UNIVERSITATEA PETROL-GAZE PLOIEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE 50485

METODE ŞI ORIENTĂRI
METODOLOGICE MODERNE UTILIZATE
ÎN ACTIVITATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI
SPORTIVĂ

Lect. Univ. Dr. Studenta:

Oprea Viorel Manea

A.D.Andra
 Anul universitar 2021-2022, semestrul I
METODE ŞI ORIENTĂRI METODOLOGICE
MODERNE UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA DE
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ

Programul după care se reglează acţiunile practice şi teoretice în scopul

dobândirii de cunoştinţe şi realizarea unor obiective poartă denumirea de metodă.
Eficienţa practică a metodelor depinde de reflectarea, veridică a fenomenelor
studiate, semnificaţia sa derivă din termenul grecesc „methodos”, „cale de urmat”,
„drum de urmat” pentru atingerea obiectivelor propuse. Metoda indică totalitatea
demersurilor prin care omul reuşeşte să cunoască un anumit fenomen, să producă
un obiect sau să provoace conştient modificări în realitatea materială obiectivă. La
baza metodelor şi reuşitei în aplicarea lor stau procedeele metodice, construite
dintr-un lanţ de operaţii propuse de specialist recepţionate de beneficiar (student,
subiect) metoda devenind astfel instrument prin care subiectul explorează realitatea
în scopul cunoaşterii. Prin combinarea metodelor, procedeelor metodice şi a
raporturilor care se stabilesc între acestea şi principiile de instruire iau naştere
orientările metodologice.
În educaţie fizică şi sport există un sistem de metode, clasice sau moderne
pe care le presupune procesul instructiv-educativ specific şi un sistem de orientări
metodologice . Pe fondul acestor caracteristici deosebim :
 Metode de instruire.
 Metode de corectare a greşelilor.
 Metode de refacere a capacităţii de efort.
 Metode de verificare şi apreciere.
 Metode de educaţie.
 Metode didactice.
 Metode de cercetare.
 Metode de evaluare.

Orientările metodologice moderne amintite sunt:

A) Problematizarea (este orientarea metodologică de tip euristic).
B) Modelarea
C) Instruirea programată
D) Altgoritmizarea de tip noneuristic
 E) Tratarea diferenţiată (orientare metodologică mixtă euristică şi
noneuristică, după unii specialişti mai mult „principiu” )
Orice tendinţă metodologică, mai repede sau mai încet din punct de vedere
al dimensiunii "timp", devine o orientare metodologică. Cu alte cuvinte, se poate
face afirmaţia că atunci când o tendinţă metodologică se generalizează ea devine o
orientare metodologică.
Tendinţele şi orientările metodologe sunt şi rezultatul evoluţiei teoriei şi
practicii domeniului, evoluţie determinată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii. Ele
sunt necesare, având în vedere priorităţile actuale şi - mai ales - de perspectivă ale
educaţiei fizice.
După modul în care se adresează imaginaţiei şi creativităţii subiecţilor,
tendinţele şi orientările metodologice - indiferent de domeniu - se împart în cele
două clasice categorii:
1. Tendinţe şi orientări metodologice de tip euristic (de la termenul grecesc
"heurisken" = a afla, a descoperi), care solicită foarte mult manifestarea imaginaţiei
şi creativităţii subiecţilor;
2. Tendinţe şi orientări metodologice de tip noneuristic - deosebit de
necesare în domeniu - care solicită puţin sau chiar nu solicită imaginaţia şi
creativitatea celor care practică exerciţiile fizice sub forma educaţiei fizice.

Problematizarea în educaţia fizică

Este considerată, de majoritatea specialiştilor - autori, ca fiind cea mai

importantă orientare metodologică a didacticii moderne. Se constituie în una din
modalităţile de aplicare a teoriei învăţării prin descoperirea, adică a învăţării
"active".
Această orientare metodologică de tip euristic se poate aplica în toate
subsistemele educaţiei fizice, indiferent de vârsta subiecţilor.
Problematizarea dezvoltă gândirea creatoare, imaginaţia, interesul,
curiozitatea, capacitatea de generalizare şi alte trăsături sau calităţi solicitate în
activitatea subiecţilor, mai ales în cea independentă.
Prin problematizare este provocată, de cel care conduce activitatea, o situaţie
conflictuală între nivelul de cunoştinţe (inclusiv, în domeniul nostru, deprinderi şi
priceperi motrice) şi posibilităţile de care dispun subiecţii pentru rezolvarea
„problemei”. Problemele puse de conducătorul procesului instructiv-educativ se
mai numesc „situaţii problemă” sau „situaţii problematice”. Subiectul depune, prin
problematizarea instruirii, o intensă activitate intelectuală. El observă, analizează
situaţiile şi le compară, selectează soluţii şi le apreciază critic valoarea etc.
Învăţarea prin rezolvarea de probleme („problem-solving”) este, de fapt, un
„experiment gândit”, situaţia problemă având rol de ipoteză, în educaţia fizică, la
aproape toate nivelurile sale, acest tip de învăţare motrică - ca fundal metodologic -
a fost folosit aproape din totdeauna.
Se cunosc, în principal, două principale direcţii de aplicare a problematizării
în educaţia fizică:
I. Selecţionarea, restructurarea şi reorganizarea "cunoştinţelor" pe care le
posedă subiecţii (în domeniul nostru -am mai menţionat - inclusiv deprinderi şi
priceperi motrice). Cele mai frecvente căi de concretizare a acestei direcţii sunt:
întrecerile bilaterale (inclusiv sub formă de joc sportiv), ştafetele şi parcursurile
aplicative, cu condiţia ca ele să nu fie demonstrate sau să se impună - prin
explicaţie - procedee tehnice de execuţie a actelor sau acţiunilor motrice pe care le
includ; "liniile" acrobatice "liber alese" din gimnastică etc,
II. Formularea unei situaţii problematice, care poate fi rezolvată pe mai
multe căi, prin mai multe soluţii, în acest sens, se pot folosi - cel puţin -
următoarele două variante:

- Conducătorul procesului instructiv-educativ prezintă soluţiile de rezolvare

a "problemei", iar subiecţii aleg pe cea considerată - de fiecare - mai eficientă;
- Nu se prezintă nici o soluţie, iar subiecţii - tot individual şi foarte rar în
microgrupuri - decid asupra modului de rezolvare a "problemei" în funcţie de
cunoştinţe, posibilităţi şi intenţii.

Modelarea în educaţia fizică

Această orientare metodologică primeşte mai multe sensuri sau accepţiuni:

 Unul din cele mai frecvente sensuri este cel ce înţelege, explică şi acceptă
modelarea ca metodă de investigaţie ştiinţifică a realităţii, a unor fenomene
din această realitate naturală sau socială. Există următoarele două direcţii ale
acestui sens:
 Modelarea ca metodă de studiere a unui fenomen din realitate cu scopul
elaborării "modelului" acestuia.
 Modelarea ca metodă de studiere a fenomenelor realităţii cu ajutorul
"modelelor" deja elaborate, pentru a fi cunoscute şi explicate cât mai bine
fenomenele respective.
Se apreciază că trebuie să se recurgă la modelare, în sensul menţionat,
numai când nu este posibilă cunoaşterea prin alte metode.
 altă accepţiune a modelării este considerarea ei ca metoda de instruire, în
această accepţiune ea este înţeleasă ca fiind acţiunea de pregătire a
subiecţilor în concordanţă cu indicatorii cuprinşi în modelele elaborate.
 Dar această "acţiune de pregătire" nu este chiar instruirea propriu-zisă? Este
suprapunere între instruire şi modelare? Răspunsul este categoric negativ.
Instruirea se face prin metodele bine cunoscute (verbale, intuitive şi practice), iar
dacă sunt vizaţi anumiţi indicatori cantitativi şi calitativi specifici modelului de
educaţie fizică, atunci înseamnă că toate metodele de instruire se folosesc într-un
cadru general imprimat de modelare. Deci, modelarea este o orientare
metodologică şi nu o metodă. Mai mult, se pot folosi şi trebuie folosite şi modelele
operaţionale (adică exerciţii speciale) pentru îndeplinirea modelelor teoretice de
diferite dimensiuni temporale, dar aceste modele operaţionale sunt prezentate prin
metode verbale şi intuitive şi sunt executate de subiecţi prin metoda practică de
exersare. postură, în sensul că sunt elaborate nişte modele subordonate procesului
de instruire.

Instruirea programată în educaţia fizică

Este o orientare metodologică cu predominant caracter noneuristic. Ea este,

o prelungire a modelării pe planul operaţionalizării şi programării instruirii. De
aceea, foarte mulţi specialişti preferă expresia "programarea instruirii" şi nu pe cea
de "instruire programată".
Instruirea programată face apel la raportul între cantitatea informaţiei
transmise şi cât însuşesc subiecţii. Ea vizează, în esenţa, abordarea într-un mod
specific a conţinutului instruirii şi a controlului eficienţei acestuia. Constă în
împărţirea sau fragmentarea conţinutului informaţional în elemente - mai scurte
sau mai lungi - accesibile subiecţilor şi eşalonarea acestora într-o ordine de
dificultate unică pentru toţi subiecţii. De la individ la individ sau de la grup la grup,
timpul de asimilare a fiecărui element variază, existând factori limitativi:
terminarea semestrelor din învăţământ, etape, concursuri etc. Elementele în care se
fragmentează conţinutul informaţional de însuşit se numesc în feluri diferite: "paşi
metodici", "secvenţe", "doze", "quante", "microstructuri", „cicluri tematice” etc.
În consecinţă, cu aceste elemente - indiferent de denumirea lor - se face un
program de pregătire, care nu trebuie confundat cu programa de specialitate.

Există două tipuri de programare a instruirii:

 Programare liniară sau Skinner, după numele celui care a creat-o. La

acest tip de instruire semnalăm următoarele elemente mai importante:
- existenţa unor unităţi mici de informaţie ("paşi" metodici mici);
 - eşalonarea unităţilor de informaţie într-o succesiune identică pentru toţi
subiecţii din grupul respectiv;
- ritm individual, în anumite limite, de parcurgere a fiecărei unităţi de
informaţie;
- trecerea la unitatea următoare de informaţie nu se face decât după însuşirea
corectă a unităţii anterioare.

 Programarea ramificată sau Crowder, tot după numele celui care a creat-
o. În cazul acestui tip de programare remarcăm următoarele caracteristici de
conţinut şi metodologie :
- unităţile informaţionale sunt mai lungi, adică mai mari;
- se elaborează de către conducătorul procesului instructiv-educativ mai multe
răspunsuri" ("paşi metodici", „secvenţe”, „variante” etc.), de regulă trei –
patru;
- subiecţii aleg răspunsul considerat;
- pot fi, intenţionat, şi răspunsuri greşite;
- în situaţiile alegerii unor răspunsuri greşite intervine un program secundar cu
explicaţii suplimentare, care îi aduce pe subiecţi la programul principal,
adică la alegerea unui răspuns corect.
În educaţia fizică, acest tip de programare a instruirii se aplică mai ales în
situaţii de tactică, trasee sau parcursuri aplicative etc. Acest tip de programe a
instruirii solicită, într-un anumit grad şi unele elemente specific euristice (alegerea
răspunsului, de exemplu).
Pentru instruirea programată sunt valabile toate principiile clasice de
instruire („participare conştientă şi activă”, „intuiţie”, „accesibilitate”,
„sistematizare şi continuitate”, „însuşire temeinică” etc.)
Există, totuşi, şi unele principii speciale, menţionate:
- principiul „paşilor mici”;
- principiul progresului gradat;
- principiul ritmului individual de lucru;
- principiul verificării imediate a răspunsului;
- principiul repetiţiei.

Algoritmizarea în educaţia fizică

Algoritmizarea este o ultimă etapă sau fază a orientărilor metodologice de

tip noneuristic. În consecinţă, ea este o prelungire a instruirii programate, o
detaliere a acesteia. Algoritmizarea este o activitate specifică conducătorului
procesului instructiv-educativ şi constă în elaborarea unor "soluţii" speciale pentru
rezolvarea unor situaţii tipice sau standard, destul de frecvente şi în educaţia fizică.
Rezultatele algoritmizării, pentru rezolvarea situaţiilor standard sau tipice, se
numesc algoritmi. Referindu-ne la procesul instructiv-educativ, remarcăm că
algoritmii sunt de mai multe tipuri sau categorii:
A) Algoritmi specifici activităţii conducătorului procesului instructiv-
educativ.
B) Algoritmi specifici activităţii subiecţilor cuprinşi în procesul respectiv.
C) Algoritmi specifici conţinutului procesului instructiv-educativ respectiv.
În general, orice algoritm presupune o succesiune de „operaţii” prin care se
rezolvă situaţia sau problema tipică/standard (desfăşurată oriunde, oricând şi de
oricine în acelaşi mod, ca succesiune a „operaţiilor”). Pentru rezolvarea unei
situaţii sau probleme tipice/standard nu avem mai mulţi algoritmi, ci doar un
algoritm format din mai multe „operaţii”3.
Pentru conţinutul procesului de instruire la educaţia fizică sunt mulţi algoritmi, în
funcţie de componentele modelului final şi ale modelelor intermediare specifice.
De regulă, un algoritm de acest tip cuprinde mai multe sisteme de acţionare sau
modele operaţionale subordonate rezolvării aceleaşi situaţii tipice/standard sau
aceloraşi obiective.
Deci, nu toate sistemele de acţionare sunt de tip algoritmic, ci doar cele care
rezolvă situaţiile standard/tipice. Aceste sisteme de acţionare trebuie să fie
efectuate într-o succesiune logică, să fie bine cuantificate şi să fie însoţite de toate
regulile metodico-organizatorice necesare aplicării lor (inclusiv durata şi natura
pauzelor între repetări, formaţiile de lucru, modalităţile concrete de exersare etc.).

Tratarea diferenţiată în educaţia fizică

Este considerată o tendinţă metodologică modernă cu posibilităţi mult mai

mari, comparativ cu autonomia, de a se transforma în orientare metodologică.
A fost acceptată ca "cerinţă" pedagogică foarte importantă şi complexă chiar
din finalul secolului al XlX-lea.
Tratarea diferenţiată presupune, evident, respectarea particularităţilor
subiecţilor. Din acest punct de vedere, tratarea diferenţiata este strâns legată de
principiul accesibilităţii instruirii şi - la anumite niveluri - chiar de individualizarea
acestei instruiri. În activitatea cu grupuri medii sau mari de subiecţi este imposibil
de respectat principiul individualizării, ca treaptă superioară a accesibilităţii. De
aceea, este răspândită (dar nu generalizată!) practica lucrului sau activităţii pe
grupe de nivel valoric motric sau biomotric. Aceste grupe valorice se stabilesc,
deci în funcţie de fiecare componentă a modelului de educaţie fizică, prin verificări
realizate la fiecare perioadă de început a activităţii subiecţilor.
În lecţii sau alte forme de organizare, tratarea diferenţiată nu ar trebui să se
realizeze doar în verigile tematice. Este "loc" pentru această tendinţă metodologică
şi în verigile de "pregătire a organismului pentru efort" şi - mai ales - de
"influenţare selectivă a aparatului locomotor", precum şi la "refacerea
organismului după efort".
Tratarea diferenţiată presupune, mai ales la subiecţii de vârstă postpubertară,
şi respectarea opţiunilor acestora pentru practicarea unor categorii de exerciţii
fizice, în special a unor sporturi, ca mijloace ale educaţiei fizice.

Bibliografie
 https://www.academia.edu/23951703/Metode_utilizate_
%C3%AEn_activitatea_de_educa%C5%A3ie_fizic%C4%83_%C5%9Fi_sportiv
%C4%83

https://pdfcoffee.com/tendine-moderne-n-lecia-de-educaie-fizica-pdf-
free.html