Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Stiinte Politice

Departamentul de Învăţământ la Distanţă

INTRODUCERE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Titular: prof univ dr. Adrian Pop
Bucureşti, 2007

Sistemul internaţional
Abordarea sistemică pleacădela douaăpremise: faptul că între componentele întregului există anumite legături; şi
că aceste componente nu pot fi înţelese corespunzător decât dacă sunt privite în ansamblul dincarefacparte.

Modelulse aplică atât ştiinţelorexacte,câtşi ştiinţelorsociale. Întrucât însă elementele componente ale sistemului, legăturile şi regulile sale de funcţionare
sunt mai puţin conturate în ştiinţele sociale, predictibilitatea sa în ştiinţele sociale este mai redusă comparativ cu cea a ştiinţelor exacte.

Abordarea sistemică se aplică şi în domeniul Relaţiilor Internaţionale. Potrivit acestei abordări, sistemul internaţional ia fiinţă odată cu apariţia unor
sisteme locale care, extinzându-se, intră în contact cu sisteme similare fie prin legături paşnice, fie pe calea războiului. Rezultatul în timp al
acestei interacţiuni îl constituie includerea sistemelor locale respective într-un sistem mai larg, şi transformarea lor în subsisteme ale noului
sistem internaţional astfel creat. Un caz elocvent este cel al Europei. Europa – un sistem local care a evoluat el î nsuşi – a ajuns prin expansiune şi
înglobarea altor sisteme în structura sa, centrul sistemului internaţional global, împrejurare ce i-a conferit o dublă calitate: aceea de iniţiator al
sistemului, şi cea de factor reglator principal al acestuia..

Odată atinse limitele geografice ale sistemului, evoluţia sistem ului se realizează prin interm ediul adâncirii interdependentelor din cadrul
precum şi prin apariţia atât a unoractori, noi cât şi a unor noi categorii de actori. Prin urm are, areproces
loc un
concom itent de m ultiplicare şi
adâncire a legăturilor dintre elem entele com ponente sistemului.
ale

În viziunea realistă, principala regulă de funcţionare a sistemului internaţional o reprezintă autoreglarea, caracterizată de lipsa unei autorităţi
centrale şi redistribuireacontinuă a puterii în cadrul. său

Sistem ul internaţional actual poate fi descrisun sistem

ca :
- geografic inchis ;
- uni-multipolar (deşi din punct de vedere militar există o unică superputere – SUA – mai multe centre de putere îşi
dispută preeminenţa pe plan mondial);
- care se autoreglează prin redistribuirea
permanentă a puterii în cadrul său;
- com petitiv, dar care im pune cooperarea(chiar între adversari)
;
- care evoluează printr-un proces structurare
de , destructurareşi restructurarecontinuă, ce conduce la regenerarea sistem ului.

Actorii sistemului internaţional

Din punct de vedere istoric, actori ai sistemului internaţional au fost, rând pe rând: colectivităţile umane; oraşele-state
ale lumii greceşti; imperiile antichităţii; structurile teritoriale atomizate şi oraşele evului mediu; şi statul naţional
Atributele acestuia din urmă sunt populaţia, teritoriul şi suveranitatea guvernului asupra ambelor. Un rol important în
asigurarea coeziunii statale şi a individualităţii actorilor l-a avut piaţa. Dezvoltarea economico-socială a condus, pe de
o parte, la consolidarea statului naţional ca principal actor al sistemului internaţional, iar, pe de altă parte, la
multiplicarea atât a tipurilor de actori (firme, organizaţii internaţionale, persoane, etc) cât şi a raporturilor dintre
aceştia.
În prezent, din categoria actorilor sistemului internaţional fac parte atât actori statali – statele naţionale şi organizaţiile
internaţionale guvernamentale (OIG) – cât şi actori non-statali – organizaţiile internaţionale neguvernamentale (OING),
corporaţiile transnaţionale, actori-reţele de tipul organizaţiilor mafiote şi grupărilor teroriste ce acţionează la scară globală, şi
chiar indivizi cu impact deosebit asupra sistemului percum Silvio Berlusconi sau Ossama bin Laden.
Potrivit unor autori, această multiplicare ar fi însoţită, de o deplasare de accent dinspre statul naţional către celelalte
tipuri de actori datorată, pe de o parte, pierderii inevitabile de substanţă a statului naţional prin delegarea de suveranitate atât

1
„în sus”, spre organizaţii internaţionale, cât şi „în jos”, înspre regiuni, şi, pe de altă parte, concentrării acesteia la nivelul
celorlalţi actori, cu precădere corporaţiile transnaţionale.
Între argumentele pe care le aduc adepţii diminuării rolului statului se numără: multiplicarea surselor de autoritate şi
putere; diminuarea capacităţii statelor de control al economiilor naţionale - ca rezultat al globalizării şi interdependenţei;
incapacitatea de control al informaţiilor şi ideilor ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice; tendinţa spre descentralizare şi
creştere a rolului autorităţilor locale şi provinciale în dauna guvernului central (Ţara Bascilor, devoluţia în Scoţia şi Ţara
Galilor, etc); dependenţa crescută a majorităţii statelor de resurse naturale externe.
Alţi analişti consideră că statul continuă să păstreze o poziţie predominantă în sistemul internaţional: statele deţin
monopolul folosirii legitime a forţei pentru a ţine sub control tulburările interne sau pentru a răspunde unor crize
internaţionale; reprezentanţii guvernelor naţionale sunt factori decidenţi în organizaţiile internaţionale sau regionale;
competitivitatea şi creşterea economică, securitatea socială, asigurarea materiilor prime, etc. rămân în competenţa guvernelor
naţionale; iar companiile transnaţionale depind încă de statele de origine pentru protecţie directă sau indirectă.

Conceptul de putere
Esenţa politicii o constituie accesul la putere. Aceasta permite, pe plan intern şi extern, transpunerea în practică a
propriilor programe politice, precum şi satisfacerea propriilor interese. Celelate categorii ale ştiintelor politice se definesc
prin raportare la conceptul de putere.
Hans J. Morgenthau, cel mai important reprezentant al realismului politic, sustinea ca „prin putere se intelege
dominatia unor oameni asupra gândirii şi comportamentului altor oameni”. În definirea relaţională a lui Robert Dahl,
puterea desemnează situaţia în care agentul A obţine de la agentul B ceva ce B nu ar fi făcut în lipsa constrângerii exercitate
de A. Prin urmare, puterea reprezintă capacitatea de a controla mintea si acţiunile altora, a-i determina sa facă ceea ce
doreşti tu, sau ceea ce, altfel, nu ar face.
Puterea politică este o relaţie reciprocă de control între deţinătorii de funcţii publice şi între aceştia şi restul societăţii în
ansamblul său. Pentru a înţelege mai bine specificul puterii se impun a fi făcute o serie de distincţii între conceptele de:
- putere şi influenţă – vizibilă cel mai bine în relaţia dintre factorul de decizie şi consilier. Primul are putere asupra celui
de-al doilea, în timp ce acesta din urmă are influenţă asupra primului;
- putere şi forţă - când recurgi la forţă (violenţă) înseamnă că abdici de la putere, înţeleasă ca relaţie psihologică, în
favoarea forţei, înţeleasă ca relaţie fizică; puterea militară rămâne însă cel mai important atribut al puterii în general. Fără
sancţiunea forţei, puterea este lipsită de substanţă;
- putere care poate fi utilizată ( armele convenţionale, de pildă) şi putere care nu poate fi utilizată (armele nucleare, de
exemplu, care sunt utilizate prin intermediul ameninţării cu utilizarea); în realitate, avem de-a face cu prezenţa sau absenţa
forţei ca ultimă sancţiune a puterii;
- legitimitatea şi nelegitimitatea puterii; în primul primul caz există o justificare morală şi/sau legală, în timp ce în al
doilea caz avem de-a face cu puterea/forţa brută.
Relaţiile dintre indivizi, dintre colectivităţi, dintre acestea şi stat, precum şi cele dintre state sunt relaţii
întemeiate pe putere. Pe plan internaţional, puterea reprezintă deopotrivă un scop în sine şi un mijloc de atingere a altor
obiective. Elementele sale sunt imuabile sau variabile, cuantificabile sau necuantificabile:
• Geografia ( aşezarea, vecinii, relieful, vulnerabilitatea); popoarele din spatii deschise au tins să se extindă
până la atingerea unor frontiere naturale (ruşii, prusacii, polonezii, ungurii, etc.); cei care au dispus de frontiere naturale
– românii, de pildă - au tins să le apere;
• Resursele naturale ( hrana şi materiile prime); existenţa lor permite susţinerea unei populaţii mai numeroase
şi a unei dezvoltări economice mai susţinute; independenţa în acest domeniu se traduce printr-o libertate de mişcare mai
mare în plan diplomatic;
• Capacitatea industrială; ea a constituit, mult timp, baza puterii, azi ea fiind reevaluată prin prisma costurilor
pe care le implică;
• Pregătirea militară (cu indicatori precum tehnologia militară, calitatea conducerii, precum şi cantitatea şi
calitatea forţelor armate);
• Populaţia (mărimea, distribuţia, tendinţele demografice);
• Caracterul naţional (impulsivitatea, flexibilitatea, tactul, răbdarea, sângele rece, fineţea - calităţi care pot
amplifica performanţa externă);
• Moralul naţional (element ce tine de calitatea societăţii şi a guvernării, cu implicaţii asupra solidarităţii în
plan social);

2
 • Calitatea diplomaţiei (element fundamental ce amplifică sau diminuează puterea unui stat);
• Calitatea guvernării (corelaţia dintre resurse şi eficienţa utilizării lor în raport cu obiectivele propuse; în
ce măsura politica exprimă voinţa poporului sau este restricţionată de aceasta; locul şi rolul politicii externe în ansamblul
politicii promovate de guvern).
Chiar dacă puterea economică şi cea tehnologică vor fi acelea care vor domina în viitor lumea sau dacă
puterea militară îşi va pierde din importanţă, puterea, la modul general, va rămâne un factor determinant în
relaţiile internaţionale. Lupta pentru influenţă şi supremaţie va continua pe mapamond, pe plan regional şi/sau
global. În funcţie de cât de puternice sunt, statele devin subiecte sau obiecte ale politicii internaţionale. Noţiunile de
superputere, putere mondială sau mare putere marchează ierarhia în domeniul puterii..

Echilibrul de putere
Echilibrul sau balanţa puterii reprezintă o modalitate de menţinere stabilităţii într-un sistem compus din
mai multe unităţi autonome. De regulă, autoritatea care a asigurat repartizarea echilibrată a puterii în cadrul sistemului a fost
fie o mare putere, fie un grup de mari puteri care, la momentul respectiv, asigurau conducerea sistemului.
Premisele asigurării echilibrului de putere sunt, în esenţă, două la număr: toate unităţile sunt necesare
sistemului; şi, respectiv, faptul că dacă nu se intervine, una din unităţi va dobândi ascendenţă asupra celorlalte.
Tipurile de acţiune pentru a asigura echilibrul de putere sunt, în general, fie opoziţia directă, în care
puterile se confruntă reciproc (cu adăugirea că nu avem de-a face cu o confruntare exclusivă, ci că, în realitate, este vorba de
o împletire între conflict si cooperare), fie competiţia, care presupune existenta unui obiect al acesteia, de regulă o parte terţă.
Unul din teoreticienii importanţi ai echilibrului puterii a fost Morton Kaplan, reprezentant al şcolii behavioriste. El a identificat existenţa a 6 tipuri de
sisteme internaţionale ipotetice bazate pe echilibrul puterii. În cadrul fiecărui tip, el a identificat 5 seturi de variabile: reguli esenţiale; reguli de transform are;
variabile de clasificare a actorilor; variabile de capabilitate; şi variabile informaţionale.
Regulile esenţiale de funcţionare a sistemului clasic de echilibru al puteriiisunt următoarele:
1. Actorii îşi sporesc capacităţile, dar mai degrabă negociază, decât luptă;
2. Mai degrabă luptă, decât să scape ocazia de a-şi spori capacităţile;
3 M ai d eg rabă o presc lu pta, decât să un elim
actor
in eesenţial;
4. R efu zăprep on derenţa un ui actor sau alianţe a uneide actori;
5. Caută să -i constrângă pe cei ce caută să subscrie la principii supranaţionale;
6. Permitînvinsului reinserarea în sistem .

În prezent, conceptul de echilibru de putere cunoaşte atât o diminuare de utilităţii sale determinată de întărirea consensului, coo
indterdependeţei, cât şi o revigorare, ţinând seam a de competiţia multipolară
generată de apariţia unor noi centre de putere.

Conceptul de securitate
Deşi este des uzitat, conceptul de securitate se apreciază ca fiind încă în curs de definire. În esenţă,
însă, în rândul specialiştilor există unanumit consens, potrivit căruia securitateavizeazăasigurareeintegrităţii teritoriale şia bunăstării materialeaunui actor
internaţional Astfel, primul termen trimite la aspectul fizic al securităţii, iar cel de al doilea la supravieţuirea pe termen mediu şi lung a actorului încauză..
Acţiunile şi mijloacele de asigurare a propriei securităţi de către un stat pot induce sentimente de
insecuritate altui stat – situaţie desemnată prin sintagma dilema securităţii – care, la rândul său, va putea proceda în mod
analog, procesul putând astfel continua la nesfârşit, antrenând o spirală a insecurităţii. De aici necesitatea de a concilia
creşterea propriei securităţi cu aceea ca acest lucru să nu genereze insecuritate pentru ceilalţi. Cea mai mare parte a modalităţilor de asigurare a
securităţii caută sa rezolve aceasta dilemă.
În ceea ce priveşte raporturile dintre conceptul de securitate naţională şi cel de securitate internaţională se cuvine subliniat faptul
că cel de-al doilea nu constituie simpla adiţionare a „ securităţilor naţionale” ale tuturor actorilor sistemului, ci vizează
asigurarea securităţii sistemului în ansamblul său. În literatura de specialitate se întâlnesc şi termeni precum:

• securitate colectivă – prin care se înţelege faptul că un atac asupra unui actor este considerat ca un atac
asupra tuturor ; conceptul este caracteristic sistemului Ligii Naţiunilor şi celor două tratate care au stat la baza blocurilor politico-militare
postbelice;

• securitate comună – care pleacă de la premisa ca securitatea fiecăruia din participanţii la sistem nu trebuie să o
diminueze pe a altora (concept elaborat de Comisia Palme în anii '80);

3
 • securitate cooperativă – ce desemnează eforturile comune de reducere a riscului izbucnirii unui război ce nu
este îndreptat împotriva unui stat sau a unei coaliţii de state (concept propus la începutul sec. XXI de Centrul European de Studii
de Securitate George C. Marshall).

Îngeneral,după Războiul Rece, pe fundalul multiplicării şi adâncirii interdependenţelor, am asistat la oreconceptualizarepe trei niveluri a conceptului
de securitate.
Lărgirea pe orizontală a sferei de cuprindere a conceptului, propusă în anii ’90, evidenţiază în prim ul rând dim ensiunea non-m ilitară
securităţi; terorism ul, proliferarea arm elor de distrugere în m asă, crim a organizată transnaţională, traficul de droguri, arm e şi fi
eşuate, m igrarea internaţională, încălcarea drepturilor om ului, riscurile ecologice, epidem iile şi sărăcia sunt considerate cel
am eninţări la adresa securităţii statelor şi a com unităţii internaţionale. A stfel, potrivit Şcolii de la C openhaga în sfera studiilor de
B uzan, O le W aever, Jaap de W ilde, H akan W iberg, Pierre L em aitre, etc – în prezent putem distinge 5 sectoare principale ale securi
1. sectorul militar;
2. sectorul ecologic;
3. sectorul economic;
4. sectorul societal;
5. sectorul politic.
Adincirea verticală a conceptului propune o reconsiderare şi m ai radicală a conceptului tradiţional realist. E xponenţii
viziuni încearcă să form uleze un răspuns coerent la întrebarea „cum este posibilă securitatea fără stat?”. E xponenţii acestei v
aspecte precum : creşterea rolului actorilor non-guvernam entali; am eninţările globale si transnaţionale; incapacitatea statelor de a
am eninţări şi, in m od special, dificultatea aplicării m odelului clasic al securităţii pentru statele m ici.
N u în ultim ul rând,reconsiderarea epistemologică, de sorginte constructivistă, analizează din perspectivă
postmodernă modul în care sunt „construite” diferitele modele de securitate. Această abordare analizează preponderent elaborarea
discursului de securitate, înţeleasă ca fenomen intersubiectiv.
Prinacestproces de reevaluare teroretică, conceptuldesecuritate şi-a multiplicat înţelesurile, devenind ceea ce se cheamă un
concept stratificat.

TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Teoriile ce operează în domeniul Relaţiilor Internaţionale sunt variate şi, deşi nu pleacă întotdeauna de la premise
contradictorii sau necesar incompatibile, oferă perspective diferite asupra interacţiunilor ce au loc la nivel internaţional,
asupra importanţei relative a diverselor elemente sau asupra factorilor ce influenţează evoluţia sistemului internaţional.
Realismul
Extrăgându-şi seva din îndelungata traditie a filosofiei politice, precum şi din antropologia de nuanţă pesimistă,
realismul politic face legătura dintre teoriile normative asupra relaţiilor internationale şi praxisul politic, care, cu
precădere in SUA, cultivat ca model predominant, fundamentează o politică externă de succes. Realismul atrage atentia
asupra potenţialului conflictual existent în domeniul Relaţiilor Internaţionale.
Realismul este deopotrivă curentul de gândire dominant şi cel mai vechi în domeniul Relaţiilor Internaţionale,
originându-se în opera unor “părinţi fondatori” precum Tucidide, Hobbes sau Machiavelli.
Premisele antropologice, care indică permanenţa eforturilor de autoconservare făcute de individ prin acumularea de
putere în detrimentul altora, au certe filiaţii în concepţia filosofică dezvoltată de Hobbes. În viziunea lui Hobbes, starea
naturală este un război al tuturor împotriva tuturor. Viaţa într-o astfel de lume tinde să fie rea, brutală şi scurtă.
Impulsul de a acumula putere îi vine omului din conştiinta slăbiciunii sale naturale. Pentru exponenţii realismului
politic această predispoziţie antropologică se identifică întru totul cu scopul politicii, în definitiile lui Max Weber si
Nietzsche politica fiind o expresie evidentă a luptei pentru putere.
Pentru realişti, principalul actor pe scena internaţională este statul, ce deţine, potrivit definiţiei lui Max Weber,
monopolul legitim al violenţei într-un teritoriu dat.
Schema argumentativă centrală a statocentrismului realismului politic se întemeiază pe definiţia lui Hegel, conform
careia statul este o totalitate de indivizi, atât individul, cât şi statul, fiind percepute ca entităţi analoge. Prin urmare,
promotorii realismului consideră ca suma calităţilor şi defectelor omeneşti se transmite statului, ca actor în sistemul
relatiilor internaţionale. Ca şi individul, statul încearcă să îşi asigure securitatea prin acumularea de putere în detrimentul
altor state.
Conform paradigmei realiste, statul înfăţişează un standard moral dublu, marcat de diferenţele de natură juridică,
politică şi socială dintre politica internă şi cea internaţională. Pe plan intern, statul este capabil de gestionarea resurselor şi
4
luarea deciziilor; problema securităţii este rezolvată prin legi, instanţe judecătoreşti, poliţie, închisori şi alte mijloace
coercitive; dreptul intern este în general respectat; şi există mijloace de constrângere menite a determina respectarea şi a
sancţiona nerespectarea lui. Pe plan internaţional, în absenţa unui suveran care să aibă monopolul exercitării puterii
fiecare stat urmăreşte să-şi maximizeze puterea; dreptul internaţional se bazează pe norme juridice conflictuale şi, în
absenţa unei poliţii internaţionale propriu-zise, există o capacitate limitată de a impune respectarea acestuia.
Potrivit realiştilor, politica internaţională înseamnă luptă pentru putere, iar aceasta din urmă este
instrument şi scop al celei dintâi. Caracteristicile esenţiale ale puterii, în accepţiune realistă, au fost sintetizate de Hans J.
Morgenthau:
• Omniprezenţa sa (şi, implicit, a conflictului);
• Degenerarea sa în abuz de putere (adesea cu urmări tragice);
• Tendinţa sa necondiţionat expansionistă, care contribuie la explicarea escaladării conflictelor
internaţionale;
• Orientarea sa şi a scopurilor imediate ale actorilor angajaţi în cucerirea ei spre garantarea suveranitatii şi
securităţii naţionale şi servirea interesului naţional;
• Tendinta constantă a părţilor angajate în lupta pentru putere de a-şi disimula scopurile în formule
ideologice, din această cauză, conflictele pentru putere putând fi percepute ca şi conflicte de altă natură sau pseudo-
conflicte.
Inexistenţa unei autorităţi superioare statelor face ca politica internaţională să fie anarhică. Într-un mediu anarhic,
statele se comportă asemeni bilelor dure ale jocului de billiard care se ciocnesc haotic unele de altele, în încercarea de a
echilibra puterea.
Drept consecinţă, autoajutorarea (self-help) este singura modalitate prin care statele îşi pot asigura securitatea.
Întrucât încercările statelor de a-şi spori propria securitate antrenează ameninţarea securităţii altuia stat ( dilema
securităţii ), în viziunea realistă, conflictul se înfăţişează ca un joc cu sumă nulă (zero-sum game), în care câştigurile unei
părţi sunt echivalente cu pierderile celelaltei părţi. Pornind de la aceste prermise, o rezolvare sau o transformare a
conflictului apare drept imposibilă.
În varianta realismului defensiv (Kenneth Waltz, Joseph Grieco) statele sunt agenţi al căror principal scop îl constituie
supravieţuirea şi asigurarea propriei securităţi, şi nu maximizarea puterii, de natură a le pereclita securitatea. În varianta
realismului ofensiv (John Mearsheimer), scopul final al statelor îl reprezintă dobândirea unei poziţii hegemonice, chiar şi
cu preţul sacrificării propriei securităţi.

Internaţionalismul liberal
Constituirea Relaţiilor Internationale ca disciplină aparte, a fost marcată de paradigma liberală a secolului al XIX-lea, ce
accentua credinţa în rationalitatate, egalitate, libertate, proprietate şi în posibilitatea progresului uman. Imboldul decisiv pentru
apariţia Relaţiilor Internationale, ca domeniu academic distinct, a fost dat de Primul Război Mondial. Din acest punct de vedere
se poate spune că liberalismul s-a născut ca răspuns la inabilitatea statelor de a controla şi limita războiul şi consecinţele sale
dezastruoase. Titularul primei catedre de Relaţii Internaţionale, instituită în 1919, în onoarea preşedintelui american Woodrow
Wilson, la Universitatea din Wales (Aberystwyth) a fost Alfred Zimmern, unul din promotorii abordării idealiste a relaţiilor
internaţionale, alături de Norman Angell şi Leonard Woolf şi preşedintele Woodrow Wilson însuşi.
Gânditorii liberali aveau idei clare si convingeri puternice despre cum puteau să fie ocolite marile dezastre în viitor.
Norman Angell, susţinuse cu doar 6 ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, în lucrarea Marea Iluzie (The Great
Illusion, 1909), că interdependenţa economică a statelor industriale era atât de mare, încât controlul teritorial, ca premisă a
asigurării bunăstării economice devenise perimat, iar războiul, iraţional, întrucât din punct de vedere economic el era
dezavantajos atât pentru învinşi, cât şi pentru învingători. Programul de pace propus de Woodrow Wilson (cele 14 puncte,
1918) cerea sfârşitul diplomaţiei secrete, libera circulaţie pe mări, îndepărtarea barierelor din calea schimburilor comerciale
libere, limitarea armamentului, aplicarea principiului autodeterminării în satisfacerea pretenţiilor coloniale şi teritoriale şi o
asociere generală a naţiunilor capabilă să ofere garanţii reciproce de independenţă politică şi integritate teritorială statelor
membre. Mai presus de toate, în spatele acestui program se afla convingerea liberală că guvernele democratice nu vor intra în
război unul împotriva celuilalt şi că o organizaţie internaţională, raţional şi inteligent construită, ar putea să pună capăt
războiului şi să asigure, într-o măsură mai mare sau mai mică, pacea.
Liberalismul nu a fost recunoscut ca teorie coerentă, până ce unul din criticii săi sistematici, istoricul şi filosoful istoriei
englez Edward Hallett Carr, nu l-a denumit – alternativ şi peiorativ – „idealism utopic”.
Spre deosebire de realişti, liberalii consideră Relaţiile Internationale ca o posibilă sursă de progres şi transformare
teleologică. Ei pun libertatea individuală mai presus de orice şi consideră ca statul se cuvine să fie oprit de la acţiuni de natură a

5
o submina. Pe plan intern, puterea statului liberal constituţional este limitată de răspunderea sa democratică faţă de proprii
cetăţeni, de nevoia de a respecta cerinţele economiei de piaţă şi normele de drept.
Liberalii consideră că, în ciuda dificultăţilor pe care le presupune transferul acestei constrângeri la nivel internaţional, ea
trebuie instituită pentru a promova stabilitatea atât în raporturile dintre statele suverane, cât şi în interiorul acestora.
Tradiţia liberală în Relaţiile Internationale este strâns legată de emergenţa statului liberal modern. Filosofii liberali,
începând cu John Locke (sec. al XVII-lea) şi continuând cu Hugo Grotius, Adam Smith, Immanuel Kant, John Stuart Mill,
Richard Cobden sau Jeremy Bentham, au văzut un potenţial ridicat al progresului uman în societatea civilă modernă şi în
economia capitalistă, amândouă putând să se dezvolte în statele în care libertatea individuală era garantată. Eliberată de spectrul
guvernului autoritar, modernitatea se considera că oferă perspectiva unei vieţi mai bune.
John Locke considera că deşi stării naturale îi lipseşte un suveran comun, oamenii pot dezvolta legături de cooperare,
anarhia fiind, aşadar, mai puţin ameninţătoare decât în tradiţia realistă. Liberalii aveau mare încredere în raţiunea umană şi erau
convinşi că principiile raţionale pot fi aplicate în politica internaţională. Liberalii argumentau că modernizarea este un proces
care include progresul în toate domeniile vieţii, iar progresul înseamnă o viaţă mai bună pentru majoritatea oamenilor.
Principiile de bază ale liberalismului, aplicate domeniului Relaţiilor Internationale, sunt:
• privirea pozitivă asupra naturii umane (moştenire a iluminismului);
• convingerea ca Relaţiile Internationale pot fi cooperative mai mult decât conflictuale (derivată din
credinţa în armonizarea naturală intereselor, specifică doctrinei liberale a secolului XIX);
• convingerea în progres.
Cele două războaie mondiale şi eşecul securităţii colective în perioada interbelică au discreditat teoriile liberale. O renaştere
a interesului pentru teoriile liberale s-a produs iniţial în ultimii ani ai deceniului ' 6 şi deceniul ' 7 al sec. XX, în condiţiile
creşterii interdependenţei economice şi a contactelor transnaţionale, sub forma teoriei interdependenţei complexe promovate de
Robert Keohane şi Joseph Nye, iar mai recent, începând cu anii '90, în contextul extinderii fenomenelor asociate globalizării, sub
forma teoriei păcii democratice.
Programul internaţionaliştilor liberali poate fi definit ca un program de cercetare construit pe convingerea că aplicarea
raţionalismului şi a universalismului etic în domeniul Relaţiilor Internationale poate conduce la crearea unei lumi mai
cooperante, caracterizată prin ordine şi principii etice, în care anarhia internaţională şi războiul pot fi controlate prin intermediul
organizaţiilor internaţionale şi a altor reforme instituţionale ce asigură domnia legii.

Şcoala engleză a Relaţiilor Internaţionale

Şcoala engleză a Relaţiilor Internaţionale sau raţionalismul s-a afirmat în anii ’60-’70 pe fundalul tradiţiei
imperiale britanice şi a poziţiei aparte pe care o deţinea Commonwealth-ul britanic în constelaţia de putere a vremii. Între
reprezentanţii acestui curent de gândire se numără Hedley Bull, Martin Wight, Michael Walzer, John Vincent şi Adam
Watson. Dintre aceştia cel mai important rămâne Hedley Bull, autorul teoriei societăţii internaţionale.
Potrivit raţionaliştilor, relaţiile internaţionale au cunoscut, în evoluţia lor, trei etape calitativ diferite.
O primă etapă se caracterizează prin existenţa statelor ca entităţi de sine stătătoare, independente, fără legături între ele. În
acest stadiu există doar state separate, neagregate, nu însă şi relaţii internaţionale sau un sistem internaţional propriu-zis.
O a doua etapă se distinge prin întemeierea unui sistem de state caracterizat de existenţa unor
contacte suficient de dezvoltate între două sau mai multe state şi a unui impact suficient de semnificativ al fiecăruia dintre
aceste state asupra deciziilor celuilalt/celorlalte, astfel încât părţile sistemului să se comporte, cel putin într-o anumită
măsură, ca părţi ale unui întreg.
A treia etapă se identifică cu apariţia unei societăţi internationale, respectiv a unui grup de state conştiente de
existenţa unor interese şi valori comune, care formează o societate în sensul că se percep ca fiind legate printr-o serie de
reguli comune şi care împărtăşesc în comun funcţionarea unor institutii. Aceste norme şi principii împărtăşite fac posibilă
existenţa eticii în relaţiile internaţionale
Conform promotorilor Şcolii engleze, în ultimele trei secole s-a dezvoltat o autentică societate internaţională,
ale cărei limite geografice s-au extins treptat, pornind de la spaţiul european şi ajungând să cuprindă, azi, întreg
mapamondul. Societatea internaţională a ultimelor trei secole s-a structurat în jurul a trei trei şcoli de gândire în Relaţiile
Internaţionale: realismul, raţionalismul şi revoluţionarismul, cărora le corespund, potrivit lui Martin Wight, trei tradiţii de
filosofie politică – cea hobbesiană, lockeană şi grotiană sau kantiană. Prima tradiţie teoretică, centrată pe noţiunile de
conflict, război şi violenţă, îşi trage seva din opera lui Thomas Hobbes. În raport cu această tradiţie, ideea de societate
internaţională reprezintă o contradicţie în termeni. În absenţa unui contract între ele, statele sunt angajate, asemenea
indivizilor din tradiţia hobbesiană, într-o permanentă luptă pentru putere, politica internaţională fiind caracterizată de
conflict, război şi violenţă. A doua tradiţie, ce-şi are rădăcinile în gândirea lui John Locke, susţine că anarhia caracteristică
stării naturale precontractuală nu este nici haotică, nici armonioasă la modul absolut, iar oamenii trebuie înţeleşi ca fiinţe
6
sociale în perpetuă interacţiune. Spre deosebire de prima, această tradiţie accentuează relaţiile de schimb şi cooperare în
relaţiile internaţionale. Cea de a treia tradiţie, a cărei viziune normativă o reprezintă societatea globală sau mondială,
consideră că emergenţa acesteia din urmă este împiedicată de sistemul etatic actual. Inspirată de viziunile lui Hugo
Grotius (Hugo de Groot) şi Immanuel Kant despre posibilitatea instaurării păcii perpetue şi a armoniei universale, ea
cultivă internaţionalismul şi se focalizează asupra proceselor de solidarizare transnaţională şi a realităţii pe care o
desemnăm azi prin noţiunea de guvernare globală.
În viziunea raţionalismului, pe întreg parcursul existenţei societăţii internaţionale, întâlnim reunite
fenomene proprii fiecăreia dintre cele trei tradiţii, ele coexistînd în condiţiile prevalenţei temporare a uneia sau alteia
dintre ele. Spre deosebire de Martin Wight, care nu
s-a identificat cu nici una dintre cele trei tradiţii, Hedley Bull s-a plasat ferm pe poziţiile raţionalismului, pe care o
socotea o abordare neogrotiană a teoriei şi practicii internaţionale.
Şcoala engleză constitue primul curent de teoretizare a Relaţiilor Internaţionale care a subliniat ideea
conform căreia deşi în politica internaţională nu avem o autoritate centrală, ordinea nu este cu totul absentă. Din acest
punct de vedere, Bull a supus unei critici sistematice premisa realistă a naturii hobbesiene a politicii internaţionale.
Potrivit lui Bull, ordinea internaţională diferă de anarhia lui Hobbes din mai multe motive: domeniul Relaţiilor
Internaţonale este caracterizat prin interdependenţă economică; statele sunt mai puţin vulnerabile decât indivizii; statele
sunt mult mai independente decât indivizii; iar diferenţele de putere dintre state au un impact cooperativ şi stabilizator
asupra comportamentului acestora.
Hedley Bull defineşte ordinea ca model de activitate care susţine obiectivele sociale elementare ale
societăţii, un aranajament menit să asigure urmărirea unor scopuri comune, care să se instituie în factori de menţinere a
coeziunii şi structurare a societăţii internaţionale. Societatea internaţională de astăzi şi, prin urmare, ordinea existentă în
cadrul său vizează, în ordinea descrescătoare a importanţei, menţinerea următoarelor scopuri: păstrarea sistemului în sine;
păstrarea independentei statelor; pacea; limitarea violenţei; respectarea promisiunilor (a acordurilor, înţelegerilor,
tratatelor); şi stabilitatea posesiunilor.
Cele şase scopuri sunt identificate ca alcătuind interesul comun minim pe care statele lumii îl pot
recunoaşte pentru a putea vorbi despre o societate internaţională. Pentru realizarea acestor scopuri, pe parcusul timpului
au apărut câteva categorii importante de instituţii internaţionale. Concepute ca «seturi de obiceiuri şi practici stabilite
pentru a realiza obiective comune », aceste instituţii sunt echilibrul de putere, dreptul international, diplomaţia, războiul
(ca mijloc ultim), marile puteri (funcţia managerială a marilor puteri) şi, mai recent, organizaţiile internaţionale şi
drepturile omului. În lucrarea Societatea anarhică (The Anarchical Society, 1977) Bull a întreprins o analiză detailată a
rolului pe care îl joacă aceste instituţii, atât în menţinerea, cât şi în subminarea ordinii internaţionale. Totodată, către
finalul lucării, Bull a prognozat evoluţia societăţii internaţionale către un nou Ev Mediu, caracterizat de fenomene precum
existenţa şi amplificarea integrării regionale, coexistenţa unor loialităţi multiple supranaţionale şi subnaţionale, tendinţa de
dezintegrare statală, privatizarea violenţei, dezvoltarea organizaţiilor transnaţionale şi unificarea tehnologică a lumii.
În esenţă, teoria societăţii internaţionale susţine că statele pot adopta o conduită raţională, ce se poate
constitui în premisa instaurării păcii şi justiţiei pe plan internaţional. În cadrul său pot fi distinse două curente : cel al
solidariştilor, reprezentaţi de Grotius, interesaţi de instituirea unui sistem de solidaritate şi intervenţie umanitară, ce
susţine că în unele situaţii, mai ales în cazul promovării unei cauze nobile, dreptul internaţional surclasează suvernitatea
naţională; şi cel al pluraliştilor, al căror adept este Bull, care pune accentul pe ordinea internaţională şi suveranitatea
statală şi întemeiază dreptul internaţional pe înţelegerile de moment dintre state.
Recunoscând statele ca actori primordiali, raţionalismul accentuează elementele de ordine existente în
planul vieţii internationale şi diferenţele existente între ordinea internaţională şi cea proprie cadrelor naţionale de fiinţare a
societăţilor. Raţionaliştii se arată preocupaţi şi de modalităţile prin care ordinea poate fi prezervată pe plan internaţional,
dacă ea merită sau nu păstrată, din unghi de vedere normativ, şi cum poate fi reconciliată ordinea internaţională cu
promovarea justiţiei, altfel spus, cum poate fi asigurat echilibrul dintre păstrarea ordinii existente, întemeiată pe reguli şi
norme caracteristice unui număr minoritar de state, şi schimbarea ei în conformitate cu valorile şi interesele majoritatii
statelor intrate recent în societatea internaţională – aspect ce ar implica şi chestiunea spinoasă a unei eventuale
redistribuiri a puterii şi a resurselor la nivel global.
Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai Şcolii engleze, Terry Nardin şi-a bazat interpretarea cu privire la natura dreptului
internaţional pe fundamentele operei filosofice ale filosofului politic englez Michael Oakeshott. El a preluat distincţia primară
făcută de acesta din urmă între asocierea civilă (orientată spre scop) şi asocierea întreprinzătoare (practică) şi a aplicat-o la
nivel global. Nardin consideră că societatea internaţională reprezintă o asociere practică între state, statele îndeplinind rolul
atribuit de Oakeshott indivizilor în societatea civilă. Societatea statelor şi dreptul internaţional nu trebuie înţelese ca o asociere
orientată spre un scop, deoarece statele nu împărtăşesc aceleaşi scopuri, fiecare dintre ele urmărind propria sa viziune cu privire

7
la o viaţă bună pentru cetăţenii săi. Aceasta nu înseamnă că statele nu au şi unele scopuri comune şi nu încheie acorduri pentru
îndeplinirea acestor scopuri. Spre deosebire de Wight, Nardin nu consideră că practicile autoritare ale societăţii internaţionale
mediază între realism şi revoluţionarism. Totodată, Nardin susţine că este posibil să se justifice intervenţia în afacerile interne
ale statelor pe baza violării drepturilor omului de către acestea şi, în acelaşi timp, să se impună constrângeri importante şi severe
intervenţiei din consideraţii etice cu privire la cel ce deţine dreptul de intervenţie, împrejurare care face ca intervenţia să fie
foarte dificil de justificat în practică.
Teoria războiului just, prezentată în lucrarea Războaie juste şi injuste (Just and Unjust Wars, 1977) i-a furnizat lui Michael
Walzer principiile de bază şi limitele morale pentru a restrânge motivele pentru care statele pot apela în mod legitim la război
(jus ad bellum) cât şi limitele comportamentului lor după ce războiul a început (jus in bello). Walzer a încercat să pună bazele
unei versiuni moderne a doctrinei creştine medievale privitoare la război, într-un context modern, laic. El
s-a bazat pe noţiunea modernă a preeminenţei drepturilor individuale. Statele nu sunt entităţi organice şi nici uniuni mistice,
drepturile individuale stând la baza celor mai importante raţionamente cu privire la război. Drepturile statelor se bazează pe
acordul comun al membrilor lor. Walzer dezvoltă astfel paradigma legalistă, realizând legătura dintre drepturile omului şi
drepturile statelor şi susţinând că integritatea teritorială şi suveranitatea politică pot fi apărate în acelaşi mod ca şi viaţa şi
libertatea individuală.
Asemeni lui Nardin, John Vincent a demonstrat imposibilitatea existenţei unei căi de mijloc între realism şi
revoluţionarism. Puternic influenţat de Wight şi Bull, Vincent s-a preocupat de analiza comparativă a sistemelor internaţionale
în timp şi spaţiu, în special în termenii practicii şi culturii diplomatice, a supus analizei ceea ce Bull numea societatea statelor,
accentuând rolul voinţei, mai presus decât al necesităţii în explicarea comportamentului statelor, şi a dezvoltat tema tensiunii
existente între cerinţele ordinii internaţionale şi cele ale justiţiei cosmopolite. În lucrările sale se observă o trecere de la o
susţinere strictă a interpretării pluraliste a societăţii statelor, către una mai solidară.
Cea mai semnificativă contributie pe care raţionalismul a
adus-o în studierea Relatiilor Internationale rămâne teoretizarea conceptului de ordine internaţională. Şcoala engleză a
Relaţiilor Internaţionale a atras atenţia asupra faptului că în pofida vizibilităţii mediatice de care se bucură conflictul şi
violenţa, realitatea de rutină a politicii internationale o constituie interacţiunile ordonate, existenţa unor institutii, norme şi
interese comune. Focalizându-se pe rolul instituţiilor internaţionale, valorilor, normelor şi regulilor în formarea,
prezervarea şi schimbarea societăţii internationale, raţionalismul a completat contribuţiile lui Robert Keohane si Joseph
Nye privitoare la impactul deosebit pe care ideile şi interacţiunile transnaţionale le au asupra politicii mondiale

Neorealismul
Neorealismul este varianta modernă a tradiţiei realiste în Relaţiile Internaţionale, ce a apărut la începuturile
celui de-al “doilea” Razboi Rece, ca replică la teoria interdependenţei şi pentru a sublinia importanta bipolaritatii şi a
factorilor sistemici în politica internaţională.
Începuturile revitalizării realismului clasic sunt legate de publicarea de către de Kenneth Waltz a lucrării Teoria
politicii internaţionale (Theory of International Politics, 1979). Neorealismul lui Waltz este deopotrivă o critică rafinată a
realismului tradiţional, şi o extensie intelectuală substanţială a acestei traditii teoretice, care era în pericol de a deveni
perimată în raport cu transformările rapide din politica mondială. În demersul său teoretic, Waltz a pornit de la întrebarea:
„De ce statele care au sisteme politice diferite şi ideologii opuse au o politică externă similară?” Respingând ca
neadecvate explicaţiile ce luau în considerare caracteristicile interne ale statelor, Waltz a depăşit realismul tradiţional,
argumentând că politicile internaţionale pot fi privite ca un sistem cu o structură precisă şi bine definită – de aici derivând
denumirea de “realism structural” pe care Waltz a propus-o teoriei sale. Realismul, susţinea Waltz, nu a putut
conceptualiza sistemul internaţional de o manieră structurală, deoarece era limitat de metodologia behaviouristă care
explica efectele politice prin examinarea părţilor constitutive ale sistemului politic.
Spre deosebire de realism, neorealismul considerã că statele caută să-şi maximizeze puterea nu din cauza naturii
umane, ci a sistemului. Neorealistii consideră ca sistemul internaţional are o structură bine definită, definită prin trei
caracteristici de bază:
- principiul de ordonare al sistemului;
- caracterul unităţilor în sistem;
- distribuţia capacităţilor în sistem.
Principiul de funcţionare al sistemului internaţional este dat de natura sa anarhică, respectiv de faptul că nu există nici
o autoritate supremă care să regleze comportamentul statelor, unele faţă de celelalte. Statele nu se diferenţiază funcţional
între ele, deşi diferă ca mărime, avuţie şi putere. Mobilurile esenţiale ale acţiunii statelor sunt câştigurile relative şi
necesitatea reechilibrării polarităţii sistemului internaţional, temporar perturbat de concentrări ale puterii. Balanţa de
putere se defineşte ca un număr de poli – doi sau mai mulţi - în căutarea echilibrului. În viziunea lui Waltz, sistemele

8
internaţionale pot fi bipolare sau multiploare, cele unipolare nereprezentând altceva decât etape tranzitorii către una sau
alta dintre aceste stări ale echilibrului de putere. Statele trebuie să fie atente la modul de distribuţie a puterii în lume.
Dilema securităţii este comună tuturor statelor, indiferent de particularităţile lor. Trebuind să funcţioneze într-un mediu
anarhic, caracterizat de autoajutorare, în care securitatea şi bunăstarea lor se bazează pe abilitatea de a-şi mobiliza
propriile resurse şi a crea alianţe împotriva ameninţărilor externe, statele manifestă neîncredere reciprocă şi se bizuie în
ultimă instanţă pe propriile capacităţi, în încercarea de
a -şi maximiza beneficiile şi minimiza pierderile. În condiţiile date, comportamentul este considerat a fi raţional, de
aici provenind şi caracterizarea drept “neoutilitariană” conferită, uneori, perspectivei neorealiste.
Confruntate cu puterea superioară a unui stat sau a unei coaliţii de state, unităţile sistemului aleg fie
contrabalansarea, fie alinierea. Între cele două tipuri de comportament, raţional este cel de al doilea, întrucât alinierea nu
elimină pericolul ca statul aliniat să devină ulterior ţinta unei viitoare ameninţări din partea statului sau a coaliţiei de state
ale căror puteri sunt preponderente.
Neorealismul s-a dezvoltat şi prin reacţiile şi criticile la adresa viziunii propuse de Waltz. Astfel, Stephen Krasner
defineşte neorealismul ca o încercare de a explica atât caracteristicile sistemului internaţional ca întreg, cât şi
comportamentul statelor individuale. Krasner a căutat să restabileasca rolul statului într-o lume în care actorii economici
transnationali ameninţau să-i submineze primordialitatea.
Neorealiştii sunt sceptici faţă de ideea că globalizarea a subminat controlul statului sau a dus la omogenizarea
politicilor si structurilor cât şi în ceea ce priveşte caracterul realmente mondial al globalizării, exemplificând cu Africa,
America Latină şi Rusia, care au rămas relativ neatinse de acest fenomen. Totodată, dând ca exemplu creşterea economică
a Uniunii Sovietice în anii ‘30 şi ‘50, precum şi cea a Japoniei în anii ‘70-‘80 , când s-a aplicat un model al
corporatismului mercantilist în economie, neorealiştii contestă faptul că modelul neoliberal al pieţei libere este singurul
capabil de a produce bunăstare.
Şi pentru neorealişti, ca şi pentru realişti, pacea si stabilitatea sunt concepute ca valori supreme, chiar dacă, uneori,
pentru prezervarea lor, este necesară folosirea forţei. În vreme ce însă în varianta propusă de Waltz – neorealist-defensivă
– anarhia internaţională ar încuraja statele să menţină echilibul de putere, în varianta propusă de John Mearshmeier –
neorealist-ofensivă – acestea din urmă ar fi încurajate să se comporte mai degrabă agresiv unele faţă de celelalte.
Spre deosebire de realismul clasic, neorealismul caută să fie ştiinţific şi pozitivist. Inspirându-se din teoria alegerilor
raţionale şi ştiinţele economice, el încurajează utilizarea teoriei jocului, a studiilor cantitative şi econometriei. Astfel,
complexitatea crescândă a raporturilor internaţionale a condus la dezvoltări neorealiste, care îşi propun să integreze
preocuparea centrală faţă de sistemul internaţional cu teoria jocurilor, într-o teorie empiric-analitică, orientată pragmatic,
despre natura conflictelor internaţionale.
Conform abordărilor neorealiste propuse de asa-numita şcoală de politică internaţională de la München, întrucât
Relaţiile Internationale sunt concepute nu doar ca relaţii între state, ci si ca legături între institutii, cetăţeni, organizaţii,
asociaţii, trusturi multinaţionale, etc. pe lângă conceptul de putere, central în tradiţia realistă, cel de politică dobândeste o
importanţă deosebită. Politica s-ar defini prin comportamentul decizional faţă de putere, iar aceasta din urmă prin
capacitatea de realizare a obiectivelor formulate de politică. Autorii neorealisti ai şcolii de la München renunţă şi la
definirea intereselor nationale prin prisma tendinţei inerente impuse de sistem către expansionism.
Susţinători ai modelului bipolar, considerat a fi mult mai stabil decât cel multipolar, neorealiştii au fost profund
dezorientaţi de prăbusirea blocului sovietic la sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90. În viziunea lor, raporturile dintre
SUA si URSS au materializat nivelul cel mai înalt al stabilităţii internaţionale în perioada postbelică, sfârşitul erei bipolare
ridicând o umbră ameninţătoare asupra prezentului ordinii mondiale. Potrivit lui Waltz, în politica internatională o putere
care nu este contrabalansată, constituie un pericol, chiar şi atunci când e vorba de cea americană. De aceea, spre deosebire
de liberali, neorealiştii sunt pesimişti în ceea ce priveste pacea în lumea unipolară.

Neoliberalismul

Neoliberalii sunt de acord cu neorealiştii că statele sunt actorii-cheie în Relatiile Internationale însă recunosc şi
existenţa altor actori, precum actorii non-statali şi organizaţiile interguvernamentale, creditaţi a avea un impact deosebit
asupra domeniului. Statul este privit ca un actor unitar si raţional care încearcă să-şi maximizeze beneficiile în toate ariile
tematice ale politicii internaţionale. Preferintele sale în ceea ce priveşte rezultatele interacţiunilor internaţionale pot varia
în timp, însă ele pot fi in orice moment ierarhizate de o manieră consistentă, în fiecare dintre aceste arii.

Asemeni realiştilor şi neorealiştilor, neoliberalii consideră că sistemul international are o natură anarhică.
Anarhia nu exclude însă existenţa unor niveluri ridicate de interdependenţă între state. Astfel, în acest mediu statele pot

9
coopera atunci cand sesizează un interes comun. Statul este un maximizator de utilitate, în cadrul unui aranjament de
cooperare, fiind interesat strict de câştigurile absolute pe care le va obţine de pe urma cooperării. În calea succesului
cooperării obstacolul principal îl constituie nerespectarea angajamentelor de către unul sau mai mulţi parteneri. Astfel,
pentru a spori şansele cooperării, statele trebuie să modifice contextul în care au loc interacţiunile, creând instituţii şi
regimuri internaţionale. Neoliberalii consideră că instituţiile şi regimurile internaţionale reprezintă factori independenţi
care facilitează cooperarea, reducând incertitudinea, sporind informaţia disponibilă în contextul respectivului set de
interacţiuni internaţionale, şi stabilind şi confirmând reputaţii de credibilitate pentru actorii participanti. Statele vor aloca
resurse si vor da dovadă de loialitate faţă de normele promovate de institutii, atâta timp cât acestea le vor servi interesele.
În timp, instituţiile internaţionale pot modela perceptiile liderilor politici asupra intereselor naţionale, facilitând astfel
cooperarea internaţională.

Reprezentanţii principali ai neoliberalismului, Robert Keohane şi Joseph S. Nye şi-au sintetizat

opiniile în lucrarea Putere şi interdependenţă (Power and Interdependence, 1977), propunând sintagma de
interdependenţă complexă ca model de înţelegere a politicii mondiale. Premisele conceptuale principale ale acestui model
sunt următoarele:

• există canale multiple de conectare între societăţi, deschise şi întreţinute atât de actori statali, cât şi de cei
non-statali;
• nu se mai pune problema ierarhizării temelor relaţiilor internaţionale;
• guvernele nu utilizează forţa militară acolo unde şi atunci când prevalează interdependenţa complexă;

Neoliberalul Richard Rosencrance, sintetizând experienţa postbelică a Japoniei, care utilizând “arma”
comerţului şi a investiţiilor, a devenit o mare putere economică mondială şi o putere de prim rang în Asia de est, a avansat
– în lucrarea The Rise of the Trading State (1986) – teza conform căreia comerţul a luat locul expansiunii teritoriale şi
puterii militare drept căi pentru asigurarea prestigiului internaţional, puterii şi bogăţiei.

Pentru neoliberali, cooperarea internaţională reprezintă un obiectiv fundamental ce se realizează prin

intermediul reţelei instituţiilor internaţionale – de aici provenind şi denumirea alternativă de instituţionalism liberal,
conferită neoliberalismului. În categoria instituţiilor internaţionale intră organizaţii, agenţii, tratate şi acorduri, precum şi
practici constrângătoare informale acceptate de state în relaţiile dintre ele. Din ansamblul celor din urmă fac parte şi aşa-
numitele regimuri internaţionale – instituţii bazate pe principii, norme, reguli şi proceduri decizionale acceptate care
guvernează interacţiunile actorilor internaţionali în varii arii tematice.

Spre deosebire de neorealişti, care consideră că statele sunt preocupate de a împiedica alte state de a deveni
preeminente pe arena vieţii internaţionale – cu alte cuvinte, că sunt preocupate de câştiguri relative – iar această
preocupare derivă din însăşi natura anarhică a sistemului internaţional, neoliberalii susţin statele sunt preocupate de
maximizarea propriilor beneficii – cu alte cuvinte, că sunt preocupate de câştiguri absolute. Cooperarea, prin avantajele
sale, le oferă posibilitatea maximizării propriilor beneficii şi realizării intereselor lor pe termen lung.

În replică la asumpţia neorealistă potrivit căreia căutarea câştigurilor relative reduce drastic şansele cooperării
internaţionale, neoliberalul Robert Powell arată că statele sunt preocupate de câştiguri relative doar atunci când, în
interacţiunile dintre ele, nu poate fi exclusă folosirea forţei. Gradul de cooperare pe care un stat îl manifestă faţă de
câştigurile relative este circumstanţial şi variază în funcţie de mediul strategic în care operează statul. Dacă folosirea forţei
nu reprezintă o opţiune, câştigurile relative nu mai contează, iar cooperarea devine posibilă.

Constructivismul

Constructivismul este o teorie epistemologică ce afirmă că orice tip de cunoaştere este construită, că, în cele din urmă,
cunoaşterea este determinată de percepţii, convenţii şi de experienţe sociale intersubiective. Constructivismul ca teorie a
Relaţiilor Internaţionale reprezintă aplicarea la domeniul Relaţiilor Internaţionale a constructivismului epistemologic.
În studiul Relaţiilor Internaţionale, constructivismul a apărut la sfârşitul anilor '80, pe fundalul sfârşitului Războiului
Rece, când se întrevedea posibilitatea schimbării relaţiilor internaţionale. Afirmarea sa s-a făcut în cadrul unui proces de

10
evaluare critică a celor două abordări teoretice dominante la acea vreme – neorealismul şi neoliberalismul. Cele două
viziuni teoretice au în comun o ontologie realistă (statele există într-un sistem internaţional anarhic în care actorii sunt
interesaţi prioritar de ei înşişi) şi o epistemologie obiectivistă (lumea trebuie observată în mod raţional, obiectivitatea
reprezentând elementul cheie pentru descoperirea modului în care se comportă statele). Dincolo de aceste două puncte comune,
neorealismul şi neoliberalismul se deosebesc fundamental prin modul în care concep probleme precum motivaţia statelor, ierarhia
scopurilor unui stat, importanţa relativă acordată intenţiilor şi capacităţilor statului sau impactul instituţiilor internaţionale. După cum
releva însă unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai constructivismului, Alexander Wendt, toate aceste teme „sunt
discutate într-un cadru conceptual închis care ridică probleme cruciale privind relaţiile dintre agenţi (state) şi structurile
internaţionale”.
Realiştii, care au abordat teorii structurale sau sistemice inspirate din teoria politicii internaţionale a lui Kenneth Waltz,
au fost principala ţintă a şcolii constructiviste. Constructiviştii îi acuzau pe realişti că pierd din vedere un factor determinant,
anume împărtăşirea intersubiectivă a ideilor care generează comportamentul actorilor, prin constituirea identităţilor şi
intereselor lor.
Potrivit lui Wendt, care în lucrarea Teoria socială şi politica internaţională (Social Theory and International Politics,
1999), a sintetizat critica abordării realiste, constructivismul este o teorie structurală a sistemului internaţional care afirmă
următoarele:
1. Statele sunt principalele unităţi de analiză pentru teoria politicii internaţionale.
2. Structurile cheie din sistemul statelor sunt mai curând intersubiective decât materiale.
3. Identităţile şi interesele de stat sunt în mare parte construite mai degrabă de aceste structuri sociale decât date exogen
sistemului de natura umană sau de politicile interne.
Un alt susţinător al constructivismului, John Ruggie, afirmă că această teorie „se referă la conştiinţa umană şi la rolul ei
în viaţa internaţională”. Ambele perspective, atât cea lui Wendt, cât şi cea a lui Ruggie, conturează ceea ce constituie teza
esenţială a constructivismului, anume faptul că politica internaţională este modelată de către idei, valori colective, cultură şi
identităţi sociale. Prin contrast, realismul pleacă de la premisa că statele sunt actori egoişti aflaţi în competiţie pentru a-şi maximiza
puterea şi securitatea, iar liberalismul afirmă că dobândirea şi menţinerea păcii se poate face doar prin răspândirea democraţiei,
prin întărirea legăturilor economice globale şi prin activitatea organizaţiilor internaţionale.
Fiecare dintre cele trei teorii are altă viziune cu privire la cine sunt actorii relevanţi pe scena relaţiilor internaţionale,
consideră altul ca fiind instrumentul cel mai eficient ce poate fi folosit de un actor şi, nu în ultimul rând, are un anumit punct slab, în
sensul că în cadrele sale teoretice nu pot fi formulate răspunsuri cu privire la anumite probleme. În ceea ce priveşte actorii
relevanţi, constructivismul consideră că reţelele transnaţionale de activişti şi organizaţiile nonguvemamentale sunt promotorii
ideilor noi. Realismul vede ca actori principali statele, care, indiferent de tipul de guvernământ, se comportă la fel, iar liberalismul,
statele şi instituţiile internaţionale. În ceea ce priveşte instrumentele de care dispun actorii pentru îndeplinirea scopurilor lor,
constructivismul susţine că acestea ar fi idei şi valori, liberalismul - instituţiile internaţionale şi comerţul global, iar realismul -
puterea militară şi diplomaţia. Cât priveşte punctele slabe ale celor trei terorii, în care acestea pot fi atacate, realismul nu dă seama
de schimbare şi progres în relaţiile internaţionale, liberalismul ignoră faptul că regimurile democratice supravieţuiesc doar dacă îşi
asigură puterea militară şi propria securitate, iar constructivismul nu explică ce structuri anume de putere sau condiţii sociale fac
posibilă schimbarea valorilor.
La fel ca în cazul altor abordări, constructivismul nu poate fi privit ca un ansamblu monolitic de idei şi concepţii şi asta din
cauza faptului că numeroşi teoreticieni care se identifică pe sine drept constructivişti adoptă poziţii diferite cu privire la diverse
probleme. Unii cred că variabilele explicative esenţiale ale constructivismului sunt normele şi contextul social, alţii acordă
un rol mai important instituţionalizării şi intersubiectivităţii, în timp ce alţii cred că preocuparea centrală a constructivismului
este limbajul. Ceea ce au însă în comun toate aceste perspecive este o anumită ontologie, un anumit mod de a vedea lumea:
constructivismul nu priveşte lumea ca ceva ce este, ci mai degrabă ca ceva ce devine, ceva ce se află într-un permanent proces de
constituire.
Principalele postulate ale constructivismului sunt următoarele:
1. Politicile globale sunt rezultatul împărtăşirii intersubiective a ideilor normelor şi valorilor la nivelul actorilor;
2. Structura ideaţională nu are doar un efect regulativ, ci şi unul constitutiv asupra actorilor;
3. Între structurile ideaţionale şi actori (agenţi) există o dublă interacţiune – determinare şi constituire: structurile
constituie actorii în termenii intereselor şi identităţilor lor, iar structurile sunt, la rândul lor, produse, reproduse sau alterate de
practicile discursive ale agenţilor.

Inspirându-se din sociologie, constructivismul „afirmă că viaţa internaţională este socială: relaţiile internaţionale se construiesc
atunci când oamenii vorbesc, respectă reguli şi norme, când îndeplinesc ritualuri sau când se implică în diverse practici sociale”.
Ceea ce caracterizează, aşadar, acţiunea umană, este dimensiunea sa inevitabil intersubiectivă. Constructiviştii se bazează

11
tocmai pe această dimensiune, respectiv pe capacitatea şi voinţa oamenilor de a lua o atitudine conştientă faţă de lume şi de a-i
atribui semnificaţii acesteia. Această capacitate este cea care dă naştere faptelor sociale, înţelegând prin asta acele fapte a
căror existenţă este strict condiţionată de acceptarea lor de către indivizi.. Legând teoria cunoaşterii de teoria acţiunii,
constructivismul susţine că există două nivele de interpretare a acţiunii: una a actorului ce o realizează, şi una a interpretului acesteia,
codificată prin limbaj. Conform acestei perspective – denumită de Anthony Giddens „dubla hermeneutică” şi preluată de Stefano
Guzzini – atunci când interpretăm o acţiune, operăm în fapt o dublă interpretare, interpretând o realitate interpretată deja de actor.
Întrucât socialul este cel care dă sens lucrurilor, multe concepte cheie ale Relaţiilor Internaţionale (anarhie, putere, interes
naţional, dilema securităţii) sunt văzute ca fiind construite social, nu ca efecte ale structurilor sistemice. După cum sublinia
Alexander Wendt într-un articol de răsunet, „anarhia este ceea ce fac statele din ea”. Anarhia, ca structură, şi politica de putere,
întemeiată pe principiul autoajutorării, ca proces, există în şi prin practicile care le instituie şi le dau conţinut, nu în afara lor.
Concepând politica de putere şi autoajutorarea ca instituţii ale anarhiei şi nu părţi definitorii, determinate exogen de către aceasta,
se deschide posibilitatea teoretică şi practic-acţională a schimbării acestor instituţii. Întrucât interesele şi identităţile - de exemplu
cele de „aliaţi” şi „duşmani” - sunt şi ele construite social, fiind produse ale acţiunii agenţilor umani şi mai puţin determinate
structural, calea cea mai fertilă de schimbare pe care o sugerează Wendt este schimbarea identităţii – a identităţii de sine şi a identităţii
atribuite celorlaţi actori .
Constructivismul pune la îndoială accentul pus de realism pe conceptul de putere şi încearcă să arate că, mai mult decât puterea,
normele şi valorile sunt cele care determină comportamentul majorităţii statelor. Statele pot deţine în continuare putere militară,
dar folosirea sa nu e influenţată exclusiv de interesul statelor pentru securitate şi autoapărare. Mai degrabă, în cadrul elaborat
de constructivism, puterea este restrânsă şi interesele remodelate prin intermediul structurilor normative internaţionale create prin
interacţiunile multiple ale actorilor statali şi nonstatali. Astfel, nu doar distribuţia puterii e importantă, ci şi distribuţia
cunoaşterii. Cu alte cuvinte, prescripţia constructivistă ar fi că pentru a înţelegere comportamentul statelor şi distribuţia de putere
la nivel global trebuie să acordăm prioritate reprezentărilor dominante în Relaţiile Internaţionale.
Contribuţia esenţială a constructivismului la teoretizarea domeniului Relaţiilor Internaţionale o reprezintă evidenţierea
caracterului de „produs social” al vieţii internaţionale şi deschiderea sa teoretică şi practic-acţională către schimbare.
Constructivismul porneşte de la ideea că actorii internaţionali sunt modelaţi de mediul social în care aceştia fiinţează,
contribuind la constituirea lor şi la modul în care aceştia se autodefinesc. Prin urmare, spre deosebire de alte abordări teoretice,
constructivismul nu consideră identităţile şi interesele ca fiind date, înţelegerea cauzelor şi a proceselor ce generează schimbarea
fiind o parte esenţială a demersului constructivist. Ciriticile la adresa constructivismului vizează eclectismul, diversitatea
metodologică şi predispoziţia sa metateoretică excesivă, precum şi faptul că deşi surprinde determinanţii normelor şi ideilor, el nu
reuşeşte să descrie şi condiţiile materiale şi instituţionale necesare ajungerii la un consens cu privire la noi valori şi idei.

Feminismul
Feminismul a penetrat domeniul Relaţiilor Internaţionale ca reacţie la abordarea tradiţională, de
sorginte realistă, conform căreia Relaţiile Internaţionale sunt o lume a puterii, a conflictului, a razboiului, unde nu-şi au
locul femeile şi valorile specific feminine ale emoţionalului, esteticului, naturalului, grijii şi slăbiciunii.
Abordările de gen au devenit parte a Relaţiilor Internaţionale, prin cercetări precum legătura dintre
purtarea razboiului şi femei ca victime, dintre mişcările pacifiste şi femei ca opozante, etc. Teoriile de inspiraţie feministă
în Relatiile Internationale se grupează pe trei categorii principale. Prima, de orientare precumpănitor liberală, evidenţiază
faptul că femeile au existat întotdeauna în Relaţiile Internationale, dar au fost ignorate. Cea de orientare a doua se
concentrează pe critica teoriilor consacrate din perspectiva evidenţierii dimensiunii masculine şi masculinizante pe care se
întemeiază acestea. A treia şi ultima indică transformările pe care integrarea problematicii de gen le poate aduce teoriei şi
practicii Relaţiilor Internaţionale.
În domeniul Relaţiilor Internaţionale există o pluralitate de teorii feministe:
- teoria feminismului liberal;
- teoria feminismului marxist;
- teoria feminismului perspectival;
- teoria critică;
- teoria feminismului constructivist;
- teoria feminismului postmodern.

Feminismul liberal – constituie primul curent feminist apărut în domeniul Relaţiilor Internaţionale. Principalele sale
preocupări, se concentrează pe:
- semnalarea necesităţii implicării femeilor în categoria factorilor de decizie;

12
 - evaluarea măsurii în care prevederile existente pe plan internaţional referitoare la drepturile omului sunt
favorabile femeilor;
- promovarea femeilor în lumea relaţiilor internaţionale;
- introducerea sau menţinerea în dezbaterile de politica externă şi internatională a unor probleme ce privesc
femeile (problemele imigrantelor, refugiatelor, muncii la negru, traficului de carne vie, violenţei împotriva femeii,
condiţiei femeii in timpul conflictelor armate).
În ce priveste acest din urmă aspect – condiţia femeii in timpul conflictelor armate – feminismul liberal
şi-a adus contribuţia la elaborarea Conventiei a IV-a de la Geneva (1949), care a reprezentat primul instrument ce
cuprinde dispoziţii referitoare la tratamentul aplicabil persoanelor civile în timpul conflictelor armate internaţionale.

Feminismul liberal şi-a pus amprenta şi asupra statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la
17 iulie 1998, care prevede printre alte violări grave ale legilor aplicabile în timpul conflictelor armate internaţionale,
violul, sclavia sexuală, prostituţia, însărcinarea (graviditatea) sau sterilizarea forţate, precum şi orice altă formă de
violenţă sexuală.

Feminismul marxist –având drept fundament teza marxistă a inegalităţilor de clasă, abordează relaţiile de gen din
perspectiva inegalităţilor dintre statutul, drepturile şi distributia resurselor între bărbaţi şi femei la scară globală.
Contribuţiile cele mai semnificative ale acestui curent se focalizează pe studierea şi interpretarea relaţiilor de putere la
scară globală din perspectiva unor realităţi asimetrice de tipul: centru – periferie; metropolă – colonie; Nord – Sud; lume
dezvoltată – lume subdezvoltată; rasă albă - alte rase.

Feminismul perspectival - s-a impus începând cu anul 1980. Are în vedere: identificarea şi expunerea diferenţelor de
gen existente; şi considerarea teoreticienilor ca persoane în măsură să contribuie la scindarea relaţiilor dintre sexe prin
intermediul lucrărilor ai căror autori sunt.
Feminismul perspectival porneşte de la observaţia că în domeniul Relatiilor Internaţionale majoritatea
autorilor lucrărilor în domeniu sunt bărbaţi, fără ca aceasta să însemne că domeniul ar fi în întregime rezervat acestora.
Acesta este însă un fapt suficient pentru a genera subiectivitatea ideilor propuse. De aici ar rezulta o abordare limitată, din
perspectiva masculinităţii, a problematicii femeii. Astfel, de regulă în Relatiile Internationale femeia este vazută ca fiind:
• mamă sau potenţială mamă a soldaţilor;
• simbolul căminului, păcii, tradiţiilor;
• eroină caritabilă;
• soţie a diplomaţilor, plasată în conul de umbră al lumii inteligibile şi accesibile bărbaţilor excepţionali
care sunt singurii meniti a fi “oameni de stat”.
Feminismul perspectival propune renunţarea la puterea coercitivă în favoarea celei coactive, adică
transformarea puterii exercitate asupra celuilalt în puterea de a face impreună cu celălalt, obiectiv pe care, la nivel statal,
şi-l propun şi relaţiile internaţionale.

Feminismul teoriei critice – este un curent mai recent, aparţinând anilor ’90. Influenţat de marxism, el critică
doctrinele şi programele organizaţiilor internaţionale (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Organizaţia
Internaţională a Muncii, Banca Mondială, diverse ONG-uri internaţionale), pentru faptul că prin prevederile lor privitoare
la femei şi prin dezinteresul de a aplica puţinele prevederi existente în materie, nu fac altceva decât să contribuie activ la
încurajarea discriminărilor de gen. Scopul său principal este constatarea lipsurilor existente în legislaţia actuală şi
îmbunătăţirea acesteia.

Feminismul constructivist – are în vedere:

• modul cum sunt construite rolurile identităţilor nationale şi cele specifice organizaţiilor internaţionale şi
măsura în care politicile internaţionale abordează problema identităţii;
• construcţia normelor şi instituţiilor care să aibă în vedere problematica relaţiilor de gen;
• construirea imaginii războiului ca un superlativ al masculinităţii;
• “limbajul” ca posibilă cheie pentru rezolvarea şi echilibrarea relaţiilor de gen, pornind de la premisa că
domeniul Relaţiilor Internaţionale are în vedere, prin definiţie, fapte sociale care propun un limbaj ce le serveste la a fi
constituite şi comunicate părţilor participante în scopul acceptării lor.

13
 Importanta feminismului constructivist rezidă în aceea că ajută la înţelegerea problematicii de gen de către instituţiile
naţionale şi internaţionale, impunându-le o implicare activă în gestionarea relatiilor de gen.

Feminismul postmodern – este caracterisic anilor 1990-2000 şi are următoarele atribute:

• contribuie prin criticile sale la inţelegerea politicii mondiale ca discurs masculin şi masculinizant, ce
forţează o realitate complexă în tipare forţate, opresive;
• este preocupat de alteritate, diversitate, marginalizare, metanarare;
• propune deconstrucţia tuturor conceptelor care contribuie la accentuarea diferentelor de gen;
- ajunge să pună sub semnul întrebării însăşi ideea emancipării femeilor la scară globală, de care este
impregnat spiritul feminist.

Poststructuralismul
Poststructuralismul nu este o teorie propriu-zisă, ci doar un set de poziţii teoretice ce au drept concept central
discursul reflexiv ce este conştient de ambiguitatea şi complexitatea relaţiilor dintre texte şi înţelesurile sale.
Poststructuralismul este marcat de o respingere a conceptelor totalizatoare, esenţialiste şi fundamentaliste şi consideră
individul ca fiind structurat cultural şi discursiv, creat prin interacţiunile sale, aşadar, o fiinţă plină de încărcături
simbolice.
Poststructuralismul implică înlocuirea conceptului de individ cu cel de subiect, ce este creat de practici şi sensuri
culturale şi are roluri determinate cultural (membru al unei familii, al unui grup cu o anumită orientare sexuală, deţinător
al unui status ce evocă o anumită configuraţie a sinelui, etc). Poststructuralismul susţine identitatea unui subiect ca fiind
conferită de imaginile proiectate de ceilalţi asupra sa, ea conturându-se prin activităţile întreprinse de individ în societate,
în relaţiile sale intime, prin valorile şi simbolurile pe care le împărtăşeşte în comun cu grupul din care face parte.
Poststructuralismul percepe realitatea ca fiind mult mai fragmentată, diversă şi având o specificitate
culturală decât o face structuralismul. Realitatea este definită ca un univers lingvistic, premisa fiind aceea conform căreia
nu putem imagina lucruri decât pe cele pentru care avem ataşate simboluri, nu putem vorbi decât despre ceva pentru care
deţinem un limbaj specific.
Concluzia acestor poziţii teoretice este aceea că trăim într-o lume a limbajului, a discursului, a ideologiei.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai poststructuralismului în Relaţiilor Internaţionale sunt Richard Ashley şi Robert
Walker. Pentru ei, cercetătorii domeniului sunt mereu în căutarea unui ideal greu de sesizat, a unei fundamentări filozofice
dincolo de jocul puterii, prin care se asumă şi se recomandă reforme ale modalităţilor de administrare a afacerilor de stat.
La cei doi, distincţia modernă dintre teorie şi practică este înlocuită prin termenul de discurs; mai ales Ashley este angajat
într-un proces de deconstrucţie a disciplinei, expunând strategiile prin care discursuri specifice despre putere sau ştiinţă
construiesc ierarhii conceptuale opuse şi aparent înăbuşă părerile diferite.
Richard Ashley a promovat ideea unei ştiinţe sociale mai reflexive care să examineze practicile
structurale, epistemologice, care distorsionează realitatea. El a reuşit să atragă atenţia asupra premiselor metafizice şi
epistemologice ale teoriei Relaţiilor Internaţionale, evidenţiind, totodată, determinismul teoriei neorealiste şi dezvăluind o
serie de neajunsuri derivate din aplicarea metodologiillor microeconomice în studiul politicii mondiale. Astfel, Ashley a
trecut la o critică subversivă a teoriei Relaţiilor Internaţionale, pornind de la teza lui Michel Foucault despre
interdependenţa dintre putere şi cunoaştere în viaţa socială, conform căreia conceptele moderne tratează puterea ca pe o
resursă fungibilă ce poate fi deţinută şi transferată de la un agent la altul. Prin contrast, Ashley consideră puterea o reţea
de practici disciplinare care ne ajută să ne constituim identitatea, situată la nivelul microrelaţiilor ce constituie aceste
reţele.
Robert Walker a respins dihotomia convenţională a lui Karl R. Popper dintre teorie şi practică, conform căreia
chestiunile epistemologice sunt privilegiate faţă de cele ontologice. Pentru el, practica este deja încărcată de teorie, lumea
Relaţiilor Internaţionale fiind, în primul rând, una conceptuală, în care acţiunea este filtrată şi posibilă datorită proceselor
instituţionalizate de interpretare pe baza cărora sunt iniţiate alte acţiuni în lumea reală. Altfel spus, în concepţia sa nu
avem acces direct la lumea reală decât prin construirea sa discursivă în egală măsură de către participanţi şi observatori.
Limbajul este considerat ca parte dintr-un sistem care creează subiecte, obiecte şi lumi, iar indivizii şi grupurile nu există
independent de construcţia lor lingvistică. Walker este fascinat de textele Relaţiilor Internaţionale pe care le consideră
deosebit de pretabile deconstrucţiei, de vreme ce disciplina Relaţii Internaţionale a devenit posibilă datorită unei serii de
dihotomii conceptuale şi lingvistice, de genul realism-idealism, ierarhie-anarhie, teorie-practică, etică-relaţii internaţionale
şi politici-relaţii internaţionale.

14
 În lucrările sale, Walker se ocupă şi de conceptul de suveranitate statală ce pare să rezolve o serie de antinomii
moderne ca eu-celălalt, identitate-diferenţă, universal-particular, universalitate-diversitate, punând în evidenţă slăbiciunea
crescândă a puterii discursive a suveranităţii în epoca globalizării.
În concluzie, abordarea poststructuralistă în cadrul teoriei Relaţiilor Internaţionale îşi propune o
deconstrucţie a disciplinei, a conceptelor antinomice ale acesteia, dar şi o îmbinare a practicii cu teoria prin lansarea
termenului de discurs, ce structurează orice model teoretic.

ORDINEA INTERNAŢIONALĂ
În relaţiile internaţionale emergenţa unei noi ordini tinde să se producă în momentele de turnură ale istoriei, de regulă
după consumarea unor războaie majore majore. Aceste mutaţii în evoluţia relaţiilor internaţionale, denumite de Robert
Gilpin „schimbare sistemică”, reprezintă momentele când regulile şi instituţiile guvernării sunt refăcute pentru a servi
interesele noilor state preeminente sau hegemone.
Tradiţia realistă explică schimbarea ordinii prin schimbările în distribuţia puterii. O ordine bazată pe echilibrul de
putere este organizată pe principiul anarhiei, ce postulează inexistenţa unei unice autorităţi politice supraordonate,
dominante. Potrivit lui Kenneth Waltz, aceasta este însăşi esenţa sistemului internaţional. Sistemul este alcătuit din state
suverane, nediferenţiate prin funcţia lor, ce caută să-şi asigure securitatea în condiţiile unui sistem anarhic. Teoria
echilibrului de putere explică ordinea - precum şi regulile şi instituţiile acesteia - ca produs al unui permanent proces de
echilibrare şi ajustare a concentrărilor de putere în condiţiile anarhiei. Echilibrarea se poate efectua atât prin mobilizare
internă, cât şi prin formarea de coaliţii sau alianţe temporare. Cel mai adesea, pentru a contrabalansa concentrarea puterii
în condiţii de anarhie, statele dezvoltă coaliţii sau alianţe temporare, acest comportament echilibrant fiind de natură să
conducă la stabilitatea sistemului. Ordinea care ia naştere este fie consecinţa neintenţionată a presiunilor de echilibrare, fie
expresia unor reguli învăţate şi formalizate de echilibru şi contrabalansare.

ORDINEA BIPOLARĂ
Dintre toate ordinile internaţionale care au statuat echilibre de putere, cea a Războiului Rece a fost cea mai durabilă şi
stabilă. Într-adevăr, de la tratatul de la Westphalia (1648) şi naşterea statului teritorial modern, nici un alt echilibru de
putere nu a durat atât de mult. Cel statuat de tratatul de pace de la Utrecht (1713) a durat 20 de ani (1713-1733), cel al
cărui baze au fost puse de Congresul de la Viena (1815) a fiinţat 38 de ani (1815-1853), cel statuat de cancelarul
Bismarck, 19 ani (1871-1890), iar cel post-bismarckian, doar 7 ani (1907-1914). Prin contrast, echilibrul de putere al
Războiului Rece a durat 44 de ani (1947-1991).
Sintagma de Război Rece o datorăm lui Don Juan Manuel de Castilia şi Leon, care, în secolul al XIV-lea, a utilizat cel
dintâi expresia pentru a descrie conflictul dintre creştini şi musulmani în Spania – un conflict în care ostilităţile au început
fără o declaraţie de război şi s-au sfârşit un fără tratat de pace. Războiul care a opus superputerile sovietică şi americană şi
statele aflate în sfera lor de influenţă a întrunit aceleaşi caracteristici: a fost un război nedeclarat şi nefinalizat printr-un
tratat de pace. Presiunile exercitate de părţile beligerante, unele asupra celorlalte, au fost de natură complexă, iar
intensitatea lor s-a modificat de la o etapă la alta. Acesta este şi motivul pentru care din acest punct de vedere nu ar fi cu
totul impropriu să vorbim de mai multe războaie reci pe parcursul epocii bipolare, de existenţa unor momente de tensiune
maximă, urmate de existenţa unor perioade de relativă acalmie, când partea sovietică a argumentat necesitatea coexistenţei
paşnice între cele două sisteme cu orânduiri social-economice şi politice antagonice.
Mai stabilă şi mai previzibilă decât cele care au precedat-o, ordinea bipolară s-a caracterizat prin omniprezenţa,
directă sau prin intermediari, a două superputeri pe eşichierul vieţii internaţionale – SUA şi URSS. O superputere se
defineşte prin întinderea globală şi diversitatea tipologică a intereselor sale, prin pretenţia de a promova valori universale
şi prin capacitatea de a-şi promova interesele printr-o mare diversitate de mijloace (politico-militare, economico-
financiare, ideologic-culturale, etc.). Spre deosebire însă de puterea hegemonică, superputerea, deşi conferă statului care o
posedă mai multe mijloace de a stabili „regulile jocului”, nu elimină competiţia şi nici caracterul incert al rezultatelor sale.
Rivalitatea dintre cele două superputeri structural antagonice – singurele capabile de a-şi proiecta puterea la nivel
global – a dominat ansamblul raporturilor internaţionale şi a determinat poziţia tuturor celorlalţi actori, indiferent că erau
naţionali, internaţionali sau transnaţionali. În jurul lor s-au constituit, „în oglindă”, pe parcursul primului deceniu postbelic
(1945-1955), alianţe politico-militare şi blocuri economice opuse, ce au consfinţit, instituţional, separaţia Est-Vest:
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955), pe de o parte, Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, 1949) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE, 1957), pe de altă parte.
Noua ordine postbelică a impus înţelegerea aproape exclusivă a conceptului de securitate pe
dimensiunea sa militară şi o nouă abordare a conceptului de securitate naţională – în condiţiile în care ambele superputeri

15
şi-au definit interesele de securitate în termeni globali, securitatea naţională ca atare, a fost împinsă pe un plan secundar,
fiind subordonată securităţii celor două blocuri politico-militare rivale.
În perioada postbelică statutul Europei pe scena politică mondială se modifică radical, bătrânul continent
transformându-se din subiect, în obiect de strategii concepute în bună măsură în afara sa. Devenind simbolul şi realitatea
primă a conflictului Est-Vest, singurul punct terestru de contact între cele două cele mai puternice alianţe politico-militare
ale perioadei Războiului Rece (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi arsenalele militare deţinute de acestea şi, totodată,
perimetrul privilegiat al cursei înarmărilor, Europa s-a transformat într-un spaţiu al jocului cu sumă nulă – spaţiul unde,
timp de decenii, s-a considerat că avansul unui bloc politico-militar nu poate însemna decât reculul celuilalt.
Cu toate că au existat scenarii de invadare a Occidentului de către sovietici şi aliaţii săi, confruntarea militară era
practic exclusă pe continentul european, atât datorită recunoaşterii reciproce a sferelor de hegemonie, cât şi, mai ales,
datorită concentrării unor puternice arsenale nucleare, a căror uzitare ar fi condus la neantizarea vieţii pe Terra.
Neputând fi asumată la „centru”, violenţa trebuia „exportată” înspre zone periferice ale sistemului bipolar. Mijlocul
cel mai utilizat de „export” l-a constituit violenţa simbolică, drapată sub haină ideologică. S-a produs astfel o recuperare şi
integrare a conflictelor locale, prin diseminarea cadrelor de referinţă şi legitimare ideologică ale confruntării Est-Vest:
lupta pentru triumful democraţiei versus lupta pentru triumful socialismului real, capitalism versus versus comunism,
economie de piaţă versus economie dirijată. Susţinerea unuia sau altuia dintre actorii politico-militari locali a devenit
astfel un act de strategie indirectă îndreptat împotriva adversarului principal: cealaltă putere nucleară. Nerespectarea
regulii evitării confruntării directe dintre superputeri a indus tensiuni extreme în sfera relaţiilor internaţionale – cazul
crizei rachetelor din Cuba (1962). Exemple clasice de războaie purtate prin intermediari (proxy wars) au fost cele din
Coreea (1950-1953), Vietnam (1959-1975) şi Afganistan (1979-1989). Chiar şi atunci când nu a generat conflicte armate
– cazul crizei iraniene de la începutul deceniului 5, de pildă, soluţionată de CIA (1953) printr-o operaţiune sub acoperire –
confruntarea prin interpuşi a creat zone planetare de maximă volatilitate – Orientul Mijlociu, continentul african, etc.
Treptat s-a constituit o geostrategie globală în care, cel puţin teoretic, fiecare zonă îndeplinea un
anumit rol în confruntarea dintre superputeri.
Era nucleară a permis valorificarea plenară a modelului strategic al descurajării sau disuasiunii. Din
momentul în care URSS a fabricat primele arme de distrugere în masă (bomba atomică – 1949, bomba cu hidrogen –
1953), cursa înarmărilor a generat un echilibru ad-hoc de putere. Nici una din părţi nu putea avea certitudinea securităţii
sale, iar puterea de distrugere reciprocă era atât de mare încât cei care o deţineau nu o puteau utiliza – situaţie pe care
Raymond Aron a denumit-o „neputinţa puterii”. Pe acest fundal, ambele superputeri au jucat din plin cartea escaladării
cursei înarmărilor. Cartea era cu atât mai uşor de jucat cu cât ritmul progresului tehnic interzicea instaurarea unei
autentice parităţi – capabilităţile dezvoltate prin mimetism de o superputere, cu o anumită întârziere, nu puteau fi niciodată
echivalente celor dezvoltate de cealaltă superputere, anterior, întrucât integrarea ultimilor cuceriri tehnologice de către
superputerea rămasă în urmă o incita pe cealaltă la o nouă modernizare – şi tot aşa mai departe. Valoarea disuasiunii era
dată nu numai de capacitatea de a impresiona adversarul pentru a-l determina să nu declanşeze un atac, ci şi de capacitatea
de a „supravieţui” primului atac inamic, prin declanşarea unor represalii în cazul în care totuşi acesta ar fi fost declanşat.
Dacă în discursul strategic american ideea descurajării nucleare a pătruns de timpuriu, intrarea sa în “arsenalul”
discursului strategic sovietic s-a produs relativ târziu, ea acomodându-se greu viziunii politico-militare dinamice a
Kremlinului, specifică mesianismului revoluţionar. Odată însă acceptată atât de către strategii americani, cât şi de cei
sovietici, descurajarea nucleară a transformat echilibrul de putere într-un „echilibru al terorii”. Aşa după cum a observat
Raymond Aron acest echilibru făcea războiul improbabil, iar pacea imposibilă. Războiul era improbabil pentru că
descurajarea nucleară împiedica superputerile să transforme războiul rece în conflict real. Iar era pacea imposibilă pentru
că ţelurile celor doi actori erau fundamental antagonice.
O perspectivă adecvată asupra cursei înarmărilor nucleare şi a lipsei de cooperare dintre dintre cele două superputeri
ne-o oferă dilema securităţii. În esenţă, modelul postulează faptul că statele îşi asigură adesea propria securitate prin
mijloace ce se constituie în provocări la adresa securităţii altor state. Potrivit acestui model, fiecare jucător al politicii
internaţionale, animat de interesul propriu, are tendinţa să ia decizii adecvate pentru maximizarea propriului profitului.
Raţional în sine, comportamentul non-cooperant este iraţional în raport cu faptul că rezultatul cel mai bun pentru toţi
jucători se obţine atunci când cei aceştia cooperează.
Situaţia când promovarea de către fiecare jucător a interesului propriu conduce la un rezultat mai prost pentru fiecare
dintre ei în parte este reprezentată adecvat de faimosul joc al „dilemei prizonierului”. La acest joc participă doi jucători, ce
au fiecare două opţiuni – a coopera sau a defecta. Fiecare trebuie să opteze fără să ştie ce va face celălalt. Indiferent de
opţiunea celuilalt, defecţiunea aduce un profit mai mare decât cooperarea. Dilema constă în aceea că dacă amândoi
defectează, amândoi obţin un rezultat mai prost decât dacă ar fi cooperat. Modelul oferă un instrument analitic ce permite

16
înţelegerea iraţionalităţii deciziilor politice care au alimentat escaladarea cursei înarmărilor nucleare în perioada
Războiului Rece.
Cursa înarmărilor în era nucleară este în acelaşi timp produs al binomului americano-sovietic şi generator al acestuia
din urmă. Ea este cea care defineşte, în interiorul clubului închis al puterilor nucleare, statutul specific de superputere.
Recunoaşterea reciprocă a acestui statut implică nu doar asumarea tacită a creării un condominium nuclear cu risc limitat,
ci şi libertatea fiecărei dintre cele două părţi de a produce şi exporta armament convenţional în profitul clienţilor proprii
din Lumea a Treia.
În timp, constatarea irealismului proiectului dezarmării complete a condus Washingtonul şi Kremlinul
la două reevaluări esenţiale: nu există proces de dezarmare fără voinţă politică şi nici dialog productiv în negocieri fără
încredere; în locul unei dezarmări totale, ce obligă stăpânirea prea multor variabile, e preferabil a lucra la o dezarmare pe
spaţii geografice limitate – cele mai „explozive” – şi pe categorii de armament bine definite – cele mai periculoase. Prima
dintre ele a condus la adoptarea de măsuri concrete de creştere a încrederii (confidence building measures, CBMs) în
cadrul procesului Helsinki. Iar cea de a doua a condus la diminuarea cantitativă a arsenalelor nucleare prin acordurile
SALT (strategic arms limitation talks) I (1972) şi II (1979).
O provocare serioasă la adresa bipolarismului a constituit-o însă proliferarea armelor nucleare. Statele care le-au
produs au făcut-o pentru a proba un anumit nivel de independenţă şi a descuraja orice încercare de agresiune sau
diplomaţie coercitivă.
După SUA şi URSS, prima putere care a testat bomba nucleară a fost Marea Britanie. La doar câteva zile după ce
primele bombe atomice cădeau asupra Japoniei (august 1945), primul ministru britanic Clement Attlee le trimitea
colegilor de cabinet un memorandum secret prin care le făcea cunoscută opinia sa potrivit căreia pentru a rămâne o mare
putere şi a descuraja orice act de agresiune la adresa sa, Marea Britanie trebuie să posede arma nucleară. Conceperea şi
realizarea sa s-a făcut în cel mai strict secret şi cu costuri considerabile, întrucât începând din 1946 (până în 1958, când
colaborarea a fost restabilită), SUA nu au mai împărtăşit Marii Britanii informaţiile şi, implicit, know how-ul său în sfera
armamentului nuclear. Premierul Winston Churchill îşi începuse (1951) de puţin timp noul mandat când, în 1952, prima
bombă atomică – Blue Danube – a fost testată şi încredinţată spre administrare forţelor aeriene britanice (Royal Air Force,
RAF). Ulterior (1954), cabinetul Churchill a trebuit să decidă dacă Marea Britanie dispunea de capacitatea şi trebuia să
treacă la o nouă fază în cursa înarmărilor nucleare, concepând şi producând bomba cu hidrogen, ce putea aduce un
randament de peste 1000 de ori mai mare decât bomba atomică. În 1955 membrii cabinetului britanic au primit o copie a
unui raport ultra secret – raportul Strath – ce detalia consecinţele pe care le-ar putea avea detonarea pe teritoriul Marii
Britanii a 10 bombe sovietice cu hidrogen. Raportul a rămas secret până în 2002, când a fost depus spre păstrare şi
consultare la Arhivele Naţionale britanice. Potrivit raportului, puterea explozivă a celor 10 bombe cu hidrogen ar fi
echivalat cu cea a tuturor bombelor aliate aruncate asupra Germaniei, Italiei şi Franţei ocupate în timpul celui de Al
Doilea Război Mondial. În primele secunde de după detonare, 12 milioane de oameni şi-ar fi găsit moartea prin incinerare
instantanee, iar alte 4 milioane ar fi fost rănite, înainte chiar ca norii radioactivi să acopere cerul. Marea Britanie ar fi
urmat să fie divizată în 12 mini-regate semi independente, conduse de o parte din politicienii rămaşi în viaţă, de armată şi
forţele de poliţie, în conformitate cu o justiţie extrem dură. În ultimile ore de pace, o lege de urgenţă, rapid trecută prin
Parlament, ar fi conferit autorităţilor regionale drept de viaţă şi moarte asupra fiecărui cetăţean britanic supravieţuitor,
precum şi dreptul de a dispune de averea acestora în interes naţional. Primul ministru şi o parte din membrii cabinetului,
ce şi-ar fi găsit refugiul în buncărul ultra secret (cu nume de cod Turnstile) pregătit pentru această eventualitate, urmau să
ia decizia de declanşare a represaliilor.
Angajarea Marii Britanii în cursa înarmărilor nucleare a generat o reacţie în lanţ. Exemplul său a fost urmat de Franţa
(1960), China (1964), Israel, India şi Pakistan, dar şi de încercările nereuşite ale unor state din Lumea Treia (ale Irakului,
de pildă).
Începând cu anii ’60, bipolarismul a fost influenţat de intrarea Chinei şi a Lumii a Treia – în marea sa majoritate
„nealiniată” (Iugoslavia, India, Egiptul, Ghana, Tunisia, Indonezia, o serie de ţări latino-americane, etc) – în arena
mondială şi, mai ales, de noua putere economică a RFG şi Japoniei.
Pe acest fundal, de la exclusivitatea dialogului americano-sovietic în domeniul nuclear, treptat au luat
fiinţă mecanisme de consultare şi negociere care ambiţionau reunirea la nivel pan-european a marilor actori şi protagonişti
ai erei nucleare – procesul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE).

Evoluţii strategice în primul deceniu şi jumătate postbelic

O serie de evoluţii şi evenimente politico-militare dramatice derulate între 1947 şi 1949 – ameninţările directe la
adresa suveranităţii Greciei, Norvegiei, Turciei şi a altor ţări din Europa Occidentală, posibilitatea ca partide comuniste
puternice din o serie de ţări din Vestul Europei (Franţa, Italia) să acceadă la putere prin mijloace democratice, absorbţia

17
Cehoslovaciei în sfera sovietică de hegemonie, în iunie 1948, şi blocada Berlinului din vara aceluiaşi an – au provocat un
acut sentiment de insecuritate în statele europene aflate în afara zonei de ocupaţie sovietică şi au sporit tensiunea pe plan
internaţional. Temându-se de expansionismul sovietic, Europa Occidentală era în căutarea mijloacelor adecvate
combaterii sale. În acest context, în martie 1948, 5 ţări ale Europei Occidentale (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi
Regatul Unit al Marii Britanii) au semnat Tratatul de la Bruxelles, ce marca hotărârea Europei de Vest de a dezvolta un
sistem de apărare comună şi de a consolida legăturile dintre statele sale membre de aşa manieră încât să le permită să facă
faţă ameninţărilor la adresa securităţii lor.
La rândul lor, Statele Unite erau preocupate de elaborarea unei strategii proprii care să se opună expansionismului
comunist, strategie care a fost clar conturată în documentul NSC-7 adoptat la 30 martie 1948. Pornind de la ideea că
obiectivul fundamental al sovieticilor era dominaţia lumii, documentul statua faptul că pentru a opri expansiunea sovietică
SUA nu se puteau bizui pe o simplă „politică de apărare”. NSC-7 recomanda Statelor Unite să-şi stabilească regiunile cele
mai importante pentru securitatea lor şi să acţioneze activ pentru a preîntâmpina răspândirea comunismului în cuprinsul
lor şi chiar pentru a submina puterea comunistă în sfera sovietică de hegemonie.
Proiecţia intereselor de securitate la nivel global şi necesitatea stăvilirii expansionismului sovietic au
determinat SUA să pună bazele unei adevărate reţele de alianţe pe întreg mapamondul. Au fost promovate trei tipuri de
alianţe: cu statele latino-americane – Tratatul de la Rio de Janeiro (1947), ce reprezenta o continuare a doctrinei Monroe;
cu ţările occidentale dezvoltate – NATO, ANZUS, tratatul cu Japonia; şi cu ţările subdezvoltate ale lumii a treia – alianţe
promovate de John Foster Dulles cu scopul de a le ţine în afara orbitei comuniste – Pactul de la Bagdad/CENTO. Piatra
unghiulară a acestei strategii a alianţelor a reprezentat-o „rezoluţia Vadenberg”, aprobată la 11 iunie 1948, care autoriza
executivul american să pună bazele unor alianţe în afara continentului american.
Teama faţă de o agresiune din partea URSS a determinat statele Europei Occidentale să iniţieze negocieri cu SUA şi
Canada în vederea creării unei alianţe întemeiate pe garanţii de securitate şi angajamente reciproce între Europa şi
America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului
de la Bruxelles să se alăture procesului. Pe de altă parte, teama faţă de expansionismul Armatei Roşii, în condiţiile în care
Europa Occidentală era incapabilă să-şi asigure singură securitatea, au determinat SUA să se angajeze ferm în apărarea
Europei. Referindu-se la circumstanţele care au condus la crearea Alianţei Nord-Atlantice, Lawrence S. Kaplan, arăta că
naşterea Alianţei este produsul a două revoluţii concomitente, reieşite din cenuşa celui de Al Doilea Război Mondial:
desprinderea completă a naţiunilor europene, de un trecut nefericit, marcat de conflicte sângeroase şi orientarea lor fermă
către asociere şi cooperare; şi abandonarea de către SUA a îndelungatei sale tradiţii izolaţioniste.
Prin crearea, la 4 aprilie 1949, a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ca alianţă politico-militară de
apărare colectivă, politica de “îndiguire” primea dimensiunea sa militară. Garanţiile de securitate oferite de Tratatul
Atlanticului de Nord erau prevăzute de articolul V, care impunea fiecărui stat semnatar obligaţia ca în cazul unei agresiuni
în Europa sau America de Nord împotriva uneia dintre părţi, să ia “individual sau în acord cu alte părţi hotărârea pe care o
considera necesară, înţelegându-se şi folosirea forţei armate, pentru a restabili şi a asigura securitatea în regiunea
Atlanticului de Nord”.
Iniţial, conceptul strategic al NATO, s-a fundamentat pe “raţionalizarea” războiului (termo)nuclear, element corelat cu
eficientizarea „umbrelei nucleare” americane pentru prezervarea unui spaţiu de securitate comun, european şi
transatlantic. Pe coordonatele acestei abordări politico-militare, la reuniunea NATO de la Haga (10 aprilie 1950) s-a
aprobat planul privitor la apărarea militară integrată a Alianţei. După adoptarea planului privind crearea unor forţe armate
comune în cadrul NATO (Londra, 8 mai 1950), Alianţa Nord-Atlantică a dezvoltat o strategie a „aşteptării”, caracterizată
prin preocuparea preîntâmpinării unor posibile atacuri din partea blocului politico-militar aflat sub egida Kremlinului.
În condiţiile izbucnirii crizei coreene, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la New York (15 septembrie
1950), a hotărât adoptarea strategiei „apărării înaintate”. Conform noii strategii transatlantice, Europa urma să fie apărată
pe teritoriu german, ceea ce implica concursul autorităţilor din Republica Federală Germania (RFG).
Victoria comuniştilor în China şi posibilitatea extinderii influenţei comuniste în Extremul Orient,
precum şi explozia primei bombe atomice sovietice au determinat şi o primă reevaluare a strategiei americane în perioada
postbelică. Invazia nord-coreeană a sudului Coreii contrazisese teza conform căreia deţinerea bombei nucleare conferea
imunitate în faţa atacurilor terestre şi făcea perimat războiul purtat pe uscat. Pe fondul acestor evoluţii, dând curs unei
directive prezidenţiale din 31 ianuarie 1950, care-i însărcina pe secretarul de stat şi secretarul apărării să reevalueze
planurile strategice americane din perspectiva probabilei şi posibilei deţineri de către sovietici a capabilităţilor nucleare, în
aprilie 1950 a fost elaborat documentul NSC-68. Pornind de le evidenţierea opoziţiei ireconciliabile dintre ideile de
libertate şi sclavie şi promotorii lor, SUA şi URSS, raportul NSC-68 făcea o analiză comparativă detaliată a intenţiilor şi
capabilităţilor sovietice şi americane în plan politic, psihologic, economic şi militar, o atenţie aparte fiind acordată noilor
riscuri pe care le generau armamentele atomice. Concluzia raportului era că probabila şi posibila deţinere de către

18
sovietici a capabilităţilor nucleare sporea mult ameninţarea pe care Uniunea Sovietică o reprezenta pentru securitatea
SUA, în 4-5 ani sovieticii urmând a dispune de capacitatea de a declanşa un atac nuclear prin surprindere. Raportul
recomanda ca SUA să-şi consolideze puterea aeriană, terestră şi maritimă, apărarea aeriană şi civilă, capabilităţile
nucleare, precum şi cele în domeniile informaţiilor, cercetării şi dezvoltării astfel încât să poată supravieţui şi da o ripostă
fermă unui atac nuclear sovietic.
Întrucât prevedea edificarea unei capacităţi de ripostă suficient de impresionante pentru a-i determina pe
sovietici să renunţe la orice plan de atac prin surprindere a SUA, documentul a avut un impact hotărâtor asupra modului în
care America s-a angajat în purtarea Războiului Rece, jucând, între altele, un rol însemnat în decizia Washingtonului de a
majora cheltuielile militare şi de a se angaja într-o serie de programe de înarmare, precum cel privitor la bomba cu
hidrogen.
În planul orientării strategice, moştenirea pe care Administraţia Truman o lăsa noului preşedinte american Dwight D.
Eisenhower (ianuarie 1953), era amestecată. Pe de o parte, rolul acordat bombei cu hidrogen deschidea posibilitatea unei
exterminări a populaţiei civile pe o scară mult mai mare decât bomba nucleară. Pe de altă parte, conştientizarea efectului
de bumerang asupra Vestului pe care utilizarea armelor nucleare l-ar putea avea, generase deja procuparea pentru o
apărare a Occidentului mai puţin dependentă de armele nucleare. Rezultatele cele mai importante ale acestei noi orientări
strategice a factorilor de decizie politico-militari din cadrul NATO şi ai Administraţiei SUA au fost desfăşurarea trupelor
terestre americane în Europa şi obiectivele ambiţioase pe care NATO şi le-a stabilit pentru desfăşurarea forţelor sale la
reuniunea de la Lisabona, din februarie 1952.
Noua Administraţie Eisenhower şi-a axat strategia pe „doctrina descurajării” (deterrence doctrine) al cărui element
central îl constituia promovarea unei politici externe mai agresive, de descurajare a adversarului, folosind drept instrument
principal deţinerea armei nucleare. Un prim document important în sfera securităţii adoptat, în octombrie 1953, de către
Administraţia Eisenhower este cel cunoscut sub indicativul NSC-162/2. El stipula o reducere a forţei prin schimbarea
regulilor de angajare în războiul general, astfel încât armele nucleare tactice cu rază mică de acţiune să fie folosite
exclusiv pe câmpul de bătălie, iar cele strategice să fie utilizate împotriva teritoriului inamic. Totodată, el recunoştea
necesitatea prezenţei unor garnizoane americane pe teritoriul aliaţilor, care să materializeze de o manieră credibilă
angajamentul SUA faţă de securitatea lor.
În ianuarie 1954, secretarul de stat John Foster Dulles anunţa că Statele Unite intenţionează în viitor să descurajeze
agresiunea sovietică bazându-se pe o mare capacitate de represalii. Denumită ulterior a “represaliilor masive”, noua
politică prevedea o ripostă fermă faţă de orice acţiune agresivă a sovieticilor, indiferent de locul unde s-ar fi produs
aceasta – “în Arctica şi sub tropice; în Asia, în Orientul Apropiat şi în Europa; pe mare, pe uscat sau în aer”. Ea a fost în
general interpretată – nu cu deplină îndreptăţire – în sensul că principalele obiective economice şi politice sovietice şi
chineze vor fi devastate ca răspuns la oricare agresiune, indiferent cât de limitată ar fi fost ea. Noua orientare strategică
lăsa loc unei anumite ambiguităţi în ceea ce priveşte autorizarea folosirii armelor nucleare. Neavând această certitudinea
recurgerii la ele, factorii militari de decizie au menţinut un număr mai important de forţe convenţionale decât ar fi fost
necesar dacă această certitudine exista.
Necesitatea extinderii sistemului de securitate occidental şi în bazinul mediteraneean a stat la baza primei extinderi a
NATO. Includerea Greciei şi Turciei în Alianţa Nord-Atlantică (1952) a urmărit consolidarea flancului sudic al alianţei.
Turcia stăpânea strâmtorile, avea o poziţie strategică cheie în Orientul Apropiat, în timp ce Grecia controla comunicaţiile
din Mediterana Orientală. Împreună, ele asigurau securitatea Italiei, iar, prin aceasta, flancul sudic era întărit. Ulterior,
integrarea în mai 1955 a RFG în NATO, derulată pe fondul eşecului proiectului Comunităţii Europene de Apărare (1954)
şi a iminentei constituiri a Pactului de la Varşovia, a condus şi la consolidarea semnificativă a dispozitivului de apărare
occidental în centrul Europei. Cum Germania de Vest a insistat ca teritoriul său să nu devină câmp de bătălie, apărarea
frontierelor sale a devenit, implicit, strategia „apărării înaintate” a Occidentului în ansamblul său.
Reevaluări importante ale strategiilor sovietică şi americană de securitate s-au produs în a doua jumătate a anilor ’50,
pe fondul „dezgheţului” ce a marcat relaţiile internaţionale după moartea lui Stalin, a Conferinţei de la Geneva (18-23
iulie 1955) şi crizelor est-europene ce au urmat. Proclamarea de către Kremlin a principiilor “coexistenţei paşnice” în
relaţiile cu Occidentul şi a posibilităţii evitării războaielor între state cu sisteme social-politice diferite crea premisele
limitării confruntării cu „lagărul” capitalist la domeniile economic şi ideologic. La rândul său, Washingtonul a început să
se bazeze tot mai mult pe efectul descurajator al deţinerii armelor nucleare, fără a încerca să menţină superioritatea
nucleară sau să redreseze dezechilibrul convenţional. Mai mult decât atât, i-a determinat şi pe aliaţi să se asocieze
strategiei nucleare americane.
În pofida progreselor reale, detensionarea relaţiilor Est-Vest rămânea cu totul parţială, dacă ţinem seama de faptul că,
în plină epocă a „spiritului Genevei”, Kremlinul a decis înfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Decizia a fost luată pe
fundalul unei întregi serii de evoluţii politico-militare şi împrejurări geopolitice şi geostrategice - admiterea Greciei şi

19
Turciei în NATO, respingerea de către guvernele S.U.A., Marii Britanii şi Franţei, a propunerii Uniunii Sovietice de
aderare la NATO (31 martie 1954), admiterea RFG în Uniunea Europei Occidentale (octombrie 1954) şi NATO (9 mai
1955) şi semnarea Tratatului de stat cu Austria (15 mai 1955), prin care URSS pierdea dreptul de a mai menţine forţe
militare în România şi Ungaria. Semnarea Tratatului de la Varşovia la doar o zi după încheirea tratatului ce restabilea
independenţa şi suveranitatea Austriei, dădea măsura îmbinării în politica externă sovietică hruşciovistă a gesturilor de
bunăvoinţă către Occident, cu consolidarea sferei hegemonice în Europa de Est.
Din acest ultim punct de vedere rămâne semnificativ faptul că în pofida ţelurilor sale oficial declarate,
în practică Tratatul de la Varşovia a fost utilizat doar în conflicte intra-sistemice, împotriva „deviaţioniştilor” din blocul
răsăritean. Decizia Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varsovia şi a promova o politică de neutralitate (1 noiembrie
1956), a cărei transpunere în practică ar fi atras după sine prima modificare majoră a statu quo-ul geopolitic european
postbelic, a convins Moscova de necesitatea de a interveni în forţă pentru a reprima revoluţia maghiară (4 noiembrie
1956). Intervenţia militară sovietică a fost favorizată şi de contextul internaţional: Marea Britanie şi Franta erau angajate
în criza Suezului, iar SUA , în ciuda retoricii zgomotoase oficiale a rollback-ului au dat de înţeles Kremlinului că nu
intenţionau să se folosească de dificultăţile URSS din zona sa de influenţă pentru a-i leza interesele geopolitice. Mai mult
decât atât, în condiţiile în care deplasarea în Ungaria a corpului expediţionar de voluntari pus pe picioare de dictatorul
spaniol Francisco Franco pentru a veni în ajutorul luptătorilor pentru libertate maghiari depindea de închirierea unor
avioane americane sau de acordarea permisiunii ca avioanele spaniole să aterizeze pentru realimentare în Germania,
Washingtonul nu numai că a refuzat ambele opţiuni, dar a şi ordonat ambasadorului său în capitala spaniolă să întreprindă
tot ceea ce era necesar pentru a stopa iniţiativa spaniolă.
În acel moment, altele erau priorităţile geostrategice americane. Criza Suezului şi conştientizarea riscurilor unor
schimbări politice şi strategice majore în perimetrul asiatic au determinat Congresul SUA să declare Orientul Mijlociu
regiune de importanţă vitală pentru interesul naţional al SUA. Criza a fost folosită de către SUA pentru a prelua din
mâinile Marii Britanii şi Franţei, rolul de „gestionar” al securităţii în această parte a lumii.
Pe de altă parte, pierderea monopolului atomic, accelerarea înarmării nucleare şi lansarea de către sovietici a primului
satelit artificial al Pământului – Sputnik – la 4 octombrie 1957 au determinat şi o reconsiderare a strategiei nucleare
americane, din unghiul de vedere al luării mai atente în calcul a problemei vulnerabilităţii. Pentru prima oară de la
începutul Războiului Rece Uniunea Sovietică demonstra că deţine capacitatea tehnologică pentru a distruge într-un timp
relativ scurt, cu ajutorul rachetelor balistice, ţinte strategice din Europa Occidentală şi SUA. Într-adevăr, în toamna lui
1957, majoritatea analiştilor politico-militari americani nutreau sentimentul că Statele Unite rămăseseră în urmă în cursa
înarmărilor şi că teritoriul lor îşi pierduse invulnerabilitatea. Împrejurarea a catalizat emergenţa unui nou trend în gândirea
strategică americană, care-şi baza analizele luarea în calcul a noilor evoluţii tehnologice. Între promotorii importanţi ai
acestei noi orientări s-a numărat Albert Wohlstetter. El este şi autorul disjuncţiei conceptuale între noţiunile de „prima” şi
„a doua” lovitură, ce se va afla în centrul dezbaterilor legate de arma nucleară în perioada ce va urma. Prima lovitură
desemna atacul direcţionat către mijloacele de represalii ale inamicului. O primă lovitură încununată de succes ori va
distruge forţele nucleare le inamicului la nivel terestru, ori le va intercepta în aer înainte ca acestea să-şi atingă ţinta. A
doua lovitură viza capacitatea de absorbţie a primei lovituri şi de declanşare a unor represalii devastatoare asupra
inamicului. Forţele destinate primei lovituri trebuiau să aibă capacitatea de a ataca infrastructura militară a inamicului, dar
nu era esenţial ca ele să-şi asigure şi supravieţuirea. Prin contrast, cerinţa sine qua non pentru o a doua lovitură era
supravieţuirea forţelor destinate a o realiza.
Noua orientare s-a concretizat în lansarea doctrinei „limitării daunelor” (damage limitation), care postula necesitatea
de a dispune de mijloace tehnice diversificate şi sofisticate până la nivelul imediat inferior celui de natură a declanşa
apocalipsa nucleară.
Între timp, programele de experienţe nucleare subterane din anii ’60 au condus la creşterea eficienţei explozivilor
nucleari, fapt ce a permis reducerea dimensiunilor încărcăturilor explozive nucleare şi utilizarea lor în rachetele de tip
MIRV, ce permiteau, datorită încărcăturilor nucleare multiple, atacarea mai multor ţinte simultan.
Atât SUA cât şi Uniunea Sovietică au conferit prioritate maximă dezvoltării şi construirii acestui tip de rachetă
balistică care reducea considerabil eficienţa sistemului anti-rachetă (Anti-Ballistic Missile, ABM) şi a sateliţilor de
spionaj.
Între timp, replicile americane la performanţa sovietică a lansării Sputnik-ului nu s-au lăsat aşteptate. La 31 ianuarie
1958 Statele Unite lansau primul lor satelit artificial – Explorer 1, iar la 28 iulie 1958 submarinul nuclear USS Nautilus
atingea Polul Nord. Percepţia vulnerabilităţii strategice în spaţiul extra-atmosferic, pe care o generase lansarea Sputnik-
ului în cercurile politico-militare americane, era acum întrucâtva contrabalansată de redobândirea iniţiativei strategice
într-un mediu – cel subacvatic – în bună măsură ignorat de strategii erei nucleare, în primul deceniu postbelic.

20
 Către finele deceniului 6, tema dominantă în cercurile strategice americane devenise riscul implicării accidentale într-
un război nuclear şi căutarea „stabilităţii”. Prin stabilitate, strategii americani înţelegeau situaţia în care nici una din părţi
nu ar fi fost constrânsă să preia iniţiativa militară într-o criză, pentru a recurge la „prima lovitură” sau a împiedica cealaltă
parte de a recuge la ea. Treptat, cercurile strategice civile au dezvoltat ideea conform căreia pentru a asigura un echilibru
strategic nuclear era necesar nu doar ca forţele americane să nu fie vulnerabile faţă de un atac sovietic surpriză, ci şi de a
linişti Uniunea Sovietică că forţele sale nu vor fi vulnerabile faţă de un atac surpriză al SUA. Din motive lesne de înţeles,
ideea n-a fost uşor asimilată de către cercurile militare americane, însă frica de un război nuclear, persistenţa crizelor
legate de statutul Berlinului de Vest, avansul tehnologic sovietic demonstrat prin lansarea Sputnik-ului şi sentimentul că
angajarea în cursa înarmărilor ar putea fi scăpată de sub control, au făcut ca în cele din urmă ea să fie acceptată şi să
devină orientarea strategică oficială a Administraţiei Kennedy.
În timpul lui Kennedy, Washingtonul a promovat negocierea directă cu Moscova, fără vreun amestec din partea
aliaţilor vest-europeni. Criza Berlinului (1958-1961), moştenită de la administraţia Eisenhower, a fost percepută de
Kennedy ca un test cheie pentru o viitoare aşezare a relaţiilor bilaterale pe baze non-confrontaţionale. Diplomaţia flexibilă
practicată de Washington în problema germană, ce a fost pe punctul de a-l îndepărta pe cancelarul vest-german Konrad
Adenauer de SUA, era menită să-i readucă pe sovietici la masa tratativelor, angajaţi, în vremea lui Hruşciov, în susţinerea
activă a statelor clientelare (Cuba) şi a mişcărilor marxiste şi de eliberare naţională din Lumea Treia.

Criza rachetelor din Cuba

Răsturnarea de la putere a generalului Fulgencio Batista y Zaldívar, ce instituise un regim dictatorial în
Cuba, şi intrarea triumfală în Havana, la 1 ianuarie 1959, a revoluţionarilor conduşi de Fidel Castro-Ruz şi Ernesto „Che”
Guevara, a creat panică în rândurile Administraţiei americane. Casa Albă, preşedintele american Dwight Eisenhower
personal, se temeau că „microbul” comunist avea să se răspândească în întreaga Americă Latină. Încă cu mult timp înainte
ca să fie adoptată legea privind reforma agrară (17 mai 1959), ca Fidel Castro să se declare marxist, să stabilească legături
diplomatice cu Moscova (7 mai 1960) şi să treacă la naţionalizarea întreprinderilor aparţinând SUA (iulie-octombrie
1960), Consiliul de Securitate Naţională al SUA a decis, la 10 martie 1959, schimbarea regimului politic din Cuba. Având
acordul preşedintelui Eisenhower, Agenţia Centrală de Investigaţii (CIA) a început să organizeze, finaţeze, înarmeze şi
antreneze exilaţii cubanezi în vederea unei răsturnări prin forţă a regimului Castro. Pe lângă sabotaje, se avea în vedere
chiar asasinarea preşedintelui cubanez – după cum a relevat-o în 1975 o anchetă a Senatului american.
Seria atacurilor şi sabotajelor gherilelor teroriste cubaneze a început la 21 octombrie 1959, când două
avioane americane au deschis focul asupra Havanei, provocând 2 morţi şi 50 de răniţi. Incidentul a fost prezentat în
detaliu Consiliului de Securitate al ONU la 18 iulie 1960, de către ministrul cubanez al Afacerilor Externe, Raul Roa.
Cum însă ambasadorul SUA la ONU a negat existenţa vreunei intenţii agresive a Statelor Unite faţă de Cuba, Consiliul de
Securitate s-a abţinut să acţioneze. În septembrie 1960, Castro însuşi s-a deplasat la New York, pentru a prezenta detaliile
afacerii în faţa Adunării Generale a ONU. Ceea ce nu ştia preşedintele Cubei era faptul că prin intermediul unui
memorandum ultrasecret, omologul său american decisese finanţarea de către SUA a creării pe teritoriul Guatemalei a
unei tabere de antrenament pentru exilaţii cubanezi anticastrişti ce urmau a invada Cuba.
Pregătită, la 15 aprilie 1961, prin raiduri aeriene ale avioanelor americane B-26 (camuflate în avioane
cubaneze) asupra aeroporturilor Santiago de Cuba şi San Antonio de los Baños, încercarea de debarcare şi invazie a
mercenarilor anticastrişti în Golful Porcilor (Bahia de Cocinos), derulată în perioada 17-20 aprilie, s-a încheiat printr-un
dezastru militar pentru americani.
Noua agresiune a fost adusă la cunoştinţa ONU de către ministrul cubanez de Externe, dar şi de
această dată acuzaţiile au fost respinse de către ambasadorul american, susţinut de către cel britanic. Însă faptele nu mai
puteau fi negate mult timp. Într-o declaraţie făcută la Casa Albă la 24 aprilie, noul preşedinte american, John Fitzgerald
Kennedy, a trebuit să recunoască evidenţa acestora şi a preluat asupra preşedinţiei întreaga lor responsabilitate. Îndată
după această declaraţie, Washingtonul a impus un embargou total asupra produselor americane ce se exportau în Cuba.
Între timp Kremlinul, care urmărise cu atenţie evoluţia evenimentelor, s-a decis că era momentul să facă ceva mai mult
pentru Cuba decât să lanseze, în van, proteste în plenul ONU.
Alternativa cea mai ieftină şi mai rapidă la instalarea giganticelor rachete balistice intercontinentale
era instalarea unor rachete cu rază medie de acţiune în apropierea Statelor Unite. Aflată la doar aproximativ 150 de
kilometri de coasta Floridei, Cuba era opţiunea firească pentru o atare desfăşurare după intrarea insulei caraibiene în
lagărul socialist. Rachetele SS-4, cu o rază de aproximativ 1.900 kilometri puteau atinge capitala americană, iar rachetele
SS-5 puteau acoperi cea mai mare parte a teritoriului SUA.
Asupra genezei acţiunii sovietice este importantă mărturia lui Fyodor Burlatsky, unul din apropiaţii
lui Hruşciov din acea perioadă care după criza rachetelor a redactat scrisoarea liderului sovietic către Fidel Castro, prin

21
care îi explica acestuia raţiunea amplasării rachetelor în Cuba. „Eram împreună cu ministrul Apărării, mareşalul
Malinovsky la Varna, în Bulgaria. Ne plimbam pe plaja Mării Negre şi mareşalul Malinovsky mi-a spus”, îi explica
Hruşciov lui Castro, „uite, pe partea cealaltă a Mării Negre, în Turcia, se află rachete nucleare americane care pot distruge
în şase minute toate oraşele din sudul Uniunii Sovietice. Este îngrozitor. Şi atunci”, continua Hruşciov, „l-am întrebat pe
Malinovsky, de ce nu putem face la fel ca Statele Unite? De ce nu am putea plasa arme, de exemplu, în Cuba? Malinovsky
a răspuns că probabil aceasta era o idee bună”. Aşa s-a născut operaţiunea „Anadir” (al cărei nume, evocând o mică
localitate siberiană, a fost ales în mod deliberat pentru a escamota ţinta sa caraibiană).
Declanşată oficial în mai 1962, operaţiunea „Anadir” a însemnat transportul transatlantic, în perioada iulie-octombrie
1962, la bordul a 85 de nave maritime sovietice, a 42 de rachete nucleare cu rază medie de acţiune SS-4 (cele de tip SS-5
n-au ajuns niciodată), a personalului de deservire a acestora, de circa 43.000 de militari, şi a unui impresionant arsenal
(tancuri, rahete antiaeriene, etc) şi echipament militar auxiliar. Prin proiecţia acestei forţe impresionante în mica insulă
aflată în „coasta” Statelor Unite, liderul sovietic Nikita Hruşciov dorea să sublinieze hotărârea sprijinirii efective a
aliatului său caraibian, să corecteze poziţia de inferioritate strategică în care se găsea Uniunea Sovietică în raport cu SUA
în sfera armelor nucleare prin amplasarea în Turcia (1961), în apropierea graniţei sovietice, a rachetelor americane Jupiter,
să obţină o poziţie strategică cheie în raport cu principalul său adversar şi un avanpost înaintat în emisfera vestică, şi să
facă o demonstraţie de forţă ale cărei ţinte erau deopotrivă Washingtonul şi Beijingul.
Întreaga operaţiune s-a desfăşurat în cel mai strict secret. Comandanţilor sovietici li s-a comunicat destinaţia finală –
Cuba – numai după trecerea navelor aflate sub comanda lor prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Iar militarii sovietici
care au participat la descărcarea impresionantului arsenal nuclear, au fost iniţial îmbrăcaţi în civil, pentru ca mai apoi, pe
teritoriul Cubei, să primească uniforme ale armatei cubaneze şi să nu li se permită să vorbească ruseşte, pentru a nu trezi
suspiciunea populaţiei indigene.
Preparativele instalării rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul cubanez erau în toi când, la 14 octombrie 1962, un
avion american de recunoaştere la înaltă altitudine U-2 le-a fotografiat. Fotografiile au fost trimise centrului de
interpretare fotografică al CIA (CIA Photo Interpretation Center), care a confirmat că este vorba de instalarea unor
rachete nucleare.
Ştirea a provocat un şoc la Casa Albă. Drept urmare, la 15 octombrie, a fost convocată de urgenţă o reuniune secretă a
Comitetului Executiv (ExComm) al Consiliului Naţional de Securitate. Reuniunea a evidenţiat hotărârea preşedintelui
american de a face ca rachetele nucleare sovietice, amplasate mult prea aproape de ţărmurile Floridei, să fie evacuate de
pe teritoriul Cubei. Secretarul apărării Robert McNamara i-a recomandat preşedintelui să nu aducă afacerea în atenţia
ONU. „O dată angajat în această abordare politică – argumenta McNamara –, nu cred că veţi avea nici cea mai mică şansă
de a întreprinde o acţiune militară”. Soluţia Pentagonului era trecerea neîntârziată la bombardarea şi invadarea Cubei. Ea
se baza pe faptul că la apogeul crizei cubaneze SUA deţinea o putere nucleară de nouă ori mai mare decât a arsenalului
sovietic. În pofida unei sănătăţi serios şubrezite, care ar fi putut să-i altereze limpezimea judecăţii (în timpul crizei
Kennedy lua zilnic 8 medicamente diferite!), preşedintele american a luat hotărârea înţeleaptă de a nu ceda presiunilor
Departamentului Apărării. Alegerea a fost cu atât mai fericită cu cât – s-a aflat ulterior – forţele terestre sovietice
staţionate în Cuba dispuneau de rachete nucleare tactice, ce urmau a fi folosite pentru respingerea unei invazii americane.
Iar o atare ripostă ar fi declanşat, fără doar şi poate, primul (şi ultimul!) război atomic între superputerile americană şi
sovietică. În locul unei atari soluţii militare extreme, preşedintele Kennedy a optat pentru instituirea unei blocade
maritime în jurul insulei, menite a împiedica introducerea de noi rachete pe teritoriul său (denumirea oficială a acestei
măsuri preventive era aceea de „carantină”, dorindu-se evitarea conotaţiilor asociate episodului nefericit al blocadei
Berlinului). Ceea ce nu ştia însă preşedintele Kennedy la acea dată era că în acel moment patru submarine sovietice, dintre
care unul dotat cu torpile nucleare, se îndreptau deja către Caraibe, iar două dintre ele aveau să se întâlnească faţă în faţă
cu trei nave americane din compunerea blocadei maritime. Retroactiv, preşedintele american a catalogat acest episod drept
unul dintre cele mai periculoase din istoria derulării crizei rachetelor.
La 22 octombrie 1962, o nouă misiune a avioanelor de recunoaştere U-2, condusă de William Ecker, confirma în mod
indubitabil, prin fotografii detailate, existenţa rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul micii insule caraibiene. În aceeaşi
zi, la orele 19,00, o lume întreagă afla stupefiată din discursul televizat al preşedintelui american că „în dispreţul flagrant
şi deliberat” al Cartei Naţiunilor Unite, Uniunea Sovietică instalase rachete nucleare pe teritoriul Cubei. „Cel mai mare
pericol ar fi fost să nu facem nimic”, sublinia el, explicând că ordonase instituirea unui embargo strict pentru întreg
echipamentul militar ofensiv a cărui destinaţie era Cuba. În acelaşi timp, o rezoluţie americană solicita „dezmembrarea
promptă şi retragerea tuturor armelor ofensive staţionate în Cuba...sub controlul observatorilor Naţiunilor Unite”, în caz
contrar, Washingtonul rezervându-şi dreptul de a recurge la o lovitură de răspuns (full retaliatory strike).
În memoriile sale, secretarul general de atunci al ONU, Sinth U Thant, originar din Birmania, avea să noteze în
legătură cu acest episod: „Puteam cu greu să-mi cred ochilor şi urechilor. Tehnic, aceasta însemna începutul războiului

22
împotriva Cubei şi Uniunii Sovietice. Atât cât îmi amintesc, era discursul cel mai funest şi mai grav pronunţat vreodată de
un şef de stat”. Pentru a împiedica escaladarea în continuare a crizei, U Thant a rugat statele membre al ONU de a se
abţine de la orice acţiune militară şi a iniţiat discuţii cu Kennedy, Hruşciov şi Castro.
La 25 octombrie, ambasadorul american la ONU, Adlai Stevenson, a prezentat fotografiile rachetelor
nucleare sovietice din Cuba în faţa unui public perplex şi a omologului său sovietic, Valerian Zorin, care, deşi vădit jenat,
continua să nege evidenţa, susţinând că fotografiile sunt trucate.
Între timp, pregătirile de război continuau, gradul de alertă al forţelor militare americane fiind ridicat de la
Defcon 3 la Defcon 2. Bombardiere americane cu încărcătură nucleară ce vizau ţinte de pe teritoriul Uniunii Sovietice au
fost ridicate de la sol, în sudul Statelor Unite au fost operate concentrări de trupe, iar forţele NATO din Europa
Occidentală au fost puse în stare de alertă. Pe de altă parte, în zona Caraibelor vapoare şi submarine sovietice executau
manevre militare, iar în Cuba militarii sovietici, dimpreună cu cei cubanezi, lucrau zi şi noapte pentru a face operaţionale
rachetele nucleare, poziţionate de aşa manieră încât să dea o ripostă fermă unei eventuale invazii americane.
În cele din urmă, negocierile diplomatice purtate în culise au îndepărtat pericolul declanşării dezastrului
nuclear. Un rol important în aceste negocieri l-a avut întâlnirea conspirativă (petrecută într-un restaurant din Washington,
DC) dintre spionul rus Aleksandr Fomin (pe numele său adevărat Alexandr Feklisov) şi un oficial al Departamentului de
Stat, Scali, care în numele preşedintelui american, a oferit Kremlinului anularea blocadei maritime şi abţinerea de la
atacarea Cubei, în schimbul retragerii rachetelor nucleare sovietice de pe teritoriul acesteia.
În seara zilei de 26 octombrie, traducerea scrisorii personale pe care liderul sovietic o adresase
omologului său american parvenea pe masa preşedintelui Kennedy. În esenţă, scrisoarea confirma acceptul Kremlinului
de a pune în aplicare propunerea Washingtonului. Nu mică însă le-a fost mirarea oficialilor de la Casa Albă când au
constatat, a doua zi dimineaţă, că menţionând înţelegerea sovieto-americană, agenţiile internaţionale de ştiri pomeneau
între termenii încheierii sale şi retragerea din Turcia a rachetelor americane Jupiter – condiţie ce nu făcuse parte iniţial din
deal.
Pe acest fundal, când o parte a oficialităţilor americane se întrebau, cu îngrijorare, cine conducea, de fapt,
Uniunea Sovietică, a „explodat” o altă bombă mediatică: vestea că la 27 octombrie 1962, un avion de recunoaştere U-2
fusese doborât de către sovietici deasupra Cubei, iar pilotul său, maiorul Rudolf Anderson, ucis (înregistrându-se astfel
prima victimă a crizei rachetelor).
Faptul că Washingtonul presupunea (după cum se va dovedi ulterior, neîntemeiat) că ordinul fusese dat de
Moscova, a făcut ca ziua de 26 octombrie să fie supranumită „sâmbăta neagră” (Black Saturday).
A urmat o nouă rundă a contactelor diplomatice, Bobby Kennedy întâlnindu-l pe ambasadorul sovietic la
Washington, Anatoly Dobrânin, căruia i-a comunicat acceptul preşedintelui american de a retrage rachetele Jupiter din
Turcia, cu condiţia ca sovieticii să păstreze secretul asupra acestei operaţiuni. Iar la 28 octombrie SUA au promis să se
abţină de la orice nouă agresiune împotriva Cubei. La începutul lui noiembrie1962, lumea răsufla uşurată, ameninţarea
celei mai periculoase crize a războiului rece de a se transforma în „război cald” fiind îndepărtată. În următoarele câteva
luni, 60 de rachete şi 134 de focoase nucleare vor fi dezasamblate şi transportate de pe teritoriul Cubei, înapoi, pe
teritoriul sovietic.
Prin modul derulării sale, criza rachetelor a devenit un studiu de caz pentru ceea ce în „teoria jocului” se
numeşte „jocul laşului” (chicken game sau coward game). În forma clasică a jocului, doi jucători, fiecare la volanul
automobilului săi, se îndreaptă unul către altul, iar cel dintâi care schimbă direcţia maşinii sale, pierde întrecerea, fiind
declarat „chicken”. În mod similar, pe parcursul crizei rachetelor, SUA şi Uniunea Sovietică au jucat un soi de „ruletă
rusească” la nivel global. Administraţia Kennedy a mizat pe retragerea de către sovietici a rachetelor din regiunea
caraibiană, în vreme ce Moscova a mizat pe faptul că Washingtonul va renunţa la solicitarea sa. Miza jocului implica, pe
lângă prestigiu şi avantaje strategice în competiţia nucleară, un imens risc pentru întreaga planetă. Cu toate acestea, ambii
competitori au optat pentru calea riscantă a confruntării directe. În cele din urmă, jucătorul cu determinarea cea mai mare
a câştigat.
Din punct de vedere geopolitic, trei sunt urmările mai importante ale crizei rachetelor: renunţarea de către cele două
superputeri la capetele de pod pe care le reprezentau amplasamentele strategice din Turcia – spre Caucaz şi Asia Centrală
(pentru SUA) – şi, respectiv, Cuba – spre America de Nord şi America Latină (pentru URSS); canalizarea tensiunilor
intra-sistemice dintre superputeri către alte regiuni de la periferia sistemului bipolar – Vietnam, Etiopia, Somalia, Yemen,
Angola Mozambic, Afganistan, etc; şi ascendentul de care se va bucura regimul lui Fidel Castro asupra marii majorităţi a
mişcărilor de orientare marxistă din America Latină şi de Sud, ca urmare a sprijinului primit din partea sovieticilor după
criza din 1962 (instruirea armatei cubaneze, instalarea unei baze de spionaj pentru interceptarea şi descifrarea
comunicaţiilor, etc).

23
 Strategii şi evoluţii strategice în deceniile 7-9 ale secolului XX
După criza cubaneză cele două superputeri se vor strădui să reducă riscurile unui derapaj nuclear. În iunie
1963 între Washington şi Moscova a fost instituit „telefonul roşu” – un sistem rapid şi operativ de comunicare telefonică
între liderii de la Casa Albă şi Kremlin în cazuri de criză. La 5 august 1963 s-a semnat la Moscova tratatul care interzicea
experienţele nucleare altele decât cele subterane. Iar la 1 iulie 1968 Uniunea Sovietică şi SUA au semnat tratatul de
neproliferare a armelor nucleare, prin care cele două părţi se angajau să nu ajute un stat terţ să fabrice bomba nucleară.
Între timp, în 1962 Kremlinul a elaborat strategia atacului nuclear masiv. Enunţată de Sokolovski, noua
strategie militară sovietică pornea de la ideea că, în condiţiile escaladării cursei înarmărilor, confruntarea nu putea fi decât
nucleară. Forţele armate sovietice trebuiau să dispună de capabilităţi tactice, operaţionale şi strategice şi să fie capabile să
asigure protecţia teritoriului URSS împotriva atacurilor nucleare adverse.
În secretarul american al apărării din vremea Administraţiei Kennedy, Robert McNamara, Kremlinul a găsit
partenerul de care avea nevoie pentru a prezerva stabilitatea în plan strategic-nuclear. Procupat de consolidarea stabilităţii
şi limitarea pierderilor din rândurile civililor în cazul unui război nuclear, McNamara a dezvoltat conceptul de „distrugere
reciprocă garantată” (mutual assured destruction). Intrat în jargonul strategic în 1964, conceptul – al cărui nefericit
acronim era MAD („nebun”, în limba engleză) – desemna „capacitatea de a descuraja un atac nuclear deliberat asupra
Statelor Unite sau a aliaţilor săi prin menţinerea unei posibilităţi clare şi neîndoielnice de a pricinui unui agresor sau unei
combinaţii de agresori daune la un nivel inacceptabil chiar şi după absorbţia unui prim atac surpriză”. Limita de la care
daunele deveneau „inacceptabile”, erau foarte riguros cuantificate de conceptul MAD: între 20 şi 25% din populaţie şi
50% din capacitatea industrială.
Un alt moment însemnat în evoluţia gândirii strategice în prima jumătate a deceniului 7 l-a reprezentat adoptarea de
către Administraţia Kennedy, la 16 iunie 1962, a strategiei „răspunsului flexibil”. Cunoscută şi ca strategia McNamara, ea
se întemeia pe două postulate principale. Primul dintre ele statua inacceptabilitatea unui răspuns nuclear automat în cazul
unei agresiuni convenţionale. Astfel, unui atac convenţional trebuia să i se răspundă tot cu mijloace convenţionale, dacă
acestea eşuau, se putea recurge la arme nucleare tactice şi doar în ultimă instanţă, dacă şi această modalitate de ripostă
eşua, se putea face apel la arsenalul nuclear strategic. Cel de al doilea postulat afirma că păstrarea de către Statele Unite a
controlului decizional şi a monopolului folosirii armelor nucleare în cadrul NATO erau vitale pentru interesul naţional al
SUA. Acest al doilea postulat a stat la baza altor două propuneri pe care Administraţia Kennedy le-a înaintat Bruxelles-
ului: aceea de creare a unui parteneriat atlantic (4 iulie 1962), care prevedea posibilitatea asocierii puterilor europene la
elaborarea strategiei atomice atlantice, fără a se pune însă în discuţie apanajul exclusiv al SUA asupra folosirii armelor
nucleare, şi, respectiv, aceea de creare a unei Forţe Multilaterale Atlantice (decembrie 1962). Propunerile Administraţiei
Kennedy au provocat vii dispute în contradictoriu în sânul Alianţei, ceea ce a amânat, până în 1967, adoptarea de către
NATO a strategiei „răspunsului flexibil”.
În acest context, la 7 martie 1966, Franţa a luat decizia retragerii din structurile militare NATO, provocând prima
fisură în cadrul blocului atlantic. În viziunea generalului De Gaulle, Alianţa Nord-Atlantică trebuia reformată pe principiul
a trei piloni de putere – SUA, Marea Britanie şi Franţa. Legitimarea prezenţei Franţei în acest triumvirat era conferită de
deţinerea de către Franţa a armei nucleare, precum şi de influenţa deosebită exercitată de către aceasta într-un spaţiu – cel
al Africii de nord – disputat în egală măsură de Uniunea Sovietică. Franţa trebuia să fie capabilă de a regla conflictele
minore, care prin consecinţele lor imprevizibile ar fi putut fi afecta securitatea sa – acţiune care nu se putea realiza însă
decât prin cooperare cu aliaţii. În acelasi timp, ea trebuia să fie capabilă să descurajeze orice posibil agresor prin deţinerea
unei forţe nucleare (force de frappe) autonome. Franţa a dezvoltat astfel strategia „dublei apărări”, care consta în
participarea la acţiunile aliate în cazul conflictelor minore şi, în cazul amplificării conflictului, în luarea în considerare a
posibilităţii unei manevre disuasive autonome. Poziţia sa geografică constrângea însă Franţa la o disuasiune limitată, non-
nucleară, care putea fi realizată doar cu acordul şi sprijinul SUA.
Implicarea SUA în războiul din Vietnam, prezentată ca o chestiune de interes naţional pentru strategia de stăvilire a
comunismului la nivel global, a constituit elementul central al politicii pragmatice urmate de noul preşedinte american
Richard Nixon în relaţiile cu Uniunea Sovietică şi aliaţii săi. „Noi nu ne implicăm pe plan mondial pentru că avem
angajamente, noi avem angajamente pentru că suntem implicaţi. Interesele noastre sunt cele care trebuie să dea formă
angajamentelor noastre, mai curând decât invers” – afirma preşedintele Nixon. La 11 mai 1967, Consiliul Naţional de
Securitate emitea o directivă care ridica împiedicarea dominaţiei comuniste asupra Vietnamului de Sud la rangul de
obiectiv strategic de interes naţional al Statelor Unite. În condiţiile în care comuniştii vietnamezi controlau aproape trei
sferturi din ţară, după accederea la putere a generalului Thien, americanii şi-au amplificat prezenţa militară în zonă. În
urma incidentului din august 1967, când o navă de război americană a fost atacată în golful Tonkin, succesorul lui
Kennedy, Lyndon Johnson, va solicita şi obţine din partea Congresului aprobarea pentru bombardarea Vietnamului de
Nord de către avioane B-52.

24
 În perioada următoare, pe fundalul statornicirii unui anume echilibru militar şi strategic între superputeri şi a noilor
viziuni strategice ale liderilor acestora, s-a produs o nouă destindere a climatului internaţional. Sub conducerea lui Leonid
I. Brejnev, Kremlinul a dus o politică prudentă, menită consolidării poziţiilor sovietice în sfera sa de influenţă şi a
statutului Uniunii Sovietice de superputere. De cealaltă parte, preşedintele american Richard Nixon şi principalul său
consilier de politică externă, Henry Kissinger, conştienţi de afectarea imaginii externe a SUA ca urmare a războiului din
Vietnam, au adoptat o linie mai suplă în raporturile cu Moscova, promovând tactica multiplicării legăturilor cu Uniunea
Sovietică (linkage doctrine). Promiţându-li-se sovieticilor că li se va da satisfacţie în domenii la care aceştia ţineau în mod
deosebit, în schimbul unor compensări de valori similare în alte domenii, s-a ajuns la un joc care practic elimina
confruntarea directă în atingerea ţelurilor propuse. Aşa se explică, de pildă, cum urmărind rezolvarea cât mai rapidă a
conflictului din Vietnam, Nixon a promovat ideea atragerii URSS în procesul de instaurare a păcii în această ţară.
Pe fundalul îmbunătăţirii relaţiilor sovieto-americane, în decembrie 1967, Consiliul ministerial
NATO a adoptat aşa-numitul raport Harmel (denumit după numele ministrului belgian de Externe Pierre Harmel,
iniţiatorul său). Raportul prevedea că realizarea principalului obiectiv al NATO – acela al asigurării păcii şi securităţii – se
putea face nu doar prin „putere militară” şi „solidaritate politică” între membrii săi, ci şi prin dialog politic cu Europa de
Est şi preciza că una din funcţiunile esenţiale ale Alianţei Nord-Atlantice era „statornicirea unor relaţii Est-Vest mai
stabile”. Totodată, era reluată ideea potrivit căreia o criză sau un conflict izbucnit în afara zonei Atlanticului de Nord
putea compromite securitatea întregului spaţiu euroatlantic, fie direct, fie indirect, prin afectarea echilibrului global.
În evoluţia Tratatului de la Varsovia, momentul august 1968 a reprezentat o premieră, prin faptul că a
marcat prima intervenţie colectivă a trupelor Pactului (cu excepţia celor ale României) împotriva unuia din statele
membre. Întrucât susţinea dreptul inalienabil al fiecărei ţări socialiste de a-şi alege propria cale spre socialism şi propunea
o „umanizare” a acestuia din urmă, „primăvara de la Praga” a generat temerea Moscovei că blocul răsăritean ar putea fi
destabilizat.
În condiţiile escaladării crizei cehoslovace, la 3 iulie 1968, liderul sovietic Leonid I. Brejnev va da o primă formulare
la ceea ce ulterior se va numi doctrina “suveranităţii limitate”. În esenţă, doctrina Brejnev legitima dreptul URSS şi al
aliaţilor săi din Tratatul de la Varşovia de a interveni pe toate căile, inclusiv prin mijloace militare, într-o ţară „frăţească”
în care socialismul era ameninţat.
În decizia de a se interveni militar pe teritoriul Cehoslovaciei (în noaptea de 20 spre 21 august 1968), o pondere
însemnată au avut-o mobilurile de ordin militar-strategic. Între acestea mai importante au fost dorinţa Moscovei de a
beneficia de o prezenţă militară permanentă pe teritoriul Cehoslovaciei, precum şi faptul că „primăvara de la Praga”
ameninţa să pună sub semnul întrebării aranjamentele sovietico-cehoslovace încheiate în secret în prima jumătate a anilor
'60 privitoare la desfăşurarea de arme nucleare sovietice pe teritoriul Cehoslovaciei. Dacă înainte de 1968, conducerea
militară sovietică nu avea motive să se îndoiască de loialitatea „armatei populare cehoslovace”, odată cu „primăvara de la
Praga”, mare parte din elementele pro-sovietice din cadrul acesteia fuseseră înlocuite. Numai o prezenţă militară sovietică
masivă ar fi putut asigura securitatea fizică a armamentului nuclear aflat pe teritoriul ceh.
Aproape concomitent cu derularea intervenţiei trupelor Uniunii Sovietice, Poloniei, Ungariei, RDG-ului şi Bulgariei
în Cehoslovacia, semnale diverse indicau o intensificare a mişcărilor de trupe ale „aliaţilor” la graniţele României. În
aceste condiţii, dacă în ziua declanşării invaziei Cehoslovaciei, Nicolae Ceauşescu condamnase vehement acţiunea în
forţă a Pactului de la Varşovia, în zilele ce au urmat, liderul român a adoptat o atitudine mult mai prudentă. Aceasta cu
atât mai mult cu cât în întâlnirea pe care o avusese la Vîrşeţ cu Iosip Broz Tito, liderul comuniştilor iugoslavi declarase că
în eventualitatea ocupării României de către forţe armate străine va permite retragerea guvernului şi armatei române pe
teritoriul ţării sale doar cu condiţia dezarmării unităţilor româneşti.
Intervenţia în forţă a trupelor Tratatului de la Varşovia pentru reprimarea „primăverii de la Praga” nu
numai că a determinat retragerea Albaniei din Tratatul de la Varsovia (13 septembrie 1968), dar a şi modificat radical
atitudinea Alianţei Nord-Atlantice faţă de blocul răsăritean. Aspectele militare şi-au redobândit importanţa tradiţională
luându-se decizia constituirii unei flote navale a NATO în Mediterană. Totodată, fostul secretar de stat american Dean
Rusk a propus o revizuire a doctrinei NATO privind riposta, în sensul că „NATO trebuie să reacţioneze şi în cazul unor
provocări sau atacuri sovietice în zona din apropierea NATO” („zona gri”). În „zona gri” erau menţionate între altele
Austria, Iugoslavia şi România. La rândul său, preşedintele Nixon a propus crearea în cadrul NATO a unui organism
însărcinat cu „studierea problemelor strategice ale alianţei şi hotărârea măsurilor ce s-ar impune în caz de criză”. Similar
Consiliului de Securitate al ONU, el urma a fi compus din cinci membri permanenţi (SUA, Anglia, R.F. a Germaniei,
Franţa şi Italia) şi doi nepermanenţi. Iar ministrul britanic al Apărării, Denis Healey, a readus în discuţie strategia
represaliilor masive cu armament nuclear (menită a compensa inferioritatea numerică a forţelor convenţionale), la care
comandamentul NATO renunţase în mod oficial şi a propus, susţinut de ministrul britanic de Externe, „constituirea unui

25
„nucleu european” („entitate europeană”) în cadrul NATO, considerând că Europa Occidentală poate să-şi asigure la un
cost acceptabil apărarea.
Altminteri, în spiritul doctrinei Sonnenfeldt, Statele Unite au considerat afacerea cehoslovacă una a Pactului de la
Varşovia, iar invazia din august „o pană de automobil pe drumul cooperării Est-Vest”.
Dacă Administraţia Nixon nu era dispusă să rişte cursul ascendent al relaţiilor sale cu Kremlinul pentru Cehoslovacia,
o va face, parţial, pentru China, reluând relaţiile diplomatice cu marea putere asiatică. Pe fondul rupturii dintre Moscova şi
Beijing, survenite în 1960, şi a seriei de incidente de la frontiera sino-sovietică, în 1969 sovieticii se pregăteau să invadeze
China. Negocierile şi tatonările declanşate de Nixon cu Mao Zedong, au condus, în februarie 1973, la redactarea unui
comunicat comun. Pentru prima oară, China şi Statele Unite exprimau hotărârea comună de a se opune tentativelor
oricărei puteri de a domina lumea – formulă eufemistică care viza Uniunea Sovietică, nevoită acum să “lupte”, în plan
ideologic, pe două fronturi.
Pee de altă parte însă, Nixon şi-a dat acordul faţă de politica de răsăriteană (Ostpolitik) urmată de noul cancelar vest-
german Willy Brandt începând din 1969. Consecinţele geopolitice ale acestei politici au fost dintre cele mai însemnate,
conducând la încheierea unor tratate diplomatice care recunoşteau inviolabilitatea frontierelor europene postbelice –
tratatul dintre RFG şi URSS (august 1970), cel dintre RFG şi Polonia (decembrie 1970), acordul cvadripartit asupra
Berlinului (3 septembrie 1971) şi tratatul dintre cele două Germanii (21 decembrie 1972). Prin implicaţiile lor, cele mai
importante s-au dovedit a fi ultimele două: acordul asupra Berlinului îngăduia tranzitarea mărfurilor şi persoanelor între
fosta capitală a Reichului şi RDG, iar tratatul dintre RFG şi RDG normaliza relaţiile dintre cele două Germanii, ceea ce a
permis ulterior (septembrie 1973) admiterea lor în ONU.
Totodată, în mai 1972, s-a semnat la Moscova prima înţelegere sovieto-americană din cadrul negocierilor de limitare a
armelor strategice (Strategic Arms Limitation Talks, SALT).
La rândul său, începutul anului 1973 a marcat încheierea acordului provizoriu privitor la Vietnam, care chiar dacă nu
a reuşit să pună capăt ostilităţilor (ele au continuat atât în Vietnam, cât şi în Cambogia şi Laos până în 1975), are meritul
de a fi declanşat procesul normalizării situaţiei în Asia de Sud-Est.
Chiar şi în micile momentele de criză – ca, de exemplu, către sfârşitul războiului arabo-israelit din octombrie 1973,
când forţele strategice americane au fost puse în stare de alertă pentru a avertiza Uniunea Sovietică de a nu înterveni în
favoarea Egiptului – nu s-a mai recurs la diplomaţia nucleară, armele nucleare devenind în bună măsură irelevante în
confruntarea Est-Vest. Preocuparea centrală a negocierilor de dezarmare din anii 70 a constituit-o asigurarea parităţii
dintre superputeri. Ea a încurajat dezbateri pe tema disparităţilor dintre structurilor de forţe ale celor două părţi şi
împărţirea armelor nucleare pe categorii – „strategice”, „cu rază medie” şi „scurtă” de acţiune – care, la rândul său, a
consolidat conceptul unei scări gradate a escaladării nucleare.
Tot în 1973 s-au deschis lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), care aveau să fie
încununate doi ani mai târziu (1 august 1975) prin semnarea a acordurilor de la Helsinki. Prin semnarea Actului Final de
la Helsinki la 1 august 1975, URSS si-a atins un obiectiv important, respectiv recunoasterea statu quo-ului în Europa şi
inviolabilitatea frontierelor statuate în 1945. Cum însă aceste acorduri vizau, între altele, şi obligativitatea respectării
drepturilor omului, semnarea acestora de către Uniunea Sovietică a oferit Occidentului o armă redutabilă şi un puternic
element de legitimare a intervenţiilor sale în favoarea celor aflaţi dincolo de „cortina de fier”.
Perioada ce va urma a fost marcată de o nouă agravare a tensiunilor sovieto-americane, ca urmare a intervenţiei
sovietice în Afganistan (1979). Washingtonul a perceput acţiunea sovietică ca pe o tentativă a Moscovei de a pune
stăpânire pe rezervele de petrol din Golful Persic. Pentru a preîntâmpina înaintarea sovietică către această zonă, la 23
ianuarie 1980 preşedintele Carter a lansat doctrina care-i poartă numele, ce stipula că orice încercare de a impune
controlul asupra Golfului Persic era considerată o ameninţare directă la adresa intereselor de securitate ale SUA. Drept
urmare, Administraţia Carter nu numai că a sprijinit rezistenţa afgană, dar a şi pus bazele unei coaliţii compuse din
Pakistan, China, Arabia Saudită, Egipt şi Marea Britanie, care s-a situat ferm de partea mujahedinilor. Drept urmare, în
perioada ce va urma, Kremlinul va cunoaşte tot mai apăsat efectele sindromului de „supraîntindere teritorială”, de care
suferă marile puteri. Prin drenarea unor însemnate resurse umane şi materiale, aventura afgană se va repercuta asemeni
unui bumerang asupra sa.
Un alt succes major al Washingtonului în jocul geostrategic purtat cu Kremlinul l-a constituit stabilirea de relaţii
externe directe, nemediate, cu China. Pentru rolul său în normalizarearea realaţiilor sino-americane, consilierul pentru
securitate naţională al preşedintelui Carter între anii 1977 şi 1981, analistul politic Zbigniew Brzezinski, a fost decorat în
1981 cu „medalia prezidenţială pentru libertate” (Presidential Medal for Freedom).
Totodată, preşedintele Carter a sancţionat printr-o directivă prezidenţială (PD59) propunerea secretarului apărării
Harold Brown de investigare a posibilităţilor purtării unui război nuclear de durată cu sovieticii care să aibă drept ţinte
obiective politice şi economice cheie ale Uniunii Sovietice şi să permită Statelor Unite să acţioneze cu promptitudine şi

26
eficienţă pe fiecare treaptă a scării escaladării nucleare. Anunţând intenţia restabilirii „principiilor morale ale diplomaţiei
americane” şi folosind chestiunea drepturilor omului ca armă antisovietică, preşedintele Carter a instituit o nouă
legitimitate politică acţiunii SUA, restituind Occidentului iniţiativa ideologică în confruntarea cu Estul.
Între timp, adâncirea crizei poloneze (1980-1981) şi perspectiva venirii la putere a unui guvern anticomunist care ar fi
putut realinia drastic politica externă a Poloniei şi atrage după sine efecte destabilizatoare în întreg blocul răsăritean, au
generat îngrijorarea Kremlinului. Îngrijorarea era legitimă în condiţiile în care, prin situarea sa în inima Europei,
legăturile de comunicaţii şi logistice cu Grupul de Forţe Sovietice din Germania Răsăriteană şi existenţa a numeroase
depozite cu ogive de rachete nucleare pe teritoriul său, Poloniei îi fusese hărăzit un rol strategic de primă însemnătate în
cadrul blocului răsăritean.
Preparativele pentru o eventuală intervenţie armată au fost folosite ca factor de presiune psihologică, pe de o parte
asupra liderilor comunişti polonezi pentru a-i determina să instaureze legea marţială, pe de altă parte asupra liderilor
sindicatului liber „Solidaritatea”, pentru a-i descuraja să preia puterea în Polonia.
Strategia sovietică a fost încununată de succes, ea conducând, în cele din urmă, atât la introducerea legii
marţiale în Polonia (13 decembrie 1981), cât şi la prevenirea producerii altor tulburări majore în alte ţări ale blocului
răsăritean, în perioada de instabilitate politică şi incertitudine ce a urmat morţii lui Brejnev (1982-1985).
În 1982, pe fondul proliferării armelor nucleare strategice şi, se pare, şi al accederii Spaniei în NATO, Kremlinul a
acceptat oficial în documentele sale noţiunea de descurajare în materie nucleară. Prezentată de Nikolai Ogarkov, în textul
intitulat „Întotdeauna gata de a apăra patria”, noua strategie sovietică se întemeia pe ideea factorului disuasiv reprezentat
de forţele nucleare strategice şi necesitatea menţinerii tuturor categoriilor de forţe armate într-un stadiu de pregătire de
luptă ridicat, care să garanteze în orice moment riposta în cazul unui atac surpriză din partea unui agresor occidental.
Intensificarea cursei înarmărilor, materializată în amplasarea de către URSS în partea sa europeană a rachetelor cu
rază medie de acţiune SS-20 şi contramăsurile luate de SUA şi aliaţii săi în Europa Occidentală, au determinat o
intensificare a preocupărilor pentru elaborarea unor strategii capabile să garanteze securitatea SUA la scară globală. La
începutul anilor ’80, preşedintele Ronald Reagan a adoptat „strategia ripostei directe”, menită a stopa presiunea
geopolitică sovietică şi a relansa programul de înarmare prin care să se anihileze aspiraţiile sovietice la superioritate
strategică.
Materializarea sa s-a produs în martie 1983, când SUA au lansat Iniţiativa de Apărare Strategică (Strategic Defense
Initiative), cunoscută şi sub denumirea convenţională de „războiul stelelor”, care va marca începutul redobândirii de către
SUA a iniţiativei strategice în plan tehnologic în competiţia cu URSS.
Împrejurarea îl va determina pe noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, să reformuleze strategia de
securitate sovietică după venirea sa la putere (martie 1985). “Noua gândire” în planul securităţii s-a bazat pe trei piloni
ideatici: puterea militară nu garantează securitatea, aceasta putând fi obţinută doar prin mijloace politice; securitatea unui
stat nu sporeşte dacă dobândirea sa se face în detrimentul intereselor de securitate ale altui stat; şi, respectiv, toate statele
sunt interdependente, prin urmare securitatea unui stat depinde de relaţiile pe care acesta le întreţine cu celelalte state, în
interacţiune reciprocă.
Confruntat, pe plan intern, cu un complex militaro-industrial puternic, ce exercita o influenţă
însemnată asupra politicului, lega legitimarea consumului imens de resurse de confruntarea cu Occidentul şi nu dorea
schimbarea, Gorbaciov şi-a focalizat eforturile reformatoare pe iniţierea unui amplu curs spre destindere şi dezangare
militară în relaţiile cu Occidentul care să oblige în cele din urmă forţele conservatoare interne să accepte ca legitimă
reducerea semnificativă a cheltuielilor militare şi alocarea resurselor astfel eliberate sectorului civil al economiei
sovietice. În acest context, au fost derulate negocieri de dezarmare atât în ceea ce priveşte rachetele nucleare – cu rază
medie (eliminate prin tratatul de la Washington, din decembrie 1987), scurtă şi lungă de acţiune – cît şi în ceea ce priveşte
reducerea efectivelor şi a armamentului convenţional (seria negocierilor din cadrul Conferinţei de la Viena asupra
tratatului CFE, tratatul de la Paris, din noiembrie 1990, etc). Negocierile au fost complemenate de gesturi unilaterale de
bunăvoinţă din partea Kremlinului: în 1988, de pildă, Gorbaciov anunţa reducerea unilaterală a efectivelor militare cu o
jumătate de milion de oameni pe parcursul următoarelor 24 de luni, precum şi decizia de retragere a trupelor amplasate în
RDG, Cehoslovacia şi Ungaria.
Pe fondul repudierii “doctrinei Brejnev” şi înlocuirii sale prin „doctrina Sinatra”, ce lăsa est-
europenilor deschise opţiunile pentru viitor, în perioada gorbaciovistă s-au produs şi reevaluări importante ale raporturilor
Kremlinului cu aliaţii săi din „imperiul exterior”. Începutul a fost făcut de Gorbaciov însuşi, care declara la Helsinki, la 26
octombrie 1989, că Uniunea Sovietică se angajează să nu mai intervină armat pentru menţinerea la putere a regimurilor
comuniste din Europa de Est. A doua zi, Consfătuirea miniştrilor de externe ai ţărilor membre ale Tratatului de la
Varşovia întărea printr-un comunicat declaraţia liderului sovietic. A urmat imediat condamnarea oficială a intervenţiilor în
forţă în Cehoslovacia (1968) şi Afganistan (1979). Astfel, la finele lui octombrie 1989, ministrul sovietic de Externe

27
Eduard Şevardnadze s-a referit la invazia trupelor sovietice în Afganistan ca la o acţiune “nu numai contrară intereselor
umanităţii, ci o încălcare a propriei legislaţii sovietice”. Iar la 4 decembrie 1989, liderii Bulgariei, Ungariei, R.D.
Germane, Poloniei şi URSS, reuniţi la Moscova, au recunscut, printr-o declaraţie comună, că „intrarea trupelor lor în 1968
în Cehoslovacia a fost o ingerinţă în afacerile interne ale Cehoslovaciei suverane” şi că, prin urmare, trebuia considerată
„un act ilegal”.
În aceste condiţii, jocul geopolitic „la schimb” pe care l-a încercat Administraţia americană în timpul
evenimentelor din decembrie 1989, de a încuraja o intervenţie a forţelor militare sovietice în România care să estompeze
criticile faţă de intervenţia americană similară în Panama, a eşuat, Moscova rămânând fidelă principiului neintervenţiei,
enunţat de Gorbaciov.
O surpriză încă şi mai mare pentru occidentali a reprezentat-o prezentarea de către liderul sovietic, la
Strasbourg, în iulie 1990, a viziunii sale asupra noii arhitecturi de securitate europeană, axată pe ideea „casei comune
europene”. Cu acest prilej, Gorbaciov anunţa retragerea forţelor sovietice din Cehoslovacia (80 000 de oameni) şi Ungaria
(65 000 de oameni), reducerea numărului lor în Germania Răsăriteană, de la 380 000 la 195 000 de oameni şi
disponibilitatea Kremlinului de a accepta reunificarea Germaniei, urmând ca după acest moment să se producă, într-un
interval de 4 ani, retragerea totală a trupelor sovietice de pe teritoriul său.
În cele din urmă, prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est (1989) vor face caducă existenţa
Tratatului de la Varşovia. La 25 februarie 1991 s-a semnat la Budapesta, primul din cele două protocoale care vor
consemna autodesfiinţarea organizaţiei. Potrivit acestuia, începând cu 31 martie 1991, toate organismele şi structurile sale
militare îşi încetau oficial activitatea. Ultimul act din existenţa organizaţiei s-a consumat la Praga, la 1 iulie 1991, în
cadrul ultimei reuniuni a Comitetului Politic Consultativ, prin semnarea unui „Protocol privitor la încetarea existenţei
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia”.
Odată cu autodizolvarea organizaţiei şi, ulterior (decembrie 1991), implozia URSS, se încheia astfel o întreagă epocă
– cea a Războiului Rece – şi se punea capăt unui întreg sistem de organizare al relaţiilor internaţionale – ordinea bipolară.

PARADIGME NOI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Prăbuşirea ordinii bipolare a catalizat o efervescenţă fără egal a reflecţiilor care încercau să explice lumea post-Război
Rece. Ca pentru a se revanşa pentru eşecul de a fi prezis prăbuşirea comunismului în Europa de Est, politologii şi
teoreticienii relaţiilor internaţionale au propus, rând pe rând, paradigme noi.

Sfârşitul istoriei
Între cei care s-au aplecat între primii asupra schimbărilor din Europa de Est încercând să le descifreze semnificaţia
profundă a fost Francis Fukuyama. Într-un faimos articol publicat în vara lui 1989 în revista „The National Interest”,
Fukuyama postula emergenţa unui remarcabil consens, care ar fi fost extins la scara întregului mapamond, privitor la
legitimitatea democraţiei liberale ca sistem de guvernare. Viziunea liberalismului triumfător, extinzându-se la scara
întregii planete, putea fi interpretată ca „punct final al evoluţiei ideologice a umanităţii” şi „formă finală de guvernare” şi,
deci, să însemne – în sens hegelian – „sfârşitul istoriei”. Cât de rău a fost înţeleasă iniţial teza sa de către unii din
comentatorii săi – în sensul stupid al încetării producerii unor evenimente istorice – o va arăta Fukuyama însuşi, într-o
„Critică criticilor mei”. De abia după apariţia lucrării Sfârşitul istoriei şi ultimul om (1992), în care teza a fost reluată,
dezvoltată şi argumentată pe larg, a început ea să fie înţeleasă de comentatori în toată complexitatea articulaţiilor sale. În
prelungirea lui Kojéve, interpretul lui Hegel, care ridicase dorinţa de recunoaştere la rangul de adevărat „motor al
istoriei”, Fukuyama considera că ţinerea sub control a acesteia este problema esenţială a politicii. Provocarea esenţială
căreia va trebui să-i facă faţă liberalismul în viitor ar constitui-o faptul că democraţia liberală a generat oameni care au
renunţat la credinţa în propria lor valoare, în favoarea confortabilei auto-prezervări. Privat de respectul de sine, de thymos,
„ultimul om” al societăţii liberale contemporane ar fi renunţat la una din componentele esenţiale care alcătuiesc, împreună
cu raţiunea şi dorinţa – potrivit lui Socrate, citat de Platon în Republica – sufletul omenesc. Lipsit de thymos, „ultimul
om” n-ar fi decât un sclav al propriilor sale dorinţi. Ajuns în acest punct al raţionamentului său, Fukuyama se întreabă: ar
trebui să ne temem că „vom fi în acelaşit timp fericiţi şi satisfăcuţi cu situaţia noastră”, că nu vom mai fi „fiiinţe umane ci
animale ale genului homo sapiens? Sau există pericolul de a fi fericiţi pe un plan, dar totuşi ne-mulţumiţi cu noi înşine pe
un altul şi de aceea gata de a trage înapoi lumea în istorie, cu toate războaiele, injustiţia şi revoluţiile sale?”.
Istoria a confirmat, cel puţin parţial, cel de al doilea scenariu, demonstrând că liberalismul are încă duşmani redutabili
– hipernaţionalismul şi etnonaţionalismul din Balcani, mentalitatea înclinată spre genocid din Rwanda, credinţele
religioase fanatice ale talibanilor, fundamentalismul unei părţi a lumii islamice sau a dreptei religioase din SUA. Atacurile
teroriste de la 11 septembrie 2001 au demonstrat, o dată în plus, dacă mai era nevoie, falsitatea viziunii lui Fukuyama. În
ultimă instanţă, 11 septembrie 2001 a fost o încercare de contestare a supremaţiei ideologice a modelului american de

28
societate şi, prin aceasta, o tentativă de alterare a balanţei ideologice de putere. Violenţa efectivă a fost însoţită atunci de
cea simbolică, vizate fiind înseşi simbolurile puterii americane: World Trade Center – simbolul puterii economice şi al
liberalismului economic, în general; Pentagonul – simbolul puterii militare; şi Casa Albă – simbolul puterii politice.
Departe de a se fi „sfârşit,” în 1991, istoria cunoaşte, aşadar, un nou început, plin de imprevizibilităţi.
Şi după evenimentele de la 11 septembrie 2001, Fukuyama a continuat să considere corectă teza sa conform căreia
„Istoria înţeleasă ca evoluţie a societăţilor umane prin diverse forme de guvernare culminase în democraţia liberală
modernă şi capitalismul orientat către piaţă”. În opinia sa, „modernitatea, reprezentată de către SUA şi alte democraţii
dezvoltate, va rămâne forţa dominantă în politica mondială şi instituţiile încorporând principiile occidentale fundamentale
ale liberăţii şi egalităţii vor continua să se răspândească în lume. Atacurile de la 11 septembrie reprezintă o disperată
reacţie adversă faţă de lumea modernă ce pare să fie un tren de marfă rapid pentru cei ce nu vor să se urce în el”. Pe de
altă parte însă, Fukuyama se contrazice subliniind că „dacă recunoaştem că lupta fundamentală nu este numai cu teroriştii
propriu-zişi ci cu islamiştii radicali care văd lumea ca pe o luptă maniheistă între credincioşi şi necredincioşi, atunci nu
vorbim de un grup mic şi izolat de fanatici” ci de o întreagă ramură a Islamului – „islamo-fascism”.

Ciocnirea civilizaţiilor
O tentativă de descriere a fizionomiei lumii de după Războiul Rece, în termenii unor blocuri civilizaţionale al căror
comportament ar fi similar celui al unor plăci tectonice, a făcut-o politologul Samuel Huntington, director al Institutului
de Studii Strategice John M. Olin de la Universitatea Harvard. Concepând civilizaţia ca „entitate culturală” şi „nivelul cel
mai larg de identificare” al unei comunităţi umane, Huntington distinge „şapte sau opt civilizaţii” ale căror elemente de
diferenţiere le-ar constitui istoria, limba, cultura, tradiţiile şi religia – occidentală, confucianistă, japoneză, islamică,
hindusă, slav-ortodoxă, latino-americană şi, posibil, africană. Teza sa postulează existenţa unor linii de fractură între
aceste civilizaţii, ca sursă dominantă a viitoarelor conflicte ale umanităţii. „Statele naţiuni vor rămâne actorii cei mai
puternici în afacerile mondiale, dar principalele conflicte ale politicii globale se vor produce între naţiuni şi grupuri ale
unor civilizaţii diferite. Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica globală. Liniile de fractură dintre civilizaţii vor fi liniile
de luptă ale viitorului”. În Europa, „cea mai semnificativă linie despărţitoare” i se părea că „ar putea fi graniţa estică a
creştinătăţii occidentale în anul 1500”, ce separă Finlanda şi Statele Baltice de Rusia, trece prin teritoriile Belarusului şi
Ucrainei, separând partea de de vest, de obedienţă catolică a Ucrainei, de cea de de est, de obedienţă ortodoxă, face o
buclă către vest, separând Transilvania de restul României şi, în cele din urmă, ajunge pe teritoriul fostei federaţii
iugoslave, separând Croaţia şi Slovenia de restul teritoriului iugoslav. „Cortina de catifea a culturii a înlocuit cortina de
fier a ideologiei ca cea mai semnificativă linie despărţitoare în Europa” – conchidea Huntington.
Pe linia preocupărilor de geopolitică a frontierei, Huntington a încercat să identifice asemenea linii de fractură între
civilizaţii pe toate continentele. Numitorul comun al tuturor acestora ar fi, în viziunea lui Huntington, opoziţia dintre
civilizaţia occidentală şi celelalte civilizaţii sau, reluând titlul articolului unui autor indian, „Vestul şi Restul” - slogan ce
reamintea semnalul de alarmă tras de Robert B. Kaplan privitor la iminenta „venire a anarhiei”.
Într-o lucrare ulterioară, Huntington şi-a reluat şi dezvoltat teza, încercând să acrediteze ideea că liniile despărţitoare
dintre civilizaţii sunt de o importanţă capitală nu doar pentru definirea identităţii fundamentale a comunităţilor umane, ci
şi pentru recompunerea ordinii mondiale.
Teoria lui Huntington a generat un şir întreg de replici, ce au demonstrat argumentat, din varii
perspective (confuzia dintre politică şi cultură, neluarea în calcul a ramurilor şiită şi sunită ale Islamului, inexistenţa unei
„conexiuni confuciano-islamice”, etc.), falsitatea viziunii sale.
Nici scenariul lui Kaplan, la care subscrie implicit viziunea huntingtoniană, al unei „lumi bifurcate”,
în care insulele de comfort ale lumii occidentale vor fi asaltate de mase de oameni de rase şi culturi diferite care vor
semăna anarhia în Occident, nu s-a împlinit decât cu totul parţial. Chiar dacă imigraţia către ţările dezvoltate a atins
proporţii considerabile în ultimii ani, fenomenul nu a indus în societate o stare naturală de tip hobbesian, caracterizată prin
violenţă generalizată, aşa cum anticipa scenariul „Vestul şi Restul”.

Al Treilea Val
Una din caracteristicile esenţiale care definesc lumea contemporană este omniprezenţa tehnologiei informaţionale în
toate sferele vieţii umane. La temelia noi revoluţii în modul cum este procesată şi manipulată informaţia stă
microprocesorul, aşa după cum, la începuturile erei industriale, acelaşi rol l-a jucat tiparul. Caracterul sistemic şi
interdependent al vieţii umane în lumea contemporană face ca atunci când una din părţile sistemului să nu funcţioneze
bine, efectul său negativ să se repercuteze asupra tuturor celorlalte părţi ale acestuia. Funcţionarea optimă a sistemului
presupune comunicarea efectivă, respectiv schimbul de informaţii, astfel încât fiecare parte să se poată adapta la
schimbările mediului în care operează. Cu alte cuvinte, ea presupune accesul la informaţii precise şi în timp real. Reţelele

29
de comunicare globală au capacitatea de a distribui aproape instantaneu informaţia pe întreg mapamondul. Parţial întrucât
integritatea sistemelor o cere, parţial pentru că tehnologia o permite, informaţia tinde să devină marfa de bază viitorului,
tot aşa după cum, în erele industrială şi agrară, aceleaşi roluri le-au îndeplinit banii şi forţa fizică.
Viziunea pe care Alvin şi Heidi Toffler au propus-o în lucrarea Al Treilea Val (în prelungirea unei alte lucrări celebre
mai vechi, Şocul viitorului) pentru a descrie sistemul mondial al secolului XXI este aceea a unei lumi în care coexistă trei
tipuri diferite de societăţi, care evoluează în paralel pe bande de viteză diferite, au nevoi economice diferite şi sunt
marcate de grade diferite de conectivitate. Societăţile Primului Val – simbolizate de săpăligă – sunt cele agrare, cu un
ritm al schimbării foarte lent, preocupate de dobândirea de resurse naturale în vederea asigurării nevoilor primare de
supravieţuire, foarte puţin conectate la lumea exterioară, răvăşite de conflicte caracteristice stadiului tribal pre-naţional de
evoluţie a umanităţii, ai cărui actori principali sunt căpeteniile locale. Societăţile celui de Al Doilea Val – simbolizate de
linia de asamblare – sunt cele industriale, cu un ritm al schimbării mai alert, a căror funcţionalitate se întemeiază pe
nevoia de resurse energetice, materii prime şi pieţe de desfacere, care întreţin o gamă variată de conexiuni cu lumea
exterioară şi care au drept actori principali statele-naţiuni. În sfârşit, societăţile celui de Al Treilea Val – simbolizate de
computer – sunt societăţile informaţionale în care schimbarea este accelerată la maximum, în care preocuparea centrală
este aceea de a converti cunoaşterea în bogăţie (şi nu aceea de a dobândi noi teritorii, care practic dispare, sau aceea de a
avea resurse naturale proprii, care este diminuată), marcate de hiperconectivitate şi ai cărui actori principali sunt cei
transnaţionali (companii multinaţionale, religii mondiale, organizaţii non-guvernamentale internaţionale, etc).
Coexistenţa acestor trei societăţi paralele crează tabloul unui lumi contemporane ciudate şi
paradoxale, în care „insule” interdependente, dominate de înalta tehnologie a secolului XXI, alcătuiesc împreună un
„arhipelag” ad-hoc, în mijlocul unui vast „ocean” al subdezvoltării şi pauperităţii. Este o lume marcată de fluctuaţie
continuă şi supusă mai mult ca oricând impactului întâmplării, în care:
• în vreme ce imensa majoritate a populaţiei are dificultăţi serioase în a-şi asigura nevoile minime
supravieţuirii, cele câteva societăţi cu adevărat post-industriale şi post-naţionale sunt preocupate de cercetare hi-tech şi
software, de accesul la şi controlul asupra băncilor de date şi reţelelor de telecomunicaţii, de asigurarea unor pieţe pentru
produse şi servicii care încorporează un înalt nivel de inteligenţă, de consulting managerial, de integrarea şi
managementul reţelelor informaţionale, de multiplicarea, diversificarea şi integrarea canalelor mass-media, de simulări
virtuale şi „învăţare continuă”;
• grupuri etnice tot mai numeroase îşi reclamă identitatea şi „suveranitatea”, în vreme ce suveranitatea
statelor avansate economic este în continuă erodare;
• chiar în statele cele mai puternic industrializate, există anumite regiuni privilegiate tehnologic - ceea ce
Tofflerii denumesc prin noţiunea de „tehnopoli” regionali (Orange County şi Sylicon Valley în SUA, Osaka în Japonia,
regiunea Lyon în Franţa sau zona Ruhrului în Germania) – al căror statut socio-economic îl surclasează pe cel al statelor-
naţiuni în cadrul cărora acestea fiinţează;
• legăturile care se crează între marile firme transnaţionale sunt mai puternice şi mai semnificative decât
cele dintre statele-naţiuni în cadrul cărora au fost plasate sediile lor centrale;
• non-linearitatea şi asimetria sunt la ele acasă, o stare conflictuală de mică amploare putând degenera într-
un mare război, iar derularea acestuia din urmă putând produce schimbări insignifiante în distribuţia puterii.
Contrazicând teza populară la începuturile anilor 90 potrivit căreia prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a
blocului răsăritean creat de aceasta în Răsăritul Europei reprezintă principala explicaţie a schimbărilor dramatice pe care
le cunoaşte lumea contemporană, Alvin şi Heidi Toffler au susţinut că acestea s-ar fi produs oricum, fiind generate de
emergenţa unei noi civilizaţii a cărei prosperitate se bazează pe informaţie, şi care, adăugându-se altor două modele,
preexistente, a făcut ca sistemul mondial actual să fie unul tridimensional (structurat pe trei paliere diferite) şi lipsit de
echilibru (întrucât acestor paliere le lipseşte numitorul comun).
Schimbarea produsă de societăţile celui de Al Treilea Val este una paradigmatică şi ea afectează toate
aspectele vieţii umane, inclusiv concepţia asupra securităţii şi maniera de purtare a războiului. Citându-l pe Troţki, care
spunea că „poţi să nu fii interesat de război, însă războiul este interesat de tine”, Tofflerii au avansat propriul lor dicton,
conform căruia „naţiunile poartă războiul aşa cum produc bogăţia”. Corepunzător societăţilor celui de Al Treilea Val, ar
exista un „al treilea val” în modul de purtare a războiului: „forţa” devine mai puţin tangibilă şi mult mai dependentă de
factori calitativi; spaţiul de înfruntare capătă dimensiuni planetare; creşte exponenţial rata mişcărilor (de forţe, logistică,
idei) produse în cadrul său şi timpul se comprimă; iar războiul însuşi devine un conflict între procese de decizie, succesul
său fiind asigurat de „diferenţialul informaţional” între comandanţi şi forţele aflate în subordinea acestora.

Jihad versus McWorld

30
 Politologul Benjamin R. Barber este autorul unei descrieri în termeni antinomici a forţelor care
„remodelează” lumea contemporană: Jihad versus McWorld.
Primul dintre ei, deşi împrumutat din arsenalul terminologic al islamismului, unde are accepţiunea de luptă religioasă
în numele credinţei şi război sfânt, vizează o formă generică de „opoziţie fundamentalistă la modernitate”, un
„multiculturalism cancerizat”, altfel spus, „particularismul dogmatic şi violent”, indiferent de comunitatea în care se
manifestă el. În democraţiile consolidate, el „dobândeşte două forme intersectate: provincialismul, care opune periferia
centrului, şi parohialismul, care dispreţuieşte cosmopolitismul”. În „democraţiile în curs de dezvoltare”, Jihadul îşi găseşte
„o vatră naturală”.
Cel de al doilea termen, inspirat de numele unuia dintre cele mai răspândite fast food-uri de pe mapamond –
McDonald’s – reprezintă o noţiune generică pentru diversele forme de manifestare ale globalizării: pieţele globale,
mutarea puterii economice în sectorul serviciilor (informaţii şi comunicaţii), integrarea pe verticală a mijloacelor de
comunicare în masă, standardizarea gusturilor la nivel planetar prin acest tip nou de piaţă publică, biserică laică, sau „parc
tematic” care este mall-ul, înlocuirea puterii dure, întemeiată pe coerciţie (puterea „hard”) prin puterea subtilă, întemeiată
pe consens (puterea „soft”) şi a ideologiei prin „un soi de videologie care acţionează prin fragmente audio şi clipuri video”
şi al cărui „mesaj politic” îl reprezintă distracţia.
„Dacă McWorld-ul în forma sa negativă cea mai stihinică este un fel de rapacitate animalică, atinsă printr-o energie
agresivă şi irezistibilă, Jihadul în forma sa negativă primordială e un soi de frică animalică, propulsată de anxietatea în
faţa incertitudinii şi uşurată de fanatismul jertfelor de sine – o evadare din istorie”.
Deşi antagonice, lumile Jihad-ului şi McWorld-ului sunt interdependente şi întreţin o relaţie dialectică între ele.
„McWorld-ul nu poate exista fără Jihad: are nevoie de un parohialism cultural care să-i hrănească apetiturile nesăţioase. În
acelaşi timp, nici Jihadul nu poate trăi fără McWorld: căci unde ar ajunge cultura fără producătorii şi negustorii care o
aduc la cunoştinţa tuturor? …Jihadul nu stă atât într-o opoziţie netă, cât într-un contrapunct subtil cu McWorld-ul...Jihad
via McWorld, mai degrabă decât Jihad versus McWorld…Jihadul nu este numai adversarul McWorld-ului, ci şi copilul
lui. În consecinţă, cele două sunt încleştate într-un soi de moment freudian al luptei culturale continue, nici unul nedorind
să existe împreună cu celălalt, nici să fie complet de unul singur”. Mai mult decât atât, Jihadul şi McWorld-ul au un
numitor comun, care le face să pară că acţionează „într-o armonie ascunsă”: fiecare în felul său subminează statul
naţional, instituţiile democratice, libertăţile cetăţeneşti şi activismul civic. „Jihadul făureşte comunităţi de sânge
înrădăcinate în excludere şi ură, comunităţi care dispreţuiesc democraţia în favoarea paternalismului tiranic sau a
tribalismului consensual. McWorld-ul întemeiază pieţe globale înrădăcinate în consum şi profit, lăsând în seama unei
mâini invizibile nedemne de încredere, chiar dacă nu în întregime fictive, problemele de interes şi bine comun”.
Alternativa pe care Barber o propune în raport cu cele două extreme şi, în primul rând, cu ceea ce autorul numeşte
„totalitarismul economic al economiei de piaţă” era o „societate civilă cu multiple sectoare în care autonomia fiecărui
domeniu distinctiv – inclusiv a pieţei economice – este garantată de suveranitatea statului democratic”.
Într-un eseu ulterior (2002), în replică la paradigma huntingtoniană, Benjamin Barber nota că ceea ce se petrece sub
ochii noştri nu este o ciocnire a civilizaţiilor, ci un „război în interiorul civilizaţiei, o luptă care exprimă ambivalenţa din
cadrul fiecărei culturi...ambivalenţa fiecărui individ jonglând beneficiile evidente ale modernităţii cu la fel de evidentele
sale costuri”. În această lucrare, Barber a încercat să explice cauza profundă care generează fenomenul terorismului,
considerat a fi „o versiune depravată a globalizării”: „beneficiarii occidentali ai McWorld-ului celebrează ideologia de
piaţă cu angajamentul său faţă de privatizarea lucrurilor publice şi comercializarea tuturor lucrurilor private şi, prin
urmare, insistă asupra libertăţii totale faţă de interferenţa guvernului în sectorul economic global (laissez faire). Însă
libertatea faţă de interferenţă – domnia puterii private asupra bunurilor publice – este un alt nume pentru anarhie. Iar
teroarea este doar una din multele boli contagioase pe care anarhia le generează. Ceea ce a devenit evident după 11
septembrie este că aceeaşi dezordine deregulată de pe urma căreia beneficiază instituţiile financiare şi comerciale este
chiar dezordinea pe care se bazează terorismul”.
Întrucât „războiul dintre Jihad şi McWorld nu poate fi câştigat”, singura alternativă viabilă la ambele este lupta
democraţiei împotriva amândorura. „Dacă nu putem oferi o alternativă luptei dintre Jihad şi McWorld, epoca în pragul
căreia stăm – postcomunistă, postindustrială, postnaţională, şi totuşi sectară, anxioasă şi bigotă – are şanse să fie şi
iremediabil de postdemocatică”. Din acest punct de vedere, umanitatea s-ar afla la o răscruce. „Putem avea interactivitatea
noastră dictată nouă de violenţă şi anarhie sau putem să o construim pe modelul propriilor noastre aspiraţii democratice.
Putem avea o interdependenţă democratică şi folositoare pe oricare bază comună putem să-i convingem pe alţii ca să şi-o
însuşească, sau putem sta pe marginea anarhiei şi să încercăm să împiedicăm criminali şi terorişti de a ne împinge în
abis”.
Incitantă prin viziunea maniheistă asupra lumii post-Război Rece, „paradigma Barber” este, în acelaşi timp, o invitaţie
la reflecţie asupra noilor inamici ai democraţiei.

31
 Miezul funcţional versus Prăpastia neintegrată
O viziune strategică adaptată contextului globalizării în general, şi securităţii mondiale după 11
septembrie 2001 în special, propune Thomas Barnett, cercetător şi profesor la Departamentul de Cercetare şi Analiză a
Războiului din cadrul Centrului de Studii pentru Războiul Naval din cadrul Colegiului Naval de Război al SUA (U.S.
Naval War College). Viziunea sa a rezultat din studierea intervenţiilor americane în perioada post-Război Rece şi s-a
decantat în perioada noiembrie 2001-iunie 2003, când a deţinut o funcţie-cheie (Assistant for Strategic Futures) în cadrul
biroului Pentagonului însărcinat cu transformarea strategică a armatei americane (Office of Force Transformation), după
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Urmând deja o reţetă a popularităţii testată anterior de Francis Fukuyama şi
Samuel Huntington, Barnett şi-a lansat teoria iniţial printr-un eseu - Noua hartă a Pentagonului (2003) –, dezvoltând-o
ulterior la proporţiile unei lucrări de-sine-stătătoare ce a preluat titlul eseului iniţial – Noua hartă a Pentagonului.
Război şi Pace în secolul XXI (2004).
Potrivit lui Barnett, raportarea diferită a diverselor regiuni ale lumii la globalizare a generat o nouă
configuraţie geostrategică a planetei. Utilizând o proiecţie Mercator a mapamondului, statele care au îmbrăţişat
globalizarea apar plasate la colţurile unui contur imaginar de forma unei mingi de rugby culcate, în vreme ce statele care o
resping apar plasate la mijlocul acestuia. Regiunile care au implementat cu succes globalizarea, denumite generic Miezul
Funcţional (the Functional Core), includ America de Nord, o mare parte din America de Sud, Uniunea Europeană, Rusia
(sub Putin), Japonia şi „economiile emergente” ale Asiei (îndeosebi China şi India), Australia şi Noua Zeelandă – regiuni
care totalizează circa 4 din cele 6 miliarde de oameni, cât însumează populaţia totală a planetei. Regiunile care au respins
globalizarea, denumite generic Prăpastia Neintegrată (the Non-Integrated Gap), reunesc zona Caraibilor, aproape întreaga
Africă, Balcanii, Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Vest şi o mare parte din Asia de Sud-Est. Între
Miez şi Prăpastie se găsesc aşa-numitele „state de la Cusătură” (Seam states), folosite adesea pentru a exporta terorism şi
instabilitate dinspre Prăpastie către Miez: Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Maroc, Algeria, Grecia, Turcia, Pakistan,
Tailanda, Malaezia, Filipine şi Indonezia.
Deconectarea faţă de globalizare defineşte şi ameninţările prezente şi viitoare la adresa securităţii
mondiale. Ossama Bin Laden este un produs al Prăpastiei, iar reţeau teroristă Al-Qaeda s-a instalat în unele dintre cele
mai „deconectate” ţări – Arabia Saudită, Sudan, Pakistan, Somalia, Yemen. Prin urmare, noua paradigmă de securitate ar
putea fi rezumată în formula „lipsa de conectare defineşte pericolul” (disconnectedness defines danger). Cum între
democraţiile liberale aparţinătoare Miezului războiul a devenit de neconceput, viitoarele acţiuni militare vor fi purtate în
statele Prăpastiei sau de-a lungul „statelor de la Cusătură”, pentru a proteja Miezul de exporturile nocive ale Prăpastiei
(terorism, arme, droguri, epidemii, etc).
În concepţia lui Barnett, pentru a câştiga războiul împotriva terorismului, strategia SUA trebuie să
vizeze următoarele obiective: creşterea capacităţii sistemului imunitar al Miezului de a răspunde perturbărilor de sistem de
genul celor produse de atentatele de la 11 septembrie 2001; colaborarea cu „statele de la Cusătură” menite a alcătui o
zonă-tampon care să stăvilească pătrunderea în Miez a reţelelor teroriste şi a altor elemente destabilizatoare; exportul de
securitate în Prăpastie şi, pe această cale, restrângerea Prăpastiei. „Până când nu vom începe un export de securitate
sistematic, pe termen lung, către Prăpastie, aceasta va exporta într-o măsură crescândă suferinţele sale către Miez sub
forma terorismului şi a altor instabilităţi” – atenţionează Barnett. Acest export de securitate poate fi făcut fie sub forma
unor intervenţii militare masive, de tip Leviathan, fie prin intervenţii umanitare şi de edificare naţional-statală, de tip
Administrare de Sistem. Pentru a face faţă provocărilor Prăpastiei, Pentagonul trebuie să-şi dezvolte capacităţile militare
de tip Administrare de Sistem. Lipsa acestora, în Irak, a făcut ca SUA să nu poată restabili ordinea şi reclădi această ţară.
Barnett consideră că SUA au datoria morală de a proceda la acest export de securitate, întrucât
restrângerea Prăpastiei nu este doar o strategie de răspuns la principala ameninţare a momentului la adresa securităţii –
terorismul –, ci „o strategie care şi atrage un viitor mai bun pentru aproape o treime de umanitate care continuă să trăiască
şi să moară în Prăpastie”. În concepţia lui Barnett acest viitor ar trebui să includă: transformarea Irakului într-o societate
funcţională; transformarea Chinei într-o putere de rang apropiat Statelor Unite ale Americii; îndepărtarea lui Kim Jong al
II-lea de la conducerea Coreii de Nord; crearea unui NATO asiatic; îndepărtarea actualei conduceri iraniene; dezvoltarea
unei NAFTA asiatice; îmbrăţişarea principiului liberului schimb de către întreg continentul american; admiterea de noi
state în cadrul SUA; încorporarea Africii de către Miez la orizontul anului 2050; şi, în plan energetic, trecerea de la
utilizarea petrolului la cea a gazului natural. Din acest punct de vedere, războiul din Irak ar trebui privit ca un moment de
cotitură în plan geopolitic şi geostrategic, primul pas al unui program pe termen lung prin care SUA îşi asumă
„proprietatea asupra securităţii strategice în era globalizării”.
Într-un studiu ulterior (redactat împreună cu profesorul Bradd C. Hayes), Barnett a dezvoltat conceptul de
perturbare a sistemului, ridicând-ul la rangul unei teorii de-sine- stătătoare. În viziunea lui Barnett perturbarea sistemului

32
poate fi asemuită cu „o piatră uriaşă aruncată într-un lac mic şi liniştit. Şocul vertical iniţial este spectaculos, dar
încreţiturile pe suprafaţa apei rezultate au o răspândire mai largă şi efecte mai de durată”. Spre deosebire de trecut, când
războiul dintre marile puteri a condus la schimbări ale ordinii internaţionale, în condiţiile globalizării, ce crează un mediu
mai dens pentru propagarea undei de şoc, războiul dintre marile puteri devine mai puţin probabil cauza, cât unul din
efectele posibile ale perturbării sistemului. În prezent agenţii declanşatori ai perturbării sistemului sunt „indivizi super-
puternici” (cum i-a denumit Thomas Friedmann), precum Ossama bin Laden, şi reţele teroriste transnaţionale, precum
reţeau Al-Qaeda. În aceste condiţii stategia focalizată pe state-naţionale nu mai este şi nici nu mai poate fi eficientă. O
strategie adaptată condiţiilor globalizării are nevoie de un principiu organizator nou, iar acesta, în opinia lui Barnett, este
exportul de securitate sistematic de către statele care au îmbrăţişat globalizarea în general, şi de către SUA în special către
statele care au respins globalizarea.
În funcţie de capacitatea statelor de a statua noi reguli care să direcţioneze globalizarea şi a coopera
între ele întru îngrădirea celor care i se opun, Barnett oferă şi patru scenarii posibile ale evoluţiei globalizării. Primul
dintre ele, denumit „Globalizarea Traumatizată”, desemnează cazul în care aceste noi reguli nu sunt statuate, iar lumea
dezvoltată nu se uneşte împotriva celor ce se opun globalizării. Cel de al doilea, denumit „Globalizarea Compromisă”,
vizează posibilitatea ca lumea să coopereze întru avansul globalizării, dar să eşueze în a statua noi reguli, dezvoltarea
economică să-şi încetinească ritmul, iar guvernele să fie mai degrabă reactive decât pro-active. Cel de al treilea, botezat
„Globalizarea Stabilizată”, se referă la situaţia în care naţiunile dezvoltate ar cădea de acord asupra unui set general de
reguli care să direcţioneze globalizarea, dar eşuând în a face front comun în faţa celor care se opun globalizării, vor fi
permanent confruntate cu proteste de masă. În sfârşit, cel de al patrulea şi, în opinia lui Barnett, cel mai favorabil, denumit
„Globalizarea Normalizată”, desemnează cazul în care ţările dezvoltate vor cădea de acord asupra unui set de reguli care
să protejeze drepturile muncitorilor, culturile locale şi mediul şi vor coopera atât pentru dezvoltarea lină şi echitabilă a
globalizării, cât şi pentru îngrădirea oponenţilor săi.
Prin ambiţia de a se erija în strateg al epocii globalizării, Barnett a fost asemuit uneori cu Alfred
Mahan şi George Kennan. Dacă comparaţia cu teoreticianul puterii maritime se susţine doar din punct de vedere formal
întrucât atât Mahan, cât şi Barnett, şi-au dezvoltat teoriile în calitate de profesori ai Colegiului Naval de Război al SUA,
comparaţia cu Kennan este încă mai puţin justificată. Deşi atât Kennan, cât şi Barnett au propus soluţii unor contexte
strategice de esenţă maniheistă – comunism versus capitalism, globalizare şi anti-terorism versus anti-globalizare şi
terorism – conţinutul acestora este foarte diferit. În vreme ce Kennan a teoretizat necesitatea îngrădirii sau îndiguirii
Uniunii Sovietice pentru stăvilirea expansiunii comunismului, Barnett consideră îngrădirea Prăpastiei Neintegrate
necesară, dar nu suficientă, propunând adoptarea unei atitudini pro-active care să conducă la restrângerea acesteia. Iată de
ce, se poate afirma că strategia lui Barnett se aseamănă mai degrabă cu cea propusă de James Burnham în epoca
Războiului Rece, ce preconiza „împingerea înapoi” a adversarului de atunci al lumii libere, puterea comunistă.
Alţi analişti l-au comparat pe Barnett cu Robert Kaplan şi Samuel Huntington. Dacă perspectiva
înstăpânirii anarhiei asupra căreia atenţionează Kaplan este conţinută implicit şi în teoria lui Barnett, în cazul nedorit în
care statele Miezului nu ar reuşi restrângerea Prăpastiei, comparaţia cu teoria lui Huntington nu poate fi susţinută decât
dintr-un punct de vedere formal, în sensul că ambele viziuni se originează într-o viziune de tip tectonic asupra lumii.
Altminteri, în vreme ce Huntington rămâne prizonierul acesteia prin conceptul de ciocnire a civilizaţiilor, Barnett încearcă
să o depăşească. Prin faptul că vizează integrarea treptată a zonelor problematice ale planetei în Miezul funcţional al
acesteia, strategia lui Barnett propune, în fapt convergenţa civilizaţiilor.
Oferind Pentagonului un substitut similar prin simplitate, eficient şi pragmatism strategiilor ce au
dominat gândirea strategică americană în perioada Războiului Rece („îndiguirea” şi „descurajarea”), strategia pro-
globalizare şi anti-teroristă a lui Thomas Barnett îngăduie Washingtonului să depăşească abordarea de tip joc cu sumă
nulă a celei dintâi şi să se prezinte totodată în faţa aliaţilor săi drept lider natural în epoca globalizării, herald şi promotor
al unui „viitor care merită edificat”.

GLOBALIZAREA
Ultimii 150 de ani au fost martorii unui conflict surd între statele constituite şi dezvoltate pe principii geopolitice, ce
doreau să „închidă” şi să controleze spaţiul terestru, resursele şi populaţia şi cele cu tendinţe şi aspiraţii globalizante, ce
doreau să deschidă lumea liberei circulaţii a ideilor, bunurilor şi serviciilor. Unii dintre cei ce au analizat evoluţia acestei
lupte desfăşurate în surdină au concluzionat că sfârşitul Războiului Rece ar fi însemnat şi sfârşitul geopoliticii. La rîndul
lor, Paul Virilio şi James Der Derian au avansat ideea potrivit căreia, în condiţiile diminuării semnificaţiei spaţiului şi a
creşterii însemnătăţii timpului, în lumea de azi cronopolitica ar fi mult mai importantă decât geopolitica în afacerile
internaţionale. Alţii, precum analistul militar Edward Luttwak, pornind de la realitatea reducerii semnificaţiei puterii
militare în afacerile internaţionale, au anunţat tranziţia de la geopolitică la geoeconomie, statele urmând a dobândi un

33
„substitut geoeconomic pentru rolul geopolitic în decădere”, iar „logica conflictului” urmând a fi exprimată prin
„gramatica comerţului”. Pentru ecologişti, adevărata tranziţie este cea de la geopolitică la ecopolitică. Potrivit fostului
vicepreşedinte din vremea Administraţiei Clinton, Al Gore, umanitatea are nevoie nu de o Iniţiativă de Apărare
Strategică, ci de o Iniţiativă de Mediu Strategică. Combinând elemente preluate de la promotorii tuturor acestor tendinţe,
Richard Falk, profesor de drept internaţional la Universitatea Princeton şi ceilalţi colaboratori asociaţi proiectului „modele
ale ordinii mondiale” (World Order Model Project) au subliniat că lumea se îndepărtează rapid de geopolitică „către o
realitate economică, culturală şi politică mai integrată”, denumită geoguvernare. În condiţiile diminuării capacităţii de
guvernare a statutului-naţiune, nu geopolitica este cea în măsură a oferi soluţii problemelor politicii mondiale, ci
geoguvernarea, eforturile menite a institui structuri de guvernare eficiente şi durabile la nivel global.
Fără nici o îndoială, globalizarea, interdependenţele crescânde şi revoluţia informatică au afectat şi continuă să
afecteze modul cum statele-naţiuni şi comunităţile umane interacţionează. Dar aceasta nu aruncă geopolitica în irelevanţă.
În realitate, departe de a-şi fi pierdut relevanţa, geopolitica a dobândit caracteristici noi în etapa actuală, astfel încât se
poate spune că începe să prindă contur geopolitica secolului XXI.

Geopolitica post-modernă
Sub impactul globalizării, deteritorializării şi informaţionalizării, spaţiul mapamondic pare hibridizat,
descentralizat şi ieşit în proporţii variabile de sub controlul statelor naţionale. La rândul lor, comunicarea în mediul
electronic şi mijloacele accelerate de transport au generat un nou val, accelerat, de compresie a timpului şi spaţiului. Aşa
după cum observa reputatul analist politic Zbigniew Brzezinski, spre deosebire de trecut, când epocile istorice apăreau
clar reliefate conferindu-ne percepţia clară a evoluţiei istorice, „istoria azi prezintă discontinuităţi marcate care intră în
coliziune unele cu altele”, modificând percepţiile noastre istorice.
Pe fondul acestor mutaţii esenţiale, tot trei par a fi şi caracteristicile esenţiale ale geopoliticii
postmoderne. Prima dintre vizează deteritorializarea. Emergenţa condiţiei postmoderne a coincis cu deteritorializarea
accentuată a lumii geopolitice. Cea de a doua se referă la producerea de imagini geopolitice globale, fie că avem în vedere
aspectul tehnologic – imaginile prin satelit, sistemul GPS, etc – sau cel ideologic – împărţirea şi fixarea spaţiului
mapamondic în categorii precum „pieţe în formare” (emerging markets) şi „democraţii în curs de dezvoltare” (emerging
democracies), „state eşuate” (failed states) şi „state ticăloase” (rogue states), state aparţinând miezului funcţional
(functional core states) şi state aparţinând prăpastiei neintegrate (non-integrating gap states). În sfârşit, cea de a treia
caracteristică o reprezintă tentativele de redefinire a peisajului strategic global post-Război Rece din perspectiva noilor
provocări cu caracter transnaţional la adresa securităţii – traficul ilicit de droguri, arme şi fiinţe umane, terorismul,
proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele etnice, dezastrele ecologice naturale sau artificiale, etc. – ce au
transformat lumea de azi într-o „societate a riscurilor globale” (David Held).
Globalizare şi glocalizare
Globalizarea poate fi descrisă ca un proces (sau set de procese) care înmănunchează o transformare a organizării
spaţiale a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale şi care generează fluxuri şi reţele transcontinentale şi regionale de activitate,
interacţiune şi putere. Globalizarea lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale la nivelul mapamondului şi
operează o redistribuţie teritorială a diversităţii lumii ca întreg. Ea se caracterizează prin patru tipuri de schimbare:
extinderea activităţilor economice, sociale şi politice dincolo de frontierele naţionale, regionale şi continentale;
intensificarea interconexiunilor şi interdependenţei în planurile comercial, investiţional-financiar, cultural,
comunicaţional, al emigrării, etc; accelerarea circulaţiei informaţiei, ideilor, bunurilor, capitalului şi oamenilor în
condiţiile evoluţiei rapide a sistemelor moderne de transport şi comunicare; şi estomparea marcată a distincţiei tradiţionale
dintre afacerile interne şi cele internaţionale, în condiţiile caracterului tot mai intrusiv al dreptului internaţional şi al
împrejurării că evenimente locale pot influenţa evenimente dintr-o cu totul altă parte a planetei decât cea în care s-au
petrecut, sau pot avea chiar consecinţe globale. Pe scurt, globalizarea poate fi concepută ca o lărgire, intensificare,
accelerare şi creştere a impactului interconectivităţii la nivel planetar. Ea tinde să conducă la situaţia în care fiecare
subsistem teritorial va semăna tot mai mult cu întregul, iar întregul se va manifesta tot mai mult la nivelul părţilor sale
componente.
Interpenetrarea dintre global şi local, ca trăsătură a viitoarei societăţi globale a apărut iniţial în mediile de afaceri
japoneze, în anii ’80, sub forma ideii de “globalizare locală” sau “glocalizare”. Noţiunea desemna procesul prin care
corporaţiile multinaţionale îşi adaptau produsele şi marketingul circumstanţelor locale, dictate de preferinţele
consumatorilor locali, proces ce implica un element de acţiune “de sus în jos”.
Ulterior, ideea legăturii de interdependenţă dintre global şi local a fost preluată de organizaţiile nonguvernamentale
internaţionale (dedicate protecţiei mediului, acţiunii civice, social-politice, etc) sub forma sloganului “gândeşte local,

34
acţionează local”, ce implica un element de acţiune “de jos în sus”. Sloganul desemna procesul prin care actorii locali erau
chemaţi să reflecteze asupra consecinţelor globale ale acţiunilor lor, înainte de a le pune în aplicare pe plan local.
Globalizarea este înainte de toate un proces geoeconomic şi de abia apoi unul geopolitic şi geocultural. Procesul de
configurare a noului spaţiu planetar ca spaţiu geoeconomic are în corporaţiile şi parteneriatele transnaţionale de tip reţea
principalii săi agenţi. Pe această bază, diviziunea internaţională a muncii, dezvoltată în ultimii 300 de ani odată cu
afirmarea statelor-naţiuni, are tendinţa de a se transforma în diviziune transnaţională a muncii. Unul dintre întemeietorii
ştiinţei managementului, savantul Peter F. Drucker, susţine chiar că în actuala etapă de existenţă a economiei mondiale,
pentru ca o economie naţională să poată supravieţui ca entitate, ea trebuie să se integreze logicii capitalismului corporativ.
Aceasta presupune adaptarea la principiile ce guvernează relaţiile dintre companiile parentale şi cele subsidiare în cadrul
corporaţiilor transnaţionale. Pe această bază, economiile naţionale pot şi trebuie să se transforme în agenţi geoeconomici.
O atare evoluţie atrage însă după sine o erodare a legitimtăţii statelor şi apariţia şi consolidarea unor noi loialităţi –
corporatiste, regionale, social-mondiale, etc. – , situaţie ce i-a făcut pe eseistul francez Alain Minc şi politologul german
Ulrich Beck să susţină că în prezent asistăm la o necesară revenire la evul mediu. Asemeni situaţiei din evul mediu, când
autoritatea monarhilor şi prinţilor era partajată şi, uneori, subminată, de feudalii locali, în lumea globalizată a identităţilor
multiple, şi loialităţile sunt multiple.
Unii autori consideră necesară operarea unei distincţii între noţiunile de globalizare şi internaţionalizare. Ulrich Beck,
de pildă, consideră că din punct de vedere economic putem vorbi de internaţionalizare, altfel spus de „o întărire a relaţiilor
comerciale şi de producţie transnaţionale în cadrul şi între anumite regiuni ale lumii – America, Asia şi Europa – dar, cel
puţin deocamdată, nu şi de globalizare. Prin contrast, profesorul american Herman Daly de la Universitatea Maryland
susţine ideea conform căreia în vreme ce globalizarea, înţeleasă ca integrare economică globală prin dezintegrarea
economiilor naţionale ar desemna faţeta negativă a globalizării, internaţionalizarea, înţeleasă ca liberă circulaţie a
bunurilor, oamenilor şi ideilor ar descrie aspectul său pozitiv.
Dezbaterea în jurul momentului care a marcat începutul globalizării nu s-a încheiat nici astăzi. Pentru unii autori
acesta este dat de secolul al XVI-lea, în cursul căruia a avut loc emergenţa sistemului capitalist mondial şi a fost
descoperită Lumea Nouă (Immanuel Wallerstein). Pentru alţi autori acest moment coincide cu începuturile modernizării,
plasate în secolul al XVIII-lea (Anthony Giddens). Pentru alţi autori, fenomenul globalizării a debutat la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX, perioadă în cursul căreia s-au dezvoltat primele companii cu adevărat internaţionale.
În sfârşit, sunt şi unii autori care consideră că doar sfârşitul conflictului Est-Vest (1989-1991), ce a permis trecerea la
edificarea unei civilizaţii cu adevărat globale, poate fi considerat adevăratul început al globalizării (Thomas L. Friedmann,
Perlmutter).
Dincolo de aceste dispute şi schematizând oarecum, se poate afirma că în abordarea fenomenului globalizării pot fi
distinse trei şcoli principale de gândire: hiperglobalistă; sceptică; şi transformaţionalistă.
Şcoala hiperglobalistă susţine că statele sunt subiectele unor masive şi profunde procese de schimbare economică şi
politică, care le erodează şi fragmentează puterea. Soarta comunităţilor naţionale este tot mai mult dominată de forţe
regionale şi globale. Ceea ce distinge prezentul de trecut este existenţa unei economii globale unice, care transcede şi
integrează regiunile economice mari ale planetei şi impune necircumscrierea activităţilor economice cu caracter strategic
unui cadru naţional. Instituţiile financiare şi comerciale internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, G-
8, Organizaţia Mondială a Comerţului, etc) şi capitalul corporatist, mai degrabă decât statele, sunt cele care exercită azi
influenţa decisivă asupra organizării, localizării şi distribuţiei bogăţiei şi puterii economice pe mapamond. Această
transformare este însoţită de costuri semnificative şi impune regândirea unor valori fundamentale precum egalitatea,
libertatatea şi democraţia şi chiar a unor modele democratice, precum cele ale “statului bunăstării sociale” (welfare state)
şi social-democraţiei, menite, în opinia hiperglobaliştilor, dispariţiei.
Şcoala sceptică susţine că puterea guvernelor naţionale şi naţionalismul rămân trăsăturile determinante ale epocii
contemporane. În opinia adepţilor săi, deşi în ultima perioadă a avut loc o intensificare a activităţii internaţionale şi
sociale, ea a întărit şi consolidat puterile statului în multe domenii. Scepticii contestă şi caracterul novator al globalizării.
Astfel, în comparaţie cu perioada de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial (la belle époque, 1890-1914),
intensitatea interdependenţei globale contemporane ar fi fost exagerată. Mai mult decât atât, argumentează scepticii,
globalizarea este un fenomen în bună măsură circumscris statelor OECD. Respingând ideea unei economii globale, poziţia
sceptică conchide că lumea se împarte în mai multe blocuri economice şi politice în cadrul cărora se dezvoltă forme
diverse de capitalism. Departe de a experimenta o nouă ordine, lumea contemporană a rămas captiva geopoliticii şi luptei
neo-imperialiste pentru putere.
Ca sinteză a celor două poziţii extreme, şcoala transformaţionalistă susţine că globalizarea este un proces
multidimensional, care crează circumstanţe economice, politice şi sociale noi, ce servesc reorganizării şi rearticulării
puterilor politică, militară şi culturală ale statului şi a contextului în care acesta operează. Globalizarea, afirmă

35
transformaţionaliştii, este în primul rând o chestiune care vizează modalităţile, instrumentele, organizarea şi distribuţia
puterii. Ea poate fi concepută ca o mutaţie pe scara organizării umanităţii, ce extinde relaţiile de putere la nivelul
întregului mapamond şi face ca evoluţiile dintr-o regiune a planetei să potă modela viaţa comunităţilor dintr-o cu totul altă
parte a ei. Inegală în circumscrierea şi impactul său asupra diverselor regiuni şi state ale lumii, globalizarea divide tot pe
atât cât integrează.
Una dintre cele mai influente lucrări dedicate globalizării rămâne lucrarea lui Thomas L. Friedmann, Lexus şi
măslinul. Ea prezintă globalizarea ca un fenomen în două etape succesive, separate între ele printr-o cezură temporală.
Prima etapă, derulată între jumătatea secolului al XIX-lea şi Primul Război Mondial , a stat sub semnul puterii Marii
Britanii, atunci puterea dominantă pe plan mondial. Caracteristicile sale principale au fost emergenţa pieţelor comerciale
şi de capital la nivel global şi amploarea fără precedent a circulaţiei forţei de muncă şi a fenomenului imigraţiei. Cea de a
doua etapă, derulată în prezent, stă sub semnul puterii SUA şi are drept caracteristci esenţiale integrarea pieţelor,
finanţelor şi tehnologiei – aceasta din urmă prin computerizare, miniaturizare, digitalizare, comunicaţii prin satelit, fibre
optice şi Internet. Cea de a doua etapă se deosebeşte la modul esenţial de prima prin ritmul şi intensitatea cu care lumea
este integrată într-o unică piaţă globală şi prin numărul ţărilor şi indivizilor capabili să participe la acest proces şi să fie
afectaţi de el.
Teza centrală a cărţii lui Friedmann este accea conform căreia globalizarea reprezintă noul sistem internaţional care l-
a înlocuit pe cel al Războiului Rece. Ea are propriile sale reguli, propria sa logică şi propriile sale mobiluri care vor afecta
fiecare firmă, ţară şi comunitate, direct sau indirect. Dacă Războiul Rece avea drept caracteristică esenţială divizarea, iar
ca simbol Zidul Berlinului, globalizarea are drept caracteristică fundamentală integrarea, iar ca simbol, reţeaua de Internet.
Dacă “pe perioada Războiului Rece unitatea de măsură a puterii era greutatea, în era globalizării aceasta este viteza. Dacă
ieri întrebarea care conta era: cât de mare e racheta ta?, mâine ea va fi: cât de rapid e modemul tău?”. Dacă în timpul
Războiului Rece, linia telefonică directă care unea Casa Albă de Kremlin, controlată de doar doi oameni, reprezenta
simbolul divizării noastre, în globalizare Internetul este simbolul conectivităţii noastre, ce ar urma în curând să atingă
permanenţa – stadiul Evernet-ului. În opinia lui Friedmann, ceea ce este realmente înspăimântător în legătură cu
globalizarea este faptul că logica sa internă o copiază pe cea a Internetului: suntem tot mai conectaţi unii cu alţii, dar
nimeni nu preia controlul. Friedmann susţine că în epoca globalizării, calitatea şi transparenţa guvernelor contează mai
mult decât niciodată, iar investitorii pot forţa guvernele să devină mai transparente şi democratice.
Potrivit lui Friedmann, elementele care explică de ce economia americană a performat atât de bine ca factor
globalizant ţin de geografie, populaţia multiculturală şi marele procent de imigranţi, pieţele de capital eficiente,
transparenţa cadrului juridic şi circulaţia liberă a informaţiilor. Prin contrast, punctele slabe ale SUA ar fi criminalitatea
ridicată, carenţele regimului de control al armelor, disparităţile mari între veniturile populaţiei, sub-finanţarea şcolilor de
stat, procesomania, standardul de viaţă al consumatorilor peste nivelul mijloacelor financiare pe care aceştia le deţin şi
aroganţa globală a Washingtonului.
Pentru Friedmann, partea bună a globalizării constă aceea că oferă comunităţilor locale şi oamenilor simpli numeroase
oportunităţi şi resurse, iar partea rea, în aceea că puterea se plasează la nivele tot mai abstracte şi se cere ţărilor în curs de
dezvoltare să facă în douăzeci de ani ceea ce Statelor Unite ale Americii le-a trebuit două secole să realizeze.
În timp ce autori hiperglobalişti precum Thomas L. Friedmann sau promotori ai determinismului economic şi a teoriei
sistemului global precum Immanuel Wallerstein, au avansat ideea globalizării ca sistem, alţi autori, precum Roland
Robertson au propus reconceptualizarea globalizării ca şi câmp. Câmpul global, în viziunea lui Robertson, ar fi rezultatul
interpenetrării complexe dintre global, naţional şi local. Abordarea dialectică a lui Robertson vede în globalizare
interacţiunea celor trei elemente, mai degrabă decât dominaţia forţelor transnaţionale asupra celor naţionale sau triumful
modernităţii asupra tradiţiei. Spre deosebire de sistemul global, câmpul global nu este dominat de logica singulară a
capitalismului, nici animat doar de puterea instituţiilor economice sau legitimat de o unică idee sistemică capabilă de a
coopta mişcările anti-sistemice. Câmpul global prezintă deopotrivă elemente constrângătoare şi oportunităţi de acţiune
capabile să afecteze toţi actorii implicaţi. În concepţia lui Robertson localul este un aspect al globalului iar globalizarea un
proces prin intermediul căruia culturile locale sunt deopotrivă concentrate şi intersectate. Datorită acestei interdependenţe
reciproce dintre local şi global, de natură a genera un tip aparte de „ciocnire a localităţilor”, mai degrabă decât de a vorbi
de globalizare şi localizare ca două procese distincte, ar trebui să vorbim de glocalizare ca unul şi acelaşi proces complex,
ce le reuneşte pe ambele. Pe această cale, conceptul de glocalizare se contrapune funciarmente celui de globalizare
culturală sau McDonaldizare a societăţii.
Pornind de la concepţia lui Roland Robertson, Zygmunt Baumann arată că glocalizarea este un proces al re-
stratificărilor sociale la scară globală. Cu alte cuvinte, globalizarea şi localizarea reprezintă nu doar momentele sau
faţetele unuia şi aceluiaşi fenomen, ci ele se constituie simultan în modalitate de exprimare a unui nou tip de polarizare şi
stratificare a populaţiei lumii în bogaţi globalizaţi şi săraci localizaţi. În vreme ce pentru cei avuţi spaţiul şi-a pierdut

36
semnificaţia, putând fi uşor străbătut pe căi „reale” sau „virtuale”, pentru cei săraci distanţele pot fi cu greu depăşite. În
vreme ce locuitorii primei lumi trăiesc esenţialmente în timp, tocmai pentru că nu dispun de el suficient, locuitorii celei de
a doua lumi trăiesc esenţialmente în spaţiu, tocmai pentru că pot ieşi cu greu din captivitatea sa, iar timpul, de care dispun
din plin, este gol şi lipsit de structură (doar timpul virtual al televiziunii beneficiind de un anumit „orar”) şi trece monoton,
inutil. Potrivit lui Baumann, noutatea erei globalizării rezidă în faptul că globalizarea schimbă relaţia dintre bogăţie şi
pauperitate. Dacă vechii bogaţi aveau nevoie de săraci pentru a se înavuţi şi a rămâne avuţi, noii bogaţi nu mai au nevoie
de noii săraci. Între noii bogaţi globalizaţi, ce transgresează timpul şi sunt în permanentă criză de timp, şi noii săraci
localizaţi, fixaţi de un anumit spaţiu şi condamnaţi la „omorârea” unui timp de care oricum nu au nevoie, se cască o
prăpastie ce se adânceşte tot mai mult şi care face imposibilă atât legătura de dependenţă, cât şi cea de solidaritate şi
compasiune ce a caracterizat până în momentul erei globalizării relaţia dintre bogaţi şi săraci.
Dacă Zygmunt Baumann a dezvoltat filonul social al teoriei lui Roland Robertson, Arjun Appadurai a dezvoltat
componenta culturală a acesteia, propunând teoria autonomiei relative a culturilor glocale. Potrivit lui Appadurai
realităţile pe baza cărora se construiesc culturile glocale sunt: „peisajele etnice” (ethnoscapes) – persoane sau grupuri
aflate în permanentă mişcare (turişti, imigranţi, refugiaţi, solicitanţi de azil, muncitori oaspeţi, alte categorii de persoane
sau grupuri aflate în mişcare); „peisajele tehnologice” (technoscapes) – mişcările transfrontaliere ale tehnologiilor;
„peisajele financiare” (financescapes) – mişcările rapide ale banilor; „peisaje media” (mediascapes) – distribuţia
capacităţilor de producţie şi emisie a imaginilor electronice; şi „peisajele ideatice” (ideoscapes) – mişcarea ideilor în
favoarea sau împotriva statului, rădăcini în iluminism. Culturile glocale întemeiate pe aceste realităţi numai sunt legate de
un anume spaţiu şi timp şi fac irelevantă distincţia tradiţională dintre centru şi periferie. La originea acestei mutaţii
fundamentale stau mijloacele de informare în masă. În loc de a crea o unificată „cultură globală”, cum s-a pretins, în fapt
industriile media „umplu” formele de viaţă locale cu „pre-imagini” ale unor variate „lumi posibile” generate în altă parte.
Existenţa reală şi cea posibilă se întrepătrund astfel în circuitul imaginilor şi modelelor produse la scară globală.
Pentru Ulrich Beck, globalizarea înseamnă o societate mondială fără stat mondial şi guvern mondial.
Reunind faţete multiple (economice, de comunicare, ecologice, culturale, sociale, de securitate, etc.), globalizarea
înseamnă în acelaşi timp re-regionalizare la nivelele supranaţional şi sub-naţional. Altfel spus, globalizarea favorizează
macro-regionalizarea care, la rândul său, favorizează micro-regionalizarea. În ceea ce priveşte relaţia geopolitică-
globalizare, Behr consideră că posibilitatea însăşi de a produce bunuri şi servicii în varii locaţii de pe glob, justifică
relevanţa geopoliticii în epoca globalizării. Behr operează o distincţie între Primul Modernism, în cadrul căruia exista o
anumită unitate între stat, societate şi individ, şi cel de-al Doilea Modernism, reprezentat de globalizare, în cadrul căreia
această uniate nu mai există. În vreme ce în Primul Modernism – cel al statelor naţionale – a trebuit să alegem între
echilibru şi hegemonie, în cel de-al Doilea Modernism – al globalizării – trebuie să alegem între pierderea suveranităţii
naţionale şi cooperarea transnaţională.
Societatea mondială actuală este “o societate nestatală, adică o stare de agregat a societăţii pentru care
garanţiile de ordine teritorial-statală dar şi regulile politicii legitimate public îşi pierd caracterul obligatoriu”. Tocmai
pentru că unitatea dintre popor, spaţiu şi stat e pusă sub semnul întrebării, o nouă unitate, forjată de această dată între
umanitate, planetă şi state e imperios necesară. Această nouă unitate este materializată, potrivit lui Behr, de statul
transnaţional. Statul transnaţional e conceput ca o posibilă alternativă la statul naţional şi statul hegemonic global, cu alte
cuvinte, ca un posibil răspuns dat provocărilor globalizării. În cadrul statelor transnaţionale, sistemul de coordonare
politică este organizat de-a lungul axei globalizare-localizare. Prin urmare, statele transnaţionale nu sunt nici state
naţionale, nici internaţionale şi nici supranaţionale, ci state glocale, provincii ale societăţii globale ce se străduiesc să-şi
dobândească propria poziţie pe piaţa mondială şi în sistemul politicii policentrice globale. Behr este de părere că modelul
statului transnaţional este capabil de a revitaliza câmpul politic şi a oferi răspunsul corect pentru teoria politică şi politica
erei globale. Dacă acest New Deal nu se materializează însă, avertizează Behr, fatalismul evoluţiei neoliberale, pe care îl
clamează postmodernismul şi globalismul neoliberal va deveni previziune împlinită.
Concluzionând, putem afirma că fenomenul globalizării nu are o definire precisă şi tinde, prin imprecizie
terminologică şi proteismul manifestării sale (deopotrivă în planurile economic, ecologic, social, politic, cultural, al
comunicării, al securităţii), să devină un clişeu al timpurilor noastre. Modurile de raportare şi atitudinile faţă de
globalizare sunt şi ele dintre cele mai diferite. Unii văd în ea un proces benefic, inevitabil şi ireversibil, subliniind noile
oportunităţi pe care aceasta le oferă, în vreme ce alţii o privesc cu ostilitate şi frică, subliniind aspectele de dominaţie,
dependenţă, uniformizare şi standardizare pe care aceasta le implică. Unii autori cred că eroziunea culturii democratice în
societăţile democratice dezvoltate poate fi rectificată prin mai multă globalizare (Anthony Giddens), în vreme ce alţii
consideră că răspunsurile la globalizare sunt fie edificarea statelor transnaţionale (Ulrich Beck), fie promovarea unui nou
realism moral (William H. Thornton).

37
 MODELUL CERCURILOR CONCENTRICE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE. STUDIU DE CAZ:
POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE
Ultimul val de extindere a Uniunii Europene, numit the «big bang» enlargement, a modificat esenţial contextul
geopolitic în Europa şi a creat condiţiile pentru afirmarea vocaţiei externe a Uniunii. Inclusă în proiectele fondatoare, dar
marginalizată prin adoptarea metodei neo-funcţionaliste de integrare, dimensiunea externă a procesului de integrare s-a
conturat cu dificultate şi a rămas în domeniul cooperării inter-guvernamentale. Uniunea este, însă, astăzi, suficient de
organizată şi poate deveni puternică prin întărirea dimensiunii sale politice, pentru a contribui activ la pacea şi
prosperitatea globală. Prin urmare, conştientă şi interesată de creşterea rolului său pe plan extern, Uniunea Europeană a
iniţiat în deceniul trecut un proces din ce în ce mai coerent de cooperare regională şi de deschidere în proximitatea sa
geografică, definită prin trei arii de interes: Europa Centrală şi de Est, Balcanii de Vest şi Mediterana. Elementele comune
diverselor abordări regionale au fost: pacea, stabilitatea, promovarea valorilor comune (în special democraţia şi libertăţile
fundamentale), dezvoltarea şi integrarea comercială.
Cea mai de succes componentă a politicii externe a fost indiscutabil procesul de extindere. Dar, extinderea Uniunii nu
poate continua la nesfârşit; cel puţin, nu raportat la opţiunea pentru menţinerea actualelor structuri de integrare şi
perspectiva unificării politice. În consecinţă, presată, din exterior, pentru a primi noi membri şi, din interior, pentru a-şi
stabiliza structurile şi eficientiza pârghiile de acţiune, Uniunea a dezvoltat o nouă abordare în relaţiile externe cu ţările
vecine, aflată la limita între cooperare şi integrare.
Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002, afirmând că “actuala extindere creează condiţiile pentru o
Uniune cu perspective puternice de creştere durabilă şi de asumare a unui rol important în consolidarea stabilităţii, păcii
şi democraţiei în Europa şi în lume”, preciza că Uniunea Europeană este interesată să întărească relaţiile de cooperare
regională şi transfrontalieră cu ţările vecine, “ în scopul dezvoltării depline a potenţialului regiunilor” […] şi pentru “a
evita riscul unor noi linii de divizare în Europa”. Consiliul European a întărit astfel intenţia Uniunii, prezentată de
Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe din noiembrie 2002, de a dezvolta noi relaţii cu ţările vecine din est,
în funcţie de nivelul dezvoltării lor economice şi politice, în perspectiva conturării unei “Europe extinse”.
Soluţia propusă de Comisia Europeană a venit în martie 2003, prin Comunicarea „Wider Europe – Neighbourhood:
A New Framework for Relations with our Eastern and Southtern Neighbours” – pe scurt, proiectul “Europa extinsă
– Noua vecinătate”. În esenţă, Comunicarea oferea noi perspective de integrare politică şi economică ţărilor ce nu pot fi
acceptate, deocamdată, ca membre ale UE, cu scopul de a crea un spaţiu de securitate, prosperitate, dezvoltare durabilă şi
bună vecinătate, ”un «cerc de prieteni» la frontierele externe ale Uniunii, caracterizat de relaţii strânse şi pacifiste
fondate pe cooperare”. Noul ansamblu de măsuri de politică externă a fost ulterior grupat sub denumirea de „Politica
Europeană de Vecinătate” (PEV), în Comunicarea Comisiei din iunie 2004, care constituie document-cadru al PEV,
alături de Comunicarea privind crearea Noului Instrument pentru Vecinătate din iulie 2003. Anul 2004 a însemnat şi
debutul aplicării PEV (adoptarea Rapoartelor de ţară şi a Planurilor de acţiune), într-un context de clarificare şi structurare
a angajamentului UE prin contribuţia Consiliului pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe, a Parlamentului European şi
a Consiliului European.
Prin noua politică, Uniunea se angajează, condiţionat de îndeplinirea anumitor criterii, să susţină efortul partenerilor
vecini pentru „reducerea sărăciei şi crearea unui spaţiu de prosperitate şi valori comune, bazat pe integrare economică
ridicată, relaţii politice şi culturale mai intense, o cooperare transfrontalieră întărită şi prevenirea în comun a
conflictelor”. Pentru cele mai avansate ţări, Uniunea „promite” chiar perspectiva participării la piaţa internă, precum şi
posibilitatea de aderare progresivă la anumite programe comunitare în domeniile cultural, educativ, mediu, tehnic,
ştiinţific. „Generozitatea” europeană se explică prin faptul că, în lipsa motivaţiei aderării (ca în cazul strategiei de
extindere), oferta trebuia să fie suficient de atractivă, pe de o parte, pentru a limita presiunile de aderare la UE a ţărilor
vecine şi, pe de altă parte, pentru a le determina să adopte măsurile necesare pentru a dezvolta un spaţiu de securitate şi
stabilitate pe continentul european. Romano Prodi, la Conferinţa ECSA-World din 5-6 decembrie 2002, în şedinţa de
închidere, a sintetizat, poate, în cel mai reuşit mod esenţa strategiei UE faţă de noii vecini: ”sharing everything with the
Union but institutions”.
Într-o astfel de abordare a relaţiilor de vecinătate, PEV poate fi considerată un compromis între dorinţa noilor ţări
vecine de a deveni membre ale Uniunii şi limitele UE de a accepta noi extinderi. Aplicarea ei va duce la conturarea unei
regiuni pan-europene şi mediteraneene, organizată după modelul cercurilor concentrice: un nucleu dur format din
Uniunea Europeană (aflată în stadiu ridicat de integrare), acţionând ca pol de difuzare a unor procese transformative în
vecinătatea sa estică şi sudică pentru a dezvolta un spaţiu larg de stabilitate, securitate şi prosperitate; un număr de ţări
terţe, cele mai avansate, participând la piaţa internă; şi, ultimul grup, participând doar la zona de liber schimb. Ideea,
lansată de Jacques Delors în cadrul propunerii pentru crearea unei federaţii de state naţiuni, a fost privită în anii ’90 ca

38
soluţie la dilema aprofundare – extindere în strategia de integrare a UE, iar mai târziu ca soluţie la eşecul Tratatului
Constituţional.
Metoda cercurilor concentrice corespunzătoare gradelor diferite de integrare ar permite diminuarea contradicţiei
extindere – aprofundare şi poate fi luată în considerare în organizarea relaţiilor de vecinătate. Ea introduce însă o
discriminare prin excluderea participării statelor aparţinând cercului exterior, la politici şi acţiuni permise statelor din
cercul de mijloc. O soluţie de compromis ar putea fi cea a “nucleului dur cu geometrie variabilă”, respectiv participarea
tuturor statelor la un număr de politici şi acţiuni comune corespunzătoare celui mai ridicat nivel de integrare şi
diferenţierea, acolo unde nu se poate găsi un numitor comun. Domeniile majore de aplicare a geometriei variabile ar putea
fi: piaţa internă, educaţia, cercetarea – dezvoltarea, politicile industriale, politica de mediu, politica socială, justiţia şi
afacerile interne şi relaţiile externe.

Strategia şi metodologia Politicii Europene de Vecinătate

PEV a fost concepută ca un cadru de referinţă pentru relaţiile între Uniunea Europeană şi ţările membre, pe de o parte,
şi ţările din vecinătatea estică şi sudică, pe de altă parte. Ea nu creează noi structuri şi noi obligaţii, ci doar urmăreşte să
ofere un plus de motivaţie, concentrare pe obiective prioritare şi valoare adăugată pentru relaţiile de cooperare regională
derulate în cadrul Acordurilor de Asociere sau a Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare.
A. Elementele definitorii ale Politicii Europene de Vecinătate sunt:
a) Documentul de strategie;
b) Planurile de acţiune;
c) Rapoartele de ţară;
d) Noul instrument pentru vecinătate şi parteneriat (NIVP).
a) Comunicarea Comisiei „Politica Europeană de Vecinătate - Document de Orientare” este considerată
Documentul de strategie al PEV. Ea stabileşte obiectivele, elementele cheie, metoda, principiile, instrumentele
financiare, acoperirea geografică, domeniile de acţiune şi modul de integrare al politicii de vecinătate în cadrul mai larg
al relaţiilor de cooperare regională transfrontalieră şi transnaţională. Conform Comunicării Comisiei, obiectivul
strategic al PEV îl constituie ”împărţirea cu ţările vecine a beneficiilor extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est,
pentru a întări stabilitatea, securitatea şi bunăstarea tuturor popoarelor acestora. PEV va încerca să prevină emergenţa
unor noi linii de divizare între Uniunea extinsă şi noii săi vecini şi să le ofere posibilitatea de a participa la diverse
activităţi ale UE printr-o cooperare întărită în domeniul politic, economic, al securităţii şi în domeniul cultural”. Relaţiile
privilegiate cu vecinii sunt condiţionate de angajamentul în direcţia promovării şi respectării “valorilor comune” (în
special în domeniul statului de drept, al bunei guvernări, al drepturilor omului, inclusiv drepturile minorităţilor,
promovarea relaţiilor de bună vecinătate, adoptarea principiilor economiei de piaţă şi ale dezvoltării durabile) şi de
asumarea unor obiective esenţiale ale Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE, în special: combaterea terorismului
şi a proliferării armelor de distrugere în masă, asumarea responsabilităţii în prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor,
respectarea prevederilor dreptului internaţional.
b) Elementul central al PEV îl constituie Planurile de acţiune (PA). Ele stabilesc priorităţile cheie,
respectiv: respectarea valorilor comune; dialogul politic; dezvoltarea economică şi socială (inclusiv promovarea unui
mediu favorabil pentru afaceri şi atragerea investiţiilor străine); comerţ, piaţă internă şi reforme legislative (promovarea
comerţului şi susţinerea integrării ţărilor partenere în sistemul comerţului internaţional, încurajarea adoptării legislaţiei
europene şi a standardelor privind piaţa internă); cooperarea în domeniul justiţiei, al libertăţii şi securităţii (reforma
justiţiei şi controlul migraţiei şi a traficului de frontieră); integrarea în reţele de infrastructură (energie, transport şi
telecomunicaţii, societate informaţională şi noile tehnologii); cooperarea în domeniul protecţiei mediului; politica socială
şi contacte „people–to- people”.
Planurile de acţiune vor fi diferenţiate pe ţări, pentru a reflecta situaţia existentă în relaţiile cu UE, precum şi nevoile
specifice ale partenerilor şi capacitatea acestora de a adopta diverse măsuri de reformă în direcţia realizării obiectivelor
comune. Ele vor fi elaborate de Comisie, în colaborare cu ţara parteneră, pe o perioadă de 3-5 ani, şi vor fi aprobate în
cadrul Consiliului de Asociere sau Cooperare. PA nu vor crea noi structuri ci vor susţine realizarea obiectivelor
acordurilor existente. Până în prezent, au fost adoptate planuri de acţiune pentru Israel, Iordania, Republica Moldova,
Maroc, Autoritatea Palestiniană, Tunisia şi Ucraina, urmând ca până la sfârşitul anului 2005 să mai fie adoptate încă
cinci, pentru Armenia, Azerbaidjan, Egipt, Georgia şi Liban. În perspectivă, Uniunea Europeană intenţionează să ofere un

39
nou cadru de parteneriat sub forma unor Acorduri Europene de Vecinătate, care vor înlocui actuala generaţie de
acorduri bilaterale.

c) Rapoartele de ţară sunt documente de analiză a relaţiilor bilaterale, a situaţiei politice, instituţionale, economice şi
sociale a ţării partenere şi a progreselor înregistrate de aceasta în domeniile prioritare fixate prin Planurile de acţiune.
Rapoartele se întocmesc periodic, de către Comisie, în colaborare cu structurile de cooperare ale acordurilor de parteneriat
sau asociere, şi vor sta la baza reexaminării şi adaptării planurilor de acţiune.

d) Noul instrument pentru vecinătate şi parteneriat

Ţinând cont de constrângerile pe termen scurt legate de coordonarea instrumentelor financiare de cooperare
transfrontalieră, Comunicarea Comisiei din 1 iulie 2003 – “Paving the Way for a New Neighbourhood Instrument” a
propus adoptarea noului instrument financiar printr-o abordare etapizată:
• 2004-2006: introducerea Programelor de Vecinătate (PV)
Obiectivul principal al PV îl constituie coordonarea diferitelor instrumente financiare existente, atât în politicile
externe, cât şi în cele interne, prin integrarea actualelor instrumente de cooperare regională şi transfrontalieră:
INTERREG, PHARE - CBC, TACIS – CBC, CARDS şi MEDA. Principalele instrumente vor rămâne Tacis şi MEDA, la
care se adaugă alte programe ale Uniunii (în special, Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului şi
Asistenţa Macro-financiară) şi împrumuturile Băncii Europene pentru Investiţii. Primele programe au fost deja adoptate în
2004.
• Post-2006: Noul Instrument de Vecinătate şi Parteneriat
Începând cu 2007, în cadrul perspectivelor financiare pentru perioada 2007-2013, PEV beneficiază de un nou
instrument, numit European Neighbourhood and Partnership Instrument - ENPI. Acesta face parte din categoria
“instrumentelor generale de susţinere directă a politicilor externe europene”, alături de “Pre-Accession Instrument”
(IPA) şi “Development Cooperation and Economic Cooperation Instrument (DCECI).
În actuala concepţie, Noul Instrument de Vecinătate şi Parteneriat (NIVP) completează instrumentele existente
(TACIS, MEDA) şi funcţionează în baza experienţei programelor de vecinătate adoptate pentru perioada 2004-2006.
Finanţarea sa este orientată către următoarele obiective cheie: promovarea dezvoltării durabile în regiunile de frontieră;
cooperarea în domeniul protecţiei mediului, al siguranţei publice, al prevenirii conflictelor şi crimei organizate;
managementul frontierelor; promovarea cooperării transfrontaliere la nivel local şi a contactelor "people-to-people".
În acest scop, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat finanţează proiecte comune, propuse de către şi în
beneficiul atât al ţărilor membre UE, cât şi al ţărilor vecine. Aplicarea sa va presupune, în principal, combinarea
obiectivelor PEV din cadrul programelor de cooperare transfrontalieră şi de cooperare transnaţională cu obiectivele
politicii de coeziune economico-socială. Complementar, resursele ENPI sunt susţinute prin instrumente financiare
specifice diverselor politici comunitare (educaţie, cercetare, mediu, etc.) şi prin împrumuturi BEI şi BERD.
Metoda şi principiile PEV
Strategia Politicii Europene de Vecinătate a fost elaborată în aşa fel încât să ducă la conturarea la graniţele UE a unui
“cerc de ţări” care să împărtăşească valorile fundamentale şi obiectivele UE, ţări aflate în relaţii de cooperare
întărită cu ţările membre, presupunând inclusiv un nivel ridicat de integrare economică şi politică. Metoda stabilită
prin documentul de strategie presupune:
- definirea unui ansamblu comun de principii şi valori, precum şi angajamentul reciproc în respectarea
acestora;
- cadru bilateral, integrat dimensiunii regionale a cooperării, având drept scop fundamental stabilitatea şi
securitatea la frontierele externe ale UE;
- definirea, de comun acord cu partenerii, a unor obiective şi priorităţi în domenii cheie, în funcţie de realităţile
concrete din fiecare ţară;
- evaluarea periodică şi adaptarea PEV în funcţie de evoluţiile înregistrate de ţara parteneră;
- fixarea unor criterii de referinţă, economice şi politice, care să permită o evaluare clară şi transparentă a
progreselor înregistrate de fiecare ţară în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin Planurile de Acţiune;
- angajamentul progresiv al UE, subordonat respectării obiectivelor prevăzute prin Planurile de acţiune;
Uniunea nu va oferi noi avantaje în absenţa progreselor în ţara parteneră;
- asigurarea coerenţei între instrumentele PEV şi cele ale politicilor complementare; PEV va constitui în acest
sens un cadru de referinţă;

40
 - integrarea PEV în strategia europeană de securitate, prin contribuţia la întărirea formelor de cooperare
regională şi prin promovarea în comun a obiectivelor UE în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună;
- generarea de valoare adăugată: concentrare mai clară pe obiective adaptate regional şi bilateral; noi teritorii;
trecerea de la simpla cooperare şi liberalizare reciprocă a comerţului, pe termen scurt, la integrare în piaţa internă, pe
termen lung; întărirea cooperării politice şi chiar deschiderea progresivă a anumitor programe comunitare; noi instrumente
financiare; noi relaţii contractuale prin perspectiva adoptării Acordurilor Europene de Vecinătate.
În concluzie, metoda PEV constă în dezvoltarea relaţiilor de cooperare într-un nou cadru de referinţă, definit prin
raportare la obiective cheie legate de stabilitate, securitate şi dezvoltare durabilă, structurat pe cei trei piloni actuali ai
funcţionării UE: piaţa internă, justiţie şi afaceri interne, politica externă şi de securitate. În aplicarea metodei, se vor
adopta următoarele principii: cooperarea în baza unor valori comune; concentrarea pe priorităţi; diferenţierea;
condiţionalitatea pozitivă în baza unor criterii de referinţă; evaluarea periodică; progresivitate prin introducerea
distincţiei termen scurt/termen lung. Se poate spune, prin urmare, că politica de vecinătate se află la graniţa între strategia
europeană de securitate şi strategia de extindere; ea combină, de altfel, elemente ale celor două strategii, prin adaptarea
instrumentelor folosite în procesul extinderii (priorităţi, criterii de evaluare, rapoarte de ţară, instrumente financiare
specifice) la relaţiile de cooperare regională.

Regiuni şi state incluse în Politica Europeană de Vecinătate

Politica Europeană de Vecinătate include în prezent 17 ţări ce pot fi grupate în trei arii geografice: Regiunea
Mediteraneană (10 ţări), Europa de Est (4 ţări) şi Caucazul de Sud (3 ţări).
Regiunea Mediteraneană cuprinde ţările care participă la “Parteneriatul Euro-Mediteranean” (Euro-Med), numit
şi “Procesul Barcelona”: Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Siria, Tunisia şi Autoritatea
Palestiniană. Parteneriatul a fost iniţiat în 1995 şi se derulează, în prezent, în baza “Strategiei comune pentru regiunea
mediteraneană”, a Documentului de Strategie Regională 2002-2006 şi a Programului Indicativ Regional 2005-2006. Ca
metodă, Euro-Med combină abordarea regională cu cea bilaterală. La nivel multilateral, cooperarea se realizează prin
programe regionale, organisme create la nivel politic (reuniunile înalţilor funcţionari, conferinţele ministeriale) şi la nivel
oficial (Comitetul Euro-Med), precum şi în cadrul unor reţele de cooperare de tipul EUROMESCO (Comitetul de Studii
Euro-Mediteraneene) sau FEMISE (Forumul Euro-Mediteranean al Institutelor de Ştiinţe Economice). La nivel bilateral,
parteneriatul se realizează prin Acordurile de Asociere şi prin Programele Indicative Naţionale, negociate cu fiecare
dintre statele partenere, în funcţie de priorităţile specifice. Acordurile prevăd realizarea progresivă a unei zone de liber
schimb pentru produsele industriale, produsele agricole şi servicii, cooperarea politică, economică, în domeniul social şi al
migraţiei, precum şi cooperarea culturală.
Aplicarea PEV la ţările Euro-Med a presupus, în primul rând, întărirea abordării bilaterale, prin elaborarea
rapoartelor naţionale pentru Israel, Iordania, Maroc, Tunisia, Autoritatea Palestiniană, Egipt şi Liban, şi prin adoptarea
Planurilor de acţiune pentru cele mai avansate ţări în respectarea condiţionalităţii politice (Israel, Iordania, Maroc, Siria,
Tunisia şi Autoritatea Palestiniană). În perspectiva imediată, se aşteaptă adoptarea unor Planuri de acţiune pentru Egipt şi
Liban, iar în cazul Libiei, aderarea, pentru început, la Procesul Barcelona.
• Zona Europei de Est include aşa numitele “Noi State Independente Occidentale” – Moldova, Ucraina,
Belarus – şi Rusia.
Spre deosebire de zona mediteraneană, Europa de Est nu beneficiază de o abordare regională. Relaţiile se desfăşoară,
în principal, bilateral, prin Acorduri de Parteneriat şi Cooperare (APC). APC sunt bazate pe respectarea principiilor
democratice şi a drepturilor omului şi stabilesc cadrul legal al relaţiilor economice, politice şi comerciale între UE şi ţările
partenere. Sunt prevăzute, de asemenea, măsuri de cooperare în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (în special,
prevenirea activităţilor ilegale, combaterea traficului de droguri şi a spălării banilor), al mediului, al ştiinţei şi culturii. Ca
element de specificitate, spre deosebire de relaţiile contractuale cu alte ţări vecine, APC nu prevăd un cadru de relaţii
comerciale preferenţiale cu UE.
Relaţiile cu Rusia, cel mai important partener al Uniunii în vecinătatea sa estică, se desfăşoară în cadrul
parteneriatului strategic privind crearea a patru spaţii comune: un spaţiu economic (incluzând prevederi speciale privind
mediul şi energia); un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei; un spaţiu al cooperării în domeniul securităţii externe; şi
un spaţiu al cercetării ştiinţifice, educaţiei şi culturii. Practic, însă, Rusia nu participă decât prin asociere la PEV; relaţiile
bilaterale au loc paralel politicii de vecinătate, dar separat, elementele de legătură fiind date de similarităţile obiectivelor şi
de finanţarea comună prin NIVP. Situaţia este, în principal, rezultatul problemelor pe care le ridică extinderea influenţei

41
UE în regiune şi care obligă la o dinamică a relaţiilor UE – Rusia în baza unor proceduri şi mecanisme diferite faţă de cele
adoptate în relaţiile cu alte ţări PEV.
Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu Belarus, deşi negociat din 1995, nu a intrat în vigoare. În măsura în care se
vor înregistra evoluţii favorabile în direcţia democratizării şi angajamentului de respectare a valorilor comune promovate
de UE, Uniunea va iniţia procedurile de aplicare a PEV.
Moldova şi Ucraina sunt deja integrate în PEV, având adoptate Planuri de acţiune. Dincolo de elementele de
specificitate, planurile includ un set de priorităţi generale în arii acoperite de Acordurile de Parteneriat şi Cooperare:
întărirea stabilităţii şi ameliorarea eficienţei instituţiilor democratice şi a statului de drept; garantarea respectării
libertăţii media şi a libertăţii de exprimare; întărirea cooperării în domeniul securităţii regionale şi al relaţiilor de bună
vecinătate, în special găsirea unei soluţii pentru conflictul transnistrean; managementul frontierelor; aderarea la OMC,
în cazul Ucrainei şi aplicarea integrală a acordului cu OMC, în cazul Republicii Moldova (RM); ameliorarea mediului
de afaceri şi atragerea investiţiilor străine; stabilirea unui dialog constructiv şi a unei cooperări eficace privind migraţia
şi regimul vizelor în asigurarea liberei circulaţii între UE, pe de o parte, şi RM şi Ucraina, pe de altă parte; apropierea
graduală a legislaţiei, normelor şi standardelor de acquis-ul comunitar; întărirea capacităţii juridice şi administrative.
În prezent, principalul instrument de asistenţă în Europa de Est îl constituie programul Tacis, care include atât
programe naţionale, cât şi programe multilaterale în domeniul siguranţei nucleare, al cooperării transfrontaliere şi al
cooperării regionale. Complementar, pot fi accesate şi alte instrumente specifice: Asistenţa Macro-Financiară, ajutorul
umanitar ECHO, Programul pentru Securitatea Alimentară.
• Caucazul de Sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan). Zona nu a fost inclusă în prima Comunicare a
Comisiei asupra Europei Extinse. Dar Raportul Parlamentului European asupra propunerii Comisiei (noiembrie 2003) şi
Strategia de Securitate adoptată de Consiliul European din decembrie 2003 au stabilit zona Caucazului de Sud ca zonă de
interes pentru UE în prevenirea conflictelor regionale, având în vedere că cele trei ţări sunt membre ale Consiliului
Europei şi ale OSCE. Un rol esenţial a revenit însă Rezoluţiei Parlamentului din 26 februarie 2004 – “EU policy towards
South Caucasus” – ce recomanda Consiliului ca regiunea să primească un “statut definitiv în politica de vecinătate, în
conformitate cu principiul evitării unor noi linii de demarcaţie în Europa, atât pentru a stimula ţările din regiune să
avanseze în adoptarea reformelor economice şi politice, cât şi pentru a răspunde interesului UE de a creşte rolul său
politic în regiune şi de a-şi asuma un rol sporit în rezolvarea conflictelor”.
Ca urmare, în Comunicarea din iunie 2004 asupra Politicii Europene de Vecinătate, Comisia a propus includerea
Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului în sistemul PEV, în funcţie de progresele fiecărei ţări în domeniile democraţiei, a
statului de drept, a respectării drepturilor omului şi a dezvoltării economiei de piaţă. Primul pas către aplicarea PEV în
cele trei ţări a fost făcut în martie 2005 prin publicarea Rapoartelor de ţară, cu recomandarea Comisiei de a se elabora
Planurile de acţiune. Rapoartele descriu situaţia actuală în domeniile importante pentru politica de vecinătate (democraţie,
stat de drept, respectarea drepturilor omului, cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne, reformele economice şi
sociale, liberalizarea schimburilor, contribuţia la stabilitatea regională) şi propun obiectivele cheie pentru Planurile de
acţiune.
În concluzie, acoperirea geografică a PEV, prin contextul de cooperare regională şi de integrare pe care îl oferă, este
în măsură să stimuleze conturarea unei vaste arii de stabilitate, pace, prosperitate şi liberă circulaţie care ar putea fi
denumită, conform propunerii Parlamentului european, “regiunea pan-europeană şi mediteraneană”. Elementele sale
de identitate ar fi spaţiile de acţiune comună – politice, economice şi de securitate, bazate pe împărtăşirea unor valori
comune: statul de drept, democraţia, libertăţile fundamentale şi drepturile omului.

Domeniile de acţiune ale Politicii Europene de Vecinătate

În baza obiectivelor şi a priorităţilor incluse în planurile de acţiune, pot fi circumscrise trei mari domenii de acţiune
ale PEV, numite şi “spaţii” sau “dimensiuni”:
• dimensiunea politică, umană şi culturală;
• dimensiunea economică;
• dimensiunea de securitate.

Dimensiunea politică, umană şi culturală

PEV va acţiona în principal pentru promovarea în regiunile de interes a democraţiei, a statului de drept, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi pentru intensificarea cooperării culturale şi a dialogului între
popoarele ţărilor membre şi ale ţărilor vecine.

42
 Prin Planurile bilaterale de acţiune, Uniunea va urmări în toate ţările partenere, ca priorităţi: întărirea democraţiei şi
a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (in special libertatea presei şi libertatea
de exprimare), drepturile minorităţilor şi ale copiilor, egalitatea între femei şi bărbaţi, dezvoltarea societăţii civile.
Un rol important va reveni în acest context integrării ţărilor partenere în spaţiul european al educaţiei, precum şi
promovării dialogului inter-cultural, având în vedere că, un proces durabil de “europenizare” nu poate fi conceput în afara
unui contact real între popoarele ţărilor partenere care să faciliteze înţelegerea şi respectul reciproc, toleranţa,
solidaritatea, non-discriminarea, dezvoltarea societăţii civile. Politica de vecinătate va promova, în consecinţă,
cooperarea în domeniul educaţiei, al cercetării, al culturii şi al dezvoltării capitalului uman.

Dimensiunea economică
În domeniul economic pot fi identificate trei axe majore ale politicii de vecinătate:
a) comerţ şi piaţă internă;
b) reţele de energie, transport şi telecomunicaţii;
c) dezvoltarea economică şi socială.
a) Planurile de acţiune vor promova şi vor crea condiţiile liberalizării schimburilor comerciale, conform
dispoziţiilor Acordurilor de Asociere sau a Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare Rezultatul ar putea să se constituie
într-o vastă zonă pan-europeană şi mediteraneană de liber schimb (Pan-European and Mediteranean Free Trade Area).
Pe termen lung, deşi documentele oficiale nu fac precizări clare şi nu stabilesc termene, PEV oferă posibilitatea
aderării ţărilor partenere la piaţa internă. În acest scop, Planurile de acţiune vor susţine un proces de armonizare
legislativă prin adoptarea diverselor componente de acquis în funcţie de evoluţiile fiecărei ţări în parte.
b) Principal importator şi al doilea consumator de energie al lumii, Uniunea Europeană este interesată de asigurarea
securităţii energetice. Având în vedere că vecinătatea sa estică şi sudică dispune de importante rezerve de petrol şi gaz
natural, este de înţeles de ce în politica de vecinătate, parteneriatul energetic strategic este o axă prioritară. Planurile de
acţiune vor urmări dezvoltarea reţelelor şi interconectarea ţărilor UE şi a ţărilor partenere, cooperarea în domeniul
energiei, convergenţa politicilor energetice şi corelarea acestora cu obiectivele dezvoltării durabile.
Reţelele de transport şi telecomunicaţii au, de asemenea, un rol cheie în promovarea integrării comerciale şi
economice la nivel regional. Planurile de acţiune vor urmări dezvoltarea şi interconectarea reţelelor la nivel pan-
european, ameliorarea eficacităţii şi siguranţei sistemelor de transport, precum şi armonizarea legislativă.
c) PEV dispune de un ridicat potenţial privind ameliorarea condiţiilor de dezvoltare economică şi socială în ţările
vecine. În primul rând, liberalizarea fluxurilor comerciale va genera efecte de creare de comerţ, economii de scară şi
ameliorarea condiţiilor de concurenţă. Apoi, armonizarea legislativă, creşterea stabilităţii şi securităţii, asistenţa tehnică
şi financiară din partea UE, întărirea dialogului şi cooperării în domeniul social şi al protecţiei mediului, promovarea
tehnologiilor informaţiei şi comunicării vor îmbunătăţi mediul de afaceri, vor atrage fluxuri de investiţii străine directe şi
vor crea condiţiile unei dezvoltări economice şi sociale durabile. Beneficiile sunt însă condiţionate de adoptarea politicilor
complementare necesare asigurării macro-stabilităţii şi funcţionalităţii mecanismelor economiei de piaţă, precum şi pentru
diminuarea impactului social pe termen scurt determinat de restructurările economice.

Dimensiunea de securitate
Axele prioritare ale planurilor de acţiune PEV în domeniul securităţii sunt:
a) justiţia şi afacerile interne;
b) politica externă şi de securitate.
a) Problema principală în materie de justiţie şi afaceri interne este legată de găsirea soluţiilor adaptate fiecărei
regiuni şi ţări pentru a răspunde, pe de o parte, obiectivului de deschidere a graniţelor şi, pe de altă parte, nevoii de
securitate şi stabilitate regională. În consecinţă, managementul frontierelor este considerat o prioritate în majoritatea
planurilor de acţiune. Ele stabilesc măsuri privind cooperarea în domeniul migraţiei, al regimului vizelor şi condiţiilor de
azil, combaterea terorismului, a crimei organizate şi a spălării banilor, combaterea traficului cu droguri şi arme. De
asemenea, PA identifică posibilităţile de întărire a colaborării în domeniul justiţiei şi al poliţiei, inclusiv prin cooperarea
cu organismele europene specializate, cum ar fi EUROPOL şi EUROJUST. În acest scop, o atenţie specială va fi acordată
ratificării şi implementării unor convenţii internaţionale cheie.
b) PEV, ca element al strategiei europene de securitate, are rolul de a întări participarea Uniunii la prevenirea
conflictelor şi gestionarea crizelor. În consecinţă, Planurile de acţiune vor defini atât ariile de dialog bilateral, cât şi cadrul
de cooperare multilaterală privind guvernarea globală şi combaterea ameninţărilor la adresa securităţii şi stabilităţii în
întreaga lume. Uniunea Europeană urmăreşte să integreze ţările partenere în unele aspecte ale Politicii Externe şi de

43
Securitate Comune şi ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi să stabilească un cadru de responsabilităţi împărţite
în domeniul securităţii şi stabilităţii regionale.

Complementarităţi între Politica Europeană de Vecinătate şi alte politici ale UE

Din cele de mai sus, rezultă că Politica Europeană de Vecinătate, prin spectrul foarte larg de arii de acţiune, intră în
corelaţie cu mare parte a politicilor Uniunii. În funcţie de progresele pe care PEV le va favoriza în domeniul integrării
politice şi economice, ţările partenere vor participa, probabil într-un sistem al geometriei variabile, la ansamblul
politicilor şi programelor comunitare. Pe termen scurt şi mediu, însă, pot fi identificate cinci complementarităţi cu
impact semnificativ asupra eficacităţii PEV şi a perspectivelor sale de evoluţie:
• Politica regională;
• Justiţie şi afaceri interne;
• Educaţie, cultură şi cercetare;
• Politicile de dezvoltare durabilă, socială şi de mediu;
• Politica externă şi de securitate.

Politica regională
Regiunile aflate la graniţele externe ale UE, suportând în plus faţă de efectele datorate decalajelor iniţiale de
dezvoltare şi efectele de perifericitate, sunt beneficiare “privilegiate” ale politicii regionale. Prin programele de potenţare
a factorilor endogeni de dezvoltare şi prin conectarea la reţelele transeuropene de transport, comunicaţie şi energie,
politica regională diminuează caracterul de perifericitate al acestor regiuni, făcând posibil şi transferul peste graniţă al
stabilităţii şi prosperităţii lor economice. În plus, prin iniţiativa INTERREG, aplicată în cadrul politicii regionale, sunt
susţinute trei programe (de cooperare transfrontalieră, transnaţională şi interregională, de dezvoltare a reţelelor energetice
şi de amenajare a teritoriului), programe care pot fi corelate cu obiectivele fixate prin Planurile de acţiune ale PEV.
Reforma politicii regionale din 2004 întăreşte, de altfel, complementaritatea cu PEV prin includerea cooperării
transfrontaliere, pentru perioada de programare 2007-2013, în categoria obiectivelor de coeziune.

Justiţie şi afaceri interne

Obiectivul strategic al UE în domeniul JAI îl constituie crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în
cadrul frontierelor interne”. În Politica Europeană de Vecinătate, justiţia şi afacerile interne reprezintă o arie dominantă a
domeniului de securitate, impunând modificări importante ale acquis-ului comunitar, pentru a-l adapta specificului ţărilor
vecine şi relaţiilor de cooperare ce vor fi dezvoltate. Practic, prin PEV, va rezulta un transfer al centrului de greutate
privind problemele de securitate (azil, migraţie, vize, măsuri de luptă contra terorismului şi a crimei organizate, etc) la
“graniţele” externe a ceea ce începe să se contureze ca o “regiune pan-europeană”. Planurile de acţiune includ deja acţiuni
majore ale domeniului JAI (migraţie, managementul frontierelor, combaterea crimei organizate, combaterea spălării
banilor şi a crimei organizate în domeniul economic şi financiar) şi prevăd posibilitatea participării ţărilor vecine la
diverse programe europene şi internaţionale. Justiţia şi afacerile interne prezintă, prin urmare, pe termen scurt, cel mai
ridicat grad de complementaritate cu obiectivele PEV şi oferă posibilităţi variate de integrare politică.

Educaţie, cultură şi cercetare

Programele comunitare în domeniul educaţiei, culturii şi cercetării pot fi conectate fără dificultate la Politica
Europeană de Vecinătate, având în vedere experienţa UE în dezvoltarea programelor de cooperare internaţională privind
formarea profesională, mobilitatea, cercetarea–dezvoltarea şi formarea reţelelor de cercetare şi expertiză, recunoaşterea
reciprocă a diplomelor şi calificărilor, aplicarea noilor tehnologiei ale informaţiei şi comunicării, precum şi integrarea
dimensiunii culturale şi europene în politicile de educaţie. Intensificarea cooperării şi integrarea ţărilor vecine în spaţiul
european al educaţiei şi cercetării vor crea premisele atât pentru dezvoltarea resurselor umane, cât şi pentru realizarea
unui spaţiu de stabilitate şi securitate, prin conturarea şi întărirea sentimentului de apartenenţă la un spaţiu comun de
valori şi interese împărtăşite. În cadrul acordurilor bilaterale, Comisia dezvoltă deja programe în domeniul cultural şi al
educaţiei prin TACIS şi MEDA, iar prin Planurile de acţiune, Comisia are în vedere participarea ţărilor partenere la
Community R&D Framework Programmes, Culture 2000, Tempus III, Erasmus Mundus şi Youth.

Politicile de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă constituie un obiectiv al procesului de integrare europeană, transformat în criteriu de
condiţionalitate al adoptării şi aplicării politicilor Uniunii şi ale ţărilor membre. În politica de vecinătate, deşi strategia
face referiri la dezvoltarea durabilă, iar multe dintre priorităţile Planurilor de acţiune vin în promovarea unei astfel de
44
orientări, Uniunea nu este clară şi categorică cu privire la aplicarea principiului sustenabilităţii. Având însă în vedere
situaţia, în unele cazuri dramatică, a ţărilor integrate în PEV în ceea ce priveşte problemele de mediu, gradul de sărăcie şi
excludere socială şi dezechilibrele de pe piaţa muncii este de aşteptat o întărire a dimensiunilor socială şi de mediu în
relaţiile de cooperare şi în programele ce vor fi dezvoltate. Durabilitatea va deveni, cu siguranţă, criteriu de
condiţionalitate în aplicarea PEV, iar legislaţia comunitară în direcţia dezvoltării durabile va integra şi componenta
externă pan-europeană.

Politica externă şi de securitate

Deşi PEV este o componentă individualizată în relaţiile externe ale UE (prin obiective, metodă, instrumente şi aria
geografică de acoperire), una din funcţiile sale implicite o constituie atragerea noilor parteneri privilegiaţi în promovarea
priorităţilor Politicii Externe şi de Securitate Comună şi a Politicii Europene de Securitate şi Apărare. Conform
Documentului de Strategie, ţările partenere sunt chemate să se implice în asumarea responsabilităţilor privind securitatea
şi stabilitatea, nu doar la nivelul regiunii din care fac parte, ci şi la nivel mondial. În consecinţă, relaţiile de cooperare vor
depăşi cadrul regional, planurile de acţiune urmând să integreze obiective ale celor două politici în domeniul securităţii
globale. În plus, respectarea de către ţările partenere a angajamentelor internaţionale în materie de securitate constituie
criteriu de condiţionalitate.

Oportunităţi şi limite ale PEV. Rolul României ca viitoare ţară frontalieră

Analiza Politicii Europene de Vecinătate reflectă cu certitudine faptul că aceasta oferă importante elemente de
valoare adăugată, din perspectiva generală a procesului de integrare în Europa. Oportunităţile PEV ţin în special de:
- structurarea mai clară a politicilor şi acţiunilor UE, prin orientarea pe obiective prioritare într-o strategie
unitară care corelează obiective de politică externă cu obiective ale politicilor interne;
- diminuarea efectelor de perifericitate în ţările şi regiunile de frontieră ale UE, precum şi externalizarea
beneficiilor integrării asupra noilor vecini, cu posibilitatea fixării, cel puţin din perspectiva actuală, a limitelor externe ale
UE;
- întărirea poziţiei UE pe plan mondial şi creşterea potenţialului Uniunii de a contribui la asigurarea păcii şi
securităţii pe continent şi în lume;
- diminuarea riscului de apariţie a unor linii de demarcaţie între UE şi ţările vecine, care să genereze efecte de
instabilitate şi insecuritate în regiune, cu impact negativ asupra ţărilor membre;
- întărirea dimensiunii economice a acordurilor existente prin intensificarea caracterului preferenţial al
relaţiilor comerciale, perspectiva aderării la piaţa internă, conectarea la reţelele transeuropene, participarea la diverse
acţiuni şi programe ale UE;
- îmbunătăţirea asistenţei tehnice şi financiare din partea UE, cu orientarea pe priorităţi ale ţărilor vecine
printr-o abordare progresivă şi diferenţiată stabilită prin acorduri bilaterale;
- stimularea reformelor economice şi administrative în ţările vecine, promovarea modelului european al
economiei sociale de piaţă şi susţinerea implementării unui sistem al democraţiei durabile bazat pe valorile comune
europene;
- crearea unui cadru favorabil dezvoltării durabile, prin liberalizarea fluxurilor comerciale, ameliorarea
climatului investiţional, stabilizarea macroeconomică, ameliorarea competitivităţii, transferul de tehnologie şi know-how;
- întărirea cooperării în domeniul cultural, al educaţiei, al formării profesionale şi al mobilităţii tinerilor; PEV
va sprijini în ţările vecine dezvoltarea resurselor umane, implementarea procesului Bologna şi va extinde participarea
acestor ţări la programele comunitare;
- promovarea solidarităţii, a sentimentului de apartenenţă la un spaţiu comun de valori şi de interese, a
cunoaşterii şi respectului reciproc al sistemelor specifice de valori;
- structurarea unui cadru de dialog politic şi de cooperare în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne şi în cel
al politicii externe; chiar dacă PEV nu oferă, deocamdată, instrumente pentru dezvoltarea acestui dialog, ele vor rezulta
din procesul cooperării necesare aplicării Planurilor de acţiune, oferind astfel elemente importante de valoare adăugată în
materie de „integrare” politică;
- gestiunea mai eficace a frontierelor comune (prin îmbunătăţirea condiţiilor de cooperare în probleme legate
de migraţie, azil, politici de viză, trafic frontalier, combaterea terorismului şi a crimei organizate) şi asocierea ţărilor
partenere la unele aspecte ale PESC şi PESA (prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, etc);
- stimularea ţărilor PEV în adoptarea standardelor bunei guvernări şi a valorilor comune europene, în special:
libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul de drept.

45
 Ca urmare, se poate aprecia că PEV oferă un context favorabil relaţiilor externe ale UE şi are potenţial, în special,
pentru susţinerea proceselor de dezvoltare economică a ţărilor vecine şi întărirea stabilităţii şi securităţii regionale, prin
cooperarea în domeniile JAI şi PESC, diminuarea decalajelor între UE şi ţările vecine, promovarea valorilor europene în
regiune şi în lume, creşterea rolului Uniunii ca actor global. În acelaşi timp, însă, Politica Europeană de Vecinătate
prezintă o serie de limite al căror impact poate merge de la „simpla” diminuare a eficacităţii acţiunilor UE, până la
reconsiderarea în profunzime a întregii strategii PEV. Pot fi menţionate ca limite, următoarele aspecte:
- PEV reflectă poziţia dominantă a Uniunii Europene în plan regional, fără să ofere ţărilor vecine o structură
de cooperare politică suficient de atractivă şi de puternică pentru a le determina să accelereze procesul de
„europenizare”; spre deosebire de strategia de extindere, PEV nu prevede instituţionalizarea relaţiilor cu periferia, fiind
astfel lipsită de forţa de atracţie a integrării politice; din această perspectivă, rămâne de văzut dacă PEV va dezvolta un
context eficace al realizării reformelor necesare în ţările partenere pentru o participare efectivă la cei trei piloni ai
procesului de integrare – piaţa internă, JAI şi PESC – sau se va limita la rolul de întări relaţiile de cooperare cu ţările
vecine, cu un suport financiar şi tehnic suplimentar din partea UE;
- debutul PEV se realizează în condiţiile unui dezechilibru între angajamente şi condiţionalităţi, cu riscul de a
diminua şansa Uniunii de a acţiona nu doar în calitate de leadership direcţional şi instrumental, ci şi ca leadership
structural (prin atragerea periferiei într-un proces cumulativ de dezvoltare şi integrare). Chiar dacă sprijinul financiar al
Uniunii se ridică la 14 milioane euro pentru perioada de finanţare 2007-2013 numai prin intermediului NIVP, iar
condiţionalitatea este pozitivă, oferta PEV poate să reprezinte puţin faţă de aşteptările ţărilor vecine, dacă avem în vedere
că: accesul la UEM este blocat; liberalizarea comercială nu este suficient de atractivă, pe de o parte, pentru că, cel puţin
deocamdată, nu se extinde asupra serviciilor şi agriculturii – domenii cu pondere importantă în realizarea PIB-ului ţărilor
partenere – şi, pe de altă parte, pentru că, în calitate de membră a OMC, Uniunea are obligaţia să acorde orice preferinţă
comercială stabilită prin acorduri bilaterale tuturor ţărilor OMC, conform „clauzei naţiunii celei mai favorizate”
(avantajele preferinţelor sunt astfel mult diminuate); perspectiva pieţei interne este îndepărtată şi prezintă puţin interes
pentru ţări slab competitive în lipsa proceselor redistributive ce rezultă din aplicarea unor politici comunitare; oferta de
participare la programele Uniunii este vagă şi slab reprezentată în Planurile de acţiune, cu excepţia domeniului educaţiei şi
al cercetării. În schimb, ţările vecine sunt condiţionate în progresivitatea relaţiilor cu UE de îndeplinirea unui ansamblu
extrem de vast de criterii, comparabile cu cele aplicate procesului de extindere;
- deşi dialogul politic este prevăzut pentru cooperarea în domeniile JAI şi PESC, nu se menţionează clar
mecanismele şi instrumentele de dialog, cu riscul de a lipsi acţiunile comune de eficacitatea şi coerenţa necesară realizării
obiectivelor multiple ale PEV;
- dificila coordonare a instrumentelor şi acţiunilor; complementarităţile multiple pe care le presupune PEV cu
diverse politici şi acţiuni ale Uniunii presupun dezvoltarea unor mecanisme de corelare a instrumentelor specifice pentru a
coordona peste 300 de acţiuni prevăzute în planurile de acţiune); strategia UE nu a dezvoltat încă astfel de mecanisme, cu
excepţia, poate, a NIVP, rezultând de aici riscul de suprapuneri şi de ineficienţă în utilizarea resurselor.
În concluzie, luând în considerare rolul potenţial pe care îl poate juca Politica Europeană de Vecinătate în strategia de
integrare europeană, precum şi limitele pe care le presupune în concepţia actuală prin raportare la perspectivele Uniunii,
pot fi stabilite următoarele elemente de condiţionalitate ale realizării obiectivelor PEV:
- îmbunătăţirea ofertei Uniunii, în special prin: întărirea dimensiunii politice; ameliorarea pragmatismului
Planurilor de acţiune şi concentrarea pe un număr mai redus de obiective cheie; creşterea rolului PEV în crearea
condiţiilor pentru ca liberalizarea comerţului şi integrarea graduală în piaţa internă să nu genereze şocuri asimetrice şi
accentuarea decalajelor; promovarea libertăţii de circulaţie a persoanelor; definirea mai clară a acquis-ului minim al pieţei
interne ce trebuie aplicat în ţările PEV; simplificarea agendei pentru implementarea unui sistem al democraţiei durabile;
- asigurarea complementarităţii acţiunilor şi instrumentelor PEV cu acţiuni şi programe ale diverselor
organizaţii internaţionale şi de cooperare regională, în scopul obţinerii unei valori adăugate mai ridicate şi a economisirii
resurselor;
- având în vedere aria foarte largă de acţiune a PEV şi inter- condiţionalitatea ridicată cu multe dintre politicile
comunitare, succesul strategiei UE va depinde, de asemenea, de măsura în care va reuşi să asigure coerenţa diverselor
instrumente şi programe, într-o abordare raportată atât la obiectivele interne, cât şi la cele externe ale procesului de
integrare;
- găsirea unor surse complementare de finanţare şi dezvoltarea unor modele de analiză a impactului
programelor adoptate, pentru ameliorarea eficacităţii efortului financiar;
- integrarea agriculturii şi serviciilor în procesul de liberalizare comercială, fără de care integrarea comercială
va avea efecte limitate asupra proceselor de restructurare;

46
 - integrarea în strategiile naţionale de dezvoltare economică a obiectivelor Strategiei de la Lisabona; asumarea
obiectivelor Lisabona si a modelului social european, orientând procesul dezvoltării economice pe principiile dezvoltării
durabile constituie un catalizator în procesul de europenizare şi creează premisele pentru reducerea decalajelor între ţările
membre şi vecinătatea UE;
- întărirea capacităţii administrative şi juridice a ţărilor frontaliere de a aplica politica de vecinătate, precum
şi asigurarea coerenţei acţiunilor adoptate la nivel comunitar, naţional, regional şi local, în cadrul unui proces de
descentralizare şi promovare a cooperării transfrontaliere;
- stabilirea unui cadru favorabil dezvoltării şi dinamizării euroregiunilor;
- un accent mai mare pus pe dezvoltarea resurselor umane, ca element cheie în realizarea obiectivelor PEV;
- gestiunea responsabilă a vecinătăţii împărţite în aşa fel încât să se evite riscul unor conflicte de interese cu
parteneri strategici şi/sau de apariţie a unor noi linii de demarcaţie în relaţiile cu ţări ne-incluse în PEV.
Pe ansamblu, rezultă că PEV oferă şansa stabilizării frontierelor externe ale UE, dar rămâne în discuţie capacitatea
acesteia de a promova efectiv un model de dezvoltare şi de cooperare în plan regional care să elimine tentaţia aderării şi să
asigure o largă zonă pan-europeană de prosperitate, stabilitate şi securitate.
O soluţie pentru gestiunea politică a unui ansamblu atât de vast, funcţionând într-un sistem al cercurilor concentrice
cu geometrie variabilă, ar putea fi adoptarea metodei funcţionaliste de integrare a ţărilor vecine: integrarea prin
economic, pe pilonul pieţei comune, cu paşi mărunţi, într-un model de cooperare care să permită accentuarea
interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere
funcţională” în baza unei logici cumulative de integrare. Dar, aplicarea cu succes a funcţionalismului, presupune:
- adoptarea unei strategii de dezvoltare durabilă de către ţările partenere şi stabilirea unui calendar fezabil al
reformelor în direcţia implementării mecanismelor economiei de piaţă, al ameliorării competitivităţii, al adoptării unui set
de politici publice care să asigure stabilizarea macroeconomică şi contextul necesar dinamizării creşterii într-o economie
deschisă;
- flexibilizarea modelului, cu păstrarea integralităţii pieţei interne; flexibilizarea necesară trebuie strict
realizată în corelaţie cu ritmul de evoluţie al ţărilor vecine şi presupune stabilirea clară a domeniilor în care armonizarea
legislativă se impune (cu definirea elementelor minime de acquis ce trebuie adoptate), fără o adaptare a legislaţiei pieţei
interne la particularităţile ţărilor vecine. PEV nu trebuie să contribuie la amplificarea riscurilor de diluare a procesului de
integrare prin fragmentarea pieţelor sau diminuarea constrângerilor legislative ale pieţei comune (politici privind protecţia
consumatorului, constrângeri sociale şi de mediu, concurenţă, etc), în încercarea de a facilita accesul partenerilor vecini;
- gestiunea atentă a raportului cost-beneficii, cu atenţie specială la impactul integrării economice asupra
standardului de viaţă al grupurilor vulnerabile (segmente socio-profesionale afectate de procesele de restructurare
antrenate de liberalizarea pieţelor şi internaţionalizarea afacerilor);
- anticiparea şocurilor în special a celor legate de liberalizarea pieţelor de capital şi a pieţei muncii şi
adoptarea politicilor necesare gestionării lor în condiţii de costuri economice şi sociale reduse (experienţa aderării ţărilor
din Europa Centrală şi de Est poate fi în acest sens extrem de utilă);
- crearea premiselor pentru trecerea la metoda neo-funcţionalistă, aplicată în procesul integrării ţărilor
membre, dacă evoluţia Uniunii va impune extinderea către ţările PEV.
În aplicarea PEV, un rol important va reveni ţărilor şi regiunilor frontaliere. Ca ţară de graniţă a Uniunii, România a43
atât oportunitatea, cât şi responsabilitatea dezvoltării unor relaţii de cooperare transfrontalieră întărită cu Republica
Moldova şi Ucraina, în scopul realizării priorităţilor fixate prin Planurile de acţiune. Ţinând cont de faptul că strategia
PEV transpune în noul context metodologia aplicată în cadrul procesului de extindere a UE spre Europa Centrală şi de
Est, cele două ţări viitoare vecine ale UE pot folosi în aplicarea Planurilor de acţiune şi integrarea în politicile şi
programele europene nu doar calitatea României de membru al Uniunii, ci mai ales experienţa achiziţionată în
îndeplinirea criteriilor de aderare şi în realizarea proceselor transformative în direcţia europenizării. În acest scop, pot fi
menţionate câteva elemente cheie ale unei strategii a relaţiilor între România ca viitoare ţară membră, pe de o parte, şi
Republica Moldova şi Ucraina ca ţări PEV, pe de altă parte:
1. orientarea relaţiilor bilaterale şi de cooperare multilaterală în diversele structuri regionale din care fac parte
cele trei ţări, pe priorităţi incluse în Planurile de acţiune; luând în considerare potenţialul de cooperare şi exigenţele de
implicare ca viitoare ţară frontalieră, precum şi experienţa acumulată în procesul de pre-aderare la Uniunea Europeană,
România, din cele 80 de priorităţi stabilite prin Planul de acţiune pentru Moldova şi 71 pentru Ucraina, ar putea avea o
contribuţie esenţială la:

47
 - instituţionalizarea unui sistem al democraţiei durabile, prin întărirea democraţiei şi statului de drept,
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în special, libertatea presei şi libertatea de exprimare),
reforma administrativă şi în domeniul justiţiei;
- dezvoltarea societăţii civile şi integrarea ţărilor vecine în spaţiul european al educaţiei şi cercetării; un rol
important ar putea să revină sprijinului oferit în implementarea Procesului Bologna şi în aderarea celor două ţări la
programele europene privind cultura, educaţia, formarea profesională şi tinerii;
- implementarea reformelor economice şi administrative, ameliorarea potenţialului de export, implementarea
legislaţiei europene în materie de uniune vamală şi standarde; pregătirea pentru participarea la piaţa internă şi
adoptarea acquis-ului necesar asigurării funcţionalităţii libertăţilor de circulaţie, cooperarea administrativă; România
va putea folosi în acest scop atât posibilităţile de corelare a instrumentelor politicilor comunitare interne complementare
PEV, cât şi expertiza acumulată în perioada de pre-aderare;
- întărirea dialogului politic şi a cooperării în domeniul politicii externe şi de securitate şi în cel al justiţiei şi
afacerilor interne, în special pentru implementarea Strategiei Europene de Securitate, combaterea terorismului, a crimei
organizate, a traficului cu droguri şi cu fiinţe umane, controlul migraţiei şi managementul frontierei;
- 2. integrarea comercială şi economică, în conformitate cu aplicarea metodei funcţionaliste (conform
analizei de mai sus);
- 3. întărirea cooperării regionale transfrontaliere şi transnaţionale, având ca obiective structurale:
promovarea dezvoltării economice şi sociale durabile, îmbunătăţirea mediului de afaceri, promovarea parteneriatului
public-privat, diminuarea decalajelor, dezvoltarea infrastructurilor de transport, telecomunicaţii, mediu, energie,
cercetare-dezvoltare, dezvoltarea societăţii informaţionale, informarea, comunicarea, transferul de competenţe. Şi în
această direcţie, România va avea oportunitatea să coreleze programele şi fondurile politicilor interne cu cele ale politicii
de vecinătate;
- 4. crearea unor structuri şi mecanisme de comunicare, informare, consultare şi dialog instituţional, atât
al nivel central, cât şi la nivelul comunităţilor locale şi regionale;
- 5. promovarea contactelor „people-to-people”, în special prin cooperarea in domeniul educaţiei, al
mobilităţii internaţionale, al culturii şi audio-vizualului;
- 6. întărirea rolului euroregiunilor; în acest scop, se impune crearea condiţiilor pentru efectiva
implementare, atât în România, cât şi în RM şi Ucraina , a Convenţiei de la Madrid, a celor două Protocoale adiacente şi
a Cartei pentru Guvernare Locală.
Pentru ca România să valorifice în modul cel mai eficient posibil contextul PEV în relaţiile cu Republica Moldova şi
cu Ucraina, este necesară, prin urmare, elaborarea unei strategii a aplicării politicii de vecinătate orientată pe domeniile
PEV şi pe obiective ale planurilor de acţiune, cu luarea în considerare a politicilor interne complementare şi a Strategiei
Europene de Securitate. Dacă ar fi bazată pe metoda funcţionalismului, aplicarea PEV ar putea contribui efectiv la un grad
cât mai ridicat de integrare a celor două ţări în sistemul european; funcţionalismul ar oferi nu doar avantajul flexibilităţii
prin integrarea doar a domeniilor de interes pentru actorii implicaţi, fără constrângeri semnificative, ci ar oferi şi avantajul
progresivităţii integrării prin crearea mecanismelor de antrenare şi de convergenţă necesare într-o perspectivă posibilă,
chiar mai îndepărtată, a aderării celor două ţări la Uniunea Europeană.

48