Sunteți pe pagina 1din 19

PRIMUL AJUTOR AL VICTIMELOR

LA LOCUL ACCIDENTULUI

I. Principii de acordare a primului ajutor la locul accidentului


(scoaterea, degajarea, aşezarea şi transportul răniţilor).

Mortalitatea în urma traumatismelor scade cu 30-50%, dacă încă de la


locul accidentului şi imediat după producerea lui, pe durata transportului,
vom acorda o asistenţă medicală calificată. Salvarea acestor vieţi nu necesită
o dotare tehnică specială, ci numai cunoştinţe precise şi corect aplicate.

1. Scoaterea accidentatului din condiţiile focarului primar de


agresiune.
Acţiunea de degajare a victimei din focarul primar de agresiune o vom
orienta, concomitent, pe patru direcţii:
- evitarea agravării condiţiilor primare de agresiune care să producă noi
leziuni şi să pună în pericol viaţa salvatorului;
- evitarea agravării leziunilor existente prin manevre neadecvate;
- asigurarea respiraţiei accidentatului, de îndată ce executarea manevrelor
corespunzătoare devine posibilă;
- oprirea hemoragiei, imediat ce condiţiile permit accesul la plaga care
sângerează.
Pentru executarea corectă a primelor două direcţii, vom proceda după
cum urmează:
Se vor aprecia condiţiile în care se găseşte victima şi posibilităţile de
execuţie a degajării.
Dacă forţele umane de care dispunem sunt insuficiente, pentru a nu
agrava situaţia existentă, nu vom trece la degajare decât cu o echipă a cărei
forţă este corespunzătoare şi a cărei acţiune trebuie strict coordonată.
Înainte de a mişca victima, din poziţia impusă de traumatism, vom
desprinde şi desface cureaua, centura de siguranţă, cordoanele şi vom
descheia cămaşa la gât, şireturile la pantofi.
- În timpul executării manevrelor de degajare de sub dărâmături, dintr-
un vehicul, etc., vom ţine seama de riscul de a agrava o fractură, de a
produce o leziune viscerală, de a redeştepta o hemoragie oprită pentru
moment, etc.
Pentru aceasta, nu vom flecta sub nici un motiv capul pe torace şi
toracele pe abdomen. Flexia coloanei poate determina, în cazul unei fracturi
vertebrale, producerea unei contuzii sau a unei secţiuni medulare, urmată de
paralizie definitivă.
- Vom aprecia rapid starea în care se găseşte accidentatul. Dacă
aceasta o permite, vom trece la preîntâmpinarea extinderii agresiunii primare
care ameninţă viaţa victimei şi pe cea a salvatorului.
- Dacă acest lucru nu este posibil, vom ieşi cu victima din perimetrul
periculos.
- Nu vom face însă nici o deplasare fără un motiv clar, deoarece orice
mişcare întârzie resuscitarea, poate agrava o leziune sau poate precipita
producerea şocului.
- Dacă deplasarea este însă absolut necesară, victima trebuie
manevrată şi mobilizată de aşa manieră încât capul-gâtul-trunchiul şi
extremităţile să facă un tot rigid.
- Cea mai frecventă greşealã este mobilizarea accidentatului prin
prinderea lui de membre.
- Prima grijă privind viaţa accidentatului este asigurarea respiraţiei.
Dacă nu se simte jetul expirator şi toracele nu schiţează mişcări respiratorii,
resuscitarea respiratorie devine obligatorie.
- Dacă accidentatul are o hemoragie abundentă, se procedează la
hemostaza imediată. Salvarea vieţii depinde de acest gest şi nu vom uita
niciodată că o hemoragie gravă poate fi oprită prin compresiune digitală şi,
dacă este cazul, degetele vor fi introduse fără nici o ezitare în plagă.
Compresiunea digitală va fi înlocuită la membre, deîndată ce condiţiile o
permit, prin hemostază circulară. Aplicarea constricţiei circulare prin garou
este o armă eficace dar foarte periculoasă; în 90% din cazuri hemostaza se
poate obţine numai printr-un pansament compresiv.
Înainte de a abandona un accidentat, considerându-l mort, deoarece nu
respiră şi nu are puls, vom încerca scoaterea lui din moartea clinică, oricând
posibilă datorită asfixiei.

2. Tehnicile de degajare din condiţiile primare ale accidentatului


Obiectivul care trebuie respectat este de a evita agravarea leziunilor
osoase şi viscerale existente.
Principiul: evitarea flectării capului pe torace, a toracelui pe abdomen
şi a abdomenului pe coapse.
Scoaterea accidentatului inconştient din condiţiile primare
(dărâmături, autovehicule, etc.) cere ca cel care execută degajarea să se
aşeze în spatele victimei, cu membrele inferioare îndepărtate şi cu corpul
uşor aplecat înainte. Îşi trece membrele superioare pe sub braţele victimei şi
cu ambele mâini îi prinde un antebraţ, care este menţinut flectat în unghi
drept pe torace (poziţia Rautek). Pentru manevrarea şi deplasarea
accidentatului, salvatorul se lasă pe spate, sprijinindu-l pe ambii genunchi
flectaţi. El îşi coordonează mişcările astfel încât să evite flectarea corpului
victimei.
Îndepărtarea din perimetrul agresiunii primare poate fi făcută de o
singură persoană, folosind poziţia de mai sus sau, mai uşor, de mai multe
persoane, care acţionează simultan.

3. Tehnica aşezãrii accidentatului.


a) Dacă accidentatul este conştient, îl vom lăsa în aceeaşi poziţie,
trecând urgent la evaluarea funcţiilor vitale şi a gravităţii leziunilor. Dacă
acesta prezintă o hemoragie, după aplicarea pansamentului compresiv va fi
aşezat cu membrele inferioare ridicate deasupra planului corpului. Această
postură are ca scop întârzierea constituirii hipovolemiei posttraumatice şi,
prin aceasta, întârzierea instalării şocului.
b) Accidentatul inconştient este culcat pe pământ în poziţie de
decubit. Trecerea din poziţia "purtat" în cea de aşezare va decurge astfel
încât să evităm agravarea leziunilor osoase ale membrelor (în cazul când ele
există) şi, de principiu, pe cele ale coloanei vertebrale.
Dacă accidentatul este inconştient şi necesită resuscitare respiratorie
sau cardiorespiratorie, manevrele se vor executa cu pacientul în decubit
dorsal. Dacă accidentatul este inconştient şi respiră, îl vom aşeza în poziţia
laterală de siguranţă. Trunchiul va fi aplecat uşor ventral. Poziţia este
menţinută stabilă prin flectarea genunchiului corespunzător laturii pe care
acesta este culcat la 40-45°. Capul va fi rotat cu circa 45° spre sol, cu palma
opusă decubitului introdusă sub obraz. Aceasta este poziţia în care se evită
inspirarea de lichid gastric, care este expulzat prin vărsătură.

4. Dezbrăcarea accidentatului.
Vom slăbi toate elementele vestimentare care stânjenesc circulaţia,
respiraţia şi examinarea (centură de siguranţă, curea, guler, cravată, şireturi).
Când este necesară dezbrăcarea veşmintelor, acestea vor fi sfâşiate pe
cusătură. Încălţămintea nu o scoatem, dar vom desface larg şireturile. În
traumatismele mâinii, vom îndepărta ceasul şi inelele (prin producerea
rapidă a edemului traumatic ele nu mai pot fi scoase ulterior şi pot produce
leziuni ischemice).

Primul gest în traumatismele degetelor este scoaterea inelului.


Compresiunea circulară pe care o produce determină ischemie acută şi
necroza degetului. Scoaterea inelului se face prin tăierea acestuia cu un
cleşte sau după reducerea edemului.
Reducerea edemului se obţine prin înfăşurarea degetului cu o lamă
elastică îngustă de 2-3 mm, sau cu un tub din cauciuc, tot aşa de subţire.
Înfăşurarea se face pas cu pas, de la extremitate spre rădăcina degetului,
suficient de tare pentru a comprima şi exprima lichidul interstiţial în sens
distal.
Dacă este la îndemână, se va uda degetul cu apă şi mult săpun, pentru
ca inelul să alunece uşor.
Pe durata transportului şi în raport cu temperatura ambiantă, vom
acoperi accidentatul pentru a nu "pierde căldura" sau vom evita
"supraîncălzirea".

5. Transportul de la locul accidentului.


Principile tactice şi execuţia tehnică a transportului de la locul
accidentului a traumatismelor grave sunt subordonate evitării agravării
leziunilor şi tulburărilor existente, evitării producerii altor leziuni şi
asigurării asistenţei până la internarea în spital.

A) Mobilizarea în vederea transportului şi aşezarea pe targă.


Pentru trecerea accidentatului de la sol pe targă, vom avea în vedere
riscul de a produce o contuzie sau leziune medulară (în cazul când există o
fractură a coloanei vertebrale), de a provoca o hemoragie internă în cazul
traumatismelor abdomino-toracice şi/sau de a agrava leziunile părţilor moi în
fracturile membrelor.
La ridicarea traumatizaţilor gravi vom mai ţine seama de necesitatea
aşezării membrelor superioare cu mâinile încrucişate pe piept, eventual chiar
fixându-le cu faşă provizorie, pentru a evita deplasarea lor liberă şi nu vom
uita niciodată obligaţia de a manevra corpul ca pe o "riglă rigidă", lin şi fără
smucituri.
Mobilizarea şi aşezarea pe targă necesită cel puţin patru persoane.
Execuţia se poate face fie prin procedeul "culegerii", fie prin cel al "punţii
olandeze".

a) Procedeul“cules’’ sau “de ridicare din lateral”.


Accidentatul este aşezat în decubit dorsal sau lateral. Pentru
executarea manevrei sunt necesare patru persoane. Din acestea, trei se
aşeazã într-un genunchi de o parte a accidentatului. Prima persoană îşi bagă
mâinile pe sub umerii accidentatului, astfel ca antebraţul să-i împiedice
căderea şi hiperextensia capului. A doua persoană îşi plasează mâinile şi
antebraţele sub bazin, iar cea de-a treia pe sub membrele inferioare.
Simultan, cele trei persoane ridică accidentatul pe scara formată de
genunchii liberi. Cea de-a patra persoană împinge targa astfel ca aceasta să
fie sub victimă, care apoi este coborâtă pe ea.

b) Procedeul "punţii olandeze".


Executarea necesită tot patru persoane. Trei în picioare, unul în
spatele celuilat, cu membrele inferioare desfăcute deasupra accidentatului.
Acesta este ridicat de haine, prin efort conjugat şi simultan. Targa este
împinsă sub accidentat, care este coborât lin, respectând principiul "blocului
rigid".

B) Principiile tactice ale securităţii transportului unui accidentat grav.


Transportul unui accidentat grav, în condiţii nepotrivite, poate, prin el
însuşi, să fie un factor de agravare şi să cauzeze moartea sau leziuni
ireversibile.
În organizarea şi executarea evacuării primare, de la locul
accidentului, vom avea în vedere următoarele:
a) Dacă la locul accidentului hemoragia a fost controlată şi respiraţia
asigurată, vom prefera evacuarea cu autosalvarea, chiar dacă aceasta
presupune o oarecare întârziere. Timpul aparent pierdut este compensat prin
scăderea riscului de agravare a leziunilor, a decompensării circulatorii, a
instalării şocului şi a pericolului declanşării unei hemoragii mortale.
Din aceste motive, transportul în condiţiile necorespunzătoare, oferite
de un autoturism, trebuie să reprezinte numai o soluţie de necesitate şi să fie
acceptat în principiu numai pentru hemoragiile grave, care nu pot fi
controlate prin hemostază provizorie.
b) Poziţia traumatizatului în timpul transportului se adaptează naturii,
topografiei leziunilor, consecinţelor sistemice a acestora şi stării de
conştienţă.
Oricare accidentat grav va fi transportat în poziţie culcată. Dacă
victima este conştientă, va fi aşezată pe targă în decubit dorsal. Decubitul
este orizontal, când există bănuiala unei fracturi de coloană vertebrală sau de
bazin. Decubitul este orizontal, cu capul mai ridicat, dacă există o fractură
închisă sau, mai ales, deschisă a craniului, pentru a reduce rata de formare a
edemului cerebral. Decubitul este orizontal în poziţie proclivă, în cazul
traumatismelor craniene şi, în special, în fracturile bazei craniului, pentru a
favoriza întoarcerea venoasă şi a reduce rata edemului şi a hemoragiei.
Decubitul va fi orizontal decliv (poziţia Trendelemburg), în cazul
accidentaţilor şocaţi dar conştienţi; înclinarea corpului cu 10-15° face ca
volumul circulant să graviteze spre viscere şi extremitatea cefalică acoperind
astfel, într-o măsură, hipovolemia produsă de traumatism.
Decubitul va fi orizontal sau decliv, cu membrele inferioare (şi cele
superioare) ridicate la verticală, în hemoragiile grave.
Poziţia semişezândă va fi impusă în traumatismele toracice, pentru a
uşura respiraţia.
Poziţia semişezândă, cu genunchii flectaţi va fi aplicată în
traumatismele abdominale, pentru a relaxa peretele abdominal (poziţia
Fowler).
Dacă un traumatizat prezintă leziuni ale viscerocraniului, există
pericolul asfixiei prin invadarea căilor respiratorii de sângele care se scurge.
Pentru a preîntâmpina această eventualitate, cu risc vital, victima este
aşezată în decubit ventral, cu capul peste antebraţe şi rotat lateral.
Dacăã accidentatul este inconştient, transportul va fi făcut întotdeauna
în decubit lateral, pentru a evita asfixierea, oricând posibilă, prin aspirarea
vărsăturilor proprii.
c) Odată aşezat în poziţia corespunzătoare, aceasta va fi menţinută ca
atare, deoarece schimbarea poziţiei corpului la un şocat poate prin ea însăşi
să producă moartea.
d) Accidentatul este în mod obligatoriu însoţit de un cadru competent,
care îi va monitoriza evoluţia clinică şi va interveni la orice schimbare.
Monitorizarea clinică înseamnă sesizarea schimbărilor clinice, a
respiraţiei, pulsului, T.A., a hemostazei, pentru un accidentat care are o
hemostază circulară. Aceasta va fi relaxată şi restrânsă din 30 în 30 de
minute. Totul va fi menţionat pe un carton scris pe pieptul victimei.
e) Un accidentat grav, cu excepţia hemoragiilor grave şi
necontrolabile, trebuie astfel transportat încât să evităm riscul generat
implicit de viteza de deplasare a ambulanţei şi de accelerarea şi decelarea
bruscă, de frânarea şi virajele bruşte. Coordonarea transportului este făcută
de medicul care însoţeşte autospeciala sanitară. El este cel care stabileşte
regimul de viteză, opririle, durata lor, itinerarul, etc. Medicul va încadra
pacientul într-unul din cele 4 grade de urgenţă (pe coduri de culoare – vezi
volumul I, capitolul II /2.7.3.) şi va comunica decizia sa conducătorului auto,
care, cunoscând foarte bine semnificaţia codului comunicat va trece la
îndeplinirea misiunii. În concordanţă cu gradul de urgenţă acesta va stabili
viteza de deplasare, traseul, oportunitatea folosirii mijloacelor de avertizare
sonoră şi/sau vizuală, etc.
f) Un accidentat grav îl vom preda medicului de gardă căruia îi vom
înmâna în scris protocolul evenimentelor, de la producerea accidentului până
în momentul sosirii în serviciul de urgenţă.
Regulã: Nici un accidentat grav, cu decompensare circulatorie nu va fi
transportat înainte de echilibrarea hemodinamică, deoarece transportul prin
el însuşi poate deveni un factor de agravare şi cauzator de moarte.
II. Procedee specifice de descoperire, adăpostire, marcare a
locului răniţilor, scoatere şi transport folosite în situaţii de dezastru.

1. Procedee de descoperire a victimelor


Descoperirea victimelor pe teren se face prin observare şi prin "greblaj
sanitar" (scotocirea terenului după încetarea acţiunii distructive) sau în
perioadele de acalmie de după dezastru.
După observarea locului unde se află rănitul, cadrele de căutare
trebuie să se deplaseze la acesta pentru a-i acorda măsurile de prim-ajutor.

2. Procedee de adăpostire a victimelor


După ce s-a apropiat de rănit, cadrul sau persoana validă care acordă
primul ajutor va face o analiză rapidă a stării acestuia şi va căuta orice
posibilitate, oferită de teren, pentru a o folosi în realizarea protecţiei faţă de
agenţii vulneranţi, atât a rănitului cât şi a lui (vezi Legea I a MUD) .
În situaţia când rănitul nu prezintă semne de leziuni ale tubului
digestiv (răni abdominale) i se poate da să bea câteva înghiţituri de apă sau
ceai cald îndulcit, pentru prevenirea sau înlăturarea şocului.
În cazul rănilor (traumatismelor) însoţite de hemoragii, primul ajutor
constă în oprirea hemoragiei prin aplicarea unui pansament compresiv.
În cazul fracturilor se face o imobilizare provizorie, rapidă cu atele
sau mijloace improvizate, scânduri, beţe de schi, etc.

3. Procedee de marcare a locului unde se află rănitul


După acordarea primului ajutor, se procedează ori la scoaterea
rănitului din zona de dezastru şi evacuarea acestuia, ori la semnalizarea către
personalul sanitar, marcând printr-un semn locul unde se află rănitul, apoi
cel care acordă primul ajutor se deplasează la alţi răniţi pentru a le acorda
primul ajutor.
Semnele cu care se marchează locul de adăpostire a răniţilor (steguleţe
cu cruce roşie, o bucată de faşă legată de un băţ, etc.), trebuie cunoscute de
întregul efectiv al grupului de salvatori.
Este necesar să se procedeze în acest mod, deoarece cadrul de salvare
are ca misiune principală acordarea primului ajutor la cât mai mulţi răniţi
(tuturor răniţilor, dacă se poate).

4. Procedee de scoatere a răniţilor din zona periculoasă


Personalul de salvare poate scoate rănitul din zona periculoasă
folosind unul sau mai multe din următoarele procedee:
a. - târârea pe o parte;
b. - târârea rănitului în spate;
c. - târârea pe foaia de cort sau alt suport textil.

a. Târârea rănitului pe o parte.


Personalul sanitar se culcă pe o parte lângă rănit, punând capul
acestuia pe pieptul său, iar corpul acestuia pe membrul inferior cu care se
sprijină pe pământ, pe care îl ţine îndoit din genunchi. Apoi se târăşte pe o
parte, folosind celălalt picior pentru împins. Mâna cu care se sprijină pe sol
ţine şi trusa, cu cealaltă mână (liberă) susţine rănitul.
b. Târârea rănitului în spate.
Personalul sanitar, brancardierul, aşează rănitul pe o parte (cea
sănătoasă). Se culcă şi el, cu spatele, introducând membrul inferior sprijinit
pe sol, sub picioarele rănitului şi apucându-l cu mâna liberă (cea care nu se
sprijină pe sol) de manta sau pantaloni (în dreptul feselor), iar cu cealaltă
mână apucă mâna de sens opus a rănitului şi se întoarce apoi cu faţa în jos.
Rănitul este întors şi el odată cu cadrul de salvare revenind deasupra
acestuia.
c. Târârea rănitului pe foaia de cort şi alte mijloace improvizate.
Personalul sanitar leagă chinga de un colţ al foii de cort şi rulează pe
diagonală jumătate din foaia de cort.
Aşează rănitul pe partea sănătoasă introducând sub el foaia de cort
desfăcută - se culcă pe spate şi se derulează restul foii de cort. Se pune o
pernă improvizată sub capul rănitului, apoi se trec colţurile laterale ale foii
de cort peste rănit şi se leagă. În acest mod, rănitul este fixat în foaia de cort
ca într-un manşon.
Sanitarul se deplasează târâş, ţinând capătul liber al chingii. Când
aceasta se întinde, se opreşte şi trage de ea, târând foaia de cort (în care se
află fixat rănitul) până în dreptul lui, apoi se deplasează din nou până se
întinde iar chinga şi repetă mişcarea de târâre.
În lipsa foii de cort, se poate folosi paltonul rănitului. Chinga se trece
prin mânecile paltonului şi se leagă. Rănitul este culcat pe palton şi este târât
ca pe foaia de cort. Nu se indică legarea rănitului pe sub axile, întrucât se pot
produce noi leziuni.

5. Transportul răniţilor din zona periculoasă.


Transportul trebuie să se execute în timp scurt şi corect, pentru a nu
agrava leziunile existente sau a produce noi leziuni.
Alegerea mijlocului de transport se face în funcţie de localizarea
rănilor şi de starea rănitului.
Sunt răniţi la care, după aplicarea primului ajutor (aplicarea unui
garou, a unui pansament), starea generală le permite să se deplaseze - aceştia
vor trebui ajutaţi de către unul sau doi voluntari sau personal auxiliar.
0 altă categorie sunt cei cu fracturi la nivelul coloanei vertebrale,
bazinului sau membrelor inferioare care nu pot fi transportaţi decât cu targa.
Răniţii care nu au fracturi la nivelul coloanei sau membrelor
inferioare, dar sunt slăbiţi (anemiaţi) în urma hemoragiei, sau şocaţi, se pot
transporta pe mâini, cu ajutorul chingii sau în alt mod.

Transportul răniţilor cu targa.

Targa este cel mai indicat şi cel mai cunoscut mijloc de transport pentru
un rănit.
Targa tip este executată dintr-un cadru de metal sau de lemn, peste care
este fixată o pânză groasă sau o bucată de material sintetic (plastic). Targa
trebuie să fie uşoară, dreaptă, tare, pentru a nu se îndoi sub greutatea
bolnavului. Unele tărgi au ţesătura din sârmă sau sunt în întregime metalice;
ele prezintă incovenientul că sunt grele, fiind folosite din aceasta cauză în
autosanitare sau alte mijloace de evacuare, pentru că oferă stabilitate mare
rănitului.
Targa poate fi improvizată din două beţe, vergele metalice sau ţevi a
căror lungime să depăşească înălţimea bolnavului (aprox. 2 m). Acestea pot
fi legate sau fixate cu o frânghie petrecută în 8 de-a lungul lor, de două
vestoane închise cu nasturi trecând capetele mijloacelor fixe (beţe, vergele,
ţevi) prin pioalele şi mânecile vestoanelor, una sau două paltoane, o pătură,
o foaie de cort, etc. Se poate întrebuinţa la nevoie drept targă o scândură
lată, o scară, o uşă, o masă, etc.
Mânuirea tărgii trebuie să se facă cu atenţie, în aşa fel încât aşezarea
rănitului pe targă şi transportarea acestuia să nu-i agraveze starea sănătăţii.
Manevrele de ridicare, aşezare şi transportare ale rănitului cu targa
trebuie să se execute cu hotărâre, precizie, în timp scurt, dar cu blândeţe la
comanda celui mai pregătit, din punct de vedere medical, membru al echipei
de salvare. Acesta va fi şeful echipei şi va ocupa permanent o poziţie în care
să poată supraveghea pacientul. Astfel, la transportul pacientului el se va
afla într-o poziţie laterală de partea spre care pacientul are faţa. Când sunt
numai 2 brancardieri, şeful va fi cel de la picioare.
Permanent trebuie să avem în vedere că este vorba de un om rănit,
care prezintă o sensibilitate mărităa la locul rănirii, o stare generală bună sau
alterată, care se poate înrăutăţi în orice moment.
După acordarea primului ajutor, prima manevră este ridicarea rănitului
de pe sol şi aşezarea lui pe targă. Această manevră se descompune în
următorii timpi:
- aşezarea tărgii alături de rănit, de obicei targa se alătură de partea
rănită;
- la comanda "pe locuri" pe care o dă şeful personalului sanitar - 2 sau
3 voluntari se înşiră de-a lungul părţii sănătoase a rănitului – unul în dreptul
toracelui şi capului, celălalt în dreptul bazinului şi membrelor inferioare; în
situaţia când sunt 3 auxiliari – unul în dreptul capului şi toracelui, unul în
dreptul bazinului, iar cel de al treilea în dreptul membrelor inferioare;
- la comanda "apucaţi" cei 2 – 3 auxiliari se lasă pe un genunchi şi îşi
trec mâinile sub bazin şi membrele inferioare (în situaţia când sunt trei,
primul sub cap şi omoplaţi, al doilea sub torace şi bazin, al treilea sub
coapse şi genunchi), când persoanele sunt înşirate în stânga rănitului stau pe
genunchiul stâng, când sunt în partea dreaptă a acestuia, stau pe genunchiul
drept;
- la comanda "ridicaţi" rănitul este săltat deodată de pe sol;
- la comanda "aşezaţi" – şeful personalului sanitar împinge targa sub
rănit, iar acesta este aşezat pe targă de cei 3 brancardieri.
Dacă în general aşa se procedează la diferiţi răniţi, trebuie totuşi să
avem în vedere că sunt cazuri care cer o atenţie deosebită în manevrarea
unei regiuni, sau care impun aşezarea rănitului pe targă în anumite poziţii.
În aşezarea rănitului pe targă, în vederea transportării la spital (se
folosesc 4 poziţii:
- culcat pe spate;
- culcat pe o latură, capul uşor rotit spre sol;
- culcat pe abdomen (pe burtă) cu capul într-o parte;
- şezând.

Poziţia culcat pe spate are patru variante:


Prima variantă: când capul şi trunchiul sunt aşezate la acelaşi nivel,
membrele (toate patru) sunt mai ridicate. Această poziţie este indicată în
toate cazurile de răniri în care scade masa sângelui circulant (hemoragii
grave, stări grave de şoc) având ca scop să asigure o irigare suficientă cu
sânge la nivelul organelor vitale (inima şi creierul).
Această poziţie este contraindicată la accidentaţii care au tendinţa să
se sufoce (varsă, blocându-şi prin aceasta căile respiratorii, sau răniţi care au
fost scoşi recent din stop respirator şi sunt predispuşi să-şi “înghită" limba,
deci să-şi blocheze căile respiratorii superioare datorită lipsei tonusului
muscular la nivelul musculaturii limbii, mandibulei şi ai faringelui).
A doua variantă: când capul şi toracele sunt mai ridicate decât restul
corpului. Această poziţie este indicată la răniri care prezintă traumatisme
toracice sau ale membrelor inferioare, însă care au conştienţa păstrată şi
condiţie hemodinamică bună (puls şi TA bune). Alegerea acestei poziţii are
drept scop să uşureze respiraţia rănitului, având în vedere că mişcările
respiratorii se execută cu mai multă uşurinţă în poziţia semişezândă. Poziţia
este contraindicată la răniţii grav, care prezintă semne de insuficienţă
circulatorie (puls slab şi frecvent, slăbiciune, paloare accentuată, TA
scăzută).
Excepţie fac răniţii care prezintă hemoragii craniene, în care capul
trebuie ridicat mai sus decât restul corpului pentru diminuarea hemoragiei.
A treia variantă: când rănitul este culcat pe spate, capul la nivelul
trunchiului şi cu genunchii îndoiţi, iar coapsele uşor flectate pe abdomen,
poziţie prin care se asigură o bună relaxare a muşchilor abdominali. Această
poziţie este indicată la răniri care prezintă plăgi sau contuzii la nivelul
abdomenului sau în suferinţele abdominale acute. Pentru a o realiza se
introduc sub genunchii rănitulul perne, cearceafuri, pături, vestoane făcute
sul.
A patra variantă: când toate părţile corpului sunt la acelaşi nivel, iar
targa trebuie să fie un plan neted tare. Această poziţie este indicată la răniri
care prezintă fracturi la nivelul coloanei vertebrale din cauză că mişcarea
coloanei fracturate în timpul aşezării pe targă sau în timpul transportului
poate provoca lezarea măduvei spinării. În această situaţie rănitul va fi
aşezat pe targă de cel puţin 4 oameni, dintre care unul va susţine cu ambele
mâini capul şi ceafa, fără a le mişca. Sub ceafă se introduce un cearceaf
făcut sul, dar fără să se mărească curbura normală a cefei, de o parte şi alta a
capului se pun doi săculeţi cu nisip sau două suluri, perniţe, pentru a fixa
capul şi a-i limita mişcările laterale în timpul transportului.

Poziţia culcat pe o latură, capul uşor rotit spre sol (PLS – poziţia
laterală de siguranţă).
Această poziţie este indicată pentru răniţii grav, care au făcut stop
respirator, li s-au desfundat recent căile aeriene superioare şi au fost
reanimaţi, la cei care prezintă pericolul astupării căilor respiratorii (prin
vărsătură etc.). Nu insistăm asupra aceste poziţii, deoarece a mai fost
descrisă.

Poziţia culcat cu faţa în jos (pe burtă), capul în lateral (într-o parte).
Aceasta este poziţia de preferat pentru răniţii care prezintă fracturi ale
coloanei vertebrale dorsale, lombare, sacrate şi în aceste situaţii trebuie să se
aibă în vedere ca mişcările de ridicare şi aşezare să fie făcute de brancardieri
în acelaşi timp pentru a nu se provoca leziuni sau secţionari ale măduvei
spinării.
Această poziţie prezintă neajunsul că îngreunează respiraţia rănitului.

Poziţia şezând.
Această poziţie este indicată la răniţii care nu prezintă răniri grave,
fără sângerări mari, situate în locuri care permit şederea: răniţii cu contuzii
simple, cu fracturi sau luxaţii ale membrelor superioare, care au o stare
generală bună.
Imobilizarea rănitului pe targă într-o anumită poziţie este necesară
uneori, pentru ca prin zbatere sau şocurile provocate de starea drumului să
nu cadă de pe targă, în timpul transportului.
Imobilizarea rănitului se poate face cu feşi, cearceafuri, chingile tărgii,
centură, curea etc. Acestea pot fi trecute peste umeri şi pe sub subsuori,
bazin, genunchi şi legate de targă. Când vrem să-i fixăm într-o anumită
poziţie - într-o parte, cu capul ridicat, rotit lateral - utilizăm perne, sau suluri
din pături, cearceafuri, vestoane, mantale împăturite.

Protejarea rănitului pe targă.


Este foarte necesar să nu se omită aceasta de către salvatori, având în
vedere că rănitul are organismul slăbit, rezistenţa lui la frig, umezeală,
căldură, este mult scăzută faţă de omul normal. Aceasta impune ca pe timpul
transportului să fie acoperit cu pături, să i se administreze ceaiuri calde când
starea acestuia permite.

Transportul rănitului cu targa.


Poziţia rănitului pe targă pe timpul transportului va fi cu capul înainte
(în direcţia sensului de mers) pentru a putea fi observat permanent pe timpul
transportului.
Excepţie de la această regulă se face la coborârea unei pante sau scări,
când poziţia rănitului va fi cu picioarele înainte.
Targa poate fi dusă de doi sau de patru brancardieri. Când sunt patru
persoane, doi se plasează la capete, iar doi lateral, sau fiecare din persoane la
câte un mâner (metodă mai puţin indicată). Apucarea, ridicarea şi pornirea se
face la comandă (în pas necadenţat). Unul porneşte cu stângul, celălalt cu
dreptul, cei din lateral vor porni cu stângul – în aşa fel ca deplasarea să se
facă în acelaşi ritm, pentru a nu zdruncina targa (rănitul). După aşezarea pe
targă a rănitului, la comanda "la targă" cei doi sau patru brancardieri se
dispun după cum s-a precizat mai sus (doi în lateral şi doi la capetele tărgii).
- La comanda "apucaţi" toţi se apleacă şi apucă targa (de bare şi
de mânerele laterale).
- La comanda "ridicaţi" targa este ridicată dintr-o dată de toţi patru,
dar lent, pentru a nu zdruncina rănitul.
- La comanda "porniţi" brancardierii pornesc în acelaşi timp (primii 3
cu stângul, ultimul cu dreptul). În varianta transportului tărgii de către doi
salvatori, comenzile o să le dea salvatorul de la picioare, care ar trebui să fie
şi mai mic de statură; la situaţia cu patru salvatori, comenzile o să le dea
salvatorul din lateral dreapta. Există o variantă cu cei patru salvatori dispuşi
la colţurile tărgii, în această situaţie comanda fiind dată de salvatorul din
dreapta faţă, targa fiind ridicată cu cei patru salvatori privind victima, după
care cei din faţă se vor întoarce cu faţa în sensul de mers. Pe cât este posibil,
se vor evita obstacolele terenului, garduri, şanţuri, terenuri accidentate etc.
În situaţia când acest lucru nu este posibil, targa trebuie în aşa fel purtată,
inclusiv la trecerea peste obstacole, incât să rămână în tot timpul în poziţie
orizontală, altfel există riscul să cadă rănitul de pe targă, sau să se scape jos
targa cu rănitul fixat pe ea. Oprirea din mers se face la comanda "stai" iar
coborârea tărgii se face la comanda "lăsaţi targa", manevră care se execută
în acelaşi timp de către toţi brancardierii.

Urcarea şi coborârea tărgii pe o pantă, scară .


În situaţia când trebuie urcată o pantă înclinata sau o scară, pentru a
nu înclina targa, brancardierul din faţă (care urcă) va coborî partea dinainte a
tărgii, iar cel din spate împreună cu cei din lateral, vor ridica partea din
urmă, în aşa fel încât targa să păstreze poziţia orizontală. Coborârea unei
pante sau a unei scări se face ridicând partea din faţă a tărgii (chiar pe umeri
sau mai sus) şi coborând partea din urmă (capul rănitului în această situaţie
este în partea din urmă a tărgii). La trecerea prin locuri înguste sau pe scări
strâmte, transportul tărgii se va face numai de către doi brancardieri. La
trecerea prin aceste locuri sau uşi, se va avea în vedere să nu se lovească
targa, pentru a nu zdruncina rănitul şi mai ales să nu i se agaţe mâinile sau
coatele acestuia.

Trecerea peste un obstacol (gard) de înălţime mică


Brancardierul din faţă predă mânerele purtătorilor laterali, apoi sare
peste obstacol (gard). Ceilalţi trei brancardieri ridică targa la înălţimea
obstacolului şi o împing către acesta, care apucă mânerele, eliberând
purtătorii laterali. Aceştia sar gardul şi preiau targa de la brancardierul din
spate care sare peste obstacol şi îşi ocupă locul pe care l-a avut.

Trecerea peste un şanţ, tranşee,etc.


Brancardierii laterali preiau targa de la primul purtător care coboară în
şanţ şi preia capătul dinainte al tărgii, eliberându-i pe brancardierii laterali
care coboară şi preiau targa de la purtătorul din urmă.
leşirea din şanţ se execută în acelaşi mod.
Ajunşi la destinaţie, brancardierii predau rănitul cu targa, primind în
schimb o targă goală.
Viteza de deplasare a echipei de brancardieri cu targa goală este de 4
– 5 km pe oră, iar cu rănitul de 2 – 2,5 km pe oră. După fiecare 300 – 500 m
de drum cu rănitul, brancardierii se odihnesc 1 – 3 minute, după care
schimbă locurile prin rotire (stânga devine dreapta şi capul devine coadă) şi
continuă deplasarea.
Viteza de deplasare scade în funcţie de terenul pe care îl străbat (teren
accidentat, cu obstacole, la deal sau în pantă, iarnă etc.).

Aşezarea tărgii în autosanitară


Se face prin uşa din spatele maşinii. Rănitul trebuie introdus cu capul
înainte, în sensul direcţiei de deplasare a autovehiculului, poziţie pe care o
va păstra pe timpul deplasării pentru a fi mai uşor supravegheat de cadrul
sanitar care stă aşezat pe un scaun lateral.
Unul din purtătorii laterali se urcă în maşină şi preia mânerele de la
brancardierul din faţă. Restul brancardierilor ridică cealaltă parte a tărgii la
orizontală şi o împing în maşină. În situaţia când se vor transporta mai multe
tărgi, se vor încărca mai întâi tărgile de deasupra, apoi cele de dedesubt.

Transportul rănitului fără targă.


Uneori, când urgenţa impune şi nu avem la îndemână targa, este
posibil ca transportul rănitului să se facă de 1 sau 2 brancardieri sau
voluntari de la locul rănirii până la punctul de adunare al răniţilor sau la o
structură medicală din apropiere.
O singură persoană poate transporta rănitul pe braţe, pe spate, pe
umeri sau cu chinga.
Transportul rănitului pe braţe
În acest mod se pot transporta răniţii care nu prezintă fracturi la
nivelul coloanei sau al coapselor.
Salvatorii îngenunchează şi apucă rănitul cu o mână sub coapse şi cu
cealaltă sub subsuori, apoi se ridică şi transportă rănitul în braţe.

Transportul rănitului pe spate (cârcă).


Procedeul poate fi utilizat atunci când rănitul este conştient şi nu
prezintă fracturi la nivelul coloanei, membrelor superioare sau coapselor.
Rănitul este aşezat pe o buturugă (ridicătură), salvatorul, întors cu
spatele, îngenunchează între picioarele rănitului şi-i cere să-l prindă cu
braţele pe după gât. Apucându-l apoi cu mâinile pe sub coapse (genunchi) se
ridică şi porneşte înainte.

Transportul rănitului pe umeri.


În situaţia când rănitul este inconştient şi nu prezintă fracturi la nivelul
coloanei, membrelor superioare sau inferioare rănitul poate fi transportat pe
un singur umăr sau pe ambii umeri astfel: se ridică rănitul pe umărul drept,
capul rănitului fiind aplecat pe spatele purtătorului care trece mâna stângă
peste coapsele rănitului, iar cu mâna dreaptă prinde braţul drept (mâna
dreaptă) al rănitului.
Când îl transportăm pe amândoi umerii, pieptul rănitului se află pe un
umăr, abdomenul pe ceafa salvatoruluim, iar bazinul şi membrele inferioare
pe celălalt umăr. Purtătorul îşi trece una din mâini peste braţul rănitului, iar
cealaltă mâna peste piciorul rănitului, împreunându-şi mâinile.
În acest fel se face fixarea rănitului, pentru a nu cădea în timpul
transportului la punctul de adunare a răniţilor.

Scoaterea rănitului şi transportarea acestuia cu ajutorul chingii.


Chinga este formată dintr-o bandă de material din pânză de cort dublă,
cusută, având carabiniere de fixare la ambele capete.
La distanţa de 74 cm de capetele chingii se găseşte cusut câte un inel
care permite agăţarea carabinierelor; la distanţa aproximativă de 1 m de una
din carabiniere se găseşte o platbandă, iar în centrul chingii – o cataramă
dublă de reglare.
Chinga este astfel construită încât prin unirea carabinierelor între ele
se poate obţine din ea un laţ (inel) sau un "opt", după ce se trece pe sub
platbandă unul din capetele chingii.
Chinga are lungimea de 3,6 m, lăţimea de 6,5 cm şi greutatea de
aproximativ 800 g.
Materialul de pânză de cort este îmbibat cu substanţe care să nu
permită pătrunderea apei şi putrezirea ei ulterioară. Carabinierele şi inelele
sunt confecţionate din oţel zincat.
Chinga se foloseşte la scoaterea răniţilor din şanţuri, autovehicule,
dintre dărâmături, gropi etc. De asemenea, este indicată la scoaterea răniţilor
din teren muntos, văi, viroage etc.
Pentru a se putea acorda primul ajutor unui rănit aflat într-un vehicul, acesta
trebuie în primul rând scos. Personalul sanitar ajutat de 1 – 2 militari din
echipajul de descarcerare scoate răniţii prin uşile utilizabile. Dacă vehicolul
este mai mare (autobuz, tren, etc.) personalul sanitar, intrat în vehicul, trece
cele două braţe ale chingii pe sub axilele rănitului, le încrucişează pe
abdomen, încercuind apoi rădacina membrului inferior respectiv şi încheie
carabiniera la inelul semicircular pentru a realiza fixarea chingii.
Personalul aflat deasupra trage de bucla superioară a chingii, în timp
ce personalul sanitar susţine şi dirijează corpul rănitului.
O altă variantă este când se fixează o a doua chingă de inelele
dreptunghiulare ale chingii fixate pe rănit şi se trage de ea în sus, sanitarul
din vehicul susţine şi dirijează rănitul până ce acesta este tras afară. Rănitul,
scos pe sus, este susţinut pe sub coapse de o persoană care stă în genunchi
deasupra vehiculului, cealalaltă persoană lasă uşor chinga şi susţinându-l sub
axile, îl aşează cu atenţie pe targă. Scoaterea răniţilor prin trapă se realizează
în acelaşi mod.
La scoaterea rănitului din şanţ sau dintr-un vehicul trebuie să se ţină
seama că acolo unde este posibil, personalul sanitar acordă primul ajutor, şi
după aceea îl scoate. Manevra de fixare a chingii pe rănit, susţinerea şi
dirijarea corpului rănitului pe timpul ridicării se execută de către personalul
sanitar sau de descarcerare, în mod adecvat condiţiilor locale.
Transportul rănitului cu chinga de către un singur brancardier se poate
face atunci când rănitul este conştient şi nu prezintă fracturi la nivelul
coloanei vertebrale, sau la nivelul oaselor bazinului (şoldurilor) sau
coapselor.
Se trece chinga pe sub fesele (şezutul) rănitului, purtătorul se aşează
cu spatele la rănit, îngenunchează, trece chinga prin faţă pe sub umeri (prin
axile) şi o fixează pe ceafă.
Rănitul îşi împreunează mâinile peste pieptul purtătorului, ţinându-se
în acest mod de el, iar purtătorul îşi trece mâinile pe sub coapsele victimei.
Acest procedeu simplifică transportul şi uşurează efortul depus de purtător.

Transportul rănitului de către doi brancardieri cu mijloace


improvizate.
Se poate face: pe braţe orizontal, cu scaunul, unul dupa altul şi cu
chinga astfel:
- Pe braţe orizontal:
Cei doi purtători îngenunchează de partea sănătoasă a rănitului, unul
în dreptul bazinului; îşi introduc mâinile pe sub rănit, îl ridică şi pornesc la
comandă cu acelaşi picior. Rănitul îşi va trece braţul pe sub ceafa
purtătorului de la cap.
- Transportul cu scaunul:
Se poate executa de catre doi brancardieri cu un scaun adevărat, pe
care se aşează rănitul. În situaţia când scaunul lipseşte, cei doi brancardieri
îşi
fixează mâinile în poziţia în care formează un "scaun". Rănitul se aşează pe
acesta şi îşi petrece mâinile pe după gâtul purtătorilor.
Încheierea unui "scaun" de către doi purtători, se face astfel: fiecare
purtător îşi prinde încheietura mâinii stângi cu mâna dreaptă iar cu mâna
stângă apucă încheietura mâinii drepte a celuilalt purtător.
- Transportul rănitului de către doi brancardieri, în poziţia "unul după
altul":
Unul dintre brancardieri se aşeză între picioarele rănitului, celălalt se
aşează în spatele rănitului. Primul îl apucă cu mâinile sub genunchi, al doilea
îl apucă cu mâinile petrecute sub subsuorile acestuia. Apucarea, ridicarea şi
pornirea se execută la comandă, brancardierii pornind cu acelaşi pas.
Acest procedeu este folosit la transportarea rănitului în tranşee.
- Transportul rănitului de către doi brancardieri folosind chinga în
hamac:
Se răsuceşte chinga în 8 şi se petrece pe sub şoldurile rănitului.
Brancardierii îngenunchează de o parte şi de cealaltă a rănitului şi
petrec pe după umeri ochiul respectiv al chingii, apoi se ridică şi pornesc cu
acelaşi pas, la comandă.

Transportul răniţilor cu mijloace de evacuare.


Mijloacele de transport şi evacuare pentru răniţi, din punct de vedere
sanitar, sunt specializate şi nespecializate.

Mijloacele de transport specializate sunt:


• cochilia sau barca-sanie (Akya),
• căruciorul pentru transportat răniţi,
• salteaua pneumatică
• autosanitara,
• elicopterul şi
• avionul sanitar.

- Barca-sanie este mijioc specializat folosit cu precădere pentru


transportarea răniţilor în teren muntos, atât vara cât şi iarna. Ea poate
străbate porţiuni de teren greu accesibile sau chiar inaccesibile mijioacelor
specializate sau nespecializate auto.
Barca sanie (Akya) are forma unei bărci şi serveşte la evacuarea
răniţilor de pe teren muntos şi/sau accidentat. Are lungimea de 2,35 cm,
lăţimea de 65 cm şi înălţimea pereţilor laterali de 25 cm.
Ea este construită din tablă de fier decapată sau fibre de sticlă (ultimul
model) având o greutate de aproximativ 20 kg.
Capacitatea de transport este 1 rănit.
Poate fi tractată de 2 oameni cu ajutorul a câte 2 braţe metalice fixate
la capetele bărcii prin şuruburi, sau cu ajutorul unor hamuri din frânghie.
Este de preferat să aibă în construcţie braţele metalice (detaşabile)
deoarece acestea conferă o stabilitate mai mare bărcii (implicit rănitului din
ea) atunci când străbate terenul accidentat şi poate fi condusă iarna de cei
doi schiori, care o tractează.
Rănitul este aşezat în barcă pe una-două pături, acoperit cu pătură,
foaie de cort sau palton, şi se fixează cu ajutorul unor chingi pentru a nu
cădea pe timpul transportului.
- Căruciorul pliabil se află în dotarea ultimelor tipuri de ambulanţe. El
este un cărucior obişnuit folosit în manevrarea handicapaţilor locomotori, în
plus, avănd posibilitatea de a se plia şi astfel poate fi prins pe unul din pereţii
ambulanţei.
Căruciorul este extrem de util în transportul pacienţilor în clădiri,
printre mobile sau la coborârea cu liftul.
Ca şi la targă, pacientul trebuie fixat de cărucior cu mijloacele cu care
acesta este dotat (chingi).
La transport poate participa o singură persoană care va împinge
căruciorul de la spate de mânerele pe care acesta le are prevăzute din
construcţie.
La trecerea peste obiecte mici (praguri, denivelări) purtătorul va avea
grijă să lase căruciorul pe spate şi astfel să ridice cele 2 roţi mici din faţă
peste denivelare. Mişcarea poate fi amplificată, eventual, presând cu piciorul
pe cadrul dintre roţi.
La coborârea scărilor este obligatoriu să participe o a doua persoană
care va ţine căruciorul din faţă pentru a nu aluneca în jos pe scări.
- Salteaua pneumatică (cu vid) este un mijloc de transport specializat
foarte modern. Salteaua are două feţe între care se găsesc mici bile de plastic
dure, nu mai mari de 0,5 cm în diametru.
Pacientul este culcat pe saltea ca şi pe o saltea obişnuită.
În momentul cănd se scoate aerul dintre cele două feţe, bilele se
rigidizează păstrând forma pacientului.
Salteaua pneumatică este extrem de folositoare în transportul şi
manevrarea politraumatizaţilor la care diagnosticul nu este definitivat.
Personalul sanitar va avea grijă ca întotdeauna salteaua pneumatică să
fie însoţită de pompa specială cu care este dotată, altfel nu poate fi folosită.
- Autosanitara - reprezintă cel mai întrebuinţat mijioc specializat de
transport al răniţilor şi bolnavilor. Capacitatea maximă de transport este de
2 răniţi în poziţia culcat şi 4 şezând (pe banca laterală).
- Avionul sanitar şi elicopterul pentru evacuarea şi transportul răniţilor
sunt mijioace specializate care prezintă avantajul evacuării rapide şi fără
zdruncinături (ca la mijloacele terestre) a răniţilor.

Mijloacele nespecializate.
Autobuzele, microbuzele, autodubele, camioanele cu sau fără
remorcă, pot fi folosite pentru transportul răniţilor întrucât au platforma
netedă pe care pot fi depuse tărgi.
Cu cât suspensia autovehiculelor este mai dură, cu atât conducerea
trebuie să fie mai atentă, viteza mai mică, pentru a putea evita denivelările
drumului şi atenua pe cât posibil zdruncinăturile. De asemenea şi în aceste
autovehicule se are în vedere protecţia răniţilor faţă de intemperii, frig,
umezeală dar şi o aerare corespunzătoare în interior (prelate bune la
camioane, încălzire interioară corespunzatoare la celelalte).
Urcarea şi coborârea tărgilor în şi din autovehicule se execută de către
3-4 brancardieri, la comandă.
Pe timpul transportului, răniţii vor fi însoţiţi de personal sanitar, care
va continua măsurile de prim ajutor acordate (refacerea unui pansament,
slăbirea sau strângerea garoului etc.), sau vor lua noi măsuri atunci când
situaţia impune (respiraţie artificială, masaj cardiac extern etc.).