REZUMATUL

Rezumatul este prezentarea pe scurt şi cât mai exact a conţinutului unui text.
Poate fi realizat oral sau în scris.
Etapele de elaborare ale rezumatului sunt:
1. citirea cu atenţie, în întregime a textului pentru a-l înţelege;
2. stabilirea faptelor esenţiale şi formularea ideilor principale;
3. dezvoltarea ideilor principale în ordine, fără detalii.
Cerinţe:
1. Formulează clar şi corect propoziţiile, fără a reproduce părţi din text.
Nu-ţi exprima păreri în legătură cu textul.
2. Foloseşte numai cuvinte al căror sens îţi este cunoscut.
3. Respectă cerinţele unei scrieri corecte într-o compunere:
*scrierea titlului
*aşezarea în pagină
*scrierea cu alineat pentru fiecare idee nouă
*scrie citeţ, ordonat, fără ştersături.

Scrie rezumatul lecturilor următoare, respectând etapele enumerate mai sus!

Copiii din crâng

de K. Uşinski

Doi copii, un frate şi o soră, au pornit într-o zi spre şcoală. Drumul lor trecea pe lângă un crâng
cu umbră deasă. Pe drum era cald şi praf, iar în crâng- răcoare şi veselie.
- Ştii ce? spuse băiatul surorii sale. Mai avem destul timp să ajungem la şcoală. Acolo e cald
acum, plictiseală, pe când în crâng trebuie să fie tare plăcut. Ia ascultă cum cântă păsărelele! Şi ce
multe veveriţe sar din creangă în creangă! N-ar fi mai bine să mergem acolo, surioară?
Fetiţei îi plăcu îndemnul fratelui ei. Aruncară amândoi abecedarele în iarbă, se luară de mână şi
se afundară în desiş, printre tufele verzi, pe sub mestecenii pletoşi. Într-adevăr, în crâng era larmă şi
veselie. Păsărelele zburau din loc în loc, ciripind necontenit; veveriţele săreau de pe o creangă pe alta,
iar gâzele mişunau prin iarbă.
Primul lucru pe care l-au zărit copiii a fost un gândăcel auriu.
- Joacă-te cu noi, i-au spus ei gândăcelului.
- M-aş juca cu plăcere, răspunse gândăcelul, dar n-am timp: trebuie să-mi adun mâncare pentru
prânz.
- Joacă-te cu noi, i-au spus copiii unei albine galbene şi pufoase.
- N-am timp să mă joc cu voi, răspunse albina, trebuie să adun miere.
- Dar tu n-ai vrea să te joci cu noi? o întrebară copiii pe furnică.
Furnica însă n-avea timp nici să-i asculte; trăgea un pai de trei ori mai mare decât ea şi se
grăbea să-şi construiască locuinţa-i măiastră.
Copiii au încercat atunci să intre în vorbă cu veveriţa, îndemnând-o şi pe ea să se joace cu
dânşii, dar veveriţa a dat din codiţa ei stufoasă şi le-a răspuns că trebuie să strângă alune pentru iarnă.
Porumbelul le-a răspuns şi el:
 - Eu clădesc un cuib pentru puişorii mei.
Iepuraşul cafeniu alerga spre pârâu să-şi spele botişorul.
Nici florile albe de fragă n-aveau vreme de pierdut cu copiii. Se bucurau că timpul e frumos şi
se grăbeau să adune razele în fructele gustoase şi zemoase.
Copiilor li se făcu urât, fiindcă în jurul lor toţi aveau treabă şi nimeni nu vroia să se joace cu ei.
Au alergat atunci la pârâu. Clipocind printre pietre, pârâul şerpuia prin crâng.
- Tot n-ai tu nici o treabă, îi ziseră copiii, hai, joacă-te cu noi!
- Cum? Eu n-am nici o treabă? clipoci supărat pârâul. Copii leneşi ce sunteţi! Uitaţi-vă la mine:
muncesc zi şi noapte şi nu am nici o clipă de odihnă. Cine le dă de băut oamenilor şi animalelor? Cine
spală rufele, învârteşte roţile morilor, poartă bărcile şi stinge focurile? Cine, dacă nu eu? Nu-mi văd
capul de treabă, adăugă pârâul şi prinse a curge printre pietre.
Copiilor le era din ce în ce mai urât şi se gândiră că ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi dus mai întâi
la şcoală şi la întoarcere spre casă ar fi intrat puţin prin crâng. Dar tocmai atunci băiatul zări pe o
creangă verde o pitulice mică şi frumoasă. Părea că şade foarte liniştită şi nu are altceva de făcut decât
să fluiere un cântec vesel.
- Ei, cântăreaţo! îi strigă băiatul. Cred că tu chiar n-ai nici o treabă. Hai, joacă-te cu noi!
- Cum? fluieră supărată pitulicea. Eu n-am nici o treabă? Oare n-am prins eu toată ziua
musculiţe ca să-mi hrănesc puişorii? Mă simt atât de obosită, încât nu sunt în stare să-mi mişc aripile, şi
totuşi, chiar în clipa aceasta nu stau degeaba, ci cânt ca să-mi adorm puişorii mei dragi. Dar voi ce-aţi
făcut astăzi, leneşilor? La şcoală nu v-aţi dus, n-aţi învăţat nimic. Alergaţi prin crâng, ba îi mai
împiedicaţi şi pe alţii să lucreze. Duceţi-vă unde v-au trimis părinţii voştri şi nu uitaţi că odihna şi
joaca nu sunt plăcute decât pentru acela care a dus până la capăt tot ce a avut de făcut.
Pe copii i-a cuprins ruşinea. S-au dus la şcoală şi, cu toate că au ajuns târziu, au fost
sârguincioşi la învăţătură.

Ursul păcălit de vulpe

de Ion Creangă

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu
găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-
se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare. Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte,
îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte
venind un car tras de boi.
- Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în
mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat,
strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că
nici nu suflă, zice:
-Bre! Da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei
mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte
ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie
pelea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul
mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea. După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe
drum, bini...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a
strâns grămadă, îl ia, îl duce la vizuina sa şi începe a mânca, că ta...re-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
- Bună masa, cumătră! Ti!!! Da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă!
- Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i
aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
- Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise:
- Alei, cumătre! Da’ nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti?
Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vâră-ţi
coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să
scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi
vâră-n apă toată coada!... În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar
cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la
o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozii şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi,
sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă! Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în
sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum
să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din vizuină şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere;
şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga:
- Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie
peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ia şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar
gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi
începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca
ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." Iar când anina
cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!" În zadar s-a năcăjit ursul,
de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul pâcâlit de vulpe.

Domnu’ Trandafir
de M. Sadoveanu

Azi, după ce am văzut iar mănăstirea Neamţului, «vechea Mănăstire Albă, cu trecut aşa
de neguros şi de bogat», după ce am văzut Cetatea, «cuibul aprigilor războinici de odinioară», m-am
suit de la un han, care răsufla aburi de mâncări felurite, într-o birjă mare cât o corabie, la care erau
înhămaţi patru cai cu coastele destul de arătoase.
Mă gândeam la vremea când am cutreierat cu tine aceste locuri, când am mâncat ouă
răscoapte, sus, între ruini, când am băut, firitisindu-ne unul pe altul în singurătatea aceea, sticla cea cu
vin armaş pe care ne-o dăruise părintele Visarion, şi când am cântat într-un amurg liniştit, într-o
pulbere de aur:
„Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un râu mititel...”
Uite, că de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastră trăgănată pe care o
cântam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgâriat acolo, pe o piatră, de versurile
înflăcărate pe care nu le-am mai găsit şi din care-mi aduc aminte numai frânturile de la începutul
acestei epistole...
Şi m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame grase care
se uitau zâmbind la mine, ş-am pornit spre târguşorul meu natal într-un sunet domol de clopote dogite.
La spate aveam, departe, munţii în ceaţă; înainte se desfăşurau dealuri păduroase; şi mă simţeam, cu
toată tovărăşia gălăgioasă, uşor şi vesel ca în cea dintâi tinereţă. Prin nouraşii de praf luminos care ne
urmăreau în vârtejuri, priveam ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile depărtate ale
apelor... Din când în când ne întâlneam cu băieţandri care-şi păşteau în şanţuri boulenii albi cu coarnele
lucii. Ne urmăreau cu priviri liniştite până departe, şi rămâneau în urmă, tot mai în urmă. Şi parcă îmi
venea să mă opresc, să-i întreb, să le spun o vorbă bună. Erau chipuri pe care le mai văzusem, pe care
le uitasem de cînd m-am înstrăinat, şi pe care le regăseam aceleaşi în liniştea şi seninătatea lor.
Şi cu cât mă apropiam de locul unde m-am născut, cu atât se deşteptau amintirile
copilăriei, vii şi luminoase, parcă răsăreau din împărăţia uitării, prietini pierduţi, care mă salutau cu
zâmbete de bunătate.
Când intrarăm la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trăsură se potoli ca printr-un
farmec. Caii mergeau la pas şi, în linişte, ascultam freamătul uşor al desişurilor. Parcă era un cântec, şi
parcă-mi venea să dorm. Şi dintr-o dată, dintre chipurile trecutului, care mă cercau unul după altul, unul
rămase mai desluşit, şi-i zîmbii cu dragoste în piroteala care mă copleşea.
Era Domnu’, domnu’ Trandafir, învăţătorul meu. Nu-l văzusem de mult pe domnu’
Trandafir. Îmi închipuiam că e pensionar, că trebuie să fi îmbătrânit. Eu îl vedeam însă tot ca odinioară,
nalt, bine legat, cu mustăcioară neagră pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zâmbind cu bunătate,
încruntându-se cîteodată, insuflându-ne un respect nemărginit.
Toate patru clasele erau grămădite într-o odaie lungă. Unora din băieţi le da teme, pe alţii îi
asculta. Când explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am
ştiut chiar din clasa întâia.
Mai cu seamă explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau
eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfiorat, auzeam parcă freamătul luptelor şi,
acasă, îi visam o noapte întreagă.
Uite, şi acum mi se pare că Domnu’ nostru a fost un om deosebit, îi scânteiau privirile şi era
şi el mişcat când ne spunea despre mărirea strămoşilor. Când făcea un semn cu mâna, (aşa, într-o parte,
parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui... Şi când mă gândesc bine,
când judec cu mintea de-acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu
vederea, găsesc cu mirare că Domnu’ era un om foarte necăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi
ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele...
Dar atunci nu, n-avea altă grijă decât să ne spuie istorii mişcătoare.
Ca dânsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietine, când te gândeşti bine, au fost nişte
apostoli, care-au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele,
şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea...
Domnu’ nostru ne-a învăţat rugăciuni, ne-a învăţat cântece care erau aşa de frumoase
pentru copilăria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învăţat să credem şi în alte lucruri,
în trecut şi vrednicia noastră, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învăţat multe, de
care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit
bogat mai târziu...
Îmi aduc aminte... într-o sară ne strânseserăm la şcoală, la împletit panere. Şedeam în
cerdac, în cerdac la Domnu’ şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în împrejurimi în primăvara
aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cântec de fluier. Umbrele înserării ne învăluiră,
povestitorul tăcu, şi noi rămăserăm fără vorbe, cu Domnu’ în mijlocul nostru, ascultând adierea
depărtată a cavalului.
— Măi băieţi, staţi, c-am să vă cetesc şi eu o poveste...
Şi a aşezat în geam, pe dinlăuntru, o lampă, şi în lumina ei, acolo între noi, ne-a cetit
Harap-Alb al lui moş-Creangă. Glasul lui curgea domol, şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cântec
frumos. Povestea mi-a rămas adânc săpată în suflet, şi, mai târziu, când am cetit-o într-o odăiţă scundă
în Iaşi, pe când făceam liceul, am stat mult şi m-am gîndit la sara când o cetea învăţătorul, m-am gândit
ca la o altă poveste senină a copilăriei mele...
Dintre toate amintirile frumoase, această sară, când ne-a cetit povestea, rămase stăruitoare
în piroteala mea, în legănarea trăsurii mari, pe când clopotele sunau încet prin liniştea pădurii. Treceam
printre două ziduri de verdeaţă care-mi trimiteau aburiri răcoroase şi mă apropiam repede de locul unde
a fost odată şcoala, unde m-am jucat, unde Domnu’ şi-a petrecut atâţia ani — treizeci — dăscălind
şiruri de copilandri cu ochii neliniştiţi.
Acolo nu mai e nimic, e gol, şi Domnu’, îmbătrânit, cu părul alb, se plimbă încet, cu mâinile
la spate, singur şi trist.
Îl întreb:
— Ce mai faci ?
— Greu, greu! îmi răspunde încet, dând din cap. De acuma mă duc să mă întâlnesc cu
Harap-Alb şi cu Creangă...
Şi parcă mă cuprinde o înduioşare, mă uit la dânsul şi nu-mi vine a crede că el e omul tânăr
care altădată ne-a strecurat în suflet atâta credinţă şi atâta foc!
M-a deşteptat larma glasurilor şi lumina albă a câmpiei. Târguşorul meu se vedea departe,
într-o grămădire de acoperişuri negre şi roşii. Eram neliniştit, voiam să văd cât mai curând pe dascălul
copilăriei. Şi vezi tu, dragă, poate scrisoarea aceasta de aceea e aşa de sentimentală şi aşa de plină de
puncte de exclamaţie, pentru că vestea pe care am aflat-o a fost tristă. Totuşi trebuia sa mă aştept la ea.
Domnu’ nu mai era nici vesel, nici trist, nici bătrân... După ce şi-a isprăvit cei treizeci de ani de
dăscălie, s-a dus unde-i locul tuturor. Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora, dar el nu
mai este, şi-a îndeplinit cu anevoie o muncă grea de care nu s-a plâns şi prin care n-a strălucit, — a
murit împăcat, ca mulţi alţii, şi acum se odihneşte!
Din ziua când m-am întors aici, în târguşorul nostru cel vechi, n-am stat o clipă. Am
cutreierat în lung şi în lat locurile cunoscute, în care au rămas vii pentru sufletul meu întâmplările
copilăriei, întâmplările luminoase ale copilăriei aşa de îndepărtate.
Am văzut, la Siret, locul unde mă scăldam cu dracii de sama mea. Ne bălăceam în valuri,
ieşeam la mal şi ne ungeam cu nămol din cap până-n picioare; lăsam să ne pârlească soarele prietin, ne
sculam, ne alungam în lungul malului cu chiote şi cu răcnete, apoi dintr-o dată săream cu toţii în apă, în
bufneli asurzitoare şi în curcubeie de stropi.
Am văzut iarăşi întinsele zăvoaie de sălcii cenuşii în care intram cu grozava frică de bursuci.
Frica ţinea până ce dădeam de desişurile cu mure, când ne puneam la ospăţ şi la taifas. Pe urmă, prin
poieni, chiote şi goană, parcă venise pe acele meleaguri o oştire de sălbatici...
Ş-am mai văzut, la marginea târgului, şurile dărăpănate, pline de poloboace, unde ne jucam
de-a ascunsul noaptea. Cu cât fior căutam prin colţuri negre şi cotrobăiam prin poloboacele răsunătoare
şi cercetam, prin podurile în care se furişau dungi albe de lumină, pe tovarăşii ascunşi! Şi-mi aduc
aminte că totdeauna trebuia să mormăiesc singur, să spun câte o ghiduşie, ca să izbucnească în râs
cineva... Numai aşa puteam să dau de o urmă în pustiul acela!
Şi câte şi câte lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat! Pe toate le-am văzut. Totuşi nici
unul nu m-a mişcat aşa de mult, frate dragă, ca locul — numai locul a rămas — unde odată era şcoala.
Acolo am intrat în freamătul de copii cu teamă şi cu bucurie în întăia dimineaţă, când m-a
adus tata de mână; acolo era un păr care făcea pere aşa de bune, din care Domnu’ ne dăruia de gustare
câte două la începutul fiecărei vacanţe; acolo era curtea unde înălţăm iarna uriaşi de zăpadă, la capul
cărora ne suiam cu scara, să le punem pipe în gură şi cărbuni, în locul ochilor; acolo multe lucruri s-au
petrecut, prietine, şi, de-acolo pornind, simt că iar mă cuprinde înduioşarea şi iar am să-ţi vorbesc şi în
această scrisoare de domnu’ Trandafir.
Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zîmbea, se
arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc. Când ne învăţa cum să
spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul drept; când cântam în cor, lovea diapazonul
de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă, şi, încruntând puţin din sprâncene, dădea uşor
tonul: laaa! iar băieţii răspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mâna lui, care
dintr-o dată se înălţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revărsare caldă. Când trebuia câteodată,
sâmbăta după-amiază, să ne cetească din poveştile lui Creangă, ne privea întăi blând, cu un zâmbet
liniştit, ţinând cartea la piept în dreptul inimii — şi în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică.
Tu bagi de samă că nu-ţi vorbesc de gramatică şi de aritmetică. Şi nici nu-ţi voi vorbi.
Acestea se făceau bine: băieţii învăţau după puterile lor; dar sunt nişte lucruri aşa de neînsemnate când
le pui faţă în faţă cu învăţătura cealaltă, sufletească, ce ne-o da Domnu’ ! Şi ne-o da această învăţătură
nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că
în acest suflet era ceva din credinţa şi curăţenia unui apostol.
 Acolo, în colţul acela de ţară, putea să fie cum voia învăţătorul.
Nimeni dintre cei mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rău,
el făcea ceea ce socotea că trebuie să facă, şi atât.   
De aceea domnu’ Trandafir al nostru a rămas foarte mirat când, într-un rând, în cei din
urmă ani de dăscălie, a primit vizita unuia din cei de sus.
Să vezi cum a fost.
Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. Băieţii în clasă erau cu monitorii.
Domnu’, în grădină, priveghea la descărcatul unui car de fân. Era foarte gospodăros şi-i plăcea să se
facă fiecare lucru cu rânduială.
Străinii se apropie.
— Bună-ziua!
— Mulţumim dumnilorvoastră!
Domnu’ Trandafir se uită la străini; străinii se uită la domnu’ Trandafir.
— Mă rog, ce doriţi dumneavoastră ?
— Apoi, uite ce e... dacă eşti bun... Am vrea să vedem şcoala...
— Cum nu, numai să isprăvesc cu fânul ista. Mărie! ia vezi de ceva răcoreală ! dulceţi,
cafea ! ia şedeţi, vă rog, colea, la umbră, în cerdac, oleacă, de mai răsuflaţi...
— Nu, că suntem cam grăbiţi...
— Uite, îndată, cât ai bate-n palme...
Şi iată-l că se scutură de fân, trece înainte şi pofteşte pe străini în clasă. Acolo întrebări: Câţi
copii vin la şcoală, câţi sunt înscrişi ?
Şi Domnu’ răspunde că vin câţi sunt înscrişi, şi se cam miră de ce i-or fi întrebând orăşenii
de lucruri de-acestea. Revizori nu sunt; pe revizor îl cunoaşte el bine şi ştie că vine de două ori pe an.
Vine rar că ştie cu cine are de-a face. În sfîrşit, or fi fiind alţi slujbaşi mai mari, mai ştii ?
Iar unul dintre ei:
— Mă rog, fii bun şi fă o lecţie... aşa, de curiozitate...
Şi Domnu’ face o lecţie, uite aşa, cum o făcea el totdeauna. Întreabă pe băieţi, vorbeşte şi el;
spune lucruri care şi pe el îl mişcă şi-l ajung la inimă. Şi iată că orăşenii îl privesc cu ochii dintr-o dată
încălziţi, întreabă şi ei pe copii, ascultă o poezie; Domnu’ îşi loveşte uşor diapazonul de colţul catedrei:
laaa! Şi clasa răspunde într-o adiere uşoară de glasuri tinere, şi toţi cântă, cântă aşa, de-i place şi lui
domnu’ Trandafir şi zice şi el la urmă: «Brava, băieţi!»
Iar străinii îl întreabă iar, dar cu glasurile cu totul schimbate şi cu altă lumină în ochi, de
unde-i, şi la ce şcoală a învăţat, cum îşi petrece viaţa; şi Domnu’ răspunde şi nu prea, şi începe a se
întreba de ce l-or fi iscodit oare orăşenii aceia.
Îi pofteşte la masă, ei îl roagă să-i ierte că nu pot. trebuie să plece ; îi roagă să beie măcar un
pahar de apă, ei îi mulţumesc iar. Unul scoate ceasul;altul, cu un ton de respect, spune ceva. Şi cel care
pare a fi mai mare porneşte înainte. Iar domnu’ Trandafir întreabă tainic pe cestălalt, rămas mai în
urmă:
— Mă rog, domnule, dacă eşti bun şi nu te superi... cu cine am onoarea ?
— Eu ?... Eu sunt inspectorul cutare...
— Hm! şi domnu’ Trandafir se uită cu coada ochiului, neîncrezător, la domnul inspector.
Nu, fără şagă!... Dar celălalt domn ?
— Celălalt e domnul ministru!
Asta e prea-prea; şi Domnu’ începe a rîde cu hohot.
— Ei, ştii că ai haz! Nu, că asta-i chiar frumos !.
— Cum, dumneata crezi că glumesc ?
— Ei, asta-i! dar cum ai socotit dumneata că am să cred asemenea lucru ? Ce are să caute
ministrul aici, în sărăcia asta a noastră ?
Şi celălalt străin se întoarce, zâmbeşte, scutură mâna lui domnu’ Trandafir şi-1 felicitează. Şi
pleacă amândoi, iar pe urmă mult s-a minunat dascălul nostru când a aflat de la primărie că în adevăr
ministrul şcoalelor a fost străinul cel drept, slab, cu mustaţa neagră.
 Nu, Domnu’ nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari. Îi era drag să
ne înveţe, şi parcă eram copiii lui, asta am simţit-o totdeauna, cât am fost sub privegherea lui.
Se supăra rar şi nu spunea decât două vorbe. Asta-i era mânia cea mai mare „Măi domnule !”
Nouă ne venea să intrăm în pământ, când zicea: „Măi domnule!” şi se uita urât la noi.
Îmi aduc aminte ce zarvă a fost când, într-un rând, s-a zvonit că pe Domnu’ nostru are să-1
mute într-o altă comună, peste Siret. Ne-am strâns sara toţi băieţii, am vorbit, unii plângeau, şi am luat
o hotărâre mare: să ne ducem şi noi cu Domnu’ peste Siret.
Dar Domnu’ nu s-a dus nicăieri; a rămas acolo pe pământul nostru; şi în pământul nostru l-au
şi îngropat.
I-am văzut mormântul. O cruce de stejar, înnegrită de ploi; deasupra un brad, care fâşâie la
cea mai uşoară suflare de vânt. Flori sălbatice, pe pământul negru. Pe cruce, o tăbliţă: «Aici odihneşte
robul lui D-zeu Neculai Trandafir...» şi celelalte cuvinte nu se mai cunosc ; le-au şters ninsorile şi
ploile.
Nici şcoala unde m-a învăţat el nu mai este. Acuma băieţii învaţă într-alt loc, într-o clădire
nouă, naltă şi frumoasă. Eu nu m-am dus însă s-o văd pe aceea; eu m-am dus să văd locul gol unde a
fost o odaie scundă, în care ne era cald vara şi frig iarna. În locul acela odată a trăit un om. Pentru
amintirea lui îţi trimet această scrisoare. Poate că şi tu vei gândi o clipă la dascălul acesta necunoscut şi
vei dori odihnă lină «robului lui D-zeu», al cărui nume ploile şi ninsorile în curând îl vor şterge şi de pe
crucea mormântului. Cât despre oamenii care l-au rănit şi l-au mâhnit, ei de mult l-au uitat!
Şi mă vei ierta că te-am făcut să pierzi jumătate de ceas cu aceste lucruri aşa de vechi!