Sunteți pe pagina 1din 4

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să realizezi o paralelă între două texte poetice

studiate, aparţinând direcţiei moderniste / modernismului (acelaşi autor sau autori diferiţi).
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- precizarea a două trăsături semnificative pentru direcţia modernistă (de exemplu: principii
estetice, teme/ motive, ipostaze ale eului liric, specificul imaginilor artistice, inovaţii stilistice/
prozodice etc.);
- prezentarea comparativă a temelor şi simbolurilor centrale, exploatate în textele alese;
- relevarea, prin comparaţie, a particularităţilor de compoziţie şi de limbaj ale celor două poezii;
- exprimarea unei opinii argumentate asupra viziunii despre lume în cele două texte poetice,
din perspectiva apartenenţei la direcţia modernistă.

Sugestii de rezolvare: Texte suport – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian


Blaga;
– Flori de mucigai de Tudor Arghezi.

INTRODUCERE: Modernismul interbelic

Prin sincronizare cu „spiritul veacului” (E. Lovinescu), literatura interbelică a


încercat o reconstruire artistică a lumii pe referinţe cultural-filosofice şi ştiinţifice, pe simboluri
ale cunoaşterii. În acord cu noile teorii ştiinţifice care au remodelat viziunea despre univers
(teoria relativităţii formulată de Einstein, mai ales), scriitorii modernişti îşi construiesc
viziunea poetică prin suprimarea opoziţiei raţiune versus imaginaţie, prin sfidarea canoanelor
tradiţionale, prin relativizarea tiparelor poetice consacrate, prin inovare stilistică şi prozodică.

CUPRINS
Cerinţa 1: Precizarea a două trăsături semnificative pentru direcţia modernistă.
• principii estetice, teme / motive;
• specificul imaginilor artistice; inovaţii stilistice/ prozodice.

Modificând relaţia literatură – realitate, poeţii interbelici explorează orizonturile


interioare ale omului modern şi limitele limbajului. Limbajul şi criza comunicării devin subiecte
de reflecţie şi controverse, devin suprateme ale literaturii care se întoarce asupra ei înseşi,
prin numeroase arte poetice, prin teme şi motive vizând scriitorul şi scriitura. Conştiinţa
modernă percepe acut şi o criză a formelor prestabilite, de aceea, poeţii vor de-structura
discursul poetic tradiţional, propunând forme prozodice inedite: strofe inegale sau discursul
poetic continuu (poezia astrofică), înlănţuirea versurilor prin ingambament, versul liber ori cel
aritmic (fără ritm, dar cu rimă sau semirimă) etc. Pentru a exprima conştiinţa crizei
moderniste, poeţii nu mai apelează la imagini ce aparţin lumii sensibile, ci subiectivităţii şi
„prezentului interior”. Simţindu-se „trădaţi” de cuvinte, ei caută o comunicare totală: lexicul
poetic îşi anexează „teritorii interzise” până atunci, elementele paralingvistice (pauze
expresive, semnele de punctuaţie, aşezare în pagină, culoarea tipografică a literelor etc.)
sunt purtătoare de sens, iar cele metalingvistice (limbajul poetic autoreferenţial) deschid
paliere multiple de interpretare. Alături de revalorizarea limbajului (realizată prin ermetizare,
ca în poezia lui Ion Barbu, ori printr-o poetică a urâtului, ca în cazul lui Tudor Arghezi), poeţii
descoperă valenţele expresive ale „necuvântului”, creând o adevărată poetică a tăcerii: „Cea
mai importantă operă a spiritului meu este tăcerea pe care am pus-o şi am închis-o în toate
operele mele poetice şi filosofice", afirma Lucian Blaga într-unul din aforismele sale.
Toate aceste inovaţii tematice, stilistice şi prozodice năzuiesc să surprindă – prin
echivalente metaforice, prin simboluri culturale, prin imagini poetice polisemice, prin sugestii
intelectuale şi senzoriale – esenţa absolutului şi să accentueze valoarea cognitivă a
literaturii.

Cerinţa 2: Prezentarea comparativă a temelor şi simbolurilor centrale, exploatate în textele alese


• teme definitorii pentru estetica modernismului: cunoaşterea, creaţia,
singularitatea eului creator;
• simboluri antitetice, cu semnificaţii multiple.

Între „vocile” lirice de mare originalitate ale poeziei româneşti moderniste se numără
Lucian Blaga şi Tudor Arghezi care conştientizează, deopotrivă, condiţia limitativă a formelor
şi limbajelor poetice tradiţionale. Prin argumentări teoretice şi prin numeroase arte poetice, ei
propun noi modele de poeticitate. Astfel de arte poetice sunt „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” (vol. „Poemele luminii”, 1918) şi „Flori de mucigai” (volumul omonim,
1929).
Ambele poezii dezvoltă teme definitorii pentru estetica modernismului – cunoaşterea,
creaţia, singularitatea eului creator –, propunând, fiecare, o viziune neobişnuită asupra
menirii artei şi artistului. Cele două viziuni poetice se structurează pe câteva simboluri
multisemnificative.
Mai întâi, titlurile apelează la simbolul floral pentru a figura realitatea transfigurată
poetic. În poezia lui Lucian Blaga, întregul orizont mundan şi toate tainele existenţei sunt
imaginate ca o corolă de minuni a lumii. Această metaforă revelatorie conturează universul
totalizator ca pe o reprezentare sferică de o fragilă armonie, definită prin ideea de miracol
(simbolul floral al corolei). Eul poetic se raportează la o lume mirabilă printr-o metaforă
verbală: Eu nu strivesc. Se evidenţiază astfel o legătură simpatetică între eul rostitor şi
universul integrator şi o atitudine protectoare faţă de „corola mundană”.
Titlul poeziei argheziene aminteşte de Florile răului ale lui Ch. Baudelaire, numai că,
poetul român înlocuieşte termenul etic (răul) cu un simbol estetic: mucegaiul, sugerând prin
sonoritate şi sens urâtul existenţial. În sensul denotativ al sintagmei, florile de mucegai, care
sunt luminiscente, pot simboliza mica pâlpâire de umanitate care dăinuie şi în întunericul
lăuntric al fiinţei degradate, în universul carceral al declasaţilor. Sensul conotativ este revelat
de structura oximoronică a titlului care alătură motivului floral (simbol al frumuseţii)
substantivul mucigai, creând un simbol emblematic al esteticii urâtului.
Sub semnul acestor metafore-simbol, cei doi poeţi îşi structurează imaginarul poetic
pe simboluri care par foarte diferite la prima vedere, dar care sunt reunite prin acelaşi motiv
al nocturnului. În poezia corolei de minuni a lumii simbolul principal este cel al luminii,
semnificând cunoaşterea. Cronotopul imaginat de Blaga este însă centrat pe lumina
nocturnă, luciferică şi pe simbolul spaţiului deschis al căutării (tainele, ce le-ntâlnesc / în
calea mea), în timp ce arghezienele flori de mucigai sunt asociate întunericului şi spaţiului
închis. Opoziţia întuneric / lumină care diferenţiază cele două poezii pune în evidenţă opţiuni
estetice diferite. Spre deosebire de autorul „Poemelor luminii” care năzuieşte spre o poetică
a cunoaşterii totale, (cunoaşterea luciferică, reprezentată prin simbolul luminii), Tudor
Arghezi optează pentru o poezie a existenţei totale, cu întunericul din om şi din afara lui, cu
frumuseţea fragilă şi tot urâtul existenţial.

Cerinţa 3: Relevarea, prin comparaţie, a particularităţilor de compoziţie şi de limbaj ale celor


două poezii
• compoziţie modernă;
• ipostazele eului liric;
• limbaj poetic original.

Ca şi structurile imaginarului poetic, şi compoziţiile celor două poezii evidenţiază asemănări


şi deosebiri. Analogiile pot fi relevate mai ales în alegerea tiparului discursiv şi în
modernitatea compoziţiei. În ambele creaţii, discursul poetic la persoana întâi situează eul
liric în centrul viziunii artistice, înscriind poeziile în sfera liricii reflexive. Chiar dacă ipostazele
eului liric sunt diferite, fiecare dintre acestea se cristalizează prin opoziţia eu – alţii. În spaţiul
poetic blagian antiteza lumina mea – lumina altora defineşte contrastiv cunoaşterea poetică
(luciferică) – o cunoaştere totală, implicând toate nivelurile cognitive, de la cel senzorial,
până la cel supralogic – şi cunoaşterea raţională (paradisiacă), fragmentară, imperfectă. În
textul arghezian, eul poetic se caracterizează prin distanţare de autorii textelor sacre, deci
prin refuzul modelelor consacrate: Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un părete de
firidă goală, / Pe întuneric, în singurătate, / Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
La nivel compoziţional, poezia lui Lucian Blaga nu este structurată strofic; sintaxa
poetică organizează însă cele douăzeci de versuri libere în patru enunţuri poetice, deci în
patru secvenţe. Acestea au ca centru de iradiere a semnificaţiei poetice metafora luminii,
simbol al cunoaşterii. „Protagonistul" spectacolului liric apare în ipostaza eului cunoscător şi
a eului creator, fascinat de misterele existenţei, deschis comunicării osmotice cu universul:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în
calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte [...] căci eu iubesc / şi flori, şi ochi, şi buze,
şi morminte. Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin
comparaţia dezvoltată cu lumina selenară; luna („astru supus timpului şi morţii”,
reprezentând „marea epifanie dramatică a timpului”, după cum afirmă G. Durrand) nu apare
ca o eminesciană zeitate tutelară, ci personifică un „dublu” cosmic al fiinţei înfiorate de
misterul existenţial: [...] cu razele ei albe luna / [...] tremurătoare / măreşte şi mai tare taina
nopţii. Identificarea creaţiei poetice (lumina mea) cu lumina lunii şi a eului liric cu misterele
lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care desemnează semantic
ceea ce se ascunde dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti, dincolo de „cenzura
transcendentă” impusă de divinitate („Marele Anonim”). Câmpul semantic configurat prin
termeni ca taină, întunecata zare, sfânt mister, taina nopţii este întregit prin construcţii
lexicale cu prefixul de negaţie: nepătruns, ne-nţeles. Topica afectivă reliefează conotaţiile
acestei reţele semantice prin inversiunea poetică: aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu
largi fiori de sfânt mister. Analogia lumina lunii–lumina mea sugerează ideea că actul de
creaţie poetică este iluminare şi revelare a tainelor existenţiale, este îmbogăţire nemăsurată
a misterelor fiinţei şi fiinţării (şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari). Prin
actul poetic care reiterează actul mitic al creaţiei, eul cunoscător devine eul creator,
îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles, participând astfel la actul demiurgiei.
Schimbarea regimului ontologic este evidenţiată prin întreaga serie a verbelor asociate eului-
subiect: eu nu strivesc, nu ucid / întâlnesc / sporesc, îmbogăţesc [...] căci eu iubesc.
Poezia „Flori de mucigai” are şi ea o compoziţie modernă: cele două strofe inegale
(16, respectiv, 4 versuri cu măsură şi ritm variabile, cu rimă împerecheată) se organizează în
două unităţi logice. Prima strofă însă reuneşte trei secvenţe poetice, marcate prin „decupajul”
sintactic al enunţurilor. Prima secvenţă poetică surprinde condiţia neobişnuită a poetului care
creează într-un spaţiu al claustrării (Le-am scris cu unghia pe tencuială – mitul jertfei
creatoare într-o variantă modernă – Pe un părete de firidă goală). Secvenţa se dezvoltă pe
un scenariu epic, imaginând actul scriiturii într-un univers carceral. În acest context,
întunericul şi singurătatea devin metafore ale condiţiei umane, ale existenţei fiinţei captive
care nu poate fi oprită din năzuinţa ei de a transforma în artă orice experienţă trăită sau
imaginată. Viziunea poetică se instituie pe un pretext epic (susţinut de verbele la indicativ,
perfectul compus şi la imperfectul evocativ): situaţia-limită impune exprimarea fiinţei captive,
în orice condiţii, cu orice chip. Poetul fascinat de zonele de umbră din fiinţa omului alege
estetica urâtului, definindu-şi poezia prin simbolul gropii, metaforă a condiţiei umane,
sugerând apartenenţa la teluric, existenţa într-un spaţiu degradat şi moartea: Sunt stihuri
fără an / Stihuri de groapă / De sete de apă / Şi de foame de scrum / Stihurile de-acum. Prin
apelul la sfera senzorială care accentuează imaginea omului ca fiinţă biologică, este
sugerată menirea poetului de a cânta nu numai lumina spiritului omenesc, ci mai ale limitele
condiţiei sale de fiinţă biologică, umbrele din amintirile şi din conştiinţa fiinţei imperfecte,
vinovate. Stihurile fără an situează într-un prezent etern setea de viaţă a omului şi foamea lui
de ardere până la mistuire. Noul mod de a scrie, refuzând tocita unghie îngerească
(metonimie şi epitet metaforic prin care se concretizează calofilia – scriitura serafică,
delicată, turnată în tiparul frumuseţii şi perfecţiunii poetice) reprezintă singura opţiune
estetică adecvată unei existenţe copleşite de urâtul şi răul din lume.
Finalul ambelor poezii are valoare concluzivă, exprimând opţiunile estetice ferme ale
celor doi poeţi. Secvenţele ultime pun în relaţie eul poetic şi realitatea lumii fizice. La Arghezi
apare imaginea stilizată a unui univers ostil, străin şi agresiv, aparţinând „preatârziului” şi
„departelui”: Era întuneric, ploaia bătea departe, afară / Şi mă durea mâna ca o ghiară /
Neputincioasă să se strângă / Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Contemplarea acestui tragic univers, în care omul este prizonier fără şansa evadării,
provoacă acea suferinţă care se cere exprimată în cuvânt. Opţiunea finală a eului poetic (Şi
m-am silit să scriu...) echivalează cu un act de revoltă, cu un gest de sfidare a lumii ostile,
prin act creator, prin jertfă de sine. Contrastiv, Lucian Blaga alege iubirea ca mod de
armonizare cu lumea şi comunicarea empatică cu esenţa misterioasă a universului şi cu
întruchipările diverse ale lumii fizice, limitate în materie şi totuşi, purtătoare ale misterului
existenţial: căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Cerinţa 4: Exprimarea unei opinii argumentate asupra viziunii despre lume în cele două
texte poetice, din perspectiva apartenenţei la direcţia modernistă

Prin cele două arte poetice, Blaga şi Arghezi se situează în spaţiul modernităţii,
explorând teritorii lirice şi limbaje poetice ignorate până la ei. Apartenenţa acestor poezii la
direcţia modernistă poate fi argumentată, în primul rând, prin noutatea viziunii asupra lumii.
Viziunea specifică poeziei lui Blaga este bazată pe ideea dualităţii cunoaşterii şi pe
capacitatea poetului de a potenţa misterul cosmic şi cel existenţial. Contrară acesteia,
viziunea argheziană este focalizată pe o realitate golită de transcendenţă şi pe „urâtul”
existenţial. Ambele viziuni se comunică însă într-un discurs poetic neconvenţional, în tipare
prozodice moderne, cu versuri de o metrică variabilă, cu libertăţi ritmice şi cu înlănţuiri de
tipul ingambamentului, prin care ideea poetică se exprimă neîngrădit. Prin sintaxă poetică
originală, prin topica afectivă uşor de recunoscut, cei doi poeţi „atribuie cuvântului o forţă
cosmogonică şi existenţială” (Al. George), contribuind esenţial la înnoirea liricii româneşti
posteminesciene.