APARATUL EXCRETOR (URINAR)

Aparatul excretor, alături de respirator, digestiv şi tegument elimină o serie de

substanţe din organism. În timpul proceselor metabolice, nutrienţii, aduşi de aparatul
digestiv, şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de
energie. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri, care trebuie eliminate din
organism, pentru menţinerea homeostaziei. La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge,
la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. CO 2 este
eliminat prin expiraţie, apa în exces, sărurile, o serie de reziduuri azotate, şi chiar căldura în
exces sunt eliminate prin piele.
Rolurile aparatului excretor:
- principalul sistem responsabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. Electroliţii
sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. Echilibrul lor este atins când
numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul.
- eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina).
- eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme
- eliminarea unor medicamente sau a unor droguri

Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi.
Aparatul excretor (fig. 172) este format din:
1) Rinichi
2) Căile urinare:
a. Ureterele
b. Vezica urinară
c. Uretra

1) Rinichii
Localizare:
Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a
3-a vertebră lombară (T12-L3). Rinichiul drept este cu 1,5 – 2 cm mai jos decât cel stâng
datorită prezenţei ficatului. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului).
Morfologie:
Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole, culoare roşu – maronie, datorită puternicei
vascularizări, o lungime de 11,25 cm şi o lăţime de 5,5 – 7,7 cm. Marginile laterale ale
fiecărui rinichi sunt convexe, în timp ce marginile mediale sunt concave. La nivelul marginii
mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera
renală, vena renală, ureterul, vase limfatice şi nervi).
Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală.
Structură (fig. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe:
Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul
parietal şi de peretele abdominal
Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos)
Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului;
capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii.
Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi:
Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase
capilare
Medula renală: este mai închisă la culoare, iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor
sanguine îi dă aspect striat. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale.
Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal, care formează coloanele renale.
Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. Aceasta pătrunde în
cavitatea rinichiului, care colectează urina. Cavitatea este formată din calicele mici,
care preiau urina prin papila renală. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează
calicele mari. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul.

Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. Acesta este responsabil de

formarea urinei. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Fiecare rinichi conţine
peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine.
Vascularizaţia rinichiului (fig. 174):
Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică, ce permite filtrarea sângelui. Prin hilul
renal pătrunde artera renală. Aceasta se ramifică în artere interlobare, care străbat
coloanele renale printre piramide. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate.
Acestea se ramifică în artere interlobulare. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor
aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal. Glomerulul renal se continuă cu
arteriola eferentă. Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând
capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare, vene arcuate, vene interlobare,
venă renală. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară.
Arteră Arteră Arteră
renală interlobară arcuată
Arteră
interlob
Venă Venă
Venă ulară
renală interlob
ară arcuată Arteriolă
aferentă
Venă
interlob Glomerul
ulară renal
Capilare Arteriolă
peritubu eferentă
lare
Nefronul (fig. 175, 176)
Este format din:
 Corpusculul renal Malpighi:
o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe, care prezintă o foiţă viscerală la interior şi
o foiţă parietală la exterior. Între acestea se găseşte spaţiul capsular.
 o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Acesta
conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Deşi aceşti pori
sunt mari, nu permit trecerea celulelor sanguine.
 Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă
cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o
porţiune descendentă şi una ascendentă. Ansa se continuă cu tubul contort distal. Mai mulţi
tubi uriniferi se deschid în tubul colector. Tubii colectori formează piramidele renale. Ansa
Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică
(fig. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care
ansa Henle pătrunde puţin în medulă).
a. Ureterele
Sunt localizate retroperitoneal, la fel ca şi rinichii. Sunt organe tubulare, de aproximativ 25
cm lungime, care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare.
Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici:
Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. Este formată din epiteliu de
tranziţie, care secretă un mucus ce protejează peretele.
Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede,
un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern, cu fibrele dispuse
circular. În plus, treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal
peste cel circular. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin
ureter.
Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi
protejează celelalte straturi.

Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. Ramuri ale arterei renale vascularizează
porţiunea superioară. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală
superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. Sângele venos este colectat de
venele omoloage.
Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Un calcul renal se
formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar
dureri care radiază în toată regiunea pelviană. Un calcul urinar produce deasemena un
reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale, astfel eliminându-
se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. Factorii care contribuie la formarea
calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale, o scădere a consumului de apă şi o
hipersecreţie a glandelor paratiroide. Un calcul renal constă în oxalat de calciu, fofat de
calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate
din structura acizilor nucleici).
a. Vezica urinară

Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Este
localizată (fig. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. La femei, este în contact cu
uterul şi vaginul. La bărbaţi, sub vezica urinară se găseşte prostata. Forma vezicii urinare este
dată de cantitatea de urină pe care o conţine. O vezică urinară goală are formă piramidală,
pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. Ligamentul median ombilical se extinde de la
marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. Baza vezicii urinare
primeşte ureterele, iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară. Regiunea care
înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Peretele vezicii urinare este
format din patru straturi:
 Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când
vezica urinară este plină. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri
ale mucoasei, care pot fi văzute când vezica este goală. Cute ale mucoasei localizate la locul
de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei.
 Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv.
 Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de
muşchi detrusori. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul
uretral intern.
 Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul
parietal.

Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare, care
se desprind de pe arterele iliace interne. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul
venos vezical, care se eeschide în venele iliace interne. Nervii care ajung la vezica urinară
provin din plexurile pelvice. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se
distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ.
Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii
vezicii. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie, trimiţând impulsuri nervoase la
sistemul nervos central prin nervii pelvici.
Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă, femeile
sunt predispuse mai frecvent la infecţii. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. Aceasta
poate avansa spre uretere, deoarece mucoasa este continuă. O infecţie a pelvisului renal se
numeşte pielită.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită.

b. Uretra (fig. 178)

Este un organ tubular care elimină urina din organism. Peretele uretrei prezintă o
mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. Glande prezente în
peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. Uretra este prevăzută cu două
sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub
control nervos involuntar. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip
scheletic este controlat voluntar.
La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în
vestibulul format de cele 2 labii mici. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul
vaginal. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina.
La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina, cât şi sperma.
Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. Se pot
identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2,5 cm lungime şi străbate prostata situată
sub vezica urinară; primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată), regiunea
membranoasă (are cam 0,5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea
spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm, ajungând până la glandul penisului. Această
porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului; glandele
bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase).
Fiziologia aparatului excretor
 Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de
substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree, acid uric, creatinină, ioni.
Procesul de purificare include:
1. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal, între
capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman, conform legilor
difuziunii. Elementele figurate şi proteinle plasmatice, având moleculă
mare nu pot trece prin capilare. Lichidul filtrat formează urina primară şi
are aceeaşi compoziţie cu a plasmei, mai puţin proteine. În 24 ore se
formează aproximativ 180 litri de urină primară. Din aceştia numai 1,2 l
sunt eliminaţi ca urină definitivă.
2. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. O reducere aşa de
mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică
reabsorbţie a apei. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina
primară, ca de exemplu, glucoza, aminoacizii. Capacitatea de reabsorbţie a
tubilor variază cu fiecare substanţă. Astfel unele substanţe se reabsorb
pasiv, iar altele activ. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ, apa şi
sărurile minerale se reabsorb pasiv.
3. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine
în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze
singur curăţarea plasmei. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K +,
H+, acid uric şi medicamente.

Reglarea funcţiei renale:

- Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale, determinând vasoconstricţie
sau vasodilataţie.
- Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. Hormonii
mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. Parathormonul scade
reabsorbţia fosfaţilor.

Micţiunea
Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. Este o funcţie complexă
care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar.
La copiii mici, micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se
umple. Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Controlul voluntar
implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni
din măduva spinării.
Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1,2 l, dar poate varia în limite
normale între 600 şi 2500 ml. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml.
Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune.
Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. Ca urmare a stimulării acestui
centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară, nervii parasimpatici
stimulează muşchii vezicii urinare. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a
vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a
urina, dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. Când condiţiile
permit realizarea micţiunii, comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin
nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea.
 rinichi

ureter
e

Vezica
urinar
ă
uretră

Fig.172 Alcătuirea aparatului excretor

Cortex
Zonarenal nefro
medular
Papila Bazinet
n
ă
renală ul
Arter
Piram (pelvis
a
ida renal)
Coloa Ven
renal
Malpi aă
ne
ghi Calice rena
Bertin
Calice
mici lă
mari Tub
urinifer
Bellini

Fig. 173 Structura rinichiului

 Vena interlobulară
Artera
Artera interlobară
interlobulară
Vena interlobară

Artera
renală
Vena renală

Vena arcuată
Artera arcuată
Fig. 174 Vascularizaţia rinichiului

Capsula Artera
eferentă Capilare
Artera Bowman
Glom
glomerulaperitubula Vena
interlobul erul re
renal ră interloba
ară
Arteriol ră
ă
Tub
aferent
contort
ă
Tub contort distal
glomer Tub
proximal
ulară urinifer
Ansa Henle Bellini
Fig. 175 Alcătuirea nefronului
 Nefron
cortical

Nefron
juxtamedul
ar
Tub urinifer

Duct
papilar
Fig. 176 Nefroni corticali şi juxtamedulari

ureter

Simfiz ut
a Vezica er
pubia urinară
Simfiza re
nă pubiană ct
re
ct vagi
uretr
a n

Fig. 177 Localizarea vezicii urinare

 Vezica
urinară Sfincterul uretral
intern Vezica
urinară
Zona Sfincter uretra
prostatică a ul
uretrei uretral Orificiu
extern uretral
Labiile
B mari mici
Labiile
uret
ra

A Orificiul uretral
Fig. 178 Uretra A. la bărbat B. la femeie