O scrisoare pierdută

de I. L. Caragiale

În ceea ce privește încadrarea în epocă, să notăm faptul că I. L. Caragiale s-a născut în

1852 în satul Haimanale din județul Prahova și a murit în 1912, la Berlin. Este considerat
unul dintre cei 4 mari clasici români, alături de Slavici, Creangă, Eminescu. Între operele sale
putem menționa ca realizări de seamă comediile sale (,,O noapte furtunoasă”, D’ale
carnavalului”, ”O scrisoare pierdută”), drama ,,Năpasta” sau volumele de proză scurtă,
basme, schițe, nuvele (”Bubico”, ”Dl Goe”, ”În vreme de război”). Premiera piesei de teatru
are loc în 13 noiembrie 1884 pe scena Teatrului Național din București.
Curentul literar al ”Scrisorii pierdute” este de tip realist prin următoarele aspecte: Avem
numeroase personaje-tip: Zaharia Trahanache - tipul maleabil, Cațavencu – tipul intrigantului,
Pristanda – tipul slugarnicului, Tipătescu – tipul amantului, Zoe – tipul adulterinei, Agamiță
Dandanache – tipul ramolitului ticălos. Totodată putem observa că este folosită tehnica
detaliului semnificativ, cum vedem în urmărirea cu atenție a parcurusului scrisorii.
Această piesă de teatru este o comedie prin zugrăvirea într-o manieră satirică a unor
tipuri umane, prin finalul fericit al unui subiect, până la urmă, derizoriu, dar mai cu seamă,
prim existența mai multor tipuri de comic: comicul de moravuri (adulterina vrea să fie
considerată o femeie onorabilă), comicul de limbaj (Pristanda spune ”famelie” în loc de
familie), comicul de situație (Cațavencu pierde arma șantajului într-un mod hilar).
În al doilea rând, tema poate fi definită prin două realizări diferite, respectiv tema
familiei și tema politicii. În ceea ce privește tema familiei, remarcăm problema adulterului ce
generează apariția unui document compromițător discutat cu sentimente diferite de pildă de
Tipătescu și Trahanache; de asemenea e conturată problema autorității familiale (vizibilă în
confruntarea dintre Zoe și Tipătescu pe tema candidaturii lui Cațavencu). O altă problemă e
cea a șantajului sentimental care apare de două ori, la un șantajist onorabil: Cațavencu și la
un șantajist lichea: Dandanache.
O altă temă relevantă, cea politică cuprinde probleme de tipul aranjamentelor electorale
din culise ( inițial candidatul era Farfuridi, ulterior în urma șantajului părea să ajungă
Cațavencu, iar la final în urma dispozițiilor de la centru este ales Dandanache) sau de tipul
relațiile ierarhice din partid când oamenii acționează fără să comenteze acțiunile superiorilor
(susținerea unui candidat necunoscut sau obediența lui Pristanda)
O a treia componentă importantă este dată de viziunea autorului din care voi releva
următoarele aspecte semnificative.
În ceea ce privește acțiunea, aceasta se petrece în perioada alegerilor parlamentare și are
ca pretext pierderea unei scrisori de amor de către Zoe Trahanache (amanta prefectului Ștefan
Tipătescu). Documentul va genera o luptă acerbă între reprezentanții puterii și ai opoziției ce
vor folosi ca arme șantajul, contrașantajul, falsul. Lovitura de teatru prin care este anunțată de
la centru candidatura lui Dandanache provoacă dezamăgire, revoltă, insatisfacție celor
angajați în conflict. Dar cum astfel de decizii nu sunt negociabile, toți reprezentanții locali
sunt nevoiți să-l aleagă pe Dandanache și piesa se termină cu aparenta împăcare a celor două
tabere, reprezentante ale Puterii și Opoziției.
Un al doilea element e constituit de relațiile spațio-temporale. Dacă timpul real este
exprimat vag ”în zilele noastre”, (producând totuși efecte până în societatea contemporană),
timpul ficțional este bine marcat, presupunând săptămâna de dinaintea alegerilor. Durata
acțiunii pleacă de la relevarea intenției de șantaj a lui Cațavencu pentru un loc de deputat și se
termină cu alegerea–surpriză a lui Agamiță Dandanache. Un moment retrospectiv îl aflăm de
pildă în modul cum a ajuns Dandanache deputat încă ”de la pașopt”, prin șantaj ori prin
relații. Un moment anticipativ - Dandanache preconizează și în viitor să se folosească de
scrisoarea ”becherului”.
 În ceea ce privește spațiul, situația este similară, cel real este precizat vag: ”capitala
unui județ de munte”, în timp ce spațiul ficțional este delimitat astfel: primele două acte au ca
fundal salonul lui Tipătescu, actul 3 – o sală a primăriei, iar actul IV - grădina lui Trahanache.
Un alt component al viziunii despre lume este marcat de conflict. Există pe de-o parte
un conflict principal în care avem într-o tabără pe Cațavencu, un șantajist cu scopuri politice
imediate, iar de cealaltă parte triunghiul politic amoros, Tipătescu- Trahanache-Zoe cu alte
intenții și jocuri politice.
Ceea ce colorează însă piesa sunt numeroasele conflicte secundare (între cuplul Ștefan-
Zoe și Pristanda, între partidul liberal de la guvernare și facțiunea adversară de la ziarul
”Răcnetul Carpaților”) ori conflicte episodice (Tipătescu versus Cațavencu, cuplul amanților
versus Cetățeanul Turmentat, principalii actori politici versus Agamiță) rezolvate adesea în
chip neașteptat. Pe de altă parte, conflictul interior este foarte sumar reprezentat de dilema
morală în care se află Cetățeanul Turmentat care nu știe până în ora alegerilor ”Eu cu cine
votez”. Este un personaj care își ascunde dilema în spatele veseliei bahice și care constată că
nu numai că nu știe cu cine să voteze, dar că nici nu are cu cine vota.
Un ultim element vizează limbajul. Acesta este distorsionat voit în operă, conținând
”forme ale patologiei limbajului” (criticul Boris Cazacu). Între „maladiile” prezentate
recunoaștem: pleonasme (”nu dau voie să-și permită”), contradicția în termeni: (Farfuridi:
”după lupte seculare care au ținut 30 de ani”), truisme (Cațavencu: ”un popor care nu merge
înainte stă pe loc”), ticuri verbale numite de Caragiale ”sucituri” (Trahanache: ”Ai puțintică
răbdare”, Farfuridi: ”la 12 trecute fix”, Pristanda: ”curat”), obsesii (Cetăteanul Turmentat:
”Eu cu cine votez?”).
În opinia mea, viziunea despre lume a dramatugului I.L. Caragiale este concretizată în
agitația colosală stârnită de un fapt minor și oferă imaginea unei lumi ”pe dos”, în care jocul
aleatoriu al întâmplării ține loc de lege. De altfel, piesa a fost definită de către E. Simion drept
”carnavalul unei lumi în trecere și în petrecere”, amintind astfel de teoria formelor fără fond
lansată în 1872 de T. Maiorescu.
Cred că această piesă caragialeană va fi mereu actuală întrucât personaje similare,
predispuse corupției și șantajului sunt încă numeroase în societatea noastră, jocurile politice
par să aibă totdeauna o latură suspectă, neagră, personajele infatuate se dovedesc rizibile dacă
schimbi perspectiva. Este o privire acidă asupra deformărilor sociale și cu multe elemente
comice rămase proaspete până azi.