Noul Testament, An II, Sem II (2019)

(1) Epistolele Pastorale (I, II Timotei și Tit)

Timotei era originar din Listra. Tatăl său era elin, iar mama evreică şi se
numea Eunice (Evniki). Ea l-a crescut în credinţa monoteistă. În a doua călătorie
misionară Pavel l-a luat cu sine pe Timotei, l-a botezat, dar l-a şi circumcis. În 1
Tes 3, 2-6 se vorbeşte de veştile aduse de Timotei de la Tesalonic. În 1 Cor 16,
10 Pavel scrie corintenilor că-l va trimite la ei pe Timotei, iar în Fapte 19, 22 se
spune că Timotei a fost trimis de Pavel din Efes în Macedonia. Timotei a fost
alături de Pavel în prima captivitate romană (61-63). El a fost lăsat în Efes.
Tit era de origine păgână și nu era circumcis, nu este menționat în Fapte.
El a fost însoţitorul lui Pavel alături de Barnaba la Sinodul Apostolic de la
Ierusalim. Spre sfârşitul călătoriei a treia misionară, Pavel l-a trimis pe Tit din
Efes la Corint cu misiunea de a restabili pacea. A fost trimis și la Corint pentru a
strânge ajutoare. Pavel îl lăsase pe Tit în Creta cu putere de episcop pentru a
organiza Biserica. La Tit 3, 12, Pavel îi cere să vină să-l întâlnească la Nicopole
(în Ilyria), căci acolo s-a hotărât să ierneze.
Caracteristici comune celor trei epistole: (1) Adresate ucenicilor apropiați
ai lui Pavel. Exegetul catolic Ceslas Spicq ilustrează perioada “De la Apostoli la
urmașii lor; De la kerigma la didascalie (Didahie)”. (2) Stilul este coerent,
liniștit, fără secțiuni bruște. (3) Calea Tradiției: Hristos-Pavel-ucenicii. (4)
Harismele și profeții trec pe planul al doilea. (5) Vorbesc despre existența unei
ierarhii locale. (6) Prezența învățăturii pauline: mântuirea ca har al lui Hristos,
fără faptele Legii.
În 1 Timotei, Pavel îndeamnă la rugăciune pentru dregători. Biserica se
confrunta cu o problemă din interior (ereziile).
Autenticitatea Epistolelor Pastorale – Eusebiu de Cezareea le consideră
autentice. Sf. Irineu (pe la anul 185) face referire la 1 Tim 1, 4 și pune sub numele
lui Pavel textul din 2 Tim 4, 10-11. Clement Alexandrinul le citează de peste
40 de ori. Ele figurează în Canonul Muratori. Sf. Policarp și Clement
Romanul le recunosc. Protestanții le resping (din cauza hirotoniei și a ierarhiei
bisericești).
Erori combătute - Ar fi caracteristice gnosticismului din sec. II. Sursa
erorilor se datorează formațiunilor iudaice (celor tăiați-împrejur). În 2 Tim 3, 8
pare a fi o aluzie discretă la practicile magice. Din 1 Tim 4, 3 rezultă că adversarii
credinței respingeau căsătoria. Se practica un sincretism religios asemănător cu
cel combătut în Coloseni, iudaism heterodox.
Organizarea bisericească - Bisericile locale aveau o ierarhie structurată
cu episcopi și diaconi. Episcopii erau delegații apostolilor. În Fapte 20, 17, Pavel
îi convoacă la Milet pe preoții Bisericii din Efes, iar în vers. 28 îi numește
episcopi. În Tit 1, 5/7, termenii episcop și prezbiter se folosesc unul pentru altul.
La 1 Tim cap. 3 este vorba despre episcopi și diaconi. Sf. Ignatie Teoforul: “În

1
Biserică episcopul stă în locul lui Hristos, preotul în locul Apostolilor iar diaconii
în locul celor șaptezeci.”
Stilul și vocabularul Epistolelor Pastorale - Există hapax legomena
(cuvinte care apar o singură dată în limbajul paulin – de 306 de ori). Pavel
folosește un tahigraf mai abil în limba greacă. Modul de prezentare este rabinic.

Epistola I către Timotei

Scrisă după eliberarea din prima captivitate romană în 65, nu se știe locul
scrierii.
Planul: Adresă și salutare (1, 1-2); (I) Lupta cea bună (1, 3-20); (II)
Instrucțiuni pentru păstorirea Bisericii (2,1-3,16); (III) Învățătorii mincinoși și
rolul lui Timotei (Cap.4); (IV) Îndemnuri în ceea ce privește comportamentul lui
Timotei (5,1-6,2a); Încheiere (6,2b-21).
Cuprinsul: În salutarea iniţială, Pavel se prezintă ca “apostol al lui Iisus
Hristos după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru..." (vers. 1). Titlul
acesta pentru Dumnezeu apare numai în Pastorale de şase ori. Îl numește pe
Timotei “adevărat fiu în credință”, îi cere să rămână la Efes pentru a combate
falsele învățături. Valoarea legii iudaice este limitată. Expresia învățătura
sănătoasă (din vers. 10) apare de încă două ori la 2 Tim 4, 3 și Tit 1,9-13. Pavel
spune că în el se verifică că Iisus a murit pentru păcătoși (vers. 15-16). Vers. 15
este un citat dintr-o formulă de crez baptismal. Mulțumirea lui Pavel se încheie
cu o doxologie (vers. 17). Lui Timotei îi poruncește să lupte “lupta cea bună”
(vers. 18, expresia face parte din particularitățile de vocabular din epistole). În
vers. 20 sunt pomeniți Imeneu și Alexandru (anatematizați).
În capitolul 2 e vorba de păstorirea Bisericii, de cultul public. Împărat la
acea vreme era Nero (anul 65). Apostolul reamintește credincioșilor să se roage
pentru conducători. Insistă mult asupra atitudinii femeilor în cadrul slujbelor.
În capitolul 3 – slujitorii bisericești și însușirile pe care trebuie să le aibă.
În vers. 8 sunt amintiți diaconii, iar termenul de prezbiter are sensul de cleric
hirotonit în general. În vers. 9, diaconii sunt îndemnați să “păstreze taina
credinței în cuget curat”. În vers. 12 spune că diaconul trebuie să fie bărbat al
unei singure femei. În vers. 14-16 vorbește despre taina dreptei credințe. Biserica
este stâlp și temelie a adevărului. Vers 16: “S-a îndreptat în Duhul” (Hristos a
mântuit ceea ce a asumat), “S-a arătat în trup” (la nașterea din Fecioară), “S-a
văzut de îngeri” (pentru îngeri, Dumnezeu Își dezvăluie tainele în Hristos).
În capitolul 4 - învățătorii mincinoși care opreau de la căsătorie și de la
unele bucate. În vers. 5 spune că tot ceea ce a făcut Dumnezeu se sfințește prin
Cuvântul Său și prin rugăciune. În vers. 14: “Nu nesocoti harul care este întru
tine, care ţi s-a dat prin profeţie cu punerea mâinilor preoţimii”. Justin Moisescu
traduce cu “ceata mai marilor preoților”. În vers. 16 Pavel îi recomandă lui
Timotei să țină aprins harul pe care l-a primit.

2
 În capitolul 5 – datoriile față de alții. Mai întâi se referă la bătrâni (vers.
1-2) apoi la cele 3 categorii de văduve (vers. 3-16): (1) cele cu adevărat văduve
(care nu au pe nimeni); (2) văduvele care au pe cineva în familie; (3) văduvele
consacrate slujirii Bisericii (trebuie să aibă cel puțin 60 de ani și să fi fost soția
unui singur bărbat). Sunt amintite și văduvele tinere (Timotei este îndemnat să se
ferească de ele). În vers. 17-20 Pavel se referă la preoți (clericii hirotoniți în
general). În vers. 22 Pavel îl îndeamnă pe Timotei să nu-și pună mâinile în grabă
peste nimeni. Din vers. 23 aflăm că Timotei exagera cu asceza (suferea de
stomac), Pavel îl îndeamnă să folosească puțin vin. În vers. 24-25 vorbește despre
oamenii care au călcat legile morale.
În capitolul 6 - în vers. 1 se referă la sclavi, îndemnându-i să-și cinstească
stăpânii. Timotei este îndemnat să promoveze virtuțile. În vers. 10 Pavel se referă
la iubirea de arginți, iar în vers. 11 dă o listă de virtuți (dreptatea, evlavia,
credința, iubirea, răbdarea, blândețea). În vers. 12 apare expresia “lupta cea bună
a credinței”, iar în vers. 15 Iisus e numit “Împăratul împăraților și Domnul
domnilor”, ca și în Apocalipsă de două ori (Apoc 17,14 și 19,16). Vers. 17 este
un îndemn pentru cei bogați. În vers. 20-21a Pavel îndeamnă la ferirea de erezie.
Epistola se încheie cu o scurtă binecuvântare.

Epistola către Tit

Scrisă la Roma în 65.
Planul: Adresă și salutare (1,1-4); (I) Îndatoririle lui Tit ca păstor (1,5-16);
(II) Sfaturi și îndemnuri (2,1-3,11); Încheiere (3,12-15).
Cuprinsul: În vers. 3, Dumnezeu e numit “Mântuitorul nostru”. Pavel îi
amintește lui Tit pentru ce l-a lăsat în Creta (să organizeze Biserica și să predice
Evanghelia). În vers. 7 sunt date calitățile pentru selecționarea în cler. În vers. 9
Pavel îi spune lui Tit să fie strâns legat de cuvântul de crezare al învățăturii.
Cretanii erau mari iubitori de libertate.
În capitolul 2 - în vers. 1 apare expresia “învățătura sănătoasă”, iar în
versetele următoare urmează sfaturi și îndemnuri pentru bătrâni și arată cum
trebuie să fie aceștia (sănătoși în credință, cumpătați, etc.). În vers. 6 Pavel le
recomandă tinerilor să fie cumpătați. În vers. 7 îi spune lui Tit să se ofere el însuși
pildă de fapte bune. În vers. 11-13 avem temeiul dogmatic pentru conduita
creștinilor în biserică.
În capitolul 3 – conduita creștinilor din lume (vers. 1-2) și dă fundamentul
dogmatic (exemplul lui Hristos). În vers. 5 numește Botezul “baia nașterii din
nou”. În vers. 8-11 se cuprind sfaturi personale adresate lui Tit. În încheiere (vers.
12-15) îi cere lui Tit să meargă la Nicopole în Ilyric. Sunt pomeniți Apollo și
Zenas (cel din urmă era avocat).

3
 Epistola a II-a către Timotei
Scrisă la Roma în 66.
Planul: Adresă și salutare (1,1-2); Rugăciunea de mulțumire (1,3-5); (I)
Îndemn la răbdarea suferinței pentru Hristos (1,6-2,13); (II) Învățătorii mincinoși
(2,14-4,5); Încheiere (4,6-22).
Cuprinsul: Epistola e adresată iubitului fiu (Timotei – vers. 2). În vers. 6
îi cere să reînsuflețească harul care este în el. Apare expresia “prin punerea
mâinilor mele” pentru a desemna Taina Hirotoniei. Apostolul este întemnițat și-l
îndeamnă pe ucenicul său să pătimească pentru Hristos. În vers. 15-18 este vorba
despre prietenii adevărați și prietenii falși. Fighel și Ermoghen s-au lepădat de
Pavel. Onisifor este lăudat (murise în preajma apostolului, era originar din Efes,
casa lui îi este încredințată lui Timotei).
În capitolul 2 - în vers. 6-14 vorbește despre acceptarea suferinței pentru
Hristos. În vers. 11-12 apare un nou fragment de imn baptismal. Botezul operează
în ființa celui ce-l primește o moarte și o înviere reală cu Hristos. În vers. 13
Pavel se referă la cei care nu sunt credincioși lui Hristos, apoi se referă la eretici.
În capitolul 3 – vor veni vremuri grele, dă o listă de păcate care vor
caracteriza pe oamenii vremii din urmă (vers. 2-5). Continuă să vorbească despre
eretici (vers. 7).
În capitolul 4 - în primele 5 versete dă un îndemn stăruitor la
propovăduirea învățăturii. În vers. 3 apare expresia “învățătura sănătoasă”.
2 Timotei 4,6-8 – Testamentul Sf. Pavel
Apostolul e convins că s-a luptat lupta cea bună, că și-a îndeplinit călătoria
și că a păzit credința. E vorba de arătarea lui Hristos în lume. Pavel nu mai spera
să scape cu viață din închisoare. În vers. 9 îl roagă pe Timotei să vină la el, iar în
vers. 11 spune că singurul însoțitor este Luca. În vers. 13 îi cere lui Timotei să-i
aducă mantia (Pavel era închis la Roma în temnița Mamentina). În vers. 14 este
pomenit Alexandru arămarul, care i-a făcut mult rău lui Pavel. Transmite salutări
Priscilei și soțului ei și casei lui Onisifor.
Teorii privind martiriul - (1) iarna anului 66/67; (2) 63/64. Eusebiu de
Cezareea spune că a murit în anul 67 în timpul persecuției lui Nero. Fericitul
Ieronim în De viris illustribus face precizarea că Pavel a suferit martiriul la doi
ani după moartea lui Seneca. În Analele lui Tacitus se spune că Seneca a murit
în anul 65. Clement Romanul spune că Pavel a murit ca martir sub egumeni.
Nero fiind în Ahaia într-un turneu cu scop artistic (anul 67) a lăsat conducerea
imperiului unui triumvirat.

4
 (2) Epistola I Petru
Epistole sobornicești (catolice): Iacov, I și II Petru, I, II, III Ioan și Iuda.
Sunt grupate încă din epoca lui Eusebiu de Cezareea. În manuscrisele vechi sunt
așezate imediat după Faptele Apostolilor (de ex. traducerea siriacă Peshita,
precum și la Sf. Atanasie cel Mare). Ordinea actuală apare în Canonul Muratori
și Eusebiu de Cezareea începând cu prima ediție a lui Erasmus (1516). Epistola
a II-a a Sf. Ioan se adresează unei comunități. Epistola a III-a a Sf. Ioan se
adresează unei persoane. Epistola I a Sf. Ioan este numită catolică de scriitorul
antimontanist Apollonius (197).
Genul literar – scriere parenetică, are trăsăturile unei scrisori. Scop: să-i
îndemne pe destinatari să-şi păstreze credinţa în ciuda încercărilor şi să
mărturisească că ei înşişi sunt părtaşi ai adevăratului har al lui Dumnezeu. Autorul
folosește citate din Isaia și Psalmi. Trei citate provin din Pilde. Prin aluziile la
botez din primele trei capitole și prin suferințele văzute ca o realitate prezentă,
unii consideră că epistola reproduce textul unei omilii baptismale (1,3-4,11).
Autorul – Petru, apostol al lui Hristos (1,1) și martor al patimilor Sale
(5,1), face parte din ierarhia bisericească. Despre Marcu (menționat în 1 Petru
5,13) știm că a fost tălmaciul lui Petru. Clement Romanul, Sf. Policarp, Papias
și Sf. Irineu o consideră autentică. Argumente împotriva autenticității: autorul
gândește în greacă, iar când citează din Scriptură o face după Septuaginta. Papias
ne spune că Petru nu a știut foarte bine limba greacă, în propovăduire îl folosea
pe Marcu ca interpret. Petru menționează că a redactat epistola cu ajutorul unui
secretar (Silvan – 5,12).
Destinatarii și scopul scrierii - către cei care trăiesc împrăștiați printre
străini în Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia (1,1), adică tuturor creștinilor
care trăiau în părțile de N și V ale Asiei Mici. Destinatarii sunt în mare parte
păgânii convertiți, unii sunt sclavi și sunt batjocoriți de stăpânii lor. La 4,12 apare
metafora: “Nu fiți surprinși de focul aprins între voi”. Epistola a fost scrisă într-
o perioadă în care conflictul dintre creștinism și lumea păgână se afla într-o fază
incipientă. Apocalipsa Sf. Ioan a fost scrisă la o distanță de circa 30 de ani, spre
sfârșitul domniei lui Domițian. Locuitorii manifestau un atașament special față
de cultul imperial încât de multe ori suveranul roman era mai cinstit aici decât în
Peninsula Italică.
Cultul Imperial - Alexandru cel Mare (357-323 î.H.) a fost privit de
supuşii din Asia şi Egipt ca un zeu coborât pe pământ (ca fiul lui Zeus). Seleucizii
(în Siria) şi Ptolemeii (în Egipt) şi-au atribuit titluri divine şi au pretins să fie
adoraţi ca zei de către supuşi. Supranumele de Soter (Mântuitor) şi Euergetes
(Binefăcător) le erau acordate în mod curent. Antioh al IV-lea (175-163 î.H.),
cunoscut prin persecuţia pe care a declanşat-o împotriva iudeilor în 168 purta
supranumele Epifanes (theos epifanes – dumnezeu arătat). Odată cu dominaţia
romană s-a introdus în lumea elenistică un cult nou: cel al zeiţei Roma sau al

5
geniului acestui oraş. Cultul imperial a dobândit întâietate absolută în religia
oficială şi şi-a păstrat acest loc până la Constantin cel Mare. După înfrângerea lui
Pompei în bătălia de la Farsala (Thesalia, 48 î.H.), Cezar a oferit diferite facilități
fiscale, iar populația entuziasmată îl diviniza.
Petru își încurajează destinatarii, arătând rostul prigoanelor și care trebuie
să fie atitudinea creștină în fața acestora.
Locul scrierii - după 1 Pt 5, 13 a fost scrisă în Babilon. Două cetăți purtau
acest nume: una în Egipt, cealaltă era vechea cetate a Babilonului din
Mesopotamia. Unii susțin că numele de Babilon reprezintă Roma. Argumente:
(1) Tradiția nu menționează activitatea lui Petru în Mesopotamia; (2) Babilonul
trebuie înțeles metaforic (simbolul capitalelor imperiilor păgâne); (3) Sf. Petru
este însoțit de Silvan și de Marcu. Autorul menționează Pontul, ținutul cel mai
apropiat de Babilon și încheie cu Bitinia, provincia cea mai îndepărtată. Din Asia
Mică este posibil ca Petru și Marcu să-l fi luat pe Silvan spre Mesopotamia, de
unde a trimis această epistolă destinată Bisericilor micrasiatice pe care le vizitase
mai înainte.
Data scrierii. Contextul – Nu este cunoscută data. În Epistola către
Corinteni, Clement Romanul vorbește despre pătimirile Apostolului și moartea
sa martirică. Tertulian afirmă că la Roma, Petru “a suferit chinuri ca acelea ale
Domnului”. Apocalipsa lui Petru și Faptele lui Petru afirmă că moartea sa a avut
loc la Roma. Unii situează moartea sa în ultima parte a domniei lui Nero, între
64-67. Autorul cunoaște Epistola Sf. Iacov, care a fost redactată în 62. Prezenţa
lui Marcu alături de el indică o dată ulterioară anului 63 (având în vedere timpul
necesar pentru efectuarea unei călătorii) şi anterioară anului 66 (când, după II
Tim 4, 11, Marcu se afla din nou în Asia Mică, probabil în Efes). Data cea mai
probabilă a scrierii ar fi 64-65.
Planul: Adresă și salutare (1,1-2); Introducere: Mulțumire pentru viața cea
nouă primită prin Botez (1,3-12); Exigențele vieții celei noi (1,13-2,10); Datoriile
creștinilor (2,11-4,6); Diverse îndemnuri (4,7-5,11); Epilog (5,12-14).

Comentariu

Adresa și salutarea – Se prezintă ca apostol al lui Iisus Hristos. La Petru,

numele propriu al Mântuitorului precede titlul Hristos. Πέτρος este traducerea
greacă a aramaicului Kefa (piatră), supranumele pe care Mântuitorul i l-a dat lui
Simon, fiul lui Iona și fratele lui Andrei, chiar în momentul primei întâlniri (In 1,
42). Părinții poporului ales au primit nume noi: Avram->Avraam, Sarai->Sara.
Avraam a devenit temelia poporului ales, Petru a devenit temelia noului Israel (a
Bisericii). Substantivul ἀπόστολος era folosit ca titlu rezervat Celor Doisprezece
ucenici aleși. Sensul literal al termenului ar fi persoană trimisă cu o misiune,
emisar. În Septuaginta apare o singură dată. În NT apare de 79 de ori. Iisus Hristos
este Apostolul Tatălui (“să luăm aminte la Apostolul și Arhiereul mărturisirii
noastre, Iisus Hristos”, Evrei 3,1). În Evanghelia de la Ioan, Mântuitorul vorbește
6
despre apostolia Sa și subliniază legătura dintre aceasta și cea a ucenicilor Săi.
Trimiterea Apostolilor este fundamentată pe trimiterea Domnului: “Aşa cum
Tatăl M-a trimis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe voi” (In 20, 21). Numărul
apostolilor corespunde numărului semințiilor lui Israel. În NT găsim patru liste
ale Celor Doisprezece, câte una în fiecare dintre Evangheliile Sinoptice (Mt 10,2-
4; Mc 3,16-19; Lc 6,14) și una în Faptele Apostolilor (1,13). După Cincizecime,
Apostolii devin purtătorii mesajului lui Iisus și continuatorii lucrării Sale. Ei au
avut privilegiul de a-L avea zi de zi ca Învățător pe Fiul lui Dumnezeu. La scurt
timp după moartea Sf. Ștefan, în urma unei chemări speciale (Fapte 9, 3), Celor
Doisprezece li se adaugă prigonitorul Saul, “cel numit și Pavel” (Fapte 13, 9). La
Ierusalim, după prima călătorie misionară, Iacov, episcopul cetății, Chefa și Ioan
confirmă faptul că lui i-a fost “încredințată Evanghelia pentru cei netăiați
împrejur, după cum lui Petru pentru cei tăiați împrejur” (Gal 2, 7). Alți apostoli
în NT: Barnaba (Gal 2,9), Andronic și Iunias (vestiți între apostoli – Rom 16,7),
Silvan și Timotei. Epafrodit e numit apostolul filipenilor (Fil 2,25). În 2 Cor 8,26,
cei însărcinați să ducă banii strânși pentru săracii din Ierusalim sunt numiți
apostoli ai Bisericilor.
“Celor ce trăiesc exilați temporar în Diaspora” – Reinhard Feldmeier
consideră că este rezumată tema centrală a epistolei: existența creștină între
alegerea/chemarea lui Dumnezeu și respingerea societății. Destinatarii Sf. Iacov
sunt iudeo-creștini, pe când Petru se adresează unor Biserici în care iudeo-
creștinii sunt în minoritate, majoritatea credincioșilor provenind dintre păgâni. Î
Septuaginta, termenul διάσπορα este folosit pentru membrii poporului lui
Dumnezeu care trăiesc printre străini. Geograful Strabon scria la începutul erei
creștine că iudeii au invadat toate cetățile și au devenit stăpâni aproape peste tot.
Filon din Alexandria credea că numărul iudeilor răspândiți în Imperiul roman era
aproape egal cu cel al indigenilor.
Numărul iudeilor care trăiau în diaspora în epoca NT este estimat la 5-7
milioane. Conducerea comunităților se afla în sarcina unui consiliu al bătrânilor
(gerousia). Comunitățile aveau sinagogi și magistrați (archontes). Mântuitorul
spune despre cărturari și farisei că ei cutreieră marea și uscatul pentru a face
prozeliți (Mt 23,15). Obiectivele prozelitismului: expunerea adevărului credinței
monoteiste, cunoașterea istoriei poporului evreu, a legii mozaice și a marilor
personalități din istoria biblică, demonstrarea superiorității religiei iudaice și
evaluarea punctelor de contact cu filosofia și cu aspirațiile religioase ale grecilor.
Cei care mărturiseau credința monoteistă erau admiși la adunările liturgice (erau
numiți “temători de Dumnezeu”). Dacă primeau circumcizia şi treceau prin baia
rituală de purificare, deveneau membri cu drepturi depline ai comunităţii israelite
şi erau supuşi prescripţiilor Legii.
În Diaspora de limbă greacă, iudeii veneau zi de zi în contact cu o populaţie
impregnată de spiritul elenismului. În Alexandria, Rabinii au descoperit în
filosofia platonică şi în cea stoică idei pe care au încercat să le armonizeze cu
învăţăturile Bibliei. Astfel s-a format la Alexandria o şcoală exegetică care

7
folosea metoda alegorică pentru interpretarea Scripturilor. Cel mai ilustru
reprezentant al acestei şcoli a fost Filon. Pentru Filon, Dumnezeu este Fiinţa
absolută care, fiind transcendentă, depăşeşte înţelegerea omenească. Pentru a crea
universul, Dumnezeu a folosit intermediari; de aceştia se foloseşte şi pentru a
păstra creaţia în existenţă. Aceşti intermediari sunt ideile (logoi). Aceste idei sunt
puteri active, precum ideile lui Platon sau puterile stoicilor. Între ele, cea mai
înaltă este Logosul, ideea originară. În Iudeea, iudeii elenişti convertiţi (Ştefan şi
ceilalţi) au descoperit o nouă dimensiune a misiunii Bisericii: ei au luat iniţiativa
să vestească cuvântul samarinenilor (Fapte 8, 4) şi păgânilor din Antiohia (Fapte
11,19-20). Apolo, iudeu din Alexandria, se folosea în propovăduirea Evangheliei
de mijloacele pe care i le oferea cultura sa. Intrasigenţa în chestiunile de ordin
religios, punerea pe primul plan a intereselor etnice şi superioritatea afişată faţă
de ceilalţi erau factorii principali care stăteau la baza unei ostilităţi mereu în
creştere care opunea cea mai mare parte a lumii greco-romane iudeilor.
John H. Eliott susține că destinatarii sunt muncitori emigranți
marginalizați de cei în mijlocul cărora au ales să trăiască. Autorul ar vrea să-i
îmbărbăteze pe acești oameni fără casă.
“În Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia” – Regiunile
enumerate alcătuiesc toată Asia Mică, cu excepția Ciliciei. Ordinea menționării
provinciilor ar putea sugera poziționarea autorului la Răsărit față de acestea.
Printre cei care au ascultat cuvântul Sf. Petru la Cincizecime erau și iudei din
Capadocia, Pont și Asia (Fapte 2,9).
Vers. 2: “După cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu Tatăl” - Este
vorba de o împreună-lucrare a Persoanelor Sf. Treimi: Tatăl i-a chemat, iar Duhul
Sfânt i-a sfinţit pentru a-L asculta pe Iisus Hristos şi a fi părtaşi mântuirii oferite
prin sângele Lui. Preștiința lui Dumnezeu este strâns legată de purtarea Sa de grijă
față de creație. Dumnezeu acționează întotdeauna știind consecințele ultime ale
lucrărilor Sale.
“Întru sfințirea Duhului” - Expresia este prezentă exact la fel la 2 Tes
2,13. În 1 Cor 6, 11 verbul “a sfinți” (ἁγιάζω) este prezent într-o frază care
trimite la Taina Sf. Botez: “v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat întru numele
Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru”. Sfințirea implică
consacrare.
“Spre ascultare de Iisus Hristos și stropire cu sângele Său” - Viața cea
nouă implică ascultarea de poruncile Sale. Sufletul se curățește prin ascultarea de
adevăr. Expresia “stropirea cu sângele lui Hristos” conectează istoria vechi-
testamentară și ritualurile legii mozaice cu lucrarea mântuitoare a Domnului
Hristos. Prin stropirea tocurilor ușilor israeliții au fost feriți de moarte și
stăpânirea lui Satan (Ieș 12, 13). După ce israeliţii au primit prin Moise poruncile
lui Dumnezeu şi au făgăduit că le vor împlini, au fost aduși viței, iar Moise a
vărsat jumătate din sângele lor pe altar și cu cealaltă jumătate a stropit poporul
(“Acesta este sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi” - Ieș

8
24,8). Sângele lui Iisus este “un sânge de stropire care grăiește mai bine decât
acela al lui Abel” (Evrei 12,24).
“Har vouă și pacea să se înmulțească” - Petru nu mai simte nevoia
precizării sursei harului și păcii întrucât a vorbit despre lucrarea Sf. Treimi în
viața credincioșilor.

Introducere: Mulțumire pentru viața cea nouă primită prin

Botez (1,3-12)

Secțiunea cuprinde temele centrale ale epistole: nașterea din nou și

consecințele ei, încercările și rostul lor, bucuria credinței, viața în Hristos și
valoarea Evangheliei.
Nașterea din nou (1,3-5) - S-a făcut prin botez. Moștenirea este dobândită
prin credință.
Vers. 3: “Binecuvântat [fie] Dumnezeu” - doxologie biblică, liturgică și
epistolară. În Septuaginta găsim: “Binecuvântat fie Domnul Dumnezeu” și
“Binecuvântat fie Domnul”. În timpul interogatoriului din seara Joii celei Mari,
arhiereul Îl întreabă pe Iisus: “Ești Tu Hristosul, Fiul Celui Binecuvântat?” Iar
Mântuitorul răspunde: “Eu sunt” (Mc 14, 61-62). Biserica a mărturisit ceea ce
Apostolii au primit de la Mântuitorul cu privire la relația dintre Sine și Tatăl.
“Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a
născut din nou, spre nădejde vie” - În Evanghelia de la Ioan, Mântuitorul leagă
nașterea din nou de nașterea din “apă și din Duh” (In 3, 5). Pavel subliniază că
Botezul înseamnă unire cu Hristos și participare la Moartea și Învierea Sa (Rom
6, 3).
Bucuria în Hristos (1,6-9) - Darul vieții celei noi trebuie să fie sursă a unei
bucurii care nu poate fi înlăturată de încercări, care sunt îngăduite de Dumnezeu
pentru ca credinţa lor încercată şi lămurită “să fie găsită spre laudă şi spre slavă
şi spre cinste la arătarea lui Iisus Hristos” (vers. 4-7). Destinatarii Sf. Petru nu
L-au cunoscut pe Hristos în trup, ei însă Îl iubesc și credința în El este sursa unei
bucurii negrăite (vers. 8).
Vers. 6: “Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști,
încercați fiind de multe feluri de ispite pentru puțină vreme” - Experiența
ispitelor confirmă profeția Mântuitorului despre necazurile pe care le vor avea
ucenicii Săi în lume. Cei care se angajează în luptă cu Biserica sunt supușii lui
Satan.
Vers. 7: “Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât
aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi
spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos” - Întărită prin harul Sf. Botez, credința
se desăvârșește prin încercări. Prin răbdare în suferință, credincioșii dobândesc
opusul a ceea ce le oferă acum lumea (laudă, slavă, cinste).
Vers. 8: “Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L
vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită” - Petru ştie
9
din proprie experienţă că a-L cunoaşte după trup pe Hristos nu este o garanție a
credinţei în El. Petru pune în relaţie bucuria cu credinţa şi iubirea lui Hristos.
Vers. 9: “Dobândind finalitatea/ținta credinţei voastre, mântuirea
sufletelor” - Mântuirea este finalitatea, ținta și roada credinței.
Mărturia proorocilor (1,10-12) - Destinatarii sunt invitați să înțeleagă cât
de privilegiată este condiția lor și cât de mare este darul mântuirii. Toţi profeţii
Vechiului Legământ, prin Duhul lui Hristos, l-au căutat cu stăruinţă, l-au cercetat
cu de-amănuntul şi l-au vestit. Lor li s-a descoperit componentele lucrării
mântuitoare, suferința și mărirea. Profeții au fost slujitorii lucrării, dar nu și
beneficiarii ei.

Exigențele vieții celei noi (1,13-2,10)

(I) Sfințenie (1,13-21)

Vers. 13: “Pentru aceea” - După ce a amintit darurile oferite credincioșilor

prin lucrarea Sf. Treimi, Apostolul atrage atenția asupra faptului că toate acestea
trebuie păstrate printr-o credință activă. Toate puterile ființei umane (începând cu
rațiunea, care trebuie să disciplineze trupul) trebuie puse în slujba ascultării
Evangheliei.
“Încingând mijloacele cugetului/minții/rațiunii voastre” - Imaginea pare
inspirată de un gest comun lumii antice: bărbații purtau haine lungi, pe care le
adunau la nivelul mijlocului cu ajutorul unei centuri pentru a se mișca mai rapid
Este posibil însă ca Petru să aibă în vedere semnificația teologică a unui gest
pascal tradițional în iudaism. Dacă israeliții, izbăviți prin sângele mielului pascal,
trebuiau să fie pregătiți pentru plecarea imediată spre țara pe care le-a făgăduit-o
Domnul, cei răscumpărați prin sângele lui Hristos trebuie să fie pregătiți pentru
călătoria ascultării și virtuții.
“Disciplinându-vă desăvârșit” - A fi în stare de trezvie sau a se
autodisciplina. Apostolul vorbește despre o disciplină a minții și a unei viețuiri
conforme cu credința.
“Nădăjduiți în harul adus vouă la arătarea lui Iisus Hristos” - Primul
dintr-o serie lungă de imperative, care include: “fiți sfinți... (1,15), trăiți-vă întru
frică... (1,17), iubiți-vă unii pe alții (1,22), doriți neprefăcutul lapte duhovnicesc
(2,2), supuneți-vă pentru Domnul oricărei rânduieli omenești (2,13)” și altele, în
total fiind 22 de imperative.
Vers. 14: “Ca fii ai ascultării, nu vă potriviți poftelor de dinainte, din
vremea neștiinței voastre” - Este necesară viețuirea în ascultare totală față de
Dumnezeu. Expresia “fii ai ascultării” este unică în Sf. Scriptură și deschide una
dintre temele epistolei: viețuirea păgânilor și cea a creștinilor. Poftele oamenilor
se impun voii lui Dumnezeu. În capul listei păcatelor stau desfrânările și poftele.
Vers. 15-16: “Ci, după Sfântul Care va chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă
sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt
Sfânt” (Lev 11,44) - Dacă viaţa dinaintea ascultării Evangheliei era una a
10
neştiinţei, viaţa cea nouă înseamnă cunoaştere dumnezeiască, disciplină morală
şi sfinţenie. Modelul de sfinţenie este Dumnezeu Însuşi. Modelul desăvârșirii spre
care sunt chemați ucenicii este Cel pe Care îi va învăța să-L numească Tată. Petru
îi vrea pe destinatari “preoție împărătească, neam sfânt”, binevestitori ai
Împărăției (2, 9).
Vers. 17: “Și dacă chemați Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după
lucrul fiecăruia, petreceți în frică zilele vremelniciei voastre” - Teama generată
de înţelegerea acestui adevăr de credinţă trebuie să marcheze modul de vieţuire
al fiecăruia. Petru arată că adevărata patrie a creştinilor este Cerul.
Vers. 18-19: “Știind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur,
aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu
scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit” - Temeiul
ultim al vieţuirii în sfinţenie este darul răscumpărării din robia păcatului, a morţii
şi a diavolului prin sângele lui Hristos. Comparația “ca al unui miel nevinovat și
neprihănit” stabilește o corespondență între Jertfa Mântuitorului și jertfele Legii.
Imaginea mielului trimite la jertfa pascală, iar menționarea sângelui și efectul
lucrării Domnului la Ziua Ispășirii.
Vers. 20-21: “Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii,
dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, cei ce prin El aţi
crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi, şi I-a dat Lui slavă, ca să
vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu” - Opera de mântuire realizată
de Mântuitorul a fost hotărâtă dinainte de întemeierea lumii. Învierea și
preaslăvirea lui Hristos au făcut posibilă convertirea destinatarilor. Nădejdea este
noțiunea care trebuie să caracterizeze viziunea creștină asupra viitorului.

(II) Iubire (1,22-2,3)

Vers. 22: “Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr” - Dacă sub

Vechiul Legământ împlinirea a ceea ce specialiștii numesc “codul sfințeniei”
(Lev. 17-26) a rămas un ideal pe care Israel îl vedea imposibil de atins, Legea cea
Nouă aduce schimbarea condițiilor ontologice ale existenței. Petru subliniază
lucrarea specială a Sf. Treimi care face posibilă ascultarea de adevăr.
“Spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul din toată inima”
- Iubirea este singura cale de restaurare a armoniei.
Vers. 23: “Fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din
nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi nepieritor” - Ascultarea
de cuvântul lui Dumnezeu înseamnă împlinirea chemării la sfințenie.
Vers. 24-25: “Căci tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea
ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, dar cuvântul Domnului dăinuie în
veac [Is 40, 6-8]. Acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit” - Textul profetic
subliniază distanța și contrastul dintre natura omenească și cuvântul lui
Dumnezeu. Evanghelia aduce certitudinea veșniciei.

11
 Capitolul 2, vers. 1: “Lepădând așadar toată răutatea şi tot vicleşugul şi
făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile” - După ce Apostolul a subliniat faptul
că urmarea căii sfințeniei presupune iubire frățească, intensă și curată, acum arată
care sunt premisele: lepădarea de răutate, de vicleșug, de fățărnicie, de pizmă și
clevetire.
Vers. 2: “Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel
duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire” - Calea sfințeniei
înseamnă căutarea hranei duhovnicești. Comparația cu pruncii sugerează că
destinatarii au primit Botezul cu puțin timp înainte. În Scriptură, pruncii sunt
asociați cu curăția și nevinovăția. Laptele reprezintă tot ceea ce poate primi
credinciosul în Biserică: învățătura, harul lui Dumnezeu, părtășia Duhului Sfânt,
împărtășirea euharistică. Dorința intensă este cea care asigură legătura dintre
credincioși (prunci) și învățătură (lapte).
Vers. 3: “De vreme ce aţi gustat că bun este Domnul” - Ecou al
îndemnului profetic “Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps 33, 9).
Gustare=împărtășire euharistică.

(III) Fundamentul și misiunea Bisericii (2,4-10)

Două imagini: (1) are în centru imaginea lui Hristos ca Piatră esențială în
edificiul Bisericii; (2) ne pune în față noul popor ales al lui Dumnezeu.
Vers. 4: “Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni neluată în seamă,
dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ” - Is 28, 16 (“Pus-am în Sion o piatră, o piatră
de încercare, piatra din capul unghiului, de mare preț...”) și Ps 117, 22 (“Piatra
pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii...”). Este subliniat rolul lui Hristos în
întemeierea Bisericii, în viața fiecărui credincios în parte, în asigurarea unității
Bisericii și în împlinirea misiunii ei. Pentru cei care-L refuză devine “piatră de
poticnire” și “stâncă de sminteală” pentru că n-au ascultat cuvântul (vers. 8).
Trăsăturile distinctive ale poporului nou (noul Israel): preoție sfântă,
seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu.
Preoția israeliților includea trei îndatoriri: să aducă închinare lui Dumnezeu, să
viețuiască în sfințenie și să fie mijlocitori între Dumnezeu și neamuri. Hristos-
Piatra este și Preotul prin excelență. El încredințează tuturor celor ce viețuiesc în
comuniune cu El o slujire preoțească. Apocalipsa menționează de trei ori această
preoție: ea este rod al slujirii arhierești a Domnului. Credincioșii-preoți sunt
chemați să-și aducă propriile vieți ca jertfe duhovnicești lui Dumnezeu, slujindu-
L neîncetat și desăvârșit.
În 2, 9, Petru atrage atenția destinatarilor că slujirea lor preoțească implică
și propovăduire: ei trebuie să vestească lumii bunătăţile lui Dumnezeu. Facerea
de bine și părtășia bunurilor sunt aspecte ale slujirii credincioșilor (Evr 13,16;
Filip 4,18). După rânduiala vechi-testamentară, viitorul preotul trebuia să fie
curățit printr-o îmbăiere totală săvârșită de altul. După aceea, înaintea fiecărei

12
slujiri preoțești, sacerdotul trebuia să se curățească printr-o spălare parțială la
“baia de aramă”.

Datoriile creștinilor (2,11-4,6)

(I) Mărturia creștină în lumea păgână, principii generale
(2,11-12)

Vers. 11: “Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini şi călători aici pe

pământ, să vă feriţi de poftele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului” -
Lumea este locul petrecerii temporare, în care creștinii trebuie să se simtă mereu
ca niște străini. Străin trebuie să le fie și modul de viață al concetățenilor lor.
Vers. 12: “Purtaţi-vă cu cinste între păgâni, astfel încât cei care vă
bârfesc ca pe nişte făcători de rele, văzând faptele voastre cele bune, să
slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” - În fața vrăjmășiei lumii păgâne,
soluția este demontarea imaginii negative printr-o conduită exemplară. Cei din
jur pot fi schimbați prin exemplul credincioșilor. Ziua cercetării aduce fie
binecuvântare, fie judecată.

(II) Datoriile creștinilor față de stat (2,13-17)

Acuzaţi de lipsă de loialitate faţă de stat prin ignorarea cultului păgân

oficial şi proclamarea lui Hristos ca singur Dumnezeu, creştinii trebuie să
dovedească că noul lor statut nu înseamnă luptă împotriva orânduirii politice şi
sociale. Dimpotrivă, rostul creştinilor este să contribuie la buna funcţionare a
instituţiilor omeneşti, ştiind că Dumnezeu Însuşi le îngăduie. Libertatea creştină
înseamnă a trăi “ca robi ai lui Dumnezeu” (vers. 16), făcând voia Lui.

(III) Datoriile sclavilor creștini față de stăpânii lor (2,18-25)

Vers. 18: “Sclavilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu

numai celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi” - Epistola către Filimon tratează
problema relațiilor dintre stăpâni și sclavi. În Hristos, toți oamenii sunt egali.
Ascultarea cerută sclavului în lumea greco-romană este privită din altă
perspectivă: este modul lor de a urma exemplul Domnului, căci Hristos de
bunăvoie a renunţat la drepturile Sale pentru a se face rob. “Căci spre aceasta aţi
fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe
urmele Lui” (vers. 21). Hristos, Cel fără de păcat (Is 53, 9), a primit ocara şi
suferinţa, fără a ocărî şi fără a ameninţa (Is 53, 6-7), încredinţându-Şi viaţa în
mâna lui Dumnezeu.

13
 (IV) Mărturia creștină în și prin viața conjugală (3,1-7)

Capitolul 3, vers. 1: “Asemenea [și voi] femeilor” - În lumea antică,

femeile erau considerate asemenea sclavilor. Aristotel și sistemul judiciar roman
subliniau inferioritatea femeii. În primul rând, Petru se adresează femeilor
creștine căsătorite cu soți necreștini. Soția credincioasă este chemată să
propovăduiască cu fapta printr-o viață se sfințenie (vers. 3) prin renunțarea la
podoabe (vers. 4) și prin căutarea celor spirituale (vers. 5). Femeile se fac fiice
ale Sarei, urmând pilda acesteia de supunere (vers. 6).
Vers. 7: “Asemenea [și voi] bărbaților” - Petru afirmă două adevăruri: (1)
rugăciunea este esențială în viața de familie; (2) acolo unde patimile ocupă locul
înțelepciunii de Sus, rugăciunea nu este posibilă.

(V) Imperativele vieții comunitare (3,8-12)

Binecuvântarea este vocația specială a creștinului. Vorbind în Templu,

după vindecarea ologului, Petru rezumă întreaga lucrare mântuitoare a Domnului
în afirmaţia că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să binecuvinteze (Fapte 3, 26).
În VT, cei binecuvântaţi erau încredinţaţi protecţiei lui Dumnezeu. Mântuitorul
aduce o nouă lege celor care sunt binecuvântaţi: ei trebuie să-i binecuvinteze chiar
şi pe cei ce-i blestemă: “Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă” (Mt 5, 44). Creştinii
sunt chemaţi să binecuvinteze şi astfel rămânând în Hristos moştenesc
binecuvântarea, adică Împărăţia Sa.

(VI) Atitudinea creștină în fața persecuțiilor (3,13-4,6)

Persecuțiile vin din partea concetățenilor păgâni care nu pot înțelege

schimbarea radicală care s-a produs în fața concetățenilor lor convertiți.
Mărturia creștină în timp de persecuție (3,13-16)
Vers. 13: “Şi cine vă va face vouă rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru
bine?” - Petru subliniază suveranitatea și dreptatea lui Dumnezeu.
Vers. 14a: “Dar dacă pătimiți pentru dreptate, fericiți sunteți” - Inspirată
de Fericirea a 8-a. Dreptatea constituie și centrul Fericirii a 4-a. Fericirea
evanghelică: suferința devine binecuvântare.
Vers. 14b: “Iar de frica lor să nu vă temeți, nici să vă tulburați” - Petru
are în minte cuvintele pe care i le-a adresat Domnul profetului Isaia atunci când
acesta a înțeles că destinatarii cuvintelor sale nu-l vor asculta.
Vers. 15a: “Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre” -
Singura frică: ca nu cumva să nu-i ofere Domnului Hristos locul cuvenit în viața
lor.

14
 Vers. 15b: “Fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală
despre nădejdea voastră” - Creștinul trebuie să fie în stare să-și explice nădejdea
(unii consideră că este vorba de creștinii supuși interogatoriilor în tribunalele
păgâne).
Vers. 16: “Dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în
ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră
cea bună întru Hristos” - Mărturia este puternică dacă izvorăște dintr-o viață de
sfințenie, care să contrazică zvonurile care umbresc creștinismul.
Exemplul lui Hristos; pogorârea Sa la iad (3,17-22)
Primirea nedreptăților fără motiv este bineplăcută lui Dumnezeu (3,17).
Astfel ei îl urmează pe Hristos pe drumul Crucii.
Vers. 18-19: “Căci şi Hristos o dată a suferit moartea pentru păcate, El
Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, cu care S-a
coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” - Unii cred că
pogorârea și propovăduirea trebuie asociate cu timpul lui Noe, alții identifică
aceste lucrări ale Domnului cu activitatea Bisericii în lume. Duhurile ar fi
contemporanii lui Noe, iar Cel care propovăduiește este Dumnezeu-Fiul, Care
lucrează prin Noe. Închisoarea este identificată cu trupurile în care sufletele ar fi
captive. Pogorârea şi propovăduirea Domnului trebuie situate în intervalul de
timp dintre momentul morţii şi cel al Învierii Sale.
Probleme: (1) duhurile; (2) închisoarea; (3) conținutul propovăduirii.
Făcând apel la Cartea etiopiană a lui Enoh, unii susțin că duhurile sunt îngerii
căzuți din Fac. 6. Alții cred că este vorba despre sufletele drepților adormiți.
Propovăduirea este destinată tuturor sufletelor aflate în Șeol în momentul morții
Mântuitorului. Închisoarea ar fi: postul/turnul de veghe în care stau drepții și
așteaptă mântuirea sau Legea care-i ține ca o temniță. Tradiția ortodoxă identifică
închisoarea cu iadul/șeolul.
Vers. 21: “Iar această mântuire prin apă închipuia Botezul, care vă
mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca
deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos” -
Mântuirea prefigurează botezul creștin, fiind astfel tip al unei realități viitoare.
Asemenea potopului din vremea lui Noe, apa botezului îneacă păcatul și
marchează începutul unei vieți noi orientate desăvârșit către Dumnezeu
Vers. 22: “Care [Iisus Hristos], după ce S-a suit la cer, este de-a dreapta
lui Dumnezeu, şi se supun Lui îngerii şi stăpâniile şi puterile” - Sf. Ioan
Evanghelistul subliniază faptul că preaslăvirea Mântuitorului a început deja prin
ascultarea Sa desăvârșită față de voia Tatălui, care culminează pe Golgota.
Ruptura cu păcatul, pricină de dușmănie din partea lumii (4,1-6)
Petru menţionează trei tipuri de reacţie din partea păgânilor faţă de creştini:
(1) unii sunt atraşi de viaţa sfântă a acestora şi se convertesc (2, 12); (2) alţii,
văzând cât de departe de adevăr sunt zvonurile cărora le dăduseră crezare, adoptă
o atitudine neutră (2, 15; 3, 16); (3) alţii devin şi mai înverşunaţi în atitudinile şi
faptele lor (4, 4). Deseori iudeii erau urâţi, fiind consideraţi nelegiuiţi şi

15
subversivi datorită unui comportament antisocial. Petru îi consolează pe creştini,
arătând ce-i aşteaptă pe vrăjmaşii lor. Judecata lui Dumnezeu este aproape, atunci
nu credincioşii, ci cei care le fac rău trebuie să dea socoteală.

Diverse îndemnuri (4,7-5,11)

(I) Așteptarea activă a sfârșitului (4,7-11)

Vers. 7a: “Iar sfârșitul tuturor s-a apropiat” - Parusia Domnului este
iminentă.
Vers. 7b: “Fiți dar cu mintea întreagă și privegheați în rugăciuni” -
Credincioșii trebuie să acorde atenție curăției minții astfel încât să se poată dedica
rugăciunii. Poziția îndemnului subliniază importanța rugăciunii în procesul
mântuirii subiective.
Vers. 8: “Dar mai presus de toate, țineți din răsputeri la iubirea dintre
voi, pentru că iubirea acoperă mulțime de păcate” - Faptele trebuie să izvorască
din dragoste. Iubirea de aproapele desăvârșește calea sfințirii. Păcatele pot fi
acoperite prin faptele iubirii. Unii Părinţi au văzut în această afirmaţie un cuvânt
al Mântuitorului. Nu este cert dacă aici apare un agrafon, dar Evangheliile
sugerează că Domnul ar fi putut rosti un astfel de cuvânt.
Agrafa (ἄγραφα = nescrise) - Termen tehnic folosit în teologia biblică
modernă pentru a desemna orice cuvânt izolat atribuit lui Iisus pe calea tradiţiei
şi absent din Evangheliile canonice. Cu acest sens a fost folosit pentru prima dată
într-o lucrare din 1776 a teologului german J. G. Körner, iar spre sfârșitul sec.
XIX a fost consacrat de teologul german Alfred Resch. În literatura creștină
veche dobândește un prim sens tehnic, desemnând tradiția orală. Ioan zice că
“sunt încă şi multe altele pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris una câte
una, socotesc că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (In 21, 25).
A. Resch cataloghează 177 de cuvinte atribuite Mântuitorului, iar dintre acestea
consideră că doar 74 pot fi considerate autentice.
Agrafa în NT: Fapte 1, 4-8; 1 Cor 11, 24-25; Fapte 20, 35; 1 Tes 4, 15.
Otero identifică șapte agrafa în variantele textuale din diferite manuscrise
ale Evangheliilor. Cel mai lung este aşa numitul loghion al lui Freer, care
urmează după Mc 16, 14 în Codexul lui Freer. Agrafa în scrieri patristice: 26 în
catalogul lui Otero. Logionul se găsește la Didim cel Orb și la Evanghelia după
Toma. Textele liturgice folosite de Biserica Ortodoxă cuprind un singur agrafon.
Este vorba de un cuvânt al Mântuitorului citat în slujba Sf. Maslu (“Tu ești Cel
ce ai zis: de câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui”).
În lipsa unui sistem organizat de educație teologică, cateheza era asigurată
deseori de învățători și profeți itineranți. Viața spirituală a unor comunități
depindea în mare măsură de oameni din afara lor. Primirea fără de cârtire a unor
străini și slujirea lor este o formă concretă de manifestare a iubirii creștine în
interiorul Bisericii. Pentru cult, cateheză și agape comunitățile locale foloseau
casele unor membri.
16
 Vers. 10: “După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca
nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu”.
Vers. 11: “Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu;
dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu,
pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi
este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin” - Încheierea doxologică a
versetului și diferența de ton cu care începe secțiunea următoare i-a determinat pe
unii să creadă că epistola este compusă din două scrieri redactate în condiții
diferite și unite ulterior.

(II) Părtași la suferințele lui Hristos (4, 12-19)

W. Harrington vede în această secţiune o sinteză a întregii epistole. Dacă

Domnul prin suferinţă a ajuns la slavă, acesta este drumul firesc şi pentru ucenicii
Lui. Suferinţa pentru numele lui Hristos trebuie să fie un motiv de bucurie, căci
primirea ei implică împărtăşirea Duhului slavei (vers. 14). Părtaş la suferinţele
Domnului, creștinul participă prin Duhul Sfânt la slava Sa. Aceasta îi dă o
bucurie, care anticipează fericirea pe care o va trăi la arătarea slavei Lui (vers.
13) şi care îl determină să-L slăvească pe Dumnezeu chiar în focul (vers. 12)
persecuţiei. Necazurile sunt o judecată a lui Dumnezeu (vers. 17). Judecata este
curățitoare, sfințitoare și mântuitoare. Dumnezeu este numit “Ziditorul
credincios” (vers. 19), expresie unică în NT.

(III) Cum se păstorește turma lui Dumnezeu (5, 1-4)

Adresându-se preoţilor Bisericii, Petru se identifică ca unul dintre ei,

folosind un termen unic în Scriptură: συμπρεσβύτερος (împreună-preot).
Prezentându-se pe sine, cu smerenie, ca unul din ei, Apostolul le arată
conducătorilor comunităţilor bisericeşti cum trebuie să fie raporturile dintre ei.
Apoi abordează tema responsabilităţilor pe care le au faţă de turma lui Dumnezeu.
Vers. 1: “Pe preoții cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot
și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce va să se descopere”
- Petru îi vizează pe toți conducătorii, preoți și episcopi deopotrivă. El rezervă
termenul ἐπίσκοπος pentru Hristos, pe care-L numește Păstorul și Episcopul.
Subliniază responsabilitățile conducătorilor bisericești. Îndemnurile din versetele
următoare nu izvorăsc doar dintr-o meditaţie asupra slujirii preoţeşti în raport cu
nevoile Bisericii, ci vin mai ales din poziţia şi experienţa personală unică a
autorului.
Vers. 2: “Păstoriți turma lui Dumnezeu, veghind nu de silă, ci de bună
voie, după Dumnezeu, nu pentru câști urât, ci din dragoste” - Îndemn la a purta
de grijă turmei. Ei trebuie să păstorească cu entuziasm al cărui izvor trebuie să fie
iubirea.

17
 Vers. 3: “Nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă
turmei” - Cheia succesului în pastorație nu stă în numărul de porunci date, ci în
puterea exemplului personal. Mântuitorul a anticipat că Biserica se va confrunta
cu pericolul imitării modului de conducere al așezămintelor omenești (Mc 10, 42-
45).
Vers. 4: “Arhipăstorul/Mai-Marele păstorilor, veți lua cununa cea
neveștejită a măririi” - Lucrarea pastorală jertfelnică va fi răsplătită de Mai-
Marele păstorilor.

(IV) Îndatoririle credincioșilor (5, 5-11)

Vers. 5: “Tot aşa şi voi cei mai tineri, supuneţi-vă preoţilor” - Asemenea
Sf. Iacov, Petru aduce un proverb din Pilde în sprijinul îndemnului său:
“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”.
Vers. 6: “Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca El să vă înalţe
la timpul cuvenit” - Smerenia înseamnă supunerea totală sub voia lui Dumnezeu.
În VT, mâna lui Dumnezeu apare în contextul lucrării divine de
disciplinare/îndreptare sau izbăvire.
Vers. 7: “Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” -
Credinciosul adevărat se încredințează în întregime în pronia lui Dumnezeu. El
crede că Dumnezeu are putere să-i poarte de grijă și de aceea singura lui grijă
trebuie să fie împlinirea voii Sale.
Vers. 8b: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu,
căutând pe cine să înghită” - Sursa ultimă a necazurilor pe care le suferă
destinatarii este Satan. Este recomandată trezvia duhovnicească împletită cu
rugăciunea. Satan încearcă să-i determine să se îndoiască de puterea lui
Dumnezeu și să pună sub semnul întrebării cuvântul Său. Petru adaugă la trezvie
credința tare (vers. 9a). Suferințele sunt inevitabile, dar limitate temporal (vers.
10).

Epilog (5, 12-14)

Este posibil ca ultimele versete să fi fost scrise chiar de mâna lui Petru.
Vers. 12: “Prin Siluan/Silvan, pe care îl socotesc frate credincios, v-am
scris aceste puține lucruri, ca să vă îndemn și să mărturisesc că acesta este
adevăratul har al lui Dumnezeu, în care și stați” - Destinatarii nu primeau un
text autograf al Apostolului, ci un mesaj pe care acesta fie l-a dictat lui
Silvan/Siluan, fie i l-a încredințat lui spre alcătuire. Pavel a folosit și el serviciile
unui secretar pentru redactarea unor epistole. Epistola către Galateni se încheie
cu o notă autografă a Apostolului, care implică faptul că cele dinainte au fost
scrise prin altcineva. La fel procedează la finalul Epistolei a doua către
Tesaloniceni. Apostolul a vrut să mărturisească destinatarilor că învățătura pe

18
care au primit-o este cu adevărat dumnezeiască și să-i îndemne să trăiască în
lumina ei în ciuda tuturor încercărilor.
Vers. 13: “Vă îmbrățișează [Biserica] cea aleasă din Babilon și Marcu,
fiul meu” - Marcu le era cunoscut destinatarilor. Apostolul îl numește “fiul” său.
Tradiţia bisericească l-a identificat pe acesta cu Ioan Marcu, autorul Evangheliei
a doua, menţionat explicit de zece ori în NT. Între anii 63-66 Sf. Marcu s-a aflat
în Asia. Sila nu este menționat în acest context, fapt ce ar putea sugera că el urma
să se întâlnească personal cu destinatarii, fiind şi purtătorul epistolei.
Vers. 14b: “Pace vouă tuturor, celor întru Hristos Iisus. Amin.” -
Apostolul le dă destinatarilor binecuvântarea păcii. O rugăciune pentru pace
găsim și la începutul epistole (“Pacea să se înmulțească” - 1, 3).

Teologia Epistolei
(Epistolă de învățătură)

Suferința creștinilor și lucrarea Sf. Treimi

Autorul îl prezintă pe Dumnezeu în conexiune cu existența creștinilor în
lume și în special cu suferințele lor. Tatăl i-a ales, Duhul Sfânt i-a sfințit spre a
viețui în ascultare de Hristos. Tot prin Duhul Sfânt au primit stropirea cu sângele
Mântuitorului. Dumnezeu este mereu prezent în viața creștinilor și a lumii. Pronia
Lui se vădește mai ales în decizia asumării drumului Crucii și în asistarea celor
care umblă pe acesta. Păgânii îl hulesc, iar creștinii persecutați îl preaslăvesc.
Suferința creștinilor și lucrarea lui Satan
Intensitatea lucrării lui Satan este sugerată printr-o comparație cu leul,
considerat în vechime cea mai puternică și feroce fiară și de aceea un simbol
potrivit pentru toți vrăjmașii poporului lui Dumnezeu. Forța diavolului nu trebuie
însă nici supraestimată.
Nașterea din nou – izvorul și consecințele ei
Nașterea are loc prin Botez: “vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere
a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu” (3, 21).
Doar prin Botez oamenii pot primi darul aducerii la Dumnezeu. Credincioșii sunt
chemați să crească spre mântuire. Slujirea preoțească a creștinilor este indisolubil
legată de una profetic-mărturisitoare. Toate sunt posibile prin conlucrarea cu
harul cel de multe feluri al lui Dumnezeu, ai cărui iconomi sunt credincioșii (4,
10).
Biserica
Deşi termenul ἐκκλησία nu apare deloc în epistolă, apostolul se referă în
repetate rânduri la Biserică folosind imagini sau metafore simple, care amintesc
de cuvintele Mântuitorului. Integrați în Biserică, creștinii formează noul popor al
lui Dumnezeu (2,10). Biserica este sanctuarul sfânt, plin de Sf. Duh, zidit pe
Hristos (piatra cea vie). Credincioșii sunt chemați să se zidească ca niște pietre
vii. Biserica este o comunitate sacerdotală (chemată să aducă jertfe duhovnicești

19
bineplăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos) și profetică (are misiunea de a vesti
în lume bunătățile lui Dumnezeu).
În arca lui Noe, Petru vede un tip al Bisericii, izbăvirea celor din ea
prefigura Botezul creștin. Cei care primesc această taină constituie o familie
spirituală, în care există un singur grad de rudenie, toți membrii ei fiind frați unii
altora.

Actualitatea Epistolei I Petru

Premisele dezvoltării unei situații conflictuale între creștinismul autentic și

lume sunt prezente. Deși este scrisă în urmă cu aproape două milenii, Epistola I
Petru surprinde o serie de posibile situații conflictuale în care se pot afla creștinii
de azi. Petru atrage atenția că acestea sunt normale atâta vreme cât creștinii sunt
străini și călători aici pe pământ (1,1; 2,11). Vocația specială a creștinilor este
sfințenia, care se dobândește în Biserică prin împlinirea unei slujiri sacerdotale,
dăruire totală lui Dumnezeu. Modelul este Hristos. Misiunea profetic-
mărturisitoare poate fi realizată prin faptă și cuvânt. Clevetiți pentru că nu
împărtășesc convingerile și modul de viață al concetățenilor lor, creștinii trebuie
să dovedească constant prin viețuirea lor cât de nesăbuite sunt zvonurile care
circulă pe seama lor. Epistola Sf. Petru aduce aminte că răul nu este atotputernic
și că Dumnezeu este suveran absolut.

20