic Nae Ionescu (cel care a fascinat o generaţie)
şi actor cu o carieră importantă la Cluj şi Bucureşti. De numele lui se leagă, pe lângă mari şi
im
importante izbânzi teatrale, o farsă devenită
cl
clasică în lumea pieselor lui Caragiale, mai
ex actul al IV-lea din O scrisoare pierdută.
exact
Vi
Victima este întotdeauna actorul care îl
in
interpretează pe Dandanache. Acesta intră în
sc
scenă cu o mică valiză unde se presupune că
su lucrurile de care are nevoie în călătorie.
sunt
O
Obligatoriu farsa se petrece cu complicitatea
re
recuziterului – aducătorul la scenă al
va
valijoarei, şi a actorului care îl interpretează
pe Trahanache care îl însoţeşte pe Agamiţă.
În rolul lui Trahanache, Alexandru Giugaru,
ia în cel al lui Agamiţă Dandanache, Birlic.
iar
Ac
Acesta din urmă se apleacă să-şi ia valiza pe
i
care recuziterul l i-o
i pusese lal picioare
i i d
doar â
cu câteva clipe înainte. Dar n-o poate ridica!
– Ce-are dom’le, valiza? Parcă e lipită de podea!
În cele din urmă o ridică. Abia o poate ţine. Disperat „ţipă” în şoaptă:
– Ce-aţi băgat în valiză? Ce-i asta? Recuzita!
Nimeni nu răspunde. Toţi parcă au intrat în pământ. Birlic se enervează.
– Asta e o porcărie! Ei bine, nu mai intru!
6
Sică Alexandrescu (1896-1973), figură emblematică care a marcat teatrul românesc, vreme de mai bine
de jumătate de secol, regizor al unei antologice integrale Caragiale, al unor spectacole intrate în legendă precum
Bădăranii (Goldoni), Revizorul (Gogol) sau Regele Lear (Shakespeare), animator de trupe, ajunge la un mo-
ment dat să aibă sub conducerea lui toţi marii actori ai trupelor bucureştene, ajungând faimos nu numai pentru
iscusinţa sa profesională dar şi pentru felul în care îşi cumpăra vedetele, negociindu-le contractul la vedere, cu
cocoşeii din aur aşezaţi maldăre pe birou. Singurul care i-a ţinut piept a fost tânăra vedetă de atunci, Radu Beligan,
care, în vreme ce îşi bea „şvarţul” la Capşa, a fost înştiinţat printr-un un misit că „Stăpânul” Sică Alexandrescu îl
aşteaptă alături la „Comedia” să negocieze contractul. Spre stupoarea tuturor, Beligan, fără să tresară, i-a transmis
prin acelaşi misit că dacă îl interesează colaborarea cu el, să vină Sică la Capşa. Ceea ce s-a şi întâmplat. Sică Alex-
andrescu şi-a început cariera la Teatrul Naţional din Cluj unde din aproape 150 de piese montate, în jumătate din-
tre ele a jucat Ghibericon. Când a venit în Bucureşti, în anul 1927, şi a luat în antepriză „Grădina Marconi” situată
pe Calea Griviţei nr. 94 pe care a pregătit-o pentru spectacole de teatru, a deschis stagiunea cu D’ale carnavalului
având în distribuţie printre alţii pe Ioan Morţun în Crăcănel, Costache Toneanu în Iordache şi Al.I. Ghibericon în
Nae Girimea. Lui Sică Alexandrescu i se datorează, pe de-o parte, aducerea la lumină a piesei Steaua fără nume a
lui Mihail Sebastian (prezentată la premieră din pricina condiţiilor politice ca aparţinând unui autor fictiv) dar şi
pe de altă parte a marelui comedian Grigore Vasiliu Birlic.
124
Tăcutele aplauze
Pristanda – Marcel Anghelescu – este ca din
l v-am iiubit
bi
întâmplare în spatele lui. În mod obişnuit el trebuie să
intre în scenă din partea opusă şi mult mai târziu.
– Cum să nu mai intri dom’le? Intră imediat! Se
poate?! Hai că ţi-a trecut replica! Hai, Birlic dragă! –
spune Marcel Anghelescu şi îl împinge în scenă.
– Dar nu pot s-o ţin! Îmi rupe mâna!
– Intră în scenă odată!
În sfârşit a intrat. De-abia duce valiza. Şi trebuie
Ce mult
să o ţină în mână până iese din scenă. O mută când
în dreapta, când în stânga. În sfârşit iese. Dă cu ochii
de Marcel Anghelescu şi Alexandru Giugaru care se
prăpădesc de râs.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi într-un spectacol de la
C
Cluj în care pe Dandanache îl juca Ghibericon. Evident,
la una din reprezentaţii, Ghibericon se pomeneşte cu
valiza de plumb. Bărbat voinic, el n-a avut ezitările lui
Birlic, şi-a dat seama de farsă, n-a zis nimic şi a intrat
în scenă. Actorul interpret al lui Trahanache de-abia îşi ţinea râsul,
râsul dându
dându-se
se singur de gol
ca fiind autor al „conjuraţiei”. Dandanache-Ghibericon, abătându-se pentru prima şi ultima
oară de la textul sfânt al lui Caragiale, îi spune lui Trahanache:
– Puicusorule, ţine mata dzeamantănasul o clipă!
Trahanache dă să-l pună jos.
– Nu! Să nu-l lasi din mână neicusorule, că se spardze. E ţeva fradzil!
Şi Trahanache, care trebuia să menajeze pe omul de la centru, a fost nevoit să se supună,
drept care s-a chinuit cu valiza până i-a amorţit mâna. În felul acesta Ghibericon i-a plătit pe
loc farsa pusă la cale.
Mihai Popescu (1909-1953), societar al

Te
Teatrului Naţional şi profesor la Conservatorul de Artă
D
Dramatică. A fost fiul lui popa Nae, preotul academician
N
Nicolae M. Popescu, profesor de religie al clasei palatine,
ilu
ilustru specialist în Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Ta l-a dorit student la limbi clasice şi viitor profesor
Tatăl
un
universitar, însă o vizită făcută lui Nicolae Iorga unde
îl întâlneşte pe actorul Vasile Brezeanu, îi va influenţa
de
decisiv destinul. Devine student al Luciei Sturdza
Bu
Bulandra şi mai apoi, la Viena, al celebrului regizor Max
R
Reinhardt care îşi avea şcoala într-o aripă a Palatului
Sc
Schönbrunn. Până în anul 1938 joacă pe scenele
vi
vieneze roluri importante precum Laertes din „Hamlet”
(S
(Shakespeare), ori în „Cum vă place” (Shakespeare),
„M
„Maria Stuart” (Fr. Schiller) ori „Ifigenia în Taurida”
(G
(Goethe). A trăit experienţa dramatică a lagărelor de
co
concentrare, fiind arestat de Gestapo şi eliberat după
un an de armata engleză. La reîntoarce
reîntoarcerea în România, la sosirea în gara de Nord cu Orient-
Expresul, îl aşteaptă însăşi marea actriţă Maria Filotti care îi propune un angajament în
Compania ei de teatru. Legenda spune că acest prim contract ar fi fost semnat chiar acolo pe
peron, pe spatele marii artiste, învăluiţi fiind amândoi în aburii scoşi de locomotivă, într-o
125
Răzvan Ionescu
scenă demnă de filmul de mai târziu după Tolstoi, „Anna

Ce mult v-am iubit
Karenina” cu Vivien Legh şi Ralph Richardson. Mai
târziu, Mihai Popescu joacă pe scena Teatrului Naţional
din Bucureşti pe Oswald din „Strigoii” (Ibsen), Armand
Duval din „Dama cu camelii” (Alexandre Dumas fiul),
Romeo din „Romeo şi Julieta” (Shakespeare), Iago
din „Othello” (Shakespeare), ultimul rol fiind cel al lui
Bălcescu din piesa cu acelaşi nume de Camil Petrescu.
Un atac cerebral survenit în timpul spectacolului cu
„Othello” (interpretat de Emil Botta) avea să-i fie fatal,
actorul mutându-se la cele veşnice câteva zile mai
târziu. Prezenţă singulară în teatrul autohton, elegant,
bine mobilat cultural, a fost prototipul actorului
intelectual. În „Romeo şi Julieta” întâlnirea pe scenă
dintre el şi Mercuţio (Emil Botta) era de „o scânteietoare
spiritualitate”, cum subliniau cronicile vremii, iar la
vederea lor inimile doamnelor de orice vârstă se topeau
văzând cu ochii. Om discret, o fire retrasă care prefera
singurătatea şi reflecţia, a suportat cu demnitate suspiciunile politicului răsfrânte asupra sa
ca fiu de preot. În anul 2009 s-a constatat că mormântul lui fusese devastat, basorelieful din
bronz al actorului fiind smuls exact cu o zi înainte de sfinţire...
Ion Manolescu (1881-1959), artist al poporului, a fost

o figură imensă pentru teatrul românesc. Discipol eminent al
maestrului Nottara, debutează în trupa Aristizzei Romanescu. În
m
19
1906 este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti unde rămâne
do trei ani. În anii care urmează, evoluează cu succes remarcabil
doar
în
într-o seamă de companii particulare precum Excelsior, Bulandra-
St
Storin sau Manolescu-Maximilian. Revine pe scena Naţionalului
bu
bucureştean în 1929 pe a cărui scenă joacă până la sfârşitul vieţii,
ex
excelând în roluri de mare tragism: Conrado („Moartea civilă”
de Giacometti), Osvald („Strigoii” de Ibsen), Protasov („Cadavrul
vi de L. Tolstoi), „Hamlet”, Matei Boiu („Suflete tari” de Camil
viu”
Pe
Petrescu), Gloucester („Regele Lear” de Shakespeare). A înfiinţat
pr
primul sindicat al artiştilor din România, în 1919. A fost profesor de
t i la
actorie l Conservatorul
C t l Regal
R de Muzică şi Artă Dramatică, dar şi primar al oraşului său natal,
Breaza (1937-1940). A avut o carieră impresionantă făcându-şi dintr-un defect de vorbire
(graseia pronunţat) o amprentă distinctă a personalităţii sale. Nu a fost singurul actor care a
avut acest semn distinctiv. Să ne amintim de actorul Teatrului de Comedie, Mircea Şeptilici.
A pus mare preţ pe instruirea intelectuală a actorului. „Noţiunea de actor fără cultură este
un nonsens” – spunea. A fost vreme de două decenii profesor la Conservator, succedându-i
la catedră marelui Nottara. Succesul din piesa lui Paul Giacometti, „Moartea civilă”, i-a adus
lui Ion Manolescu nu numai lauri, ci şi invidia unor colegi de breaslă. Una din ambiţiile lui
Ovid Brădescu bunăoară, actor de forţă al teatrului Naţional din Chişinău unde repurtase
şi el un succes notabil jucând rolul lui Harpagon din „Avarul” de Molière, a fost să-i „arate”
lui Manolescu cum trebuie jucat rolul din melodrama lui Giacometti, rol socotit a fi unul
„gras” pentru cariera unui actor de dramă al acelor vremi. Vechea şcoală italiană de actorie
(Novelli, Zacconi, de Sanctis, Gramatica) punea preţ pe detaliile naturaliste din interpretarea
personajelor. Ovidiu Brădescu era convins că va întuneca succesul lui Manolescu şi pentru asta
126
Tăcutele aplauze
aştepta doar ocazia potrivită. În sfârşit, în anul 1923, Teatrul
l v-am iiubit
bi
Popular pune în repetiţii „Moartea civilă” cu Brădescu în rolul
principal. Actorul era obsedat de cum italianul Zacconi reuşise
ca în scena finală să facă spume la gură în clipa morţii. Aşa
că a rugat pe un coleg să se intereseze dacă vreun farmacist
nu poate să-i dea o substanţă care să-i dea clăbuci la gură în
fatidicul moment. Mare şi fatală greşeală. Colegul i-a adus din
partea farmacistului nişte pastile de făcut apă oxigenată.
– Iei una din asta în gură când intri în ultima scenă,
Ce mult
i-a spus colegul de scenă. O ţii sub limbă şi-o să faci spume
la gură.
Numai că Ovid Brădescu, ca să fie sigur de efect, a pus
sub limbă două ori chiar mai multe pastile. Până să ajungă la
momentul morţii, scena era lungă, iar el, vorbind cu pastilele
C
sub limbă, n-a trecut mult timp şi a început să i se umple gura
de spumă. În cele din urmă clăbucii albi au început să apară
pe la colţul buzelor, să se prelingă pe bărbie, luând aspectul
unei bărbi respectabile, astfel încât sfâşietoarele momente
dinaintea morţii s-au desfăşurat în hohotele de râs ale unui
public amuzat ca la circ, atunci când clovnul nu mai sfârşeşte te să-şi scoată basmaua din
buzunar.
Jules Cazaban (1903-1963), un actor

sc
scânteietor. Nu l-am apucat jucând pe scenă. A avut roluri
şi interpretări memorabile: „Cum vă place” (bufonului
TTouchstone) şi „A douăsprezecea noapte” (Malvolio) de
SShakespeare, „Vizita bătrânei doamne” de Dürrenmatt
(r
(rolul Alfred III), „Moartea unui comis-voiajor” de Arthur
MMiller (Willy Loman), „Mamouret” de J. Sarment, „Nu
se ştie niciodată” de George Bernard Shaw (chelnerul
WWilliam), „Baia” de Maiakovski (Teribilov). Eram copil
ccând am ascultat la Teatrul radiofonic piesa lui Victor
Io
Ion Popa, „Take, Ianke şi Cadâr”. Jules Cazaban (el însuşi
eevreu) îl juca pe Ianke. Râdeam de mă ţineam cu mâinile
dde burtă. În anii ’80 când am devenit eu însumi actor
aal Teatrului Bulandra, întâmplările, bancurile şi farsele
c
care îl aveau protagonist pe Jules Cazaban mai circulau
în prin culise. Anecdota lui preferată era cu un rabin
încă
m
din Fălticeni care a fost invitat la un mare congres internaţional. Însoţit de învăţăceii lui, şi-a
aşteptat rândul şi, când a fost invitat, s-a urcat pe scenă şi a privit roată asupra auditoriului.
A urmat un lung moment de tăcere, după care, ridicând braţele în aer şi a strigat: – Ma mère!
Învăţăceii au tresărit şi au început să şuşotească: – O să vorbească franţuzeşte! Rabinul a
continuat: – Ma mère! Învăţăceii la rândul lor şuşoteau: – Are un mesaj universal pe care vrea
să ni-l transmită! O imploră pe mama lui! Rabinul a reluat: -Mamer să vă văd atât de mulţi!
A avut multe pasiuni: ceasornicăria, pescuitul şi vânătoarea, violoncelul. Bunăoară, spectacolul
cu piesa „Passacaglia” de Titus Popovici, în care Jules interpreta un bătrân profesor de muzică,
debuta cu un solo inedit de violoncel, în care marele actor însuşi interpreta cu măiestrie, seară
de seară, Passacaglia de Bach. În materie de farse, fantezia şi ideile sale care de care mai
năstruşnice erau inepuizabile. Într-un an, actorul Paul Sava juca rolul celor doi gemeni din
127
Ce mult v-am iubit Răzvan Ionescu
Ruxandra Nicoleta Sireteanu Gheorghe Dinică (1934-2000)

Anda Călugăreanu (1946-1992)
(1943-2014)
Maria Tănase (1913-1963) Gheorghe Cozorici (1933-1993), Florian Pittiş (1943-2007)

Georgeta Cozorici (1944-2009)
Alexandru Giugaru (1897-1996)

Nerine Giugaru (1923-1987)
Alexandrina Giugaru (1947-2019) Cornel Vulpe (1930-2002)
Octavian Cotescu (1931-1985)
128
Tăcutele aplauze
lt v-am iiubit
Ce mult
C bit
Tecşor Siminică (1937-2017) Ştefan Ciobotăraşu (1910-1970) Mormântul lui Ştefan Ciobotăraşu
cu efigia lipsă
Marin Moraru (1937-2016) Sebastian Papaiani (1936-2016) Cseh Szabolcs Imre (1942-2014)
Dumitru Furdui (1936-1998) Ernest Maftei (1920-2006) Ernest Maftei (1920-2006)
129
Dinu Manolache (1955-1998) Mihai Mădescu

Leopoldina Bălănuţă (1934-1998)
– scenograf – (1936-2011)
Victor Moldovan (1926-2007) Ion Besoiu (1931-2017)

Angela Moldovan (1927-2013) Florin Vasiliu (1926-1993) Luminiţa Besoiu (1955-2007)
Amza Pelea (1931-1983)

Geo Barton (1912-1982) Radu Beligan (1918-2016) Domnica Mihaela Pelea (1937-2003)
Smaranda Barton (1941-1993)
130
Tăcutele aplauze
Verona, din piesa cu acelaşi titlu de William Shakespeare.
l v-am iiubit
bi
Cum Jules ştia că Paul Sava avea un frate geamăn, care
era doctor, l-a adus în taină la teatru şi după lăsarea
cortinei, îmbrăcat cu acelaşi costum, acesta a apărut pe
scenă alături de fratele său în momentul când salutau
publicul. Spectatorii nu mai ştiau ce să creadă! Lui Jules
Cazaban îi plăcea să se joace cu cuvintele. Unul din
aceste jocuri era legat de un loc de o frumuseţe specială,
plin de romantism, situat în Golful Salerno: Coasta
Ce mult
Amalfi. În rarele seri când nu juca, cam pe la apusul
soarelui, Jules se îndrepta spre o vitrină din salon din
care scotea nişte pahare burtoase de ceramică neagră cu
dungi galbene, după care se întorcea către cei prezenţi,
şi mai întotdeauna erau în casă câteva persoane, de cele
C
mai multe ori artişti sau oameni din lumea teatrului, şi îi
întreba: – Ai alfi? Asistenţa, obişnuită cu joaca marelui
artist, răspundea în cor: – Amalfi! Atunci începea
prepararea unei băuturi, compusă dintr-un amestec de
ă dulceaţa
ţuică şi vermut alb, în proporţii pe care numai el le ştia. Aşa că d l l i uşura tăria
vermutului ăi
în alcool a ţuicii şi dădea o băutură lesne de consumat, dar cu o aparenţă înşelătoare, care-ţi
sucea repede minţile. Şi toţi cei prezenţi o apreciau şi repetau: – Ai alfi? Amalfi!, de câte ori
doreau să mai fie serviţi. Umorului şi spontaneităţii sale avea să-i cadă victimă într-o seară,
însăşi Lucia Sturdza Bulandra. Jules Cazaban juca rolul unui maître d’hôtel la un banchet dintr-
un mare restaurant. Tacâmuri de argint, se servise cina, urma consommé-ul. Ca să-l necăjească
puţin, madam Bulandra a improvizat o observaţie care nu era în text: Gaston, asta nu-i supă, e
apă chioară! La care Cazaban îi răspunde prompt, stârnind hohote de râs atât în sală, cât şi pe
scenă: Doamna Bulandra, aici suntem la teatru, ne facem doar că mâncăm!
Maria Filotti (1883-1956).
Artistă
i ă emerită.
i ă Bunica prinţului şi actorului Şerban Cantacuzino
i care provenea, lal a
16-a generaţie, din spiţa domnitorului omonim al Ţării Româneşti (1678-1688). Una dintre
cele mai mari actriţe pe care le-a avut România cu o carieră de 51 de ani, carieră alături
de mari actori precum Constantin I. Nottara, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Ion
Manolescu sau Maria Ventura. Performanţe interpretative în personaje precum Vidra din
„Răzvan şi Vidra” de Haşdeu, Zoe din „O scrisoare pierdută” de Caragiale, Hedda Gabler din
„Hedda Gabler” de Henrik Ibsen, Irina din „Pescăruşul” de Cehov sau Adela din „Citadela
131
Răzvan Ionescu
sfărâmată” de Horia Lovinescu. Timp de 30 de ani a fost profesoară la Conservatorul de Artă

Ce mult v-am iubit
Dramatică. Primul Război Mondial a găsit-o pe actriţă la Iaşi. Acolo s-a implicat în ajutorarea
răniţilor români de pe front şi a organizat un spital de campanie unde a îngrijit răniţii. În
acelaşi timp a continuat să joace teatru. În 1930 a fost aleasă preşedinta Sindicatului Artiştilor
Dramatici şi Lirici. A fost societară de onoare a Teatrului Naţional din Bucureşti.
Coco Demetrescu (1871-1952), actor craiovean. A studiat Conservatorul din Bucureşti

(absolvent premiant) la clasa lui Ştefan Velescu; studii de artă dramatică la Paris, cu Le Bargy
şii Leloir.
L l i LaL 16
6 anii a intrat
i t t îîn ttrupa lluii Gr.
G M l
Manolescu, cu
care a făcut turnee în provincie. A debutat cu rolul Coco din
şti (1898), iar în 1910 a venit la
„Trecerea Gârlei”. A fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti
Teatrul Naţional din Craiova. A interpretat roluri de comedie clasică şi modernă (1910-1931)
cu predilecţie pentru Molière, „Vicleniile lui Scapin”, „Avarul”, „Doctor fără voie”, „Bolnavul
închipuit”, „Georges Dandin”, „Tartuffe”. A fost unul din primii actori de film din ţară, interpret
în filmul „Cetatea Neamţului”, realizat la Craiova după un scenariu de Corneliu Moldovan şi
Emil Gîrleanu. Nu în ultimul rând a fost tatăl marelui poet al închisorilor, Radu Gyr.
Elena Burmaz (1911-1966).

Actriţă de revistă a Cărăbuşului pe a
cărui
că scenă au urcat de-a lungul timpului
nume
nu faimoase precum Niculescu-Buzău,
Titus
Ti Protopopescu, Nataliţa Pavelescu,
Ion
Io Antonescu-Cărăbuş, Elena Zamora,
Ion
Io Talianu, Al. Giugaru, Nae Roman, Mia
Apostolescu,
Ap Colea Răutu, Zizi Şerban, Dan
Demetrescu,
D Titi Botez, Vasile Vasilache,
Nicolae
N Stroe.
Vasile Vasilache (1907-1944).

În perioada interbelică a făcut parte, împreună cu N. Stroe (în dreapta fotografiei), din
cuplul umoristic „Stroe şi Vasilache”. Prima emisiune „Ora veselă” s-a transmis la Radio
Bucureşti pe data de 9 ianuarie 1929. „Alo, alo, aici e radio / Stroe si Vasilache, lache,
132
Tăcutele aplauze
l v-am iiubit
Ce mult
C bi
lache…” lumea fredona şi ştia ca avea să nu mai uite niciodată
nicioda refrenul. „Ora veselă”, la Radio
Bucureşti, era ascultată de tot oraşul în fiecare duminică, ca să râdă, să cânte şi să danseze.
Protagoniştii erau cei mai simpatici, mai iubiţi actori de comedie ai momentului, un duo
formidabil care a făcut istorie pe scenă, la radio şi în cinema. Puţini sunt cei care mai ştiu că
Stroe şi Vasilache au regizat şi au jucat în cel mai vechi musical românesc, filmul „Bing Bang”
(1934) – film sonor, printre cele mai vechi păstrate în întregime în arhivele cinematografului
autohton. Stroe şi Vasilache făceau săli pline la teatrele Alhambra, Atlantic, Cărăbuş, N. Stroe
fiind cel care a dat numele Teatrului de Revistă de azi, „Constantin Tanase”. Vasile Vasilache
avea să moară în bombardamentele care au avut loc asupra capitalei la 4 aprilie 1944. A lăsat
în urma sa şlagăre nemuritoare precum Dragoste poveste veche, Morăriţa, Trurli, Ninge.
Grigore Vasiliu-Birlic (1905-1970) La moartea lui, Sică Alexandrescu a scris un text

memorabil intitulat Adio, Birlic!7 Voi reproduce câteva fragmente: A încremenit râsul Thaliei şi
în
însăşi muza comediei, cu colţurile buzelor lăsate, a păstrat un
m
minut de tăcere: Nu mai e Birlic. A încetat din viaţă un mare
pr
prieten al oamenilor. A plecat dintre noi acela care, timp de
pa
patruzeci şi mai bine de ani, a adus semenilor săi bucuria unui
zâ
zâmbet şi cascada hohotelor de râs. Grigore Vasiliu-Birlic a trecut
la cele veşnice. Cu plecarea lui dintre noi nu dispare numai un
m
mare comedian – unul dintre cei mai mari pe care i-a avut ţara
no
noastră – ci se întunecă însuşi simbolul comediei, pentru că Birlic
er
era „un fenomen comic” […] Cei care au stat aproape de el, cei
ca
care l-au putut observa în adâncime ştiu că Birlic a fost un actor
de o rară conştiinciozitate, că el muncea din greu, că-şi pregătea
ro
rolurile cu o grijă a amănuntelor fără seamăn. A ilustrat toate
ge
genurile. A jucat farsă, revistă, operetă, comedie şi dramă. Toate
cu aceeaşi credinţă, cu aceeaşi dăruire. Şi a izbutit în toate la fel
de strălucit. Fiindcă Birlic, acest omuleţ ce părea căzut el însuşi

dintr-o Commedia dell’Arte, era numai teatru în toate visurile, aspiraţiile şi nădejdile lui. […]
La Teatrul Vesel sub conducerea mea, într-o distribuţie din care făceau parte actori de frunte:
Tantzi Cutava, Nora Piacentini, Maria Wauvrina, Mişu Fotino, Etterle, Iordănescu-Bruno,
Talianu, rolul principal îl deţinea Grigore Vasiliu. Farsa, care se chema „Birlic”, i-a pecetluit
7
SICĂ ALEXANDRESCU, Povestiri. Marea şi mica bătălie teatrală, Ed. Cartea Românească, 1970, pp. 253-261.
133
Răzvan Ionescu
viaţa. Iar ultima lui apariţie pe scenă – înainte

Ce mult v-am iubit
de sfârşitul atât de prematur şi de fulgerător al
zilelor lui – a fost recenta serie de spectacole tot
cu farsa „Birlic”. În această farsă, Grigore juca
pe un contabil, Perjoiu, poreclit în piesă Birlic.
Porecla a fost aleasă de adaptatorii textului
lui Franz Arnold şi Ernst Bach, adică Tudor
Muşatescu împreună cu mine, inspiraţi de
aspectul interpretului.[…] După ce tot Bucureştiul
văzuse comedia de la Teatrul Vesel, când apărea
Grigore Vasiliu, fie la cafenea, fie pe stradă, fie
la restaurant, se găsea cineva să exclame: „Uite-l
pe Birlic!” Porecla i s-a lipit de nume cu atâta
putere, încât, până la sfârşit, pe cel mai popular
artist al poporului îl chema mai mult Birlic decât
Grigore Vasiliu.8 […] Era un actor al cărui succes
începea dinainte de intrarea lui în scenă, fiindcă
era suficient să i se audă vocea în culise, pentru
ca râsul şi aplauzele să pornească din toate
colţurile sălii. Cum se-ntâmpla întotdeauna în
„Steaua fără nume” când se-auzea de departe
glasul lui Birlic strigând replica acarului Ichim:
„Fereşte linia!”. […] Trupa Teatrului Naţional era îîn turneu
t âţi anii cu „O
acum câţiva O scrisoare
i
pierdută”. Toţi artiştii poporului, titulari ai rolurilor din capodopera lui Caragiale, făceau parte
din echipă. Ne aflam la Craiova. Plecasem de la hotel „Minerva” şi ne-ndreptam în ceată spre
sala teatrului – Costache Antoniu, Niki Athanasiu, Marcel Anghelescu, Giugaru, Talianu, Birlic
şi alţii. Mergeam pe mijlocul străzii şi, câţiva paşi mai în urma noastră, mulţime de craioveni se
ţineau după noi.
– Uitaţi-vă ce puhoi de lume e în spatele nostru, spune unul dintre noi.
– Popularitate! N-ai cum să te fereşti, adaugă altul.
– Plimbarea noastră e cea mai bună reclamă, se împăunează un al treilea.
Îl apuc de braţ pe Birlic, rămân mai în urmă cu el şi-i spun:
– Grigore, la prima răspântie tu ia-o la stânga.
– De ce?
– O să vezi. Ia-o la stânga singur.
Aşa a făcut, şi toată Craiova a cotit-o la stânga, părăsindu-ne pe noi cei cu
„popularitatea” şi cu „reclama”. […]
Iar azi, la moartea celui care, mai mult de patru decenii, ne-a făcut să râdem, dragostea,
admiraţia şi recunoştinţa pe care i le purtăm îi dau dreptul la plânsul nostru. […] Stagiunile
vor veni, dar vor fi mai sărace pentru că el va lipsi. Locul lui Birlic, din nefericire, nu-l va lua
nimeni. Va rămâne gol. Adio, Crăcănel, adio, Brânzovenescu, adio, coană Efimiţa, adio, Birlic!
În orice situaţie s-ar fi găsit, tragică sau comică, fizionomia lui stârnea râsul chiar şi
atunci când împătimit al curselor de cai paria şi pierdea. Miercurea şi sâmbăta la cursele de
trap, joia şi duminica la cele de galop, putea fi văzut în pasajul Comedia unde se aduna lumea
hipodromului. De pierdut pierdea cam tot timpul, dar de îndrăgit lumea îl îndrăgea în orice
situaţie s-ar fi aflat.
8
Chiar şi înainte de a deveni Birlic, actorul Grigore Vasiliu avea o poreclă. Fiindcă se ţinea toată ziua după marele
actor Ion Iancovescu, era nedezlipit de el, cafeneaua, cum îi vedea intrând, striga: „Vine Puiu (Iancovescu) cu
brelocul după el!” Aşa că nu a durat prea mult să devină Grigore Vasiliu-Breloc.
134
Tăcutele aplauze
La înmormântarea soţiei lui Birlic – actriţă şi ea, Angela Mateescu – pe care o adora, el
Ce mult v-am iubit

plângea. Dar unii dintre cei veniţi la cimitir ca la spectacol se abţineau cu greu să nu râdă.
Nicolae Bălţăţeanu (1893-1956). Crucea de la căpătâiul

său, dă mărturie şi azi despre modestia lui. O cruce dureros de simplă
pentru un actor uriaş, cu multe roluri jucate extraordinar, în fruntea
lor rămânând cel al lui Hagi-Tudose din piesa lui Barbu Ştefănescu
Delavrancea, piesă care a rămas în fonoteca de aur a radio-ului.
Nu l-am apucat jucând, dar memoriile scriitorului Vintilă Rusu
Şirianu9, el însuşi soţ al unei mari actriţe, Irina Răchiţeanu Şirianu,
şi nepot al lui Ioan Slavici, dau mărturie despre o personalitate fără
egal, un om de o mare discreţie şi modestie, care mergea până la
timiditate. Chiar ajuns în vârf, pe muntele profesiei lui, tot sfios a
rămas. Niciodată n-a bârfit pe nimeni. Niciodată nu s-a văitat de
nimic. A rămas sobru, discret până la timiditate, simplu, plin de
măsură. Amabilitatea lui colegială nu era o formă de politeţe, ci
o gentileţe a sufletului său bun, a umanităţii lui calde. În anii de
început ai tinereţii, Nicolae Bălţăţeanu juca în spectacolul de revistă „Măscăriciul Vălătuc”.
Actorul seducător („cu o voce învăluitoare de bariton şi jobenul de chefliu elegant, pus pe-o
parte, cânta pe mica scenă de revistă cupletele scrise de către Păstorel Teodoreanu”) semăna
cu Leonard, prinţul Operetei şi rege al inimilor femeieşti. După spectacol, Păstorel ordonă
să-l urmez la Râpa Galbenă unde era un vin auriu de Bucium. Sala străbunului local, unde
ciocniseră pahare de Cotnari Eminescu şi Creangă, zumzăie de lume, ca un stup. La masă,
trei tacâmuri. Unul pentru Bălţăţeanu. Un băiat cu două însuşiri deosebite: ştie să asculte
grozav şi mânuieşte paharul cu respect… După spectacol, pe uşa scundă, se apropie de noi, cu
pas domol frumosul tânăr, timid, fiert de oboseală şi căldură. Amfitrionul face prezentările,
politicos Bălţăţeanu se aşază între noi. Păstorel îi fabrică un şpriţ clasa întâia care abureşte
paharul. Bălţăţeanu îl dă pe gât cu voluptate.
Păstorel îi mai toarnă unul. Pe acesta, însetatul
îl degustă încet, îşi şterge fruntea cu batista,
oftează. Mă aplec spre el: «îţi place vinul domnule
Bălţăţeanu?» Zâmbeşte larg, ridică din sprâncene
şi cu o privire plină de înţelesuri bizare spune: «E
necesar. Vinul e necesar.». În altă parte Vintilă
Rusu Şirianu notează:
În două rânduri vizitându-l în cabină,
prieteneşte, l-am aflat jucând cu aproape de 40
de grade febră. Îi sclipeau ochii aprinşi de febră.
Îşi muşca buzele, să nu-i clănţănească dinţii de
frisoane şi zâmbea cu eterna lui afabilitate. Mi-a
spus doar atât: «Trebuie să joc, dragă. Nu se cade
să las teatrul să sufere din pricina mea!…[…] Cu o
lună înainte de prea timpuria lui dispariţie, slăbit

de boala care nu-l ierta, îl însoţeam spre casă.
Umbla greu, glasul îi era tremurător, îl ţineau la
braţ, cu dureroasă emoţie. Aveam impresia că
însoţesc carul funebru. În dreptul unui restaurant
9
VINTILĂ RUSU ŞIRIANU, Vinurile lor, Editura pentru literatură, 1969.
135
Răzvan Ionescu
mă înfăşor în ipocrizia afectuoasă a compasiunii, îmi dreg glasul şi-l întreb dacă luăm un
Ce mult v-am iubit
vinişor. Se opreşte, mă priveşte cu delicată discreţie adâncă şi-mi şopteşte: «nu mai e necesar,
dragul meu».
Nu sunt fumător, nu beau decât ocazional, dar „mi s-ar fi părut necesar” să las la
rădăcina smeritei cruci a acestui imens actor un pahar cu un strop de vin şi o ţigară
arzând...
Vasile Niţulescu (1925-1991). Aceeaşi cruce

ssmerită ca şi a lui Nicolae Bălţăţeanu, însă vieţi diferite.
VVasile Niţulescu a fost un actor foarte special. O voce
rrăguşită şi un fel de a rosti replicile aproape „alb”, fără
nnici un fel de intonaţie, dar cu o ardere din interior de
mmulte ori copleşitoare, îi confereau un soi de adevăr unic,
ddoar al lui. Vocea lui zgâria. Era genul de actor care lăsa în
u
urma lui o replică, o vorbă, ce rămânea emblemă tăioasă
în mintea ta, pe care îţi venea să o tot repeţi obsedant
o vreme. L-am văzut în câteva spectacole importante
a
ale vremii. Cred că prima oară în „Îngrijitorul” (Harold
P
Pinter) în regia lui Ivan Helmer, apoi a fost „Matca”
(M
(Marin Sorescu) în regia lui Dinu Cernescu, „Raţa
s
sălbatică” (Henric Ibsen) regia Sorana Coroamă Stanca.
A fost Regele din „Oamenii cavernelor” (William Saroyan)... am fost clovn, am jucat în
vodeviluri şi în Shakespeare – spunea. A jucat în excepţionalul spectacol de la Bulandra
al lui Liviu Ciulei cu „Azilul de noapte” (Maxim Gorki) pe straniul vagabond idealist Luka.
Personaj enigmatic aşa cum era de fapt şi interpretul. Filmul păstrează multe din apariţiile
sale răscolitoare în „Dincolo de nisipuri” în regia lui Radu Gabrea, în „Tănase Scatiu” al lui
Dan Piţa ori „Tatăl risipitor” în regia lui Adrian Petringenaru, unde personajul său (Radu
Necşeşti) şi replica pe care o repeta obsesiv: Ocupaţi gările! – devenise aproape salut –
parolă pentru studenţii I.A.T.C. ai sfârştului anilor ’70. Pasionat de şah, poezie şi vodcă
a împânzit lumea underground a teatrului,
filmului şi a boemei cu replici ucigătoare. În
„Raţa sălbatică” unde juca pe bătrânul Ekdal,
trebuia să stea mai multă vreme în scenă la o
masă din planul doi. La un moment dat vine
un tânăr actor care se aşază la masa lui. Aşa
era scena. Afară, o zi ploioasă care indispunea
pe toată lumea. Fiind departe de spectatori, cei
doi puteau să vorbească în „sotto voce” fără să
fie auziţi de public. Vasile îl întreabă pe tânăr:
Cum mai e afară? Tânărul răspunde plictist:
Toarnă. După o vreme Vasile mormăie:
Problema e cine toarnă... Ţeavă cascadorul
povestea că la un moment dat filma cu Vasile

Niţulescu la Jurilovca. Vasile l-a rugat să
meargă împreună cu barca să-i prindă nişte
peşte pentru acasă. Îşi luase şi câteva sticle de
vodcă la el. Cum prindea câte un caras, Ţeavă îl
arunca în spate, unde stătea Vasile Niţulescu.
Când şi-a făcut socoteala că a prins vreo 20 de
136
Tăcutele aplauze
bucăţi, l-a întrebat: Ajung ăştia? La care Vasile răspunde: Care ăştia? Ţeavă se întoarce
Ce mult v-am iubit

şi vede că nu mai era nici un peşte. Ce se întâmplase? Vasile le turna pe gură vodcă şi
îi arunca înapoi în apă. Ce faci, dom’le, de ce i-ai aruncat? – a întrebat Ţeavă. La care
Vasile a răspuns cu vocea lui răguşită şi cu ţigara atârnând ca de obicei în colţul gurii:
Le-am dat drumul ca să le spună şi ceorlalţi peşti că pe lumea asta mai sunt şi oameni
cumsecade. La un moment dat, fascinat de felul în care ne-a vorbit, mie şi lui Mălăele, o
noapte întreagă despre Federico Garçia Lorca, i-am scris o poezie pe care am intitulat-o
Soledad: O vorbă, un cântec, castagnete şi fum/Paharul alături când gol şi când plin/
Sunt un hidalgo-n alcoolic parfum/Mergând la o fată în Quadalquivir/Cântă-mi ţigane
cu foc malaguena/Sunt singur în haina-mi ţesută cu fir/Când beau călare pe calu-mi
cel palid/Mergând la o fată în Quadalquivir/Inima mea sângerează prieteni/O sută
de greieri în păr mi-i răsfir/Să par mai mândru când moartea m-aşteaptă/Căci ea e
frumoasa din Quadalquivir/Cu cerul albastru/cu luna pe piept/În miros de migdal şi
muşcată/La Quadalquivir printre fete de soi/Pe mine cea mai frumoasă m-aşteaptă.
Când i-am citit-o, mi-a smuls hârtia şi a rupt-o strigând: De unde ştii? Asta e a mea!
George Littera (1941-2000). „Profesorul”, „Legenda”

ccare a fascinat generaţii şi generaţii. A fost singurul profesor
dde la I.A.T.C. la ale cărui cursuri m-am dus fără să trebuiască
ssă dau vreun examen pentru că în curricula noastră, a celor
dde la actorie, nu figura cursul de Istoria filmului universal.
UUn excepţional profesor de la catedra de film a I.A.T.C pare că
ss-a rătăcit în Cimitirul Bellu, pe Aleea Actorilor, în aşteptarea
vveşniciei. Până să ajung la cursurile lui, l-am asemuit unui
personaj faimos şi amuzant: Profesorul distrat. Părea să
p
a
aparţină altei lumi, o lume greu de identificat, cu siguranţă
î
însă o lume a nepământului. Viaţa lui a fost filmul. Intelectual
d o desăvârşită civilitate, rafinat, de o politeţe extremă. Este
de
ssocotit drept cel mai important istoric şi teoretician român
dde film al ultimelor decenii. George Littera a murit tânăr,
îîn anul 2000,
înaintea apariţiei noului cinema românesc. La curs
era în stare să joace scene întregi din filme vechi
pe care studenţii nu aveau posibilitatea să le vadă.
Examenele cu el ştiai când încep, niciodată când
se termină. Întotdeauna îi ardea în mână o ţigară.
Avea momente în care semăna cu Vraca, alteori cu
Botta. El însă era „doar” Littera. Un brand, cum
s-ar spune azi. Şi totuşi, ce caută pe Aleea Actorilor?
Îmi răspunde ca printr-un arc peste timp regizorul
de film al noului val, Cristian Mungiu: În fiecare
generaţie de studenţi era câte unul care îşi dorea
ca Dl. Littera să-i joace în film. Are dreptate! Istoria

Filmelor povestite de George Littera, era cu mult
mai frumoasă decât Istoria Filmelor în realitate.
În sfârşit... mi se amestecă gândurile, mi se
împleticesc picioarele... am cam obosit... Ştiu,
am scris despre puţini. Despre mult prea puţini.
137
Răzvan Ionescu
Poate că mă veţi înţelege. La urma urmei, intenţia contează. Mă-ndrept spre ieşire. Spre locul
Ce mult v-am iubit
unde ştiu că aşteaptă....
Toma Caragiu (1925-1977). Am început cu Tănase,

s termin cu... Caratase, eroul principal din „Actorul şi
să
s
sălbaticii” al lui Manole Marcus, îmi zic. Mă aşez pe o bancă
d preajmă şi privesc. Mi s-au cam împăienjenit ochii. Chiar
din
c am obosit. Încerc să mi-l amintesc în rolul Primarului
că
d „Revizorul” lui Pintilie. Începutul. Zgomotul paşilor
din
a
apropiindu-se. Cum juca aşteptarea. Primejdia. Teroarea...
L
Lacrimi? Hai nu plânge, hai nu plânge! Eşti volintiiir! – îi
sp
spunea lui Marinuş Moraru – Crăcănel, aflat la câţiva paşi
a
alături, pe o altă alee... Ori poate mie? Eram student când a
fo cutremurul în care a pierit. Toţi studenţii de la IATC am
fost
c
cerut atunci să dăm o mână de ajutor la scoaterea trupului
s de sub dărâmăturile de la Continental. Nu ni s-a dat voie.
său
A
Am făcut de gardă la înmormântare, unde o mare de oameni
u
umpluse până la refuz cimitirul. Stăteau agăţaţi ciorchine de
c
cavouri. Acum...
Când oare a zburat timpul?... Morţii lipsesc/de la un timp/dintre noi10. O umbră s-a
aşezat lângă mine. O vreme rămân aşa. Încremenit. Trag cu coada ochiului şi nu văd pe
nimeni. Umbra a dispărut. Sau poate mi s-o fi părut. Pe bancă tremură doar o bucată veche
de ziar... şi vocea lui din final:
Poporul ăsta voi vreţi să-l opriţi să râdă? Să-l dezvăţaţi să râdă? De minciună? De
ridicol? De prostie? De hoţie? De vorbele voastre umflate? Păi de 2000 de ani poporul ăsta
râde, râde cu sau fără voia cuiva! Şi când a trebuit, a luat şi toporul în mână! Să nu mai
râdă poporul român, mă? Asta vreţi voi? O Românie cenuşie? Opriţi politicienii să vândă
ţara asta, opriţi-i să omoare, opriţi-i să otrăvească sufletele tinerilor. Opriţi-i să facă din
poporul român o victimă şi din ţara asta frumoasă
un lagăr de concentrare! […] E bine că aţi râs... E
bine că râdeţi dragii mei... e bine... şi după ce eu nu
voi mai fi, să vă fac să râdeţi... E bine... e bine... Cât
de actuale sunt cuvintele astea!
Am încercat pe cât mi-a stat în putinţă să vă
aduc un zâmbet dinspre lumea celor care odinioară
au fost nişte virtuozi ai râsului şi-ai morţii. În urma
mea crucile de pe două morminte pare că şuşotesc
între ele. Stau într-o rână, se sprijină una pe alta şi
plâng:
– Viaţa unui actor se prăbuşeşte la sfârşitul
carierei.
– Da. Cu siguranţă.
– Uitaţi-vă la ochii mei. Cred că sunt umezi.

– Într-adevăr!
– Sunt lacrimi.
– O emoţie pune stăpânire pe dumneavoastră!
– Cred că în sfârşit am devenit un actor bun.
10
TOMA CARAGIU, Poeme şi alte confesiuni, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
138
Tăcutele aplauze
Ce mult v-am iubit

– Da?
– Mi-a luat o viaţă.
– Înţeleg...
– La început am jucat. Acum nu mai joc. Fiindcă
totul e de-adevăratelea.
(Fragment din filmul „Actorii” de Bertrand Blier, 2000)
Dem Rădulescu (1931-2000) Colea Răutu (1912-2008) Gina Patrichi (1936-1994) Tabor, nr. 7, iulie, 2021
Ion Finteşteanu (1899-1984) Corneliu Dumitraş (1939-1992)
139
Silviu Stănculescu (1932-1998) Şerban Ionescu (1950-2012) Irina Răchiţeanu Şirianu (1920-1993)
Ovidiu Iuliu Moldovan (1942-2008)
Alexandru Puiu Călinescu (1920-1997)

Adrian Pintea (1954-2007)
140
Tăcutele aplauze
Ce mult v-am iubit

Abstract
RĂZVAN IONESCU, Silent applauses
According to the decision of the Holy Synod, the year 2021 was dedicated to the commemoration
of those asleep in the Lord and to the liturgical and cultural value of cemeteries. In the spirit of this
column entitled How I loved you, the author writes about the graves on the Alley of Actors at the
Bellu Cemetery, graves of those who, after carrying the glory of the Romanian theater and film on
earth, departed, one by one, with “snowy wings” to heaven, each carrying with him the offering of
his own life, returned to the true one and only Creator, leaving to us, the ephemeral ones, something
of the sparsity of their bodies, transfigured and consumed by the emotion of face-to-face meetings.
In their times, they burned. And now, in our times, a candle should burn at their gravesides. The
candle of our soul not yet separated from the body.
KEYWORDS: death, Romanian actors, Bellu Cemetery, Actors Alley, graves, funerary monuments,
Romanian theater, forgetfulness
141
Recenzii
Biserica Ortodoxă Ro- În structura volumului recenzat se mai includ
Recenzii
m
mână în fondul Ministerului două secţiuni de indici, a căror valoare practică în
CCultelor şi Instrucţiunii procesul de cercetare sunt nu numai orientativă,
PPublice (1820-1914). Înre- cât mai ales practică, de neevitat, adică de consul-
ggistrări arhivistice, editor tat permanent, cu stăruinţă – Indice de localităţi
IONUŢ-CONSTANTIN PETCU, şi Indice mănăstiri şi schituri, evident ordonaţi
Editura Mega, Cluj-Napoca,
E în ordine alfabetică. În cadrul secţiunii Indice de
2
2020, 758 pagini, format A5 mănăstiri şi schituri sunt aplicate înregistrări
((15×21 cm). arhivistice la 279 mănăstiri şi schituri existente
în spaţiul geografic românesc, care din 1881 va
fi numit Regatul României sau, popular, Vechiul
O lucrare de excepţie: Biserica Ortodoxă Ro- Regat.
mână în fondul Ministerului Cultelor şi Instrucţi- Remarc gradul ridicat de operativitate în cer-
unii Publice (1820-1914). Înregistrări arhivistice, cetare propus şi rezolvat de consemnările arhivis-
editor Ionuţ-Constantin Petcu, Editura Mega, tice a celor 18 fonduri consultate cu tema Biserica
Cluj-Napoca, 2020, 758 p. Ortodoxă Română din vasta arhivă a Ministerului
Impresionantă apariţie editorială, mai puţin Cultelor şi Instrucţiunii Publice pe anii 1820-
cunoscută sau deloc în circuitul istoriografic 1914, cât şi – subliniez – din cele două secţiuni de
românesc pe această temă. De fapt, tânărul Indici. În context, apreciez acribia editorului dr.
cercetător Ionuţ-Constantin Petcu (n. 16 aprilie Ionuţ-Constantin Petcu în conceperea şi realiza-
1989), doctor în teologie la Institutul Ecumenic rea acestui proiect de excepţie. De fapt, volumul
Sfântul Nicolae din Bari (Italia), în anul 2015 Biserica Ortodoxă Română în fondul Ministeru-
a elaborat lucrarea Istoria Bisericii Ortodoxe lui Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1820-1914).
Române (1859-1914). Bibliografie generală, 242 Înregistrări arhivistice, apărut relativ la Editura
pagini, tipărită la aceeaşi editură din capitala Mega din Cluj-Napoca, beneficiază de o elogioasă,
transilvană. Ambele lucrări – o spunem din capul pe merit, Prefaţă, semnată de profesorul universi-
locului – instrumente de lucru pentru procesul de tar Alin Ciupală de la Universitatea din Bucureşti.
cercetare istorică, care pot deveni indispensabile Domnia sa, în această Prefaţă, afirmă următoare-
oricăruia care se apleacă să investigheze dome- le: „Accesul la surse rămâne o chestiune centrală
niul vast şi complex al istoriei Bisericii Ortodoxe (subl.n.) pentru orice subiect şi şantier de cerce-
Române. Altă viziune asupra cercetării istoriogra- tare. Instrumentele de lucru, a căror constituire
fice actuale şi care are în vedere şi crearea unor rămâne o prioritate şi astăzi în istoriografiile
instrumente de lucru care să faciliteze depistarea consolidate, intermediază între analiza propriu-
surselor de informare necesare. Sincere felicitări zisă şi descoperirea izvoarelor”. Subscriem total
atât autorului celor două volume – instrumente acestei aserţiuni. Domnia sa, consemnează în
de lucru –, cât şi Editurii Mega din Cluj-Napoca. continuare – repet, pe drept –, laudativ la adresa
Volumul pe care îl recenzăm include în fostului său student: „Eforturile, mult mai ample
structura sa un total de 18 inventare consultate de decât aparenţele, ale tânărului istoric Ionuţ-Con-
editor, pe etape de ani şi consemnare a numărului stantin Petcu, au creat printr-o deplină acribie
de inventar, de la 2533 la 2549, inclusiv, aflate instrumentul de lucru (subl.n.) care a luat forma
în Fondul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii lucrării de faţă”.
Publice din cadrul Arhivelor Naţionale Istori- Ca cercetător în arhivele istorice, chiar şi
ce Centrale – Bucureşti. Aceste inventare sunt pe tematica Biserica Ortodoxă Română, nu-mi
prezentate selectiv, pe tematica Biserica Ortodoxă rămâne decât să salut cu emoţie şi respect o astfel
Română, în perioada istorică 1820-1914, adică în de lucrare – instrument de lucru, cât şi să felicit
numita epocă modernă a României, unde Ionuţ- pe realizatorul ei, dr. Ionuţ-Constantin Petcu, cât
Constantin Petcu s-a specializat şi a realizat teza şi pe – de ce nu? – profesorul universitar Alin
sa de doctorat, Monarchia, ortodossia e catto- Ciupală. Cercetătorilor şi celor interesaţi le doresc
licesimo nella Romania moderna (1866-1886). să se bucure şi să se folosească de această lucrare
Storia e rapporti, recent publicată la Basilica San de excepţie.
Nicola Editore din Bari. AUREL PENTELESCU
145
IOAN PINTEA, Faţă parte din volumul din 1992. Şi tot specific
Recenzii
că
către faţă, poeme alese acestei serii de antologii este faptul că, atât
(1992, 2019), Editura
(1 autorul, cât şi prefaţatorul (în cazul de faţă
C
Cartier, Chişinău. Ion Pop), dar şi cel care însoţeşte textul cu
ilustraţii, Călin Gabor, sunt prezenţi cu poze
şi CV.
În volumul cu acelaşi nume Faţă către
faţă, apărut la editura Humanitas în 2011,
Andrei Pleşu spune: „am învăţat multe din
cărţi – spunea cineva – dar am învăţat to-
tul de la câţiva oameni. Suntem, în bună mă-
Faţă către faţă, poetul şi preotul sură, suma întâlnirilor de care am avut parte.
În ce mă priveşte, am fost norocos. Parcursul
de-a lungul căruia s-a alcătuit biografia mea
Despre antologia Faţă către faţă, apărută privată şi publică mi-a prilejuit o sumedenie
la Editura Cartier din Chişinău, în Colecţia co- de contacte umane, a căror «urmă» m-a mo-
ordonată de Emil Galaicu Păun, s-a scris mult delat, într-un fel sau altul, de la croială până
în ultima perioadă, dovadă că poetul Ioan la cusătură”. Cred că i se potrivesc întru totul
Pintea era aşteptat din nou pe piaţa literară. aceste vorbe lui Ioan Pintea, care anul acesta
În ultimii ani, munca managerului Bibliotecii marchează şase decenii de viaţă. Despre Ioan
Judeţene a acaparat din timpul scriitorului şi, Pintea se ştie că este născut la 26.10.1961,
după cum el însuşi afirmă, cele mai recente Runcu-Salvei, Bistriţa-Năsăud. A absolvit Fa-
poezii sunt construcţiile pe care le-a făcut la cultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii
Bistriţa pentru a găzdui în ele cărţile. „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este direc-
Interesant la antologie este faptul că este torul Bibliotecii Judeţene „George Coşbuc”
structurată cumva invers reţetelor de până Bistriţa-Năsăud şi preot paroh la Biserica
acum, de la cel mai nou volum Casa tesla- „Sfinţii Trei Ierarhi” din Bistriţa. Pe lângă
rului, din 2009, ajungând descrescător până volumele de poezie, din care este alcătuită
la anul debutului, în 1992 cu Frigul şi frica, şi antologia de faţă, a scris şi cărţi de eseuri,
parcurgând selecţii din Melci aborigeni – jurnale, convorbiri: Primejdia mărturisirii
2013, 50. Poeme alese – 2011, Mormântul (convorbiri cu N. Steinhardt, Editura Dacia,
gol – 1999, Grădina lui Ion – 1999. E ca şi 1993-1998; Editura Humanitas, 2006; Editu-
cum ai merge de la cele mai performante ra Polirom, 2009), Însoţiri în Turnul Babel
structuri lirice înapoi, spre primele încer- (eseuri şi dialoguri) (Editura Omniscop,
cări, şi în loc să descoperi crescendo evoluţia 1995), Bucuria întrebării. Părintele Stăniloa-
poetului, admiri flacăra unei lumânări care ie în dialog cu Ioan Pintea (Editura Aletheia,
se stinge încet. Dar atunci când este întuneric 2002), Admiraţii ortodoxe (eseuri teologice
apar din nou primii zori şi, timid, aceştia vor şi literare) (Editura Limes, 2003), Mic jurnal
deveni lumină. E la fel ca la facerea lumii sau discontinuu. Însemnările unui preot de ţară
ca la propovăduirea din Cărţile Sfinte, când (Editura Eikon, 2005), Jurnal discontinuu
din actualitate mereu ne raportăm la faptele cu N. Steinhardt (Editura Paralela 45, 2007),
apostolilor. Mai aduce antologia o noutate, Proximităţi şi mărturisiri (Editura Cartea
aceea a inserării la începutul şi la finalul ei a Românească, 2012). Este autorul Slujbei de
două poezii scrise în 2019 Sau despre detra- canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin
care şi Corydoras, dorindu-se o cuprindere (2006) şi al Slujbei de canonizare a Sfinţilor
a gândurilor trecutului în braţele actualităţii. Martiri Năsăudeni (2007). A editat, prefaţat
Poemul de final este inclus, fără niciun fel de şi îngrijit o mare parte din opera lui N. Stein-
avertizare, iar dacă nu ne-am uita la data de hardt: Dăruind vei dobândi (Editura Dacia,
jos nu am crede că este unul inedit ci că face 1994), Călătoria unui fiu risipitor (Editura
146
Adonai, 1995), Ispita lecturii (Editura Dacia, capete, fiind ba slujitorul sacralităţii şi model
Recenzii
2000), Pledoarie pentru literatură nobilă şi pentru societate, iar mai apoi, în poezie,
sentimentală (împreună cu Radu Săplăcan; să-şi exprime gândurile prin imagini tari, să
Editura Cronica, 2001, 2003), Eu însumi treacă pragul erotismului înspre vulgaritate,
şi alţi câţiva (eseuri noi şi vechi) (Editura Da- nu va reuşi. Vorbeşte Răzvan Voncu despre
cia, 2001), Eseu romanţat asupra neizbânzii „raportul dintre trăirea religioasă şi celelalte
(Editura Timpul, 2003), Cuvinte de credinţă modalităţi de percepţie a lumii”, ajungând la
(Editura Humanitas, 2006). A realizat un concluzia că „pentru spiritul laic, nu sacrul
număr semnificativ de ediţii/publicaţii/anto- în sine e greu de înţeles (măcar ca opozi-
logii din George Coşbuc, Petru Cârdu, Grigore ţie totală faţă de laic, el este reprezentabil
Pletosu, Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru, chiar şi pentru atei), cât faptul că în viziunea
Ion Moldoveanu ş.a. Este tradus în franceză, credinciosului nu există o separaţie, necum
engleză, italiană, germană şi maghiară. o opoziţie, între cele două”. Aşadar, pentru
Într-o analiză criticul literar Ion Simuţ noi, ca neam creştin, mărturisirea credinţei a
îl declara pe Ioan Pintea „manager cultural mers întotdeauna alături de respectarea unor
al anului”. „Biblioteca Judeţeană «George canoane. „Confesivă, cu o structură rafinat
Coşbuc» Bistriţa-Năsăud devine o bibliotecă expresionistă, poezia lui Ioan Pintea… se
de importanţă naţională pentru fondul de impune, în contextul liricii noastre actuale,
carte de patrimoniu, pentru manuscrisele ca o ilustrare dramatică a trăirilor sacrului
deţinute, pentru relaţia privilegiată cu prin dimensiunea lui profană, cu puternice
scriitorii şi literatura română vie, pentru reverberaţii ceremonioase preluând motive
mobilităţi în comunitate şi pentru alte şi idei din parabolele biblice pe care însuşi le
iniţiative de prezenţă şi vizibilitate publică”. trăieşte asumat”, scrie Constantin Cubleşan
(Ion Simuţ, Revista Familia, nr. 1, ianuarie într-un text în Apostrof purtând titlul „Sa-
2020). De asemenea, antologia Faţă către crul”, profanul. Ce reuşeşte Ioan Pintea este
faţă a fost trecută de Simuţ printre cărţile de a aduce „sentimentul profund al vieţuirii
anului. concrete în actualitatea veşnică a acestora,
Într-o lume în care prea mulţi poeţi evocând locuri şi personaje ale mitologiei
dorind să fie în ton cu vremurile se feresc de creştine”. Aşadar, metamorfozând „ simbo-
poezia religioasă, considerând-o „învechită”, lurile trăirilor biblice” reuşeşte să aducă un
avem nevoie de modele care să demonstre- univers în care împleteşte viaţa noastră, a
ze că versuri luminoase pot fi în continuare oamenilor de rând, cu modelele surprinse din
oferite generos de această temă. Oricât s-ar textele biblice, oferindu-ne „o poezie drama-
feri unii dintre poeţii preoţi să nu fie prezen- tică în esenţă, o poezie a vieţuirii întru taina
tă în poezia lor şi partea de sacralitate, nu mântuirii umanităţii, asumată dimensional la
are cum să le reuşească acest lucru. Vorbim, trăirea propriei individualităţi poetice, teolo-
bineînţeles, despre preoţii care slujesc curat gice, fireşte” (Constantin Cubleşan).
în Sfântul Altar, iar sufletul lor vibrează pen- Poezia lui Ioan Pintea îmbină latura uma-
tru rugăciune. Am întâlnit şi unii preoţi care nă cu cea sacră, aducându-le cumva, neosten-
afirmă că în Biserică îşi oferă sufletul cinstirii tativ, discret, împreună „fiind unul dintre nu
sfinţilor, iar în poezie renunţă la sacralitate aşa de mulţii poeţi de azi care … furnizează
abordând temele profanului. Preoţia nu e o un tonic sentiment de autenticitate” (Răzvan
profesie ca oricare alta, să-ţi pui când ieşi Voncu, România literară). De altfel, în Pre-
din biserică reverenda într-un cui precum faţă, Ion Pop declară: „La această oră, Ioan
îşi pune salopeta muncitorul când părăseşte Pintea are deja o recoltă semnificativă de
şantierul. Preotul lucrează mereu cu sacra- poezie ce-l individualizează în peisajul liricii
litatea cuvântului, fiind semănătorul care, zi româneşti actuale. Pe pragul dificil dintre so-
de zi, trebuie să pună grâu pentru a încolţi pe licitările unui univers tot mai dramatic laici-
ogorul credinţei. Cine doreşte să joace la două zat şi evlavia trăită şi practicată ca oficiant al
147
altarului, el propune, cumva «la mijloc de rău care ne întâlnim „în intervalul dintre cer şi
Recenzii
şi bun», o soluţie de echilibru, de armistiţiu, pământ”. Se vede lectura din spatele poetului
după ce traversase terenul mult accidentat al care aduce în poeziile lui nume de sfinţi,
datelor vieţii imediate, surprinse în stare de filozofi, poeţi. Se vede apoi munca cu care îşi
tensiune cu vizatele şi prescrisele Reguli”. şlefuieşte fiecare poezie, sculptând ca într-o
Vorbeşte despre cele două ipostaze şi Vasi- stâncă până la conturarea chipului, dorind să
le Dan în Arca că „un poet duce în cârcă, nu ne spună „aici e viaţa şi moartea şi învierea şi
fără plăcere, un preot. Alteori… preotul duce viaţa veşnică” (Qintelnic).
smerit un poet”. E greu de îmbinat libertatea Un „Cântec de înviere” este versul ce ne
discursului poetic cu canonul sever liturgic: adună pe toţi, de la cei din lumea cerului
„Când poetul scapă, de fapt uită, de chingile până la cel din urmă păcătos, cu toţii având
celor două constrîngeri – sacru şi profan – i loc în poezia lui Ioan Pintea: „Dacă ai no-
se împlineşte o elegie de toată frumuseţea” rocul să fii un serafim/ şi timpul prielnic şi
(Vasile Dan). direcţia de zbor/ e pe deasupra cimitirului/
Oricât am vorbi pe această temă, preo- poţi să auzi vocile poeţilor cum se înalţă la
tul, cel care lucrează cu această sacralitate a cer/ şi poţi vedea cum focuri de aur ard în
cuvântului, nu are cum să-şi dea frâu liber cu minţile lor/ şi cum poemele se nasc/ precum
totul expresiilor care nu i-ar face cinste. Ce copiii care nu vor să vină/ pe lume trase cu
ar fi să scrie o poezie postmodernistă plină forcepsul/ oh câtă grijă maternă şi câtă iubire
de cuvinte vulgare, că tot sunt la modă azi. acordă poeţii/cerului albastru şi aerului tare
Trebuie să-şi asume menirea de preot şi s-o şi rarefiat/ de deasupra oamenilor”
împletească cu bucuria de a mai fi primit în Poeţii sunt cei care se plimbă într-o gră-
plus un talant, acela al aşezării cuvintelor în dină a raiului, fiind hărăziţi de către Cel de
versuri. Sus cu puterea de a da frumuseţe cuvântului:
De aceeaşi părere este şi Daniel Cristea „Lângă ei Dumnezeu se face mic/ mic de tot/
Enache, în România Literară care, făcând o un omuleţ acolo care se lasă dus de mână/ şi
analiză amănunţită a antologiei, găsind plu- încântat îi urmează ascultător/ până la mar-
suri şi minusuri, remarcă: „Ce impresionează ginile pământului/ priveşte şi el uimit/ cum
în secţiunea de vârf a antologiei este tocmai printr-o mişcarea absolut surprinzătoare/
capacitatea de a unifica experienţa religioasă graţia lor atinge perfecţiunea”.
cu cea poetică”. Se pare că Casa teslarului i-a Una dintre cele mai emblematice poezii a
adus cele mai multe cronici poetului, Irina lui Ioan Pintea rămâne „Călugăriţe pe schiuri
Petraş spunând că „Este partea de lume care sau seducţia gravitaţiei” ( „am văzut călugări-
se sprijină şi face posibilă partea de cer. Ridi- ţe/ pe schiuri la Piatra Fântânele/ un contrast
carea la cer e recunoaştere a forţei creatoare. izbitor între alb şi negru/ aveau feţele îmbu-
Credinţa şi poezia sunt două lumi reunibile jorate şi mâinile umede şi fierbinţi/ precum
prin fantasmă, într-o îndrăzneaţă şi fertilă concurentele aprige în faţa unui mare/ şi
vecinătate”. dificil campionat”). Apoi, demnă de remar-
Despre religiozitatea subtilă a poeziei lui cat este relaţia dintre „Tată şi fiu”, dedicată
Ioan Pintea vorbeşte şi Mihai Zamfir, consi- copiilor Ioana şi Andrei, ca un corolar pentru
derându-l „reprezentantul tipic al acestui nou ceea ce se întâmplă în viaţa părintelui preot
mod contemporan de religiozitate”. („în fiecare zi intră şi se roagă în catedrală/
În finalul textului publicat în Viaţa aprinde şi stinge lumânări/ şi spune cu voce
românească, Mihai Zamfir, vorbind despre tare rugăciuni/ nenumărate pentru sufletul
poezia de impuls religios, îl consideră pe meu/ stă în genunchi zile întregi/ şi numai
Ioan Pintea „unul dintre cei mai originali copiii mici, foarte mici îi înţeleg roşeaţa din
reprezentanţi ai ei, deoarece atinge uneori obraji/…/ în fiecare zi intru şi mă rog în
Poezia cu majusculă”. Exemple ar putea fi catedrală/ aprind şi sting lumânări/ şi spun
date multe din poeziile lui Ioan Pintea în cu voce tare rugăciuni nenumărate pentru su-
148
fletul lui/ stau în genunchi zile întregi/ şi nu maramureşeană: „mă!/ zice Domnul/ io îs un
Recenzii
mai copiii mici, foarte mici îmi înţeleg roşeaţa cocon/ în fiecare noapte/ împreună cu înge-
din obraji/…/ îi mulţumesc şi mă topesc de rii/ cu arganghelii/ cu heruvimii şi serafimii/
emoţie/ îi mulţumesc şi mă topesc de emo- cobor/ prin paratrăznetul bisericii din ieud”.
ţie)”. Este poezia aceasta ca o oglindă între Am selectat doar versuri inspirate din
cel de azi şi cel de mâine, între copacul din împletirea lumii noastre cu ancestralul ceru-
care răsare un vlăstar şi bucuria moştenirii lui, asta nu înseamnă că nu sunt şi poeme cu
mai departe, din neam în neam, a reperelor totul postmoderne, ca nişte jurnale, care nu
spirituale. Mai remarcăm din multitudinea de intră, poate, la fel ca celelalte, în orizontul
versuri din antologie „Pledoaria îngerului” în nostru de preocupări. Amintesc aici „Omul
care suferinţa omului se împleteşte cu curăţe- cu telescopul” şi un citat: „am oprit la pen-
nia frumuseţilor ce zboară dincolo de cer: „cu siunea Julieta în speranţa că-l vom/ întâlni
toată greutatea oaselor mele mă aşez pe acest pe Tristan Tzara/ a mâncat tochitură moldo-
nor/ şi privesc în jos spre pământ/ şi ascult venească/ în schimbul unui bacşiş de 30 lei
cu atenţie sporită/ cântecul păsării care-n chelneriţa mea/ spus tot/ absolut tot”.
viaţa trecută/ s-a numit cuc”. În poezia lui Ioan Pintea îngerul este
În vremurile pe care le parcurgem, cu atât însoţit de carte şi „nu are aripi/ el stă tot
mai tulburătoare sunt versurile ce descriu timpul singuratic deasupra mormântului
liturghia. Să ne amintim de acele momente în gol”, de acolo de unde va veni viaţa veşnică
care preoţii au slujit, anul trecut, singuri, în într-o zi, învăţând cu toţii să zburăm deasu-
bisericile zăvorâte: „nu mai sunt îngeri pe pe- pra zorilor. „Am dorit suflete să te văd faţă
reţii bisericii vechi de la Runc/ unii au cobo- către faţă/ şi te-am văzut într-un târziu în
rât adânc în morminte/ pe crucile de lemn se oglindă”, spune poetul.
poate citi numele lor/ anghelinii paraschivă Sunt doar câteva gânduri desprinse din
rodovică căliman sânziană rai/ alţii au cobo- poezia lui Ioan Pintea, care abordează mult
rât direct în sat”. Iată că, deşi uneori îngerii mai multe teme ce au preocupat de-a lungul
ne primesc după fapte pe drumul spre mân- timpului generaţii. Despre acestea s-a mai
tuire, pentru noi, străbunii, rămân sfinţi, iar scris, eu am vrut doar să subliniez faptul că
Dumnezeu ne aşteaptă întru dreapta împă- atunci când se află „faţă către faţă”, poetul
răţie: „Ca un foc/ Domnul cel mort/ Domnul şi preotul nu au cum se ignora unul pe altul,
cel viu/ miluieşte. Amin”. Şi apoi, aducerea pentru că trăirile unuia devin parte a sufletu-
lui Dumnezeu mereu în mijlocul nostru, până lui celuilalt şi că doar împreună pot constitui
şi într-o poezie inspirată dintr-o ţâpuritură o forţă prin care cuvântul rodeşte.
MENUŢ MAXIMINIAN Tabor, nr. 7, iulie, 2021
149
Autorii
BENEA, GRIGORIE, protosinghel, doctor în teologie (Universitatea Aristotel din Tesalonic),

stareţul mănăstirii „Sfinţii 40 de mucenici” – Memorialul Gherla (jud. Cluj).
BISTRIŢEANUL (VESA), † BENEDICT, episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului
şi Clujului, lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
(Universitatea „Babeş-Bolyai”).
BRUDIU, RĂZVAN, diacon, lector universitar doctor la catedra de Misiologie Ortodoxă din
cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
CHIRILĂ, IOAN, preot, profesor universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Cluj-Napoca, la catedra de Studiul Vechiului Testament (Universitatea „Babeş-Bolyai”).
COSMA, SORIN, preot, profesor universitar doctor la catedra de Morală şi spiritu-
alitate creştină şi la cea de Catehetică la Facultatea de Teologie din Caransebeş, din
cadrul Universităţii “Eftimie Murgu” din Reşiţa; anterior profesor universitar titular
la catedra de Morală şi spiritualitate creştină la Facultatea de Teologie din cadrul
Universităţii de Vest din Timişoara.
DANIEL, FLORIN-CLAUDIU, preot, doctor în Teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă
din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
IONESCU, RĂZVAN, profesor universitar (Universitatea „Ovidius” din Constanţa), doctor
în teatrologie şi doctor în teologie; membru al Uniunii Scriitorilor din România.
JÓZSEF LUKÁCS (n. 1970, la Cluj). Doctor în istorie, muzeograf la Muzeul de Istorie a Uni-
versităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cadru didactic asociat al Facultăţii de Istorie şi
Filosofie a UBB. Între 1995-2017 administrator, ulterior secretar general de redacţie al
Revistei Apostrof (publicaţie a Uniunii Scriitorilor din România). Domenii de cercetare:
istoria Clujului, istoria învăţământului, istoria gastronomiei, istoria turismului. Volume,
studii şi articole publicate în domeniile amintite.
LUNG, ECATERINA, istoric medievist, absolvent al Universităţii din Bucureşti, cu o teză
de masterat la Université Libre de Bruxelles şi un doctorat la Universitatea din Bucureşti
(2001). Actualmente este profesor la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie,
Departamentul de Istorie Antică, arheologie şi Istoria Artei. Este director al Centrului
de Studii Medievale al Universităţii din Bucureşti. A fost cercetător invitat la Centre

d’Histoire du Christianisme, Université Jean Moulin - Lyon 3 (2001-2002) şi a beneficiat
de granturi post-doctorale la Université Libre de Bruxelles (2001) şi la Université Jean
Moulin - Lyon 3 (2004, 2006). Este membru fondator al International Society for Cultu-
ral History şi actualmente membru al comitetului ştiinţific al aceleiaşi societăţi. Direcţii
principale de interes academic: istoria medievală şi premodernă, istoria culturală, studi-
150
ile de gen, istoria artei. A publicat monografii, articole, capitole, în reviste academice şi
volume apărute în ţară şi în străinătate (Franţa, Italia, Spania, Ungaria, SUA, Georgia,
Maroc.)
MAXIMINIAN, MENUŢ, scriitor, jurnalist, director al cotidianului Răsunetul din Bistriţa.
MUNTEAN, GH. MARCEL, profesor universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă
din Cluj-Napoca, la catedra de Artă sacră (Universitatea „Babeş-Bolyai”).
NOJE, GABRIEL, doctor în Teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca (2021).
PAŞCA-TUŞA, STELIAN, lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Cluj-Napoca, la catedra de Studiul Vechiului Testament (Universitatea „Babeş-Bolyai”).
PENTELESCU, AUREL, istoric militar, comandor aviator (ret.) profesor universitar doctor,
specialist în istoria aeronauticii.
PINTEA, SIMEON, arhimandrit, doctor în teologie, eclesiarhul Catedralei Mitropolitane din
Cluj-Napoca; cadru didactic asociat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
(Universitatea „Babeş-Bolyai”).
PODARU, ADRIAN, preot, lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Cluj-Napoca (Universitatea „Babeş-Bolyai”).
ROŞCA, PAUL-ERSILIAN, doctor în teologie (Universitatea „Babeş-Bolyai”); directorul Muzeului
Mitropoliei Clujului.
TOFANĂ, STELIAN, preot, profesor universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Cluj-Napoca, la catedra de Studiul Noului Testament (Universitatea „Babeş-Bolyai»).
151
Cuprins
PATRISTICA
SF. IOAN GURĂ DE AUR
Despre numele de „cimitir” şi despre crucea Domnului şi Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Introducere, traducere din limba greacă veche
şi note de Pr. lect. dr. Adrian Podaru ...................................................................................5
ESEU
† BENEDICT BISTRIŢEANUL
„Şi s-a adăugat la neamul său”. Gânduri adunate cu privire la moarte şi omul
contemporan.................................................................................................................17
IOAN CHIRILĂ
O poartă către lumină – moartea ca ieşire din întunericul mărunt/al mărunţişurilor ..........24
SORIN COSMA
Rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul – datorie creştinească .............................. 29
GRIGORIE BENEA
Cimitir fără poveste .......................................................................................................... 34
STUDII
STELIAN TOFANĂ
Ce spune Noul Testament despre moarte?....................................................................... 45
ECATERINA LUNG
Catacombele – Istorie şi artă la începuturile creştinismului.......................................... 54
MARCEL MUNTEAN
„Cimitirul vesel” din Săpânţa – abordări tematice
şi stilistice. Studiu de caz .................................................................................................. 60
153
LUKÁCS JÓZSEF
O incursiune în istoria locurilor de înmormântare din Cluj (sec. XV-XVIII) ................ 70
RĂZVAN BRUDIU, GABRIEL NOJE

Moartea în conspiraţia tăcerii: disconfort, cosmetizare, recuperare .............................77
STELIAN PAŞCA-TUŞA, FLORIN-CLAUDIU DANIEL

Ofranda şi grija pentru cei adormiţi – de la Iuda Macabeul la practici iudaice actuale .........85
SIMEON PINTEA
Reflecţii asupra legăturii mistice dintre martyrion-ul creştin şi Altarul euharistic .......... 93
PAUL-ERSILIAN ROŞCA
Perspectiva morţii reflectată în jurnalul de război al Reginei Maria a României.
Cimitirele de război ca loc al cinstirii eroilor .................................................................102
CE MULT V-AM IUBIT

RĂZVAN IONESCU
Tăcutele aplauze .............................................................................................................. 119
RECENZII............................................................................................................................143
Biserica Ortodoxă Română în fondul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1820-
1914). Înregistrări arhivistice, editor IONUŢ-CONSTANTIN PETCU, Editura Mega, Cluj-Napoca,
2020, 758 pagini, format A5 (15×21 cm). (AUREL PENTELESCU)
IOAN PINTEA, Faţă către faţă, poeme alese (1992, 2019), Editura Cartier, Chişinău. (MENUŢ
MAXIMINIAN)

Tabor Iulie 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tabor Iulie 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

T A B O R

Tradiţie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română

Anul XV, nr. 7

Fondator: † BARTOLOMEU ANANIA

COLEGIUL DE REDACŢIE (alfabetic) : Simion Aștilean; Titus Beu;

REDACŢIA ȘI ADMINISTRAŢIA: Piaţa Avram Iancu nr. 18, 400117 Cluj-Napoca

ISSN 1843 – 0287

A) SF. CRUCE – PRILEJ DE BUCURIE ŞI DE PRĂZNUIRE

prinse în De cruce et latrone 1 şi în De cruce et latrone 2.

O şi mai mare bucurie ne prilejuieşte crucea nu numai când ne gândim la ceea ce

B) SF. CRUCE – VIAŢA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

C) SF. CRUCE – MIJLOC DE MÂNTUIRE, NU ŞI DE CONSTRÂNGERE

D) SF. CRUCE – SEMN AL PARUSIEI ŞI CRITERIU AL JUDECĂŢII FINALE

pe Sfânta Masă, prin mâinile preotului. La un act de o asemenea importanţă trebuie să se

neînduplecat al morţii. Şi ca să înveţi că şi arama şi fierul vădeşte un caracter de neînduplecat

pe cruce, ca la Mielul junghiat şi jertfit [pentru noi], vă implor, să ne apropriem cu frică,

Saviour Jesus Christ.

SCURTE LĂMURIRI DE ÎNCEPUT

păcatului, în sensul de limită, şi trecere către Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

OMUL CONTEMPORAN ŞI FRICA DE MOARTE

on death, dying and euthanasia”, Christian Bioethics, 9 (2003), p. 188.

pe om în varianta sa superficială, evitând interogaţiile esenţiale şi cutând răspunsuri uşoare.

CREDINŢA ÎN ÎNVIERE – CONTINUITATE ŞI APARTENENŢĂ

O poartă către lumină – moartea ca ieşire din

dul Domnului cântăm bunăvoinţa Sa de „a lua chip de muritor” şi de a se pogorî la iad.

KEYWORDS: death, spiritual death, Old Testament, biblical theology, light

În al cincilea rând, în contextul rugăciunii „pentru toţi oamenii” (I Tim 2, 1) şi a „iubirii

KEYWORDS: death, prayer, cult of the dead, divine liturgy, cemeteries

Tabor, nr. 7, iulie, 2021

Cimitir fără poveste

„Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,

Cimitir fără iarbă, doar humă

Azi s-a schimbat o parte din aceste

rele, după moartea Lui”. (Is. 53, 9)

Şi, la fel ca mormântul Domnului,

În vara acestui an comemorativ al celor adormiţi în Domnul, an în care valoarea liturgică

Morminte dragi, lumină vie

Aţi luminat cu jertfe sfinte

Ascunse-n lut ca o comoară

Contact: Pr. Grigorie Benea

GRIGORIE BENEA, Cemetery without story

3, 17.19). Întoarcerea în pământul originar, de unde a ieşit omul, plăsmuit de Dumnezeu, şi

1. Moartea ca „adormire” (somn)

În Evanghelia după Ioan referirea la moarte apare în mod predominant în relaţie cu

Moartea nu este decât o despărţire temporară a sufletului de trup şi a noastră, unii de

la învierea universală. Din această perspectivă, moartea nu înseamnă pentru un creştin

2. Nemurirea prin credinţă. Trecerea prin moarte la viaţă

3. Existenţa transfigurată de după moarte. Paralelismul

stelelor; căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa-i şi cu învierea morţilor: Se

Catacombele – Istorie şi artă la începuturile

Cubiculum, catacomba Petro e Marcellino, Joseph Wilpert, planşa 60

Boltă, catacomba Callisto, Josef Wilpert, planşa 38

ECATERINA LUNG, Catacombs – history and art at the beginnings of Christianity

KEYWORDS: catacombs, cemeteries, burial, Christianity, Christian iconography.

Tabor, nr. 7, iulie, 2021

„Cimitirul vesel” din Săpânţa – abordări tematice

Structuri compoziţionale şi plastice

În ceea ce priveşte realizarea monumentelor funerare, meşterul popular concepe la baza

crucilor ce se îngustează şi se înalţă, căpătând, totodată, şi un veşmânt

nului Român, p. 151.

Stela funerară din Grecia îl reprezintă pe Menelaos aşezat pe o canapea, ţinând în

în picioare, istorisind privitorilor întâmplarea.

Elementele epigrafice, figurative, decorative