STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866 ŞI 1918

Instaurarea regimului monarhiei constitutionale

Prin actul istoric al unirii Tarii Romanesti si Moldovei, prin recunoasterea internationala
obtinuta ulterior, statul national roman modern a devenit o realitate a vietii internationale. Din
punct de vedere constitutional, in raport cu celelalte subiecte de drept international ale vremii,
Romania nu a avut insa, in perioada 1859-1866, un statut clar si unanim acceptat. Mai intai
pentru ca se afla inca sub suzeranitatea Imperiului Otoman si sub protectia Marilor Puteri, lipsind
deci atributul independentei de stat. In al doilea rand exista o anume incertitudine privind forma
de stat: republica sau monarhie.

La mijlocul secolului al XIX-lea, in Europa, forma de stat monarhica era dominanta, mai
ales la nivelul marilor puteri. Atat Anglia, prima tara capitalista, moderna a lumii, cat si imperiile
multinationale inca feudale precum cel Otoman, Rus, Habsburgic, erau monarhii. Tarile romane,
numite Principate in documente internationale avusesera de asemenea regimuri monarhice. In
contextul international dat, Romania ca stat unic, cuprinzand numai o parte din locuitorii de
nationalitate romana nu-si putea stabili o forma de stat opusa celei a marilor ei vecini. Problema
momentului istoric nu era deci a alege intre republica si monarhie, ci a alege intre modalitatile
posibile de formare a unei monarhii moderne, avand drept nucleu o dinastie respectata in Europa,
care sa functioneze atat ca un factor de mediere si echilibru in viata politica interna, cat si ca un
sprijin exterior pentru statul roman. De secole, clasa dominanta in stat, atat, in Moldova cat si in
Tara Romaneasca, s-a opus ideii formarii unei dinastii nationale. Incercari in acest sens au existat
si in perioada de dupa revolutia de la 1821, cand s-a pus problema unirii sub Mihail Sturdza sau
Ion Campineanu. In anul 1857, ambele Divanuri ad-hoc reprezentand intreaga natiune, au
inlaturat definitiv aceasta posibilitate exprimandu-si vointa ca statul cu numele “Romania” sa fie
condus de un “principe strain, cu drept de mostenire la tron, ales dintr-o dinastie europeana”.

Faptul ca cele sapte Mari Puteri, prin Conventia de la Paris din 1858, au prevazut
alegerea cate unui domn in fiecare Principat, a indepartat, pentru moment, perspectiva formulata
de cele doua Divanuri ad-hoc. In aceste conditii, toate fortele nationale au sprijinit unirea in
persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Ideea unirii in persoana unui print strain a fost considerata
nepotrivita pentru ca exista riscul ca seful statului unit sa devina instrument al puterii suzerane
sau chiar al Rusiei.

Dupa 1862 insa, atat fortele social-politice conservatoare, exprimand interesele

mosierimii, cat si cele liberal-radicale, exprimand interesele unei parti a burgheziei, au ajuns la
concluzia ca Domnul  unirii nu se ridica la inaltimea nevoilor tarii. Lui Cuza i s-au imputat nu
numai greselile politice si economice ci si tendinte de guvernare personala “peste vointa corpului
legislativ”. Fortele conservatoare si liberal radicale l-au perceput pe Cuza ca un Domn opus
modelului de “monarh constitutional”. Se adauga si constiinta faptului ca mentinerea Unirii era
conditionata pe timpul vietii sale.

Ca urmare din ianuarie 1863 s-a constituit o coalitie politica indreptata spre detronarea lui
Cuza si aducerea unui print strain conform dorintei Divanurilor ad-hoc. In aprilie 1864,
reprezentanti ai coalitiei au obtinut consimtamantul printului Napoleon de a ocupa tronul
Romaniei, cu conditia ca Adunarea Legislativa a Romaniei sa adopte o reforma agrara, pentru a
detensiona raporturile sociale si politice. Fortele conservatoare s-au opus insa ferm ideii reformei
agrare.

Avand in vedere acelasi scop – efectuarea reformei agrare impotriva vointei Adunarii –
Cuza a dat, la 2 mai 1864, o lovitura de stat, dizolvand Adunarea. Acest fapt a intarit
considerabil randurile fortelor de opozitie fata de Cuza, incat membrii coalitiei (numita de atunci
“monstruoasa coalitie”, pentru ca gurpa elemente din cele doua extreme ale esicherului politic)
si-au definit telul (aducerea unui print strain dintr-o familie domnitoare in Occident) si si-au
intensificat pregatirile. Insa si Cuza, din 1865, a ajuns la concluzia ca este necesar sa abdice.

In aceste conditii a avut loc lovitura de stat de la 11 februarie 1866 cand Alexandru Ioan
Cuza a fost fortat sa abdice. Conspiratorii i-au inmanat Domnului spre semnare un act prin care
acesta abdica “conform dorintei natiunii intregi” (ceea ce era neadevarat) si lasa puterea unei
locotenente domnesti si unui minister (guvern) ales de popor. Locotenenta a fost formata din N.
Golescu, Lascar Catargiu, D.A. Sturdza, N. Haralambie, iar guvernul era condus de Ion Ghica.
Cuza a fost exilat.
 In aceeasi zi cele doua corpuri legiuitoare au fost convocate pentru a alege ca Domnitor
pe printul Filip de Flandra, fiu al regelui Leopold I al Belgiei. Adunarile l-au proclamat ca atare
si s-a depus juramantul de credinta. In martie 1866 Corpurile Legiuitoare au fost dizolvate,
membrii lor fiind considerati adepti ai lui Cuza.

Noul ales a refuzat insa sa primeasca Coroana oferita. Situatia politica pe plan intern s-a
agravat, intucat taranii se temeau ca odata cu alungarea lui Cuza va fi  anulata si reforma agrara.
Pe plan extern, Imperiul Otoman, Imperiul Rus si Imperiul Habsburgic au cerut reexaminarea
Protocolului din 6 septembrie 1859 prin care fusese recunoscuta dubla alegere a lui Cuza si deci
unirea Principatelor. La Paris a fost convocata, la 10 martie 1866 Conferinta celor sapte puteri in
cadrul careia participantii au pus la indoiala legitimitatea mentinerii Unirii. In aceste conditii,
trimisul guvernului in Occident, Ion C. Bratianu, a comunicat la 25 martie 1866 numele noului
candidat la tronul Romaniei – printul german Carol de Honhezollern Sigmaringen. Imparatul
Napoleon al III-lea al Frantei a sprijinit propunerea, iar guvernul a organizat un plebiscit. Astfel
Marile Puteri au fost din nou puse in fata faptului implinit. Cu mare majoritate, populatia s-a
pronuntat pentru alegerea printului ca Domn al Romaniei. Au fost anihilate eforturile separatiste
depuse in Moldova de agentii Rusiei.

Desi Conferinta Puterilor Garante a respins ideea alegerii printului strain, la 28 aprilie/10
mai 1866 membrii noii Adunari Legislative alesi intre timp au proclamat solemn vointa
Romaniei “de a ramane una si nedespartita” si de a-l avea in frunte pe Carol I de Honhenzollern-
Sigmaringen.

La 10/22 mai 1866 noul Domn a sosit la Bucuresti. In fata Adunarii a fost citit
jurmamantul sau de “a fi credincios legilor tarii, a pazi religiunea romanilor, precum si
integritatea teritoriului ..si a domni ca domn constitutional”.  A fost astfel asezat un nou regim
politic si o noua structura institutionala, avand drept expresie fundamentala Constitutia din 1/13
iulie 1866.

Constitutia din 1866

Adunarea aleasa in aprilie 1866 a fost considerata in mai acelasi an drept Adunare

Constituanta, menita sa adopte legea fundamentala a statului. La 1/13 mai 1866 Locotenenta
Domneasca i-a trimis proiectul de Constitutie a carei prima forma fusese intocmita de Consiliul
de stat din vremea lui Cuza dupa modelul Constitutiei Belgiei din 1831. In Adunare proiectul a
fost modificat apoi supus dezbaterii generale. La 29 iunie/11 iulie noua Constitutie a fost votata
in unanimitate iar la 1/13 iulie a fost promulgata.

Spre deosebire de actele fundamentale cu caracter constitutional de pana acum

(Regulamentele Organice, Conventia de la Paris si Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris)
Constitutia din 1866 a fost prima interna, opera a romanilor. Conform traditiei de libertate si
egalitate a poporului, totodata prima Constitutie cu caracter liberal, conforma cu principiile
revolutiei franceze din 1789; libertatile si drepturile fundamentale ale cetateanului, suveranitatea
nationala, separatia puterilor in stat, guvern reprezentativ, responsabilitate ministeriala.

Fara indoiala progresul economic-social al Romaniei dezvoltarea moderna a tarii,

afirmarea clasei intreprinzatorilor nu puteau fi concepute in lipsa unor garantii constitutionale
privind proprietatea. Insa declararea acesteia drept “sacra” si mai ales limitarea stricta
a  domeniilor de expropriere, cu excluderea exproprierii pentru reforma agrara, satisfacea numai
intersele mosierimii. Autorii Constitutiei din 1866 nu au prevazut amploarea consecintelor
rezultate din cresterea demografica masiva produsa la sate in urmatoarele decenii in conditiile in
care circulatia proprietatii funciare nu se putea realiza decat prin vanzari si donatii. O reforma
agrara prin care sa se exproprieze o parte a marilor proprietati era imposibila din punct de vedere
legal. Aceasta a facut ca Romania sa devina un mare exportator de cereale, dar cu riscul saracirii
si infometarii unei clase taranesti tot mai numeroase, lipsita de pamant. Rascoalele din 1888 si
1907 au repus in discutie articolul 19 astfel ca in anul 1913 partidul national liberal s-a pronuntat
pentru o reforma agrara ulterioara modificarii articolului 19. Aceasta s-a realizat insa abia in anii
1917 si 1918 sub influenta tragediilor provocate de revolutia comunista din Rusia si primul
razboi modial.

Constitutia a stabilit un sistem electoral bazat pe principiul votului cenzitar. Dreptul a

alege il aveau cetatenii care se incadrau in colegii electorale, comensurate diferit pentru Camera
Deputatilor si Senat.
 Evolutia dreptului constitutional si administrativ

Pana in 1923, cand a fost abrogata implicit prin promulgarea altui act fundamental,
Constitutia din 1866 a suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat art. 7 (care impunea
restrictii la naturalizare ca romani) conform art. 44 din Tratatul de la Berlin din 1878; in 1884
cand urmare a proclamarii Romaniei ca Regat s-au modificat mai multe articole privind regele,
dinastia, teritoriul, proprietatea, sistemul electoral, regimul presei; in 1917 au fost modificate art.
19, 57 si 67 cu privire la proprietate si dreptul de vot, incat, in 1918 prin Decretul-lege din 10/23
noe. 1918 s-a introdus “votul obstesc, obligator, egal, direct si secret, pe baza reprezentarii
proportionale”.

In 1876 Poarta Otomana a inserat in Constitutia Imperiului prevederea conform careia

Romania era “provincie privilegiata” a Turciei. In acest fel, orice stat care ar fi recunoscut
Romania ca stat independent s-ar fi aflat in situatia de a fi acuzat pentru interventie in afacerile
interne ale Turciei. Ramanea deci numai calea razboiului. Rascoalele antiotomane ale slavilor
din sudul Dunarii au furnizat Rusiei motivul necesar, iar Conventia incheiata cu Romania la 4
aprilie 1877 i-a deschis drum spre Dunare. Guvernul roman a permis armatei ruse liberul tranzit
spre fluviu si i s-a acordat tratamentul rezervat armatelor prietene. In schimb Rusia se angaja sa
respecte “drepturile politice ale statului roman astfel cum rezulta din legile interioare si tratatele
existente precum si a mentine si apara integritatea actuala a Romaniei”. Armata rusa urma a-si
plati transportul si aprovizionarea. Rusia nu a luat in considerare dorinta Romaniei de a participa
la razboi. Motivele s-au vazut dupa incheierea conflictului, cand Rusia, prin pacea impusa la San
Stefano, dar si prin cea convenita la Berlin, a incalcat conventia din 4 aprilie, anexand judetele
Cahul, Bolgrad si Ismail (care se aflau sub stapanire romaneasca din 1856). Asadar Rusia nu a
dorit de la inceput ca Romania sa aiba dreptul de a participa la incheierea pacii.

Participarea efectiva a Romaniei la razboi s-a produs ca urmare a infrangerilor suferite de

armata rusa pe frontul din Balcani; prin celebra telegrama din 19/31 iulie 1877 marele duce
Nicolae, comandantul armatei ruse a solicitat Domnitorului Carol sa treaca Dunarea cu armata
“dupa cum doresti”. Aceasta ultima expresie semnifica renuntarea la conditia ca armata romana
sa fie pusa sub comandament rus in eventualitatea participarii la razboi.
 Intre timp, la 9/21 mai raspunzand unei interpelari, ministrul Afacerilor Externe M.
Kogalniceanu a declarat ca motiunile votate anterior de Adunarea Deputatilor si Senat la 29 si 30
aprilie 1877 semnificau dezlegarea legaturilor Romaniei cu Poarta Otomana: “nu am nici cea mai
mica indoiala si frica de a declara in fata reprezentatiunii nationale ca noi suntem o natiune libera
si independenta”. Prin aceasta, ca si prin motiunea votata atunci a fost proclamata independenta
nationala a Romaniei.

Evolutia dreptului civil, penal, procesual civil, procesual penal

In perioada la care ne referim, Codul civil adoptat in vremea domniei lui Alexandru Ioan
Cuza a intrat efectiv in practica judiciara, economica. Datorita dezvoltarii industriale accelerate
din anii 1887-1914 s-au impus unele modificari si adaugiri in materia dreptului comercial.

In anul 1887, dupa incetarea valabilitatii Conventiei comerciale cu Austro - Ungaria (care
asezata pe principiul liberului schimb, blocase pentru un deceniu dezvoltarea tarii) a fost
adoptata prima lege de incurajare a industriei nationale. Intreprinzatorii care investeau cel putin
50.000 lei sau foloseau cel putin 25 de muncitori beneficiau de o serie de facilitati privind
terenurile, impozitul masinilor, materiilor prime, transportul pe cale ferata etc. O noua lege de
incurajare a industriei nationale a fost promulgata in anul 1912, creand un regim mai favorabil
intreprinzatorilor romani in raport cu cei straini. Rezultatele au fost exceptionale caci in numai
cateva decenii tara a cunoscut revolutia industriala sporindu-se de mai multe ori capacitatile
economice.

Ca urmare, au devenit necesare reglementari juridice in domenii de specialitate

economica precum marcile de fabrica si de comert (1879), brevetele de inventie (1906),
proprietatea miniera (1895). In anul 1887 s-a  adoptat un nou Cod Comercial ( conceput dupa
modelul Codului de Comert italian din 1882 ) avind patru parti intre care una despre comertul
maritim si navigatie, alta despre faliment, alta despre exercitiul actiunilor comerciale.

Unele probleme care n-au facut obiectul articolelor din Codul Comercial au fost
reglementate prin legi precum cele privind infiintarea firmelor, modul de tinere a registrelor
firmelor. S-au stabilit reguli speciale pentru activitatile comerciale care necesitau controlul
autoritatilor de stat precum activitatea farmaceutica, sau privind comertul cu produsele
nominalizate drept monopol de stat: sarea, tutunul, bauturile spirtoase, chibriturile.

Folosirea extinsa a muncii salariate a determinat introducerea unor reglementari privind

raspunderea pentru riscuri si raspunderea pentru accidentele de munca (1912, in Legea pentru
organizarea meseriilor, a creditului si asigurarilor sociale), durata zilei de munca, repausul
duminical (1897), asigurarea serviciului sanitar (1874 si 1885), asigurarea muncitorilor din
intrerpinderile care foloseau masini (1912).

Cu privire la persoane, legea mentine traditiile dreptului roman si ale vechiului drept
romanesc cu privire la femeie, ea neavand capacitatea de a  incheia singura acte juridice; femeia
casatorita se afla sub puterea maritala a sotului, care insa nu avea dreptul de a abuza sau a-i risipi
zestrea. In 1866 a fost introdus Regulamentul pentru serviciul actelor civile, completat ulterior in
anul 1911.

Minoritatea persoanei inceta prin efectul legii la 24 ani, dar putea lua sfarsit la 18 ani prin
procedura emanciparii, la 20 de ani prin procedura consiliului de familie sau tacit prin casatoria
legitima a minorului.

Procedura casatoriei – complicata imediat dupa 1866 – a fost simplificata printr-o lege
din 1906 (de pilda s-a renuntat la obtinerea consimtamantului parintilor daca mirii au peste 21 de
ani).

In domeniul dreptului penal s-au produs relativ putine modificari, mai ales prin prevederi
continute in legi speciale care au incriminat anumite cazuri grave, fapte precum spionajul,
nerespectarea regulilor privind pastrarea secretului de stat, tradarea de patrie. Unii cercetatori au
considerat Codul penal roman din 1865 (aplicat pana in 1937) ca fiind cel mai bland din Europa.
Sanctiunea capitala nu facea parte din sistemul de pedepse.

Codul procesual civil a fost aplicat impreuna cu unele reglementari aduse in anul 1900, cu
prilejul republicarii Codului din 1865. Scopul acestora a fost sa amelioreze procedura si sa
accelereze solutionarea litigiilor. Alaturi de procedura contencioasa, desfasurata in sedinta
publica, conform principiilor oralitatii si contradictorialitatii, s-a introdus o procedura gratioasa,
cu desfasurare in cabinetul presedintelui instantei, fara dezbateri extinse, cu pronuntare imediata.
Acesta procedura s-a aplicat mai ales in procesele dintre proprietari si chiriasi.

In domeniul dreptului procesual penal s-a introdus procedura detaliata in Legea din 1913
privind instructiunea si judecarea in fata instantelor corectionale a flagrantelor delicte, numita si
Legea micului Parchet; persoanele prinse in flagrant delict pe teritoriul oraselor resedinta de
judet, puteau fi arestate, duse pentru interogare la procuror si trimise in aceeasi zi in fata
judecatorului care prezenta sentinta fara parcurgerea fazelor de constatare, urmarire, instructiune.
 BIBLIOGRAFIE

1.Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional comentată

juridic, EdituraRosetti,Bucureşti,2003.

2.Cernea, Emil; Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de editură
şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti,1992.

3.Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1992.

4.Guţan, Manuel, Instituţia prefectului în perioada interbelică (1925-1938), în Acta Universitatis

Cibiniensis, seriaJurisprudentia,an2000, nr. 1.

5.Hitchins, Keith, România. 1866-1947, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

6.Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1987.

7. Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu,
secretar: Petre Otu, EdituraEnciclopedică, Bucureşti, 2003.

8.Nistor, I. S., Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Editura Dacia, 2000.

9.Scurtu, I.; Bulei, I., Democraţia la români, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

10.Slăvescu, P. N., Lacunele şi dificultăţile ce se opun la o bună administraţie a judeţelor,

plăşilor şi comunelor rurale, TipografiaCurţii Regale, F. Gobl & Fiii, Bucureşti, 1900.

11.Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Editura Albatros,

Bucureşti, 1995.

12.Stanomir, I., Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc, Editura

Polirom, Iaşi, 2005.