APARATUL EXCRETOR

Componentele aparatului excretor sunt:

 -rinichi (organe de excreție)

 -căile urinare:
 -calice (mari și mici)
 -pelvis renal (bazinet)
 -ureter
 -vezica urinară
 -uretra.
Rinichiul reprezintă principalul organ care
elimină apa în exces și toxinele din organism.
Are rolul de a menține constant volumul
lichidelor în organism, secretă renina
(contribuind la reglarea tensiunii arteriale), eritropoietina (care controlează eritropoieza), iar
prin schimburile ionice contribuie la menținerea echilibrului acido-bazic.
Rinichii sunt organe situate retroperitoneal, de o parte și de alta a coloanei vertebrale
lombare. La periferie, rinichii sunt acoperiți cu o capsulă de țesut conjunctiv și un strat de
grăsime perirenală, care îi apără de traumele mecanice, dar îi și susțin în poziția în care se
găsesc. În zona marginii interne a fiecărui rinichi se găseste hilul renal în care se văd: vasele
renale (artera și vena renală), ureterul și fibre nervoase vegetative.

În secțiune rinichiul prezintă:

- parenchimul renal, cu două zone: corticală și medulară
- papilele și calicele renale (căile urinare), formațiuni prin
care se scurge urina.

I.1.Parenchimul renal este împărțit în două zone:

Zona corticală este formată în principal
din nefroni și vasele de sânge care le
aparțin.
Zona medulara cuprinde tubii colectori
care drenează urina din mai mulți
nefroni. Mai mulți tubi colectori
formează o piramidă, astfel că în zona
medulară se vor găsi 6-18 piramide
renale Malpighi, orientate cu baza spre
corticală și cu vârful spre hil. O
piramidă Malpighi și cu substanța
corticală din jurul ei formează un lob renal.
Nefronul reprezintă unitatea funcțională a rinichiului și este alcătuit dintr-o capsulă și un tub
urinifer lung.
Capsula Bowman este porțiunea închisă și dilatată
a nefronului și are forma unei cupe cu pereți dubli.
În adâncitura capsulară intră un ram din artera
renală, numit arteriola aferentă, ce se împarte în
mai multe capilare; aceste capilare se reunesc,
formând arteriola eferentă (care iese din capsulă). Capilarele din adâncitura capsulei
formează un ghem de 4-12 bucle care se numește glomerulul renal.
Tubul urinifer prezintă mai multe segmente:
- segmentul proximal este alcătuit dintr-o porțiune contortă (cu mai multe cotituri) numita
tubul contort proximal;
- segmentul intermediar (ansa Henle), subțire, format din două brațe (ascendent și
descendent), unite între ele printr-o buclă;
- segmentul distal (tubul contort distal).
Mai mulți tubi distali se unesc și se deschid în tubul colector din structura piramidelor
Malpighi.
I.2.Căile urinare
Din tubii uriniferi, urina este vărsată prin papilele renale în calicele mici; de aici urina
ajunge în calicele mari, apoi în bazinet (pelvisul renal), care se continuă cu ureterul. Ureterul
coboară până la vezica urinară în care se deschide.
Vezica urinară
Este un organ cavitar în care se acumulează urina între micțiuni. Urina, descărcată în
jeturi prin cele două orificii ureterale, nu poate ajunge în uretere, din cauza că acestea au un
traiect oblic în peretele vezical și nici nu se poate scurge prin uretră, deoarece colul vezical
este prevăzut cu două sfinctere: unul neted, involuntar, care înconjoară începutul uretrei și
celălalt striat, controlat voluntar.
I.3.Vascularizația renală este foarte bogat, rinichii
primind 20-25% din debitul cardiac în repaus. Artera
renală, ramură a aortei abdominale, intră prin hil, se
împarte în ramuri ce se anastomozează (se unesc) după
capilarizare cu capilarele venei renale, ce va ieși din
rinichi pentru a se vărsa în vena cavă inferioară.

II.FORMAREA URINEI
Urina este produsă în urma desfășurării a trei
procese:
- ultrafiltrarea (are loc la nivelul glomerulului);
- reasorbția (la nivelul tubilor);
- secreția (tubulară).
Ultrafiltrarea glomerulară are loc la nivelul glomerulului. Aproximativ 1/5 din cantitatea de
plasmă care irigă rinichiul trece prin membrana filtrantă glomerulară. Membrana filtrantă
glomerulară se formează prin unirea peretelui intern al capsulei Bowman cu pereții
capilarelor din glomerul. Membrana aceasta este selectivă. Ultrafiltratul glomerular (ceea ce
trece din plasma, prin membrana glomerulară, în capsula Bowman), formează urina primară
și are o compoziție similară cu cea a plasmei, numai ca este lipsită de proteine.
Reabsorbtia tubulară este procesul prin care sunt recuperate anumite substanțe utile
organismului din ultrafiltratul glomerular (din urina primară), adică trecerea acestor substanțe
din tubii uriniferi înapoi în sânge.
Secreția tubulară este procesul invers celui de reabsorbție, anumite substanțe fiind
transportate din capilarele peritubulare în lumenul tubului. Are rol de a elimina atât
substanțele străine organismului, cât și cele prezente obișnuit în organism, dar aflate în
concentrații crescute, toxice pentru acesta.
În urma reabsorbției și a secreției ultrafiltratului glomerular rezultă urina finală, concentrată,
ce va fi eliminată prin câile urinare spre vezică.
III.MICȚIUNEA
 Urina formată de rinichi ajunge prin tubii colectori la nivelul papilelor, umple calicele
și bazinetul, apoi, prin contracția acestora, este eliminată în ureter. Prin unde de contracție,
urina este transportată de-a lungul ureterului până la vezica urinară.
La un volum vezical de 100-150ml este percepută prima senzație de plenitudine
vezicală, iar la 150-200 ml este resimțită prima dorință de micționare. Capacitatea fiziologică
vezicală este de 250-400ml; peste această valoare apar contracții puternice ale musculaturii
peretelui vezical, care determină senzația necesitații imperioase de a urina.
Procesul micțiunii este rezultatul unor reflexe declanșate de distensia pereților vezicali,
care stimulează mecanoreceptorii aflați în pereții vezicii; impulsurile ajung la un centru sacrat
parasimpatic care descarcă impulsuri prin nervii pelvici, producând contracția pereților
vezicali și relaxarea sfincterului intern al colului. Concomitent are loc relaxarea sfincterului
vezical extern, striat (inervat de nervii somatici rușinoși din măduva sacrată S2-S4) și urina se
evacuează din vezică. Procesul este ajutat de contracția musculaturii abdominale și a
diafragmului.
Atunci când micțiunea nu este posibilă, intervine un centru lombar simpatic, de unde
se descarcă impulsuri care inhibă contracțiile mușchilor din pereții vezicii și determină
contracția sfincterului neted, intern al colului vezical. Concomitent pornesc impulsuri de la
cortex care determină contracția sfincterului extern, striat.
Atunci când condițiile o permit, are loc micțiunea.