Mihai Eminescu - „Frumoasă-i ...

” Mihai Eminescu - „Crăiasa din

povești”
În lacul cel verde şi lin
Răsfrânge-se cerul senin, Neguri albe, strălucite
Cu norii cei albi de argint, Naște luna argintie,
Cu soarele nori sfâşiind. Ea le scoate peste ape,
Dumbrava cea verde pe mal Le întinde pe câmpie;
S-oglindă în umedul val,
O stâncă stârpită de ger S-adun flori în șezătoare
Înalţ-a ei frunte spre cer. De păinjen tort să rupă,
Pe stânca sfărmată mă sui, Și anină-n haina nopții
Gândurilor aripi le pui; Boabe mari de piatră scumpă.
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit Lângă lac, pe care norii
Şi caut cu sufletul dus Au urzit o umbră fină,
La cerul pierdut în apus. Ruptă de mișcări de valuri
Cobor apoi stânca în jos, Ca de bulgări de lumină.
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cânt, Dându-și trestia într-o parte,
La geamătul dulce din vânt. Stă copila lin plecată,
Natura de jur-împrejur, Trandafiri aruncă roșii
Pe sus e o boltă de-azur, Peste unda fermecată.
Pe jos e un verde covor,
Ţesut cu mii tinere flori.
Ca să văd-un chip se uită
Văd apa ce tremură lin Cum alearga apa-n cercuri,
Cum vântul o-ncruntă-n suspin,[…] Căci vrăjit de mult e lacul
Văd lebede, barcă de vânt, De-un cuvânt al sfintei Miercuri;
Prin unde din aripe dând,
Văd fluturi albaştri, uşori,
Roind şi bând miere din flori. Ca să iasă chipu-n față,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrajiți sunt trandafirii
Otilia Cazimir - „După ploaie” De-un cuvânt al sfintei Vineri.
Cu lung pumnal de fulgere albastre,
Ea se uită... Păru-i galben,
Îşi taie drumul ploaia fumurie
Fața ei lucește în lună,
Pe-ntinsul veşted al grădinii noastre,
Iar în ochii ei albaștri
Aruncă-n treacăt zvon de clopoţei
Toate basmele s-adună.
Pe şoldul unui deal, şi-n urma ei
Parc-a plouat cu puf de păpădie.
Întind castanii palme reci şi ude,
Cu plete-n ochi se scutură-o răchită.
Îşi strâng salcâmii frunza despletită,
Şi toate florile subţiri şi crude
Se-ntorc pe-o parte şi pe alta-n vânt,
S-arate soarelui cât de frumoase sunt.
Şi cum de sus se uită soare greu
În urma ploii care a trecut,
Pământu-i pare-un vechi urcior de lut,
Cu toartă fragedă – de curcubeu.

Magda Isanos - „Caisul”
Azi-dimineață m-am trezit,
căci mi-a bătut nerăbdător în geam,
cu degetele sale fragede de ram,
caisul, care peste noapte-a înflorit.
și nu-l recunoscui de la-nceput...
Atâta alb și roz își răsfață risipa,
că m-am gândit un înger c-a trecut
și-n ramura lui și-a frânt aripa.
Dar poate nu-i caisul, m-am gândit,
si-atuncea, supărat că tac astfel,
obrazul mi-a lovit cu ramul înflorit
si-ndată l-am recunoscut că este el,
prietenul copilăriei, mult iubit.
Lucian Blaga – „Izvorul nopţii”
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste
văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Pelerinaj sentimental - Otilia Cazimir

Grădina mea-grădina copilăriei mele
Avea odată straturi și alei.
Pe brazde negre înfloreau pansele
Și le stropeau pe înserat bătrânii mei
C-o stropitoare verde, smălțuită.
Erau pe-aicea flori de mărgarit
Si micșunele cu parfum de mosc...

Grădina noastră...n-o mai recunosc.

Dar prin perdeaua de cireși si nuci,
Mă cheamă-n umbra casa părăsită,
S-anina încă roua de uluci
Si pe cerdac se culcă, despletită.

E tot sub streșini cuibul rândunicii,

Si poate ca-i aceeași rândunică.
M-apropii, cu sfială și cu frică:
În casa asta mi-au murit bunicii...
Și simt că-n zâmbetul meu tânăr port
Surâsul lor, de-atâta vreme mort.

La ușa ce se văieta prelung

Mă-ntampină parfum închis si greu,
Si-n pragul putred, din trecut, m-ajung
Vechi amintiri din ceea ce-am fost eu.